Cătălin Sturza: „Cele trei religii monoteiste condamnă eutanasierea și sinuciderea asistată” — Știri pentru viață

de Cătălin Sturza, Blogurile Adevărul Cele trei religii monoteiste, creştinismul, iudaismul, şi islamul, condamnă eutanasierea şi sinuciderea asistată, ne anunţă Hotnews. Înalţi reprezentanţi ai celor trei religii monoteiste – creştinismul, iudaismul şi islamul – au semnat şi predat papei Francisc un document în care se pronunţă ferm împotriva eutanasiei şi sinuciderii asistate, „care sunt intrinsec… via […]

Şase oameni periculoşi care pot să-ţi distrugă biserica

oamenii ăştia ţi-ar putea face rău bisericii - imagine preluată de pe charismanews.com

Pentru mai bine de 2000 de ani biserica a supraviețuitlarăzboaiepersecuție,ereziitiranișarlataniprofeți falșiescroci și rebeli dezbinători. Satan a atacat biserica din exterior și a infiltrat-o din interior, însă cu toate acestea Creștinismul crește mai rapid în anumite părți ale lumii decât oricând altcândva din istoria umanității.

Asta nu înseamnă neapărat că diavolul s-ar retrage. El este un dușman neobosit, iar noi trebuie să fim în mod constant conștienți de schemele lui. Atunci când diavolul atacă… el folosește în mod normal agenți umani care duc la îndeplinire lucrarea sa. Acesta este și motivul pentru care liderii bisericii sunt chemați să protejeze poporul lui Dumnezeu de cei care ar putea deturna misiunea noastră.

În toți anii mei de slujire am observat că trucurile diavolului sunt de fapt la fel, oriunde ai merge. El folosește o proiecție familiară de caractere care să pună discordie în biserică, să ne distragă de la misiunea noastră și să ne facă să ne schimbăm direcțiaDacă acești oameni sunt ocupați în cadrul bisericii tale, ei trebuie confruntați. Nu lăsa niciodată pe următorii șase oameni să pună mâinile pe volanul de conducere al bisericii:

  1. Controlorul financiar.Fiecare biserică are nevoie de sfatul înțelept al sfinților mai în vârstă, inclusiv al acelora care au experiență în domeniul afacerilor. Doar că uneori, atunci când oameni imaturi spiritualisunt puși în astfel de poziții, ei pot dezvolta un sens de proprietate sau de îndreptățire. Dacă acest aspect nu este verificat, ei încearcă să-și folosească banii proprii pentru a cumpăra influență. Acesta a fost de fapt și păcatul lui Anania și Safira din Faptele Apostolilor 5 – șipedepsirea lor severă a clarificat aspectul că lui Dumnezeu nu îi place când oamenii încearcă să controleze biserica Sa cu banii lor. Iacov 2:1-7 îi avertizează pe liderii de biserică să nu dea locuri în fața bisericii celor bogați. Cu toate acestea… în multe congregații membrii bogați și-au mituit traseul lor spre a ajunge într-un loc de favoare așa încât să poată lua ei deciziiacolo. Pastorii slabi nu vor schimba acest tip de comportament pentru că… ei se tem să nu ofenseze pe marii donatori.
  2. Auto-intitulatul proroc.Trebuie să dorim cu seriozitate darul profețieiîn bisericile noastre. Dar apostolul Pavel i-a avertizat și pe coloseni cu privire laoamenii super-spirituali care pretind că știu întotdeauna ceea ce spune Dumnezeu celor din conducere (Coloseni 2:18-23).

Diferența dintre profeții adevărați și cei auto-proclamați este atitudinea lor. Profeții legitimi sunt iubitori, au o inimă de slujitor și sunt supuși autorității evlavioaseProfeții periculoși sunt cei care nu pot fi corectați. Ei sunt mândrii din punct de vedere spiritual, tind să fie singuratici și adesea lasă o urmă de relații distruse în urma lorSă nu lăsați niciodată pe cineva de acest gen să fie într-o poziție de conducere.

  1. Primitorul de atenție.În biserică noi îi încurajăm pe voluntari să-și descoperedarurile lor. Aceasta funcționează bine atunci când cineva apare în jurul lor și are nevoie să dovedească ceva cuiva sau persoanei sale. Apoi… lucrurile devin ciudate– mai ales pentru că bisericile au platforme și microfoaneOamenii nevoiași din punct de vedere emoțional vor scena. S-ar putea chiar să ceară o șansă de a predica sau de a cânta un solo – și s-ar putea să se înfurie dacă nu îi lași.

Din citirea mea a ScripturiiDumnezeu nu alege oamenii care vor să fie în reflector. El cheamă bărbați și femei zdrobite care știu că nu au nimic de oferit.El alege lideri care nu se încred în abilitatea lor ci în El. Noi trebuie să-i învățăm pe acaparatorii de atenție imaturi că Dumnezeu trebuie să zdrobească toată ambiția egoistă înainte ca El să-i poată pune într-o poziție sau postură vizibilă. Și trebuie să-i învățăm că lucrarea este cu privire la a sluji atunci când nimeni altcineva nu te vede.

4. Răzbunătorul amar.
 Biserica este plină de oameni care au fost răniți de pastori sau de alți membrii de biserică. Asta este de înțeles. Dar dacă cineva nu și-a rezolvat rănile propriiei pot răspândi resentimentul lor precum un cancerEvrei 12:15 ne avertizează să fim atenți cu privire la cei care au o ”rădăcină de amărăciune” deoarece ei vor cauza tulburare și vor pângării pe mulți.Amărăciunea este adesea și cauza multor dezbinări de biserici. Să nu lași niciodată o persoană cu amărăciune să fie într-o poziție de conducere.

  1. Prădătorul sexual.Pavel a spus bătrânilor din Efes să ”luați seama deci la voi înșivă și la toată turma”(Faptele Apostolilor 20:28). Această atitudine de vigilență este în mod special importantă în mediul sexual lipsit de griji din zilele de astăzi. Lupii prădează pe cei inocenți – și asta îi include pe copii, femeile abuzate care au o stimă de sine scăzută și oricine altcineva care se luptă cu confuzia sexuală. Bisericile trebuie să pună în aplicare reguli stricte cu privire la cine lucrează cu copiii și cu tinerii. Și noi trebuie să fim voitori să confruntăm pe orice persoană imorală – bărbat sau femeie – care se folosește de biserică să-și găsească un nou partener de sex.
  2. Imaturul știe-tot.Cu mult timp în urmă, Satan a condus o rebeliune angelică în ceruri. De atunci, mulți lideri tineri au încercat să răstoarne pe liderii mai în vârstă ca să înceapă mișcări noi. Acest proces este întotdeauna murdar și care produce divizare – și cei care conduc astfel de rebeliuni descoperă că ciclul acesta murdar este repetat și atunci când ajung și ei în vârstă. Ce oferi aia primești.

Am putea elimina această durere dacă liderii tineri l-ar imita pe David, care a așteptat cu răbdare ca Dumnezeu să-i dea tronul în loc să pună mâna pe poziția regelui Saul. Oricare lider tânăr care este prea dornic să conducă nu a fost pe deplin testat. 1 Timotei 3:6 ne avertizează de faptul că nu trebuie să punem un nou convertit într-o poziție de conducere, ”să nu fie convertit de curând, ca nu cumva să se umfle de mândrie și să cadă sub aceeași condamnare ca și diavolul”(1 Timotei 3:6).

Biblia ne-a oferit avertismente clare cu privire la cine să avem încredere în domeniul conducerii în biserică. Nu acordați vreunuia din aceste șase caractere vreo poziție în biserica voastră până ce nu au căzut pe stâncă și să lase pe Duhul Sfânt să transforme caracterul lor.

J. Lee Grady

Notă

Materialul de mai sus a apărut inițial în CharismaNews, scris de J. Lee Grady (foto alăturat). Lee Grady este fostul editor al Charisma, din 2010 s-a dedicat spre slujirea cu normă întreagă; el conduce The Mordecai Project, o organizație caritabilă creștină care aduce vindecarea lui Isus către femeile și fetele care suferă de abuz și opresiune culturală. El este autorul a câtorva cărți printre care și 10 Lies the Church Tells Women (10 minciuni pe care le spune biserica femeilor), recent a lansat cartea Set My Heart on Fire (Înflăcărează-mi inima), publicat de Charisma House. El poate fi urmărit pe Twitter la @LeeGrady, sau pe site-ul său, themordecaiproject.org. Dacă citați acest material în altă parte, rog să păstrați toate link-urile din el și să oferiți sursa citării, adică acest blog. Mulțumesc.

https://crestinismtrait.blogspot.ro/2017/06/sase-oameni-periculosi-care-pot-sa-ti.html?

https://ardeleanlogos.wordpress.com/biserica/sase-oameni-periculosi-care-pot-sa-ti-distruga-biserica/

Șase avertizări că stilul tău de conducere eșuează

Când leadership-ul eșuează... suntem ca printr-o pădure în ceață - imagine preluată de pe commons.wikimedia.org

Când conducerea bisericii eșuează congregația este în necaz. Care sunt cele 6 semne că stilul tău de conducere este în declin?

Implicarea în declin

Cred că biserica nu va merge niciodată unde pastorul ei nu dorește să conducă. De exemplu, când am ajuns la biserica unde sunt acum și slujesc ca pastor, nu exista absolut nici o lucrare de evanghelizare, de misiune și nici vreo altă activitate prin care biserica să fie implicată în comunitate… așa că am început o serie de sesiuni de instruire desemnate să echipeze biserica să facă evanghelizare.

Am început să planific anumite activități care să ne facă să mergem în comunitatea unde erau de fapt oamenii. Ceea ce am descoperit curând a fost faptul că ei – congregația – nu ar fi mers singuri în comunitate dacă eu nu eram voitor să fac primul pas și să merg cu ei. În timp ce am dus pe câțiva membri din biserică alături de mine, de la ușă la ușă, în a mărturisi, ei au început să arate mai mult interes în a împărtăși Evanghelia cu familia lor, cu prietenii lor și cu vecinii lor. Una e să-i echipezi pe oameni și cu totul altceva este să stai în spate și să aștepți ca ei să facă toate… fără ca eu să merg alături de ei. Când i-am întrebat cu privire la ultima dată când au făcut evanghelizare, pe fața lor a apărut o privire goală. Un tip a răspuns într-un final… „Ei bine, niciodată„. Ultimii trei pastori care au mai fost acolo aparent nu au avut nici un interes în evanghelism sau alte activități de misiune și, din moment ce ei nu conduceau… implicarea membrilor era ZERO. Conducerea de la biserică a eșuat într-un mod mizerabil și aceasta explică motivul pentru care nu era nici un fel de implicare.

A lucra mai greu dar cu realizări mai slabe

Cred că fiecare pastor și familia lui are nevoie de timp în care să fie departe de slujire și să poată să-și refacă atât mintea cât și duhul. Atunci când se pare că sarcinile de muncă ale unui pastor sau al unui lider de biserică sunt în creștere din ce în ce mai mult, deși tot mai puțin se realizează, acolo este o problemă serioasă! E momentul să faci un pas în spate și să te uiți la care este ținta. Care este scopul din spatele muncii tale (ca pastor sau ca lider din biserică)? Oare liderul lucrează din greu în loc să lucreze cu istețime? Care este prioritatea? Nu este scopul bisericii acela de a-L glorifica pe Dumnezeu? Există oare prea multă „muncă ocupată” ca să se realizeze în fond ceva? Fă un pas în spate pentru un moment pentru că s-ar putea să nu poți vedea pomii din pădure. Poate că e vremea să delegi pe cineva. Socrul lui Moise, Ietro, a văzut că Moise era mult prea ocupat și că avea nevoie de ajutor. Cu cât se adună mai multă muncă, cu atât mai mult nu vei delega pe alții să facă parte din această muncă. Dacă muncești din greu și ești mai puțin realizat, conducerea ta este în mod aparent în eșec. Caută ajutor!

Programele mai presus de oameni

Aceasta este un aspect pe care a trebuit să îl învăț pe calea cea grea. Am început să am un cămin de îngrijire a oamenilor prin a începe un studiu biblic miercurea seara. Pe măsură ce creștea numărul participanților, am încercat să trag pe alți membrii din biserică să devină implicați. Cu tristețe o spun… doar câțiva au vrut să ajute… așa că în prima miercuri noapte doar vreo 7 oameni au apărut. Am fost sleit… dar în miercurea următoare… nu a venit nimeni. Am lăsat biserica să știe de cât de dezamăgit eram… doar că eu eram mai interesat în a face această lucrare să continue decât să cer altora să se implice. Vroiam o nouă mobilizare în cadrul căminului local de îngrijire… indiferent de ceea ce gândeau ceilalți. Aceasta a fost o greșeală. Ceea ce trebuia să fac era să am o întâlnire și să discut direct cu membrii legat de această chestiune. Probabil că ei ar fi contribuit cu anumite idei bune, și dacă erau și implicați în procesul de edificare a acestei lucrări, cred că ei ar fi preluat controlul asupra slujirii acesteia. Problema tristă e că eu am făcut toate singur și apoi i-am făcut pe ei să se simtă vinovați pentru că nu au participat. Eu eram cel vinovat pentru că am pus programele mai presus de oameni. Aceasta era un eșec în cadrul conducerii mele.

Familia deziluzionată

Aceasta este o zonă oarbă pentru mulți pastori. Pastorul este așa de ocupat cu biserica și cu toate celelalte activități încât familia începe să fie ignorată. Înainte să știi… de mult sunt duse toate momentele de petrecere alături de familie, cina împreună cu familia, activități sportive, o seară de ieșit în oraș cu soția… și curând ea se va simți ca o văduvă veritabilă. Atunci când începi să observi o familie îmbufnată și cum parcă toți sar în cap, unul la altu, poate că e timpul să pui familia prima. Cred că lucrarea primordială a unui bărbat trebuie să fie familia sa. Ordinea ar fi cam așa: Dumnezeu primul, apoi familia și apoi biserica. De prea multe ori această ordine se inversează și lucrurile nu decurg bine. Și acesta este un semn de eșec în conducere… conducerea din căminul tău!

Refuzul de a asculta de alții

Una din cele mai mari resurse pe care le am este să am un mentor mai în vârstă care îmi va vorbi în dragoste și adevăr. După cum zice și proverbul, mai bine rănile unui prieten decât săruturile unui dușman (Proverbe 27:6), atunci când un lider de biserică nu are timp pentru opinia altora, sau când alții au încercat să vorbească cu ei dar… și-au întors spatele, liderul pierde o resursă valoroasă. Un prieten de încredere sau un mentor este indispensabil. Cred că fie Pavel are nevoie de un Timotei, dar și fiecare Timotei are nevoie de un Pavel. Eu am un pastor mai în vârstă care este mentorul meu și merg la el să-mi facă o favoare; îl rog să-mi spună adevărul atunci când o dau în bară sau când am dat de bucluc și sunt urmărit de necazuri. Atunci când liderii de biserică refuză să asculte la sfatul altora, mai ales al unei persoane de încredere, al unui mentor mai experimentat, aceasta este un eșec în cadrul conducerii bisericii și nu se va sfârși cu bine. Aceasta este o pată oarbă pentru o mulțime de pastori. Ei trebuie să stea smeriți pentru că dacă nu se smeresc singuri, Dumnezeu o va face pentru ei și una este mai puțin dureroasă decât cealaltă.

Refuzul de a se auto-disciplina

E atât de ușor să ignori timpul de studiu al Bibliei, timpul de rugăciune consistentă, un timp regulat, și timpul adecvat de studiu și pregătire pentru predică. Atunci când disciplina de citirea regulată a Bibliei, studiul, și rugăciunea încep să scadă… liderul scapă mingea. De prea multe ori această tendință pare să fie legată cu obiceiurile greșite de a mânca și nici un fel de exercițiu care poate duce la vină și stres, și este o problemă care se hrănește singură. Cu cât mai mare vina, cu atât mai mare stresul, cu cât mai mare stresul, cu atât mai rea dieta și disciplina de sine, care duce la mesaje ineficiente și mlăștinoase… și mesajele rele sun direct proporționate cu oile flămânde din turmă. Mentorul lui Timotei, Apostolul Pavel, i-a spus să „Străduiește-te să te înfățișezi înaintea lui Dumnezeu ca un om încercat, ca un lucrător care nu are de ce să-i fie rușine, care explică drept Cuvântul adevărului.” (2 Timotei 2:15). Nu ai vrea să te faci de rușine înaintea congregației tale prin a avea o predică ciudată și într-o zi va trebui să stai să dai socoteală înaintea lui Dumnezeu pentru că învățătorii vor da o mai mare socoteală (Iacov 3:1). Un indicator puternic al conducerii care eșuează este refuzul de a avea o auto-disciplină.

Concluzie

Ca să eviți un eșec în cadrul conducerii, amintește-ți că biserica nu va dori să meargă unde tu nu ești dornic să conduci. Dacă muncești prea greu, cere ajutor. Încearcă să nu pui programele mai presus de oameni pentru că oamenii sunt întotdeauna mai importanți decât programele. Dumnezeu nu unge programe, El unge oameni. Nu neglija prima ta zonă de slujire… familia ta. Menține o minte deschisă și cere în mod smerit ajutor și acceptă sfatul altora și ascultă de oameni… chiar dacă nu urmezi sfatul lor. Și în cele din urmă, stai pe genunchi, stai în Cuvânt, ai grijă de tine însuți. Dacă faci aceste lucruri, probabil că vei fi mai puțin probabil să ai un eșec în cadrul conducerii tale.

Notă

: Articolul de față este scris de Pastorul Jack Wellman (foto alăturat), un bun prieten al meu, publicat și preluat din site-ul Christian Media Magazine, care – culmea – nici măcar nu îl citează ca autor al acestui material! Articolul este tradus cu aprobarea în scris din partea autorului. Jack Wellman este un autor creștin și pastor al bisericii Mulvane Brethren Church din Mulvane, Kansas. Jack a absolvit seminarul Southern California Seminary și a scris cărți de natură teologică precum: “Teaching Children The Gospel/How to Raise Godly Children“(Învață pe copii Evanghelia / Cum să creşti copii evlavioşi), “Do Babies Go To Heaven?/Why Does God Allow Suffering?“ (Bebeluşii merg în Rai? / De ce permite Dumnezeu suferința?), și “Blind Chance or Intelligent Design?, Empirical Methodologies & the Bible“ (Șansă oarbă sau Plan Inteligent? Metodologii empirice și Biblia). Jack este tată și bunic, și este licențiat în istorie, educație și știința. Pentru mai multe articole de Jack Wellman și alți autori, vizitați site-ul WhatChristiansWantToKnow.com Dacă citați acest material în altă parte, rog să păstrați toate link-urile din el, această notă de final, și să oferiți sursa citării, adică acest blog. Mulțumesc.

https://crestinismtrait.blogspot.ro/2017/06/6-avertizari-ca-stilul-tau-de-conducere.html

https://ardeleanlogos.wordpress.com/biserica/sase-avertizari-ca-stilul-tau-de-conducere-esueaza/

Statul paralel și Biserica Domnului Hristos

Publicat pe 20 Mar 2018 // 0 comentarii

Zilele trecute am auzit despre statul paralel. Românii au dat unei structuri de tip caracatiță care acționează din umbră după o agendă bine definită care este împotriva intereselor națiunilor numele de STAT PARALEL. O exista, nu o exista?
Și în Statele Unite ale Americii este această problemă. Americanii îl numesc statul profund. O exista, nu o exista?
Din cele mai vechi timpuri, citim în istorie, au existat structuri secrete care au acționat din umbră. În cadrul acestora s-au pus la cale războaie, revoluții, lovituri de stat, tratate de pace, rapturi, crime, anexări teritoriale, compromiterea unor lideri, acapararea unor resurse, menipularea maselor cu diferite scopuri etc. etc. etc.
În Biblie un exemplu de stat paralel, stat profund, este structura pusă la cale de Absalom prin care își detronează tatăl ( 2 Samuel 15). A fost un plan demonic foarte bine alcătuit, stratagic, iar în fața acestui plan, David, a putut doar să constate că dacă nu fuge va avea un final tragic.
Un alt plan secret din Biblie, tot demonic, a fost legat de judecarea apostolului Pavel (Fapte 23:12-16; 25:2-3). Trebuia organizat un simulacru al unei judecăți doar ca Pavel să ajungă între ei iar apoi era lichidat. Planul a fost făcut în ascuns dar nimic ascuns nu rămâne ascuns.
Existența statului profund, paralel, este una certă și în România și în SUA. Dar la fel de certă, putem spune mai certă, este existența unei structuri prezente pe lângă Biserică care imită foarte bine Biserica dar nu face parte din Biserică pentru că nu este în Hristos, deși pozează că este parte a Bisericii. Scopul acestei structuri este distrugerea valorilor sfinte, eliminarea oamenilor lui Dumnezeu,  pregătirea căii lui anticrist.
Unii pot ca să spună că este prea de tot ca să crezi că în Biserică poate exista o structură paralelă, o structură profundă care doar mimează că este din Hristos, ea fiind clar împotriva Domnului Hristos. Aș putea ușor să vă conving cu exemple începând cu Vatican II și maratonul ecumenismului care a trecut granițele spre islam. Nu voi apela la istorie ci la revelația lui Dumnezeu, la Sfânta Scriptură: „Păziţi-vă de proroci mincinoşi. Ei vin la voi îmbrăcaţi în haine de oi, dar pe dinăuntru sunt nişte lupi răpitori.” –  Matei 7:15

„Ştiu bine că, după plecarea mea, se vor vârî între voi lupi răpitori, care nu vor cruţa turma,” – Fapte 20:29

 „În norod s-au ridicat şi proroci mincinoşi, cum şi  între voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura pe furiş erezii nimicitoare, se vor lepăda de Stăpânul care  i-a răscumpărat şi vor face  să cadă asupra lor o pierzare năprasnică.” – 2 Petru 2:1

„Căci noi nu stricăm Cuvântul lui Dumnezeu, cum fac cei mai mulţi, ci vorbim cu inimă curată, din partea lui Dumnezeu, înaintea lui Dumnezeu, în Hristos.” – 2 Corinteni 2:17

 „Preaiubiţilor, pe când căutam cu tot dinadinsul să vă scriu despre mântuirea noastră de obşte, m-am văzut silit să vă scriu ca  să vă îndemn să luptaţi pentru credinţa care a fost dată sfinţilor o dată pentru totdeauna. Căci  s-au strecurat printre voi unii oameni scrişi  de mult pentru osânda aceasta, oameni neevlavioşi, care schimbă în desfrânare harul Dumnezeului nostru şi tăgăduiesc  pe singurul nostru Stăpân şi Domn, Isus Hristos.” – Iuda 3,4.

 

Hristos îi numește lupi răpitori și ne spune nouă să ne păzim de ei, este datoria noastră să ne păzim de ei căci vor veni cu certitudine. Apostolul Pavel îi numește lupi răpitori care nu vor cruța, sunt fără milă, au un plan stabilit de a distruge. Iuda spune că sunt oameni neevlavioși care schimbă în desfrânare harul lui Dumnezeu și vedem azi mai mult ca oricând cum oamenii neevlavioși disprețuiesc manifestările reale ale Duhului Sfânt dar promovează discoteca, rock-ul, îi interesează doar imaginea lor axată pe fire , poziția lor, necontând pentru ei sfințenia și sfințirea, luptând împotriva a ceea ce a instituit Dumnezeu.
Da, există stat profund și există o structură infiltrată pe lângă Biserica Domnului, cu certitudine!

Sola Scriptura şi Biserica primară de William Webster

download

Sola Scriptura şi Biserica primară
de William Webster

Reforma a fost responsabilă de restaurarea principiului sola Scriptura în Biserică, principiu care fusese în vigoare în Biserică încă de la începutul epocii post-apostolice. Iniţial, învăţătura apostolilor s-a transmis pe cale orală dar, o dată cu încheierea perioadei apostolice, întreaga revelaţie specială care Dumnezeu dorea să fie păstrată pentru om a fost codificată în Scripturile scrise. Sola Scriptura este acea învăţătură şi credinţă că astăzi există o singură revelaţie specială de la Dumnezeu pe care omul o posedă, Scripturile scrise sau Biblia şi, în consecinţă, Scripturile sunt suficiente în ce priveşte conţinutul şi ele reprezintă autoritatea finală pentru Biserică din pricina naturii lor, întrucât sunt inspirate de Dumnezeu. Aceasta înseamnă că nici o parte a revelaţiei păstrate sub forma tradiţiei orale nu există independent de Scriptură. Pe de altă parte, în secolul al XVI-lea, Conciliul de la Trent a declarat că revelaţia lui Dumnezeu nu era cuprinsă numai în Scripturi. Parţial ea se regăsea în Scripturile scrise şi parţial în tradiţia orală şi, prin urmare, Scripturile nu erau suficiente sub aspectul conţinutului.

Aceasta a fost părerea universală a teologilor romano-catolici, timp de secole după Conciliul de la Trent şi este şi astăzi părerea predominantă. Oricum, este interesant de observat că în cercurile romano-catolice există astăzi o dezbatere continuă printre teologi cu privire la natura Tradiţiei. Nu există o înţelegere clară legată de ce este Tradiţia în romano-catolicism. Unii sunt de acord cu Conciliul de la Trent, iar alţii nu. Însă perspectiva adoptată la Trent este în contradicţie şi respinge credinţa şi practica Bisericii din epoca patristică. Biserica primară a păstrat principiul sola Scriptura în sensul că a crezut că orice doctrină trebuie dovedită pe baza Scripturii, iar dacă nu putea fi adusă o asemenea dovadă, doctrina respectivă trebuia respinsă.

Încă de la începutul epocii post-apostolice, în scrierile celor pe care îi cunoaştem cu numele de părinţii Bisericii găsim un apel exclusiv la Scripturi pentru o învăţătură bună a doctrinei şi pentru apărarea acesteia împotriva ereziei. Scrierile părinţilor Bisericii emană efectiv spiritul Vechiului şi Noului Testament. Întâlnim acelaşi lucru şi în scrierile apologeţilor, precum Iustin Martirul şi Atenagora, de la începutul secolului al II-lea, spre mijlocul lui. În nici una din aceste scrieri nu există vreun apel la autoritatea Tradiţiei ca fiind un ansamblu de revelaţie separat şi independent. Spre mijlocul şi sfârşitul celui de-al II-lea secol, în scrierile lui Ireneu şi Tertulian întâlnim pentru prima oară conceptul de Tradiţie Apostolică, păstrată în Biserică în formă orală. Cuvântul ‚Tradiţie’ înseamnă simplu învăţătură. Dar la ce se referă aceşti părinţi atunci când spun că această Învăţătură sau Tradiţie Apostolică este păstrată pe cale orală? Ceea ce vroiau ei să spună era că episcopii Bisericii predică oral cuvântul şi că oricine este interesat să înveţe Tradiţia Apostolică adevărată putea să o facă prin simpla ascultare a învăţăturilor orale ale episcopilor oricăreia dintre bisericile ortodoxe din acele vremuri. Ireneu şi Tertulian declară emfatic faptul că întreaga învăţătură a episcopilor care a fost dată pe cale orală îşi avea rădăcina în Scriptură şi putea fi dovedită din Scripturi. Ambii părinţi ne prezintă conţinutul doctrinar efectiv al Tradiţiei Apostolice care era predicată în biserici şi fiecare doctrină porneşte de la Scriptură. În această Tradiţie Apostolică nu există nici o doctrină care să nu fie găsită în Scriptură şi în scrierile acestor părinţi nu există nici un apel la o Tradiţie de natură orală pentru a apăra ceea ce ei numesc Tradiţia Apostolică. Pentru Ireneu şi Tertulian, Tradiţia Apostolică este pur şi simplu Scriptura.

Ireneu a fost cel care a afirmat că, iniţial, apostolii au predicat verbal şi învăţătura lor a fost ulterior consemnată în scris, în Scripturi şi, de atunci, acestea au devenit stâlpul şi temeiul credinţei noastre. Afirmaţia lui spune astfel: „Nu am învăţat de la nimeni alţii planul mântuirii decât de la cei prin care Evanghelia a ajuns până la noi; aceştia au proclamat-o la un moment dat în public şi, într-o epocă mai târzie, prin voia lui Dumnezeu, ne-au transmis-o prin Scripturi, ca să fie temelia şi stâlpul credinţei noastre” (Alexander Roberts & W.H. Rambaugh Translators, Scrierile lui Ireneu, Împotriva ereziilor (Edinburgh: T & T Clark, 1874), 3.1.1). Tradiţia – când se referă la proclamarea orală, precum predicarea sau învăţarea – era văzută mai întâi drept prezentarea orală a adevărului scriptural sau drept codificarea adevărului biblic sub forma unei mărturisiri de credinţă.

Ireneu şi Tertulian au avut discuţii contradictorii cu gnosticii, care au fost cei dintâi care au sugerat şi au învăţat pe alţii că deţineau o tradiţie apostolică orală independentă de Scriptură. Aceşti părinţi din perioada de început au respins o asemenea noţiune şi au apelat numai la Scriptură pentru proclamarea şi apărarea doctrinei. Istoricul bisericii, Ellen Flessman-Van Leer, afirmă acest fapt: „Pentru Tertulian, Scriptura este singurul mijloc pe baza căruia el respinge sau validează o doctrină în ce priveşte conţinutul acesteia… Pentru Ireneu, doctrina bisericii cu siguranţă nu este niciodată pur tradiţională; din contră, ideea că ar putea exista ceva adevărat, transmis exclusiv viva voce (oral), este o orientare a gândirii gnostice… Dacă Ireneu doreşte să dovedească adevărul unei doctrine în ce priveşte conţinutul acesteia, el recurge la Scriptură, pentru că în ea este accesibilă în mod obiectiv învăţătura apostolilor. Dovezile provenite din tradiţie şi Scriptură slujesc unuia şi aceluiaşi scop: identificarea învăţăturii bisericii ca fiind învăţătura apostolică originală. Cea dintâi stabileşte că învăţătura bisericii este învăţătura apostolică, iar cea de-a doua arată ce este această învăţătură apostolică” (Ellen Flessman-van Leer, Tradiţia şi Scriptura în Biserica primară (Van Gorcum, 1953, pp. 184, 133, 144).

Biblia a fost autoritatea finală pentru părinţii din epoca patristică. Ea era suficientă sub aspectul conţinutului şi arbitrul final în toate problemele de adevăr doctrinar, după cum a subliniat JND Kelly: „Cel mai clar semn al prestigiului de care se bucură (Scriptura) este faptul că aproape întregul efort teologic al părinţilor, fie că scopurile lor erau polemice sau constructive, era îndreptat spre ceea ce cuprindea expunerea Bibliei. În plus, pretutindeni era de la sine înţeles că orice doctrină trebuia să aibă mai întâi o baza scripturală pentru a putea fi acceptată” (Doctrine creştine timpurii (San Francisco: Harper & Row, 1978), pp. 42, 46).

Heiko Oberman face următoarele comentarii cu privire la relaţia dintre Scriptură şi Tradiţie în Biserica primară: „Pentru Biserica primară, Scriptura şi Tradiţia nu se excludeau reciproc sub nici o formă: kerygma (mesajul Evangheliei), Scriptura şi Tradiţia coincideau pe deplin. Biserica predica kerygma care se găsea integral în formă scrisă, în cărţile canonice. Tradiţia nu era înţeleasă ca o adăugire la kerygma conţinută în Scriptură, ci drept o transmitere a aceleiaşi kerygma într-o formă vie: cu alte cuvinte, totul se găsea în Scriptură şi, în acelaşi timp, totul era cuprins în tradiţia vie” (Recolta teologiei medievale (Cambridge: Harvard University, 1963), p. 366).

Faptul că părinţii credeau ferm în principiul sola Scriptura reiese clar din scrierile lui Cyril din Ierusalim, episcopul Ierusalimului de la jumătatea secolului al IV-lea. El este autorul lucrării cu numele „Cuvântări catihetice”. Această lucrare cuprinde o serie extinsă de cuvântări ţinute pentru catehumeni, expunând doctrinele de bază ale credinţei. Ea reprezintă o explicare completă a credinţei Bisericii din vremea lui, iar învăţătura lui este pe deplin întemeiată pe Scriptură. De fapt, nu există nici măcar un singur apel, pe parcursul întregilor Cuvântări, la o Tradiţie Apostolică independentă de Scriptură. În termeni lipsiţi de echivoc, el afirmă că, dacă le-ar prezenta acestor catehumeni vreo învăţătură care nu putea fi validată de Scriptură, trebuia ca ei să o respingă. Acest fapt ne spune că autoritatea lui de episcop era condiţionată de conformitatea învăţăturilor sale cu Scripturile scrise. Urmează câteva dintre afirmaţiile sale din „Cuvântări” cu privire la autoritatea finală a Scripturii: „Să păstraţi întotdeauna în minte pecetea aceasta care, pe scurt, a fost atinsă în capitolele lucrării şi care, cu îngăduinţa Domnului, va fi explicată potrivit puterii noastre, pe baza unor dovezi din Scriptură. În ce priveşte Misterele divine şi sacre ale credinţei, nu se cuvine să rostim nici o remarcă întâmplătoare fără suportul Sfintelor Scripturi, nici să nu ne lăsăm traşi deoparte de simple probabilităţi sau de artificiile argumentelor. Să nu mă credeţi pentru că eu vă spun aceste lucruri, dacă nu primiţi de la Duhul Sfânt dovada celor prezentate: căci această mântuire, care este prin credinţă, nu stă în raţiuni ingenioase, ci în dovada Sfintelor Scripturi” (O bibliotecă a părinţilor Sfintei Biserici Catolice (Oxford: Parker, 1845), Cuvântările catihetice ale sfântului Cyril 4.17). „Ci luaţi şi păstraţi ca nişte învăţăcei şi trăiţi numai acea credinţă care vă este dată de către Biserică şi este întemeiată pe întreaga Scriptură. Nu toţi pot să citească Scriptura, unii nefiind învăţaţi, în vreme ce alţii sunt prea ocupaţi, fiind împiedicaţi să o cunoască; de aceea, pentru ca sufletul să nu piară din lipsă de învăţătură, Articolele, care sunt puţine, cuprind întreaga doctrină a Credinţei… Acum, dedicaţi-vă învăţării Credinţei, prin ascultarea cuvintelor şi aşteptaţi la vremea potrivită dovada din Scripturile Divine a fiecăreia dintre părţile ei. Căci Articolele Credinţei nu au fost formulate după buna plăcere a oamenilor, ci lucrurile cele mai importante, alese din toată Scriptura, formează învăţătura unică a Credinţei. Şi, după cum sămânţa de muştar dintr-un bob mic dă naştere la multe ramuri, la fel şi această Credinţă, în puţine cuvinte, a cuprins la sânul ei întreaga cunoaştere a evlaviei conţinute deopotrivă în Vechiul şi în Noul Testament. Priviţi, deci, fraţilor şi păstraţi tradiţiile pe care le primiţi acum şi scrieţi-le pe tăbliţa inimilor voastre” (Ibid., Cuvântări 5.12).

Observaţi că Cyril afirmă aici că aceşti catehumeni primesc tradiţia şi îi îndeamnă să respecte aceste tradiţii pe care le primesc. De unde este derivată această tradiţie? Evident că din Scriptură. Învăţătura sau tradiţia sau revelaţia lui Dumnezeu care a fost încredinţată apostolilor şi transmisă apoi Bisericii este acum accesibilă NUMAI prin Scriptură. Este semnificativ faptul că Cyril din Ierusalim, care comunică acestor catehumeni întreaga credinţă, nu a apelat nici măcar o dată la o tradiţie orală pentru a-şi susţine învăţăturile. Întreaga credinţă este întemeiată pe Scriptură şi numai pe aceasta.

Acest principiu este enunţat, de asemenea, şi de Grigore de Nissa: „Cei mai mulţi oameni încă fluctuează în ce priveşte opiniile lor referitoare la aceasta şi ele sunt greşite, după cum şi ei sunt mulţi. Cât despre voi, dacă filozofia neamurilor, care dezbate metodic toate aceste lucruri, ar fi cu adevărat potrivită pentru o demonstraţie, ar fi inutil, desigur, să adăugăm acestor speculaţii o discuţie despre suflet dar în vreme ce aceasta din urmă a mers, în ce priveşte subiectul sufletului, atât de departe în direcţia consecinţelor presupuse cât a dorit gânditorul, nouă nu ne este îngăduită o asemenea abatere, adică aceea de a afirma ceea ce dorim; noi facem din Sfintele Scripturi regula şi măsura fiecărei doctrine (dogme); în mod obligatoriu, noi ne aţintim ochii spre Scriptură şi suntem de acord numai cu ceea ce poate fi armonizat cu intenţia acelor scrieri” (Philip Schaff şi Henry Wace, Părinţii niceeni şi post-niceeni (Peabody: Hendrikson, 1995), Second Series: Volumul V, Lucrări filozofice, Despre suflet şi înviere, p. 439).

Vasile cel Mare, episcopul din Cezarea între anii 370-379 d.Cr., depune mărturie în favoarea credinţei lui în natura atotsuficientă a Scripturilor, prin aceste cuvinte luate dintr-o scrisoare adresată de el unei văduve: „Bucurându-te de consolarea Sfintelor Scripturi, aşa cum o faci, nu ai nevoie nici de asistenţa mea, nici de a altcuiva pentru a te ajuta să îţi înţelegi datoria. Ai sfatul şi călăuzirea atotcuprinzătoare a Duhului Sfânt pentru a te conduce spre ceea ce este corect” (Philip Schaff şi Henry Wace, Părinţii niceeni şi post-niceeni (Peabody: Hendrikson, 1995), Seria a doua: volumul VIII, Vasile: Scrisori şi selecţii, Scrisoarea CCLXXXIII, p. 312).

Aceşti părinţi sunt reprezentativi pentru ansamblul părinţilor Bisericii. Ciprian, Origen, Hipolit, Atanasius, Firmilian, Augustin sunt numai câţiva dintre părinţii care pot fi citaţi drept susţinători ai principiului sola Scriptura, pe lângă Tertulian, Ireneu, Cyril şi Grigore de Nissa. Biserica primară a funcţionat pe baza principiului sola Scriptura şi acesta a fost principiul istoric pe care reformatorii au căutat să îl restaureze în Biserică.

Folosirea extinsă a Scripturii de către părinţii Bisericii primare, încă de la început, se observă din următoarele fapte:

  Ireneu l-a cunoscut pe Policarp, care fusese un ucenic al apostolului Ioan. El a trăit între anii 130 – 202 d.Cr. şi a citat din 24 din cele 27 de cărţi al Noului Testament. Numai din Noul Testament el citează de peste 1800 de ori.
  Clement din Alexandria a trăit între anii 150 – 215 d.Cr. El citează toate cărţile Noului Testament, cu excepţia lui Filimon, Iacov şi 2 Petru. Citează de 2400 de ori din Noul Testament.
  Tertulian a trăit între 160 – 220 d.Cr. şi a citat din Noul Testament de peste 7200 de ori.
  Origen a trăit între 185 – 254 d.Cr. şi a fost succesorul lui Clement din Alexandria la şcoala catihetică din acest oraş. El citează din Noul Testament de aproape 1800 de ori.

Până la sfârşitul celui de-al III-lea secol, practic întregul Nou Testament putea fi reconstituit pe baza scrierilor părinţilor Bisericii. Norman Geisler şi William Nix rezumă poziţia versetelor Noului Testament în Biserica primară prin aceste cuvinte: „Pe scurt, primii o sută de ani de existenţă a celor douăzeci şi şapte de cărţi ale Noului Testament arată că, practic, fiecare dintre ele a fost citată drept plină de autoritate şi recunoscută ca fiind canonică de către oameni care erau, la rândul lor, cei mai tineri contemporani ai epocii apostolice” (Norman Geisler şi William Nix, O introducere generală a Bibliei (Chicago: Moody, 1980), p. 190).

B.F. Wescott ajunge la o concluzie similară: „Cu excepţia Epistolei către Evrei, cele două Epistole mai scurte ale lui Ioan, a doua Epistolă a sfântului Petru, Epistolele sfântului Iacov şi Iuda şi Apocalipsa, toate celelalte cărţi ale Noului Testament sunt recunoscute ca fiind apostolice şi pline de autoritate în cadrul Bisericii, încă de la finalul secolului al II-lea. Mărturia marilor părinţi care reprezintă Biserica variază în ce priveşte aceste cărţi controversate, dar canonul cărţilor recunoscute este stabilit prin acordul lor comun. Astfel, mărturia pe care se întemeiază el nu vine numai de la câţiva, ci din partea multora, şi încă de la cei mai diferiţi în ce priveşte poziţia şi caracterul. Canonul apare, deci, nu ca o părere particulară, ci ca un fapt neîndoielnic, nu ca o descoperire târzie, ci ca o tradiţie originală” (B.F. Westcott, O analiză generală a istoriei canonului Noului Testament (Cambridge: Macmillan, 1889), pp. 337-338).

Este adevărat că Biserica primară avea conceptul de Tradiţie care se referea la obiceiurile şi practicile ecleziastice şi că se credea deseori că astfel de practici fuseseră efectiv transmise de apostoli, chiar dacă nu puteau fi neapărat validate de Scripturi. Însă aceste practici nu implicau doctrinele credinţei şi deseori erau contrare în diferite segmente ale Bisericii. Un exemplu în acest sens găsim la începutul secolului al II-lea, în controversa legată de momentul când trebuie sărbătorit Paştele. Anumite biserici din răsărit îl sărbătoreau într-o zi, în vreme ce apusul îl sărbătorea în altă zi, dar şi unii şi alţii pretindeau că practica lor fusese transmisă direct de la apostoli. Situaţia dus la un conflict cu episcopul Romei, care pretindea ca părinţii răsăriteni să se supună practicilor apusene. Ei au refuzat acest lucru, crezând cu tărie că ei aderau la Tradiţia Apostolică. Care dintre ei avea dreptate? Nu există nici o modalitate de a lămuri care practică era într-adevăr de origine apostolică, dacă era vreuna din ele. Oricum, este interesant de observat că unul dintre susţinătorii punctului de vedere răsăritean era Policarp, un ucenic al apostolului Ioan. Există şi alte exemple legate de astfel de pretenţii în istoria Bisericii. Simplul fapt că un părinte al Bisericii pretinde că o practică anumită este de origine apostolică nu înseamnă neapărat că aşa este, ci numai că persoana respectivă a crezut aşa; nu există vreo cale de a verifica dacă, într-adevăr, acea practică era o tradiţie provenită de la apostoli. În Biserica primară se întâlnesc numeroase practici care erau considerate ca fiind de origine apostolică; acestea sunt enumerate de Vasile cel Mare, însă nimeni nu le mai practică astăzi în Biserică. Este evident, deci, că astfel de apeluri la Tradiţia Apostolică orală sunt lipsite de însemnătate.

Biserica Romano-Catolică afirmă că deţine o Tradiţie Apostolică orală care este independentă de Scriptură şi care este obligatorie pentru oameni. Pentru a justifica o asemenea pretenţie, ea face apel la declaraţia lui Pavel din 2 Tesaloniceni 2:15, unde Pavel spune că a transmis acestei biserici tradiţii şi învăţături deopotrivă verbal şi în scris. Pe baza învăţăturii lui Pavel din acest pasaj, Roma afirmă că propovăduirea principiului sola Scriptura este falsă, din moment ce Pavel le-a transmis învăţături tesalonicenilor şi în scris, şi verbal. Ce este interesant în legătură cu acest apel este faptul că apologeţii romano-catolici nu aduc argumente cu privire la acele doctrine la care se referă Pavel şi pe care ei pretind că le deţin şi că sunt obligatorii pentru oameni. În toate scrierile apologeţilor, din vremea Reformei până astăzi, nici unul nu a putut să enumere doctrinele cuprinse în această presupusă Tradiţie Apostolică orală. De la Francis De Sales până la scrierile lui Karl Keating şi Robert Sungenis întâlnim această absenţă bătătoare la ochi. Sungenis este editorul unei lucrări lansate recent în apărarea învăţăturii romano-catolice despre Tradiţie, intitulată „Nu numai prin Scriptură”. Ea este prezentată zgomotos drept o respingere definitivă a învăţăturii protestante despre sola Scriptura.

Numărul paginilor ei este de 627. Însă nici măcar o dată în toate cele 627 de pagini nici un autor nu defineşte conţinutul doctrinar al acestei Tradiţii Apostolice care este obligatorie pentru toţi oamenii. Ni se pune numai că ea există, că Biserica Romano-Catolică o deţine şi că, prin urmare, noi suntem obligaţi să ne supunem acestei biserici – singura care deţine plinătatea revelaţiei lui Dumnezeu, provenind de la apostoli.

Însă ei nu ne pot spune ce este această Tradiţie. Şi motivul este acela că ea nu există. Dacă ar fi fost atât de importantă, de ce nu a menţionat-o Cyril din Ierusalim în „Cuvântările catihetice”? Provoc pe oricine să enumere doctrinele la care se referă Pavel în 2 Tesaloniceni 2:15, pe care spune că le-a încredinţat verbal tesalonicenilor.

Autoritatea romano-catolică în materie de Tradiţie, Yves Congar, face această observaţie interesantă cu privire la natura revelaţiei din dispensaţia vechi-testamentală: „Revelaţia este o dezvăluire a misterului Său, pe care Dumnezeu o face oamenilor… o dezvăluire prin semne create, pentru care Dumnezeu Se pune chezaş, ca ele să nu ne inducă în eroare, chiar dacă ele nu sunt desăvârşite. Aceste semne sunt evenimente, realităţi, acţiuni şi cuvinte. Dar, în cele din urmă, cel puţin în ce priveşte vechiul legământ, evenimentele şi acţiunile ne sunt cunoscute prin cuvinte, prin cuvintele scrise despre ele: scrierile Scripturii celei sacre” (Yves Congar, Tradiţie şi tradiţii (New York: Macmillan, 1966), p. 238).

Yves Congar admite prompt principiul sola Scriptura cu privire la Vechiul Testament. Singura revelaţie pe care o posedăm despre acea dispensaţie este Scriptura scrisă, deşi profeţii au predicat şi au învăţat oral încă de la început. Protestanţii spun simplu că acelaşi principiu se aplică şi dispensaţiei Noului Testament. Pentru a-l parafraza pe Congar: revelaţia lui Dumnezeu în dispensaţia nou-testamentală ne este cunoscută numai prin cuvinte, prin cuvintele scrise despre ea: scrierile Scripturii celei sacre. Singura revelaţie specială pe care o posedă astăzi omul de la Dumnezeu şi care a fost încredinţată apostolilor sunt Scripturile scrise ale Noului Testament. Aceasta era credinţa şi practica Bisericii din perioada patristică şi principiul la care au aderat reformatorii, căutând să îl restaureze în Biserică după ce coruperea doctrinară intrase pe uşa Tradiţiei. Învăţătura referitoare la un ansamblu separat de revelaţie apostolică, cunoscut sub numele de Tradiţie, a cărei natură este orală, şi-a avut originea nu în Biserica creştină, ci în gnosticism. Aceasta era o încercare a gnosticilor de a-şi impune autoritatea afirmând că Scripturile nu erau suficiente. Ei au afirmat că posedau plinătatea revelaţiei apostolice, pentru că ei nu aveau numai revelaţia scrisă a apostolilor din Scripturi, dar şi tradiţia lor orală şi cheia pentru interpretarea şi înţelegerea acelei revelaţii. După cum părinţii Bisericii au respins această învăţătură şi pretenţie, bazându-se exclusiv pe Scripturile scrise şi apelând numai la ele, la fel trebuie să facem şi noi.

http://publicatia.voxdeibaptist.org/istorie_F4.htm

https://ardeleanlogos.wordpress.com/biserica/sola-scriptura-si-biserica-primara-de-william-webster/

Singur la biserică – Așa de singur …

download

Teofil Gavril  22/12/2017 Meditări

Când merg la biserică nu o fac pentru a mă întâlni cu Dumnezeu cum des se sugerează, nu vin că „unde sunt doi sau trei Dumnezeu e acolo”, nu o fac pentru că „aici e locul întâlnirii cu Dumnezeu”, nu o fac pentru că „doar aici Duhul Sfânt lucrează”, o fac mai degrabă pentru a mă întâlni cu oameni, cu semeni ai mei.

Merg la biserică pentru a vedea oameni, merg la biserică pentru a vedea ochi, expresii, pentru a strânge mâini, pentru a îmbrățișa, pentru a încuraja. Merg la biserică și pentru că am nevoie să fiu de folos celorlalți și am mare nevoie de darurile exercitate ale celorlalți.

Nu merg la biserică pentru sigla de la intrare, nu dau 10 bani pe ea. Nu merg la biserică pentru confortul de acolo, am confort mai mare acasă. Nu merg la biserică pentru că așa e obiceiul, sunt nonconformist. Nu merg la biserică din datorie, nu am datorii față de nimeni. Nu merg la biserică pentru că e „singura biserică adevărată”. Nu merg la biserică nici pentru a ajunge în rai, mersul la biserică nu va garanta nimănui accesul în rai. Nu merg la biserică pentru a avea cine să mă îngroape, puțin îmi pasă după ce mor ce se va întâmpla cu trupul meu. Nu merg la biserică nici pentru copii, aceștia vor cunoaște pe Dumnezeu nu din prezența mea la biserică, ci din traiul meu și al soției mele de zi cu zi. Nu merg la biserică pentru programe, pot vedea pe internet programe mult mai reușite. Nu merg la biserică să ascult predici, am o arhivă cu sute de predici foarte bune. Nu merg nici pentru a asculta muzică interpretată bine, am sute de melodii pe internet care sunt  cântate foarte bine. Nu merg nici pentru coregrafie, nici pentru prezentare de modă, nici pentru noutăți. Nu pentru asta avem nevoie de biserica locală.

Merg la biserică pentru relație sinceră cu alți oameni ca mine, relație cu oameni care merg spre aceeași țintă, au aceleași probleme și temeri, relație cu oameni care nu se tem să fie oameni și să își trăiască umanitatea. Nu vreau programe, perfecțiune, predici perfecte, cântece perfect interpretate, rugăciuni elaborate, vreau să văd oameni, am nevoie de semeni, am nevoie de ceilalți și dacă la biserici nu găsesc oameni nu are rost să vin, toate celelalte le găsesc ușor, oameni nu găsesc.

Relația mea cu Dumnezeu are componenta personală de aceea pe Dumnezeu Îl văd relevat în Scripturi, Îl văd revelându-se în natură, Îi simt prezența chiar și supranatural adesea. Dar relația mea cu Dumnezeu are și componenta relației cu semenii. Vreau să Îl văd pe Dumnezeu în frați și surori și asta înseamnă umanitate. Mă sperie și mă pun pe fugă creștinii perfecți, sfinții care nu au probleme deloc. Eu, care sunt păcătos, care greșesc adesea mă simt necorespunzător în biserica perfecților. Intru în unele biserici în care am impresia că murdăresc și stric prin prezența mea așa că o șterg degrabă ca să nu aduc stricăciuni.

Recent un cunoscut a venit în biserica din Agârbiciu. Ca mențiune omul mi-a spus direct: „Teo, te rog să predici ce te pune bunul Dumnezeu, nu predica pentru mine, nu predica despre mine, nici nu saluta prezența mea, nu căuta să predici religia ta, doar predică ce te pune Dumnezeu, nu fă ca ai tăi.” Nici nu aveam de gând asta, dar am observat că omul a fost impresionat nu de cântare, nu de predică, nu de program, confort, brand. A fost impresionat de oameni și umanitate. Concluzia sa: „M-a făcut să plâng rugăciunea, faptul că oamenii își plângeau păcatele numindu-le, faptul că plângeați susținând pe cei bolnavi. L-am văzut pe Dumnezeu în slăbiciunea și nevoia oamenilor, chiar l-am văzut pe Dumnezeu.” Cu alte cuvinte, umanitatea sfinților e ceea ce acest om a remarcat.

Am fost des în situația de a fi singur într-o biserică plină. Probabil mulți din voi ați fost. O biserică perfectă, cu programe perfecte, cu interpretări profesioniste, cu predici de televiziune, cu confort extraordinar și cu mulți oameni îmbrăcați bine și cu un creștinism impecabil, iar voi, singuri în tot acest „decor”.

Nu uitați, când mergeți la biserică, mai ales de sărbători când tentația de a umbla „cu mascații”, „cu sorcova”, „cu colinda” e mare, lăsați să se vadă umanitatea. Nu-i „speriați” pe ceilalți cu masca voastră sfântă. Nu-i „impresionați” cu creștinismul de sărbători, cu falsa bucurie, cu falsa evlavie sau cu falsul păs. Oamenii au nevoie de oameni. Fiecare din noi avem nevoie unii de alții ca oameni. Să nu ne mai ascundem atât, să ne formalizăm mai puțin, să avem curajul să fim oameni. Așa să-mi ajute bunul Dumnezeu!

https://www.filedinjurnal.ro/2017/12/22/singur-la-biserica-asa-de-singur-intr-o-biserica-asa-de-plina/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/biserica/singur-la-biserica-asa-de-singur/