Vasile Bănescu: Cred că percepția milioanelor de români jigniți și catalogați în mod inept ca «infatuați» și «fanatici religioși» s-a schimbat critic față de cei care s-au pretat la sabotarea unui demers pur democratic — Revista ARMONIA – Saltmin Media

By Andrei Nicolae Biserica Ortodoxă Română va continua să sprijine orice inițiativă care va duce la „sanificarea morală” a societății, spune purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române, Vasile Bănescu, la un an de la referendumul pentru familie, informează Newsweek. În opinia sa, Referendumul nu a fost validat din mai multe motive, în care manipularea mass-media, […]

SEMNE CARE ARATĂ CĂ FACI PARTE DINTR-O BISERICĂ BOLNAVĂ

Semne care arată că faci parte dintr-o biserică bolnavă

Prin faţa ochilor mei au trecut mai multe titluri referitoare la biserică, unul dintre ele era legat despre câteva semne care arată că faci parte dintr-o biserică nesănătoasă. Am modificat puţin titlul acestui articol pentru că o biserică care nu este sănătoasă cu siguranţă că este o biserică bolnavă. Iată câteva din acele semne (adăugirile din paranteză îmi aparţin):

  1. Conducerea nu are o viziune clară.
  2. Conducerea nu poate fi niciodată provocată (la ceva).
  3. Eşti confortabil acolo unde eşti dar niciodată nu eşti provocat.
  4. Membrii sunt mulţumiţi să fie încălzitori de scaune (în biserică).
  5. Misiunea nu este niciodată planificată sau predicată.

Câţi dintre noi nu am experimentat în bisericile din care facem parte toate aceste semne sau poate doar o parte din ele? Cu siguranţă că mulţi se vor întreba dacă acest articol are menirea să lovească în conducerea vreunei biserici. Nu. Acest articol redă parte din experienţa unui slujitor al lui Dumnezeu (Joe McKeever, foto dreapta, care l-am găsit întâmplător pe unul din site-urile mele favorite, crosswalk.com) care ştie ce scrie şi scrie ce ştie (nu degeaba e şi caricaturist (pentru mai multe detalii, vizitaţi site-ul său aici).

Vă redau mai jos alte câteva semne descoperite de Joe, care se potrivesc la multe din comunităţile noastre creştine. Când spun comunităţi creştine mă refer la biserici în general, nu la uniuni sau organizaţii creştine dintr-o anumită zonă. La aceste câteva semne am adăugat câteva gânduri care fac din acest articol o adaptare după ceea ce a prezentat Joe prin acest articol original în site-ul său.

  1. Rugăciunea, dacă este oferită, este o formalitate, o adăugare, o povară. 

Există slujbe în cadrul bisericii unde rugăciunea îşi are locul ei, şi unde anumite persoane sunt cam mereu numite să rostească cam aceleaşi rugăciuni. În bisericile noastre avem seri de rugăciune care au devenit formale prin faptul că oamenii vin din obişnuinţă la rugăciune, şi nu se vede nici o schimbare în vieţile lor. Există slujbe unde, dacă există vreun vorbitor principal, i se cedează lui mai mult timp… şi se neglijează rugăciunea. Rugăciunea în multe biserici a devenit „parte din program”, şi nu parte vitală a vieţii sale.

Cu ceva timp în urmă, după cum a fost să fie circumstanţele, mă aflam la o întâlnire cu membrii de la biserica pe care o frecventez (probabil că mă mai gândesc la „frecventare” şi la rata de frecvenţă după ce voi termina de expus acest articol); pastorul a început cu vorbă şi cu o singură rugăciune, apoi au început tot felul de discuţii legate de mersul bisericii; nu s-a vorbit deloc despre ceea ce trebuie făcut decât despre ceea ce s-a făcut şi de ce s-a făcut aşa. Înspre final, după 3 ore lungi de monolog continuu (doar pastorul a predominat întâlnirea şi a şi avut nişte intervenţii în care spunea că nu vrea să închidă gura la nimeni – deşi dacă spui astfel de lucru nu eviţi ceea ce ai vrea să faci, ci te auto-denunţi de ceea ce eşti vulnerabil să faci în mod uman) s-a ridicat o femeie şi a venit la microfon să spună cum să se facă slujbele şi cum să decurgă serviciile de la biserică. Mi-a plăcut de ea că a spus că nu mai vrea să se facă rugăciuni doar de auto-cercetare, apoi rugăciuni de auto-apărare, auto-vindecare, şi aşa mai departe. Ceea ce a fost cel mai neplăcut este că vorbele ei au rămas spuse doar în acea întâlnire, dacă nu s-a făcut nimic în acest sens… rugăciunea tot o formalitate a rămas.

  1. Dăruirea derivă din obligaţie şi nu este niciodată o bucurie. 

2 Corinteni 9:7 ne spune că Dumnezeu iubeşte „pe cel ce dă cu bucurie”. Acest text cred că se referă nu doar la a fi darnic în a da ceva cuiva (unii se mulţumesc cu a da „bună-ziua” şi spun că au făcut-o cu bucurie), ci la felul cum se face acest lucru.

La multe biserici termenul de dărnicie este des evitat pentru că oamenii sunt sensibili în privinţa banilor. Nu am învăţat să dăruim pentru că nu am fost învăţaţi acest lucru; aşa spun unii. Adevărul este că o mare parte din banii care îi dăm noi la biserică nu se folosesc după cum vrem noi, sau ar avea aprobarea noastră, dar au aprobarea altora. La casieria unei biserici, unde are acces oricine (foarte ciudat, e singurul loc unde nu există camere de filmat şi/sau doar senzori de mişcare) apărea scris mare şi răspicat că fiecare membru este obligat – sau are obligaţia, nu mai reţin exact exprimarea – de a da cel puţin 5% din veniturile sale, după care erau puse vreo 10 semne de exclamare. Probabil că acele semne se refereau la zeciuială, dar numărul 5 dinaintea lor reflecta o „mini obligaţie”. Atunci când există astfel de lucruri într-o biserică şi dăruirea nu este ceva spontan, atunci acolo este o problemă.

  1. Râsul este rar, iar atunci când este prezent este forţat şi repede înăbuşit. 

Cineva spunea odată, „Crezi că Isus a râs vreodată? Biblia nu spune nicăieri că ar fi râs.” Iată ce răspuns a şi primit această persoană: „Nu ştiu dacă a râs sau nu, dar cu siguranţă că El m-a aranjat ca eu să pot!”

Noi suntem nişte creştini „aranjaţi să putem râde”; bucuria este însăşi atmosfera dinaintea camerei Tronului Cerului (Psalmul 16:11), iar râsul nu este nimic altceva decât bucurie care poate fi auzită.

Predicatorul care crede că trebuie să spună glume pentru a stârni râsul din partea audienţei a pierdut de fapt ideea. Diferenţa dintre acel tip de bucurie provocată şi bucuria naturală care apare din inimile închinătorilor fericiţi este precum diferenţa dintre noapte şi zi.

  1. Când se termină biserica, toţi se împrăştie. 

Unii pleacă mai repede de la biserică pentru că nu suportă un anumit predicator. Alţii chiar adorm în timpul slujbei şi preferă să nu se facă de râs în biserică, deci alege să plece acasă mai repede. Oamenii dintr-o biserică, după ce s-a terminat slujba, continuă părtăşia. Părtăşia nu înseamnă doar să venim la biserică şi să „urmărim” un program pe care l-am putea ştii pe dinafară uneori.

Domnul Isus ne-a dat o poruncă, să ne iubim unii pe alţii, cum ne-a iubit El (Ioan 13:34-35). Dacă vrei să auzi cum sună părtăşia de la o biserică, închide-ţi ochii după terminarea slujbei şi ciuleşte-ţi urechile. Probabil că vei auzi cum toţi fug la maşinile lor să ajungă mai repede la masă, mai degrabă decât să fie mulţi care se salută şi care vorbesc între ei. Bârfa nu înseamnă părtăşie, însă unora le place să creadă că dacă au o discuţie cu alţii, fie ea şi o mică bârfă, asta pentru ei înseamnă părtăşie, sau mini-părtăşie.

  1. Când un lider face apel la voluntari, primeşte foarte puţine răspunsuri. 

Îmi place ceea ce a spus Debora în Judecători 5:2, „Nişte căpetenii s-au pus în fruntea poporului în Israel, şi poporul s-a arătat gata de luptă: Binecuvântaţi pe Domnul!

Liderii pot să conducă, dar dacă nu îi urmează nimeni… ei sunt singurii care merg. Este nevoie de lideri puternici de curaj şi viziune, dedicare şi tărie, precum şi voluntari din cadrul poporului lui Dumnezeu, care să iasă şi să meargă mila în plus, să facă puţin mai mult decât cei de dinaintea lor, să se exercite pe sine pentru succesul lucrării. Congregaţia care este forţată să se bazeze mereu pe aceiaşi supra-solicitaţi voluntari nu face altceva decât să fie cu colacul de salvare pe cap şi să vâslească spre ape şi mai adânci.

De prea multe ori pastorul vrea să facă toate; prea mulţi dintre noi am fost obişnuiţi să credem că pastorul este cel care trebuie să facă toate la biserică şi în afara ei. Adevărul este că dacă el nu deleagă pe alţii să participe la munca din cadrul slujirii în biserică acel pastor cu siguranţă că nu este unul cu viziune.

Voluntari nu sunt cei care sunt numiţi de conducerea bisericii, ci aceia care la îndemnul Duhului Sfânt văd nevoia din jur şi sar să facă ceea ce este nevoie; de cele mai multe ori voluntarii sunt cei care în modestie acceptă anonimatul pentru a face pe cei din jur să înţeleagă că toată slava se datorează lui Dumnezeu; atunci când atribuim vreo laudă cuiva şi persoana respectivă se simte prea bine, creăm un precedent de manipulare ascunsă. Las că data viitoare vin tot eu că poate îmi dă şi bani!

Suntem chemaţi să ne purtăm poverile unii altora (Galateni 6:2-4); acest lucru nu se poate face cu o conducere care nu are curaj şi viziune, care nu se implică în a găsi pe alţii care să fie alături de ei în slujire.

  1. Când apare conflictul, liderii îl ignoră, apasă butonul de panică, sau abandonează nava. 

Un pastor spunea o dată că a încercat din răsputeri să „acopere” lucrurile neplăcute care se întâmplau în biserica sa. Îi era frică să aplice disciplina biblică pentru a nu pierde din enoriaşi şi finanţarea acestora. În fond şi la urma urmei el a ignorat problema existentă şi a lăsat ca păcatul să fie „trecut cu vederea”, ascuns, mascat, tăinuit.

Există biserici care îşi au secretul lor. Dacă atingi acele zone sensibile, rişti să fi dat afară. O biserică bolnavă va merge de la o extremă la alta; se va panica la fiecare conflict, crezând că este o lovitură de moarte pentru biserica locală, sau că va fi mereu împresurată de conflict, aşa cum un trup bolnav experimentează o boală după boală.

Priviţi la felul cum biserica din Faptele Apostolilor 6 a tratat conflictul care a erupt în mijlocul lor; atât liderii cât şi membrii au reacţionat rapid şi cu credincioşie încât cei din afară au fost impresionaţi, „Cuvântul lui Dumnezeu se răspândea tot mai mult, numărul ucenicilor se înmulţea mult în Ierusalim, şi o mare mulţime de preoţi veneau la credinţă.” (6:7)

Problema la multe biserici şi lideri de biserică nu este că nu ştiu să trateze un conflict: ei fac din oameni cauza conflictului şi blamează în loc să caute faţa Domnului, să se adune la un sfat, la post şi la rugăciune şi sfinţire personală şi colectivă. Din conflict ajungem la scuze, iar din scuze ajungem la acuze. Tot în aceiaşi măsură mulţi iau texte din Scriptură şi le aduc ca referinţă logică (orice ar fi, chiar daca versetul se referă doar la un cuvânt cu care se confruntă ei în conflictul lor) şi în acest fel ignoră nu doar contextul, dar şi călăuzirea Duhului Sfânt; din text iau contextul şi fac tot ei pretextul! Nu e de mirare că multe biserici au doctrine bazate pe convingeri personale mai degrabă decât pe fundamente biblice care să ducă la maturitatea bisericii.

  1. Chiar şi liderii au o înţelegere slabă cu privire la Scripturi. 

Aşa cum am spus anterior, există în biserică lideri care folosesc texte din Scriptură pentru a justifica ceva ce doresc ei să expună.

Există un obicei între creştini să folosească Biblia într-un mod greşit; pun mâna pe Biblie şi citesc un anumit text de „unde se deschide ea”; apoi spun că este bun pentru ei şi merg mai departe. Cu siguranţă că ştiţi istorisirea tânărului care a făcut acelaşi „exerciţiu” şi a dat de versete care „îl îndemnau” să facă ceea ce a făcut Iuda, adică să se spânzure.

Bisericile unde studiul Bibliei nu există sunt biserici slabe. Simpla predicare a unor predici conservă nu produce creştere spirituală, după cum nici o conservă expirată de lapte nu poate face un prunc să devină adolescent. O biserică unde cărţile Bibliei nu sunt cunoscute şi unde enoriaşii nu fac diferenţa dintre Noul şi Vechiul Testament cu siguranţă că este o biserică bolnavă. Într-o biserică este importantă părtăşia, rugăciunea, închinarea, dar şi studiul aprofundat la Scripturii are rolul ei. Există oameni în biserică şi nu ştiu cine a scris Biblia, ce se sărbătoreşte de Paşti sau de Crăciun (chiar dacă merg la biserică regulat şi susţin că sunt credincioşi).

În cadrul unei întâlniri cu membrii de la o biserică s-a discutat despre prorocii falşi şi despre fenomenul care acum începe să ia tot mai mult amploare: vorbitul în numele şi locul lui Dumnezeu în chestiuni care simpla conştiinţă ar putea fi de folos. Conducerea acelei biserici avertiza biserica de „prorocii mincinoşi”, dar nu a dorit niciodată să facă un studiu biblic cu privire la prorocie, darul prorociei, responsabilităţi şi călăuzire. S-au mulţumit să afirme un simplu avertisment, adică au apăsat butonul de panică. În acest fel s-au înmulţit falşii proroci; ei nu doar că nu sunt activi în biserică, ci sunt şi producători de minciuni în cercurile de casă unde ei sunt acceptaţi şi nu sunt cercetaţi.

Pe vremea când eram student la teologie, am avut ocazia să merg cu un coleg la o biserică penticostală din oraşul Chitila (sper să nu fi greşit numele oraşului). Acolo am fost invitaţi să slujim la două biserici diferite, una dintre ele era păstorită de un om care avea educaţie şi absolvise un institut teologic şi avea şi ceva ani de experienţă în lucrare. Odată el a decis să facă un studiu biblic în biserică cu privire la darurile spirituale şi în special la darul prorociei. Nu doar că a pus bazele biblice şi a ajutat biserica să facă diferenţa dintre autentic şi fals, dar se simţea o atmosferă aparte în acea biserică.

Unii au înţeles greşit acest studiu biblic, motiv pentru care s-au „mutat” la altă biserică, o a doua la care am fost noi invitaţi în acelaşi oraş; în această biserică toţi erau proroci, sau cel puţin aşa mi s-a părut mie. La intrarea în biserică toţi îşi lăsau papucii la intrare, cam cum este la musulmani când intră la slujbă într-o moschee. Când am intrat acolo trebuia să ne plecăm capul pentru că tavanul era făcut mai jos decât în mod normal, aşa că nu am putut sta prea mult în picioare. Noi nu ne-am dat papucii jos acolo, cel puţin eu personal am considerat acest lucru a fi ceva absurd, cum aveam să merg la o biserică şi să miros ciorapii nespălaţi ai celor dinaintea mea? În fine, unul din colegii noştri care ne însoţeau acolo a fost invitat să predice… şi înainte de a predica cineva din sală a început să îi prorocească de bine, altu îl confirma şi tot aşa. Adevărul era de fapt în inima noastră, noi îl ştiam personal pe acel coleg şi ştiam că ceea ce proroceau acei oameni nu era deloc biblic şi deloc adevărat. Ei au înţeles prin studiul biblic de la prima biserică drept o interdicţie de a mai „da drumu la lucrare”, şi au găsit refugiu la „desculţaţii” de la biserica doi.

În privinţa aceasta aş putea spune multe alte întâmplări. Cred că înţelegem cu toţi că merită compătimiţi liderii acelor biserici unde studiul Cuvântului lui Dumnezeu este slab sau ignorat.

  1. Isus este rareori menţionat, totul se rezumă la „Dumnezeu”. 

Cei care cunosc Cuvântul lui Dumnezeu nu pot ocoli proeminenţa pe care o primeşte Isus Hristos în totalitate. Coloseni 2:9 ne spune că „în El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii”, şi „El este chipul Dumnezeului celui nevăzut” (1:15).

Sunt uimit de mulţi care susţin că sunt creştini şi că slujesc Domnului, trăiesc pentru Dumnezeu, etc., în timp ce îl scot afară pe Isus. Credincioşii primari au fost persecutaţi nu pentru că vorbeau despre Dumnezeu, ci pentru că vorbeau despre Isus (Faptele Apostolilor 4:18). Dacă ei tăceau în privinţa lui Isus Hristos nu ar fi avut loc nici o persecuţie.

John Bisagno – pastor pensionat al congregaţiei de peste 22.000 de membrii de la First Baptist Church of Houston, Texas – spunea că „Isus Hristos este tot ceea ce are Dumnezeu de spus cu privire la Sine”. Isus a spus: „Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl” (Ioan 14:9) şi „Când va veni Mângâietorul, … El va mărturisi despre Mine” (Ioan 15:26).

  1. Nimeni nu aude despre mântuire, nimeni nu se mântuieşte, baptisteriul este uscat. 

O fermă care are pomi buni produce fructe bune; acolo unde un pom nu produce deloc roadă există o problemă.

Aceasta nu înseamnă că o biserică unde există creştere în membrii şi mulţi sunt botezaţi ar fi o biserică sănătoasă. Sunt unii care folosesc şiretlicuri pentru a-i atrage pe oameni la biserică şi îi manipulează să fie botezaţi; o spun spre ruşinea noastră că sunt multe biserici care recurg la această metodă decât să aleagă calea cea grea şi să meargă la oameni şi să-i cheme la pocăinţă.

La majoritatea botezurilor în apă la care am participat la biserica pe care o frecventez am observat un fenomen identic; se botează copiii celor care sunt membrii vechi din biserică. Probabil că unii sunt constrânşi de părinţi sau alţi membrii din biserică să facă acest lucru. La alţii am auzit că se botează să poată să se căsătorească cu o fată frumoasă din biserică, apoi dispar din rândul credincioşilor.

Am ajuns să avem întruniri evanghelice unde ne predicăm nouă şi nu avem rezultate; comitetul bisericii calculează rezultatele unei evanghelizări în cadrul bisericii în termeni de eşec sau succes; ei sunt cei care cotează – precum cei de la bursă – cât merită o predică şi cât merită un predicator. Se fac slujbe după slujbe şi nimeni nu îşi dă seama de ce nu sunt rezultate: există unii oameni care nu vor veni la biserică să audă o predică, ei au nevoie să vadă din viaţa celor din jurul lor o schimbare produsă în urma unei atitudini de pocăinţă autentică; toţi sunt sătui de pocăiţi nepocăiţi care cheamă pe nepocăiţi la pocăinţă. Probabil că ar trebui să repet acest lucru pentru a evidenţia adevărul: vrem să avem roadă, dar noi nu facem curăţenie în mijlocul nostru, nu ne pregătim oamenii să ştie cum să conducă pe cineva la Hristos, cum să crească pe cineva să devină un ucenic al Lui, ca mai apoi la rândul său să poată produce şi el alţi ucenici.

Ne rezumăm la predici sentimentaliste, câteva lacrimi vărsate în fugă, vreo 2-3 mâini ridicate în sus, apoi o rugăciune la încheiere şi au uitat toţi de toate şi de ucenicizare. Apoi ne mirăm că de ce nu avem botezuri în apă, de ce există în mijlocul nostru creştini imaturi şi care propagă învăţături greşite şi care sunt „educaţi” la anumite grupuri de casă cum să se îmbrace, ce batic să pună pe cap, câţi copii să facă, cu cine să se căsătorească şi care e voia Domnului. Care Domn?

Eu v-am ales pe voi, şi v-am rânduit să mergeţi şi să aduceţi rod, şi roada voastră să rămână (Ioan 15:16).

  1. Nici liderii şi nici liderii nu sunt gata să plătească preţul pentru a face biserica sănătoasă. 

Ca să mergi de pe patul de moarte înspre sănătate este nevoie de sacrificiu, dedicare, muncă şi adesea durere. Pacientul trebuie să facă schimbări drastice, să se supună supravegherii unor medici profesionişti care ştiu mai multe decât pacientul muribund, şi ştiu ce să prescrie. Aceasta cere o bunăvoinţă de a muri faţă de sine.

Acesta este motivul pentru care o biserică ce se află pe moarte ar fi mai bine să moară decât să trăiască. Pentru a putea fi sănătoasă, biserica trebuie să pună stop la căile sale auto-distructive, să retragă pe unii din liderii nesănătoşi şi să devină acel tip de biserică care a fost odinioară, dacă a fost vreodată mai bună.

Sunt multe biserici astăzi care sunt bolnave şi pe cale de a se distruge singure pentru că au refuzat un sfat bun de la nişte prieteni ce le-au spus ceea ce trebuie făcut ca lucrurile să meargă bine. Nu de pomană la întrebat Isus pe bolnavul de la scăldătoarea Betezda dacă vrea să se facă bine (Ioan 5:6). Nu toţi doresc acest lucru.

Procesul de vindecare şi de îndreptare nu a fost niciodată fără dureri. Aşa cum menţionam într-un articol anterior (Consultanţă pentru biserici falimentare), totul este o luptă:

Ceea ce avem nevoie să facem este să răsturnăm programul bisericii şi să refacem misiunea ei: ieşirea afară dintre ziduri, eliminarea programelor care produc familiaritate, plictiseală, tradiţie, prostie, îndobitocirea poporului. Atunci când ieşim din biserică şi ne gândim la misiunea lăsată de Isus, formăm de fapt o biserică. Domnul Isus cu siguranţă nu ne-a chemat să facem programe şi să strângem bani ca să avem cu ce le finanţa. Cu siguranţă că El nu ne-a chemat să avem pastori care nu se implică în misiunea bisericii şi care nu vor nimic altceva decât mereu salarii mărite şi mereu tot mai puţin de lucru. Biserica nu este formată dintr-un pastor şi o grămadă de enoriaşi fuduli, creduli, inactivi, pasivi, etc. Biserica este formată din organisme vii, mădulare care există, care au activitate, viaţă, acţiune, reacţiune, se află într-o continuă luptă, produc mereu rezultate care aduc slavă şi glorie celui care este capul ei: Hristos. Aceasta înseamnă de multe ori şi multă luptă: o luptă între cei care sunt maturi şi cei care sunt imaturi pe calea mântuirii, şi care cred că sunt mai tari decât ceilalţi. Arama lor însă dă pe faţă – şi aşa biserica este iar în râsul celor fără pocăinţă autentică, aşa zişii creştini de două mii de ani (ce tare sună această exprimare falsistă, nu?) (sursa)

Este bine pentru fiecare dintre noi, atât membrii cât şi lideri, să ne reamintim zi de zi de trei lucruri:

– Aceasta este biserica Domnului. El a murit pentru ea, eu nu. (Matei 16:18)

– Unica întrebare este „Ce vrea El să fie făcut cu biserica Sa?” (Faptele Apostolilor 9:6)

– Orice fac pentru biserică, bun sau rău, Isus o ia în mod personal. (Faptele Apostolilor 9:3, 5; Matei 25:40, 45).

NOTĂ: Acest articol este o adaptare dintr-un alt articol renumit scris de Joe McKeever (foto alăturat), predicator, caricaturist şi pensionat Director de Misiune din cadrul Baptist Association of Greater New Orleans. Apărut în blogul Lumea cre(s)tina in care traim. Dacă citaţi acest material în altă parte, este obligatoriu să menţionaţi şi să lăsaţi la final această notă de final precum şi toate link-urile din articol.

– See more at: http://publicatia.voxdeibaptist.org/viatacrestina_feb15.htm#sthash.rolh4CFe.dpuf

http://publicatia.voxdeibaptist.org/viatacrestina_feb15.htm

https://ardeleanlogos.wordpress.com/biserica/semne-care-arata-ca-faci-parte-dintr-o-biserica-bolnava/

Scopul lui Dumnezeu pentru Biserică Efeseni 3:8-12

26166405_528164660901519_2122504651006353946_n

Introducere. Creştinismul este religia Bisericii. Noul testament revelează: înfiinţarea, membralitatea, lucrarea, închinarea şi scopul acesteia.

Denominaţionalismul a orbit pe mulţi din biserica Domnului a primului veac. Multe neînţelegeri s-ar fi limpezit dacă s-ar fi văzut scopul Bisericii.

Biserica lui Isus Cristos are un scop. Acesta a fost plănuit din veşnicie în mintea lui Dumnezeu: „duplă planul veşnic, pe care l-a făcut în Hristos Isus, Domnul nostru” (Efeseni 3:11).

 Aceasta a fost cumpărată cu dragoste prin sângele lui Hristos care „S-adat pe Sine pentru ea” (Ef. 5:25) şi „pe care a câştigat-o cu însuşi sângele Său” (Fapte 20:28) ajungând treptat la desăvârşire prin darurile Duhului Sfânt (Ef. 4:11).

 Să observăm mai întâi:

  1. BISERICA – REVELAŢIA LUI DUMNEZEU
  2. Înţelepciunea lui Dumnezeu revelată prin biserică.

Dumnezeu este înţelept (Rom. 16:27) şi infinit după cum afirmă şi psalmistul: „Mare este Domnul nostru şi puternic prin tăria Lui, priceperea Lui este fără margini” (147:5).

În răscumpărare Dumnezeu este mai înţelept decât omul. Apostolul Pavel scria fraţilor din Corint în prima sa epistolă şi întreba: „Unde este înţeleptul? Unde este cărturarul? Unde este vorbăreţul veacului acestuia? N-a prostit Dumnezeu înţelepciunea lumii acesteia? Căci nebunia lui Dumnezeu este mai înţeleaptă decât oamenii; şi slăbiciunea lui Dumnezeu este mai tare decât oamenii.” (1 Cor. 1:20, 25).

Biserica este revelaţia înţelepciunii infinite a lui Dumnezeu „pentru ca domniile şi stăpânirile din locurile cereşti să cunoască azi, prin Biserică, înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu” (Efeseni 3:10).

Această înţelepciune a fost descoperită îngerilor (domniile şi stăpânirile) şi s-a manifestat în multe feluri. Înţelepciunea lui Dumnezeu privitoare la Biserică se vede din orice unghi: formarea planului, alegerea Răscumpărătorului, întrupare, ispăşire etc.

Puterea lui Dumnezeu descoperită prin Biserică.

 Împărăţia urma să vină cu putere: „Adevărat vă spun că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor muri până nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind cu putere” (Marcu 9:1); Evanghelia cu puterea ei de a mântui „fiindcă ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede: întâi a Iudeului, apoi a Grecului” (Romani 1:16); membrii ei susţinuţi prin puterea lui Dumnezeu. Iată de ce apostolul Pavel se ruga „Şi mă rog ca Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos, Tatăl slavei, să vă dea un duh de înţelepciune şi de descoperire, în cunoaşterea Lui, şi să vă lumineze ochii inimii ca să pricepeţi care este nădejdea chemării Lui, care este bogăţia slavei moştenirii Lui în sfinţi şi care este faţă de noi, credincioşii, nemărginita mărime a puterii Sale, după lucrarea puterii tăriei Lui” (Efeseni 1:17-19).

Harul lui Dumnezeu revelat prin Biserică.

Biserica este obiectul dragostei supreme a lui Dumnezeu. „În El (Cristos), Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui, după ce, în dragostea Lui, ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiaţi prin Isus Hristos, după buna plăcere a voii Sale, spre lauda slavei harului Său pe care ni l-a dat în Preaiubitul Lui. În El avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor, după bogăţiile harului Său” (Ef. 1:4-7). Apoi continuă în aceeaşi epistolă: „Dar Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit, măcar că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos (prin har sunteţi mântuiţi). El ne-a înviat împreună şi ne-a pus să şedem împreună în locurile cereşti, în Hristos Isus, ca să arate în veacurile viitoare nemărginita bogăţie a harului Său, în bunătatea Lui faţă de noi în Hristos Isus. Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni.” (Ef. 2:4-9).

 Biserica este compusă din copiii lui Dumnezeu iar Dumnezeu este bun cu copiii Săi. Căci spunea Domnul Isus în acest sens: „Deci, dacă voi, care sunteţi răi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru care este în ceruri va da lucruri bune celor ce I le cer!” (Matei 7:11). Iar apostolul Pavel spune că Cel ce „prin puterea care lucrează în noi, poate să facă nespus mai mult decât cerem sau gândim noi” (Efeseni 3:20).

   În al doilea rând să mai observăm,

  1. BISERICA – SLAVA LUI CRISTOS
  2. Biserica lui Cristos este o biserică slăvită.

 Cristos a murit ca s-ă înfăţişeze înaintea Lui o biserică slăvită (Efeseni 5:25-27)

Biserica este obiectul slavei Sale. Dumnezeu dorind să-şi descopere puterea „a suferit cu multă răbdare nişte vase ale mâniei, făcute pentru pieire; şi să-Şi arate bogăţia slavei Lui faţă de nişte vase ale îndurării pe care le-a pregătit mai dinainte pentru slavă” (Rom. 9:22-23).

Biserica a fost rânduită mai dinainte spre lauda slavei Sale: „În El am fost făcuţi şi moştenitori, fiind rânduiţi mai dinainte, după hotărârea Aceluia care face toate după sfatul voii Sale” (Ef. 1:11).

Cristos este capul acestei Biserici slăvite.

Faptul este clar afirmat. Pavel spune despre acest lucru: „El este Capul trupului, al Bisericii. El este Începutul, Cel întâi născut dintre cei morţi, pentru ca în toate lucrurile să aibă întâietatea” (Coloseni 1:18).  „El I-a pus totul sub picioare şi L-a dat căpetenie peste toate lucrurile, Bisericii” (Efeseni 1:22).

Ca şi Cap, El este în poziţia cea mai înaltă după cum scria Pavel fraţilor din Filipi: „De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat nespus de mult şi I-a dat Numele care este mai presus de orice nume” (2:9). „Şi acum, odată ce S-a înălţat prin dreapta lui Dumnezeu şi a primit de la Tatăl făgăduinţa Duhului Sfânt, a turnat ce vedeţi şi auziţi” (Fapte 2:33).

Ca şi Cap, El este Rege al regilor şi Domn al Domilor. La arătarea după învierea din Galileia, Isus le-a spus celor unsprezece: „Toată puterea mi-a fost dată în cer şi pe pământ” (Mat. 28:18). Cei zece împăraţi din Apocalipsă „se vor război cu Mielul; dar Mielul îi va birui, pentru că El este Domnul domnilor şi Împăratul împăraţilor. Şi cei chemaţi, aleşi şi credincioşi, care sunt cu El, de asemenea, îi vor birui” (Apoc. 17:14).

Natura slavei Bisericii

Cost slăvit: sângele lui Cristos. El a iubit Biserica „şi s-a dat pe sine pentru ea” (Ef. 5:25).

 Caracter slăvit: curată şi sfântă. „ca s-o sfinţească, după ce a curăţit-o prin botezul cu apă şi prin Cuvânt” (Ef. 5:26).

 Scop slăvit: Cerul.

 Arătarea slăvită a lui Cristos sau cum îi scria Pavel lui Tit: „Şi când Se va arăta Păstorul cel mare, veţi căpăta cununa care nu se poate veşteji, a slavei” (1 Pe. 5:4)

 În al treilea rând,

III. BISERICA – SALVAREA PĂCĂTOŞILOR

biserica menită să proclame salvarea

Nevoia păcătosului: să cunoască adevărul. „Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face slobozi” (Ioan 8:32); să creadă adevărul „pentru că toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nelegiuire, să fie osândiţi” (2 Tes. 2:12); să asculte adevărul. Altfel Dumnezeu „va da mânie şi urgie celor ce, din duh de gâlceavă, se împotrivesc adevărului şi ascultă de nelegiuire” (Romani 2:8).

Biserica este stâlpul şi temelia adevărului. Pavel îl sfătuieşte pe Timotei ca în cazul în care va zăbovi să ştie cum să se poarte în casa lui Dumnezeu, „care este Biserica Dumnezeului celui viu, stâlpul şi temelia adevărului” (1 Tim. 3:15).

Adevărul despre salvare depinde de felul în care Biserica îl proclamă. „Cine va crede şi se va boteza, va fi mântuit; dar cine nu va crede va fi osândit” (Marcu 16:16). Biserica din Tesalonic îl proclamase aşa de bine încât Pavel le scria acestora: „În adevăr, nu numai că de la voi Cuvântul Domnului a răsunat prin Macedonia şi Ahaia, dar vestea despre credinţa voastră în Dumnezeu s-a răspândit pretutindeni, aşa că n-avem nevoie să mai vorbim de ea” (1 Tes. 1:8).

Adevărul despre salvare depinde de felul în care Biserica îl apără. Pavel le spune fraţilor din Filipi ca „unii, este adevărat, propovăduiesc pe Hristos din pizmă şi din duh de ceartă; dar alţii, din bunăvoinţă. Aceştia din urmă lucrează din dragoste, ca unii care ştiu că eu sunt însărcinat cu apărarea Evangheliei; cei dintâi, din duh de ceartă vestesc pe Hristos nu cu gând curat, ci ca să mai adauge un necaz la lanţurile mele.” (Fil 1:15-17). Felul de apărare al lui Ştefan este de asemenea demn de citat: „Oameni tari la cerbice, netăiaţi împrejur cu inima şi cu urechile! Voi totdeauna vă împotriviţi Duhului Sfânt. Cum au făcut părinţii voştri, aşa faceţi şi voi. Pe care din proroci nu i-au prigonit părinţii voştri? Au omorât pe cei ce vesteau mai dinainte venirea Celui Neprihănit, pe care L-aţi vândut acum şi L-aţi omorât. Voi, care aţi primit Legea dată prin îngeri, şi n-aţi păzit-o!…” (Fapte 7:51-53).

Adevărul despre salvare depinde de felul în care Biserica îl armonizează. Timotei este sfătuit şi în acest sens: „Caută să te înfăţişezi înaintea lui Dumnezeu ca un om încercat, ca un lucrător care n-are de ce să-i fie ruşine şi care împarte drept Cuvântul adevărului” (2 Tim. 2:15).

Alte grupuri nu pot şi nu vor sprijini adevărul (denominaţiunile, societăţile, asociaţile)

Biserica are menirea de a constitui adunarea celor salvaţi.

Păcătosul are nevoie de salvare „căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu” (Rom. 3:23). „Fiindcă plata păcatului este moartea, dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Isus Hristos, Domnul nostru” (Rom. 6:23).

Biserica are menirea de a întruni această nevoie. Auzim spunându-se: „Cristos salvează dar nu Biserica.” Adevărat, dar pe cine salvează El? Doar pe cei din Biserică.

Cristos este Mântuitorul trupului, Biserica. „El este capul Bisericii, El, Mântuitorul trupului” (Efeseni 5:23). „El este Capul trupului, al Bisericii. El este Începutul, Cel întâi născut dintre cei morţi, pentru ca în toate lucrurile să aibă întâietatea” (Coloseni 1:18).

Biserica este plinătatea lui Cristos, „plinătatea celui ce plineşte totul în toţi.” Dacă o persoană este mântuită în afara Bisericii, Biserica nu este plinătatea lui Cristos.

Biserica este familia lui Dumnezeu (1 Tim 3:15). Doar copiii lui Dumnezeu sunt mântuiţi. Toţi cei salvaţi sunt în Cristos şi toţi care sunt în Cristos sunt în Biserica Sa.

Botezaţi în Cristos „v-aţi îmbrăcat cu Cristos” (Gal. 3: 27), totuşi botezaţi în Biserică. „Noi toţi, în adevăr, am fost botezaţi de un singur Duh, ca să alcătuim un singur trup, fie iudei, fie greci, fie robi, fie slobozi; şi toţi am fost adăpaţi dintr-un singur Duh” (1 Cor 12:13).

Sfinţiţi în Cristos „chemaţi să fie sfinţi … ce cheamă în vreun loc Numele lui Isus Cristos, Domnul lor şi al Nostru” (1 Cor. 1:2) totuşi sfinţiţi în Biserică (Ef. 5:25).

 Biserica are menirea să demonstreze mântuirea.

Biserica este creată pentru a face fapte bune. „Căci noi suntem lucrarea Lui şi am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele” (Efeseni 2:10).

Biserica trebuie să demonstreze o credinţă acceptabilă. Apostolul Iacov se întreba: „Fraţii mei, ce-i foloseşte cuiva să spună că are credinţă, dacă n-are fapte? Poate oare credinţa aceasta să-l mântuiască?” (Iacov 2:14).

 Biserica trebuie să-l reflecte pe Cristos în vieţile membrilor ei. Domnul Isus spune în predica de pe munte „Voi sunteţi lumina lumii. O cetate aşezată pe un munte nu poate să rămână ascunsă. Şi oamenii n-aprind lumina ca s-o pună sub obroc, ci o pun în sfeşnic, şi luminează tuturor celor din casă. Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune şi să slăvească pe Tatăl vostru care este în ceruri” (Matei 5:14-16).

Concluzie.

  1. Acesta este scopul Bisericii lui Cristos după cum îl găsim redat în Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu.
  2. Cele mai înalte scopuri ale cerului găsite ele însele împlinite în biserică; prin urmare, ea este o Biserică slăvită.
  3. Vrei şi tu iubite cititor să vezi Biserica Domnului în toată frumuseţea şi slava ei şi să devii un membru al ei prin ascultarea de Evanghelie? Dumnezeu să-i ajute la aceasta! Amin.

Efeseni 3:8-12  Da, mie, care Sunt cel mai neînsemnat dintre toţi sfinţii, mi-a fost dat harul acesta să vestesc Neamurilor bogăţiile nepătrunse ale lui Hristos, 9  şi să pun în lumină înaintea tuturor care este isprăvnicia acestei taine, ascunse din veacuri în Dumnezeu, care a făcut toate lucrurile; 10 pentru ca domniile şi stăpânirile din locurile cereşti să cunoască azi, prin Biserică, înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu, 11  după planul veşnic pe care l-a făcut în Hristos Isus, Domnul nostru. 12  În El avem, prin credinţa în El, slobozenia şi apropierea de Dumnezeu cu încredere.

Dr. Tiberiu Lăpădătoni

http://www.baptist-tm.ro/scopul-lui-dumnezeu-pentru-biserica-efeseni-38-12/

htts://ardeleanlogos.wordpress.com/biserica/scopul-lui-dumnezeu-pentru-biserica-efeseni-38-12/

Scade numărul ortodocșilor din România

26166405_528164660901519_2122504651006353946_n

iune 1, 2018

Vestea aceasta șochează, dar n-ar trebui. Mulți români s-au declarat ortodocși imediat după revoluție ca să ascundă teribila lor criză de identitate, lăsată în urma anilor de dictatură comunistă atee. Încet, încet, acești oameni și-au revenit și nu le mai este rușine să spună cine sunt de fapt. Statisticile remarcă nevoia mare de evanghelizare a României, nu cu ,,taine“, obiceiuri și superstiții, ci cu Biblia, cartea care a dus la civilizarea euro-americană. Trebuie să intensificăm eforturile. Spor la treabă tuturor celor care lucrăm pentru Evanghelie. Domnul este de partea nostră! Trebuie să continuăm să fim și noi de partea Lui!

Am preluat acest material în întregime pentru o mai bună vizibilitate. Mulțumim celor de la alfaomega.tv

Interviu cu Mihai Lundell, director al OC România, ușor editat pentru claritate

mihai lundell

Asociaţia OCI lucrează în România din 1996 şi ajută bisericile locale, denominaţiile şi organizaţiile creştine în îndeplinirea chemării lui Hristos de a face ucenici în România şi în toată lumea prin multiplicarea bisericilor sănătoase. În atingerea acestui scop, Asociaţia OCI este implicat în formarea liderilor şi a misionarilor, proiecte de cercetare legate de biserici, şi mobilizarea bisericilor pentru rugăciune, evanghelizare, plantare de biserici, lucrarea eficientă cu tinerii şi misiunea transcuturală. Asociaţia OCI face parte dintr-o organizaţie internaţională, OC International, cu peste 400 de misionari, lucrând în 65 de ţări.

În vara anului 1998 a început procesul de strângere a datelor. Informaţii strânse de la bisericile sunt din cadrul denominaţiilor baptiste, penticostale şi creştini după Evanghelie, ca şi de la Biserica Evanghelică Română şi de la câteva biserici evanghelice independente.

Asociaţia OCI deţinea în 2018 date despre aproximativ 6.300 de biserici evanghelice din România, pe baza cărora s-au făcut hărţi ale judeţelor României pe care sunt punctate bisericile evanghelice existente.Informaţiile cuprinse în acest raport reprezintă 92% din bisericile evanghelice din România şi sunt suficient de corecte pentru a înţelege mai bine situaţia Bisericii din România şi pentru a forma o viziune pentru plantarea de noi biserici.

 

 

Mă numesc Mihai Lundell, sunt în România de aproximativ 20 de ani. Familia mea este din Norvegia și s-au mutat în SUA și am crescut în Minessota și în Norvegia. Mereu am avut o inimă pentru România, iubeam România de când eram mic. Sunt director pentru organizația OCI, care înseamnă în limba  engleză One Challenge International – singura provocare de a duce Evanghelia până la marginile pământului.


Procentul de români care s-au declarat ortodocși scade mult! 
În anul 2000 era 91%În anul 2010 a scăzut la 88%. Acum, în 2018, sunt doar 82%!
Ce s-a întâmplat cu acești oameni? Din păcate, majoritatea s-au declarat atei sau agnostici!

Ca organizație noi suntem unici într-un fel. O dată la 2-3 ani, facem o evaluare să vedem în ce direcție ne călăuzește Dumnezeu. Noi mergem într-o țară unde suntem invitați de Alianța Evanghelică. Și Alianța Evanghelică din România ne-a invitat să facem o cercetare la nivel de țară la fiecare județ unde sunt biserici, unde sunt localitățile fără nicio adunare.

De-a lungul anilor, ceea am fost invitați să predăm la Institutul Baptist, Penticostal, Creștin după Evanghelie și am fost și invitați să vedem cum putem să creștem ucenicizarea în jurul României și dincolo. Am văzut în 2000-2002 că din România au început să se ridice misionari transculturali și după aceea am putut să fim un fel de mentori pentru ei, antrenori în procesul de a merge în misiune.

Mai recent predăm și cursul Kairos, un curs de pregătire, fiecare să știe care îi este rolul în Marea Trimitere, să se roage pentru un misionar, să susțină financiar, să mă ducă în misiune sau să fie cel care primește, să găzduiască oameni acasă.

Acum, în România, vedem nevoia de oameni care să facă ucenici, vedem mulți oameni care s-au botezat, dar nu știm ce să facem cu ei după aceea. Îi lăsăm singuri sau vrem ca ei să crească tot mai mult în procesul de sfințenie și să se apropie de Domnul?

Dar cel mai mulți vedem că este nevoie ca noi, care venim din afara României, să dăm ștafetă la români. E timpul ca românii să se ridice mai mult. Părerea mea este că românii nu au nevoie de străini să le zică ce să facă și am văzut tot mai mult, nu prea sunt deschiși să audă ce părere au străinii. Și e bine, asta înseamnă că România a crescut și că este timpul ca mai mulți dintre noi să facem pasul în spate. E timpul ca românii să se ridice și să facă lucrarea la rândul lor.

Românii au nevoie de oportunități să încerce, poate să eșueze și să învețe din eșecuri, altfel nu au cum să învețe. Noi toți, și Billy Graham, și Ravi Zacharias – toți au învățat, au încercat ceva, au falimentat și au învățat cum să îmbunătățească lucrurile, să facă mai bine. Și cred că și românii au nevoie de cineva care să le zică românilor: Este ok, puteți și voi, sunteți capabili, deștepți. E nevoie ca românii să fie provocați să se ridice.

 

 

Românii din diaspora

În România sunt aproximativ 70,000 de musulmani, adică 0,3% din populația țării. Din toată Europa, numai țările baltice au mai puțini musulmani decât România!

Este un potențial enorm în România. Depinde cum definiți un creștin evanghelic, dar se zice că acum România e pe al doilea loc în Europa ca număr de creștini evanghelici, după Ucraina, și potențialul e enorm. Românii sunt foarte capabili să se ducă peste tot. Cele mai mari biserici din Europa de Vest sunt în orașele Paris, Roma, Barcelona – sunt biserici de români. Problema este că nu se integrează în comunitate.

Eu sunt de părere că românii sunt „de gașcă”. Oriunde m-am dus la o conferință, tot timpul românii erau foarte primitori. Când românul intră în cameră, schimbă atmosfera, e mult mai caldă. Dar nu prea înțeleg de ce, în Diaspora, toți sunt închiși în taberele lor și nu se integrează în comunitățile respective. Și aici este provocarea.

În 2017, România a depășit Anglia și este a două țară europeană cea mai evanghelizată! Prima este Ucraina, țară aflată în plin război civil.

Și dacă românii care sunt în Italia sau în Spania, Franța, Germania nu se vor integra, atunci nu mai sunt românii speranța pentru Europa. Dacă nu se integrează în comunitățile din țările respective, atunci degeaba s-au dus acolo. Și aici e provocarea pentru români: ei sunt foarte capabili, dar problema este când emigrează în altă țară, dacă vor planta o biserică de români cu tradițiile românești sau se vor adapta să se gândească la cultura unde sunt. Pentru că italienii nu sunt la fel ca românii, nu vor să se ducă la o biserică care arată ca în București. La fel și în Spania. Și este normal; românii nu vor ca americanii să vină în România și să planteze biserici care sunt la fel ca în America, nu? Problema e că românii nu se integrează foarte bine în țările și comunitățile unde s-au dus, unde au emigrat, și aceea e provocarea.

 

 

Statistici – Bisericile Evanghelice din România

Județul Arad este unul din cele mai evanghelizate județe din Europa. Este singurul județ în care fiecare comună are o biserică evanghelică.

Caraș-Severin a avut cel mai mare procent de creștere a evanghelicilor față de 2012

Față de 2012, numărul de evanghelici a crescut cel mai mult în județul Timiș, cu peste 7000 de noi credincioși

Pentru România, statisticile la ora actuală pentru 2018 aduc vești bune, dar și vești rele. O să încep cu partea din vest. Județul Arad este unul dintre cele mai evanghelizate județe din toată Europa. Timiș a crescut în 6 ani cu peste 7000 de noi credincioși. Sunt vești bune. Caraș Severin are cea mai mare creștere a județului.

Dincolo de Carpați, în partea de est în Dobrogea arată altceva și în Tulcea, Vâlcea, Vrancea și în Muntenia, situația e altfel. În Vrancea a scăzut numărul de biserici evanghelice față de 2012. Tulcea are cel mai mic număr de credincioși evanghelici, iar Vâlcea cel mai mic procent de creștini evanghelici.

Dar totuși Bucureștiul a ajuns la procentul țintă, a ajuns la 1% creștini evanghelici, și sunt frați care s-au rugat și s-au străduit ani de zile ca Bucureștiul să ajungă la 1%. Au ajuns, dar mai degrabă pentru că populația Bucureștiului a scăzut.

Și putem să ne lăudăm singuri aici în România, dar trebuie să ne dăm seama că populația României este într-o scădere profundă. Avem cea mai scăzută rată a natalității în toată Europa și sunt județe care în 6 ani au pierdut peste 100.000 de locuitori.

Unii dintre cei care au plecat în străinătate au fost creștini evanghelici. Sunt județe în care nu s-au botezat mulți, nu au crescut numărul de noi credincioși venind în biserică față de cei care au plecat și aici arată că Biserica ar fi în scădere. Dar e datorită faptului că mulți creștini evanghelici s-au dus în Diaspora să lucreze. Toată România se află într-o scădere, și nu e de mirare că și Biserica e în scădere.

Populația României scade

1998: 22,5 milioane
2002: 21,3 miloane
2018: 19,6 miloane
2030?: 15 miloane!
Rata creșterii populației în 2018: -0,5%

Din 2002, numai în 3 județe (Cluj, Ilfov și Timiș) a crescut populația.

Scăderea populaței a afectat mult creșterea Bisericii prin țară! Totuși anumite zone au crescut!

Statistici – populație

  • 10% din populația României nu sunt de etnie română
  • 45,4% din populația țării sunt între 25-54 de ani
  • 27,1% din populația României sunt sub 25 de ani

Numărul studenților a scăzut cu 30% în 25 de ani!

– București are 300.000
– Cluj și Iași au 60.000
– Brașov are 58.000
– Timișoara are 42.000

Singurul cult care crește la ora actuală, unde numărul de oameni noi depășește numărul celor care au plecat este la Biserica Penticostală. Nu înseamnă că nu sunt oameni noi la Cultul Baptist sau Creștin după Evanghelie, ci sunt oameni noi, dar sunt mai mulți care au plecat în Diaspora decât cei care au venit să se boteze.

Cea mai mare creștere la creștinii evanghelici din România în ultimii 10 ani este la bisericile independente, și cauzele sunt controversate. Și aici da, sunt oameni în adevăr, care sunt cinstiți și poate au plecat din supărare de la un alt cult, dar sunt și destul de mulți care vin de la Biserica Ortodoxă sau „din lume”, care niciodată nu s-au interesat de Hristos. Și bisericile independente nu au atât de multe tradiții, e mai lejer. Știu că sunt discuții și multe păreri și tabere despre bisericile independente, dar acolo e creșterea cea mai mare, într-adevăr.

 

 

Tinerii și misiunea


În 2018, 989 comune și peste 5000 de sate din România nu au nici o biserică evanghelică! Totuși, numărul localităților fără nicio biserică s-a micșorat mult față de 2010 datorită efortul credincioșilor de a planta biserici noi!

E nevoie să împingem generația tânără în România să se ridice la misiune. Eu tot timpul am colaborat cu PIM (Parteneri în Misiune, consorțiu de organizații evanghelice de misiune, din care face parte și Alfa Omega TV, n.red.) pentru că eu cred că putem face mult mai mult împreună decât de unii singuri. Este nevoie, cum s-a rugat Domnul Isus în Grădina Ghetsimani, ca noi să fim una și este o luptă, chiar este o luptă ca noi să ne unim și ca lumea să nu vadă diferențele dintre fiecare cult, dar să vadă că creștinii pot să fie pe aceeași lungime de undă și să aducă o bucurie în inimile românilor.

Tinerii din România sunt viitorul și vedem că au multe posibilități, sunt foarte talentați și foarte deștepți. Dar de când România a intrat în UE, vedem o scădere, o lipsă de interes a tinerilor de a merge în misiune. Și lumea are nevoie de generația tânără din România să se implice, nu doar din România, ci în toată Europa. Dacă suntem pe al doilea loc în Europa ca procent evanghelic, e nevoie de tineri români să nu se gândească doar la câștig în buzunar, ci să se gândească și cum pot face să fie o lumină pentru Domnul.

Perspectiva personală cu privire la creștinii evanghelici români

Vreau să încep cu o perspectivă pozitivă. În România tot timpul am admirat perseverența credincioșilor de-a lungul anilor. Eu nu am cum să înțeleg cum ar fi fost să trăiesc în timpul comunismului, admir oamenii care au supraviețuit și care au dus credința mai departe. Și foarte mulți din oamenii în România știu Biblia, știu foarte bine multe versete pe de rost.

Pe de altă parte, dacă vrem să numim elefantul în mijlocul camerei, România într-adevăr este cunoscută în întreaga lume ca având una din cele mai legaliste comunități evanghelice din lume. Și dacă nu mă credeți, vorbiți cu oameni pe stradă și întrebați-i: „Ce părere aveți despre pocăiți?” Și o să aflați toate minunile și toate părerile.

Și m-au mirat oamenii care zic: „La noi nu e legalism, nu știu ce e”. Dar atunci de ce oamenii sunt mai interesați de bisericile independente? Pentru că e mai lejer și nu se simt judecați. Nu vreau să zic ceva greșit, nu condamn pe nimeni, și eu am frecventat bisericile din fiecare cult și știu oameni credincioși în fiecare din ele. Dar în România o piedică pentru oameni să se întoarcă la Dumnezeu este legalismul din Biserică.

Mi-ați spus să fiu deschis: Când a fost Cupa Mondială de fotbal în Brazilia în 2014, am stat foarte mult de vorbă cu necreștini, am fost jurnalist în trecut. Și i-am întrebat, am luat peste 50 de interviuri cu necreștini: „Ce părere aveți despre pocăiți?” Ei mi-au zis 3 lucruri. Majoritatea văd ipocrizie, judecată și, interesant, foarte mulți bărbați au zis: „N-am mai văzut oameni să aibă o părere mai proastă despre femei decât la pocăiți. Vă las cu provocarea asta din partea oamenilor neevanghelici, români care au zis că femeia nu e foarte bine tratată la pocăiți și că ei au observat lucrul acesta.

După 20 de ani de lucrare în România

Văd multe părți bune după cei 20 de ani de slujire în România. Au fost și lucruri pe care le-am greșit și eu, lucruri pe care aș fi vrut să le fac diferit. Am mulți oameni prieteni dragi din România, iubesc România, e o țară frumoasă. Eu plec din România cu gândul că se poate.

E o vorbă românească care tot timpul m-a enervat: „Hai că merge, merge și așa” . Cred că, dacă România vrea să se îmbunătățească, dacă vrem să vedem o țară mai frumoasă și să vedem o situație mai strălucită, trebuie să ne luptăm împotriva acestei mentalități, să ne luptăm să ne îmbunătățim fiecare în dreptul lui. Eu cred că ne gândim mult prea mult în România doar la autorități și la ce pot face și ce nu au făcut autoritățile. Eu cred că schimbarea începe cu tine însuți. Ce schimbare poți să faci tu România?

Iubesc România, văd potențialul ei. Și mi-e rău când mă gândesc cum este guvernul, cum e administrarea în țară și mi-e milă de români în sensul acesta. Dar văd mult potențial în români și chiar dacă situația financiară și economia în România e așa cum este, totuși Dumnezeu a putut lucra în timpul comunismului și cred că poate lucra și folosi românii și pe mai departe.

ORAȘELE DIN ROMÂNIA

  • Oradea – 45 biserici evanghelice; peste 10,000 de creștini evanghelici; 4,5% evanghelic
  • Timișoara – 50 biserici evanghelice; peste 20,000 de creștini evanghelici; 6% evanghelic
  • Cluj – 37  biserici evanghelice; peste 10,000 de creștini evanghelici; 3% evanghelic
  • București – 106  biserici evanghelice; peste 18,000 de creștini evanghelici; a ajuns la procentul țintă de 1,0% evanghelic
  • Iași – 17 biserici evanghelice; peste 900 de creștini evanghelici; 0,2% evanghelic
  • Constanța – 20 biserici evanghelice; peste 900 de creștini evanghelici; 0,3% evanghelic
  • Reșita – 16 biserici evanghelice; peste 1900 de creștini evanghelici; 2,5% evanghelic. Reșița este orașul care a crescut cel mai mult ca număr de credincioși față de 2012!
  • Brașov – 24 biserici evanghelice; peste 1,400 de creștini evanghelici; 0,5% evanghelic
  • Craiova – 14 biserici evanghelice; peste 800 de creștini evanghelici; 0,3% evanghelic

Nouă orașe fără nici o biserică evanghelică (2018)

  1. Întorsura Buzăului – Covasna, 9.086
  2. Novaci – Gorj, 6.149
  3. Băile Tușnad – Harghița, 1.697
  4. Dragomirești – Maramureș, 3.206
  5. Piatra-Olt – Olt, 5.992
  6. Sulina – Tulcea, 4.606
  7. Ocnele Mari – Vâlcea, 3.421
  8. Bălcesti – Vâlcea, 5.797
  9. Băile Govora – Vâlcea, 2.977

Nota: toate statisticile si hartile apartin organizatiei OCI. Afla mai multe despre OC Romania precum si alte statistici: www.oci.ro/statistici

http://www.voxdeibaptist.org/publicatia.new/2018/06/01/scade-numarul-ortodocsilor-din-romania/

Să fugi din biserică?

26166405_528164660901519_2122504651006353946_n

VASILE FILAT 

06 IUNIE 2017 RĂSPUNSURI DIN BIBLIE 5

Am primit această întrebare însoțită de un video prin care sunt trecute în listă toate păcatele ce pot fi întâlnite în biserică însoțite de îndemnul “fugi” (RUN). Deci, înțeleg că întrebarea a fost și un rezultat al vizionării acelui video.

Vă rog frumos să-mi răspundeți la această întrebare. În biserica din care fac parte sunt oameni, cam în procent de 99% care n-au nicio treabă cu pocăința sau cu Biblia şi se numesc pocăiți. Singurul lor scop sunt banii şi trăiesc exact ca lumea. Ei vin la adunare să-şi etaleze hainele şi telefoanele. Cei care conduc biserica, aşa-zişi pastori, sunt nişte oameni care au o putere aşa de mare asupra bisericii, încât parcă le spală mințile. Aceşti conducători ai bisericii sunt plini de bani, pentru că ei predică ce vor oamenii să asculte. Cel puțin aici, în Anglia, toți pocăiții mint în privința actelor şi fac tot felul de evenimente, așa- zise creștine, pentru că nu se mai satură de distracție. Nunțile se fac din lună în lună şi toate învățăturile biblice pe care le dau pastorii sunt cu totul greşit interpretate. În astfel de situație e ceva greşit dacă fug de această biserică?

Drag creștin care mi-ai adresat această întrebare, din start vreau să-ți spun că filmul pe care mi l-ai recomandat este o unealtă și o săgeată arzătoare a Satanei prin care vrea să-i facă pe pruncii în credință și pe creștinii lumești să înceteze a mai veni la biserică, ca apoi, când vor slăbi cu totul, să-i scufunde și să-i înece în mocirla păcatului și să-i ducă la pierzare. De ce zic așa? Iată de ce…

Ai citit Epistola I a lui Pavel către Corinteni? Cum ți se par problemele de acolo? Urmând îndemnul din acest video, crezi că mai poți rămâne într-o biserică unde a fost un caz de incest? Ai văzut că acolo erau unii care nedreptățeau pe frați și apoi mergeau să se judece înaintea autorităților? Ai văzut că unii mai continuau să viziteze templele idolești ca să se închine idolilor? Ce le spune apostolul Pavel? Să fugă toți din biserică cum te-a îndemnat acest sol al Satanei care a făcut filmul ce mi l-ai recomandat și pe care nici nu vreau să-l mai recomand nimănui, căci nu au nevoie cititorii acestui portal de otravă de niciun fel?

Apostolul Pavel nu le-a spus să părăsească adunarea, ci le-a spus la toți să se pocăiască, a confruntat în parte pe fiecare din cei care au păcătuit și a îndemnat biserica în mod de urgență să confrunte păcatul și să nu mai tolereze pe nimeni din cei ce au păcătuit, ci să-i judece și să-i dea pe mâna Satanei. În cazul tău ,însă, Satana vrea să facă altfel. El vrea să lase biserica să se descompună prin păcat dinlăuntru și pe tine să te rupă de biserică ca apoi să te strivească în păcat. Nu fi neînțelept și nu te lăsa prins în această cursă rea.

Dacă vezi păcate, atunci mergi să le vorbești oamenilor din biserică și caută să trăiești singur o viață sfântă.

Ai citit Epistola III a lui Ioan? Ai văzut ce probleme erau acolo și cum pastorul lor, Diotref, iubea să aibă întâietatea și nu le mai dădea voie oamenilor să urmeze Evanghelia și el singur dădea afară din biserică pe cei care rămâneau credincioși adevărului și continuau să facă binele. Pe semne că Gaiu ar fi fost dat afară din biserică, pentru că a primit în casa lui pe misionarii din echipa lui Dimitrie și i-a ajutat în călătoria lor misionară. Ce i-a scris apostolul Ioan lui Gaiu? Să fugă din biserică? Nicidecum! I-a spus să urmeze binele și să nu urmeze răul. I-a mai scris apostolul Ioan că va veni în curând să confrunte pe Diotref și să restabilească buna rânduială în biserică.

Nu te lăsa înșelat de Satana și nu înceta să mergi la biserică, căci așa a distrus pe mulți. În Biblie ne este dat următorul îndemn:

Fiţi treji şi vegheaţi! Pentru că potrivnicul vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită. (1 Petru 5:8)

Când leii vor să prindă un bivol, ei caută să-l abată din turmă și apoi le vine ușor să-l atace. Totdeauna caută să-l prindă pe cel mai slab, căci acela se abate cel mai ușor de turmă. Priviți cu atenție acest video și veți înțelege cum vrea să vă prindă Satana. Dacă vă veți abate de la biserica lui Hristos, vă așteaptă soarta acestui pui de bivol.

https://moldovacrestina.md/sa-fugi-din-biserica/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/biserica/sa-fugi-din-biserica/

Samy Tuțac: „Biserica din România nu poate fi în vacanță…”  

Doina Bejenaru  12-08-2018

Mă uit cu durere de la mari depărtări la ceea ce se întâmplă în România. Mă rog și mă doare. Aud că Guvernul României e în vacanță. Posibil să fie așa. La cât au muncit să distrugă țara și să pună justiția pe butuci, de dragul unor infractori, chiar merită o vacanță. Aș zice că una prelungită și totală.

Dar Biserica lui Cristos nu este în vacanță. În tumultul acesta care nu face bine nimănui, se simte nevoia unei voci limpezi și clare, o voce care să exprime adevărul, dar în dragoste, printr-o „vorbire cu har…dreasă cu sare”. Vocea aceasta nu poate fi decât a Bisericii lui Cristos. Iar această așteptare există, așa cum a existat întotdeaună în momente de cumpănă pentru națiune. Liderii principalelor confesiuni din România trebuie să le spună guvernanților și cetățenilor că faptele tuturor vor merge degrabă la judecată.

Creștinilor care se roagă aș vrea să le spun că fac un lucru bun și să le reamintesc cuvintele martirului creștin Dietrich Bonhoeffer: „Fiecare creștin trebuie să fie pe deplin uman aducându-L pe Dumnezeu în toate sferele vieții sale, nu doar în sfera spirituală. A fi o ființă eterică, ce se mulțumește să vorbească despre Dumnezeu, dar refuză într-un fel sau altul să-și murdărească mâinile cu lumea reală în care l-a așezat Dumnezeu presupune o teologie de proastă calitate. Prin Cristos, Dumnezeu ne-a arătat că El vrea să existăm și să-L ascultăm în această lume prin acțiunile noastre”.

E important să ne rugăm pentru România și la fel de important e să luăm poziție față de abuzuri, nedreptăți, fărădelege și corupție. Fiecare să facă ceea ce îl îndeamnă cugetul. Mă rog ca Dumnezeu să se îndure de România și să protejeze țara noastră. Iar pentru guvernanți mă rog cu alesele cuvinte din Scriptură: „și slujba lor s-o ia alții”.

Samy Tuțac, din Bangui Republica Centrafricană

https://www.stiricrestine.ro/2018/08/12/samy-tutac-biserica-din-romania-nu-poate-fi-in-vacanta/?ut

https://ardeleanlogos.wordpress.com/biserica/samy-tutac-biserica-din-romania-nu-poate-fi-in-vacanta-doina-bejenaru-12-08-2018-143305/

Cine este omul?  /  Arthur Schweizer 

 Întrebări și răspunsuri

La o privire superficială, omul ar putea crede că viaţa este numai un lanţ de noroc şi de întâmplare, o alternare de succese cu insuccese, de bucurii cu durere, de boală cu sănătate, de greutăţi cu împliniri.

Omul este născut la un timp anume şi fară intervenţia sa. Viaţa lui, în comparaţie cu veşnicia, este numai o suflare, o clipă, un gând. A unora este mai scurtă, a altora mai lungă; a unora cu greutăţi multe, a altora fară prea multe griji.

De ce? In faţa acestei întrebări, unii încearcă să înţeleagă imediat sensul; alţii merg nepăsători, încercând să-şi înece răspunsul în bucuriile de o clipă ale acestei lumi. Există şi dintre aceia care ar dori să scape de viaţă, pentru că le pare tot mai grea. Fiecare dintre noi putem observa această lipsă de armonie în viaţa oamenilor.

Cine este omul? Omul nu este o făptură din vremuri străvechi. Au existat multe făpturi cu milioane de ani în urmă, dar care nu au nimic de-a face cu omul care trăieşte în vremea noastră pe pământ.

Omul nu este un produs al evoluţiei într-o perioadă de milioane de ani. Această ipoteză ar fi nedemnă pentru el. Nu este nici rezultatul vreunei transformări spirituale.

Dumnezeu l-a creat pe primul om acum aproape şase mii de ani. Putem găsi uşor aceasta în Biblie, urmărind generaţiile de la Adam la Hristos. In Geneza 1.26 citim: „Şi Dumnezeu a zis: «Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; ei să stăpânească peste peştii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul şi peste toate târâtoarele care se mişcă pe pământ»”.

Patru realităţi minunate sunt puse aici înaintea ochilor noştri:

1. Dumnezeu este Cel care l-a creat pe om. Omul nu a putut lua naştere singur, undeva şi cândva, şi nici nu a evoluat. Dumnezeu te-a creat pe tine şi pe mine.

2. Dumnezeu I-a creat pe om după chipul Său şi astfel a devenit o făptură desăvârşită. Nu era în el nimic rău sau urât. Primul om care a fost creat după chipul lui Dumnezeu trebuie să fi fost foarte frumos, pentru că citim că şi după cădere au fost oameni foarte frumoşi: Sarai (Geneza 12.14); Rebeca (Geneza 24.16); Bat-Şeba (2 Samuel 11.2); Adonia (1 împăraţi 1.6); Moise (Exod 2.2).

3. Primul om era nemuritor. Nu cunoştea moartea, cu urmările ei groaznice. Era fară păcat. Avea o inimă curată şi liberă de orice gând rău.

4. Primul om era liber. Dumnezeu ar fi putut crea o fiinţă fără voinţă (ca un robot), dar nobleţea omului este libertatea. Ce fericit trebuie să fi fost primul om la început, ca unul care nu cunoştea nevoile şi grijile vieţii! Aşa l-a creat Dumnezeu pe omul din care astăzi a rămas numai o imagine aproape ştearsă.

De ce l-a creat pe om ca o făptură aşa de preţioasă, fară asemănare nici în cer, nici pe pământ? Răspuns: Dumnezeu a dorit să aibă fii în care să învestească dragostea şi bunătatea Sa; făpturi după asemănarea Sa, peste care să răspândească lumina prezenţei Sale; fiinţe care să-şi glorifice Creatorul şi în care Creatorul să Se poată glorifica şi cu care să poată umbla în comuniune.

Dumnezeu le-a spus primilor oameni: „înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul şi supuneţi-1″ (Geneza 1.28). Din credincioşie faţă de Dumnezeu, oamenii trebuia să se ferească de Cel Rău şi, în fericirea ascultării, să-L glorifice pe Creator.

Primul om avea tot ce era necesar pentru o viaţă fericită şi fară necazuri. O singură poruncă primise: să nu mănânce din pomul din mijlocul grădinii. In ziua când mânca, murea. Omul era liber să aleagă între a asculta de Dumnezeu şi a urma îndemnurile lui Satan; între a păstra totul în nevinovăţie şi a pierde totul; între existenţă şi moarte. Omul a optat însă pentru partea negativă, căzând în înşelătoria lui Satan, schimbându-şi fericita viaţă de comuniune cu Dumnezeu cu o viaţă legată de puterea Celui Rău.

Ca plată a păcatului, şi-a făcut apariţia moartea – şi aceasta sub trei manifestări:

• moartea trupească, răspândită peste tot şi despre care dau mărturie roate cimitirele;

• moartea spirituală, cea care l-a dus pe om până acolo că nu-L mai cunoaşte pe Dumnezeu, nemaiavând nici o capacitate de a înţelege sfinţenia, dreptatea şi dragostea Sa: în această stare se află milioane de oameni;

• şi, curând, după terminarea timpului de liar, omul va fi prada morţii veşnice, care este starea veşnică a despărţirii de Dumnezeu: „Dar, cât despre fricoşi şi necredincioşi şi urâcioşi şi ucigaşi şi curvari şi vrăjitori şi idolatri şi toţi mincinoşii, partea lor este în iazul care arde cu foc şi cu pucioasă, care este a doua moarte’ (Apocalipsa 21.8).

Omul a dispreţuit bunătatea lui Dumnezeu şi astfel nu a împlinit aşteptările pe care Creatorul le-a avut cu privire la creaţia Sa. Făptura lui Dumnezeu, creată cu voinţă liberă, a devenit unealtă fără voinţă în mâna celui mai mare duşman al Celui Veşnic. Urmările acestei hotărâri greşite le vedem la tot pasul, în suferinţele, ura şi moartea care domnesc azi în lume.

Din pricina sfinţeniei Sale, Dumnezeu nu putea să aibă vreo legătură cu omul neascultător şi căzut în păcat. De bunăvoie omul s-a îndepărtat de comuniunea cu Dumnezeu şi în această stare trăieşte şi astăzi pe pământ. Chiar dacă omul este religios, între el şi Dumnezeu se înalţă păcatul ca un perete despărţitor.

Fiinţa umană este păcătoasă. Cine îşi poate cunoaşte îndeajuns propria natură păcătoasă? Din inima păcătoasă vin toate gândurile, cuvintele şi faptele rele. „Desigur, pe pământ nu este nici un om drept, care să facă binele fară să păcătuiască” (Eclesiastul 7.20).

Dumnezeul cel drept şi sfânt trebuie să dea sentinţa de moarte unui astfel de om neascultător. „Oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata” (Evrei 9.27). Judecata lui Dumnezeu stă ca un nor greu care urmează să se descarce asupra omenirii. Dar Dumnezeu nu doreşte moartea păcătosului, ci ca el să se pocăiască şi să trăiască. Dumnezeu îl iubeşte pe om, cu toate că acesta se află într-o stare de duşmănie.

În locul omului, Dumnezeu a jertfit la Golgota ce a avut mai scump, pe Unicul Său Fiu. Asupra Domnului Isus s-a revărsat toată mânia şi El a fost făcut păcat de către Dumnezeu.

De ce? Pentru ca dreptatea şi sfinţenia lui Dumnezeu să fie împăcate în aşa fel încât omul pierdut să fie readus, prin har, în comuniune cu Izvorul vieţii.

Omul poate hotărî fie să rămână în starea lui veche, fie să se smerească şi să primească oferta lui Dumnezeu: harul şi iertarea prin credinţă.

Viaţă sau moarte! Iată cea mai importantă hotărâre pe care o ia un om pe acest pământ! Nimeni nu-i poate lua hotărârea făcută, nimeni nu poate hotărî în locul lui, nimeni nu o poate înlocui cu vreo lucrare omenească. Hotărârea se poate lua numai fiind în viaţă pe acest pământ; după moartea trupească nu mai există nici o posibilitate de decidere a omului pentru Domnul Isus Hristos. Fiecare om trebuie să fie convins dacă a luat hotărârea cea bună, pentru că la Dumnezeu nu există nesiguranţă, ci o siguranţă deplină a mântuirii.

Urmările unei hotărâri false, în necredinţă, sunt de neschimbat, pentru că ele sunt pentru veşnicie. Putem spune cu certitudine că o existenţă.

Omul a dispreţuit bunătatea lui Dumnezeu şi astfel nu a împlinit aşteptările pe care Creatorul le-a avut cu privire la creaţia Sa. Făptura lui Dumnezeu, creată cu voinţă liberă, a devenit unealtă fără voinţă în mâna celui mai mare duşman al Celui Veşnic. Urmările acestei hotărâri greşite le vedem la tot pasul, în suferinţele, ura şi moartea care domnesc azi în lume.

Din pricina sfinţeniei Sale, Dumnezeu nu putea să aibă vreo legătură cu omul neascultător şi căzut în păcat. De bunăvoie omul s-a îndepărtat de comuniunea cu Dumnezeu şi în această stare trăieşte şi astăzi pe pământ. Chiar dacă omul este religios, între el şi Dumnezeu se înalţă păcatul ca un perete despărţitor.

Fiinţa umană este păcătoasă. Cine îşi poate cunoaşte îndeajuns propria natură păcătoasă? Din inima păcătoasă vin toate gândurile, cuvintele şi faptele rele. „Desigur, pe pământ nu este nici un om drept, care să facă binele fară să păcătuiască” (Eclesiastul 7.20).

Dumnezeul cel drept şi sfânt trebuie să dea sentinţa de moarte unui astfel de om neascultător. „Oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata” (Evrei 9.27). Judecata lui Dumnezeu stă ca un nor greu care urmează să se descarce asupra omenirii. Dar Dumnezeu nu doreşte moartea păcătosului, ci ca el să se pocăiască şi să trăiască. Dumnezeu îl iubeşte pe om, cu toate că acesta se află într-o stare de duşmănie.

În locul omului, Dumnezeu a jertfit la Golgota ce a avut mai scump, pe Unicul Său Fiu. Asupra Domnului Isus s-a revărsat toată mânia şi El a fost făcut păcat de către Dumnezeu.

De ce? Pentru ca dreptatea şi sfinţenia lui Dumnezeu să fie împăcate în aşa fel încât omul pierdut să fie readus, prin har, în comuniune cu Izvorul vieţii.

Omul poate hotărî fie să rămână în starea lui veche, fie să se smerească şi să primească oferta lui Dumnezeu: harul şi iertarea prin credinţă.

Viaţă sau moarte! Iată cea mai importantă hotărâre pe care o ia un om pe acest pământ! Nimeni nu-i poate lua hotărârea făcută, nimeni nu poate hotărî în locul lui, nimeni nu o poate înlocui cu vreo lucrare omenească. Hotărârea se poate lua numai fiind în viaţă pe acest pământ; după moartea trupească nu mai există nici o posibilitate de decidere a omului pentru Domnul Isus Hristos. Fiecare om trebuie să fie convins dacă a luat hotărârea cea bună, pentru că la Dumnezeu nu există nesiguranţă, ci o siguranţă deplină a mântuirii.

Urmările unei hotărâri false, în necredinţă, sunt de neschimbat, pentru că ele sunt pentru veşnicie. Putem spune cu certitudine că o existenţă veşnică fară Dumnezeu esre legată de suferinţe trupeşti şi sufleteşti atât de groaznice, încât Sfânta Scriptură le exprimă astfel: „Dar cât despre fricoşi şi necredincioşi şi urâcioşi şi ucigaşi şi curvari şi vrăjitori şi idolatri şi toţi mincinoşii, partea lor este în iazul care arde cu foc şi cu pucioasă, care este a doua moarte” (Apocalipsa 21.8). „Este înfricoşător să cazi în mâinile Dumnezeului Celui viu” (Evrei 10.31).

Acum este un „astăzi” în care Dumnezeu lucrează prin dragoste, aşteptând ca toţi oamenii să se smerească şi să se îndrepte spre Golgota pentru a primi mântuire. Uşa harului este încă larg deschisă şi Dumnezeu cheamă: «Veniţi la Isus toţi cei trudiţi şi împovăraţi».

Cei care fac acest pas vor avea încă de aici, de pe pământ, o viaţă nouă în comuniune cu Dumnezeu Tatăl şi cu Fiul Său. Şi chiar dacă trăiesc pe acest pământ în slăbiciune şi în încercări, sunt făpturi noi, care s-au întors la Cel care i-a creat. Pentru astfel de oameni, Domnul Isus Hristos este izvorul vieţii veşnice, sursa de lumină în această lume întunecoasă, subiectul laudei şi al adorării; când cei credincioşi vor fi mutaţi din locul celor sperate în locul celor văzute, după toate luptele şi încercările de pe acest pământ, odată ajunşi la ţintă, II vor vedea faţă în faţă pe Cel care le este subiect al adorării eterne.

Punctul de plecare din această lume este acelaşi pentru toţi: „nu este nici o deosebire; pentru că toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de gloria lui Dumnezeu” (Romani 3.22-23). Dar există o despărţire a drumurilor prin această hotărâre. Calea îngustă îi duce pe cei credincioşi la fericirea veşnică în comuniune cu Dumnezeu, în timp ce calea largă îi conduce pe cei necredincioşi la pedeapsa veşnică, departe de Dumnezeu.

O, de-ar lua fiecare hotărârea corectă! Spune, omule sărman, ce îţi oferă această lume păcătoasă? Viaţa zboară şi vine moartea care te duce înaintea judecăţii. Atunci nu-ţi vor mai fi de nici un folos nici bogăţia, nici anturajele. Acum este încă ziua harului, de aceea, te rog, ia seama! Nu se ştie cât durează această zi. In curând vine noaptea morţii. Grăbeşte-te să te smereşti şi să ajungi la har până mai este ziua harului. Păşeşte curajos pe calea cea strâmtă care te va conduce la comuniunea cu Dumnezeu.

http://www.clickbible.org/intrebari-si-raspunsuri/cine-este-omul/