Închide

Cătălin Sturza: „Cele trei religii monoteiste condamnă eutanasierea și sinuciderea asistată” — Știri pentru viață

de Cătălin Sturza, Blogurile Adevărul Cele trei religii monoteiste, creştinismul, iudaismul, şi islamul, condamnă eutanasierea şi sinuciderea asistată, ne anunţă Hotnews. Înalţi reprezentanţi ai celor trei religii monoteiste – creştinismul, iudaismul şi islamul – au semnat şi predat papei Francisc un document în care se pronunţă ferm împotriva eutanasiei şi sinuciderii asistate, „care sunt intrinsec… via […]

Şase oameni periculoşi care pot să-ţi distrugă biserica

oamenii ăştia ţi-ar putea face rău bisericii - imagine preluată de pe charismanews.com

Pentru mai bine de 2000 de ani biserica a supraviețuitlarăzboaiepersecuție,ereziitiranișarlataniprofeți falșiescroci și rebeli dezbinători. Satan a atacat biserica din exterior și a infiltrat-o din interior, însă cu toate acestea Creștinismul crește mai rapid în anumite părți ale lumii decât oricând altcândva din istoria umanității.

Asta nu înseamnă neapărat că diavolul s-ar retrage. El este un dușman neobosit, iar noi trebuie să fim în mod constant conștienți de schemele lui. Atunci când diavolul atacă… el folosește în mod normal agenți umani care duc la îndeplinire lucrarea sa. Acesta este și motivul pentru care liderii bisericii sunt chemați să protejeze poporul lui Dumnezeu de cei care ar putea deturna misiunea noastră.

În toți anii mei de slujire am observat că trucurile diavolului sunt de fapt la fel, oriunde ai merge. El folosește o proiecție familiară de caractere care să pună discordie în biserică, să ne distragă de la misiunea noastră și să ne facă să ne schimbăm direcțiaDacă acești oameni sunt ocupați în cadrul bisericii tale, ei trebuie confruntați. Nu lăsa niciodată pe următorii șase oameni să pună mâinile pe volanul de conducere al bisericii:

  1. Controlorul financiar.Fiecare biserică are nevoie de sfatul înțelept al sfinților mai în vârstă, inclusiv al acelora care au experiență în domeniul afacerilor. Doar că uneori, atunci când oameni imaturi spiritualisunt puși în astfel de poziții, ei pot dezvolta un sens de proprietate sau de îndreptățire. Dacă acest aspect nu este verificat, ei încearcă să-și folosească banii proprii pentru a cumpăra influență. Acesta a fost de fapt și păcatul lui Anania și Safira din Faptele Apostolilor 5 – șipedepsirea lor severă a clarificat aspectul că lui Dumnezeu nu îi place când oamenii încearcă să controleze biserica Sa cu banii lor. Iacov 2:1-7 îi avertizează pe liderii de biserică să nu dea locuri în fața bisericii celor bogați. Cu toate acestea… în multe congregații membrii bogați și-au mituit traseul lor spre a ajunge într-un loc de favoare așa încât să poată lua ei deciziiacolo. Pastorii slabi nu vor schimba acest tip de comportament pentru că… ei se tem să nu ofenseze pe marii donatori.
  2. Auto-intitulatul proroc.Trebuie să dorim cu seriozitate darul profețieiîn bisericile noastre. Dar apostolul Pavel i-a avertizat și pe coloseni cu privire laoamenii super-spirituali care pretind că știu întotdeauna ceea ce spune Dumnezeu celor din conducere (Coloseni 2:18-23).

Diferența dintre profeții adevărați și cei auto-proclamați este atitudinea lor. Profeții legitimi sunt iubitori, au o inimă de slujitor și sunt supuși autorității evlavioaseProfeții periculoși sunt cei care nu pot fi corectați. Ei sunt mândrii din punct de vedere spiritual, tind să fie singuratici și adesea lasă o urmă de relații distruse în urma lorSă nu lăsați niciodată pe cineva de acest gen să fie într-o poziție de conducere.

  1. Primitorul de atenție.În biserică noi îi încurajăm pe voluntari să-și descoperedarurile lor. Aceasta funcționează bine atunci când cineva apare în jurul lor și are nevoie să dovedească ceva cuiva sau persoanei sale. Apoi… lucrurile devin ciudate– mai ales pentru că bisericile au platforme și microfoaneOamenii nevoiași din punct de vedere emoțional vor scena. S-ar putea chiar să ceară o șansă de a predica sau de a cânta un solo – și s-ar putea să se înfurie dacă nu îi lași.

Din citirea mea a ScripturiiDumnezeu nu alege oamenii care vor să fie în reflector. El cheamă bărbați și femei zdrobite care știu că nu au nimic de oferit.El alege lideri care nu se încred în abilitatea lor ci în El. Noi trebuie să-i învățăm pe acaparatorii de atenție imaturi că Dumnezeu trebuie să zdrobească toată ambiția egoistă înainte ca El să-i poată pune într-o poziție sau postură vizibilă. Și trebuie să-i învățăm că lucrarea este cu privire la a sluji atunci când nimeni altcineva nu te vede.

4. Răzbunătorul amar.
 Biserica este plină de oameni care au fost răniți de pastori sau de alți membrii de biserică. Asta este de înțeles. Dar dacă cineva nu și-a rezolvat rănile propriiei pot răspândi resentimentul lor precum un cancerEvrei 12:15 ne avertizează să fim atenți cu privire la cei care au o ”rădăcină de amărăciune” deoarece ei vor cauza tulburare și vor pângării pe mulți.Amărăciunea este adesea și cauza multor dezbinări de biserici. Să nu lași niciodată o persoană cu amărăciune să fie într-o poziție de conducere.

  1. Prădătorul sexual.Pavel a spus bătrânilor din Efes să ”luați seama deci la voi înșivă și la toată turma”(Faptele Apostolilor 20:28). Această atitudine de vigilență este în mod special importantă în mediul sexual lipsit de griji din zilele de astăzi. Lupii prădează pe cei inocenți – și asta îi include pe copii, femeile abuzate care au o stimă de sine scăzută și oricine altcineva care se luptă cu confuzia sexuală. Bisericile trebuie să pună în aplicare reguli stricte cu privire la cine lucrează cu copiii și cu tinerii. Și noi trebuie să fim voitori să confruntăm pe orice persoană imorală – bărbat sau femeie – care se folosește de biserică să-și găsească un nou partener de sex.
  2. Imaturul știe-tot.Cu mult timp în urmă, Satan a condus o rebeliune angelică în ceruri. De atunci, mulți lideri tineri au încercat să răstoarne pe liderii mai în vârstă ca să înceapă mișcări noi. Acest proces este întotdeauna murdar și care produce divizare – și cei care conduc astfel de rebeliuni descoperă că ciclul acesta murdar este repetat și atunci când ajung și ei în vârstă. Ce oferi aia primești.

Am putea elimina această durere dacă liderii tineri l-ar imita pe David, care a așteptat cu răbdare ca Dumnezeu să-i dea tronul în loc să pună mâna pe poziția regelui Saul. Oricare lider tânăr care este prea dornic să conducă nu a fost pe deplin testat. 1 Timotei 3:6 ne avertizează de faptul că nu trebuie să punem un nou convertit într-o poziție de conducere, ”să nu fie convertit de curând, ca nu cumva să se umfle de mândrie și să cadă sub aceeași condamnare ca și diavolul”(1 Timotei 3:6).

Biblia ne-a oferit avertismente clare cu privire la cine să avem încredere în domeniul conducerii în biserică. Nu acordați vreunuia din aceste șase caractere vreo poziție în biserica voastră până ce nu au căzut pe stâncă și să lase pe Duhul Sfânt să transforme caracterul lor.

J. Lee Grady

Notă

Materialul de mai sus a apărut inițial în CharismaNews, scris de J. Lee Grady (foto alăturat). Lee Grady este fostul editor al Charisma, din 2010 s-a dedicat spre slujirea cu normă întreagă; el conduce The Mordecai Project, o organizație caritabilă creștină care aduce vindecarea lui Isus către femeile și fetele care suferă de abuz și opresiune culturală. El este autorul a câtorva cărți printre care și 10 Lies the Church Tells Women (10 minciuni pe care le spune biserica femeilor), recent a lansat cartea Set My Heart on Fire (Înflăcărează-mi inima), publicat de Charisma House. El poate fi urmărit pe Twitter la @LeeGrady, sau pe site-ul său, themordecaiproject.org. Dacă citați acest material în altă parte, rog să păstrați toate link-urile din el și să oferiți sursa citării, adică acest blog. Mulțumesc.

https://crestinismtrait.blogspot.ro/2017/06/sase-oameni-periculosi-care-pot-sa-ti.html?

https://ardeleanlogos.wordpress.com/biserica/sase-oameni-periculosi-care-pot-sa-ti-distruga-biserica/

Șase avertizări că stilul tău de conducere eșuează

Când leadership-ul eșuează... suntem ca printr-o pădure în ceață - imagine preluată de pe commons.wikimedia.org

Când conducerea bisericii eșuează congregația este în necaz. Care sunt cele 6 semne că stilul tău de conducere este în declin?

Implicarea în declin

Cred că biserica nu va merge niciodată unde pastorul ei nu dorește să conducă. De exemplu, când am ajuns la biserica unde sunt acum și slujesc ca pastor, nu exista absolut nici o lucrare de evanghelizare, de misiune și nici vreo altă activitate prin care biserica să fie implicată în comunitate… așa că am început o serie de sesiuni de instruire desemnate să echipeze biserica să facă evanghelizare.

Am început să planific anumite activități care să ne facă să mergem în comunitatea unde erau de fapt oamenii. Ceea ce am descoperit curând a fost faptul că ei – congregația – nu ar fi mers singuri în comunitate dacă eu nu eram voitor să fac primul pas și să merg cu ei. În timp ce am dus pe câțiva membri din biserică alături de mine, de la ușă la ușă, în a mărturisi, ei au început să arate mai mult interes în a împărtăși Evanghelia cu familia lor, cu prietenii lor și cu vecinii lor. Una e să-i echipezi pe oameni și cu totul altceva este să stai în spate și să aștepți ca ei să facă toate… fără ca eu să merg alături de ei. Când i-am întrebat cu privire la ultima dată când au făcut evanghelizare, pe fața lor a apărut o privire goală. Un tip a răspuns într-un final… „Ei bine, niciodată„. Ultimii trei pastori care au mai fost acolo aparent nu au avut nici un interes în evanghelism sau alte activități de misiune și, din moment ce ei nu conduceau… implicarea membrilor era ZERO. Conducerea de la biserică a eșuat într-un mod mizerabil și aceasta explică motivul pentru care nu era nici un fel de implicare.

A lucra mai greu dar cu realizări mai slabe

Cred că fiecare pastor și familia lui are nevoie de timp în care să fie departe de slujire și să poată să-și refacă atât mintea cât și duhul. Atunci când se pare că sarcinile de muncă ale unui pastor sau al unui lider de biserică sunt în creștere din ce în ce mai mult, deși tot mai puțin se realizează, acolo este o problemă serioasă! E momentul să faci un pas în spate și să te uiți la care este ținta. Care este scopul din spatele muncii tale (ca pastor sau ca lider din biserică)? Oare liderul lucrează din greu în loc să lucreze cu istețime? Care este prioritatea? Nu este scopul bisericii acela de a-L glorifica pe Dumnezeu? Există oare prea multă „muncă ocupată” ca să se realizeze în fond ceva? Fă un pas în spate pentru un moment pentru că s-ar putea să nu poți vedea pomii din pădure. Poate că e vremea să delegi pe cineva. Socrul lui Moise, Ietro, a văzut că Moise era mult prea ocupat și că avea nevoie de ajutor. Cu cât se adună mai multă muncă, cu atât mai mult nu vei delega pe alții să facă parte din această muncă. Dacă muncești din greu și ești mai puțin realizat, conducerea ta este în mod aparent în eșec. Caută ajutor!

Programele mai presus de oameni

Aceasta este un aspect pe care a trebuit să îl învăț pe calea cea grea. Am început să am un cămin de îngrijire a oamenilor prin a începe un studiu biblic miercurea seara. Pe măsură ce creștea numărul participanților, am încercat să trag pe alți membrii din biserică să devină implicați. Cu tristețe o spun… doar câțiva au vrut să ajute… așa că în prima miercuri noapte doar vreo 7 oameni au apărut. Am fost sleit… dar în miercurea următoare… nu a venit nimeni. Am lăsat biserica să știe de cât de dezamăgit eram… doar că eu eram mai interesat în a face această lucrare să continue decât să cer altora să se implice. Vroiam o nouă mobilizare în cadrul căminului local de îngrijire… indiferent de ceea ce gândeau ceilalți. Aceasta a fost o greșeală. Ceea ce trebuia să fac era să am o întâlnire și să discut direct cu membrii legat de această chestiune. Probabil că ei ar fi contribuit cu anumite idei bune, și dacă erau și implicați în procesul de edificare a acestei lucrări, cred că ei ar fi preluat controlul asupra slujirii acesteia. Problema tristă e că eu am făcut toate singur și apoi i-am făcut pe ei să se simtă vinovați pentru că nu au participat. Eu eram cel vinovat pentru că am pus programele mai presus de oameni. Aceasta era un eșec în cadrul conducerii mele.

Familia deziluzionată

Aceasta este o zonă oarbă pentru mulți pastori. Pastorul este așa de ocupat cu biserica și cu toate celelalte activități încât familia începe să fie ignorată. Înainte să știi… de mult sunt duse toate momentele de petrecere alături de familie, cina împreună cu familia, activități sportive, o seară de ieșit în oraș cu soția… și curând ea se va simți ca o văduvă veritabilă. Atunci când începi să observi o familie îmbufnată și cum parcă toți sar în cap, unul la altu, poate că e timpul să pui familia prima. Cred că lucrarea primordială a unui bărbat trebuie să fie familia sa. Ordinea ar fi cam așa: Dumnezeu primul, apoi familia și apoi biserica. De prea multe ori această ordine se inversează și lucrurile nu decurg bine. Și acesta este un semn de eșec în conducere… conducerea din căminul tău!

Refuzul de a asculta de alții

Una din cele mai mari resurse pe care le am este să am un mentor mai în vârstă care îmi va vorbi în dragoste și adevăr. După cum zice și proverbul, mai bine rănile unui prieten decât săruturile unui dușman (Proverbe 27:6), atunci când un lider de biserică nu are timp pentru opinia altora, sau când alții au încercat să vorbească cu ei dar… și-au întors spatele, liderul pierde o resursă valoroasă. Un prieten de încredere sau un mentor este indispensabil. Cred că fie Pavel are nevoie de un Timotei, dar și fiecare Timotei are nevoie de un Pavel. Eu am un pastor mai în vârstă care este mentorul meu și merg la el să-mi facă o favoare; îl rog să-mi spună adevărul atunci când o dau în bară sau când am dat de bucluc și sunt urmărit de necazuri. Atunci când liderii de biserică refuză să asculte la sfatul altora, mai ales al unei persoane de încredere, al unui mentor mai experimentat, aceasta este un eșec în cadrul conducerii bisericii și nu se va sfârși cu bine. Aceasta este o pată oarbă pentru o mulțime de pastori. Ei trebuie să stea smeriți pentru că dacă nu se smeresc singuri, Dumnezeu o va face pentru ei și una este mai puțin dureroasă decât cealaltă.

Refuzul de a se auto-disciplina

E atât de ușor să ignori timpul de studiu al Bibliei, timpul de rugăciune consistentă, un timp regulat, și timpul adecvat de studiu și pregătire pentru predică. Atunci când disciplina de citirea regulată a Bibliei, studiul, și rugăciunea încep să scadă… liderul scapă mingea. De prea multe ori această tendință pare să fie legată cu obiceiurile greșite de a mânca și nici un fel de exercițiu care poate duce la vină și stres, și este o problemă care se hrănește singură. Cu cât mai mare vina, cu atât mai mare stresul, cu cât mai mare stresul, cu atât mai rea dieta și disciplina de sine, care duce la mesaje ineficiente și mlăștinoase… și mesajele rele sun direct proporționate cu oile flămânde din turmă. Mentorul lui Timotei, Apostolul Pavel, i-a spus să „Străduiește-te să te înfățișezi înaintea lui Dumnezeu ca un om încercat, ca un lucrător care nu are de ce să-i fie rușine, care explică drept Cuvântul adevărului.” (2 Timotei 2:15). Nu ai vrea să te faci de rușine înaintea congregației tale prin a avea o predică ciudată și într-o zi va trebui să stai să dai socoteală înaintea lui Dumnezeu pentru că învățătorii vor da o mai mare socoteală (Iacov 3:1). Un indicator puternic al conducerii care eșuează este refuzul de a avea o auto-disciplină.

Concluzie

Ca să eviți un eșec în cadrul conducerii, amintește-ți că biserica nu va dori să meargă unde tu nu ești dornic să conduci. Dacă muncești prea greu, cere ajutor. Încearcă să nu pui programele mai presus de oameni pentru că oamenii sunt întotdeauna mai importanți decât programele. Dumnezeu nu unge programe, El unge oameni. Nu neglija prima ta zonă de slujire… familia ta. Menține o minte deschisă și cere în mod smerit ajutor și acceptă sfatul altora și ascultă de oameni… chiar dacă nu urmezi sfatul lor. Și în cele din urmă, stai pe genunchi, stai în Cuvânt, ai grijă de tine însuți. Dacă faci aceste lucruri, probabil că vei fi mai puțin probabil să ai un eșec în cadrul conducerii tale.

Notă

: Articolul de față este scris de Pastorul Jack Wellman (foto alăturat), un bun prieten al meu, publicat și preluat din site-ul Christian Media Magazine, care – culmea – nici măcar nu îl citează ca autor al acestui material! Articolul este tradus cu aprobarea în scris din partea autorului. Jack Wellman este un autor creștin și pastor al bisericii Mulvane Brethren Church din Mulvane, Kansas. Jack a absolvit seminarul Southern California Seminary și a scris cărți de natură teologică precum: “Teaching Children The Gospel/How to Raise Godly Children“(Învață pe copii Evanghelia / Cum să creşti copii evlavioşi), “Do Babies Go To Heaven?/Why Does God Allow Suffering?“ (Bebeluşii merg în Rai? / De ce permite Dumnezeu suferința?), și “Blind Chance or Intelligent Design?, Empirical Methodologies & the Bible“ (Șansă oarbă sau Plan Inteligent? Metodologii empirice și Biblia). Jack este tată și bunic, și este licențiat în istorie, educație și știința. Pentru mai multe articole de Jack Wellman și alți autori, vizitați site-ul WhatChristiansWantToKnow.com Dacă citați acest material în altă parte, rog să păstrați toate link-urile din el, această notă de final, și să oferiți sursa citării, adică acest blog. Mulțumesc.

https://crestinismtrait.blogspot.ro/2017/06/6-avertizari-ca-stilul-tau-de-conducere.html

https://ardeleanlogos.wordpress.com/biserica/sase-avertizari-ca-stilul-tau-de-conducere-esueaza/

Statul paralel și Biserica Domnului Hristos

Publicat pe 20 Mar 2018 // 0 comentarii

Zilele trecute am auzit despre statul paralel. Românii au dat unei structuri de tip caracatiță care acționează din umbră după o agendă bine definită care este împotriva intereselor națiunilor numele de STAT PARALEL. O exista, nu o exista?
Și în Statele Unite ale Americii este această problemă. Americanii îl numesc statul profund. O exista, nu o exista?
Din cele mai vechi timpuri, citim în istorie, au existat structuri secrete care au acționat din umbră. În cadrul acestora s-au pus la cale războaie, revoluții, lovituri de stat, tratate de pace, rapturi, crime, anexări teritoriale, compromiterea unor lideri, acapararea unor resurse, menipularea maselor cu diferite scopuri etc. etc. etc.
În Biblie un exemplu de stat paralel, stat profund, este structura pusă la cale de Absalom prin care își detronează tatăl ( 2 Samuel 15). A fost un plan demonic foarte bine alcătuit, stratagic, iar în fața acestui plan, David, a putut doar să constate că dacă nu fuge va avea un final tragic.
Un alt plan secret din Biblie, tot demonic, a fost legat de judecarea apostolului Pavel (Fapte 23:12-16; 25:2-3). Trebuia organizat un simulacru al unei judecăți doar ca Pavel să ajungă între ei iar apoi era lichidat. Planul a fost făcut în ascuns dar nimic ascuns nu rămâne ascuns.
Existența statului profund, paralel, este una certă și în România și în SUA. Dar la fel de certă, putem spune mai certă, este existența unei structuri prezente pe lângă Biserică care imită foarte bine Biserica dar nu face parte din Biserică pentru că nu este în Hristos, deși pozează că este parte a Bisericii. Scopul acestei structuri este distrugerea valorilor sfinte, eliminarea oamenilor lui Dumnezeu,  pregătirea căii lui anticrist.
Unii pot ca să spună că este prea de tot ca să crezi că în Biserică poate exista o structură paralelă, o structură profundă care doar mimează că este din Hristos, ea fiind clar împotriva Domnului Hristos. Aș putea ușor să vă conving cu exemple începând cu Vatican II și maratonul ecumenismului care a trecut granițele spre islam. Nu voi apela la istorie ci la revelația lui Dumnezeu, la Sfânta Scriptură: „Păziţi-vă de proroci mincinoşi. Ei vin la voi îmbrăcaţi în haine de oi, dar pe dinăuntru sunt nişte lupi răpitori.” –  Matei 7:15

„Ştiu bine că, după plecarea mea, se vor vârî între voi lupi răpitori, care nu vor cruţa turma,” – Fapte 20:29

 „În norod s-au ridicat şi proroci mincinoşi, cum şi  între voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura pe furiş erezii nimicitoare, se vor lepăda de Stăpânul care  i-a răscumpărat şi vor face  să cadă asupra lor o pierzare năprasnică.” – 2 Petru 2:1

„Căci noi nu stricăm Cuvântul lui Dumnezeu, cum fac cei mai mulţi, ci vorbim cu inimă curată, din partea lui Dumnezeu, înaintea lui Dumnezeu, în Hristos.” – 2 Corinteni 2:17

 „Preaiubiţilor, pe când căutam cu tot dinadinsul să vă scriu despre mântuirea noastră de obşte, m-am văzut silit să vă scriu ca  să vă îndemn să luptaţi pentru credinţa care a fost dată sfinţilor o dată pentru totdeauna. Căci  s-au strecurat printre voi unii oameni scrişi  de mult pentru osânda aceasta, oameni neevlavioşi, care schimbă în desfrânare harul Dumnezeului nostru şi tăgăduiesc  pe singurul nostru Stăpân şi Domn, Isus Hristos.” – Iuda 3,4.

 

Hristos îi numește lupi răpitori și ne spune nouă să ne păzim de ei, este datoria noastră să ne păzim de ei căci vor veni cu certitudine. Apostolul Pavel îi numește lupi răpitori care nu vor cruța, sunt fără milă, au un plan stabilit de a distruge. Iuda spune că sunt oameni neevlavioși care schimbă în desfrânare harul lui Dumnezeu și vedem azi mai mult ca oricând cum oamenii neevlavioși disprețuiesc manifestările reale ale Duhului Sfânt dar promovează discoteca, rock-ul, îi interesează doar imaginea lor axată pe fire , poziția lor, necontând pentru ei sfințenia și sfințirea, luptând împotriva a ceea ce a instituit Dumnezeu.
Da, există stat profund și există o structură infiltrată pe lângă Biserica Domnului, cu certitudine!

Sola Scriptura şi Biserica primară de William Webster

download

Sola Scriptura şi Biserica primară
de William Webster

Reforma a fost responsabilă de restaurarea principiului sola Scriptura în Biserică, principiu care fusese în vigoare în Biserică încă de la începutul epocii post-apostolice. Iniţial, învăţătura apostolilor s-a transmis pe cale orală dar, o dată cu încheierea perioadei apostolice, întreaga revelaţie specială care Dumnezeu dorea să fie păstrată pentru om a fost codificată în Scripturile scrise. Sola Scriptura este acea învăţătură şi credinţă că astăzi există o singură revelaţie specială de la Dumnezeu pe care omul o posedă, Scripturile scrise sau Biblia şi, în consecinţă, Scripturile sunt suficiente în ce priveşte conţinutul şi ele reprezintă autoritatea finală pentru Biserică din pricina naturii lor, întrucât sunt inspirate de Dumnezeu. Aceasta înseamnă că nici o parte a revelaţiei păstrate sub forma tradiţiei orale nu există independent de Scriptură. Pe de altă parte, în secolul al XVI-lea, Conciliul de la Trent a declarat că revelaţia lui Dumnezeu nu era cuprinsă numai în Scripturi. Parţial ea se regăsea în Scripturile scrise şi parţial în tradiţia orală şi, prin urmare, Scripturile nu erau suficiente sub aspectul conţinutului.

Aceasta a fost părerea universală a teologilor romano-catolici, timp de secole după Conciliul de la Trent şi este şi astăzi părerea predominantă. Oricum, este interesant de observat că în cercurile romano-catolice există astăzi o dezbatere continuă printre teologi cu privire la natura Tradiţiei. Nu există o înţelegere clară legată de ce este Tradiţia în romano-catolicism. Unii sunt de acord cu Conciliul de la Trent, iar alţii nu. Însă perspectiva adoptată la Trent este în contradicţie şi respinge credinţa şi practica Bisericii din epoca patristică. Biserica primară a păstrat principiul sola Scriptura în sensul că a crezut că orice doctrină trebuie dovedită pe baza Scripturii, iar dacă nu putea fi adusă o asemenea dovadă, doctrina respectivă trebuia respinsă.

Încă de la începutul epocii post-apostolice, în scrierile celor pe care îi cunoaştem cu numele de părinţii Bisericii găsim un apel exclusiv la Scripturi pentru o învăţătură bună a doctrinei şi pentru apărarea acesteia împotriva ereziei. Scrierile părinţilor Bisericii emană efectiv spiritul Vechiului şi Noului Testament. Întâlnim acelaşi lucru şi în scrierile apologeţilor, precum Iustin Martirul şi Atenagora, de la începutul secolului al II-lea, spre mijlocul lui. În nici una din aceste scrieri nu există vreun apel la autoritatea Tradiţiei ca fiind un ansamblu de revelaţie separat şi independent. Spre mijlocul şi sfârşitul celui de-al II-lea secol, în scrierile lui Ireneu şi Tertulian întâlnim pentru prima oară conceptul de Tradiţie Apostolică, păstrată în Biserică în formă orală. Cuvântul ‚Tradiţie’ înseamnă simplu învăţătură. Dar la ce se referă aceşti părinţi atunci când spun că această Învăţătură sau Tradiţie Apostolică este păstrată pe cale orală? Ceea ce vroiau ei să spună era că episcopii Bisericii predică oral cuvântul şi că oricine este interesat să înveţe Tradiţia Apostolică adevărată putea să o facă prin simpla ascultare a învăţăturilor orale ale episcopilor oricăreia dintre bisericile ortodoxe din acele vremuri. Ireneu şi Tertulian declară emfatic faptul că întreaga învăţătură a episcopilor care a fost dată pe cale orală îşi avea rădăcina în Scriptură şi putea fi dovedită din Scripturi. Ambii părinţi ne prezintă conţinutul doctrinar efectiv al Tradiţiei Apostolice care era predicată în biserici şi fiecare doctrină porneşte de la Scriptură. În această Tradiţie Apostolică nu există nici o doctrină care să nu fie găsită în Scriptură şi în scrierile acestor părinţi nu există nici un apel la o Tradiţie de natură orală pentru a apăra ceea ce ei numesc Tradiţia Apostolică. Pentru Ireneu şi Tertulian, Tradiţia Apostolică este pur şi simplu Scriptura.

Ireneu a fost cel care a afirmat că, iniţial, apostolii au predicat verbal şi învăţătura lor a fost ulterior consemnată în scris, în Scripturi şi, de atunci, acestea au devenit stâlpul şi temeiul credinţei noastre. Afirmaţia lui spune astfel: „Nu am învăţat de la nimeni alţii planul mântuirii decât de la cei prin care Evanghelia a ajuns până la noi; aceştia au proclamat-o la un moment dat în public şi, într-o epocă mai târzie, prin voia lui Dumnezeu, ne-au transmis-o prin Scripturi, ca să fie temelia şi stâlpul credinţei noastre” (Alexander Roberts & W.H. Rambaugh Translators, Scrierile lui Ireneu, Împotriva ereziilor (Edinburgh: T & T Clark, 1874), 3.1.1). Tradiţia – când se referă la proclamarea orală, precum predicarea sau învăţarea – era văzută mai întâi drept prezentarea orală a adevărului scriptural sau drept codificarea adevărului biblic sub forma unei mărturisiri de credinţă.

Ireneu şi Tertulian au avut discuţii contradictorii cu gnosticii, care au fost cei dintâi care au sugerat şi au învăţat pe alţii că deţineau o tradiţie apostolică orală independentă de Scriptură. Aceşti părinţi din perioada de început au respins o asemenea noţiune şi au apelat numai la Scriptură pentru proclamarea şi apărarea doctrinei. Istoricul bisericii, Ellen Flessman-Van Leer, afirmă acest fapt: „Pentru Tertulian, Scriptura este singurul mijloc pe baza căruia el respinge sau validează o doctrină în ce priveşte conţinutul acesteia… Pentru Ireneu, doctrina bisericii cu siguranţă nu este niciodată pur tradiţională; din contră, ideea că ar putea exista ceva adevărat, transmis exclusiv viva voce (oral), este o orientare a gândirii gnostice… Dacă Ireneu doreşte să dovedească adevărul unei doctrine în ce priveşte conţinutul acesteia, el recurge la Scriptură, pentru că în ea este accesibilă în mod obiectiv învăţătura apostolilor. Dovezile provenite din tradiţie şi Scriptură slujesc unuia şi aceluiaşi scop: identificarea învăţăturii bisericii ca fiind învăţătura apostolică originală. Cea dintâi stabileşte că învăţătura bisericii este învăţătura apostolică, iar cea de-a doua arată ce este această învăţătură apostolică” (Ellen Flessman-van Leer, Tradiţia şi Scriptura în Biserica primară (Van Gorcum, 1953, pp. 184, 133, 144).

Biblia a fost autoritatea finală pentru părinţii din epoca patristică. Ea era suficientă sub aspectul conţinutului şi arbitrul final în toate problemele de adevăr doctrinar, după cum a subliniat JND Kelly: „Cel mai clar semn al prestigiului de care se bucură (Scriptura) este faptul că aproape întregul efort teologic al părinţilor, fie că scopurile lor erau polemice sau constructive, era îndreptat spre ceea ce cuprindea expunerea Bibliei. În plus, pretutindeni era de la sine înţeles că orice doctrină trebuia să aibă mai întâi o baza scripturală pentru a putea fi acceptată” (Doctrine creştine timpurii (San Francisco: Harper & Row, 1978), pp. 42, 46).

Heiko Oberman face următoarele comentarii cu privire la relaţia dintre Scriptură şi Tradiţie în Biserica primară: „Pentru Biserica primară, Scriptura şi Tradiţia nu se excludeau reciproc sub nici o formă: kerygma (mesajul Evangheliei), Scriptura şi Tradiţia coincideau pe deplin. Biserica predica kerygma care se găsea integral în formă scrisă, în cărţile canonice. Tradiţia nu era înţeleasă ca o adăugire la kerygma conţinută în Scriptură, ci drept o transmitere a aceleiaşi kerygma într-o formă vie: cu alte cuvinte, totul se găsea în Scriptură şi, în acelaşi timp, totul era cuprins în tradiţia vie” (Recolta teologiei medievale (Cambridge: Harvard University, 1963), p. 366).

Faptul că părinţii credeau ferm în principiul sola Scriptura reiese clar din scrierile lui Cyril din Ierusalim, episcopul Ierusalimului de la jumătatea secolului al IV-lea. El este autorul lucrării cu numele „Cuvântări catihetice”. Această lucrare cuprinde o serie extinsă de cuvântări ţinute pentru catehumeni, expunând doctrinele de bază ale credinţei. Ea reprezintă o explicare completă a credinţei Bisericii din vremea lui, iar învăţătura lui este pe deplin întemeiată pe Scriptură. De fapt, nu există nici măcar un singur apel, pe parcursul întregilor Cuvântări, la o Tradiţie Apostolică independentă de Scriptură. În termeni lipsiţi de echivoc, el afirmă că, dacă le-ar prezenta acestor catehumeni vreo învăţătură care nu putea fi validată de Scriptură, trebuia ca ei să o respingă. Acest fapt ne spune că autoritatea lui de episcop era condiţionată de conformitatea învăţăturilor sale cu Scripturile scrise. Urmează câteva dintre afirmaţiile sale din „Cuvântări” cu privire la autoritatea finală a Scripturii: „Să păstraţi întotdeauna în minte pecetea aceasta care, pe scurt, a fost atinsă în capitolele lucrării şi care, cu îngăduinţa Domnului, va fi explicată potrivit puterii noastre, pe baza unor dovezi din Scriptură. În ce priveşte Misterele divine şi sacre ale credinţei, nu se cuvine să rostim nici o remarcă întâmplătoare fără suportul Sfintelor Scripturi, nici să nu ne lăsăm traşi deoparte de simple probabilităţi sau de artificiile argumentelor. Să nu mă credeţi pentru că eu vă spun aceste lucruri, dacă nu primiţi de la Duhul Sfânt dovada celor prezentate: căci această mântuire, care este prin credinţă, nu stă în raţiuni ingenioase, ci în dovada Sfintelor Scripturi” (O bibliotecă a părinţilor Sfintei Biserici Catolice (Oxford: Parker, 1845), Cuvântările catihetice ale sfântului Cyril 4.17). „Ci luaţi şi păstraţi ca nişte învăţăcei şi trăiţi numai acea credinţă care vă este dată de către Biserică şi este întemeiată pe întreaga Scriptură. Nu toţi pot să citească Scriptura, unii nefiind învăţaţi, în vreme ce alţii sunt prea ocupaţi, fiind împiedicaţi să o cunoască; de aceea, pentru ca sufletul să nu piară din lipsă de învăţătură, Articolele, care sunt puţine, cuprind întreaga doctrină a Credinţei… Acum, dedicaţi-vă învăţării Credinţei, prin ascultarea cuvintelor şi aşteptaţi la vremea potrivită dovada din Scripturile Divine a fiecăreia dintre părţile ei. Căci Articolele Credinţei nu au fost formulate după buna plăcere a oamenilor, ci lucrurile cele mai importante, alese din toată Scriptura, formează învăţătura unică a Credinţei. Şi, după cum sămânţa de muştar dintr-un bob mic dă naştere la multe ramuri, la fel şi această Credinţă, în puţine cuvinte, a cuprins la sânul ei întreaga cunoaştere a evlaviei conţinute deopotrivă în Vechiul şi în Noul Testament. Priviţi, deci, fraţilor şi păstraţi tradiţiile pe care le primiţi acum şi scrieţi-le pe tăbliţa inimilor voastre” (Ibid., Cuvântări 5.12).

Observaţi că Cyril afirmă aici că aceşti catehumeni primesc tradiţia şi îi îndeamnă să respecte aceste tradiţii pe care le primesc. De unde este derivată această tradiţie? Evident că din Scriptură. Învăţătura sau tradiţia sau revelaţia lui Dumnezeu care a fost încredinţată apostolilor şi transmisă apoi Bisericii este acum accesibilă NUMAI prin Scriptură. Este semnificativ faptul că Cyril din Ierusalim, care comunică acestor catehumeni întreaga credinţă, nu a apelat nici măcar o dată la o tradiţie orală pentru a-şi susţine învăţăturile. Întreaga credinţă este întemeiată pe Scriptură şi numai pe aceasta.

Acest principiu este enunţat, de asemenea, şi de Grigore de Nissa: „Cei mai mulţi oameni încă fluctuează în ce priveşte opiniile lor referitoare la aceasta şi ele sunt greşite, după cum şi ei sunt mulţi. Cât despre voi, dacă filozofia neamurilor, care dezbate metodic toate aceste lucruri, ar fi cu adevărat potrivită pentru o demonstraţie, ar fi inutil, desigur, să adăugăm acestor speculaţii o discuţie despre suflet dar în vreme ce aceasta din urmă a mers, în ce priveşte subiectul sufletului, atât de departe în direcţia consecinţelor presupuse cât a dorit gânditorul, nouă nu ne este îngăduită o asemenea abatere, adică aceea de a afirma ceea ce dorim; noi facem din Sfintele Scripturi regula şi măsura fiecărei doctrine (dogme); în mod obligatoriu, noi ne aţintim ochii spre Scriptură şi suntem de acord numai cu ceea ce poate fi armonizat cu intenţia acelor scrieri” (Philip Schaff şi Henry Wace, Părinţii niceeni şi post-niceeni (Peabody: Hendrikson, 1995), Second Series: Volumul V, Lucrări filozofice, Despre suflet şi înviere, p. 439).

Vasile cel Mare, episcopul din Cezarea între anii 370-379 d.Cr., depune mărturie în favoarea credinţei lui în natura atotsuficientă a Scripturilor, prin aceste cuvinte luate dintr-o scrisoare adresată de el unei văduve: „Bucurându-te de consolarea Sfintelor Scripturi, aşa cum o faci, nu ai nevoie nici de asistenţa mea, nici de a altcuiva pentru a te ajuta să îţi înţelegi datoria. Ai sfatul şi călăuzirea atotcuprinzătoare a Duhului Sfânt pentru a te conduce spre ceea ce este corect” (Philip Schaff şi Henry Wace, Părinţii niceeni şi post-niceeni (Peabody: Hendrikson, 1995), Seria a doua: volumul VIII, Vasile: Scrisori şi selecţii, Scrisoarea CCLXXXIII, p. 312).

Aceşti părinţi sunt reprezentativi pentru ansamblul părinţilor Bisericii. Ciprian, Origen, Hipolit, Atanasius, Firmilian, Augustin sunt numai câţiva dintre părinţii care pot fi citaţi drept susţinători ai principiului sola Scriptura, pe lângă Tertulian, Ireneu, Cyril şi Grigore de Nissa. Biserica primară a funcţionat pe baza principiului sola Scriptura şi acesta a fost principiul istoric pe care reformatorii au căutat să îl restaureze în Biserică.

Folosirea extinsă a Scripturii de către părinţii Bisericii primare, încă de la început, se observă din următoarele fapte:

  Ireneu l-a cunoscut pe Policarp, care fusese un ucenic al apostolului Ioan. El a trăit între anii 130 – 202 d.Cr. şi a citat din 24 din cele 27 de cărţi al Noului Testament. Numai din Noul Testament el citează de peste 1800 de ori.
  Clement din Alexandria a trăit între anii 150 – 215 d.Cr. El citează toate cărţile Noului Testament, cu excepţia lui Filimon, Iacov şi 2 Petru. Citează de 2400 de ori din Noul Testament.
  Tertulian a trăit între 160 – 220 d.Cr. şi a citat din Noul Testament de peste 7200 de ori.
  Origen a trăit între 185 – 254 d.Cr. şi a fost succesorul lui Clement din Alexandria la şcoala catihetică din acest oraş. El citează din Noul Testament de aproape 1800 de ori.

Până la sfârşitul celui de-al III-lea secol, practic întregul Nou Testament putea fi reconstituit pe baza scrierilor părinţilor Bisericii. Norman Geisler şi William Nix rezumă poziţia versetelor Noului Testament în Biserica primară prin aceste cuvinte: „Pe scurt, primii o sută de ani de existenţă a celor douăzeci şi şapte de cărţi ale Noului Testament arată că, practic, fiecare dintre ele a fost citată drept plină de autoritate şi recunoscută ca fiind canonică de către oameni care erau, la rândul lor, cei mai tineri contemporani ai epocii apostolice” (Norman Geisler şi William Nix, O introducere generală a Bibliei (Chicago: Moody, 1980), p. 190).

B.F. Wescott ajunge la o concluzie similară: „Cu excepţia Epistolei către Evrei, cele două Epistole mai scurte ale lui Ioan, a doua Epistolă a sfântului Petru, Epistolele sfântului Iacov şi Iuda şi Apocalipsa, toate celelalte cărţi ale Noului Testament sunt recunoscute ca fiind apostolice şi pline de autoritate în cadrul Bisericii, încă de la finalul secolului al II-lea. Mărturia marilor părinţi care reprezintă Biserica variază în ce priveşte aceste cărţi controversate, dar canonul cărţilor recunoscute este stabilit prin acordul lor comun. Astfel, mărturia pe care se întemeiază el nu vine numai de la câţiva, ci din partea multora, şi încă de la cei mai diferiţi în ce priveşte poziţia şi caracterul. Canonul apare, deci, nu ca o părere particulară, ci ca un fapt neîndoielnic, nu ca o descoperire târzie, ci ca o tradiţie originală” (B.F. Westcott, O analiză generală a istoriei canonului Noului Testament (Cambridge: Macmillan, 1889), pp. 337-338).

Este adevărat că Biserica primară avea conceptul de Tradiţie care se referea la obiceiurile şi practicile ecleziastice şi că se credea deseori că astfel de practici fuseseră efectiv transmise de apostoli, chiar dacă nu puteau fi neapărat validate de Scripturi. Însă aceste practici nu implicau doctrinele credinţei şi deseori erau contrare în diferite segmente ale Bisericii. Un exemplu în acest sens găsim la începutul secolului al II-lea, în controversa legată de momentul când trebuie sărbătorit Paştele. Anumite biserici din răsărit îl sărbătoreau într-o zi, în vreme ce apusul îl sărbătorea în altă zi, dar şi unii şi alţii pretindeau că practica lor fusese transmisă direct de la apostoli. Situaţia dus la un conflict cu episcopul Romei, care pretindea ca părinţii răsăriteni să se supună practicilor apusene. Ei au refuzat acest lucru, crezând cu tărie că ei aderau la Tradiţia Apostolică. Care dintre ei avea dreptate? Nu există nici o modalitate de a lămuri care practică era într-adevăr de origine apostolică, dacă era vreuna din ele. Oricum, este interesant de observat că unul dintre susţinătorii punctului de vedere răsăritean era Policarp, un ucenic al apostolului Ioan. Există şi alte exemple legate de astfel de pretenţii în istoria Bisericii. Simplul fapt că un părinte al Bisericii pretinde că o practică anumită este de origine apostolică nu înseamnă neapărat că aşa este, ci numai că persoana respectivă a crezut aşa; nu există vreo cale de a verifica dacă, într-adevăr, acea practică era o tradiţie provenită de la apostoli. În Biserica primară se întâlnesc numeroase practici care erau considerate ca fiind de origine apostolică; acestea sunt enumerate de Vasile cel Mare, însă nimeni nu le mai practică astăzi în Biserică. Este evident, deci, că astfel de apeluri la Tradiţia Apostolică orală sunt lipsite de însemnătate.

Biserica Romano-Catolică afirmă că deţine o Tradiţie Apostolică orală care este independentă de Scriptură şi care este obligatorie pentru oameni. Pentru a justifica o asemenea pretenţie, ea face apel la declaraţia lui Pavel din 2 Tesaloniceni 2:15, unde Pavel spune că a transmis acestei biserici tradiţii şi învăţături deopotrivă verbal şi în scris. Pe baza învăţăturii lui Pavel din acest pasaj, Roma afirmă că propovăduirea principiului sola Scriptura este falsă, din moment ce Pavel le-a transmis învăţături tesalonicenilor şi în scris, şi verbal. Ce este interesant în legătură cu acest apel este faptul că apologeţii romano-catolici nu aduc argumente cu privire la acele doctrine la care se referă Pavel şi pe care ei pretind că le deţin şi că sunt obligatorii pentru oameni. În toate scrierile apologeţilor, din vremea Reformei până astăzi, nici unul nu a putut să enumere doctrinele cuprinse în această presupusă Tradiţie Apostolică orală. De la Francis De Sales până la scrierile lui Karl Keating şi Robert Sungenis întâlnim această absenţă bătătoare la ochi. Sungenis este editorul unei lucrări lansate recent în apărarea învăţăturii romano-catolice despre Tradiţie, intitulată „Nu numai prin Scriptură”. Ea este prezentată zgomotos drept o respingere definitivă a învăţăturii protestante despre sola Scriptura.

Numărul paginilor ei este de 627. Însă nici măcar o dată în toate cele 627 de pagini nici un autor nu defineşte conţinutul doctrinar al acestei Tradiţii Apostolice care este obligatorie pentru toţi oamenii. Ni se pune numai că ea există, că Biserica Romano-Catolică o deţine şi că, prin urmare, noi suntem obligaţi să ne supunem acestei biserici – singura care deţine plinătatea revelaţiei lui Dumnezeu, provenind de la apostoli.

Însă ei nu ne pot spune ce este această Tradiţie. Şi motivul este acela că ea nu există. Dacă ar fi fost atât de importantă, de ce nu a menţionat-o Cyril din Ierusalim în „Cuvântările catihetice”? Provoc pe oricine să enumere doctrinele la care se referă Pavel în 2 Tesaloniceni 2:15, pe care spune că le-a încredinţat verbal tesalonicenilor.

Autoritatea romano-catolică în materie de Tradiţie, Yves Congar, face această observaţie interesantă cu privire la natura revelaţiei din dispensaţia vechi-testamentală: „Revelaţia este o dezvăluire a misterului Său, pe care Dumnezeu o face oamenilor… o dezvăluire prin semne create, pentru care Dumnezeu Se pune chezaş, ca ele să nu ne inducă în eroare, chiar dacă ele nu sunt desăvârşite. Aceste semne sunt evenimente, realităţi, acţiuni şi cuvinte. Dar, în cele din urmă, cel puţin în ce priveşte vechiul legământ, evenimentele şi acţiunile ne sunt cunoscute prin cuvinte, prin cuvintele scrise despre ele: scrierile Scripturii celei sacre” (Yves Congar, Tradiţie şi tradiţii (New York: Macmillan, 1966), p. 238).

Yves Congar admite prompt principiul sola Scriptura cu privire la Vechiul Testament. Singura revelaţie pe care o posedăm despre acea dispensaţie este Scriptura scrisă, deşi profeţii au predicat şi au învăţat oral încă de la început. Protestanţii spun simplu că acelaşi principiu se aplică şi dispensaţiei Noului Testament. Pentru a-l parafraza pe Congar: revelaţia lui Dumnezeu în dispensaţia nou-testamentală ne este cunoscută numai prin cuvinte, prin cuvintele scrise despre ea: scrierile Scripturii celei sacre. Singura revelaţie specială pe care o posedă astăzi omul de la Dumnezeu şi care a fost încredinţată apostolilor sunt Scripturile scrise ale Noului Testament. Aceasta era credinţa şi practica Bisericii din perioada patristică şi principiul la care au aderat reformatorii, căutând să îl restaureze în Biserică după ce coruperea doctrinară intrase pe uşa Tradiţiei. Învăţătura referitoare la un ansamblu separat de revelaţie apostolică, cunoscut sub numele de Tradiţie, a cărei natură este orală, şi-a avut originea nu în Biserica creştină, ci în gnosticism. Aceasta era o încercare a gnosticilor de a-şi impune autoritatea afirmând că Scripturile nu erau suficiente. Ei au afirmat că posedau plinătatea revelaţiei apostolice, pentru că ei nu aveau numai revelaţia scrisă a apostolilor din Scripturi, dar şi tradiţia lor orală şi cheia pentru interpretarea şi înţelegerea acelei revelaţii. După cum părinţii Bisericii au respins această învăţătură şi pretenţie, bazându-se exclusiv pe Scripturile scrise şi apelând numai la ele, la fel trebuie să facem şi noi.

http://publicatia.voxdeibaptist.org/istorie_F4.htm

https://ardeleanlogos.wordpress.com/biserica/sola-scriptura-si-biserica-primara-de-william-webster/

Singur la biserică – Așa de singur …

download

Teofil Gavril  22/12/2017 Meditări

Când merg la biserică nu o fac pentru a mă întâlni cu Dumnezeu cum des se sugerează, nu vin că „unde sunt doi sau trei Dumnezeu e acolo”, nu o fac pentru că „aici e locul întâlnirii cu Dumnezeu”, nu o fac pentru că „doar aici Duhul Sfânt lucrează”, o fac mai degrabă pentru a mă întâlni cu oameni, cu semeni ai mei.

Merg la biserică pentru a vedea oameni, merg la biserică pentru a vedea ochi, expresii, pentru a strânge mâini, pentru a îmbrățișa, pentru a încuraja. Merg la biserică și pentru că am nevoie să fiu de folos celorlalți și am mare nevoie de darurile exercitate ale celorlalți.

Nu merg la biserică pentru sigla de la intrare, nu dau 10 bani pe ea. Nu merg la biserică pentru confortul de acolo, am confort mai mare acasă. Nu merg la biserică pentru că așa e obiceiul, sunt nonconformist. Nu merg la biserică din datorie, nu am datorii față de nimeni. Nu merg la biserică pentru că e „singura biserică adevărată”. Nu merg la biserică nici pentru a ajunge în rai, mersul la biserică nu va garanta nimănui accesul în rai. Nu merg la biserică pentru a avea cine să mă îngroape, puțin îmi pasă după ce mor ce se va întâmpla cu trupul meu. Nu merg la biserică nici pentru copii, aceștia vor cunoaște pe Dumnezeu nu din prezența mea la biserică, ci din traiul meu și al soției mele de zi cu zi. Nu merg la biserică pentru programe, pot vedea pe internet programe mult mai reușite. Nu merg la biserică să ascult predici, am o arhivă cu sute de predici foarte bune. Nu merg nici pentru a asculta muzică interpretată bine, am sute de melodii pe internet care sunt  cântate foarte bine. Nu merg nici pentru coregrafie, nici pentru prezentare de modă, nici pentru noutăți. Nu pentru asta avem nevoie de biserica locală.

Merg la biserică pentru relație sinceră cu alți oameni ca mine, relație cu oameni care merg spre aceeași țintă, au aceleași probleme și temeri, relație cu oameni care nu se tem să fie oameni și să își trăiască umanitatea. Nu vreau programe, perfecțiune, predici perfecte, cântece perfect interpretate, rugăciuni elaborate, vreau să văd oameni, am nevoie de semeni, am nevoie de ceilalți și dacă la biserici nu găsesc oameni nu are rost să vin, toate celelalte le găsesc ușor, oameni nu găsesc.

Relația mea cu Dumnezeu are componenta personală de aceea pe Dumnezeu Îl văd relevat în Scripturi, Îl văd revelându-se în natură, Îi simt prezența chiar și supranatural adesea. Dar relația mea cu Dumnezeu are și componenta relației cu semenii. Vreau să Îl văd pe Dumnezeu în frați și surori și asta înseamnă umanitate. Mă sperie și mă pun pe fugă creștinii perfecți, sfinții care nu au probleme deloc. Eu, care sunt păcătos, care greșesc adesea mă simt necorespunzător în biserica perfecților. Intru în unele biserici în care am impresia că murdăresc și stric prin prezența mea așa că o șterg degrabă ca să nu aduc stricăciuni.

Recent un cunoscut a venit în biserica din Agârbiciu. Ca mențiune omul mi-a spus direct: „Teo, te rog să predici ce te pune bunul Dumnezeu, nu predica pentru mine, nu predica despre mine, nici nu saluta prezența mea, nu căuta să predici religia ta, doar predică ce te pune Dumnezeu, nu fă ca ai tăi.” Nici nu aveam de gând asta, dar am observat că omul a fost impresionat nu de cântare, nu de predică, nu de program, confort, brand. A fost impresionat de oameni și umanitate. Concluzia sa: „M-a făcut să plâng rugăciunea, faptul că oamenii își plângeau păcatele numindu-le, faptul că plângeați susținând pe cei bolnavi. L-am văzut pe Dumnezeu în slăbiciunea și nevoia oamenilor, chiar l-am văzut pe Dumnezeu.” Cu alte cuvinte, umanitatea sfinților e ceea ce acest om a remarcat.

Am fost des în situația de a fi singur într-o biserică plină. Probabil mulți din voi ați fost. O biserică perfectă, cu programe perfecte, cu interpretări profesioniste, cu predici de televiziune, cu confort extraordinar și cu mulți oameni îmbrăcați bine și cu un creștinism impecabil, iar voi, singuri în tot acest „decor”.

Nu uitați, când mergeți la biserică, mai ales de sărbători când tentația de a umbla „cu mascații”, „cu sorcova”, „cu colinda” e mare, lăsați să se vadă umanitatea. Nu-i „speriați” pe ceilalți cu masca voastră sfântă. Nu-i „impresionați” cu creștinismul de sărbători, cu falsa bucurie, cu falsa evlavie sau cu falsul păs. Oamenii au nevoie de oameni. Fiecare din noi avem nevoie unii de alții ca oameni. Să nu ne mai ascundem atât, să ne formalizăm mai puțin, să avem curajul să fim oameni. Așa să-mi ajute bunul Dumnezeu!

https://www.filedinjurnal.ro/2017/12/22/singur-la-biserica-asa-de-singur-intr-o-biserica-asa-de-plina/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/biserica/singur-la-biserica-asa-de-singur/

COMERȚ CU HRISTOSUL

Surprize

’(…) vai de omul acela prin care este vândut Fiul omului. Mai bine ar fi fost pentru el să nu se fi născut.’’ Matei 26:24

Acesta este versetul biblic de care Dumnezeu S-a folosit azi ca să mă conştientizeze de o realitate tragică şi anume că şi eu pot fi un Iuda în orice moment al vieţii dacă nu veghez la umblarea mea.

Şi de data aceasta voi face vorbire despre regulă, nu despre excepţii, pentru că trebuie să recunoaştem că excepţiile au fost, sunt şi vor exista întotdeauna. Chiar şi în Scriptură avem câteva exemple de situaţii care au făcut excepţie de la regulă şi Dumnezeu a ales să acorde înţelegere şi îngăduinţă acelor persoane implicate direct în situaţiile respective. Iată, un exemplu este cel al lui David si al armatei lui când au mâncat pâinile pentru punerea înaintea Domnului care într-o situaţie normală nu le-ar fi fost îngăduit să le mănânce şi ar fi fost nimiciţi de Dumnezeu dar în situaţia aceea limită Domnul arată îngăduinţă faţă de ei şi nu-i nimiceşte. De ce aşa, doar EL ştie.Toate răspunsurile le vom avea atunci când ne vom întâlni faţă-n faţă cu EL. Aşadar, în această prezentare voi vorbi despre acea categorie de creştini care nu se află în circumstanţe limită şi care au libertatea şi posibilitatea să aleagă între voia lui Dumnezeu şi voia lor sau a unor terţe persoane fără a fi supuşi unor presiuni sau chiar dacă există o oarecare doză de presiune asupra lor pot totuşi să aleagă voia lui Dumnezeu lăsând consecinţele în seama lui Dumnezeu încredinţaţi fiind deplin că EL le va răsplăti credincioşia faţă de poruncile Lui.

Citind versetul de mai sus mi-am dat seama că adunările evanghelice din vremea noastră colcăie de creştini care vând de bună voie şi nesiliţi de nimeni, în mod repetat, pe Fiul lui Dumnezeu. Dacă în vremea regimului comunist fraţii noştri au fost persecutaţi şi torturaţi cu scopul de-a fi determinaţi să renunţe la Hristos, să-L vândă pe Hristos, astăzi se întâmplă aidoma cum s-a întâmplat în zilele lui Pilat din Pont când Iuda a vândut pe Fiul omului de bună voie şi fără ca măcar să-i ceară cineva acest lucru. Te întrebi cum vine asta, cum adică ? Iată cum. Probabil că ai o afacere proprie şi ca s-o păstrezi şi ca să-ţi meargă bine eşti dispus să faci compromisuri şi şmecherii care ţi se par normale pentru că toată lumea procedează la fel. Să ai un bussines al tău nu este un lucru rău în sine. Rău este atunci când goana după a aduna cât mai mult îţi ocupă tot timpul, îţi ocupă gândirea şi pune stăpânire pe inima ta şi astfel ajungi, fără ca măcar să-ţi dai seama pentru că n-ai vegheat, să-L vinzi pe Fiul lui Dumnezeu pentru gunoaiele acestei lumi, cum le numea Pavel. Răul intervine atunci când pârghiile prin care-ţi obţii existenţa contravin normelor stabilite de Dumnezeu şi când nu te mulţumeşti cu cât ai ci vrei tot mai mult . Acelaşi lucru se poate întâmpla şi dacă eşti un simplu angajat; şi am văzut situaţii, nu doar una. Amintiţi-vă că la începutul anilor `90 auzeam că în Occident oamenii lucrează de bună voie în ziua a 7-a a săptămânii pentru că sunt plătiţi dublu. Ne miram pe-atunci de asemenea oameni şi vorbeam între noi despre lipsa lor de frică sfântă de Dumnezeu şi clătinam din cap. Ei bine, iată că a venit vremea şi la noi şi de câţiva ani buni îl tot vindem pe Hristos pentru câţiva arginţi în plus la salar şi facem asta de bună voie şi ni se pare ceva normal şi tupeul merge până acolo că nu avem nici un pic de ruşine sau de remuşcare că în ziua Domnului în loc să fim în casa lui Dumnezeu să-L slujim pe El ne aflăm la locul de muncă adunând câţiva arginţi în plus la salar. Uite-aşa Doamne Isuse Te vindem noi pe Tine în vremuri de libertate exact cum a făcut şi Iuda. Dumnezeu nu-şi adaptează poruncile în funcţie de vremurile în care trăim. În EL nu există spirit de turmă, adică încotro merg cei mai mulţi aşa îşi modelează El poruncile. Nu. Dumnezeu rămâne neschimbat şi EL ne va judeca după standardele Lui nu după ale noastre. Dumnezeu a binecuvântat ziua a 7-a şi a sfinţit-o pentru că în ziua aceasta S-a odihnit de toată lucrarea Lui, pe care o zidise şi o făcuse (genesa 2:3). Să lucrezi şase zile şi să-ţi faci lucrul tău. Dar ziua a şaptea este ziua de odihnă închinată Domnului Dumnezeului tău: să nu faci nici o lucrare în ea, nici tu, nici fiul tău, nici robul tău, nici roaba ta, nici viţa ta, nici străinul care este în casa ta (genesa 20:9-10). Probabil că tu personal nu lucrezi în ziua a şaptea dar angajaţii tăi sunt acolo de fiecare dată. În baza Scripturii îţi spun că ori lucrezi tu personal ori lucrează angajaţii tăi în ziua aceasta tot păcat este. Citeşte cu atenţie ce zice Domnul: …să nu faci nici o lucrare în ea nici tu,…nici robul tău, nici roaba ta…(genesa 20:10). Poţi înlocui cuvântul rob/roabă cu termenul actual de angajat/angajată. Aşa se face că şi tu îl vinzi pe Fiul omului pentru câţiva arginţi în plus pe care-i câştigi în ziua a şaptea.

Dacă în regimul de tristă amintire creştinii erau ameninţaţi că-şi vor pierde viaţa, sau funcţii, sau alte facilităţi dacă nu renunţă la Hristos şi nu puţini au fost torturaţi pentru a fi determinaţi s-o facă şi de asemenea nu puţini sunt cei care şi-au păstrat verticalitatea şi n-au renunţat la Hristosul lor atât de preţios şi scump, ameninţări există şi azi dar sunt de altă natură. Azi nu ne mai închide nimeni pentru că suntem creştini dar în schimb suntem prinşi în capcana proprie a lăcomiei şi a dorinţei de-a aduna tot mai mult, sau suntem prizonierii fricii de oameni. Auziţi cum a fost cineva ameninţat la locul de muncă: „dacă nu vii duminica la lucru nu vei primi concediu nici medical nici de odihnă, de nici un fel.” Bineînţeles că persoana ameninţată temându-se mai mult de oameni decât de Dumnezeu n-a stat prea mult pe gânduri şi cu nonşalanţă şi cu un tupeu uluitor a zis: „bine, astea-s vremurile, trebuie să mă conformez.” Iată cu câtă uşurinţă a ales nişte arginţi în plus în schimbul lui Hristos. Doamne iartă-ne şi ai milă de noi.
Din punctul meu de vedere sunt trei cauze care stau la baza acestui comerţ. O cauză, şi cea mai răspândită, este LĂCOMIA de-a avea cât mai mult, de-a aduna iar şi iar. Lăcomia degenerează, fără doar şi poate, în iubirea de bani care este o închinare la idoli. Aceasta este rădăcina tuturor relelor. Faptele firii pământeşti sunt preacurvia, curvia, necurăţia, desfrânarea, închinarea la idoli, vrăjbile, etc. Cei ce fac astfel de lucruri nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu. Ştiţi bine că nici un curvar, nici un stricat, nici un lacom de avere, care este un închinător la idoli, n-are parte de moştenire în Împărăţia lui Hristos şi a lui Dumnezeu (efeseni 5:5).

O altă cauză este FRICA de oameni în detrimentul fricii sfinte de Dumnezeu. Domnul Isus a spus să nu ne temem de cei ce ucid trupul, dar cari nu pot ucide sufletul; ci temeţi-vă mai degrabă de Celce poate să piardă şi sufletul şi trupul în gheenă (matei 10:28). În zilele pe care le trăim în România nu se pune problema să fim omorâţi pentru credinţa noastră şi tocmai de aceea, cu atât mai mult că nu avem motive să ne temem de cei ce ucid trupul, ne temem atunci de şeful sau de şefa că nu ne dă un concediu când avem nevoie şi alegem să călcăm cu bună ştiinţă porunca lui Dumnezeu de-a sfinţi ziua a şaptea ? Dumnezeu este dragoste. Dacă L-am avea pe Dumnezeu în inima noastră n-am avea frică. În dragoste nu este frică; ci dragostea desăvârşită izgoneşte frica; pentru că frica are cu ea pedeapsa; şi cine se teme n-a ajuns desăvârşit în dragoste( 1 ioan 4:18). Frica de oameni este o cursă pentru suflet, zice Scriptura în alt loc. Căci oricine va vrea să-şi scape viaţa, o va pierde; dar oricine îşi va pierde viaţa din pricina Mea şi din pricina Evangheliei, o va mântui. Şi ce foloseşte unui om să câştige toată lumea, dacă îşi pierde sufletul ? (marcu 8:35,36) Mă repet. În cazul nostru nu se pune problema de-a fi ucişi pentru credinţă dar cu atât mai mult, încă mai alegem să-L vindem pe Hristos de teamă că nu vom obţine nişte nimicuri pământeşti ? Ferice de cei prigoniţi din pricina neprihănirii, căci a lor este Împărăţia cerurilor, ne spune Matei 5:10. Te îndemn să alegi să suferi pentru neprihănire la locul de muncă. Alege să sfinţeşti ziua de odihnă închinând-o lui Dumnezeu cu riscul de-a fi ocărât la locul de muncă şi batjocorit pentru că ai ales calea neprihănirii. Ferice va fi de tine. Nu eu spun asta ci Scriptura o spune clar şi răspicat.

O altă cauză este INDIFERENŢA, IGNORANŢA. Acei oameni care se fac vinovaţi de acest păcat îngroaşă şi ei rândurile adunărilor evanghelice. Nu ştiu ei prea multe şi nici nu-i prea interesează, dar dacă aşa procedează toată lumea atunci adoptă şi ei spiritul de turmă pentru că asta e situaţia şi astea-s zilele în care trăim. Şi uite-aşa fără să le pese prea mult sau chiar deloc de porunca lui Dumnezeu adună şi ei câţiva arginţi în plus în puşculiţa lor, bani rezultaţi din comercializarea lui Hristos.

Priveşte cu băgare de seamă în cele mai adânci unghere ale inimii tale şi fă-ţi o analiză sinceră. Eu am făcut asta şi m-am speriat de ceea ce am descoperit dar voi căuta mai departe să veghez la calea mea.

Doamne iartă-ne şi ai milă de noi că de bună voie Îl vindem pe Fiul Tău iar şi iar pentru câţiva arginţi în plus. Doamne iartă-ne că nu Te credem pe cuvânt şi nu ne încredem orbeşte în puterea Ta de-a-Ţi împlini promisiunile şi anume că dacă vom căuta mai întâi Împărăţia Ta şi neprihănirea Ta, Tu ne vei da pe deasupra tot ce avem nevoie ca să trăim decent. Iartă-ne pentru că nu credem Cuvântul care spune că „ am fost tânăr şi am îmbătrânit dar n-am văzut pe cel neprihănit părăsit şi nici pe urmaşii lui cerşindu-şi pâinea.” Iartă-ne pentru că deşi Tu ne-ai spus „nu vă îngrijoraţi dar de ziua de mâine” noi totuşi o facem şi alegem să ne luăm viaţa în propriile mâini şi să ne rezolvăm problemele singuri cu arginţii câştigaţi din vânzarea Fiului Tău. Ajută-ne ca începând de astăzi să facem alegeri ţinând cont de poruncile Tale; să nu mai călcăm în picioare jertfa Domnului Isus prin alegerile noastre. Fă-ne conştienţi deplin că nu putem sluji la doi stăpâni pentru că întotdeauna unul din cei doi va fi nesocotit şi de atâtea ori Tu Doamne ai fost şi eşti cel nesocotit. Ajută-ne să luăm aminte la noi înşine ca să nu ni se îngeuieze inimile cu îmbuibare de mâncare şi băutură şi cu îngrijorările vieţii acesteia şi să ne prindă ziua aceea fără veste. De atâtea ori dăm dovadă că suntem acei credincioşi care renunţăm la Tine pentru nimicurile acestei lumi.

Tati ne-a lăsat scris că dacă avem ce mânca şi ce îmbrăca ne este de-ajuns. Tot El a spus că cei ce vor să se îmbogăţească, dimpotrivă, cad în ispită, în laţ şi în multe pofte nesăbuite şi vătămătoare cari cufundă pe oameni în prăpăd şi pierzare. Iubirea de bani este rădăcina tuturor relelor şi este închinare la idoli. De multe ori ne minţim şi ne spunem că noi n-am căzut în păcatul ăsta dar dacă ne analizăm sincer vom constata că nu prea mai avem timp de Dumnezeu, n-avem timp şi chef de biserică, n-avem timp să-L slujim cu darurile pe care ni le-a dat ca să aducem rod la vremea potrivită pentru că mintea ne este preocupată de ce anume am mai putea intreprinde ca să mai câştigăm nişte bani în plus. Bisericile evanghelice colcăie de vânzători ai lui Hristos care-şi croiesc propria pocăinţă. Adunările sunt inundate de multiplii lui Iuda care sunt neroditori, iau în deşert Numele Domnului şi care, deşi ani de zile rod tapiţeriile scaunelor comode din lăcaşele de rugăciune, se îndreaptă cu viteză spre pieire. Dar lasă totuşi ceva în urma lor: ogoare şi avuţii cumpărate cu arginţii câştigaţi din vânzarea lui Hristos. Dar tu „ om al lui Dumnezeu, fugi de aceste lucruri şi caută neprihănirea, evlavia, credinţa, dragostea, răbdarea şi blândeţea (1 timotei 6:11).” Dumnezeu este îndelung răbdător şi nu oboseşte iertând. De aceea, câtă vreme mai ai suflare de viaţă în tine şi câtă vreme se zice astăzi nu este prea târziu pentru pocăinţă sinceră şi pentru căinţă ca cea a lui Petru. El nu va frânge o trestie ruptă şi nici nu va stinge un fitil care fumegă.

Personal am hotărât ca şi de data aceasta îl aleg pe Fiul lui Dumnezeu în schimbul arginţilor. Tu ce alegi ? Alegerile de acet gen trebuiesc făcute cu cea mai mare seriozitate la modul practic nu doar la modul declarativ.

Scris de Estela C. Manea, Crestintotal.ro

Comerţ cu Hristosul

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole-crestine/comert-cu-hristosul/

Colaborarea de A. A. T. 2 Corinteni 6.1

download

Cât de înviorător este gândul că întreaga lucrare de evanghelizare este în primul rând o lucrare a lui Dumnezeu! El poate face lucrarea Sa şi fără niciun ajutor omenesc, cum ar fi de exemplu întoarcerea la Dumnezeu a lui Saul, care se numeşte pe sine „cel mai mare păcătos“.

Dar procesele din natură ne arată cum acţiunea lui Dumnezeu merge mână în mână cu munca slujitorilor Săi: Dumnezeu a pus în sămânţă un germene de viaţă: El Însuşi lucrează creşterea şi coacerea. Dar, în înţelepciunea Sa, El a unit ceea ce face El cu hărnicia agricultorului. Acesta trebuie să are câmpul său şi să semene sămânţa; agricultorul va încerca probabil chiar să ferească sămânţa de dăunători. Dar toate celelalte le face Dumnezeu, binecuvântând însămânţările până la coacerea lor, şi abia la recoltare este implicat din nou agricultorul.

Dumnezeu începe lucrarea de salvare: El umple inima celor răscumpăraţi de El cu dragostea Sa şi, prin harul Său, Se foloseşte apoi de cei care se dedică Lui, pentru a face slujba Sa. „Suntem deci ambasadori pentru Hristos; ca şi cum Dumnezeu ar îndemna prin noi…“ (2 Corinteni 5.20). Hristos a fost marele Trimis al lui Dumnezeu, prin cuvintele Căruia, precum şi prin viaţa şi moartea Căruia, a fost descoperită plinătatea dragostei divine, cum nu a mai fost înainte. Dar cei care Îl urmează au privilegiul să fie uniţi permanent şi irevocabil cu El, să calce pe urmele Sale şi să ducă mai departe mărturia lui Dumnezeu în această lume bolnavă de păcat, care L-a lepădat pe Hristos.

Ucenicii lui Hristos nu au cu toţii acelaşi dar sau aceeaşi slujbă. Dar aşa cum în armata lui David erau două grupe (1 Samuel 30.24), tot aşa fiecare dintre noi aparţine fie de cei care pornesc la luptă, fie de cei care rămân la bagaje. Când am înţeles şi am recunoscut faptul că noi toţi suntem înrolaţi în una din aceste grupe, atunci devenim şi conştienţi că nu putem solicita nicio permisie, având în vedere porunca expresă a Domnului către slujitorii Săi. În zilele lui David a devenit un statut faptul că oamenii de la aprovizionare erau tot atât de necesari pentru succesul unui atac combinat ca şi luptătorii din frontul de luptă. Tot aşa, şi noi suntem convinşi că vestitorii Evangheliei depind în acelaşi mod de susţinerea puternică a celor care au de îndeplinit o slujbă mai puţin vizibilă, poate preponderent pe genunchi.

Chiar la începutul relatării din evanghelii ni se spune cum Domnul le-a atras ucenicilor atenţia asupra necesităţii stringente de a vesti Evanghelia. Şi astăzi, vestirea harului lui Dumnezeu este atât pentru iudei, cât şi pentru naţiuni, pe baza morţii lui Hristos. Dar cuvintele Sale se adresează atât lucrătorilor de atunci, cât şi celor de astăzi: „Secerişul, în adevăr, este mare, dar lucrătorii, puţini; rugaţi deci pe Domnul secerişului să scoată lucrători la secerişul Său“ (Matei 9.37-38).

Când au fost rostite aceste cuvinte, Domnul secerişului era El personal în mijlocul ucenicilor Săi. El Însuşi era marele Semănător, care semăna Cuvântul şi chema la slujbă pe cine dorea El. Şi după întoarcerea Sa la cer, El este Domnul secerişului. El dă sămânţa şi dă darurile. Când lucrarea stagnează, atunci unde este cauza?

Când a trăit El pe pământ, lumea a fost împotriva Lui; astăzi, lumea este împotriva noastră. În orice caz, erau doar puţini cei care se interesau de lucrarea Lui, chiar dacă poporul obişnuit Îl asculta cu plăcere. Dar când după învierea Sa a venit Duhul Sfânt asupra ucenicilor lui Isus, s-au petrecut lucruri mari, încât a fost acceptat de mii de oameni, care înainte Îl lepădaseră, şi au fost adăugaţi la Adunare.

Duhul Sfânt este încă puterea pentru exercitarea darurilor, iar pe câmpul de recoltă este lucru din plin. În zilele de după Rusalii, snopii strânşi s-au putut ridica la mii. Şi astăzi ar putea fi la fel, dacă împărţim aceste mii la întreaga lume. Dar dacă bucata noastră de ogor nu arată deloc roadă, atunci suntem îndemnaţi să fim atenţi. Este mâna Domnului prea scurtă, ca să salveze? Sau urechea Lui este prea tare, pentru a auzi? Ştim că nu este aşa. Din pilda despre „cina cea mare“ nu rezultă că spre sfârşitul dispensaţiei noastre trebuie să neglijăm străduinţele de invitare şi strângere: „Ieşi la drumuri şi la garduri şi sileşte-i să intre, ca să mi se umple casa“ (Luca 14.23).

Deci să ne verificăm, dacă nu există vreo lipsă la noi. Unde sunt lucrătorii dispuşi să plece în lume, să-şi părăsească locuinţa şi să slujească Învăţătorului lor? Când câmpiile sunt gata de seceră, dar lucrătorii sunt puţini, care este îndemnul Învăţătorului? „Rugaţi deci pe Domnul secerişului să scoată lucrători la secerişul Său.“ Să observăm că Domnul nu i-a împuternicit pe ucenicii Săi, datorită urgenţei nevoilor, să folosească o autoritate omenească şi să ia lucrurile în propriile mâini. El stăruie mai degrabă asupra faptului că El rămâne Domnul secerişului şi El nu renunţă la dreptul de a trimite lucrători. Dar El apreciază şi ascultă rugăciunile celor care văd nevoile. Acelaşi martor credincios spune: „Dacă doi dintre voi se vor învoi pe pământ asupra oricărui lucru, orice ar cere, li se va face de la Tatăl Meu care este în ceruri“ (Matei 18.19). Cititorul şi autorul trebuie să se întrebe cu seriozitate în ce măsură, singur sau împreună cu alţii în rugăciune, a aşteptat pe Domnul, ca El să spună cine este ales, ca să stea în frontul principal al luptei.

În adunarea din Antiohia nu a rămas nicio urmă de îndoială. S-a descoperit clar pe cine a chemat Domnul la lucrarea Sa (Fapte 13.2). Dar cât de adânci au fost încercările acelei adunări, pentru a recunoaşte în toate voia lui Dumnezeu! „Şi, pe când slujeau ei Domnului şi posteau, Duhul Sfânt a zis…“ Ei aveau lucrarea Domnului atât de mult pe inimă, încât au renunţat la unele lucruri bune în sine şi la anumite lucruri comode, pentru a-L putea căuta cu toată seriozitatea. Aceasta le-a dat înţelepciunea de a recunoaşte apoi indicaţiile Domnului, primite prin Duhul Sfânt, ca fiind răspunsul Său. Apoi, din nou cu post şi rugăciune i- au lăsat pe Pavel şi pe Barnaba să plece la lucrarea la care îi chemase Dumnezeu. Adunarea a luat parte la această lucrare, ceea ce au exprimat şi prin punerea mâinilor peste cei doi slujitori. Cum ar fi putut să eşueze o astfel de lucrare? Dumnezeu Însuşi a condus totul, iar slujitorii Săi s-au dedicat deplin slujbei Sale conform indicaţiilor Sale.

În Fapte 14.26, 27 găsim rezultatul binecuvântat. După ce au străbătut Asia Mică, Pavel şi Barnaba s-au întors în Antiohia, „de unde fuseseră încredinţaţi harului lui Dumnezeu pentru lucrarea pe care o împliniseră“. Când au ajuns şi s-a strâns adunarea, le-au istorisit tuturor ce făcuse Dumnezeu cu ei şi că Dumnezeu deschisese o uşă a credinţei pentru naţiuni.

La întrebarea: De ce durează dispensaţia actuală a Evangheliei încă şi de ce mai ţine Dumnezeu încă uşa deschisă?, există fără îndoială un răspuns: Ca să mai fie mântuiţi oameni. Fiecare dintre noi să se întrebe cercetător: „Ce are aceasta să-mi spună mie?“

După ce am ajuns la concluzia de mai sus, şi anume că datoria şi slujba noastră a tuturor este să-L rugăm pe Domnul secerişului să trimită lucrători în secerişul Său, devine clar faptul că pe de o parte suntem scutiţi de lucrarea de a alege noi înşine candidaţi potriviţi pentru slujbă, iar pe de altă parte să-i recunoaştem pe cei pe care El i-a ales.

Este un lucru cunoscut, că nu toţi credincioşii au acelaşi dar. Dar oare nu putem să ne încredem în Cel care împarte darurile Sale cum doreşte El, că poate alege slujitorii potriviţi pentru scopurile Sale, pentru ca aceştia să-i slujească într-un anumit domeniu? Aici nu este vorba despre resurse omeneşti, ci despre ceea ce poate face Domnul secerişului cu un slujitor supus.

O altă confirmare a voii Domnului în aceste lucruri o găsim în acelaşi capitol, unde ucenicii, datorită unei precauţii fireşti, i-au recomandat Domnului să dea drumul unei mulţimi mari şi flămânde, pentru ca aceasta să-şi cumpere singură cele trebuincioase vieţii. Ucenicii au trecut cu vederea faptul că resursele din care trăiau ei înşişi erau suficiente şi pentru alţii. Puterea care le fusese dată cu scurt timp înainte, era încă la dispoziţia lor. Îndemnul: „Daţi-le voi să mănânce“ nu a pătruns suficient în ei, pentru a-i elibera de gândurile fireşti, că erau necesari două sute de dinari, ca să poată cumpăra de undeva pâine. Ei au trebuit să înveţe că ceea ce poseda Hristos era suficient, iar aceasta le-a fost prezentat într- un mod atât de vizibil, care a întrecut toate aşteptările. După ce au fost săturaţi toţi, fiecare ucenic a avut un coş plin cu firimituri, deci mult mai mult decât aveau la dispoziţie înainte de hrănirea acelei mulţimi. Fără îndoială, aceasta ne serveşte spre învăţătură. Nevoile omeneşti nu pot fi niciodată mai mari decât resursele lui Dumnezeu. El poate să ne dea nu numai ceea ce este absolut necesar pentru a ieşi din încurcătură, ci să dea în aşa fel, încât ulterior să fim mai bine aprovizionaţi decât am fost înainte. Acest lucru se potriveşte în mod deosebit pentru cei care lucrează pe câmpul de recoltă.

Fiind conştienţi de necesitatea urgentă a semănatului, se poate strecura un simţământ profund al lipsei unui minimum de echipament fizic, mental şi spiritual pentru o astfel de lucrare. Dar şi imaginea neajunsului se potriveşte în cadrul din Marcu 6. Îndemnul: „Daţi-le voi să mănânce“ răsună de-a lungul veacurilor pentru îmbărbătarea fiecărui slujitor temător. Să observăm că această relatare se încheie cu următoarea constatare: „Şi toţi au mâncat şi s-au săturat.“ Numai Domnul are dreptul să aleagă şi să trimită, iar dacă slujitorul îşi aduce înaintea ochilor aceste lucruri, atunci nimic nu este imposibil.

Mai există o poruncă, la fel de scurtă şi decisivă ca şi celelalte, pe care dorim să o studiem. A fost dată aceleiaşi cete mici de Unul, pe care L-au urmat la bine şi la greu în timpul slujbei Sale pe pământ. Ucenicii au fost separaţi pentru un timp de Învăţătorul lor prin moartea Lui, dar după învierea Sa au fost din nou uniţi cu El. De la lepădarea Domnului de către poporul Său, câmpul a fost extins pe întreaga lume, iar această grupă mică de ucenici trebuia de atunci încolo, până la revenirea Domnului, să formeze celula grupei de lucrători. El urma să-i părăsească şi să se întoarcă la tronul ceresc, dar nu fără să le dea o lucrare şi asigurarea prezenţei şi puterii Sale. Recolta rămâne recolta Sa şi El spune: „Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ. Mergeţi şi faceţi ucenici din toate naţiunile, botezându-i pentru Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-i să păzească toate câte v-am poruncit! Şi, iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului“ (Matei 28.18-20).

Mai întâi să remarcăm faptul că El are „toată puterea“. Puterea lui satan, chiar dacă este limitată, lua amploare în lume, iar slujitorii Domnului urmau să o simtă în curând. Cu această forţă, ucenicii veniseră deja în contact, atunci când la porunca Domnului au ieşit, pentru a veni cu vestea că le sunt supuşi şi demonii. Iar acum, chiar dacă era ascuns de ochii lor fireşti, Domnul lor rămânea foarte aproape în toate durerile lor până la împlinirea vremurilor. Singura lor responsabilitate consta în a asculta de porunca Sa: „Mergeţi“.

Lumea este deci astăzi câmpul. Sămânţa este Cuvântul lui Dumnezeu, iar Scriptura ne permite să recunoaştem clar voia Domnului, ca sămânţa să fie semănată din belşug. El aşteaptă de la noi şi o veghere continuă, pentru că „în timp ce oamenii dormeau“, duşmanul a reuşit să semene neghină printre grâu. Ce mare îmbărbătare pentru slujitor să ştie că El a promis prezenţa Sa neîntreruptă şi puterea Sa pe care o foloseşte în favoarea lui, de parcă ar fi văzut de ochii lui fireşti şi ar fi un om printre oameni! Dar El posedă acum triumful de a-l fi biruit pe satan şi de a fi nimicit împărăţia sa, iar vestea aceasta este răspândită peste tot. Duşmanul nostru este deja biruit, iar el ştie că timpul său este scurt. Domnul nostru este Biruitorul triumfător, înălţat. Ce îmbărbătare de a merge înainte şi de a-i sluji, atât timp cât este ziuă!

Să facă Domnul ca aceste trei porunci scurte ale Domnului secerişului să ne cerceteze inima, să ne vorbească tuturor, care stăm înaintea Lui ca şi slujitori ai Săi! Ceea ce înseamnă ele pentru fiecare dintre noi şi la ce lucrare a chemat El pe fiecare în parte, trebuie decis personal între Domnul şi slujitorul Său. Dar nimeni nu poate să nu le bage în seamă şi să nu le asculte fără să sufere pagubă veşnică.

„Rugaţi pe Domnul secerişului…“ „Daţi-le voi să mănânce…“ „Mergeţi…”

http://www.clickbible.org/teme-biblice/slujire/colaborarea/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole-crestine/colaborarea-de-a-a-t-2-corinteni-6-

Cine sunt fiii lui Anac?

Întrebare:

Cine sunt fiii lui Anac? 

Anachimi

În cartea Numeri 13 este descris evenimentul iscodirii țării Canaan de către poporul Israel căruia Dumnezeu i-o dăduse în moștenire veșnică. În timpul iscodirii țării, cele douăsprezece iscoade au văzut pe fiii lui Anac care erau oameni uriași/giganți.

“S-au suit pe la miazăzi, și au mers pînă la Hebron, unde se aflau Ahiman, Șeșai și Talmai, copiii lui Anac. Și au înnegrit înaintea copiilor lui Israel țara pe care o iscodiseră. Ei au zis: “Țara pe care am străbătut-o, ca s-o iscodim, este o țară care mănîncă pe locuitorii ei, toți aceia pe cari i-am văzut acolo sînt oameni de statură înaltăApoi am mai văzut în ea pe uriași, pe copiii lui Anac, care se trag din neamul uriașilor: înaintea noastră și față de ei parcă eram niște lăcuste.” (Numeri 13:22, 32-33)

Anac este fiul lui Arba cel mai mare om dintre Anachimi (Iosua 14:15). Anachimii erau oameni giganți pe care Caleb i-a izgonit din Hebron.

“Lui Caleb, fiul lui Iefune, i-au dat o parte în mijlocul fiilor lui Iuda, cum poruncise lui Iosua Domnul; lui i-au dat Chiriat-Arba, adică Hebronul: Arba era tatăl lui Anac. Caleb a izgonit de acolo pe cei trei fii ai lui Anac: Șeșai, Ahiman și Talmai, copiii lui Anac.” (Iosua 15:13-14)

Se pare că Anachimii nu au fost unicii uriași pe fața pământului. În limba ebraică sunt patru cuvinte folosite pentru cuvântul „uriaș”. Unul din aceste cuvinte apare în cartea Iov 16:14 și înseamnă om puternic, războinic. Un alt cuvânt ebraic este tradus ca “uriași” sau “Nefilimi”. Acest cuvânt este folosit pentru un grup sau rasă de oameni a căror statură fizică era neobișnuit de mare față de ceilalți oameni. În pasajul de mai jos în traducerea română avem două cuvinte care se referă la același grup de oameni, uriași și viteji. Cuvântul uriași și viteji în limba ebraică este “nefilimi”.

“Uriașii erau pe pămînt în vremurile acelea, și chiar și după ce s-au împreunat fiii lui Dumnezeu cu fetele oamenilor, și le-au născut ele copii: aceștia erau vitejii cari au fost în vechime, oameni cu nume.” (Geneza 6:4)

Același cuvânt folosit în Geneza 6 “Nefilimi” este folosit și în cartea Numeri 13:33, pasaj pe care l-am menționat deja mai sus. Nefilimii sunt identificați cu Anachimii și cu Refaimii numiți și Zamzumimi (Deut. 2:20).

“Țara aceasta (Canaan) trecea deasemenea ca o țară a lui Refaim, mai înainte locuiau în ea Refaimiții, și Amoniții îi numeau Zamzumimi: un popor mare, mult la număr și de statură înaltă, ca Anachimii. Domnul i-a nimicit dinaintea Amoniților, cari i-au izgonit și s-au așezat în locul lor.” (Deut. 2:20-21)

Acești uriași erau locuitorii Palestinei care au fost cuceriți de canaaniți, filisteni și mai târziu de evrei. Biblia nu ne comunică origininea Nefilimilor, dar nici sfârșitul liniei lor genealogice. S-ar putea ca descendenții lui Anac să existe și astăzi care s-au încrucișat cu alte popoare. Unul din cei mai faimoși giganți este Goliat din Gat, soldatul filistean care a provocat armata împăratului Saul în valea terebinților (1 Sam. 17). Goliat avea o înălțime de 6 coți și o palmă, între 2.5 m și 3 metri. Goliat nu este unicul gigant menționat în literatura biblică. Regele Og în Basan (Deut. 3:9-11) a fost și el un gigant.

(Sidoniții zic Hermonului Sirion, și Amoriții îl numesc Senir), toate cetățile din cîmpie, tot Galaadul și tot Basanul pînă la Salca și Edrei, cetăți din împărăția lui Og în Basan. (Numai Og, împăratul Basanului, mai rămăsese din neamul Refaimiților. Patul lui, un pat de fer, este la Raba, cetatea copiilor lui Amon. Lungimea lui este de nouă coți, și lățimea de patru coți, după cotul unui om.)

Și fratele lui Goliat a fost un uriaș și o altă persoană al cărui nume nu este menționat.

“A mai fost o bătălie cu Filistenii. Și Elhanan, fiul lui Iair, a ucis pe fratele lui Goliat, Lahmi din Gat, care avea o suliță al cărei mîner era ca un sul de țesut. A mai fost o bătălie la Gat. Acolo a fost un om de statură înaltă, care avea șase degete la fiecare mînă și la fiecare picior, douăzeci și patru de toate, și care se trăgea și el din Rafa. El a batjocorit pe Israel; și Ionatan, fiul lui Șimea, fratele lui David, l-a ucis. Oamenii aceștia erau dintre copiii lui Rafa la Gat. Ei au perit uciși de mîna lui David și de mîna slujitorilor lui.” (1 Cronici 20:5-8)

În concluzie putem spune că aceste două popoare, Anachimii și Refaimii, sunt de origine necunoscută. Sunt mai multe păreri în lumea teologică. Pentru a studia aceste păreri vă recomand să citiți articolul “Who were the Nephilim?” scrisă de Bodie Hodge.

https://moldovacrestina.md/cine-sunt-fiii-lui-anac/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole-crestine/cine-sunt-fiii-lui-anac/https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole-crestine/cine-sunt-fiii-lui-anac/

Cine să ne salveze copiii?

download

Mircea e un tată „așa și așa” din descrierea sa și are 4 copii mărișori 16 – 24 ani care sunt „așa și așa”, tot din descrierea sa. Recent au avut loc două incidente. Fiica sa de 16 ani a fost prinsă la fumat și Mircea s-a înfuriat rău de tot și a pocnit-o tare, iar fiul cel mare a venit acasă „cu o nebună pictată” zicând că vrea să se însoare. Asta l-a făcut pe Mircea să tune și să fulgere. A fost așa deranjat că s-a dus la preot dar și la un pastor și le-a promis că dacă unul din ei îi rezolvă problema se „dă” la religia lor. Omul nostru e convins că unul din ei va găsi soluția pentru ca fiica sa să se lase de fumat și pentru ca fiul să găsească o fată „așa și așa” cu care să se căsătorească.

Exemple ca acestea pot da multe, exemple în care părinții speră cu ultimele puteri că cineva poate rezolva problemele din relația lor cu copiii. Asta se întâmplă în cazuri de prietenii rele, obiceiuri rele, orientări rele, homosexualitate, alcoolism, abandon școlar etc. Vrem la un moment dat ca cineva să ne transforme copiii, să-i convingă, să-i sfințească mai mult decât am reușit noi.

O astfel de acțiune e campania de strângere de semnături pentru modificarea constituției în privința familiei. Ne dorim ca cineva să oprească pe copiii noștri de la distrugere, vrem și sperăm că un astfel de demers va putea face ceea ce noi ca părinți nu am făcut sau nu am reușit să facem. E un fel de strigare a eșecului nostru pe bază de semnătură. Până la urmă în situații disperate e de înțeles un asemenea gest, dar el poate fi mult mai distructiv pentru familie decât poate fi de constructiv.

Într-un fel sau altul vrem să delegăm legilor sarcina de a ne constrânge copiii să urmeze direcția pe care le-o dăm din familie. Da, am zis bine, „orientarea sexuală” așa de des invocată nu e înnăscută ci cultivată, de cele mai multe ori cultivată acasă. Așadar, vrem să ne formăm copiii cu astfel de orientări dar să îi păzească statul să se căsătorească conform direcției date. La fel cum Mircea ar vrea ca preotul sau pastorul să rezolve baiul său. El a fumat toată viața dar acum vrea ca fiica sa să nu fumeze, că doar i-a interzis.

Dacă ne închipuim că modificarea constituției ca demers singular va opri homosexualitatea ne înșelăm amarnic și chiar intrăm în alianțe periculoase. Oprirea fenomenului se face acasă la mine și la tine prin trăirea în conformitate cu Scriptura, partea de modificare a constituției ar valora sub 1% din tot procedeul. De ce 1%? Pentru că în România mai puțin de 1% din persoanele cu orientare de acest fel ar vrea să se căsătorească. Făcând un calcul simplu, pe America unde avem niște cifre mai realiste procentul persoanelor homosexuale e de aproximativ 4%, din ce am cercetat eu, România e mult mai jos (din fericire) dar să luăm în calcul 4% (3,4% mai exact din cercetarea GALLUP din 2012 care infirmă cifrele umflate artificial de 10%) din aceștia doar 1% ar vrea să se căsătorească. Pentru aceștia modificăm constituția, dar întrebarea mea este: Cu restul ce facem?

Oare nu e prioritară mai degrabă o abordare serioasă și responsabilă a relațiilor maritale de către soți, biserică și autorități? Oare nu cumva trebuie înainte de a schimba legea ca bărbații să devină bărbați, soți, tați și nu ornamente pentru televizor, bancomate sau priponiți „pe afară”. Oare nu ar trebui ca femeia să devină femeie, soție și mamă înainte de a modifica legea? Oare nu ar fi mai eficient un asemenea demers?

Cu modificarea legii pui un robinet pentru a opri cursul firesc, dar cu o abordare a cauzelor, eficiența ar fi mult mai mare chiar dacă efectele se vor vedea în timp. Copilașii ăștia au ajuns așa din cauza părinților în cele mai multe cazuri. Da știu cât doare și nu sunt insensibil când spun asta dar nici nu merge tehnica struțului. În casele creștinilor s-au născut și au crescut bărbații și femeile cu orientări homosexuale. Mircea vrea ca altcineva să rezolve problemele pe care el le-a generat în mare parte fie prin acțiune fie prin inacțiune, creștinii vor ca altcineva să rezolve problemele create de ei prin acțiune sau inacțiune. Eu nu sunt contra demersului de modificare a constituției dar îl consider „frecție la piciorul de lemn”, o acțiune care complică lucrurile și oferă prea puțin. Dacă mai adăugăm noile nuanțe politice în ecuație atunci deja se preconizează o auto-faultare de toată frumusețea.

E clar că ne-ar place să „restaurăm normalitatea” să fim „apărătorii familiei tradiționale” să „restaurăm valorile creștine” e pompos, e glorios dar cine și ce câștigă de aici? Sau credem noi că „Îl apărăm pe Dumnezeu?” De ce ne-ar cere Dumnezeu să „Îl apărăm” și nu vedem mai degrabă nevoia de a fi apărați de El? Credem cumva că familia se apără așa? Oare nu e mai eficient de apărat familia „tradițională” în adâncimea și profunzimea ei, adică la noi acasă, decât îl legiferări realizate în parteneriate politice dubioase și îndatoritoare?

Eu voi apăra familia acasă la mine fiind bărbat, soț și tată și sper din toată inima ca Dumnezeu să îmi dea înțelepciune și eficiență în acest demers. Voi lucra alături de copii și soție, mă voi ruga cu ei, voi discuta despre viață și despre sex deschis și fără ocolișuri inutile. Dacă voi reuși să fiu bărbat, soț și tată voi considera că am dus cea mai eficientă luptă pentru familie de care eram capabil. Iubirea de Dumnezeu, soție și copii vindecă homosexualitatea generațiilor viitoare.

If you found an error, highlight it and press Shift + E or clic aici to inform us.

https://www.filedinjurnal.ro/2017/02/23/cine-sa-ne-salveze-copiii/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole-crestine/cine-sa-ne-salveze-copiii/

Cine să ne salveze copiii?

download

Mircea e un tată „așa și așa” din descrierea sa și are 4 copii mărișori 16 – 24 ani care sunt „așa și așa”, tot din descrierea sa. Recent au avut loc două incidente. Fiica sa de 16 ani a fost prinsă la fumat și Mircea s-a înfuriat rău de tot și a pocnit-o tare, iar fiul cel mare a venit acasă „cu o nebună pictată” zicând că vrea să se însoare. Asta l-a făcut pe Mircea să tune și să fulgere. A fost așa deranjat că s-a dus la preot dar și la un pastor și le-a promis că dacă unul din ei îi rezolvă problema se „dă” la religia lor. Omul nostru e convins că unul din ei va găsi soluția pentru ca fiica sa să se lase de fumat și pentru ca fiul să găsească o fată „așa și așa” cu care să se căsătorească.

Exemple ca acestea pot da multe, exemple în care părinții speră cu ultimele puteri că cineva poate rezolva problemele din relația lor cu copiii. Asta se întâmplă în cazuri de prietenii rele, obiceiuri rele, orientări rele, homosexualitate, alcoolism, abandon școlar etc. Vrem la un moment dat ca cineva să ne transforme copiii, să-i convingă, să-i sfințească mai mult decât am reușit noi.

O astfel de acțiune e campania de strângere de semnături pentru modificarea constituției în privința familiei. Ne dorim ca cineva să oprească pe copiii noștri de la distrugere, vrem și sperăm că un astfel de demers va putea face ceea ce noi ca părinți nu am făcut sau nu am reușit să facem. E un fel de strigare a eșecului nostru pe bază de semnătură. Până la urmă în situații disperate e de înțeles un asemenea gest, dar el poate fi mult mai distructiv pentru familie decât poate fi de constructiv.

Într-un fel sau altul vrem să delegăm legilor sarcina de a ne constrânge copiii să urmeze direcția pe care le-o dăm din familie. Da, am zis bine, „orientarea sexuală” așa de des invocată nu e înnăscută ci cultivată, de cele mai multe ori cultivată acasă. Așadar, vrem să ne formăm copiii cu astfel de orientări dar să îi păzească statul să se căsătorească conform direcției date. La fel cum Mircea ar vrea ca preotul sau pastorul să rezolve baiul său. El a fumat toată viața dar acum vrea ca fiica sa să nu fumeze, că doar i-a interzis.

Dacă ne închipuim că modificarea constituției ca demers singular va opri homosexualitatea ne înșelăm amarnic și chiar intrăm în alianțe periculoase. Oprirea fenomenului se face acasă la mine și la tine prin trăirea în conformitate cu Scriptura, partea de modificare a constituției ar valora sub 1% din tot procedeul. De ce 1%? Pentru că în România mai puțin de 1% din persoanele cu orientare de acest fel ar vrea să se căsătorească. Făcând un calcul simplu, pe America unde avem niște cifre mai realiste procentul persoanelor homosexuale e de aproximativ 4%, din ce am cercetat eu, România e mult mai jos (din fericire) dar să luăm în calcul 4% (3,4% mai exact din cercetarea GALLUP din 2012 care infirmă cifrele umflate artificial de 10%) din aceștia doar 1% ar vrea să se căsătorească. Pentru aceștia modificăm constituția, dar întrebarea mea este: Cu restul ce facem?

Oare nu e prioritară mai degrabă o abordare serioasă și responsabilă a relațiilor maritale de către soți, biserică și autorități? Oare nu cumva trebuie înainte de a schimba legea ca bărbații să devină bărbați, soți, tați și nu ornamente pentru televizor, bancomate sau priponiți „pe afară”. Oare nu ar trebui ca femeia să devină femeie, soție și mamă înainte de a modifica legea? Oare nu ar fi mai eficient un asemenea demers?

Cu modificarea legii pui un robinet pentru a opri cursul firesc, dar cu o abordare a cauzelor, eficiența ar fi mult mai mare chiar dacă efectele se vor vedea în timp. Copilașii ăștia au ajuns așa din cauza părinților în cele mai multe cazuri. Da știu cât doare și nu sunt insensibil când spun asta dar nici nu merge tehnica struțului. În casele creștinilor s-au născut și au crescut bărbații și femeile cu orientări homosexuale. Mircea vrea ca altcineva să rezolve problemele pe care el le-a generat în mare parte fie prin acțiune fie prin inacțiune, creștinii vor ca altcineva să rezolve problemele create de ei prin acțiune sau inacțiune. Eu nu sunt contra demersului de modificare a constituției dar îl consider „frecție la piciorul de lemn”, o acțiune care complică lucrurile și oferă prea puțin. Dacă mai adăugăm noile nuanțe politice în ecuație atunci deja se preconizează o auto-faultare de toată frumusețea.

E clar că ne-ar place să „restaurăm normalitatea” să fim „apărătorii familiei tradiționale” să „restaurăm valorile creștine” e pompos, e glorios dar cine și ce câștigă de aici? Sau credem noi că „Îl apărăm pe Dumnezeu?” De ce ne-ar cere Dumnezeu să „Îl apărăm” și nu vedem mai degrabă nevoia de a fi apărați de El? Credem cumva că familia se apără așa? Oare nu e mai eficient de apărat familia „tradițională” în adâncimea și profunzimea ei, adică la noi acasă, decât îl legiferări realizate în parteneriate politice dubioase și îndatoritoare?

Eu voi apăra familia acasă la mine fiind bărbat, soț și tată și sper din toată inima ca Dumnezeu să îmi dea înțelepciune și eficiență în acest demers. Voi lucra alături de copii și soție, mă voi ruga cu ei, voi discuta despre viață și despre sex deschis și fără ocolișuri inutile. Dacă voi reuși să fiu bărbat, soț și tată voi considera că am dus cea mai eficientă luptă pentru familie de care eram capabil. Iubirea de Dumnezeu, soție și copii vindecă homosexualitatea generațiilor viitoare.

If you found an error, highlight it and press Shift + E or clic aici to inform us.

https://www.filedinjurnal.ro/2017/02/23/cine-sa-ne-salveze-copiii/

 

Născut Golanu… caut mântuire!

Publicat pe 9 Aprilie 2017 de CrestinTotal.ro în Articole

Era într-o după amiază de noiembrie, când eram adunați vreo 50-60 deținuți în clubul de pe secția a V-a a penitenciarului. Predica cu putere un frate drag care, la rândul lui, L-a cunoscut pe Dumnezeu într-o pușcărie. La un moment dat, către finalul mesajului, a întrebat dacă este cineva care dorește să se roage pentru el înaintea Domnului. Din grupul de deținuți, cineva a ridicat o mână.

– „Cum te numești?”, a întrebat fratele.

– „Golanu”, a răspuns deținutul.

Fratele a deschis larg ochii și l-a întrebat din nou:

– „Golanu te cheamă; ăsta e numele tău?”

– „Da”, a răspuns deținutul.

– „Bine atunci”, zise fratele; „spune-mi celălalt nume”.

– „Gheorghe”, zice colegul meu iar fratele a ridicat mâinile spre cer și a început să se roage, zicând: „Doamne, ai milă de Gheorghe”.

Ne-am rugat cu toții pentru el. Câteva luni mai târziu, Golanu Gheorghe îl mărturisea pe Iisus Hristos ca Domn și Mântuitor personal în apa botezului. Dumnezeu a lucrat și încă o face la inima colegului meu. Mai multe detalii despre viața lui și cum Dumnezeu i-a vorbit personal, vă las să citiți în rândurile care urmează. Este bine să le aflați direct de la el.

Am încercat așa cum am făcut-o și altădată, să pun mărturia acestui frate într-un interviu. Făcând lucrul acesta, este mai ușor atât pentru el cât și pentru mine, și de asemenea, pentru voi cei care citiți aceste rânduri. Nu pot spune dacă a ieșit bine sau rău, pentru că nu am experiența unui jurnalist, însă am încercat din toată inima să scriu ceva care să fie de folos, iar ceea ce nu am putut face, știu că va face Domnul Iisus Hristos în care mă încred. Am auzit această replică și o voi folosi și eu: „Dacă a ieșit, dați slavă lui Dumnezeu; dacă a ieșit rău, dați vina pe mine”.

Dumnezeu să vă binecuvânteze!

Ghiță Ignat: Cum te numești, câți ani ai și de unde vii?

Golanu Gheorghe: Mă numesc Golanu Gheorghe, am 38 ani și sunt născut în comuna Ungureni, jud. Botoșani. În acest moment, mă găsesc încarcerat în penitenciarul Botoșani.

Ghiță Ignat: Pare să ai un nume predestinat. Când spui Golanu unui om care se află în detenție, pare că ai spus totul.

Golanu Gheorghe: Ce-i drept, am avut mult de suferit din cauza acestui nume. Dar, este numele meu de familie pe care l-am moștenit de la părinții mei și-l voi duce mai departe.

Ghiță Ignat: Crezi că acest nume ți se potrivește? – Gheorghe a zâmbit pentru o clipă, apoi a încruntat sprâncenele și mi-a zis:

Golanu Gheorghe: A fost o vreme când acest nume mi se potrivea ca o mănușă. Asta se întâmpla cu ceva timp în urmă. Acum vreau să-I mulțumesc lui Dumnezeu pentru că Golanu a rămas doar un nume în cartea de identitate.

Citeste mai departe: https://georgeignat.com

Născut Golanu… caut mântuire!

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole/nascut-golanu-caut-mantuire/

Motivații Pentru A Sluji

download

Fiecare creștin trebuie să aibă mentalitatea de slujitor, indiferent de poziția sau rolul pe care îl are în biserică sau societate. Domnul Isus ne-a lăsat cel mai mare exemplu de adevărat slujitor și ne-a învățat slujirea creștină (Marcu 10: 45, Matei 10:24-25).

Mulți credincioși vor să fie slujitori, dar nu mai reușesc să slujescă sau le este greu să slujescă, ajung poate doar să fie slujiți. Creștinismul se bazează pe slujirea motivată de dragoste pentru Dumnezeu ,,Orice faceți să faceți din toată inima, ca pentru Domnul, nu ca pentru oameni ” (Coloseni 3:23).

Avem oportunități să facem multe lucruri foarte bune și necesare pentru semenii noștri, dar întrebarea este dacă mai suntem disponibili, dacă mai avem pasiune, dacă mai înțelegem că nu putem fi credincioși fără a fi și slujitori. Fiecare mântuit trebuie să fie un slujitor al Domnului (Coloseni 3:24).

Ca și copii ai lui Dumnezeu suntem parte din Biserica lui Hristos, având un rol definit și resurse dăruite nouă ca să slujim atât pe cei din Biserică cât și pe cei nemântuiți, în parteneriat cu Dumnezeu ,,Căci noi suntem împreună lucrători cu Dumnezeu.”(1Corinteni 3:9a).

Slujitorul adevărat Îl urmează pe Domnul, este un rob supus, se va lăsa folosit de Dumnezeu ,,Dacă Îmi slujește cineva, să mă urmeze; și unde sunt Eu acolo va fi și slujitorul Meu. Dacă Îmi slujește cineva, Tatăl îl va cinsti” (Ioan 12:26).

Mentalitatea că numai cei ordinați într-o anumită poziție, cât și cei au daruri care sunt mult mai vizibile ca altele sunt chemați la slujire este greșită și priveză Biserica lui Hristos de contribuția pe care o poate aduce fiecare mântuit.

Fiecare credincios are o chemare personală la o anumită slujire, iar când fiecare va sluji, biserica va deveni activă. Nevoile spirituale cât și nevoile fizice ale comunități din care facem parte, sunt motive suficiente pentru a ne activa în slujirea plină de dragostea a lui Dumnezeu. Dacă slujim, nu ne vom cosidera ca fiind decât ,,robi netrebnici”, făcând ,,ce eram datori să facem” (Luca 17:10).

Să fim încredințați că Dumnezeu ne va și răsplăti, acesta fiind un bonus garantat celor care slujesc, și cu toate acestea nu ar trebui să se transforme într-o motivație pentru care să slujim (dragostea lui Dumnezeu este motivul slujirii noastre – Luca 12:37).

Există o criză spirituală pe care o traversează bisericile locale, în care se adună mai mulți ,,consumatori de programe” decât ,,credincioși slujitori “. Posibilitatea trezirii la realitate poate să existe, dar în același timp și posibilitatea de a ne complace în neimplicare într-o anumită slujire. Când doar consumăm, devenim bolnavi de ,,bulimie spirituală” și cel mai rău, sclerozați din punct de vedere spiritual, nemulțumiți sau cârcotași. Acești creștini pot fi considerați și morali, respectiv religioși, dar nu lasă urme care să reflecte în veșnicie, ci își risipesc viața de creștini.

Nu mai conteză dacă ne numim ,,creștini “ atât timp ce slujirea nu ne caraterizeză.

Avem nevoie de plinătatea Duhului Sfânt pentru a ne trezi, dacă dormim, asfel riscăm să murim din punct de vedere spiritual. Avem nevoie de experiențe personale cu Dumnezeu care să ne marcheze prezentul și viitorul nostru și a celor pe carei slujim, ajutându-i să devină și ei slujitori dedicați.

Avem nevoie să trăim o viața spirituală din beleșug, nu una de supravețuire, împlinindu-ne misiunea de câștigători de suflete.

Avem nevoie de un creștinism cu impact demostrabil prin slujirea noastră!

Slujitorul Domnului va sluji în orice circumstanță cu toată inima, înțelegând bine slujirea!

Acesta îl va onora pe Dumnezeu!

Avram Sabou

http://www.ariseforchrist.com/blog/articles/all/motivatii-pentru-a-sluji-151?

MISIUNE

download

Studiu:  Secularismul din rândul evreilor milenari şi oportunitatea creştinilor de a predica Evanghelia

Un nou sondaj realizat de PewResearchCenter arată că tinerii evrei nu consideră religia ca un component-cheie pentru ceea ce înseamnă a fi evreu. Acest trend, legat de un secularism tot mai larg răspândit în rândul tinerilor, oferă o oportunitate de a predica Evanghelia, potrivit unor lideri evrei mesianici.

 via ideas.time.com

Russ Resnik, director executiv al Uniunii Congregaţiilor Evreieşti Mesianice (UCEM), a numit scăderea accentului pe religie în rândul tinerilor milenari „atât o problemă reală, cât şi o oportunitate”, într-un interviu cu Christian Post, marţi. Resnik a explicat că „este o problemă că ţara noastră devine tot mai seculară”, dar a insistat că, precum un rezultat, „multe persoane cresc fără o mulţime de graniţe religioase care, istoric vorbind, i-au ţinut pe evrei deoparte de a-L vedea pe Isus ca Mesia”.

Potrivit studiului Pew, 73% dintre evreii între optsprezece şi douăzeci şi nouă de ani au declarat că un om poate fi evreu chiar dacă nu crede în Dumnezeu. 66% din acelaşi grup au afirmat că a fi evreu este mai degrabă o chestiune de origine sau cultură, opusă religiei. Doar 13% au spus că religia este mai importantă. 32% dintre ei s-au identificat drept evrei, dar fără să aibă vreo religie.

 “Milenarii nu asociază religia cu un component-cheie pentru ceea ce înseamnă a fi evreu”, a declarat evreul mesianic Richard Harvey, lector pe Biblia ebraică la All Nations Christian College, în Regatul Unit, pentru Christian Post, într-o declaraţie de email. “Acest lucru arată satisfacţie faţă de iudaism ca religie, dar, ca alţi milenari americani, disatisfacţie faţă de instituţiile religioase în general”, a adăugat Harvey.

De asemenea, Harvey a mai spus că secularismul este o oportunitate pentru creştini de a evangheliza. În timp ce evreii milenari ar putea părăsi sinagoga, “ei sunt flămânzi după apartenenţă, comunitate, identitate şi scop…ceva ce noi, credincioşii în Yeshua (Isus), ar trebui să modelăm într-un mod molipsitor şi captivant, mai degrabă decât a fi irelevanţi şi demodaţi.”

 “Pentru evreii mesianici, provocarea de a deveni mai vizibili şi mai relevanţi faţă de acei care nu caută ‘religia’ atât de mult ca identitate şi scop trebuie luată în considerare”, a scris Harvey. De asemenea, dumnealui a încurajat toţi creştinii să folosească un limbaj mai relevant faţă de generaţia milenară.

Kirk Glebe, preşedinte al UCEM, a căzut de acord cu ideea că limbajul creştin cauzează o barieră spre o prezentare eficientă a Evangheliei. „Majoritatea persoanelor din cercurile creştine din America folosesc un limbaj pe care cei mai mulţi oameni nu îl înţeleg”, a explicat Glebe. Ceea ce persoanele seculare au nevoie, a afirmat dumnealui, este ca creştinii să fie „simpli şi concişi în privinţa punctelor de vedere teologice”.

„Persoana lui Yeshua este impunătoare şi atractivă chiar şi poporului evreu şi oamenilor seculari”, a adăugat Resnik. „Este vorba despre religiozitatea din jurul persoanei lui Yeshua, care nu îi interesează pe oameni.”

Atât Glebe, cât şi Resnik au atacat prezentările mass-mediei despre Isus ca fiind incorecte. Făcând referire la seriile “Biblia” de pe History Channel, noua carte a lui Bill O’Reilly, “Ucigându-L pe Isus”, alături de cartea controversată a lui Reza Aslan, “Zilotul”, Glebe a susţinut că aceştia “oferă propriile lor înclinaţii”, ceea ce ascunde caracterul adevărat al lui Cristos.

“Cel mai bun lucru pe care poţi să-l faci este să-i oferi unui evreu Noul Testament”, a spus Glebe. Naraţiunea Evangheliei prezintă persoana lui Isus mai bine decât ar putea-o da orice altă senzaţie mass-media sau argument teologic.

Citeşte mai mult pe http://www.stiricrestine.ro Studiu: Secularismul din rândul evreilor milenari şi oportunitatea creştinilor de a predica Evanghelia – Stiri Crestine.ro

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole/misiune/

Mila și acțiunile din milă

download

Teofil Gavril 25/06/2017 Meditări

Mila este o emoție pe care Daniel Goleman, unul din cei mai apreciați scriitori despre inteligența emoțională, o pune în grupa emoțiilor de iubire. Mântuitorul le reproșează cărturarilor și Fariseilor că nu au milă cu toată religiozitatea lor bună, iar proorocul Mica le spune celor din poporul său și nouă astăzi: „Ţi s-a arătat, omule, ce este bine, şi ce alta cere Domnul de la tine, decât să faci deptate, să iubeşti mila, şi să umbli smerit cu Dumnezeul tău?

Și totuși mila este așa de ușor de pervertit și este folosită adesea, tot mai des din păcate ca o condiție a dovedirii umanității și asta nu ar fi rău dacă această milă solicitată nu ar fi doar un pretext. Spun că este un pretext că nu mai vorbim de milă față de unele greșeli, milă față de accidente, milă față de sărăcie, milă față de neputință, ci vorbim de mila care ni se solicită pentru lucruri cu mare potențial distructiv.

În opinia mea, așa cum înțeleg eu viața din experiența mea și din cărțile citite aș defini mila ca fiind acea emoție care pleacă de la milostiv către cineva care are nevoie de ajutor, iertare și/sau empatie.  Mila nu este ceva impus ci poate fi invocată de cel în nevoie. Dacă există impunere mila este pervertită.

Acțiunile pe care le facem din milă sau în numele milei deja sunt o discuție care at trebui să ne pună serios pe gânduri. Acțiunile făcute din milă pot fi ori foarte benefice ori foarte dăunătoare, depinde de cine le face. Să exemplific: E bine să dai unui copil care cerșește un pachet de biscuiți din căruciorul tău de cumpărături, dar nu e la fel de bine să oferi bani unui om care îți cere și el deja e cu punga de lac la gură trăgând cu nesaț din ea, acolo mila nu trebuie să ofere bani. E bine să oferi iertare cuiva care ți-o cere, chiar unuia care din neatenție ți-a făcut o pagubă mare, dar nu e la fel de bine să oferi iertare unui criminal care a ucis în serie câteva persoane.

Mila face uneori ca cei din pușcărie să fie mai vrednici de milă ca cei din spitale. Mila poate face pe oameni să aibă mai mare empatie pentru animale decât pentru oameni. Mila uneori face oamenii să lăcrimeze la vederea unui animal rănit iar la vederea oamenilor în suferință să simtă deranj.

Cu ceva vreme în urmă citeam o carte inspirată din viața oamenilor din trecut și una din experiențele descrise acolo mi-a rămas în minte. Un condamnat la moarte pentru violarea a mai bine de 20 de fete, pentru că juca bina cartea, primea flori de la doamnele din oraș în timp ce fetele violate ajunseseră să fie în cel mai bun caz ignorate dacă nu judecate și acuzate. Tot din milă.

În același timp știu experiența unui tânăr venit la consiliere ca un exemplu al milei „bune”. Acest tânăr provenea din casa de copii și după 18 ani erau aruncați pur și simplu pe stradă așa că pentru a trăi apelau la milă și/sau furau. Așa se face că a fost prins de un domn la furat în casa sa. Bineînțeles că a implorat mila și iertarea iar acel om prin mila oferite i-a schimbat viața. L-a hrănit timp de 5 ani și ceva și l-a învățat meserie devenind un mecanic auto apreciat.

Oricâtă milă ți-ar fi de un rottweiler limitat de lanțul său sau de cușca sa, nu îl poți lăsa liber pe stradă. Oricâtă milă ai avea de un crocodil că stă în apă murdară, nu îl duci să se joace în parcul pentru copii. Oricâtă milă ai avea pentru un criminal sau un violator nu îi dai liber pe stradă. Oricâtă milă ai avea pentru oamenii nebuni știi că nu e bine să umble liberi. Chiar dacă îți e milă pentru obsedații sexuali nu îi primești să doarmă acasă la tine mai ales dacă ai copii și soție.

Mila nu e milă dacă e iresponsabilă și necântărită. Prin mila nejudecată poți face imens mai mult rău decât bine. Nu putem vorbi de milă necondiționată pentru că o astfel de milă e tocmai ceea ce au nevoie oamenii fără principii sau cei cu probleme psihice pentru a face rău. Clar că un infractor va solicita milă, dar mila pentru el nu e ceea ce are nevoie decât în puține cazuri, un infractor are nevoie de educare și conștientizare nu de milă pentru că mila îl încurajează în felul său deviant de a trăi. Cu ceva timp în urmă un tânăr din Sibiu a produs un accident de circulație în care au murit 3 persoane. Televiziunea prezentă acolo surprindea părerea de rău a tânărului și solicitările sale de milă. La prima strigare probabil toți cei ce vedeau materialul aveau milă față de el numai că tânărul șofer era în evidența poliției în 1 an și ceva de șofat cu 9 amenzi de viteză și 2 suspendări de permis plus 3 accidente fără victime din vina sa. Probabil și la abaterile anterioare a avut parte de milă dar asta nu a condus la îndreptarea comportamentului său ci la o întărire a modului său agresiv de a conduce.

Nu ne putem permite să avem milă fără discernământ deși ar fi mai ușor pentru noi și am fi și mult mai apreciați de această societate lipsită adesea de cele mai elementare principii. Cred că mai degrabă trebuie să fim foarte calculați și să avem o milă guvernată de principii sănătoase. O milă care să îmbuneze pe celălalt, să  îl ridice, să îl motiveze, nu o milă care să îl priponească în neputința sa, să îl limiteze sau să faciliteze violența, furtul, nedezvoltarea, distrugerea.

Mila trebuie să aducă vindecare, alinare, normalitate, prospețime și trebuie să fie o reflectare a bunătății lui Dumnezeu prin noi pentru ceilalți oameni.

https://www.filedinjurnal.ro/2017/06/25/mila-si-actiunile-din-mila/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole/mila-si-actiunile-din-mila/

Mică scrisoare pentru copii – Nicolae Geantă

Publicat pe 2 Iunie 2017 de ADMIN în ArticoleArticole: Geantă Nicolae

Unii astăzi sunteți mici. Veți crește repede. Iar eu vă scriu cum să trăiți mâine…

Sunteți o moștenire de la Domnul! O ladă cu giuvaere scumpe. Căutați să îmbogățiți pe cei din casa voastră! Hoții cotidieni ce vor să fure fericirea familiei sunt destui!

Niciun membru al familiei nu este perfect. Toți greșim. Cereți-vă iertare când greșiți si iertați pe cei ce vă greșesc! Iertarea e un semn că Dumnezeu trăiește în voi!

Cinstiți-vă părinții! Apreciați eforturile lor! Într-o zi veți fi părinți și voi! Și nu uitați că toți oamenii mari au fost cândva copii…

Iubiți toți oamenii. Chiar dacă nu îi înțelegeți uneori. Iubirea nu e etnocentristă. Nici religioasă. Iubirea este sacrificiul de sine. Și asta am văzut-o la Dumnezeu.

Veți întâlni în viață oameni care sunt gata să vă facă vânt de pe orbită. E mai ușor să arunci oamenii în hău decât să îi urci pe culmi. Voi să urcați oricum! Și cu alții în spate…

Vă veți intersecta cu o mulțime de indivizi care vor încerca să vă tragă pe sfoară. Să vă prostească în față. Orice tehnici mizerabile ar aborda ei, voi să fiți cinstiți totdeauna!

Veți întâlni o specie de oameni gata să fărâme cu barosul într-o secundă tot ce ați construit voi în ani. Să nu descurajați! Voi să construiți cu orice preț!

Printre prietenii voștrii veți depista și actori falși. Purtători de măști, ipocriți. Voi să vă faceți prieteni oricum. Și mai ales să fiți prietenoși!

Uneori chiar apropiații vă vor invidia, vă vor acuza de intenții ascunse, vă vor împroșca cu noroi. E mai ușor să împrăștii vitriol decât apă de colonie, zicea Andrei Pleșu. Voi să fiți buni!

Oamenii vor fii gata să vă întoarcă spatele în orice secundă după ce le-ați făcut bine! Vă vor dezarma de fapte bune. Voi însă să faceți binele mai departe!

Fugiți de anturajele rele! De ce să vă legați la cap fără să vă doară? Un om deștept va rezolva orice problemă, zicea Einstein. Dar un om înțelept o evită! Fiți înțelepți!

Nu încercați să vă faceți voi scările voastre! La scara omului nu e niciun adevăr, spunea Petru Țuțea. Urcați pe scara lui Hristos! Și târâș dacă va fi nevoie, voi să urcați spre Cer!

Construiți-vă viața cu Dumnezeu! Așa vă veți construi Raiul în inimă…

Dumnezeu să binecuvânteze toți copiii! Sunt opera Mâinilor Sale!

La mulți ani pruncilor! Fără voi am fi ca pădurile la sfârșit de noiembrie…

Nicolae Geantă – http://www.ciresarii.ro

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole/mica-scrisoare-pentru-copii-nicolae-geanta/

Profesor promovează renaşterea spirituală a enoriaşilor – John Hammett,

download

Pagina de ştiri baptiste

BPNews

AGENŢIA DE PRESĂ A CONVENŢIEI BAPTISTE DE SUD

Profesor promovează renaşterea spirituală a enoriaşilor

http://www.sbcbaptistpress.org/bpnews.asp?ID=25603
May 8, 2007 | by Joy Rancatore

WAKE FOREST, N.C. (BP)–„Cristos este slăvit când apartenenţa la biserică înseamnă cu adevărat ceva.”

John Hammett, profesor de teologie la Seminarul Teologic Baptist Sudestic, a îndemnat studenţii , cu ocazia unei prelegeri universitare in capelă, să ia în serios necesitatea punerii accentului pe renaşterea spirituală a enoriaşilor. Ţinută o dată pe semestru, lectura specială permite membrilor facultăţii să împărtăşească un subiect de importanţă specială cu studenţii din campusul universitar Wake Forest, N.C.

Hammett a afirmat că cea mai presantă problemă cu care se confruntă astăzi Convenţia Baptistă din Sud nu este cultura decadentă, post-modernistă, ci Cultura Baptistă din Sud, care a pierdut din vedere trăsătura Baptistă a bisericii – renaşterea spirituală a enoriaşilor – permiţând oricui să se alăture bisericii şi să-şi menţină apartenenţa la aceasta fără niciun fel de proces de intervievare sau vreo răspundere.

„Cum puteţi fi poporul Domnului dacă nu-I aparţineţi? Cum puteţi fi trupul lui Cristos dacă nu comunicaţi cu El? Cum puteţi fi templul Sfântului Duh dacă Sfântul Duh nu sălăşluieşte in voi?” a întrebat Hammett.

Hammett, un erudit si expert in ecleziastica Baptistă, este autorul cărţii „Fundatii Biblice ale Bisericilor Baptiste: O Ecleziastică Contemporană”. Lectura sa din capelă a fost inspirată de o altă carte la care lucrează şi care va fi publicată în această toamnă.

Hammett a subliniat necesitatea unui corp renăscut al bisericii care sa participe la baptismul credincioşilor, Cina Domnului, guvernarea congregaţională şi disciplina bisericească.

„Nu cred ca puteţi să fiţi intru totul în comuniune cu majoritatea credincioşilor dacă nu sunteţi cu adevărat in asentimentul lor, dacă nu relaţionaţi cu ei”, a spus Hammett despre comuniunea apropiată.”Cred ca cel mai înalt grad de comuniune poate fi atins de membrii unei comunităţi locale pentru că ei, de fapt, merg împreună”.

Pentru a întoarce bisericile la renaşterea membrilor, Hammett a precizat ca pastorii trebuie să fie dispuşi să stea cu o congregaţie suficient de mult timp ca să câştige încrederea şi să instituie sau să reintroducă necesitatea credincioşilor de a participa doar în limitele privilegiilor şi responsabilităţilor apartenenţei la Biserica Baptistă.

Aceasta este o „bătălie ce merită luptată”, a spus, menţionând patru motive: menţine o mărturie colectivă; asigură sănătatea organizaţiei; produce iubire pentru membrii nerenăscuţi ai bisericii; şi Il slăveşte şi glorifică pe Cristos.

Hammett a propus ca bisericile să se întoarcă la compunerea şi semnarea de legăminte pentru a acţiona in armonie cu preceptele Sfintei Scripturi, să reformeze cerinţele pentru baptism şi apartenenţă la biserică şi să restaureze disciplina bisericească pentru răscumpărarea păcatelor.

El a îndemnat pastorii să parcurgă cu încet şi cu atenţie întregul proces de restituire a calităţii de mebru, în mod special disciplina bisericească, care, conform spuselor sale, va fi probabil cel mai greu de instituit.

„Scopul [disciplinei bisericeşti] nu este pedepsirea ci îndreptarea. Nu este pentru omul slab care cade şi se caieşte, ci pentru cel puternic care păcătuieşte cu insolenţă”, a precizat Hammett.

http://publicatia.voxdeibaptist.org/stiri4_iun07.htm

ECLESIOLOGIE – doctrina despre Trupul lui Cristos (Biserica) – AUTORITATEA IN BISERICA LUI ISUS CRISTOS,(Partea I-a) de Caius Obeada.

download

AUTORITATEA IN BISERICA LUI ISUS CRISTOS de Caius Obeada

“Ştiţi că cei priviţi drept cârmuitori ai neamurilor, domnesc peste ele, şi mai marii lor le poruncesc cu stăpânire. Dar între voi să ni fie aşa. Ci oricare va vrea să fie mare între voi, să fie slujitorul vostru. (Marcu 10:42b-43)

Ce spune Domnul Isus prin: “dar între voi să nu fie aşa”? Ar trebui bisericile noastre să copieze stilul de organizare corporativ? Funcţionează pastorii noştri ca preşedinţi executivi, iar comitetul de diaconi ca un bord de directori? De ce întâlnirile noastre se desfăşoară după regulile lui Robert în loc să urmeze Cuvântul lui Dumnezeu? Dacă Biblia este suficientă în toate lucrurile, de ce nu este suficientă şi pentru întâlnirile noastre? Avem noi nevoie de reguli omeneşti pentru a ajuta Biserica lui Cristos, reguli cu care să înlocuim voia şi călăuzirea Duhului Sfânt?

Pe parcursul a 20 de secole, biserica realmente a ignorat mesajul acestui verset. Creştinii au uitat în totalitate de cuvintele lui Isus şi adesea au preluat modelul lumesc de guvernare fără a se deranja să schimbe denumirile funcţiilor cel puţin. Ei au înfiinţat şi întreţinut biserici, organizaţii misionare, organizaţii de tineret, şcoli, colegii şi seminarii, toate în numele lui Isus Cristos, dar având preşedinţi, directori, manageri, şefi şi conducători, nemaideosebindu-se cu nimic de organizaţiile seculare. “…dar între voi să nu fie aşa…” Totuşi, în cele mai multe biserici astăzi, acceptăm că pastorul este vocea finală de autoritate atât în doctrină cât şi în practică, iar în ce priveşte administraţia el este directorul executiv al bisericii. Dar cu siguranţă, dacă un papă peste întreaga biserică este un lucru rău, un papă în fiecare biserică nu este un lucru mai bun!

În aceste timpuri, bisericile înlocuiesc principiile biblice cu idei psihologice, iar strategiile de marcheting iau locul rugăciunilor înflăcărate inspirate de Scriptură. Atunci când cel care vorbeşte bisericii duminica dimineaţa nu este un teolog care prezintă oamenilor marile doctrine ale credinţei, ci este un comediant, un consul, un administrator sau un maestru de ceremonii care conduce un “show sacru,” atunci dezastrul spiritual, într-o formă sau alta, este iminent. Are dreptate un pastor când afirmă “Mesajul meu vine de la Domnul şi a pune la îndoială predica mea înseamnă a pune la îndoială pe Domnul”? Este adevărat că liderii bisericii trebuie ascultaţi întotdeauna şi a nu te supune lor înseamnă că eşti răzvrătit? Când devine autoritatea autoritarism autoritarism? Ce se întâmplă când se abuzează de autoritate?

A. O DEFINIŢIE A TERMENILOR

Cei mai mulţi agenţi imobiliari îţi vor spune că cei mai importanţi trei factori în vânzarea unei proprietăţi sunt poziţia, poziţia, poziţia (amplasamentul). În mod similar putem spune că atunci când se discută probleme teologice şi doctrinare cele mai importante trei chestiuni sunt definirea, definirea, definirea. Autoritarism, autoritate, putere, conducere-stăpânire, supunere şi ascultare trebuie să fie definite înainte de a da implicaţii şi aplicaţii.

1. Autoritarism

Autoritarismul este definit ca un abuz de autoritate care a fost delegată de Isus Cristos prin intermediul Duhului Sfânt şi descoperită în Cuvântul lui Dumnezeu lucrătorilor din biserica locală. ÎN PRIMUL RÂND, autoritarism păcătos există atunci când pastorul şi ceilalţi lucrători vorbesc cu autoritate care obligă acolo unde Dumnezeu Însuşi nu a vorbit aşa în Cuvântul lui scris. Creatura ia locul Creatorului. A pretinde că vorbeşti locul lui Dumnezeu fără autoritatea lui expresă este un păcat mare. ÎN AL DOILEA RÂND, autoritarism păcătos este atunci când pastorii şi ceilalţi lucrători uzurpă Domnia lui Dumnezeu Tatăl, Fiul, şi Duhul Sfânt în vieţile oamenilor lui Dumnezeu decizând voia lui Dumnezeu pentru ei acolo unde Scriptura păstrează tăcere. A pretinde că poţi călăuzi cu autoritate oamenii lui Dumnezeu fără Cuvântul Său este un alt păcat mare al omului care se pretinde a fi Dumnezeu. Turmele de oi la care facultatea de a lua decizii este paralizată, arată că au păstori care şi-au asumat rolul de Dumnezeu pentru ei. Şi chiar mai trist, unor oi care se închină la idoli le place aşa.

2. Autoritatea (dreptul de a exercita puterea)

Autoritatea şi puterea nu sunt termeni sinonimi, chiar dacă există o relaţie strânsă între ele. Autoritatea (grecescul EXOUSIA ) folosită în sens obişnuit denotă abilitatea de a executa o acţiune. În Noul Testament, se vorbeşte despre dreptul de a exercita puterea. Dumnezeu, desigur, este considerat sursa întregii puteri şi autorităţi şi toată autoritatea vine de la El. “Temeţi-vă de Acela care, după ce a ucis, are puterea să arunce în gheenă; da, vă spun, de El să vă temeţi!” (Luca 12:5)

Lui Cristos I s-a dat autoritatea şi puterea de a acţiona, odată cu libertatea corespunzătoare, aşa cum este ilustrat de autoritatea Lui de a ierta păcatele, “ Dar, ca să ştiţi că Fiul omului are putere pe pământ să ierte păcatele” (Matei 9:6)

de a alunga demonii, “ Le-a dat şi putere să vindece boalele şi să scoată dracii.” (Marcu 3:15)  şi de afirmaţia Lui că toată autoritatea în ceruri şi pe pământ I-a fost dată Lui.
“Toată autoritatea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ.”(Matei 28:18)

Autoritatea a fost dată guvernanţilor, dânduli-se dreptul de a comanda şi de a impune supunere. “Oricine să fie supus stăpânirilor celor mai înalte; căci nu este stăpânire care să nu vină de la Dumnezeu…”(Rom.13:1-3)

Un cuvânt neobişnuit KATEXOUSIAZ (numai în Marcu şi în textele paralele) este folosit pentru a descrie exercitarea puterii politice care are implicaţii de constrângere sau opresiune. “…Ştiţi că cei priviţi drept cârmuitori ai neamurilor, domnesc peste ele, şi mai marii lor le poruncesc cu stăpânire.”

Apostolilor lui Cristos le-a fost dată de către Cristos autoritatea de a îndeplini lucrarea de a întemeia biserica. “Şi chiar dacă m-aş lăuda ceva mai mult cu stăpânirea pe care mi-a dat-o Domnul pentru zidirea voastră iar nu pentru dărâmarea voastră, tot nu mi-ar fi ruşine…”(2 Cor. 10:8)

“EXOUSIA” este folosit în diferite moduri pentru a descrie biserica, dar, în afară de apostoli, nu este folosită niciodată pentru a descrie conducerea în biserică. Poate aceasta este o aluzie la faptul că principiile care operează în biserică nu sunt identice cu cele ale guvernului sau ale altor atribute ale autorităţii.

3. Puterea

Cel mai folosit cuvânt pentru putere, DUNAMIS/ DUNAMAI, are sensul de bază de abilitate sau capacitate. Cineva care are abilitatea de a face un lucru are puterea de a-l executa. În Noul Testament, puterea este asociată frecvent cu Domnul Isus Cristos care, înzestrat cu puterea Duhului Sfânt, şi-a arătat această putere în predicarea Lui şi prin minunile pe care le-a făcut. “…cum Dumnezeu a uns cu Duhul Sfânt şi cu putere pe Isus din Nazaret, care umbla din loc în loc, făcea bine şi vindeca pe toţi cei ce erau apăsaţi de diavolul, căci Dumnezeu era cu El.”(Faptele Ap. 10:38)

Acelaşi fel de putere le-a fost dată apostolilor pentru a duce mai departe lucrarea lui Cristos . “ În orice cetate sau sat veţi intra, să cercetaţi cine este acolo vrednic şi să rămâneţi la el până veţi pleca.” (Mat. 10:11) “ Semnele unui apostol le-aţi avut printre voi în toată răbdarea, prin semne, puteri şi mununi care au fost făcute între voi.”(2 Cor. 12:12)

În cadrul bisericii, puterea este dată tuturor credincioşilor care sunt păstraţi şi transformaţi de aceasta. “Căci Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică ci de putere, de dragoste şi de chibzuinţă.” (2 Tim.1:7) “Iată de ce zic, îmi plec genunchii înaintea Tatălui Domnului nostru IsusCristos …” (Efeseni 3:14)

Dar liderii bisericii nu sunt evidenţiaţi în nici un pasaj ca recipiente speciale ale puterii Duhului şi aceasta sugerează că presbiterii/diaconii nu sunt nişte “mini-apostoli”.

4. Să conducă

Liderii bisericii trebuie să “stăpânească” PROISTEMI. Acest cuvânt care literal înseamnă, “a sta în faţa,” deci, “a conduce, a se ocupa de, a avea grijă de” (indicând grijă şi sârguinţă) este tradus în ce priveşte biserica prin “a stăpâni” (ton moderat). Acest cuvânt pentru “conducere” este folosit de câteva ori referitor la conducerea bisericii, dar nu are un ton autoritar sau dominator. De fapt, PROISTEMI accentuează responsabilitatea liderilor de a se concentra asupra îngrijirii celor care îi urmează. Cele două sensuri pe care le implică de obicei “a conduce” şi “a avea grijă de.” Referinţa din Rom.12:8 este la harul special de a avea grijă de alţii. “…cine cârmuieşte, să cârmuiască cu râvnă;” (Rom. 12:8)

Acelaşi lucru îl găsim şi în 1 Tes. 5:12 “Vă rugăm fraţilor să priviţi bine pe cei ce se ostenesc între voi care vă cârmuiesc în Domnul şi care vă sfătuiesc.”

Ideea pe care o conţine cuvântul este aceea de “a sta în faţa” celorlalţi, nu de “a stăpâni peste” ei. Este un cuvânt obişnuit pentru conducere. Liderii nu pot decât să conducă dacă sunt în stare să convingă pe cineva să îi urmeze.

S-a dezbătut mult ce alte slujbe specifice mai sunt implicate. În 1 Tim. 3:3-4, a stăpâni şi a avea grijă de sunt strâns legate. “nici doritor de câştig mârşav, ci sa fie blând, nu gâlcevitor, nu iubitor de bani; saţ-şi chivernisească bine casa şi să-şi ţină copiii în supunere cu toată cuviinţa. …”

Ideea din 3:12 este similară. “Diaconii să fie bărbaţi ai unei singure neveste, şi să ştie să-şi cârmuiască bine copiii şi casele lor.”

Diaconii trebuie să fie conducători ai caselor (familiilor lor) cu accentul pe faptul de a se îngriji de ele. Din nou în 5:17 presbiterii care conduc bine sunt cei care se preocupă atent de suflete (cf. învăţătură şi predicare) “ Presbiterii care cârmuiesc bine sa fie învredniciţi…”

Combinaţia dintre a conduce şi a avea grijă de care poate fi văzută în Noul Testament este apropiată de principiul din Luca 22:26 conform căruia un lider este cel care slujeşte.
“Dar între voi să nu fie aşa. Ci cel mai mare dintre voi, să fie cel mai mic; şi cel ce cârmuieşte, ca cel ce slujeşte.”

5. Supunerea

Un alt verset folosit în favoarea ideii de autoritate de a porunci este Evrei 13:17a.
“Ascultaţi de mai marii voştri, şi fiţi-le supuşi, căci ei priveghează asupra sufletelor voastre, ca unii care au să dea socoteală de ele; pentru ca să poată face lucrul acesta cu bucurie, nu suspinând, căci aşa ceva nu v-ar fi de nici un folos.”

Imperativul tradus prin “ascultaţi” este din cuvântul PEITHO (a convinge, a determina). Pe tonul neutru folosit aici, lexiconul Thayer dă sensul de “a se lăsa convins.” Iarăşi este implicată ideea dreptului de a porunci cuiva împotriva voinţei acestuia, dar adevăratul sens este acela că liderii sunt cei care îi conving, determină pe alţii a căror abilitate de a convinge nu constă într-o limbă dulce sau o personalitate dominantă, ci într-un comportament personal care impune respect.

B. CINE ESTE RESPONSABIL?

Dacă biserica lui Cristos nu trebuie să fie ca o organizaţie seculară, şi nu trebuie să imite lumea, ce trebuie să facă? Cu siguranţă şi în biserică trebuie să fie exercitată conducerea şi trebuie să existe o formă de autoritate. Cum trebuie să fie aceasta? Răspunsul se găseşte în cuvintele lui Isus: “Unul singur este Învăţătorul vostru ”(Mat. 23:8b). Prea mult timp bisericile sau comportat ca şi când Isus este departe în ceruri, şi a lăsat liderii bisericii să ia propriile lor decizii, şi să conducă de unii singuri. Dar Isus însuşi I-a asigurat pe cei cărora le-a dat Marea Trimitere.

“…Şi iată că eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului.” (Mat. 28:20b)

În Matei18:20 El repetă, “Căci acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, sunt şi Eu în mijlocul lor.”

Acestea indică foarte clar că El este prezent nu numai în biserică ca întreg ci în fiecare biserică locală, şi este pregătit să-şi exercite autoritatea prin instrumentele pe care El le-a ales – comitetul de presbiteri.

Nu există nici o indicaţie biblică că un singur om a primit (unui singur om is-a dat) puterea şi cunoştinţa de a conduce treburile bisericii în numele lui Isus. Scriitorii Noului Testament nu au spus niciodată că această slujbă trebuie să fie îndeplinită de un singur om. Termenii “presbiter” şi “episcop” atunci când se referă la slujba de presbiter, diacon al bisericii, apar la singular numai în pasajele care se referă strict la anumite persoane (1 Tim. 5:1,19) sau în cele care enumeră calităţile pe care trebuie să le aibă fiecare presbiter (1 Tim. 3:1-2), sau în pasajele în care anumiţi diaconi s-au referit la ei înşişi. ( 1Pet.5:1, 2 Ioan 1; 3 Ioan 1). Când se referă la slujba de diacon în biserică termenul este întotdeauna la plural. Aceasta este regula.

Este destul de interesant că termenul “pastor” este cel mai folosit cuvânt în vocabularul nostru de astăzi, dar aceasta este (poate surprinzător) cea mai puţin folosită denumire în Noul Testament. Numai în Efeseni 4:12 “în vederea lucrării de slujire “ vom găsi termenul de “pastor-învăţător” cu referire la un grup de individ care păstoresc şi învaţă deopotrivă turma lui Dumnezeu. Termenul grecesc POIMEN înseamnă “păstor”, unul care călăuzeşte oile. Forma verbală (poimaino) este folosită de numai de două ori, descriind datoriile şi responsabilităţile liderilor care trebuie să “păstorească” biserica ( Faptele Ap. 20:28 and Petru 5:2). În Evrei 13:20 şi 1 Petru 2:25, Cristos este numit “Păstorul” nostru iar în Apocalipsa 2:27 se profeţeşte că Cristos va “păstori” cu un toiag de fier. În 1 Petru 5:4, Isus este “Marele Păstor” ceea ce arată că “presbiterii-diaconii” sunt păstori-asistenţi care conduc sub autoritatea Lui. Chiar în zilele apostolilor, învăţătura falsă începuse să se strecoare în biserică, ca o dovadă fiind faptul că multe epistole conţin avertizări în privinţa anumitor erori. De-a lungul vremii, ideea de preoţie a tuturor credincioşilor a cedat locul în favoarea preoţiei doar a unui număr mic de credincioşi, şi aceşti puţini erau înălţaţi deasupra profanilor (celorlalţi) din biserică.

“Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu şi la câştigat să fie al Lui,” (1 Petru 2:9)

Acest lucru a avut ca rezultat faptul că unii preoţi au câştigat influenţă şi autoritate asupra altor preoţi şi s-a ajuns astfel la crearea unor noi slujbe în biserică ca aceea de episcop, şi în final slujba de papă. Faptul că toate aceste lucruri s-au întâmplat ne arată că biserica nu a mai considerat Biblia ca autoritatea finală, ci a ridicat cuvântul omului mai presus de Scripturi.

“…DAR ÎNTRE VOI SĂ NU FIE AŞA!”

După o analiză atentă a pasajelor care se ocupă de conducerea bisericii, este evident că singurele două slujbe ordinate sunt cele de presbiter şi cea de diacon. Dar unde este locul pastorului? După o analiză mai amănunţită a Scripturilor, aflăm că trupul lui Cristos este un organism complex în care Cristos este capul iar ceilalţi sunt membrele, pe baza darurilor spirituale şi a chemării pe care au primit-o, ca trup, pentru folosul celorlalţi.

“Căci după cum într-un trup avem mai multe mădulare şi mădularele n-au toate aceeaşi slujbă tot aşa şi noi care suntem mulţi alcătuim un singur trup în Cristos, dar fiecare în parte suntem mădulare unii altora.” (Rom. 12:4-5)

Pastorul nu este altceva decât un presbiter care are darul de a predica şi de a învăţa.

În concluzie, nu un singur om este expresia călăuzirii Duhului. Nici un individ nu are autoritatea de la Dumnezeu de a dirija treburile bisericii. Este necesatră o pluralitate de presbiter-diaconi ca o măsură de precauţie împotriva tendinţei omului de a-şi asuma rolul de Dumnezeu peste ceilalţi. Abilitatea unui slujitor de a influenţa pe ceilalţi, nu constă în a-i dirija, ci în a obţine consimţământul lor voluntar.

C. CAUZA PROBLEMEI: PASTORI PĂCĂTOŞI

Cauza autoritarismului şi a închinării la idoli este păcatul. Cinci păcate ale pastorilor sunt cele mai cunoscute. Ele produc biserici cu o patologie puternic păcătoasă care îl dezonorează pe Cristos, răneşte oile, îi face pe pastori să se umfle în pene şi dezbină biserica lui Dumnezeu.

1. Idolatria

Idolatria este dorinţa păcătoasă de a fi totdeauna în control, mai ales de a controla vieţile oilor lui Dumnezeu. Acest păcat nu este decât o încercare uşor voalată de a lua locul lui Dumnezeu în viaţa oamenilor Săi. Nu este surprinzător faptul că pastorii care au această tendinţă păcătoasă vor deţine în final aproape o putere papală în bisericile lor. Pavel îi porunceşte tânărului Tit; “…mustră cu deplină încredere. Nimeni să nu te dispreţuiască” (Tit 2:15)

Slujba de lideri care le-a fost încredinţată de Dumnezeu a fost înlocuită cu controlul firesc menţinut prin manipulare, intimidare, constrângere verbală şi prin versiunea bisericească a rangurilor bisericeşti. Descrierea pe care apostolul ioan o face lui Diotrefus pare să se încadreze la această categorie de păcat (3 Ioan 9-10).

2. Lipsa rugăciunii

Pastorii şi liderii autoritari nu se bazează pe rugăciune, ca prim instrument, ordonat de Dumnezeu, pentru zidirea şi protecţia poporului Său. Asemenea pastori lumeşti răspândesc mai mult mustrări şi dojane, ameninţări, manipulări, confruntări, ‘consiliere’ şi ‘EXERCITAREA DISCIPLINEI’ pentru a-i face pe oameni să li se supună voinţei lor. Apostolul Iacov îi mustră pe cei care au pretenţia că sunt înţelepţi dar ale căror vieţi sunt presărate cu firimiturile conducerii lor fireşti şi apostolul leagă acest lucru, printre altele, de o atitudine de slujire pe sine însuşi (auto-idolatrie?) şi de lipsa de rugăciune (Iacov 3:13-4:3).

3. Necredinţa

Mulţi lideri ai bisericilor nu cred afirmaţiile şi promisiunile pe care Dumnezeu le face în Cuvântul Său. Ei nu cred că Dumnezeu Duhul Sfânt este Domnul prezent şi activ în biserică, care lucrează pentru ca poporul lui Dumnezeu să capete chipul lui. Ei nu cred că Cristos îşi va păstori oile şi că Duhul Sfânt călăuzeşte şi convinge sfinţii atunci când pastorii umani nu sunt în preajma lor. Lipsa de credinţă, de dragoste, şi lipsa bucuriei sunt semnele unei turme conduse de asemenea pastori necredincioşi.

4. Lipsa de dragoste pentru oi

Păstorii din Palestina antică mergeau înaintea oilor lor, conducându-le şi chemându-le pe nume pentru a-I urma la păşuni verzi şi la ape reci. Păstorul dormea la uşa de la intrarea în adăpostul oilor pentru a păzi turma peste noapte. Păstorul apăra turma de hoţi.

Fermierii de oi de astăzi folosesc câini care latră şi păstoresc din elicopter oile speriate, chinuite şi zăpăcite. In ‘fermele de oi’ moderne oile sunt motivate de frica muşcăturilor şi a mîrîitului câinilor, pare-se omniprezenţi, şi de frica zbieretelor fără încetare ale fermierului din elicopterul de deasupra lor.

Multor pastori le place să studieze, să predice, să înveţe şi să conducă, dar nu le plac oamenii. Chiar şi timpul pe care îl acordă consilierii este doar pentru a ‘rezolva’ problemele care ar putea afecta biserica.

5. Mândria

La rădăcină, toate păcatele menţionate mai sus derivă dintr-un sentiment exagerat al propriei importanţe. Pastorii mândri se uită în jos la oi cu dispreţ pentru slăbiciunile, încetineala, anostitate şi defectele lor. Mândria răspunde cu mânie atunci când oile păcătoase o irită. Principiu: un lider mânios este un lider mândru.

http://www.voxdeibaptist.org/autoritatea_in_biserica.htm

Coioții și hienele de la Colectiv

Fără îndoială că ceea ce s-a întâmplat acum patru ani a fost o tragedie care a produs o traumă la nivelul societății și a stârnit pe bună dreptate o emoție foarte puternică. Au murit mulți oameni nevinovați. Au murit în primul rând din cauza incompetenței și lăcomiei unor patroni de club, în contextul unui lanț de împrejurări nefaste. Și unii tineri au continuat să moară apoi și în spitale, și am văzut atunci cum au ieșit la lumină alte și alte lucruri șocante, care țineau în parte de o serie de evenimente negre, și în parte de incompetența unei părți a sistemului medical. Pe de altă parte:
Întâi, felul cum s-au folosit unii de emoția Colectivului ca să o canalizeze politic a fost cinic și mizerabil. Niște indivizi s-au urcat pe cadavre ca să vină la putere. Au arătat cu degetul și au aruncat mulțimii niște țapi ispășitori, ca să preia ei în mod oportunist puterea. Nu înghițeam deloc guvernul Ponta și personajul politic Ponta nu îmi e nici acum în vreun fel simpatic. Însă cei care s-au urcat atunci peste cadavrele de la Colectiv pentru mine vor rămâne mereu în capul unei liste negre a infamiei.
Doi, aia cu „corupția ucide” a fost o mare mizerie. Cel puțin la fel de mare ca aia cu „muzica heavy metal ucide”. Tragedii de tipul Colectiv au existat și în în Brazilia, și în Suedia, și în Thailanda, și în Rusia, și în Statele Unite (Rhode Island, cu 100 de victime), și în alte părți ale lumii. În toate cazurile vinovații au fost pedepsiți în mod punctual. Nicăieri nu știu ca cineva să se fi folosit astfel de o asemenea traumă. Nicăieri nu știu ca cineva să-și fi pus astfel propaganda mânjită politic peste sângele și cenușa victimelor.
Trei, unii continuă să se folosească și azi în mod oportunist de Colectiv, redeșteptând emoția și răsucind cuțitul într-o rană foarte sensibilă. Vedeți cazul cu filmulețele lui Tolontan, scoase azi din pălărie, și chemarea la audieri a lui Arafat. Deja unii comentatori au arătat că miza ar putea să fie privatizarea sistemului public de urgență. O miză mai veche a „băieților” care văd aici o vacă grasă de muls. Și Colectivul este cel mai bun pretext pentru a ajunge la ea.
Așadar, pe lângă tragedia de la Colectiv se adaugă și o a doua. Și anume, că o ceată de coioți și de hiene a început să muște din trupurile victimelor, când cenușa de la Colectiv încă nu se răcise. Și că și după ani, aceleași hiene încă mușcă fără nici o rușine din cenușa și din memoria victimelor

Ziua a 10-a: Char Dham: Dwarka – #Pray15Days

În partea vestică a Indiei se află Dwarka, un oraș mic, dar semnificativ din punct de vedere spiritual. În ciuda faptului că are o populație mai mică de 50.000 de locuitori, se numără printre cele „Sapta Puri” (cele mai sacre șapte centre de pelerinaj pentru hinduși). Dimineața devreme, oamenii se adună de-a lungul scărilor care coboară până la punctul de întâlnire al râului Gomti cu Oceanului Arab. Acolo caută să-și spele păcatele lor sau efectueaza ritualuri ghidate de preoții hindusi cu scopul de a le aduce pace sufletelor rudelor lor decedate.

În centrul orașului, înalt cât o clădire cu șapte etaje, dominand orizontul, se află Templul Dwarkadish, sculptat manual și ornat frumos. Dedicat lui Krishna, hindușii cred că acesta era centrul regatului său de pe pământ. În fiecare an, zeci de mii de oameni fac un pelerinaj la acest templu. Mulți călătoresc zile și nopți pentru a vedea acest idol, sperând ca acesta să le audă rugăciunile.

Există o chemare clară a orașului ca loc de întâlnire și închinare, dar în prezent, chemarea a fost întoarsa pe toate părtile și întunecată. Noi credem că într-o zi oamenii vor călători în acest oraș pregătiți să se întâlnească nu cu Krishna, ci cu Dumnezeul care este viu și real și care iubește sufletele si ființele lor; și că așa-zisele binecuvântări pe care le primesc în Dwarka, vor fi binecuvântări reale pe care să le ducă acasă cu ei, împreună cu transformarea țării întregi și cu o nouă viață pentru mulți.

De asemenea, datorită semnificației spirituale a orașului, există un procentaj ridicat de Brahmini (casta preoțească) care trăiește în oraș. Sperăm și ne rugăm ca acești preoți să Îl întâlnească pe Dumnezeu, care îi cheamă, așa cum l-a chemat și pe Samuel, și să răspundă chemării Lui, lăsându-se conduși către adevăratul lor destin, și anume spre chemarea pe care le-o face Dumnezeu, de a-i conduce și pe alții spre libertate și bucurie.

Ne rugăm:

  • Ca acest oraș mic din vestul Indiei să fie o poartă de unde să înceapă o mișcare a Harului lui Dumnezeu.
  • Ca și mai mulți lucratori să fie trimiși în această regiune, să semene sămânța bună și să culeagă mult asteptata recoltă bogată. (Matei 9:37–38)
  • Ca numărul mare de preoți din Dwarka, să fie vase care să se umple de prezența și iubirea lui Dumnezeu, și să îi îndrume pe pelerini înspre o întâlnire cu Dumnezeul Cel Viu.

https://www.stiricrestine.ro/2019/10/29/ziua-a-10-a-char-dham-dwarka-pray15days/?utm_source=feedburner&utm_medium=email&utm_campaign=Feed%3A+StiriCrestine+%28STIRI+CRESTINE%29

Înapoi sus
POPAS PENTRU SUFLET

Cristian Ionescu

Vegheaza!

"Feriti-va de proorocii mincinosi, care vin la voi in haine de oi, iar pe dinauntru sunt lupi rapitori" (Matei 7:15)

Agora Christi

Blog evanghelic de teologie publica

www.persecution.org/

Just another WordPress.com site

Alteritas

cu Dănuț Jemna

Pagina creștină

Simion Ioanăș

Danut Tanase

Deschis si sincer, verde-n fata !

danielmiclea

Inca un gand

Semnele vremurilor din urmă

Iată, Eu vin curând!

Dumnezeu este Iubire

In mintea si intentia mea paginile care vor forma acest mijloc de comunicare usor si lesne de accesat vor incerca sa prezinte cititorilor sfaturi de mare folos duhovnicesc desprinse din scrierile sau spusele marilor sfinti parinti si daruitilor duhovnici ai lumii crestin ortodoxe.

Vegheaţi!

Mat 24:42 "Vegheaţi dar, pentru că nu ştiţi în ce zi va veni Domnul vostru."

Aradul Evanghelic

... pentru arădeni şi despre arădeni...şi nu numai!

B a r z i l a i - e n - D a n

Un Barzilai izvorât din Dan - O anagramare pentru Daniel Branzai

Nickbags

Har si Pace

Vrăbiuțe

Cip! Cip!

Bogdan DUCA

Pentru ca în viitor să nu se spună "Acele timpuri au fost întunecate pentru că ei au tăcut"...

ARMONIA MAGAZINE - USA

Locul in care te intalnesti cu CREDINTA.

Mana Zilnica

Mana Zilnica

Life Mission

"Ceea ce face farmecul unui om este bunatatea lui"

Ciprian I. Bârsan

...din inima pentru tine

Informatii si mesaje

Pecetea Dumnezeului Celui Viu primită de către Maria Divinei Milostiviri în mesajele de la Sfânta Treime și Fecioara Maria

Bucuresti Evanghelic

A topnotch WordPress.com site

Misiunea Genesis

Duceti-va in toata lumea

Creația Biblică

Ioan 1:1 "La început era Cuvîntul, şi Cuvîntul era cu Dumnezeu, şi Cuvîntul era Dumnezeu."

Marius Cruceru

...fără cravată

Cu drezina

de Teofil Stanciu

Semnele vremurilor

Lumea contemporana in lumina profetiilor

Miere și migdale

Luați cu voi ... puțin leac alinător și puțină miere, mirodenii, smirnă, fisticuri și migdale - Geneza 43:12

Noutati Crestine

Ca sa stii!

PERSPECTIVE CRESTINE

Gânduri către o altă lume...

Stiri Crestine.ro

Fii un crestin informat!

Creştinul Azi

Revista Uniunii Bisericilor Creştine Baptiste din România

Persona

Blog of Danut Manastireanu

Revista ARMONIA - Saltmin Media

Hrană pentru minte și lumină pentru suflet

Moldova Creștină

Răspunsuri relevante și actuale din Biblie

EvangheBlog - Un blog din suflet, pentru suflet

„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viața veșnică.” (IOAN 3: 16) „Dacă cred că există Dumnezeu şi El nu există, n-am pierdut nimic. Dar dacă nu cred că există şi El există cu adevărat, atunci am pierdut foarte mult.” (BLAISE PASCAL, filosof, matematician și fizician creștin francez)

%d blogeri au apreciat: