Închide

Pagina de ştiri – „Iubesc Cambodia”, spune absolventul de colegiu – 11 aprilie, 2007 de Dea Davidson

BPNews

Pagina de ştiri baptiste

AGENŢIA DE PRESĂ A CONVENŢIEI BAPTISTE DE SUD

„Iubesc Cambodia”, spune absolventul de colegiu

http://www.sbcbaptistpress.org/bpnews.asp?id=25371

11 aprilie, 2007 de Dea Davidson

Foto stânga – In timp ce soarele răsare peste Răul Mekong din Cambodia, Joshua McFadden (numele schimbat pentru motive de securitate) călătoreşte spre un sate izolat de pescari pentru a clădii.

ASIA DE SUD EST (BP) – Chiar inainte de a se trezi pe deplin, Joshua McFadden* stie ca nu mai se afla in Kentucky.

Cocosii cântau, bebelusii plangeau si vecinii lui pompau apa din fantana din fata dormitorului sau, au amintit recentului absolvent de colegiu ca se afla în Cambodia. La fel si casele cu acoperisul din paie pe catalige, pe care le vede atunci cand merge cu bicicleta pe drumul rosu de murdar, spre un loc unde lua cina in stil Cambodian, in aer liber. Totusi, in timp ce ia micul dejun si suporta tachinarile batranelor din sat, el este multumitor Lui Dumnezeu ca l-a adus in Asia de Sud-Est.

„Imi iubesc slujba. Iubesc acesti oameni. Iubesc Cambodia. Imi iubesc viata” spune McFadden. Stiu ca suna increzator dar este adevarat. Cand merg cu bicicleta prin sat si le spun copiilor „Buna” este ca si la o inviere zilnica. Cat de des mergi printr-un sat si toti vorbesc cu tine?”

Interesul lui McFadden in impartasirea Lui Cristos pe paln international a luat forma ca rezultat al calatoriilor sale in Cambodia si China in facultate, dar el vedea cum Dumnezeu a inceput sa lucreze in el din clasa a V-a. In acel an. profesorul sau de la scoala duminicala, un misionar pe perioade mai scurte, tocmai ce se intorsese din Kenya, adusese rinoceri sculptati si masti tribale clasei, care l-au ajutat foarte mult ca impartasirea Lui Cristos sa fie mai reala. Profesorul acela, Randy Jacobs este acum liderul echipei sale din Cambodia.

„McFadden a invatat foarte multe de cand a coborat din avion in august 2006-nu doar cum sa se inteleaga cu un grup de persoane diferite dar si importanta ajutorului fizic cat si spiritual.

„Este foarte important pentru crstini sa dezvolte o munca pe langa evanghelizare pentru a prinde viziunea de a schimba ceva cu adevarat intr-un loc, spune McFadden”. Doar ca eu sper ca pot sa le descriu pe cineva caruia cu adevarat le pasa de ei si nevoile lor. Daca ignoram intr-u totul situatia ingrozitoare si problemele fizice, nu este posibil din partea unor crestini ca noi.”

McFadden si echipa de lucratori au ajuns la oameni din Cambodia prima data cu ajutorul filtrelor de apa, localizand surse de apa curata, furnizand educatia medicala si creand programe educative video. In cadrul echipei sale, McFadden a luat un rol cheie in administrarea animalelor si in agricultura. In timp ce isi ajuta vecinii sa creasca capre mai sanatoase si porci ii ajuta sa si produca recolte mai bogate, construind relatii care ii dau prilejul de a-si spune marturia.

In timp ce McFadden iubeste ceea ce face in prezent el asteapta cu nerabdare sa se mute intr-un loc mai indepartat de unul singur. Acel sat accesibil doar pe bacuri ce trec pe raul Mekong, nu detine electricitate, apa curenta sau cladiri din ciment. Alegand sa traiasca alaturi de acesti budisti izolati, el spera sa le arate ca adevarata fericire nu vine prin lucruri si ritualuri ci printr-un Dumnezeu de care nu au auzit niciodata.

La sfarsitul celor 2 ani in Cambodia, McFadden spera ca a reusit sa schimbe vietile catorva Cmbodieni, dar mai important, viata lui sa se fi schimbat.

„Este una dintre cele mai mari rugaminti atunci cand voi ajunge acasa, spune McFadden” Imi iubesc viata din America dar vreau sa ma intorc si sa fiu diferit pentru ca sa nu fiu influentat din nou de catre cultura americana. Cred ca ar fi modul in care Isus ar trai pe pamant.

*****

Numele schimbate din motive de securitate

http://publicatia.voxdeibaptist.org/stiri1_iun07.htm

COSMOLOGIE – doctrina despre creaţie şi istorie – Noua rată de dată susţine o lume tânără – de D. Russell Humphreys, Ph.D.

download

Noua rată de dată susţine o lume tânără

Russell Humphreys, Ph.D.

Noile experimente efectuate în acest an referitor la proiectul RATĂ1 susţine cu putere o lume tânără. Acest articol actualizează rezultatele anunţate într-un articol din ICR Impact anunţat anul trecut2 şi documentat la o conferinţă tehnică în vara trecută3. Experimentele noastre au măsurat cât de rapid stricăciunile nucleare generate e Heliu scapă din micile cristale radio-active din rocile ca de granit. Noua dată extinsă într-un rang critic de temperaturi, şi ele confirmă în mod răsunător o prezicere numerică pe care am publicat-o cu câţiva ani înaintea experimentului4. Rata de pierdere de Heliu este aşa de ridicată încât aproape tot acesta ar fi scăpat în cadrul presupusului 1.5 miliarde de ani de eră de uniformitate5 a rocii, şi ar fi fost foarte puţin Heliu în cristalele de astăzi. Dar cristalele din roca granitică conţin în mod prezent o foarte mare cantitate de Heliu, şi noile experimente susţin o eră de doar 6000 de ani. Astfel aceste date sunt o evidenţă puternică împotriva lungilor ere de uniformitarianism şi pentru o recentă creaţie consistentă cu Scriptura. Aici sunt câteva detalii:

Cristalele radioactive fac şi pierd Heliul

Aceste cristale radioactive, numite zirconiu, sunt comune în roca granitică. În timp ce un cristal de zirconiu creste în magma răcită, acesta incorporează atomii de Uraniu şi Toriu din magmă în grilajul cristal. După ce un zircon este pe deplin format şi magma se răceşte mai mult, un cristal minereu mic numit biotit se formează în jurul acestuia. Alte minerale, precum cuarţul şi feldspatul, se formează în mod adiacent faţă de biotit.

Atomii de Uraniu şi Toriu din cadrul slăbirii de zircon printr-o serie de elemente intermediate pentru a deveni eventual atomi de Plumb. Multe din nucleele intermediate emit particule alfa, care sunt nuclee de atomi de Heliu. Pentru zirconiul mărimii pe care o considerăm, majoritatea particulelor alfa care se mişcă rapid se opresc la un stop în cadrul zirconiului. Apoi ei adună doi electroni fiecare din cristalul din jur şi devin atomi de Heliu. Astfel un atom de Uraniu 238 produce opt atomi de Heliu în timp ce acesta devine un atom de Plumb 206 (vezi diagrama de pe pagina 1).

Atomii de Heliu sunt de categorie uşoară, mişcându-se repede, şi nu formează legături chimice cu alţi atomi. Ei se mişcă rapid între atomii unui material şi se răspândesc pe ei înşişi pe cât de departe posibil. Acest proces de difuziune, din punct de vedere teoretic bine înţeles pentru mai mult de un secol, face scurgerea de Heliu să fie rapidă din aproape majoritatea materialelor.

Zirconiul natural încă conţin mult Heliu

În 1974, în Munţii Jamez din nordul lui New Mexico, geologii din Los Alamos National Laboratory au sfredelit câteva mile adâncime în aprinsa, uscata rocă gigantică pentru a determina cât de potrivit ar fi aceasta ca o sursă geotermală de energie. Ei au adunat bucăţi din centrul rocii, au extras zirconiul, şi au măsurat cantitatea de Uraniu, Toriu şi Plumb din cristale. Din aceste date ei au calculat faptul că 1.5 miliarde de ani de decădere nucleară a avut loc în zirconiu6, făcând uzuala presupunere uniformitariană că ratele de decădere au fost întotdeauna constante7.

Apoi ei au trimis extrase din miezul sfredelirii lor la Oak Ridge National Laboratory pentru analiză. Acolo, Robert Gentry (un binecunoscut creaţionist) si colegii săi au extras zirconiul, au selectat cristalele dintre 50 si 75 mm lungime, si au măsurat cantitatea totală de Heliu din ele. Ei au folosit date de la Plumb-Uraniu din Los Alamos pentru a calcula cantitatea totală de Heliu pe care stricăciunea a produs-o in zirconiu. Comparând cele două valori au dat procentajul de Heliu care încă reţinea zirconiu, ceea ce ei au publicat în 19828.

Rezultatele lor erau remarcabile. Până la 58% din decăderea generată nuclear de Heliu nu s-a difuzat din zirconiu. Procentajele au scăzut cu adâncimea crescută şi temperatura din sfredelire. Aceasta confirmă difuzia care s-a întâmplat, deoarece rata de difuziune din orice material scade puternic cu temperatura. De asemenea, cu cât era mai mic cristalul, cu atât mai puţin Heliu se reţinea. Aceste bucăţi de zirconiu erau atât mici cât şi aprinse, şi cu toate acestea au reţinut cantităţi mari de Heliu!

Experimentele verifică prezicerea RATEI

Mulţi creaţionişti credeau că era imposibil ca aşa de mult Heliu să rămână în bucăţile de zirconiu după 1,5 miliarde de ani, însă noi nu avem nici o măsură de rate de difuziune pentru a dovedi acel crez. În anul 2000 singura dată de difuziune a Heliului pentru zirconiu9 era ambiguă. Aşa că în acel an, proiectul RATA a comisionat experimente pentru a măsura difuzia de Heliu din zircon (precum şi din biotit) din aceiaşi sfredelire. Experimentatorul a fost unul dintre cele mai dintâi experţi în măsurătorile difuziei Heliului în minerale.

La aceiaşi dată, noi am estimat ratele de difuziune care ar fi necesare care să-l facă retenţiile de Heliu observate de Gentry pentru două ere diferite de zircon: (a) 6000 de ani, şi (b) 1,5 miliarde de ani. Apoi în anul 2000 noi am publicat două seturi de rate la modelele „Creaţionism” şi „Evoluţie” în cartea noastră care accentuează scopurile proiectului RATA10.

Note de subsol

1. RATE stands for „Radioisotopes and the Age of the Earth,” a research initiative launched in 1997 jointly by the Institute for Creation Research, the Creation Research Society, and Answers in Genesis. See book in ref. 4, and numerous pages about the RATE project.

2. D. R. Humphreys, „Nuclear Decay: Evidence for a Young World,” ICR Impact No. 352, October 2002.

3. D. R. Humphreys, S. A. Austin, J. R. Baumgardner, and A. A. Snelling, „Helium diffusion rates support accelerated nuclear decay,” Proceedings of the Fifth International Conference on Creationism, (Pittsburgh, PA: Creation Science Fellowship, 2003) pp. 175-195.

4. D. R. Humphreys, „Accelerated nuclear decay: A viable hypothesis?” in Radioisotopes and the Age of the Earth: A Young-Earth Creationist Research Initiative, L. Vardiman, A. Snelling, and E. Chaffin, editors (San Diego, CA: Institute for Creation Research and the Creation Research Society, 2000) p. 348, fig. 7.

5. Uniformitarians assume that „all things continue as they were from the beginning of the creation” (II Peter 3:4), without interventions by God which might drastically affect the rates of some physical processes.

6. R. E. Zartman, „Uranium, thorium, and lead isotopic composition of biotite granodiorite (Sample 9527-2b) from LASL Drill Hole GT-2,” Los Alamos Scientific Laboratory Report LA-7923-MS, 1979.

7. The 1.5 billion year uranium-lead date was consistent with uniformitarian geological expectations for the age of the Precambrian „basement” rock from which the zircons came.

8. R. V. Gentry, G. J. Glish, and E. H. McBay, „Differential helium retention in zircons: implications for nuclear waste management,” Geophysical Research Letters 9(10): 1129-1130, October 1982.

9. Sh. A. Magomedov, „Migration of radiogenic products in zircon,” Geokhimiya, 1970, No. 2, pp. 263-267 (in Russian). English abstract in Geochemistry International 7(1): 203, 1970. English translation available from D. R. Humphreys.

10. See ref. 4 for the prediction.

11. Conference website.

12. See ref. 3 for technical details.

13. We plan to report these new data in detail in future technical publications, particularly in a paper to be submitted to the Creation Research Society, and also in the final report of the RATE project two years from now.

*Dr. Humphreys is an Associate Professor of Physics at ICR.

http://www.voxdeibaptist.org/Noua_rata_de_data.htm

TIPURI DE PROŞTI ÎN… BIBLIE

img_7616

După logica Părinților Bisericești, prostia cade în sarcina unui demon, demonul prostiei. Acest liliac metafizic (negru,nu?) fâlfâie cu un singur scop: să ne prostească pe toți, să ne ducă de nas, să ne tâmpească. Nu intru în stofa universului nevăzut, dar am văzut suficienți proști încât să îmi dau seama că nu e nici un demon de vină, ci noi, noi, oamenii avem ceva strâmb în noi, sărim de pe axa vieții și ne învârtim bezmetic în jurul lucrurile neesențiale.

Biblia surprinde câteva ipostaze ale prostiei, ale unui tip de ramoliri implacabile; iată și dovezile – scurt comentate:

a) prostul-invidios. Apare în Psalmul 73, în prima parte. Simptome: crapă de ciudă pe vecinul realizat, stă la geam toată ziua să vadă ce mașină și-a mai cumpărat consăteanul lui, explodează de mânie când vede realizările celorlalți, cade în depresie când unii se mută în cartiere mai frumoase. Are  o singură întrebare răscolitoare:  „de ce le merge bine celor bogați?”. Prostul comparatist e specializat în angoase: „de ce Dumnezeu îl bate pe el și pe ceilalți… nu??” Nimic nu este corect în lumea asta, iar acest lucru îl va răscoli până va face infarct, iar atunci totul va deveni clar; din păcate… prea târziu!

b) prostul-ignorant. Tot în Psalmi, de data aceasta în Psalmul 92, versetul 6 spune: „omul prost nu cunoaște lucrul acesta și cel nebun nu ia seama la el” . Pe el nu îl interesează lucrurile de sus, de dincolo, din alt spațiu al cunoașterii senzoriale.  El vrea să știe cum e vremea mâine, să vadă meciul de deseară, să aibă mereu burta plină și să-i fie mereu încărcată bateria la telefon. Știe politică, glosează pe teme diverse, este descurcăreț, are pile la județ, strânge pentru sine, iubește viața… dar să nu pomenești de Dumnezeu. Dumnezeu este un medicament pe care l-am inventat noi, oamenii, ca să ne alinăm spaimele. Știe un citat din Gandhi, alte două-trei din filme, dar nimic din Biblie. Greșit! Știe din Biblie versetul: „capul plecat sabia nu-l taie”. Dacă te pui să-l contrazici, s-ar putea să te înjure.

c) prostul-logoreic. „…dacă și-ar ține gura” (Proverbele17:28). Dar poate? Nu rezistă pentru că sunt o mulțime de lucruri pe care le știe, le cunoaște, le-a experimentat. Funcționează pe bază de baterii reîncărcabile, reîncărcarea având loc tocmai în momentul vorbirii. Inepuizabil la sfat, expert în toate domeniile de activitate, are darul să te țină de vorbă până pierzi trenul. Știe un lucru esențial, dacă ar tăcea,  lumea s-ar lipsi de înțelepciunea lui, de aceea nu își poate permite să tacă. Sfat practic: dă-i dreptate din prima și fugi! Altfel nu o scoți la cale cu el.

Mai apare în Biblie: prostul recalcitrant la critică, prostul idolatru, prostul ce adună aiurea, prostul nervos, prostul filozof. Creștinul poate fi limitat cultural, intelectual, poate să nu fie poliglot, savant, cercetător științific, dar sub nici o formă nu trebuie să fie… prost!

Vasi Duma

TIPURI DE PROŞTI ÎN… BIBLIE

Opt semne că biserica ta s-ar putea închide

15 SEPTEMBER 2018

O putem numi spirala morții. Știu, nu este un termen prea plăcut. Înțeleg dacă vă simțiți stânjeniți.

În momentul în care sunt contactat pentru o problemă gravă dintr-o biserică, de obicei e prea târziu. Problemele au rădăcini adânci, însă membrii nu le-au observat sau au ales să le ignore.

Există 8 semne evidente în cele mai multe din biserici care se găsesc în punctul de a se închide. Dacă o biserică prezintă 4 sau mai multe din aceste semne, s-ar putea să fie într-o mare dificultate. Într-adevăr, s-ar putea închide mult mai rapid decât ar putea anticipa orice persoană din interiorul bisericii.

1. A existat o scădere numerică timp de 4 ani sau mai mult

Participarea la serviciile divine este într-o scădere constantă. Colecta poate scădea ceva mai puțin, întrucât cei rămași dau mai mult pentru ca biserica să poată funcționa în continuare. Există puține convertiri sau chiar deloc. Declinul este clar și generalizat.

2. Biserica nu reflectă comunitatea în care se află

Comunitatea și-a schimbat aspectul etnic, rasial sau socio-economic, însă biserica nu. Mulți membri vin din alte cartiere la biserică. Comunitatea probabil cunoaște foarte puțin despre biserică  sau chiar deloc. Iar biserica probabil cunoaște foarte puțin despre comunitate sau chiar deloc.

3. Congregația este alcătuită în mare parte din persoane adulte mai vârstnice.

E doar o problemă de câțiva ani de înmormântări pentru a nu mai fi nimeni în biserică.

4. Focalizarea este pe trecut, nu pe viitor

Majoritatea conversațiilor sunt despre ”vremurile bune de altădată”. Aceste vremuri pot însemna 25 de ani sau chiar mai mult în trecut. Adesea un pastor erou din vremuri trecute este păstrat ca model pentru a  i se călca pe urme.

5. Membrii sunt motivați în mod preferențial

Ei sunt mult mai preocupați de stilul de muzică, de programe, de programări și de opțiunile(facilitățile) proprii decât de  a merge și a spune și altora despre Evanghelie.

Definiția lor despre ucenicie este ”să-mi poarte alții de grijă”.

6. Bugetul este canalizat spre a fi folosit cu strictețe în interior

Majoritatea fondurilor sunt utilizate pentru întreținere și pentru a satisface diverse preferințe ale membrilor. Sunt puțini bani alocați pentru lucrare și misiune. Iar eventualii bani pentru misiune rareori sunt asociați cu implicarea membrilor în a împărtăși ei înșiși Evanghelia.

7. Există facilități pentru ”vaca sacră”

Poate fi o sală anume sau un amvon. Pot fi bănci în loc de scaune. Ar putea fi tot edificiul bisericii sau doar sanctuarul. Membrii țin morțiș la anumite lucruri pe care Dumnezeu le-ar vrea mai lejere.

8. Orice schimbare este primită cu o rezistență înverșunată

Membrii se confruntă cu alternativa de a se schimba sau a muri. Și deși sunt puțini cei care s-ar exprima în mod clar, opțiunea lor de a face ceva sau a nu face este opțiunea de a muri

Bisericile care au 4 sau mai multe din aceste semne au 3 opțiuni:

-Se pot îndrepta spre un proces de schimbare și revitalizare.

-Pot închide porțile pentru o vreme și apoi să le redeschidă cu un nume nou, o viziune nouă și  parțial cu oameni noi

-A treia opțiune desigur este cea de a nu face nimic. Aceasta este alegerea de a muri.

Din nefericire  mii de biserici vor face chiar asta în următoarele 12 luni.

Thom Rainer

Postări asemănătoare

STAREA JALNICĂ A BISERICILORSTAREA JALNICĂ A BISERICILOR

TIPURI DE PROŞTI ÎN… BIBLIETIPURI DE PROŞTI ÎN… BIBLIE

VOR RENUNȚA BISERICILE LA “ZONA DE CONFORT”?VOR RENUNȚA BISERICILE LA “ZONA DE CONFORT”?

Comunicat din partea pastorului Samy Tuțac, președintele Comunității Baptiste TimișoaraComunicat din partea pastorului Samy Tuțac, președintele Comunității Baptiste Timișoara

http://www.baptist-tm.ro/opt-semne-ca-biserica-ta-s-ar-putea-inchide/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/biserica/opt-semne-ca-biserica-ta-s-ar-putea-inchide/

O biserică s-a decis să își schimbe semnul de bun venit cu o avertizare…

un pistol pe o masa - imagine preluată de pe washingtonpost.com

La numai două zile după ce un om înarmat a ucis 26 de oameni de la o mică biserică baptistă din Southerland Springs, Texas, un pastor de la o biserică din Tampa Bay, Florida a postat pe Instagramnoul semn de ”bun venit” al bisericii. Pe acesta stă scris următoarele:

”Suntem complet armați – orice încercare va fi tratată cu forță mortală – da, suntem o biserică și noi ne vom proteja oamenii” – semnat Pastorii.

O biserica transformata poate schimba societatea

Biserica din secolul XXI are nevoie de reforma pentru a fi relevanta intr-o lume tot mai secularizata. Societatea se schimba cu rapiditate, dar Biserica are tendinta de a ramane intr-o zona care ii confera stabilitate. Din acest motiv a aparut o cultura a Bisericii care inlocuieste cultura Imparatiei lui Dumnezeu.

Fara indoiala, Isus nu purta cu sine o cultura bisericeasca, ci era o cultura a Imparatiei lui Dumneze. Insa noi am creat o cultura bisericeasca. A spus John Bevere.

Pentru a-L face cunoscut pe Hristos oamenilor, crestinii trebuie sa fie un model de integritate si sa traiasca adevarul Scripturii dincolo de zidurile Bisericii.

Biserica s-a prea bagat intre ziduri si din cauza aceasta se intampla multe in jurul nostru. Ba mai mult, ne certam si ne judecam pe tot felul de doctrine in timp ce se intampla tot felul de lucruri in Romania. A precizat Daniel Drumea, din localitatea Ceica, judetul Bihor.

Bineinteles ca noi ca oameni avem tendinta sa ne atasam de forme si formele nu sunt gresit, dar esenta este fondul. Si Domnul Isus Hristos a vorbit despre nevoia de „burdufuri noi”. Si burdufurile noi nu erau obtinute prin aruncarea celor vechi, ci cele vechi erau transformate. La fel face si Dumnezeu, reinnoieste lucrurile, pentru ca Biserica reprezinta oamenii si Dumnezeu reinnoieste oameni si reinnoieste biserici, reinnoieste colaborarea dintre biserici si aduce un spirit nou, pentru slujirea Imparatiei. A declarat Cristian Soimaru, pastor, Biserica Internationala Bucuresti.

Uneori, lumea crestina este neatractiva pentru oamenii necredinciosi. Modul in care acestia percep comunitatea crestina lanseaza o provocare pentru Trupul lui Hristos.

In Romania, o piedica pentru oameni de a se intoarce la Dumnezeu este legalismul in Biserica. In perioada Cupei Mondiale din Brazilia (n.r. 2014) am stat foarte mult de vorba cu necrestini si i-am intrebat (pentru ca am fost jurnalist in trecut) ce parere au despre pocaiti. Au spus trei lucruri. Majoritatea vad ipocrizie, judecata si este interesant ca multi barbati au zis ca nu au mai vazut oameni care sa aiba o parere mai proasta despre femei decat la pocaiti. A declarat Mihai Lundell, director, OCI Romania.

In ultimii 7 sau 9 ani am inceput sa inteleg ca Biserica trebuie sa opereze altfel, sa-si schimbe infatisarea si modul de functionare, dar sa-si pastreze mesajul. A subliniat Ian Green, director executiv, Ian Green Communications.

Tinerii au nevoie sa fie incurajati. Parintii au nevoie de strategie in relatia cu copiii. Cei necredinciosi au nevoie sa il cunoasca pe Dumnezeu. Toti au nevoie de un mesaj al dragostei, al credintei si al pocaintei. Eficienta bisericii depinde de modul in care intelege sa se adapteze la vremurile actuale, insa fara a modifica mesajul biblic.

Eu cred si stiu ca Dumnezeu are putere sa schimbe oamenii si de asta spuneam ca ma bucur cand vad o schimbare a unor oameni care chiar sunt adanc inradacinati in niste conceptii pe care eu le consider invechite. Si eu sper din toata inima ca si liderii sa fie recuperati si, in acelasi timp, sa fie o emulatie de jos in sus a generatiei care vine. Si nu ma refer doar la varsta biologica a oamenilor tineri, ci si la oameni care pot sa aiba o varsta mai inaintata, dar care realizeaza ca trebuie o schimbare pentru a raspunde cu adevarat menirii pe care o avem, de a fi martorii Domnului Isus Hristos in lumea de astazi. A marturisit Ioan Badelita, consilier judetean, Suceava.

Noi, pocaitii, trebuie sa ne reformam. Si una dintre reformele pe care trebuie sa le facem e sa renuntam la a reduce crestinismul la a merge in cer. Adevaratul crestinism e unirea cu Dumnezeu aici si acum pentru transformarea noastra si a societatii in care traim. A precizat prof. dr. Iosif Ton.

Deseori, vrem ca oamenii sa vina la noi, acolo unde ne simtim noi in siguranta, dar, de fapt, noi suntem chemati sa fim niste oameni „periculosi”. Trebuie sa mergem in intuneric, unde nu mai suntem in zona noastra de confort, cerandu-I lui Hristos sa ne ajute in mediul cel nou in care patrundem. A aratat Ian Green, director executiv, Ian Green Communications.

Romania are un potential evanghelic important pentru a duce Vestea Buna intr-o Europa in care multi tanjesc dupa o forma de spiritualitate si dupa o experienta crestina autentica. De asemenea, ridicarea islamului in Batranul continent aduce provocari, dar si oportunitati.

Stire difuzata in emisiunea Mapamond crestin 732 – 29 iulie 2018. Ultimele stiri crestine – http://alfaomega.tv/stiri

 

Citeste mai mult la http://alfaomega.tv/stiri/mapamond-crestin/9162-o-biserica-transformata-poate-schimba-societatea

http://alfaomega.tv/stiri/mapamond-crestin/9162-o-biserica-transformata-poate-schimba-societatea#axzz5Mq1NyIvm

https://ardeleanlogos.wordpress.com/biserica/o-biserica-transformata-poate-schimba-societatea/

Nu lăsați niciodată acești „șase oameni” să pună mâinile pe volanul de conducere al Bisericii…

 

Nu lăsați niciodată acești „șase oameni” să pună mâinile pe volanul de conducere al Bisericii…

Pentru mai bine de 2000 de ani Biserica a supraviețuit la războaie, persecuție, erezii, tirani, șarlatani, profeți falși, escroci și rebeli dezbinători. Satan a atacat Biserica din exterior și a infiltrat-o din interior, însă cu toate acestea Creștinismul crește mai rapid în anumite părți ale lumii decât oricând altcândva în istoria umanității.

Asta nu înseamnă neapărat că diavolul s-ar retrage. El este un dușman neobosit, iar noi trebuie să fim în mod constant conștienți de strategiile lui. Atunci când diavolul atacă, el folosește în mod normal agenți umani care duc la îndeplinire lucrarea sa. Acesta este și motivul pentru care păstorii Bisericii sunt chemați să protejeze poporul lui Dumnezeu de cei care ar putea deturna misiunea noastră.

În toți anii mei de slujire am observat că trucurile diavolului sunt de fapt la fel, oriunde ai merge. El folosește o proiecție familiară de caractere care să pună discordie în Biserică, să ne distragă de la misiunea noastră și să ne facă să ne schimbăm direcția. Dacă acești oameni se regăsesc în cadrul Bisericii tale, ei trebuie confruntați. Nu lăsa niciodată pe următorii șase oameni să pună mâinile pe volanul de conducere al Bisericii:

Controlorul financiar

Fiecare Biserică are nevoie de sfatul înțelept al sfinților mai în vârstă, inclusiv al acelora care au experiență în domeniul afacerilor. Doar că uneori, atunci când oameni imaturi spirituali sunt puși în astfel de poziții, ei pot dezvolta un sens de proprietate sau de îndreptățire. Dacă acest aspect nu este verificat, ei încearcă să-și folosească banii proprii pentru a cumpăra influență. Acesta a fost de fapt și păcatul lui Anania și Safira din Faptele Apostolilor 5, iar pedepsirea lor severă a clarificat aspectul că lui Dumnezeu nu îi place când oamenii încearcă să controleze Biserica Sa cu banii lor.

Iacov 2:1-7 îi avertizează pe păstorii bisericilor să nu dea locuri în fața Bisericii celor bogați. Cu toate acestea… în multe congregații membrii bogați și-au mituit traseul lor spre a ajunge într-un loc de favoare așa încât să poată lua ei decizii acolo. Păstorii slabi nu vor schimba acest tip de comportament pentru că…ei se tem să nu ofenseze pe marii donatori.

Auto-intitulatul proroc

Trebuie să dorim cu seriozitate darul profeției în bisericile noastre (1 Tesaloniceni 5:20-22). Dar apostolul Pavel i-a avertizat pe coloseni cu privire la oamenii super-spirituali care pretind că știu întotdeauna ceea ce spune Dumnezeu celor din conducere (Coloseni 2:18-23).

Diferența dintre profeții adevărați și cei auto-proclamați este atitudinea lor. Profeții legitimi sunt iubitori, au o inimă de slujitor și sunt supuși autorității evlavioase. Profeții periculoși sunt cei care nu pot fi corectați. Ei sunt mândrii din punct de vedere spiritual, tind să fie critici la adresa pastorilor și adesea lasă o urmă de relații distruse în urma lor. Să nu lăsați niciodată pe cineva de acest gen să fie într-o poziție de conducere.

Primitorul de atenție

În biserică noi îi încurajăm pe credincioși să-și descopere darurile lor. Aceasta funcționează bine atunci când cineva apare în jurul lor și are nevoie să dovedească ceva cuiva sau persoanei sale. Apoi, lucrurile devin ciudate…mai ales pentru că bisericile au platforme și microfoane. Oamenii nevoiași din punct de vedere emoțional vor scena. S-ar putea chiar să ceară o șansă de a predica sau de a cânta un solo și s-ar putea să se înfurie dacă nu îi lași.

Din modul cum am înțeles eu Scriptura, Dumnezeu nu alege oamenii care vor să fie văzuți de oameni, nici pe cei cărora le place să se audă vorbind. El cheamă bărbați și femei care știu că nu au nimic de oferit. El alege slujitori care nu se încred în abilitatea lor ci în El. Noi trebuie să-i învățăm pe acaparatorii de atenție imaturi că Dumnezeu trebuie să zdrobească toată ambiția egoistă înainte ca El să-i poată pune într-o poziție sau postură vizibilă. Și trebuie să-i învățăm că lucrarea este cu privire la a sluji atunci când nimeni altcineva nu te vede.

Răzbunătorul amar

Biserica este plină de oameni cu stima de sine scăzută sau care au fost răniți de păstori sau de alți membrii din biserică. Asta este de înțeles. Dar dacă cineva nu și-a rezolvat rănile proprii, el poate răspândi resentimentul lui precum un cancer. Evrei 12:15 ne avertizează să fim atenți cu privire la cei care au o „rădăcină de amărăciune” deoarece ei vor cauza tulburare, vor răspândi bârfe și vor pângării pe mulți. Amărăciunea este adesea și cauza multor dezbinări de biserici. Să nu lași niciodată o persoană cu amărăciune să fie într-o poziție de conducere.

Prădătorul sexual

Pavel a spus păstorilor din Efes să „luați seama deci la voi înșivă și la toată turma” (Faptele Apostolilor 20:28). Această atitudine de vigilență este în mod special importantă în mediul sexual lipsit de griji din zilele de astăzi. Lupii prădează pe cei inocenți și asta îi include pe copii, femeile abuzate care au o stimă de sine scăzută și oricine altcineva care se luptă cu confuzia sexuală. Bisericile trebuie să pună în aplicare reguli stricte cu privire la cine lucrează cu copiii și cu tinerii. Și noi trebuie să fim voitori să confruntăm pe orice persoană imorală, bărbat sau femeie, care se folosește de biserică să-și găsească un nou partener de sex.

Imaturul știe-tot

Cu mult timp în urmă, Satan a condus o rebeliune angelică în ceruri. De atunci, mulți lideri au încercat să răstoarne pe alți lideri pentru a le lua locul și poziția. Acest proces este întotdeauna murdar și produce divizare, iar cei care conduc astfel de rebeliuni descoperă că ciclul acesta murdar este repetat și destul de ușor pot ajunge ei în situații similare. Ce oferi aceea primești.

Am putea elimina această durere dacă liderii creștini l-ar imita pe David, care a așteptat cu răbdare ca Dumnezeu să-i dea tronul în loc să pună mâna pe poziția regelui Saul. Oricare lider creștin care este prea dornic să conducă nu a fost pe deplin testat. De asemenea, Apostolul Pavel ne avertizează de faptul că nu trebuie să punem un nou convertit într-o poziție de conducere, „să nu fie convertit de curând, ca nu cumva să se umfle de mândrie și să cadă sub aceeași condamnare ca și diavolul” (1 Timotei 3:6).

Biblia ne-a oferit avertismente clare cu privire la cine să avem încredere în domeniul conducerii în biserică. Nu acordați vreunuia din aceste șase caractere vreo poziție în biserica voastră până ce nu se pocăiec cu adevărat și până ce Duhul Sfânt nu le-a transformat caracterul.

Thom Rainer, președintele LifeWay Christian Resources

https://www.facebook.com/samytutac/posts/1192727460864656

Nu lăsați niciodată acești „șase oameni” să pună mâinile pe volanul de conducere al Bisericii…

Thom Rainer, președintele LifeWay Christian Resources

https://www.facebook.com/samytutac/posts/1192727460864656

Similare
Despre ADMIN (18074 de articole)
Nu va ingrijoarti,dar,de ziua de maine; caci ziua de maine se va ingrijora de ea insasi. Ajunge zilei necazul ei

Nu doar evanghelicii sunt ,,sectanți“! Și ortodocșii sunt!

Publicat pe 20 Apr 2018 //

Preşedintele Ucrainei, Petro Poroşenko, a propus joi în faţa parlamentului de la Kiev crearea unei Biserici ortodoxe ucrainene independente de Patriarhia Moscovei, decizie pe care o consideră de importanţă ‘geopolitică’, informează agenţia EFE.

‘Această decizie merge mult dincolo de mediul ecleziastic. Este vorba despre independenţa noastră definitivă faţă de Moscova. Aici nu vorbim doar de religie, ci de geopolitică’, a explicat Poroşenko în faţa Radei Supreme (legislativul ucrainean), scrie agerpres.ro.

Autodescriindu-se drept un credincios convins, liderul ucrainean a insistat că este în joc ‘securitatea naţională şi apărarea în faţa războiului hibrid’ rus, întrucât ‘Kremlinul vede în Biserica Ortodoxă Rusă unul dintre principalele sale instrumente de influenţă în Ucraina’.

‘Nu vom rămâne indiferenţi în faţa ingerinţei unui alt stat în problemele noastre ecleziastice, în faţa încercărilor sale de a exploata în propriul interes sentimentul unei părţi a ortodocşilor ucraineni’, a mai spus Poroşenko.

El a insistat că, în opinia sa, crearea unei Biserici independente ‘are aceeaşi importanţă’ precum acordul de asociere la Uniunea Europeană, liberalizarea regimului de vize sau aderarea la UE şi NATO.

Prin urmare, liderul ucrainean a propus să fie trimisă o petiţie cu cererea sa către Patriarhia de Constantinopol, primind pentru acest demers sprijinul a 268 de deputaţi, cu 42 mai mulţi decât ar fi avut nevoie.

Ucraina speră astfel că Patriarhul de Constantinopol, Bartolomeu I, va emite un Tomos (decret) care să-i permită acestei ţări crearea propriei sale Biserici, care din anul 1686 este subordonată canonic Patriarhiei Moscovei.

În plus, după cum a subliniat însuşi preşedintele ucrainean, iniţiativa sa are nevoie de susţinerea celorlalte Biserici ce formează comunitatea ortodoxă, care include ţări precum România, Bulgaria, Serbia, Grecia şi Georgia.

Poroşenko a dezvăluit că pe 9 aprilie a discutat timp de mai multe ore această chestiune cu Bartolomeu I, întâlnire despre care a spus că în urma ei s-a simţit încurajat să facă un asemenea pas.

Dar el a ţinut să adauge că o creare a unei noi Biserici nu va încălca drepturile fundamentale ale ucrainenilor, inclusiv libertatea de credinţă. ‘Biserica ortodoxă unită nu va fi statală. Toţi credincioşii au şi vor avea dreptul de a-şi alege liber atât lăcaşul de cult cât şi jurisdicţia ecleziastică. Cine doreşte să rămână în Biserica ce va fi în continuare unită cu Biserica Ortodoxă Rusă, i se va garanta dreptul de a alege’, a asigurat Poroşenko, estimând drept ‘inacceptabil’ să se recurgă la forţă, interdicţii sau violenţă în relaţiile interreligioase.

CITESTE MAI MULT:https://barzilaiendan.com/2018/04/19/nu-doar-evanghelicii-sunt-sectanti-si-ortodocsii-sunt/

Ultimele articole

Nelu Popelea: Ce asteptari ai de la Biserica ta ?


Publicat pe 23 Mai 2018 de ADMIN în Anunturi

Incep a scrie aducandu-mi aminte de expresia folosita adesea de noi slujitorii la sfarsitul programelor din biserica : “iata-ne ajunsi cu bine la sfarsitul programului din aceasta zi…”; altfel spus : “ bine ca nu a murit nimeni…”de plictiseala. Se pare ca asta este mai nou bucuria pastorului… Pe vremea cand eram simplu corist (ca acum sunt complicat pastor), intr-o zi de mare liniste in Adunare isi face aparitia o soparla. Va puteti da seama ce s-ar fi putut intampla in timpul predicii daca ar fi vazut-o fetele sau unele surori de la cor? Cred ca si altistele cantau sopran atunci.

Speriata de doi trei basisti curajosi, soparla a facut cale intoarsa.

Spiritualizand lucrurile pot spune ca nici un fel de plictiseala nu-i de la Dumnezeu. Plictiseala daca nu-i dumnezeiasca ea nu poate fi decat de la cel rau. Lumea spirituala se imparte in doua culori : ori alb, ori negru. Culoarea gri este incercarea diavolului de a se preface in inger de lumina, uitand ca in iad va fi din abundenta culoarea gri; cenusa focului vesnic.

Ce ma ingrijoreaza mai tare, este ca atunci cand ne plictisim la biserica, stam in prezenta celui rau, a “sarpelui vechi”, si nu se sperie nimeni; ne-am obisnuit.

Am un grup de studenti foarte dinamici la scoala de misiune Team Action din Arad, cu care daca merg in misiune se bucura toata biserica chiar daca ei un fac nici o lucrare. De ce? Pentruca oamenii ii vad ne-plictisiti. Si acesta-i lucru rar azi in biserica. Biserica ta nu va fi altcumva de cum esti tu si familia ta. Prietenii care viziteaza biserica vor fi atat de eliberati cat de liber esti tu. Bolnavi vor fi atat de sanatosi cat de sanatos esti tu si familia ta.

Candva bolnavii asteptau in scaldatoare sa tulbure ingerul apa, astazi bolnvavii asteapta mai degraba pensia de boala si medicamente compensate.

Inchei spunandu-va ca biserica noastra va fi tot la fel cum este mentalitatea noastra. Biserica poate deveni locul unde 100,200 sau 1000 de oameni isi traiesc singuratatea in común.

Intr-o zi am fost socat de atitudinea unui slujitor cu care am fost la o sora in varsta ce era paralizata in pat, iar familia credea ca numai Domnul mai poate sa-i dea viata.  Am uns-o cu untdelemn in Numele Domnului si ne-am rugat sa o vindece Domnul. La urma, fratele slujitor si-a luat ramas bun de la sora bolnava strigand langa urechea ei : “pace sora, ne vedem in Rai”. Ce credinta “mare”avea fratele.

Marea asteptare de la biserica mea este sa un astepte ci sa se grabesca ca sa poata grabi. Incepeti asteptare de la biserica ta de aici : 2 Petru 3:11-12 .

Editorial scris de Pastor Nelu Popelea © www.crestintotal.ro

Citeste mai multe editoriale de Nelu Popelea

Nelu Popelea: Ce asteptari ai de la Biserica ta ?

https://ardeleanlogos.wordpress.com/biserica/nelu-popelea-ce-asteptari-ai-de-la-biserica-ta/

Cinci motive pentru care ne luptăm să citim Biblia în mod regulat

11/15/2018

un om ține o Biblie în mână la o întâlnire - imagine preluată de pe christianpost.com

În articolul anterior am oferit patru motive pentru care să citim Biblia în mod regulat. Chiar dacă nu ai reușit să citești acel articol, probabil că ai un sentiment puternic că… trebuie să-ți citești Biblia mai mult decât o faci acum. Se pare că majoritatea americanilor, inclusiv cei care nu sunt creștini, se simt astfel, conform unui studiu din martie 2018 efectuat de American Bible Society (pe link aveți pdf-ul cu descoperirile lor, e destul de exhaustiv materialul, dacă doriți să-l aprofundați). Ideea e că relativ există puțini oameni care își citesc Biblia în mod regulat, sau care să crească implicarea lor de citire a Bibliei în anul care va urma.

Se spune că ”numărul magic” pentru frecvența citirii Bibliei este de patru zile pe săptămână. Cercetătoriiau găsit că oamenii care citesc mai frecvent Biblia sunt mult mai puțin probabil să se angajeze în comportament riscant – adică în abuzul de alcool, a avea sex în afara căsniciei, a urmări pornografia sau implicarea în jocurile de noroc, am discutat în articolul anterior pe scurt despre acestea – și sunt mult mai predispuși să-și împărtășească credința lor creștină cu alții și să-i ucenicizeze.

În ultimii opt ani, doar aproximativ 20% dintre adulții din Statele Unite au raportat că au citit Cuvântul lui Dumnezeu în patru sau mai multe zile pe săptămână. Numerele reale sunt probabil mult mai joase… pentru că oamenii tind să supra-raporteze un comportament dezirabil. Creștinii citesc Biblia mai mult decât necreștinii, însă majoritatea creștinilor din SUA nu sunt cititori regulați ai Bibliei. Ei vor să fie… dar nu sunt.

Iată mai jos cinci motive pentru care noi ne luptăm să citim Biblia în mod regulat:

1. Citim în grabă. Vi s-a întâmplat să comunicați cu cineva pe email și să-i scrieți detaliat și lămurit ceva și … să nu primiți răspuns la mesaje? Mie da. Mesajele lungi nu sunt citite. Cei cărora le sunt adresate vor să găsească sumarul, esențialul.

Acum însă a apărut mesageria instantă, smartphone-urile, site-urile de socializare. Astăzi nu mai e nevoie să lucrezi la o companie de informația tehnologiei ca să fi inundat cu tot felul de lucruri de citit. Și noi citim în fugă totul. Dacă nu obținem ceea ce avem nevoie în câteva secunde, mergem mai departe.

Biblia nu a fost scrisă în biți de sunete care să se audă bine pe un smartphone. Nu a fost desemnată pentru oamenii ocupați care vor răspunsuri rapide la întrebări specifice.

2. Biblia este o provocare să o citești. Chiar și pentru cititorii avizi, Biblia poate fi o provocare să o citești. Pentru începători este chiar lungă, cu 66 de cărți și 1189 de capitole. Circa 40 de autori diferiți au scris porțiuni ale Bibliei, lucrarea lor fiind cuprinsă nu doar în câțiva ani, ci multe secole. Acei autori au scris în câteva limbi diferite și au folosit sintaxe, matafore și structuri de propoziții cu care mulți dintre noi ne luptăm astăzi.

Biblia este o carte diversă ce include nu doar relatări și învățături, dar și poeme, genealogii și legi detaliate. O mare parte a Noului Testament este formată din scrisori ce au fost scrise pentru audiențe specifice din primul secol. Acele scrisori au fost dictate și captate pe viu, unele dintre transcrieri includ propoziții foarte lungi care sunt împachetate cu idei teologice complexe.

Chiar și creștinii mai vechi care știu multe despre autorii Bibliei și vremurile și culturile în care aceștia au trăit… se luptă cu anumite părți ale Bibliei. Noi, însă, ne putem lupta să citim și să înțelegem mult mai multe din Cuvântul lui Dumnezeu.

3. Părți ale Bibliei sunt plictisitoare. Ai încercat să citești toată Biblia într-o perioadă determinată de timp, cum ar fi într-un an? Eu da. De câteva ori. Nu am reușit niciodată. Am început cu Geneza cu entuziasm și am trecut prin ea foarte repede. Exodul merge bine. Și apoi m-am lovit de duetul dinamic al cărților Levitic și Numeri. Vă redau mai jos o privire de ansamblu al primelor 15 capitole din Levitic:

Capitol(e)          Topic(e)
1-6                       legile pentru jertfe
6-7                       preoții și jertfele
8-9                       Aaron și fiii săi
10                        moartea lui Nadab și Abihu
11-12                  legi despre mâncare și naștere de copii
13-14                  legea cu privire la leproși
15                        legi cu privire la scurgerile trupești

Dacă reușesc să trec de aceste două cărți, apoi mă lovesc de obicei de un zid undeva în cartea Regilor sau în Cronici. Și majoritatea celor 42 de capitole din Iov sunt aparent conversații fără sfârșit dintre Iov și prietenii săi.

Vechiul Testament este încărcat cu material crâncen, chivernisit, dar părțile plictisitoare pot părea insurmontabile.

4. Versiunile cele mai populare prezintă provocări speciale. Spre exemplu, versiunea King James (KJV) a Bibliei în engleză a fost scrisă în 1611 și încă este alegerea de top a 55% dintre cititorii de Biblie din America, iar popularitatea ei crește mai rapid decât oricare altă versiune. Însă folosirea în cadrul ei a termenilor arhaici fac dintr-o carte provocatoare să devină aproape imposibil de înțeles pentru mulți oameni, descurajându-i să mai aprofundeze în text pe cont propriu.

5. Părțile bine citite pot deveni perimate. Am reușit să citesc toată Biblia de la cap la coadă, dar admit că există părți ale Bibliei cu care sunt foarte familiar. Știți povestirea cu Bunul Samaritean? Cred că am citit-o, am reciti-o, am auzit sute de predici despre ea de nenumărate ori. Nu prea sunt eu priceput la memorarea scripturilor, dar am memorat melodia Messiah a lui Handel după ce am cântat-o cu alții și ascultând-o de așa de multe ori.

Atunci când ajung la un pasaj familiar din Biblie parcă intru pe pilot automat. Citesc povestirea, dar nu prea acord atenție… pentru că a devenit perimată pentru mine.

Deci, care este soluția?

Există o imensă valoare în citirea Bibliei în mod regulat. Mulți oameni vor să citească Biblia mai mult, dar se luptă cu aceasta. Care să fie răspunsul? În următorul articol vă voi oferi câteva ponturi care să vă ajute să citiți Biblia mai regulat.

Chris Bolinger - imagine preluată de pe amazon.com

 

Notă: Materialul de mai sus este o adaptare personală după o postare scrisă de Chris Bolinger (foto alăturat) pe 30 septembrie 2018 în secțiunea Voices de la Christian Post. Chris este autorul cărții Daily Strength for Men (Tărie zilnică pentru bărbați) disponibilă din noiembrie 2018 de la editura BroadStreet Publishing. Dacă citați acest material în altă parte, rog să păstrați toate link-urile din el și să oferiți sursa citării lui, adică acest blog. Mulțumesc.

CINCI LUCRURI LA CARE SĂ NU ASCULŢI NICIODATĂ

Unele lucruri nici nu merită să le asculți - imagine preluată de pe site-ul charismanews.com

Unul din predicatorii renumiți ai tuturor timpurilor, Charles Spurgeon, avea obiceiul de a spune totdeauna studenților săi de la școala biblică că un lucrător al Evangheliei nu trebuie să permită niciodată ca opiniile sau atitudinile oamenilor să-i distragă de la slujirea cu sfințenie înaintea lui Dumnezeu. Spurgeon a adoptat vorba ”un ochi orb și o ureche surdă” pentru a ajuta pe ucenicii lui să nu permită oamenilor din jur să-i împiedice din a-și îndeplini misiunea lor.

Ulterior Spurgeon a scris, ”Nu ne putem închide urechile precum ne închidem ochii, căci nu aveam pleoape la urechi…, și totuși este posibil să sigilăm portalul urechii astfel încât să nu intre în ea nimic de contrabandă”.

În decursul anilor am învățat că există anumite conversații la care trebuie să-mi închid urechile. Cuvintele au puterea să ne inspire, însă tipul greșit de cuvinte ne poate deraia. Și dacă tot suntem în era Facebook – unde toți simt că trebuie să se injecteze în fiecare argument – trebuie să învățăm să ne închidem urechile ca nu cumva să ajungem într-o luptă care nu ne aparține și unde nu avem nimic de câștigat.

Posturile de televiziune, mesajele și dezbaterile politice și comunicările fără număr din jurul nostru modelează o generație de persoane supra-reactive. Nu tot ce se întâmplă în jurul nostru are nevoie de un răspuns din partea noastră. Următoarele cinci lucruri de mai jos sunt lucruri la care învăț să-mi închid urechile:

1). Ofensele altor persoane. Unele persoane care au fost ofensate acum un sfert de secol în urmă nu se liniștesc până nu văd că li se face dreptate – și îți vor cere să le spui de care parte ești în acest proces. Stai la cel puțin două mile depărtare de astfel de dispute, ori vei fi tras în aceasta precumnisipurile mișcătoareProverbe 26:17 spune, ”Un trecător care se amestecă într-o ceartă care nu-l priveşte este ca unul care apucă un câine de urechi.” Tu nu ești juriul și nu trebuie să îți dai verdictul în această privință.

2). Bârfa stupidă. Sunt uimit să văd creștini care au experimentat iertareași dragostea lui Isus cum îi analizează aspru pe alți oameni cu cuvintele lor. Atunci când Biblia face referire la ”bărfă pizmuitoare” (sau clevetire, cum apare în versiunea română a 1 Timotei 3:11), cuvântul grecesc folosit aici estediabolos, care este de fapt un titlu folosit pentru Satan pentru că el îl acuză pe om înaintea lui Dumnezeu. Bârfa este lucrarea diavolului, dar cuțitele pe care le folosește el să îi taie pe oameni în bucăți par foarte religioase!

Bisericile pot fi destrămate atunci când oamenii fac minciuni unii despre alțiiinterpretează greșit motivele sau crează suspiciuni pe care ei le împărtășesc drept ”cereri de rugăciune”. Bârfele sunt gata să eliberezeponturi – despre unde a fost văzut pastorul săptămâna trecută, despredivorțul lui cutărescu, despre reputația lui altu sau despre motivul pentru care soția pastorului nu le-a zâmbit duminica trecută. Nici să nu încerci să guști bucata suculentă pe care vrea să ți-o servească un clevetitor; spune-i persoanei că bârfa nu este în dieta ta.

3). Criticismul de mâna a doua. Am încercat să fiu deschis față decriticism, și ușa mea este mereu deschisă dacă vrea cineva să-mi arate defectele mele. Dar dacă aud prin via bisericii că la fratele Popescu nu i-a plăcut predica mea, sau că fratele X-ulescu crede că sunt prea dur, nu mai acord alt gând acestor vorbe. Cu certitudine că acel raport probabil că nu este adevărat, și în al doilea rând, dacă acești oameni vor să mă critice atunci o pot face în fața mea. De altfel nu am nevoie să mă îngrijorez de orice comentariu pe care îl face cineva cu privire la mine.

Decât să fi prins în fiecare vorbă și să fi consumat de fiecare picătură de energie emoțională de îngrijorare cu privire la ce spun oamenii despre tinemai bine ai fi mai preocupat să fi pe plac lui Dumnezeu.

4). Acuzațiile false. Dacă ești implicat în lucrarea unei biserici sunt șanse că, mai devreme sau mai târziu, vei fi criticat aspru de cineva care crede că este datoria lor spirituală să distrugă reputația ta. Cunosc pastori care au trebuit să îndure asasinarea caracterului – ori prin Sauli (lideri nesiguri),Absalomi (subordonați necredincioși) sau Șebe (critici rebeli). Cu toate acestea,nu cred că este responsabilitatea mea să urmăresc pe fiecare persoană care are o opinie slabă cu privire la mine.

În cazul lui David, el s-a încrezut în Dumnezeu ca să poată confunta pe cei care i se opuneau. El nu și-a târât în tribunale dușmaniiNu avea un caracter atât de fragil încât să mergi să-i vânezi pe cei care nu te plac. Ia ocolitoarea și lasă-l pe Dumnezeu să se folosească chiar și de dușmanii tăi ca să-ți edifice caracterul.

5). Învățăturile exotice dar lipsite de roade. În fine, am învățat că trebuie să mă fac că nu aud flecărelile creștinilor populari care sunt deghizate ca un adevăr. Mă întreabă unii ce cred despre profeția lui cutare despre viitorul președinte al Americii… sau dacă am auzit de revelația despre planurile Rusiei de a invada Israelul… sau ce părere am despre uriașii din Geneza 6. Eu de fiecare dată schimb subiectul.

Nu sunt interesat să intru în mimetismul spiritual al nimănui și nu-mi irosesc suflarea de viață în a discuta despre speculații, presupuneri, revelații ne desfășurate sau viziuni sumbre care nu au nici măcar o bază biblică. Să păstrăm lucrurile principale prioritare. Dacă nu e vorba despre a duce evanghelia lui Isus la cei pierduți mai bine îmi închid urechile. Dacă ne-am concentra cu toți la ceea ce contează de fapt, și amscoate din undă distracțiileam câștiga lumea pentru Hristos mult mai repede.

 

Notă: Articolul de față este o adaptare după un material apărut inițial în CharismaNews pe 28 iulie 2016, scris de J. Lee Grady (foto alăturat) fost editor la Charisma. El poate fi urmărit pe Twitter @leegrady. Este autorul a mai multe cărți care includ 10 Liest the Church Tells Women, 10 Lies Men Believe, Fearless Daughters of the Bible și The Holy Spirit is Not for Sale. Mai multe despre lucrarea lui The Mordecai Project, puteți citi de pe site-ul themordecaiproject.org. Dacă folosiți acest material în altă parte rog să păstrați toate link-urile din el și nota aceasta de final, precum să oferiți sursa citării materialului, adică acest blog. Mulțumesc.
http://crestinismtrait.blogspot.ro/2016/07/5-lucruri-la-care-sa-nu-asculti.

CHIPUL LUI DUMNEZEU ÎN NOI

download

Iosif Ţon – Chipul lui Dumnezeu în noi

Biblia nu ne spune ce înseamnă faptul că am fost făcuţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu sau, mai scurt, în ce constă chipul lui Dumnezeu în om. Discuţiile teologilor pe această temă sunt nesfârşite şi răspunsurile lor sunt foarte diferite unele de altele. Cine vrea să vadă un rezumat al lor, îl pot găsi în Teologia creştină de M. Erickson, la paginile 434-450.

Răspunsul tradiţional a fost că „raţiunea” sau faptul că „omul este o fiinţă raţională” este chipul lui Dumnezeu în om. Pentru o mai bună cunoaştere, concepţia aceasta a dominat epoca patristică şi ortodoxă şi vine de fapt de la Aristotel, care încadrează omul între animale, cu diferenţa că „omul este un animal raţional”.

Părerea mea este că cel mai mult ne apropiem de înţelegerea biblică dacă acceptăm că chipul lui Dumnezeu în om este „personalitatea”, sau faptul că omul este „o fiinţă personală”, sau o persoană.

O persoană este în primul rând o fiinţă care gândeşte pentru sine, simte pentru sine şi voieşte sau ia decizii pentru sine. În al doilea rând, o persoană are capacitatea şi nevoia de a intra în relaţii cu alte persoane. Spun „nevoia” deoarece omul nu se poate dezvolta ca om decât în relaţie cu alţi oameni şi calitatea relaţiilor de care este capabil defineşte calitatea acelei persoane. În al treilea rând, o persoană are capacitatea de „a ieşi din sine”, adică de a se uita la sine, de a se analiza pe sine, de a se judeca şi aprecia sau condamna pe sine.

Cu alte cuvinte, o persoană are o viaţă lăuntrică, are relaţii cu alte persoane şi se poate gândi pe sine.

Cea mai importantă revelaţie pe care o avem despre Dumnezeu este că el există în trei Persoane: un Tată, un Fiu şi un Duh Sfânt. Între aceste trei Persoane există relaţii perfecte şi datorită acestui fel de relaţii aceste Persoane au fericire perfectă (vezi expresia „fericitul nostru Dumnezeu” în 1 Timotei 1:11 şi 6:15).

Scopul cu care am fost creaţi este să fim persoane care intră în relaţii intime cu Persoanele din Sfânta Treime.

Cu cât vom ajunge la relaţii mai intime şi mai perfecte cu Sfânta Treime şi cu cât vom învăţa să creăm relaţii trinitariene cu alte persoane (în familie, la serviciu, în Biserică) cu atât vom avea mai multă fericire!

Abia atunci când relaţia noastră cu Persoanele din Sfânta Treime este reală şi activă, persoana noastră se dezvoltă şi se împlineşte, căci abia atunci am ajuns în situaţia pentru care am fost concepuţi şi creaţi.

http://newsnetcrestin.blogspot.ro/2015/06/iosif-ton-chipul-lui-dumnezeu-in-noi.html

Cele 24 de vămi ale văzduhului pe care le trece sufletul celui mort. Ce spune Biblia?

download

CEL VIU ÎN VECII VECILOR

” Când L-am văzut, am căzut la picioarele Lui ca mort. El Şi-a pus mâna dreaptă peste mine, şi a zis: “Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi şi Cel mihai sarbude pe urmă, Cel viu. Am fost mort, şi iată că sunt viu în vecii vecilor. Eu ţin cheile morţii şi ale Locuinţei morţilor. (Apoc.1:17-18)

A înviat cu adevărat. Nu numai faptul că mormântul era gol confirmă știrea, ci și faptul că S-a arătat urmașilor Lui. L-au văzut și s-au convins că este Domnul. Au vorbit cu El și i-au văzut urmele cuielor din palme și cel al suliței din coastă. L-au urmărit mâncând fagure de miere în seara învierii și pește prăjit pe țărmul Mării Galileii. S-a convins și Toma că El este Cel Viu, apoi L-au întâlnit peste cinci sute de frați. Avea să-L vadă Ștefan stand la dreapta Tatălui în timp ce era omorât cu pietre și să-L întâlnească și Saul din Tars în drumul lui spre Damasc. Dar imaginea care întrece orice descriere este cea descrisă de Ioan în Insula Patmos. Pentru câteva clipe cortina veșniciei se deschide și panorama ce se zărește este fascinantă: ”semăna cu Fiul omului, îmbrăcat cu o haină lungă până la picioare, şi încins la piept cu un brâu de aur.  Capul şi părul Lui erau albe ca lâna albă, ca zăpada; ochii Lui erau ca para focului;  picioarele Lui erau ca arama aprinsă, şi arsă într-un cuptor; şi glasul Lui era ca vuietul unor ape mari.  În mâna dreaptă ţinea şapte stele. Din gura Lui ieşea o sabie ascuţită cu două tăişuri, şi faţa Lui era ca soarele, când străluceşte în toată puterea lui.” (Apoc.1:13-16). Este El în toată splendoarea. Cu un trup cosmic slăvit, nesupus spațiului și timpului și nici putrezirii, ci Viu în Vecii Vecilor! În timp ce respirația ți se oprește Cel Viu se apropie și are ceva să-ți spună.

1). Mesajul LuiFii atent la cuvintele Lui: ”El Şi-a pus mâna dreaptă peste mine, şi a zis: “Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă.” (Apoc 1:17). Cel Omniștient înțelege nevoia ta; știe temerile și neliniștea din sufletul tău. Cunoaște biruințele și înfrângerile din viața ta. Vede bine luminile și umbrele care te urmăresc. Iată de ce strigă:“Nu te temeȘi ca să n-ai nici o îndoială explică faptul că întreaga existență din univers stă sub controlul Său. El este primul dar și ultimul; este la început dar și la sfârșit în toată creația. Exact ca în seara Învierii când a pătruns prin ușile încuiate în camera unde se adunaseră urmașii Lui fricoși și tulburați și le-a spus: “Pace vouă!”(Ioan 20:19,21). Tu cel ce cauți liniște și pace, oprește-te! Cel Viu are același mesaj și pentru tine. Vrea să se apropie de tine și să-ți spună: ”Nu te teme! Pace ție!” A înviat și trăiește tocmai ca tu să treci cu bine prin toate situațiile care vin în viața ta. Este omniprezent; poți să-L chemi 24/7. Niciodată nu sună ocupat la telefonul cerului. Se bucură din toată inima să vorbească cu tine și să-ți facă bine. Are pentru tine și casa ta binecuvântări și împliniri ”cu caru” și dorește să te aibă lângă El în glorie. Este vremea să faci liniște în suflet și să asculți mesajul Celui Înviat. Apoi să pornești la drum biruitor avându-L în inima ta ca Mântuitor și Domn al tău. Asta e tot!

2). Identitatea LuiArgumentul că este viu vine tocmai din faptul că El vorbește. Are un mesaj pentru omenire și după mai bine de două mii de ani. Dar ca să întărească mesajul Său, El decide să ”semneze” și să se prezinte spunând: ”Cel viu. Am fost mort, şi iată că sunt viu în vecii vecilor.” (Apoc.1:18). Cu alte cuvinte: ”Acesta sunt Eu; așa mă cheamă pe Mine” vrea să spună Fiul lui Dumnezeu. ”Sunt Viu, mai viu decât Lazăr din Betania; mai viu decât fiul văduvei din Nain și decât fiica lui Iair. Sunt viu în vecii vecilor. Eu nu mai mor niciodată. Am murit o singură dată ca și tu să ai viață veșnică și într-o zi să devii nemuritor ca și Mine.” Wow! Rămâi fără cuvinte. Ce perspectivă Îți oferă Cel Înviat: să beneficiezi și să te bucuri de ”Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte.” (P.Ispirescu – Basme). Nu-i glumă, nici basm. Este marea realitate de la sfârșit pentru toți cei care L-au ales pe Cel Viu aliatul lor în drumul spre eternitate. Poetul creștin scrie ca să întărească adevărul de mai sus: ”Ce bine e ca să ști / Că ai în Cer tată. / Asupra-ți orice-ar veni / Uitat nu te lasă. / Eu astăzi cant și sunt voios / Că Dumnezeu e Tatăl meu. / Eu astăzi cant și sunt voios / Cu mine e mereu Hristos.” (C.Ev. # 183). Simte-te liber pentru că nu mai ai nici un motiv să te temi. Numele Celui Înviat este unic și inconfundabil. Nici o ființă din Univers nu poate să pronunțe ceea ce a proclamat El. Cardul Lui de identitate este clar. Îl cheamă ”Cel Viu în Vecii Vecilor” și asta spune totul! Încrede-te în El și nu vei regreta nici aici dar nici în veșnicie.

3). Autoritatea LuiLa Înviere Fiul lui Dumnezeu este așezat din nou la locul de cinste din Univers. Fii atent ce declară El: “Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ.” (Matei 28:18). Cel Omniștient și Omniprezent este și Omnipotent. Fiindcă are întreaga autoritate în creație el avea să transmită lui Ioan (și nouă) un adevăr cutremurător:”Eu ţin cheile morţii şi ale Locuinţei morţilor.” (Apoc.1:18). Oare înțelegi sensul adevărat al acestei proclamații? Ști că: ”Cine are cheile este Stăpânul?” Aleluiaaaaaaaaaa! Slavă Lui! Acesta este mesajul autorității Celui Înviat! Nici o teamă în fața morții fiindcă Cel Viu ține cheile! Ultimul lucru cu care diavolul îi terorizează pe oameni este moartea, frica de moarte. Poți să scapi de acesată teamă satanică acceptând să intri – de bună voie și nesilit de nimeni – sub autoritatea cosmică a Fiului lui Dumnezeu. Exact pentru asta a murit și a înviat: ”ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.” (Ioan 3:16). Dacă El este Mântuitorul și Domnul tău, atunci:”Bine este că știm asta, / De moarte nu avem frică. / În Isus noi dacă trăim . Avem viață veșnică.” (C.Ev. # 645). De-acum și de-aici poți să trăiești ca un învingător, nu ca un învins fiindcă: Pilat din Pontnu L-a putut ucide, mormântul nu L-a putut fereca, moartea nu L-a putut învinge. El șade în cel mai înalt vârf al gloriei cerurilor, este adorat de sfinți, este venerat de îngeri, este temut de diavolul, este proclamat de Dumnezeu Tatăl ca: Domnul Domnilor, Împaratulîmparaților și președintele președinților! Și numele Lui nu este altul decât Isus Christos!”(Anonim). Apleacă-te cu reverență înintea Lui și predă-ți viața în mâna străpunsă pe cruce. Apoi, ridică-te și pleacă declarând că: ”Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine.” (Gal.2:20). Dacă așa stau lucrurile, atunci este sigur că într-o zi ne vom regăsi în glorie cu Cel Viu și cu sfinții Lui și vom rămâne împreună în Vecii Vecilor. Nici un muritor nu-și poate dori mai mult! Primește provocarea și acceptă oferta Celui Viu chiar acum! Amin!

RUGĂCIUNE

 ”De aceea, mi se bucură inima, şi mi se înveseleşte limba; chiar şi trupul mi se va odihni în nădejde: căci nu-mi vei lăsa sufletul în Locuinţa morţilor.” (F.A. 2:26-27)

Pastor Mihai Sârbu

Mam plictisit de Codu lui da Vinci

download

M-am plictisit de Codu’ lu’ da Vinci si de aberatiile sataniste a lu’ Dan Brown.

Dar ce se intampla, totusi? Codul lui da Vinci este cea mai vanduta carte din toate timpurile, dupa Biblie.

Eu cred ca oamenii urla, striga dupa Divin. Dar, in nebunia lor, incearca sa-si stampere setea arzatoare cu orice tine de ocult.   De ce?

Pentru ca golul urias din sufletul nostru este ca o gaura neagra – ne seaca de putere si de energie.

“Dumnezeule, Tu usurezi pe acela pe care-l umpli. Si pentru ca nu suntem plini de Tine, suntem o povara pentru noi insine.” spunea Sf. Augustin.

Oamenii  neumpluti de Cristos simt apasarea unei poveri si a unei greutati imense. Este ca si cum ai avea o stanca uriasa in spate, care iti sfarteca pielea si carnea, si care te zdrobeste sub greutatea ei de sute, de mii de tone de granit.

Sunt sigur ca orice carte de ocultism, inteligent scrisa, ar avea o trecere la fel de mare ca si Codu’ lu’ Brown. Probabil ca in urmatorii 10 ani vor mai aparea vreo 10 carti asemanatoare, cu acelasi succes la public…

Cand vii la crucea Celui Rastignit, afli “codul” pe care trebuie sa-l formezi pentru a deschide poarta  Cerului.

Acolo SCAPI DE POVARA !!!  URAAAAAA !!!   SLAVIT SA FIE EL, CRISTOS – MIELUL LUI DUMNEZEU, CARE RIDICA PACATUL LUMII !!!

“Codul” cu care deschizi poarta cerului nu este o ecuatie matematica complicata, nici o problema de semiotica, nici macar ceva ascuns, descifrabil doar de catre cei “initiati”.

“Codul” portii Cerului este o CRUCE: o bara orizontala si una verticala. Atat! Chiar si cei fara carte pot forma acest cod. Este acelasi si in japoneza si in engleza, si in rusa si in romana.

Cerul s-a unit cu pamantul. Sau Cerul suprapus peste pamant, sau pamantenii mutati
in Cer. Cristos impacand lumea cu Tatal.

Dar de ce aleg totusi oamenii ocultul? Pentru ca iubesc mai mult intunerecul decat Lumina…

Pentru ca acceptarea lui Cristos ca autoritate in Cer si pe pamant TE OBLIGA SA IEI ATITUDINE, sa-ti  recunoasti pacatul. Si sa te pocaiesti. Sa-i ceri iertare lui Dumnezeu. Sa te smeresti, sa te umilesti.
Pocainta? Smerenie? Umilinta? Iertare? Doamne ce cuvinte anacronice in secolul XXI – noul secol al luminilor… Mai degraba secolul luminilor intunecate…

Este ceasul intunerecului acum, asta-i clar.  Dar va veni Lumina – Cristos, iubitul nostru mire, Luceafarul stralucitor de dimineata. Noaptea aproape a trecut, Ziua cea infricosata este deja pe drum.

De fapt m-am plictisit de Codu’ asta a lu’ da Vinci inainte de a-l citi.

De fapt nici macar nu am cumparat cartea si drept urmare nici nu am citit-o.

De ce? Pentru ca am aflat de la altii una dintre ideile principale ale “Codului” lu’ Brown: cum ca
Mantuitorul Isus Cristos a fost un simplu om. Iar restul minciunilor nu are rost sa le amintesc aici.

Am inteles clar ca nu are sens sa-mi arunc banii si nici sa-mi pierd timpul cu asa ceva. Deoarece contine si propaga o minciuna sfruntata, vis-a-vis de Fiinta cea mai iubita de mine – Domnul Isus Cristos – am tras concluzia ca este o carte de inspiratie satanista, care nu ma intereseaza.

Mai bine ma rog in timpul cat as citi-o, sau citesc Biblia. Iar cu banii cu care as cumpara-o mai bine mananc o prajitura sau ii dau unui sarac.

Eu L-am “gustat” pe Cristos.

Dupa ce-L gusti pe El, toate codurile din lume, fie ele si best-seller, pentru mine au valoare de gunoi.

Codu’ lu’ da Vinci, autor Dan Brown? Gunoi urat mirositor. Demn de groapa de gunoi. Nu-ti pierde timpul sa-l citesti. Nici nu-ti arunca banii la satanisti.

Ioan Ciobota

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole/m-am-plictisit-de-codu-lui-da-vinci/

Lupta cu noi înșine – Alexandru Fințoiu

Publicat pe 12 Octombrie 2017 de ADMIN în Articole,

Dacă bucuria este fântâna tinereții cum spunea cineva, orice tânăr ar trebui să fie plin de bucurie. Dar, din păcate, nu se întâmplă asta. David spunea în Psalmul 51 că din cauza păcatului a pierdut bucuria mântuirii.

Când te uiți la cei din jur, vezi oameni apăsați, îngrijorați, triști, cu plăceri de o clipă, nervoși, neîmpliniți și rar, foarte rar, te poți minuna de o seninătate aparte izvorâtă din Duhul Sfânt. Isus a venit ca să ne elibereze, noi suntem legați și de mâini și de picioare, deși mântuirea e la un pas.

Ajungi să crezi că nu vrem să fim dezlegați, că ne place să știm că avem o rezervă pe card, o persoană aproape, un lucru în plus. Gândul nostru este prea mult aici și prea puțin la ce este dincolo și acționăm în consecință.

Uneori ajungem să ne bucurăm mai mult de un telefon nou decât de un Isus viu. Trăim un timp în care avem de toate, dar în toate, unde este Hristos? Îl chemăm când putem, citim când mai avem timp și suntem atât de ocupați cu viața că am neglijat veșnicia ei.

Rămâi uluit când auzi de oameni pe care îi cunoști și care și-au promis credință apoi se despart, de alții care au mers la biserică și fumează prin baruri sau fac lucruri reprobabile. Să cobori așa jos și să nu ieși din groapă cât mai ai timp?

Încercăm să ne consolăm cu gândul că sunt vremurile finale, că suntem altă generație, diferită de cea a apostolilor, că frecventăm o biserică, că aparținem de cer, că Dumnezeu a promis că nimeni nu ne va despărți de El, că Hristos înțelege slăbiciunile noastre.

E drept că nimic din afara noastră nu ne poate despărți de El. Dar ce ne facem cu noi? Noi suntem proprii noștri dușmani. Noi suntem singurii care ne despărțim de Hristos.

Tot noi suntem singurii care ne putem apropia de El. Dumnezeu a lăsat poruncile pentru om ca să ne păzească. Dar cum ne păzim noi de noi înșine?

În noi e o luptă, dacă mai e. Luptați-vă până la sfârșit și luați exemplul oamenilor care vă ridică. Încă mai sunt.

http://www.ciresarii.ro/index.php/lupta-cu-noi-insine-alexandru-fintoiu/

Lupta cu noi înșine – Alexandru Fințoiu

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole/lupta-cu-noi-insine-alexandru-fintoiu/

Lumina lumii Christian Briem

download

A doua imagine, pe care Domnul o foloseşte, este despre „lumina lumii“. Este o afirmaţie uimitoare a Domnului: în timpul absenţei Sale, ucenicii Lui ar fi şi lumina lumii, pe lângă sarea pământului.

Voi sunteţi lumina lumii; o cetate aşezată pe vârful unui munte nu poate fi ascunsă; nici nu se aprinde o lumină şi se pune sub baniţă, ci în sfeşnic, şi luminează pentru toţi cei care sunt în casă“ (Matei 5:14,15 ).
far pe malul marii in noapte

Ce înseamnă „lumină“?

Aşa cum în primul simbol despre „sarea pământului“ este cuprins gândul despre dreptate, aşa simbolul al doilea vorbeşte despre har. Aceste două gânduri sau principii stau la baza fericirilor de la începutul capitolului. În versetele 3-6 vedem însuşiri care sunt caracterizate prin dreptate. În versetele 7-9 ne sunt prezentate însuşiri care stau în legătură cu harul. Chiar dacă Domnul Isus vorbeşte în continuare despre prigoniri, care vor veni peste ucenicii Săi, El numeşte mai întâi pe cei persecutaţi pentru dreptate (versetul 10) şi apoi pe aceia care prin har vor fi făcuţi capabili să îndure prigoniri şi batjocuri din cauza Lui (versetele 11, 12).

Sarea şi lumina se deosebesc esenţial una de alta. Cu toate acestea, ele au ceva comun: ambele vorbesc despre o mărturie pentru Dumnezeu. Şi deoarece stricăciunea şi întunericul în sens spiritual merg totdeauna împreună, Domnul Isus arată în această pildă responsabilitatea dublă a ucenicilor Săi, dar şi nevoia dublă a oamenilor.

Sarea lucrează împotriva stricăciunii, lumina alungă întunericul. În această privinţă, ambele au un gând comun. Sunt unele locuri din Scriptură care descoperă răul moral din lumea aceasta (de exemplu 1. Ioan 5:19 Galateni 5:19-21 Romani 1:23-32 2. Timotei 3:1-5 ). Sarea lucrează împotriva acestui rău moral. Alte locuri arată mai mult nepriceperea, orbirea spirituală şi nebunia oamenilor (de exemplu 2. Corinteni 4:4Efeseni 4:18 2. Tesaloniceni 2:10 Matei 24:11 ). Ca să le alunge, Dumnezeu în harul Său lasă lumina să strălucească.

Lumina“ vorbeşte despre ceea ce Dumnezeu revelează despre Sine şi despre gândurile Sale. Şi în Vechiul Testament era deja o oarecare lumină de la Dumnezeu şi cu privire la El. Sfeşnicul de aur răspândea în Israel simbolic lumina Sa în Locul Sfânt al lui Dumnezeu (Exod 27:20 ), şi oamenii credincioşi ai lui Dumnezeu se bucurau de lumina care venea de la Dumnezeu şi Cuvântul Său (Psalm 4:6; 27:1; 36:9; 43:3; 97:11; 112:4; 118:27; 119:105; Proverbe 6:23 ). Dar poporul Israel ca întreg a eşuat ca purtător al mărturiei lui Dumnezeu înaintea lumii. Ei înşişi nu au preţuit lumina dăruită lor şi nici măcar nu s-au gândit să răspândească lumina în afară. Străinii, care au venit dintre naţiuni la Israel, cu greu au putut recunoaşte existenţa luminii acolo. Solomon a constituit o excepţie strălucită în istoria lui Israel, care în rest era obscură. Când împărăteasa din Seba din ţara îndepărtată l-a vizitat, el a înţeles că „cei care intră trebuie să vadă lumina“ (a se compara cu Luca 11:33 ). Ei i s-a tăiat răsuflarea când „a văzut toată înţelepciunea lui Solomon“ ( 10 ). În timpul Noului Testament, iudeii se lăudau, dimpotrivă, că sunt o „călăuză a orbilor“ şi „lumină celor în întuneric“ (Romani 2:19 ), însă lipsea realitatea, ei erau iudei numai în afară (versetele 28, 29).

Când Fiul lui Dumnezeu a fost aici pe pământ, El a fost lumina lumii (Ioan 9:5 ), a fost lumina adevărată (Ioan 1:9 ). El putea spune: „Eu am venit ca lumină în lume, pentru ca oricine crede în Mine să nu rămână în întuneric“ (Ioan 12:46 ). El a revelat în chip desăvârşit cine şi ce este Dumnezeu. În El ca Om pe pământ, noi putem realmente să găsim adevărul cu privire la orice şi la toate. Este un subiect binecuvântat, care conduce la adorare preocupându-ne cu El. Însă cu toate că Hristos era şi este revelarea deplină a lui Dumnezeu, „Chipul lui Dumnezeu cel nevăzut“ (Ioan 1:18 Coloseni 1:15 ), oamenii au urât lumina, deoarece faptele lor erau rele şi ei nu voiau să le vadă date pe faţă (Ioan 3:19,20 ). Ştim că ei nu au avut odihnă, până când nu au adus la tăcere acest glas care atenţiona.

Acum, Hristos spune ucenicilor Săi: „Voi sunteţi lumina lumii.“ După ce El a fost lepădat şi a plecat în cer, El a rânduit pe ai Săi să răspândească lumina divină printre oameni în locul Lui. Cu toate că ei înşişi odinioară erau „întuneric“, ei sunt acum „lumină în Domnul“ şi prin aceasta făcuţi capabili să umble ca nişte „copii ai luminii“ (Efeseni 5:8 ). În Epistola către Filipeni, ei sunt comparaţi cu „luminători“, care strălucesc în mijlocul unei generaţii strâmbe şi pervertite, „ţinând sus Cuvântul vieţii“ (Filipeni 2:15,16 ). Astfel, lumina, pe care ei o reflectă, nu este lumina lor proprie; ei o primesc în totalitate de la Hristos, Domnul lor glorificat acolo sus.

Acesta este marele har din timpul actual: că lumina încă mai străluceşte înaintea altora şi pentru alţii. Ea poate fi o lumină de indicare a direcţiei sau o lumină de atenţionare – ea străluceşte spre binele oamenilor. În această privinţă, acţiunea şi caracterul luminii depăşeşte cu mult acţiunea şi caracterul „sării“. „Sarea“ nu poate revela toate, ea nu poate remedia o stare stricată. Însă lumina lui Dumnezeu le poate face pe amândouă. Lumina revelaţiei lui Dumnezeu nu numai dă pe faţă răul, nu, ea aduce şi harul şi îndurarea lui Dumnezeu în ceea ce în sine însuşi nu este decât numai întuneric. Ea luminează întunericul sufletului şi duce la strălucirea cunoaşterii gloriei lui Dumnezeu pe faţa lui Hristos (2. Corinteni 4:6 ). Nu este acesta un gând măreţ, un gând încurajator pentru noi, că Dumnezeu vrea să folosească pe ai Săi astăzi, ca ei să răspândească în lumea întunericului gândurile Sale cu privire la Hristos? Ce aducător de fericire este să afli că, cu toate eforturile lui satan de a stinge lumina, „întunericul se împrăştie şi lumina cea adevărată deja străluceşte“ (1. Ioan 2:8 )! Şi aici, nu Hristos este lumina adevărată; nu, ai Săi sunt lumina adevărată, deoarece ei posedă viaţa Lui şi o reflectă.

Două imagini

Domnul foloseşte două imagini în pilda aceasta: aceea a unei cetăţi aşezate pe un munte şi a unei lămpi aprinse în casă. Una vorbeşte despre lumina în afară şi cealaltă vorbeşte despre lumina dinăuntru.

În cadrul imaginii unei cetăţi „aşezate pe vârful unui munte“, care din cauza aceasta nu poate fi ascunsă, trebuie să ne gândim în primul rând la o cetate din Orient clădită din pietre albe de calcar, care în Antichitate era deseori pe un deal şi care în lumina orbitoare a soarelui se vedea cu casele, zidurile şi turnurile ei. Ea se putea vedea bine şi noaptea prin numeroasele lămpi aprinse în casele ei.

Deci, ucenicii Domnului se aseamănă cu o astfel de cetate: prin mărturia lor despre Domnul şi Stăpânul lor, ei răspândesc lumina spirituală, pe care ei înşişi au primit-o mai înainte. Această lumină este accesibilă tuturor oamenilor, ea este destinată tuturor, este pentru „lume“, nu numai pentru domeniul limitat al „pământului“. Adevăraţii ucenici ai Domnului nu pot rămâne ascunşi în lume. Aceasta este starea normală. În general, nu ne putem da seama câtă lumină a răspândit creştinismul în lume. Este mai mult decât numai urme – mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu pentru aceasta! – ea este prezentă chiar şi astăzi, într-un timp în care valorile creştine sunt degradate tot mai mult. Cuvintele Domnului nu şi-au pierdut valabilitatea. Aceasta ne încurajează.

Însă Domnul Isus trece apoi la imaginea următoare. Evident, El vedea mai dinainte pericolul că prin necredincioşia omenească lumina ar putea să fie acoperită. Aşa cum sarea putea să-şi piardă puterea, tot aşa influenţa luminii putea fi împiedicată. În ambele cazuri ar fi nefolositoare scopului intenţionat.

Fără îndoială, în domeniul natural, oamenii nu pun lampa aprinsă sub o baniţă sau sub un pat (Marcu 4:21 Luca 8:16 ). Lumina trebuie în cele din urmă să fie folositoare tuturor celor din casă. Oamenii nu trăiesc cu plăcere în întuneric. Când se face întuneric, ei aprind lumina. Nu este numai incomod, ci şi periculos să stai în întuneric şi să te mişti în întuneric. De aceea ei preţuiesc şi sursele de lumină artificială, chiar dacă lumina lor este redusă, aşa cum era în Antichitate. Nu, ei nu vor acoperi cu un vas o lampă aprinsă (Luca 8:16 ), nici nu o vor pune într-un loc ascuns (Luca 11:33 ), ci mai degrabă o vor pune pe suportul de lampă, pentru ca „cei care intră să vadă lumina“.

Însă în domeniul spiritual, ei acţionează deseori cu totul altfel. Lumina spirituală nu este nicidecum la fel de preţuită ca lumina naturală. De aceea există pericolul ca prin activităţi prea mari şi sete de câştig (baniţa) sau prin înclinarea spre comoditate (patul) sau într-un alt fel (vas), lumina primită să fie înăbuşită. Ştim că tocmai aceasta a avut loc în creştinătate. Da, există temere de această lumină, că ea va da pe faţă eşecul propriu şi toată goliciunea sistemului.

Casa“ simbolizează evident un domeniu interior, care ne-a fost încredinţat nouă creştinilor. Este voia lui Dumnezeu, ca în acest domeniu lumina Sa să lumineze scena. Luca ne arată în Evanghelia sa, că Domnul Isus a folosit de două ori imaginea despre lampa aprinsă, în contexte diferite. De două ori, el citează şi cuvintele Domnului: „ …pentru ca cei care intră să vadă lumina“.

Am amintit deja: când împărăteasa din Seba a venit la Solomon, ca să audă înţelepciunea lui, atunci ea a văzut ceva din lumina şi ordinea lui Dumnezeu în casa Sa. Cum este la noi? Când vin străini în casa noastră sau în strângerile noastre laolaltă, vor fi ei atunci impresionaţi de lumina care domină acolo? Când se vine din afară în „casa“ creştinătăţii, probabil nu se mai vede mult din lumina pe care Dumnezeu a dăruit-o la început. Dar Domnul să ne ajute, să avem grijă ca în domeniul în care noi încă mai putem exercita influenţă, lumina divină să aibă conducerea! Cei care vor intra, o vor vedea (a se compara şi cu 1. Corinteni 14:24, 25 ). Şi în ceea ce priveşte pe aceia „care sunt în casă“: lampa îi luminează, în lumina ei se pot mişca în siguranţă. Ce binecuvântare nespus de mare este, când înainte de toate casele credincioşilor sunt călăuzite de lumina gândurilor şi revelaţiilor divine, şi nu prin înţelepciunea omenească sau chiar prin bunul-plac sau prin hazard!

Dar „baniţa“ şi „patul“ sunt şi pentru noi în orice timp un pericol, pe care ar trebui să nu-l subapreciem. Dacă cedăm unei înclinaţii sau alteia, treptat vom pierde lumina.

Fapte bune

Mântuitorul încheie pilda rezumând învăţătura ei în solicitarea următoare: „Astfel să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât să vadă lucrările voastre cele bune şi să-L glorifice pe Tatăl vostru care este în ceruri“ (Matei 5:16 ).

Lumina, pe care El ne-a dat-o, trebuie să lumineze înaintea oamenilor. Posedarea „cunoaşterii gloriei lui Dumnezeu pe faţa lui Hristos“ este premisa şi totodată obligaţia pentru aceasta. Trebuie însă, fără îndoială, să avem în vedere că lumina îşi face lucrarea şi în ascuns, acolo unde oamenii nu o văd, ci unde numai Dumnezeu, Tatăl nostru, o sesizează – El, Cel care „vede în ascuns“ (Matei 6:6 ). Însă aici avem aspectul exterior.

Noi nu trebuie să lăsăm faptele noastre bune să lumineze înaintea oamenilor, ci lumina noastră. Primul aspect ar devia accentul spre latura falsă şi ar conduce numai la glorificarea omului. Noi nu trebuie să căutăm să dăm la iveală fapte bune, ci importanţa cea mai mare trebuie s-o acordăm mărturiei pentru Domnul nostru. Dacă Dumnezeu ni S-a făcut cunoscut în Fiul Său, El doreşte de asemenea ca noi să-L mărturisim înaintea lumii prin cuvânt şi faptă. Facem noi aceasta? Pentru aceasta nu trebuie să aşteptăm momente mari, deosebite. Viaţa zilnică oferă mii de ocazii să arătăm oamenilor ce înseamnă Domnul Isus pentru noi. O viaţă de părtăşie cu El va fi bogată şi în fapte bune, care apoi vor fi văzute de oameni.

Ce vrea Domnul să spună prin „fapte bune“? Se gândeşte El în privinţa aceasta la ceea ce oamenii lumii înţeleg prin fapte bune, de exemplu fapte ale dragostei pentru aproapele? Dacă ar fi aşa, atunci El i-ar aşeza pe ai Săi pe acelaşi teren cu necredincioşii şi ceea ce este „bun“ ar fi făcut dependent de evaluarea făcută de aceştia. Dacă ei fac acte de binefacere – şi pentru aceasta oameni nobili şi religioşi sunt în stare şi gata să facă -, atunci o fac, deoarece ei consideră că este „bine“ s-o facă. Însă în ochii lui Dumnezeu este bun numai ceea ce corespunde voii Sale şi este făcut din ascultare de El. Numai Dumnezeu face binele, fără să asculte, tocmai pentru că El este Dumnezeu, pentru că El este Suveranul. Într-un sens asemănător a spus Domnul odată tânărului bogat: „Nimeni nu este bun, decât Unul singur, Dumnezeu“ (Marcu 10:18 ).

Nu, nu faptele dragostei pentru aproapele în sine sunt ceea ce Domnul aşteaptă de la ucenicii Săi, ci El caută ceva mai mare: fapte ale credinţei, care rezultă din părtăşia cu El şi care sunt făcute în puterea Duhului Sfânt. Prin „fapte bune“ putem înţelege tot ce în viaţa noastră reflectă voia şi intenţia lui Dumnezeu. Cât de apropiaţi de El trebuie să fim noi atunci, ca să putem face aceasta! Şi ce câmp larg de acţiune ni se deschide aici în situaţiile normale ale vieţii noastre!

Rezultatul unei mărturii credincioase şi ale unei umblări pline de dăruire va fi, că Dumnezeu va fi glorificat, şi nu omul. Oamenii nu vor izbucni în strigăte de admiraţie pentru credincioşi, pentru ceea ce ei văd în credincioşi. Totul se va îndrepta mai degrabă spre Acela de la care a venit: spre Tatăl nostru care este în ceruri. Tot ce este bun şi orice dar desăvârşit coboară de sus la noi, de la Tatăl luminilor (Iacov 1:17), şi totul trebuie să se reîntoarcă cu mulţumire şi adorare spre El, Izvorul. Acesta este felul de a fi al lui Dumnezeu, şi numai acesta este demn de El.

http://comori.org/noul-testament/matei/lumina-lumii/

LUMINA GLORIEI CRISTOSULUI ÎNVIAT SĂ STRĂLUCEASCĂ PE FEȚELE NOASTRE…

Lucruri pentru care plângea Isus…

Publicat pe 12 Aprilie 2017 de CrestinTotal.ro în ArticoleArticole: Cristian Boariu

 

Luca 19:41 – “Când S-a apropiat de cetate şi a văzut-o, Isus a plâns pentru ea “

Pe Isus îl face să plângă faptul că oamenii își aștern hainele pentru moment dar nu Îi dau inimile Lui pentru toată viața…

Pe Isus îl face să plângă faptul că oamenii se abțin de la o anumită mâncare în post, o perioadă specifică, dar nu se abțin de la înjurături tot anul.

Pe Isus îl face să plângă faptul că oamenii azi strigă “Osana” iar mâine “Răstignește-L!”. Nimic nu doare mai mult în viața decât pietrele primite azi de la cel care ieri te-a aplaudat.

Pe Isus îl face să plângă faptul că oamenii își sărbătoresc numele dar nu-și pot sărbători caracterul. Numele de floare e tare frumos dar numai daca împarți un parfum de cer în fiecare zi.

Pe Isus îl face să plângă faptul că oamenii merg la Templu dar sunt necăjiți că nu pot muta cursorul la program mai repede, mai în față, ca la Youtube.

Ei strigau de bucurie crezând că Isus îi scapă de impozitele și taxele romane. Isus însă a venit din cer ca să ne scape de plata păcatului. Și a plâns de necaz că noi n-am înțeles asta.

Fariseii au zis către Isus să-și certe ucenicii. Că unii au chef de ceartă și la Sărbători. Un alt motiv pentru care Isus plângea.

Isus plângea că în Templu se făceau afaceri. Isus plângea că rugăciunea fusese dată la o parte și înlocuită cu marketing și teatru ieftin. Lumini de scenă și fum care iese din podea.

Isus plângea pentru că, Casa Lui, ajunsese o peșteră. În peșteră întunericul e la loc de cinste, aerul e rarefiat și e tare frig.

Vremea cercetării poate trece așa de ușor. Poate fi atât de scurtă și nebăgată în seamă. În vremea cercetării trebuie să plângem noi și atunci cerul va fi plin de bucurie.

Lacrimile îl aduc pe Sărbătorit aproape, nu aplauzele. Pacea și nu cearta. Pocăința și nu păcatul.

Lucrurile care ne pot da pacea sunt mărturisirea păcatelor, iertarea lui Isus și umblarea cu El. În fiecare zi, nu doar de Florii. Să intre Isus în Ierusalim e frumos dar să intre în viața mea e cel mai de preț lucru.

Și-atunci să plângem amândoi. Sâ plângem amândoi… De dor, de iertare și de bucurie veșnică.

Iar cine plânge aici, va avea lacrimi șterse pentru veșnicie. Cine nu plânge aici, va plânge o veșnicie.

sursa: https://cristianboariu.blog/

Apariție editorială

A apărut manualul de studiu biblic pentru anul 2020. Manualul este editat de pastorul David Nicola şi poate fi procurat de la Biserica Creştină Baptistă Harul din Lugoj,  telefon 0256/352849. Alături de manual au apărut şi calendarele.

Tema studiului de anul viitor va fi Ferestre spre cer.

Apariție editorială

Alexandra Kollontai și Revoluția sexuală rusă

Scopul revoluționarilor bolșevici l-a reprezintat răsturnarea întregii ordini naturale a lumii (sexualitate, moralitate, religie, tradiție) și nu doar a aspectelor economice (abolirea proprietății). Comuniștii contemporani ascunși sub măști progresiste încearcă să facă același lucru astăzi.

Una din figurile astazi uitate ale Revolutiei Bolsevice din Rusia este Alexandra Mikhailovna „Shura” Kollontai. A fost prima femeie ministru din Europa si prima persoana care a pus in aplicare un program de eliberare sexuala pe scara larga.

O feminista pur sange, model de admirat pentru ilustrarile contempoarane ale genului, Alexandra Kollontai a fost o reprezentanta avant la lettre a miscarii „free love” din anii glorioasei miscari hippie.

„Noua femeie nu doreste posesia exclusiva a barbatului. Femeia moderna poate ierta multe lucruri pe care femeia din trecut ar fi avut mari dificultati sa treaca: incapacitatea barbatului de a furniza mijloace de subzistenta, absenta atentiei, chiar infidelitatea, dar nu va putea sa ierte sau sa uite neapreacierea egoului spiritual sau a sensibilitatii sale”,

declara ministra intr-un limbaj poate nu suficient de materialist pentru gusturile comunistilor deghizati din prezent.

Cu o asa filozofie este inevitabil ca omul nou, in cazul de fata femeia noua, trebuie reeducat(a) complet in spiritul noilor valori. Rezistenta naturala nu pare a fi o optiune, deoarece omul este o tabula rasa (empirism, behaviorism, samd), iar tot ceea ce conteaza este sa scrii programul de operare preferat in cazul de fata, eliberarea sexuala.

Asa ca in mijlocul razboiului civil, al foametei si al haosului provocat de bolsevici, Kollontai a convocat la Moscova Primul Congres al Muncitoarelor si Tarancilor din Rusia. Ce le-a spus celor aproximativ 1000 de participante la manifestare nu este greu de imaginat. In discursul sau ministra comunista a propovaduit distrugerea gospodariilor si familiilor traditionale, le-a cerut femeilor sa nu le fie frica de divort si le-a sfatuit sa isi cedeze copiii statului. Nu era un mesaj foarte traditional, dar vremurile impuneau doctrine si oameni noi. De altfel, aceste propuneri radicale erau imbratisate de majoritatea elitei comuniste, care in opinia lui Kollontai, putea incapea pe o singura canapea, asta apropos de caracterul popular al comunismului rus.

Astfel, Buharin numea familia o fortareata a conservatorismului, iar sotia lui Zinoviev, Zlata Lilina, considera ca statul trebuie sa salveze copiii din mainile familiilor.

„Trebuie sa-i nationalizam. Vor fi invatati abc-ul comunismului si mai tarziu vor deveni adevarati comunisti. Sarcina noastra acum este sa obligam mamele sa ne dea noua copiii lor”,

afirma Lilina.

Programul radical nu a ramas expus doar in congrese faraonice sau in publicatii bolsevice, ci a devenit litera de lege. Astfel, Rusia comunista a devenit prima tara din lume ce a legalizat in 1920 avortul, iar divortul a devenit un fleac ce putea fi rezolvat doar de una din parti in 1917.

Genocidul comunist a facut ca orice asociere cu regimul politic bolsevic sa fie, in principiu, greu de suportat pentru temperamentele progresiste. Dar la inceputul Revolutiei, aceasta miscare de eliberare sexuala, condusa in principal de Kollontai, care astazi abia mai este amintita, a devenit minunea admirata de occidentalii vizionari. Max Eastman, Claude McKay sau Magnus Hirschfeld vizitau Rusia strict pentru a vedea la lucru revolutia sexuala, la fel cum un Bernard Shaw sau Bertrand Russell doreau sa pipaie la fata locului utopia egalitatii incarnate.

Reusitele politicii de eliberare a femeii si-au facut imediat aparitia, bineinteles masurabile empiric. Legile divortului au aruncat o multime de femei in pragul disperarii deoarece barbatii le-au parasit lasandu-le fara niciun ajutor in cresterea copiilor, iar numarul prostituatelor a atins aceleasi cote ca pe vremea tarului. De asemenea, bolile venerice au capatat statut de epidemie printre rusi.

Pentru femeia-comisar insa, lucrurile aratau cel putin promitator:

„Mi-am dat seama ca am obtinut o victorie nu doar pentru mine, ci pentru femei in general, si o victorie asupra celui mai mare dusman, moralitatea conventionala si conceptul conservator de casatorie”.

In Rusia insa, eliberarea sexuala a femeii nu stralucea ca in descrierile lui Kollontai, iar autoritatile au inceput sa-si dea seama ca situatia scapa de sub control.

In mod paradoxal Lenin a devenit portavocea contrarevolutiei sexuale. „Sunteti constient de celebra teorie conform careia in comunism satisfacerea dorintelor sexuale va fi la fel de simpla si neimportanta ca bautul unui pahar cu apa. Aceasta teorie a paharului cu apa i-a facut pe tinerii nostri sa devina nebuni, foarte nebuni. S-a dovedit a fi fatala pentru multi tineri si tinere. Sustinatorii considera teoria drept marxista. Dar este complet nemarxista”, declara intr-un interviu parintele revolutiei comuniste.

Exemplul Rusiei arata foarte clar ca scopul revolutionarilor l-a reprezintat o rasturnare a intregii ordini naturale a lumii (sexualitate, moralitate, religie, traditie) si nu doar a aspectelor economice (abolirea proprietatii). Comunistii contemporani ascunsi sub masti progresiste incearca sa faca acelasi lucru astazi. Mijloacele au devenit doar usor mai subtile.

Alexandra Kollontai și Revoluția sexuală rusă

William Barr, procurorul general al SUA: „Suntem într-o perioadă similară cu zilele Bisericii timpurii, când autorităţile îi obligau pe creştini să-si încalce credinţa”

„Acesta nu este un declin al religiei, ci distrugere planificată. Seculariştii şi aliaţii lor progresişti s-au folosit de forţa comunicării în masă, a culturii populare, a industriei de divertisment şi a universităţilor pentru a declanşa un atac neîntrerupt asupra religiei” – William Barr, procurorul general al SUA

Săptămâna trecută, procurorul general al SUA, William Barr a ţinut un discurs despre libertatea religioasă la Notre Dame Law School. Barr arată că unul dintre cele mai importante aspecte ale libertăţii religioase este libertatea de a-ţi transmite credinţa copiilor. Aici se dă una dintre bătăliile centrale ale acestor ani.

Ameninţarea la adresa libertăţii religioase este o ameninţare existenţială

Publicistul american Rod Dreher citează pe larg din discurs, în The American Conservative, şi comentează anumite aspecte ale acestuia. Discursul integral al lui William Barr îl găsiţi aici. Voi realiza mai jos o sinteză a discursului, rezumând şi câteva dintre comentariile lui Rod Dreher.

De ce este important acest discurs? Poziţia lui William Barr în SUA este una foarte înaltă – în SUA, poziţia este echivalentă la nivel federal cu cea a Ministrului Justiţiei. Discursul este foarte important deoarece pentru prima dată cineva cu un rang atât de înalt discută despre ameninţarea la adresa libertăţii religioase într-un mod atât de tranşant. Barr arată că suntem într-o perioadă similara cu zilele Bisericii timpurii, când autorităţile romane nu doar ca nu se mulţumeau să-i lase pe creştini să se roage în pace, ci îi obligau să-si încalce credinţele. Ca să fac o legătură cu mizele noastre de pe plan local şi cu referendumul pentru familie de anul trecut, ceea ce îi frământă pe credincioşii noştri nu este existenţa altor „stiluri de viaţă”, ci exact perspectiva să îşi asume şi să afirme valori care sunt ne- şi anti-creştine.

Apoi, nu vorbim, aici, despre vechea dispută dintre Republicani şi Democraţi, în spaţiul american. Ci este vorba despre o ameninţare la adresa libertăţii religioase, de conştiinţă şi de exprimare pe care oamenii religioşi din Statele Unite, şi nu numai din SUA, o resimt ca pe o problemă şi o ameninţare existenţială. În sfârşit, William Barr rămâne consecvent cu poziţiile sale – el a avut astfel de luări de poziţie încă de la începutul anilor 90. Ceea ce face Barr acum este să îşi completeze discursul, incluzând probleme care ţin de curriculum şcolar şi de noile obiective ale ideologiei „progresiste”.

„Imoralitatea este o altă formă de tiranie”

William Barr începe prin a vorbi despre capacitatea de auto-guvernare, mai exact nu despre guvernarea administrativă dintr-o democraţie liberală, ci despre capacitatea indivizilor de a-şi stăpâni propriile patimi şi de a le supune raţiunii.

Nici o societate nu poate exista fără capacitatea de a restrânge viciul, susţine Barr. Dacă vom depinde doar de guvern pentru a face acest lucru, vom avea parte de tiranie. În fapt, este ceea ce se întâmplă în China; mulţi chinezi susţin sistemul tiranic de credite sociale, deoarece comunismul a distrus societatea civilă şi încrederea socială.

Citește și: „1984” este aici: Sistemul de „credite sociale” care te poate transforma în „nepersoană” începe să fie aplicat în China

Conform lui Barr, imoralitatea este o altă formă de tiranie. Oamenii înrobiţi de propriile pofte fac viaţa în comunităţi imposibilă. Ca o observaţie personală, putem spune că este, în fapt, ceea ce vedem în multe regiuni ale României – de exemplu, în zonele unde activează reţelele de trafic de persoane, sau mafia tăierilor ilegale de lemn. Şi traficul de persoane, şi mafia lemnului sunt fenomene profund imorale, care au la bază viciul şi lăcomia. La nivel mondial, piaţa traficului de carne vie este a doua cea mai mare piaţă neagră, după piaţa drogurilor, iar cele mai multe victime din Uniunea Europeană provin din păcate din România. La nivel local, aceste fenomene degradează relaţiile interumane, deteriorează textura socială şi distrug comunităţile respective.

Barr citează în acest sens din filosoful şi omul de stat irlandez Edmund Burke:

„Oamenii sunt calificaţi pentru libertatea civilă într-o proporţie directă cu măsura în care sunt dispuşi să-şi pună în lanţuri morale propriile lor pofte. Societatea nu poate să existe dacă o forţă morală nu este aşezată undeva; şi cu cât o astfel de forţă există mai puţin în interior, cu atât ea trebuie să existe în exterior. Este scris în firea eternă a lucrurilor că oamenii cu minţi neînfrânate nu pot să fie liberi. Viciile lor sunt cele care îi modelează.”

„Astăzi asistăm la o distrugere planificată a religiei”

De ce religia este un bun public? Pentru că, arată Barr, „îi antrenează pe oameni să dorească ceea ce este bun.” Religia ajută la formarea unei culturi morale in societate şi încurajează disciplina morală. Nu a apărut nici un crez secular care să poată face ceea ce face religia, susţine William Barr. Şi eliminând religia, demontăm fundamentul moralităţii noastre publice. „Ceea ce numim «valori» astăzi nu sunt altceva decât simple sentimentalisme ce-şi extrag seva din vaporii creştinismului”.

Barr renunţă la orice eufemism când afirmă în mod explicit că religia nu este pe moarte, ci este împinsă într-acolo. „Aceasta nu este un proces de decădere”, susţine Barr. „Aceasta este o distrugere planificată”:

„Astăzi asistăm la ceva diferit de mişcarea unui pendul care oscilează (între tradiţionalism şi liberalism, n.m.) şi care s-ar putea întoarce. În primul rând, este vorba despre forţa, intensitatea şi caracterul foarte cuprinzător al atacului asupra religiei la care asistăm în zilele noastre. Acesta nu este un declin (al religiei); este distrugere planificată. Seculariştii şi aliaţii lor «progresişti» s-au folosit de toată forţa comunicării în masă, a culturii populare, a industriei de divertisment şi a universităţilor pentru a declanşa un atac neîntrerupt asupra religiei şi valorilor tradiţionale.”

El arată că seculariştii din mediul academic, mass-media şi din alte sfere nu sunt deloc neutri, ci mai degrabă au inoculat o formă de de religiozitate în propriul lor proiect de distrugere a religiei:

„Una dintre ironii este că proiectul secularist a devenit el însuşi o religie, fiind urmat cu fervoare religioasă. Calcă în toate capcanele unei religii, inclusiv inchiziţia şi excomunicarea.”

Barr afirmă apoi că am creat o cultură populară în care suntem „prea distraşi” pentru a lua toate aceste întrebări în serios. Rod Dreher observă aici în analiza din TAC că problema nu este doar aceea că seculariştii doresc să suprime religia. Este adevărat, de asemenea, că mulţi dintre noi nu mai suntem pur si simplu interesaţi de religie. Întrebările religioase – adică întrebările despre transcendenţă şi adevărul ultim – nu pot fi suprimate pentru totdeauna, arată Dreher. Dar se pare că suntem foarte creativi când vine vorba să le evităm.

Suntem într-o perioadă similară cu zilele Bisericii timpurii

Întorcându-ne la discursul lui Barr, Procurorul general al SUA spune că suntem într-o perioadă similara cu zilele Bisericii timpurii, când autorităţile romane nu se mulţumeau să nu-i lase pe creştini să se roage în pace, ci îi obligau să-şi încalce credinţele:

„Problema nu este că religia e impusă celorlalţi. Problema este că valorile nereligioase şi seculare sunt impuse forţat credincioşilor. Aceasta îmi aduce aminte cum unii împăraţi romani nu puteau să-şi lase cetăţenii creştini – altfel loiali – în pace, ci îi obligau să-şi încalce conştiinţa prin aducerea de jertfe împăratului divinizat.”

Barr arată că unul dintre cele mai importante aspecte ale libertăţii religioase este libertatea de a-ţi transmite propria credinţă copiilor. Aici se da bătălia – şi, deoarece administraţia Trump susţine principiile acomodării şi nondiscriminării religioase, adevăratele bătălii se petrec la nivel statal şi local. Punctul central al acestui război este în şcoli:

„Pentru oricine are o credinţă, de departe cel mai important aspect al practicării acesteia este transmiterea acelei religiei propriilor copii. Nu e dar mai mare pe care să-l putem da copiilor şi nici mai mare dovadă de dragoste. Dacă guvernul intervine în acest proces, asistăm la o invadare şi încălcare monstruoasă a libertăţii religioase.”

Statele care impun programa educaţională „progresistă” cer comunităţilor locale să-şi facă şcolile ostile faţă de familiile cu valori religioase tradiţionale

Barr identifică trei zone specifice de conflict:

1. Conţinutul programei şcolare publice – în sensul punerii în aplicare a unui curriculum care susţine valori anti-tradiţionale, fără ca familiile sa aibă opţiunea de a renunţa la acestea. De exemplu, legile publice din New Jersey, Illinois şi California impun elevilor şi părinţilor curricula LGBT. William Barr dă ca exemplu un regulament al consiliului de învăţământ din comitatul Orange (California), care spune că părinţii nu îşi pot retrage copiii de la clasele de „training” LGBT:

„Consiliul Educaţiei din Orange, California, a emis o opinie potrivit căreia «părinţii care nu sunt de acord cu materialele pedagogice despre gen, identitate de gen, exprimarea genului şi orientarea sexuală nu-şi pot retrage copiii de la orele la care se predau aceste materiale».”

2. Politicile de stat concepute pentru a limita accesul şcolilor religioase la fonduri disponibile, pentru a obliga oamenii religioşi să-şi inscrie copiii în şcolile publice.

3. Utilizarea legilor statului pentru a obliga şcolile religioase să accepte „morala” seculară.

William Barr arată că statele care impun programa şcolară „progresistă” le cer comunităţilor locale să transforme şcolile în locuri neprimitoare sau chiar în mod deschis ostile faţă de familiile cu valori religioase tradiţionalre. Consecinţa este marginalizarea din ce în ce mai accentuată a oamenilor care au vederi religioase.

„Luate laolaltă, aceste cazuri ne înfăţişează o imagine tulburătoare. Vedem statul cerând şcolilor publice să ia parte la dezbateri care generează conflict social (Barr se referă la chestiunile care ţin de ideologia LGBT, transgenderism, identitate de gen, n.m.), fără a ţine cont de vederile religioase ale elevilor/studenţilor sau părinţilor acestora. De fapt, aceste state cer comunităţilor locale să transforme şcolile în locuri neprimitoare faţă de familiile cu valori religioase tradiţionale; acestor familii li se spune implicit că fie se conformează, fie pleacă.

În acelaşi timp, se exercită presiune asupra şcolilor religioase pentru ca acestea să-şi abandoneze convingerile religioase. Pur şi simplu doar pentru că au un caracter religios, aceste şcoli sunt „înfometate” deliberat prin privarea de fonduri – elevilor şi studenţilor care ar opta pentru ele li se spune că nu pot beneficia de burse decât dacă vor căuta să înveţe în altă parte.

Simultan, aceste şcoli sunt ameninţate că li se va lua dreptul de a face educaţie şi, în cele din urmă, vor fi ameninţate în mod sigur şi cu retragerea acreditării dacă vor rămâne ataşate caracterului lor religios. Dacă aceste măsuri vor avea succes, cei care au vederi religioase vor deveni şi mai marginalizaţi.”

„Educaţia înseamnă să-i conducem pe copiii noştri spre recunoaşterea faptului că există adevăr”

Procurorul general al SUA a concluzionat spunând publicului său catolic că doar prin schimbarea noastră putem spera să transformăm societatea. El a adaugat că creştinii trebuie să pună mai mult accent pe conţinutul moral în educaţie. „Educaţia nu este doar formare profesională”, a arătat William Barr. „Educaţia înseamnă să-i conducem pe copiii noştri spre recunoaşterea faptului că există adevăr, şi să-i ajutăm să-şi dezvolte facultăţile prin care să discearnă şi să iubească adevărul şi disciplina ca să trăiască în conformitate cu adevărul.” Dacă nu le transmitem credinţa şi convingerile noastre morale copiilor noştri „în mod viguros”, totul va fi pierdut.

În cele din urmă, i-a îndemnat pe avocaţi să lupte pentru libertatea religioasă în spaţiul public. El a încheiat cu următoarele cuvinte:

„Vă pot asigura că, atât timp cât voi fi procuror general, Departamentul de Justiţie va fi în fruntea acestui efort, gata să lupte pentru cea mai valoroasă dintre toate libertăţile noastre americane: libertatea de a trăi conform credinţei noastre.”

Rod Dreher arată, în încheiere, că Statul nu ne poate oferi un sens, dar poate menţine spaţiul necesar pentru a ne ingădui să descoperim propriul sens. Sau nu. Dacă statul doreşte să menţină acest spaţiu care să fie unul cu adevărat unul al libertăţii, statul trebuie să apere libertatea religioasă, ca pe o valoare democratică fundamentală. Acest lucru este unul esenţial.

Şi ne putem întreba pe drept – ce urmează, pentru creştini, în condiţiile în care aceştia nu se vor bucura de libertatea religioasă astfel definită? Ce loc vor mai avea ei în lumea construită astfel?

Cătălin Sturza
Jurnalist (Radio România Cultural) şi editor de carte (editura „Curtea Veche”). Doctor în filologie al Universității din Bucureşti. A avut colaboratori la „Ziua”, „Observatorul cultural” şi „Hotnews”.

Eugenia și alte rele (de Justin Dyer)

Căutarea eugenică a „genelor bune” ne costă renunțarea la demnitatea și egalitatea umană și marginalizează dogma sanctității vieții.

 

J. K. Chesterton își începe cartea sa din 1924 „Eugenia și alte rele” avertizându-ne că o „lovitură de toporișcă poate fi parată numai câtă vreme aceasta este în aer.” Toporișca era eugenia, dar lovitura deja își atinsese ținta în Statele Unite. Într-o cauză examinată de Curtea Supremă trei ani mai târziu, Buck c. Bell, judecătorul Oliver Wendell Holmes Jr. avea să opineze în favoarea unei legi din statul Virginia care prevedea de sterilizarea forțată a celor suferind de „idioție, imbecilitate, oligofrenie sau epilepsie” trecând peste protestele tinerei Carrie Buck de 17 ani, care nu era așa de slabă la minte pentru a fi oarbă la nedreptatea comisă contra sa.

Permițând statului să-i îndepărteze chirurgical lui Buck tuburile falopiene, cu un singur vot contra venit din partea singurului judecător catolic al Curții, Pierce Butler, Curtea notează în opinia majoritară, sub semnătura lui Holmes:

„E mai bine pentru toată lumea ca în loc să aștepte să fie executați copiii degenerați pentru crimă sau să îi lase să se înfometeze pentru imbecilitatea lor, societatea să prevină acestea prin împiedicarea celor care sunt în mod evident inapți de la a-și perpetua specia”.

Carrie Buck a fost una dintre cele 60.000 de persoane sterilizate forțat în Statele Unite în secolul XX, după cum judecătorul Curții Supreme Clarence Thomas nota în recenta lui opinie concordantă în cauza Box c. Planned Parenthood Indiana și Kentucky, un certiorari [1] în decursul căruia [Curtea] a readus în atenție întrebarea dacă statul Indiana poate să interzică legal avorturile motivate de sexul, rasa sau dizabilitatea copilului nenăscut. „Ideea periculoasă” a lui Thomas – după cum o descria Ross Douthat – era aceea că istoria sordidă a eugeniei în Statele Unite rămâne relevantă în disputele noastre constituționale cu privire la avort.

Conform cu Amendamentul al Paisprezecelea [al Constituției americane] [2], un stat poate să nu respecte un drept fundamental doar dacă are un interes întemeiat și dacă îl urmărește prin cele mai puțin restrictive metode. Presupunând, de dragul argumentului, că există un drept fundamental, constituțional, la avort, are un stat interes întemeiat în împiedicarea avorturilor pe motive eugenice – pentru a para la timp lovitura de toporișcă?

Adresând această întrebare și conectând-o cu jurisprudența în materie de protecție egală, judecătorul Thomas a scris opinia concurentă a Curții, conturând în detaliu istoria eugeniei în Statele Unite, pentru a demonstra că legea din Indiana și alte „legi similare promovează un interes întemeiat al Statului în împiedicarea avortului de la a deveni o unealtă a eugeniei contemporane.”

Precum notează Thomas, „mișcarea de control a nașterilor din secolul XX” era interconectată cu și „se dezvolta împreună cu mișcarea eugenică americană.” Ambele „căutau să asiste rasa la eliminarea celor nepotriviți”, precum nota Margaret Sanger [3] în eseul ei din 1919 „Controlul nașterilor și îmbunătățirea rasială.” Dar Sanger și-a exprimat propriile dubii „împerecherea de cupluri sănătoase” sau „sterilizarea anumitor tipuri recunoscute de indivizi nepotriviți” poate singură să facă destul pentru a limita reproducerea în rândul

„aceste mari mase, care prin presiune economică populează mahalalele și produc, în neajutorarea lor, alte mase neajutorate, bolnave și incompetente, care copleșesc tot ce eugenia poate să facă în rândul celor a căror condiție economică este mai bună.”

Chiar dacă Sanger nu l-a făcut, primul pas spre avortul eugenic nu mai era departe. La doar câțiva ani după publicarea eseului, William Ralph Inge, un anglican liberal și adept al eugenie, scria pe față în cartea sa „Eseuri Sincere” că

„Dogma ridicolă că toți oamenii sunt născuți egali este moartă, dacă nu e cumva și îngropată deja. ‘Sanctitatea vieții umane’ trebuie să facă loc adevărului evident că o grădină are nevoie să fie plivită.”

Fără dogma sanctității vieții umane, ce împiedică „grădinarul” din această metaforă să ucidă „buruienile”?

Era o întrebare serioasă, atunci, după liberalizarea legilor avortului în secolul XX, aceea dacă avortul va fi folosit în scopuri eugenice. În această lumină, părea rezonabil pentru oameni să interpreteze comentariul făcut de Ruth Bader Ginsburg [4] în timpul unui interviu acordat în 2009 ziarului New York Times ca pe o aprobare tacită față de obiectivul eugeniștilor de a-i descuraja pe cei săraci sau indezirabili din alte motive de la reproducere.

„Pe bune că m-am gândit la asta, la momentul când era luată decizia în Roe [5],” i-a spus Ginsburg lui Emily Bazelon, „era o preocupare cu privire la creșterea populației și în particular a acelor populații care nu doream să fie prea numeroase. Așa că Roe a urmat să fie primească atunci finanțare Medicaid [6] pentru avort.”

Într-un interviu follow-up acordat lui Bazelon, de data aceasta la Facultatea de Drept a Universității Yale, Ginsburg a insistat că a fost citată precis dar că a fost „interpretată foarte greșit.” Bazelon a insistat că Ginsburg rezuma o viziune populară în 1973 dar pe care ea nu o susținea personal (chiar dacă comentariul ei făcut în 2014 într-un alt interviu, aceea că „e lipsit de sens ca o politică națională să promoveze natalitatea doar în rândul săracilor” părea să aprobe ambele fețe, pozitivă și negativă, ale monedei eugeniste).

Este însă imposibil să conferi aceeași interpretare caritabilă unei scrisori de la Ron Weddington, jurist în cauza Roe, adresată președintelui-ales Bill Clinton în 1992. „Dacă e să conving săracii că nu pot ieși din sărăcie când au atâtea guri în plus de hrănit,” scria Weddington, „va trebui să furnizezi mijloacele de a preveni gurile în plus”: adică „vasectomii, ligaturi tubale și avorturi” finanțate de guvern. „Nu avem nevoie de mai mulți bebeluși săraci” insista, în încheierea scrisorii, Weddington. Termenul „săraci” este de multe ori un „proxi” pentru alte categorii, implicite sau explicite.

Tehnologia a avansat dramatic din 1992 încoace și, precum notează Clarence Thomas, „cu testele de screening prenatal de azi și alte tehnologii, avortul poate fi ușor folosit pentru eliminarea copiilor cu caracteristici nedorite.” Asta a condus, de exemplu, la eliminarea cvasi-totală a copiilor cu Sindrom Down în multe țări vestice și la avort selectiv pe motiv de sex, răspândit în Asia și în câteva comunități din Statele Unite. În plus, la mari disparități rasiale în ce privește ratele avortului în diferitele comunitățile americane.

Este important de ținut minte că eu-ul din eugenie înseamnă pur și simplu bun, ca în gene bune, și oamenii care au îmbrățișat-o credeau că aduc ceva bun pentru societate și viitor. Eugenia era și este o mișcare progresistă – una ce se sprijină pe o viziune despre dezvoltare, progres și perfecțiune. Istoria secolului XX, totuși, ne arată că viziunile paradisiace conduc la rezultate dezastruoase. Căutarea eugenistă pentru gene bune vine cu prețul demnității și al egalității umane și marginalizează dogma sanctității vieții umane.

Mai degrabă decât să ne avertizeze că eugenia poate exista aici, „ideea periculoasă” a judecătorului Thomas arată că ea deja a existat și că statul are un interes întemeiat în a preveni resuscitarea acesteia.

Despre autor

Justin Dyer este profesor de științe politice și director al Institutului Kinder pentru Democrație Constituțională la Universitatea din Missouri, SUA. Traducere și adaptare după The Public Discourse.

____NOTE

[1] În orig. certiorari order. În dreptul anglo-american, certiorari este acordul de principiu pe care o instanță și-l dă pentru a rejudeca un caz provenit de la o instanță inferioară. Curtea Supremă a Statelor Unite nu este obligată să accepte rejudecarea dosarelor instanțelor inferioare. Marea majoritate a solicitărilor care îi sunt adresate sunt respinse, caz în care deciziile curților imediat inferioare (de obicei curțile federale de apel) rămân definitive.[2] Amendamentul al XIV-lea al Constituției Statelor Unite ale Americii a fost adoptat în 1868 și este unul dintre cele cu consecințele cele mai importante în jurisprudență. Amendamentul privește asigurarea dreptului egal la protecția legii și a fost propus ca răspuns la problemele legate de abolirea sclaviei ca urmare a Războiului Civil.[3]. Margaret Sanger este fondatoarea Planned Parenthood, azi cel mai important business de avorturi din America de Nord. Faptul că Sanger era rasistă și că nu era absolut deloc interesată de „drepturile femeii” ci de selecția rasială este ocultat azi.[4] R.B. Ginsburg (86 de ani în 2019) este din 1993 judecătoare a Curții Supreme a SUA, considerată de mulți ca cea mai „liberală”, adică de stânga. Are un istoric de voturi pro-avort și pro-minorități sexuale. Adversară a președintelui Donald Trump.[5] Roe c. Wade este celebrul caz în urma căruia Curtea Supremă a SUA a decis că avortul trebuie să fie legal în toate statele din componența uniunii întrucât este o parte din dreptul constituțional la viața privată.[6] Medicaid este programul de sănătate „social”, finanțat de la bugetul federal al SUA.

Faceți cunoștință cu Walter Joshua Fretz – o ființă umană

Acest copil minunat s-a numit Walter Joshua Fretz. El s-a născut în SUA, ca urmare a unui avort spontan la 19 săptămâni și a supraviețuit pentru doar câteva minute.

Unul din principalele „argumente” ale susținătorilor avortului este acela că prin avort ar fi eliminată „o masă de celule”. Așa arată oare o masă de celule?

Walter este acel copil pe care femeia îl vede la ecograf, acela care mișcă în interiorul pântecelui său, acela pe care tatăl îl ascultă punându-și urechea pe burta mamei. La fel ca fiecare dintre noi pe când eram de vârsta sa, Walter avea o inimă care bătea…

Moartea sa a fost naturală și nimeni nu poate fi învinuit pentru ea.

Nu același lucru se poate spune despre milioane de copii avortați la această vârstă, în lume. Inclusiv în România: nenăscuții diagnosticați, adesea incorect, cu diverse boli sunt uciși prin așa-zisul „avort terapeutic” (nu putem vindeca bolnavul omorându-l, dragi medici!) uneori în stadii foarte avansate ale sarcinii.

Toți acești copii ar fi avut o viața și ar fi putut face, împreună cu noi, o lume mai bună, dacă n-ar fi existat avortul.

Familia lui Walter a fost devastată de pierderea copilului. Pe alți copii, însă, nu îi plânge nimeni – ei pier pentru că au fost nedoriți.

Într-o lume care și-a făcut o obsesie din „combaterea discriminării”, cea mai nedreaptă și gravă dintre discriminări, aceea care dictează dacă un om trăiește sau moare după cum este bunul plac al altora, este considerată… un drept.

Nu-i ciudat?

De la înființarea sa, PRO VITA s-a dedicat salvării copilului și mamei, împreună. Pentru că viața merită orice efort. Iar Walter Joshua stă mărturie.De fapt, ceea ce încercăm să vă spunem este că ne dorim să fiți alături de noi. Simțiți o chemare? Urmați-o, atunci. Vă așteptăm! www.asociatiaprovita.ro

(fotografiile au fost realizate de tatăl copilului – întreaga poveste aici)

Faceți cunoștință cu Walter Joshua Fretz – o ființă umană

Ziua a 7-a: Char Dham: Rameshwaram – #Pray15Days

Cultură, Ghidul pentru Lumea Hindusă, Misiune, Rugăciune

Pe o insulă situată în largul coastei statului Tamil Nadu din Sudul Indiei, se află templul Ramanathaswamy, al doilea loc de pelerinaj dintre cele patru situri Char Dham. Conform poemului epic hindus Ramayana, zeul Ram a înființat templul prin instalarea statuilor zeului Shiva în acel loc. Apoi, Ram s-a rugat lui Shiva ca să fie curățit de orice păcat pe care l-a comis în timpul războiului său cu regele demonilor.

Un pelerinaj la Rameshwaram nu este complet fără „scufundarea sfântă” în cele 22 cele mai importante corpuri sfinte cu apă numite teerthams. Primul și cel mai important loc de scăldat este o plajă din apropierea templului, unde se adună mulțimi uriașe de oameni pentru a se scufunda în ocean, în speranța că, la fel cum s-a rugat Ram, și păcatele lor să fie spălate.  După această baie inițială, pelerinii își iau adesea un ghid, pentru a se asigura că vizitază toate celelalte teerthams (iazuri, fântâni, etc) în ordinea corectă după ritualurile care trebuie făcute. La final, hindușii vizitează templul și se închină statuii lui Shiva, căutând din nou iertare pentru păcatele lor.

Deci, după toate aceste băi și ritualuri, se simt ei eliberați de păcate și asigurați de mântuirea lor? Pentru cei mai mulți dintre ei, acesta rămâne un lucru de care se îndoiesc. „Dacă nu am făcut ritualurile corect?” Și, „Ce se întâmplă dacă păcătuiesc din nou?” Este un ciclu nesfârșit care necesită încă o baie rituală la fiecare destinație sacră, la fiecare festival și la fiecare lună nouă… și totuși, incertitudinea nu este spălată niciodată.

Regele David a scris despre nevoia lui de a avea păcatele spălate: „Ai milă de mine, Dumnezeule, în bunătatea Ta! După îndurarea Ta cea mare, şterge fărădelegile mele! Spală-mă cu desăvârşire de nelegiuirea mea şi curăţeşte-mă de păcatul meu!” (Psalmul 51:1-2) Vestea bună este că sacrificiul final al lui Hristos a distrus puterea păcatului, „Căci printr-o singură jertfă El a făcut desăvârşiţi pentru totdeauna pe cei ce sunt sfinţiţi.” (Evrei 10:14)

Ne rugăm:

  • Pentru hindușii care sunt deja conștienți de păcat și care caută pe cineva, cine să îi spele de păcatul lor. (1 Ioan 1:7)
  • Pentru hindușii care nu sunt convinși că ar avea vreun păcat care să trebuiască spălat – ca Duhul Sfânt să îi convingă și ca ei să Îl întâlnească pe Isus și să se întoarcă la El.
  • Pentru hindușii de pretutindeni – ca să descopere că pot experimenta și ei bunătatea și dragostea Dumnezeului nostru salvator. (Tit 3:5-6)

https://www.stiricrestine.ro/2019/10/26/ziua-a-7-a-char-dham-rameshwaram-pray15days/?

NE ECUMENIM SAU NU NU ECUMENIM ? ACEASTA E ÎNTREBAREA !

Posted on July 7, 2014 by 

 

În prijinul lui Marinel Blaj, un articol preluat de aici

Motto: Cum ar putea uni oamenii ceea ce este deja una pentru Dumnezeu?  ,,Domnul cunoaște pe cei ce sunt ai Săi“!

 
 
Una din criticile vehemente aduse miscarii “protestante” si “miscarii evanghelice” este ca a produs “fracturarea” trupului lui Christos. Oare asa sa fie?Privita sub numirile ei istorice, biserica a fost mai intai “crestina”, apoi “catolica”, apoi “ortodoxa”, apoi “protestanta” si mai de curand “evanghelica.” Ce a insemnat aceasta succesiune de numiri?In primele trei veacuri, crestinismul s-a aflat in faza sa “expansionista”, credincios misiunii de a ajunge “pana la marginile pamantului.” Sub influenta lucrarii apostolilor si inca sub extraordinarul impuls dat de pogorarea Duhului Sfant, crestinismul a trecut, insangerat si persecutat, toate granitele civilizatiei de atunci si a devenit o “forta” demna de luat in seama de cei care faceau calcule politice. Raspandit prin activitatea milioanelor de anonimi, avansand cu viteza deplasarilor personale (“per pedes apostolorum”), crestinismul a fost raspandit de “martori”, care nu de putine ori au fost gata sa devina “martiri” in confruntarea cu Statul si cu puternicii zilei.

Luat sub protectia imperiala de Constantin, acest “crestinism” a devenit “catolic” (universal, general), ravnind sa-i aduca in sanul Bisericii pe toti locuitorii pamantului. Pentru realizarea acestui deziderat, Biserica “catolica” nu a ezitat sa foloseasca forta de constrangere pusa la dispozitie de alianta cu “imperiul” politic.

Cand Imperiul Roman s-a scindat in cele doua ramuri, Apuseana si Rasariteana, cezarul de la Constantinopol a creiat o Biserica nedependenta de scaunul papal de la Roma. Adunati in sinoade convocate “la comanda” de imparatii Bizantului, episcopii au gasit “nod in papura” in teologia Bisericii Catolice, au “afurisit”-o (excomunicat-o) si s-au autoproclamat pastratorii “dreptei credinte”. S-a nascut astfel, dintr-un fel de decret politic, “Biserica Catolica Ortodoxa Rasariteana.” Antagonismul dintre cele doua ramuri ale bisericii “catolice” dainuieste si astazi. Nu se poate spune deci ca “protestantii” au inceput “sfasierea trupului lui Christos.”

Prin Reforma, Luther n-a urmarit sa formeze o alta biserica, ci doar sa o reformeze, din interior, pe cea existenta. Biserica Protestanta s-a nascut doar din reactia violenta a Romei. Ea i-a impins afara pe cei ce cereau Reforma. Treizeci de ani de razboaie necurmate, uriase dislocari si migratii umane si milioane de morti dovedesc cu prisosinta ca “protestantii” s-au nascut doar din “intoleranta” Romei fata de unii din cei mai spirituali fii ai ei.

Eliberat din chinga “traditiilor” si “ritualismului” religios, crestinismul a redescoperit Biblia si a devenit “evanghelic.” Autoritatea eclesiastica a fost inlocuita cu “autoritatea Scripturii.” S-a revenit astfel la vremea “crestinismului incipient”, cu biserici autonome, traind intr-o totala separare de puterea politica.

Odata cu Reforma au fost declansate energiile spiritului uman independent, tinute in lanturi de “opresiunea” inchizitiei atata amar de vreme. Scapata de sub constrangerea Statului pseudocrestin, societatea a produs miscari de gandire “alternative” crestinismului. Prin renastere si iluminism s-a instaurat epoca “rationalismului umanist.” El a produs apoi “materialismul” si, o data cu el, progresul extraordinar al tuturor indeletnicirilor legate de “materie.” Omenirea s-a “tehnologizat” si se grabeste sa se “supratehnologizeze.”

Spiritul critic analist a invadat lumea Bisericii si a produs valuri de “liberalism”, in care scepticismul general a erodat increderea in Biblie si in trairile “spirituale.”

Omenirea a trait pentru o vreme iluzia posibilitatii de a aduce prin “stiinta”, fara ajutorul lui Dumnezeu, “raiul pe pamant.” Au urmat insa dezastroasele razboaie mondiale, spulberarea oricaror increderi in “bunatatea imanenta” a omului si, incet, incet, oamenii au inceput sa caute iar ajutorul de “dincolo de sfera propriilor lor puteri.”

Astazi, ezitand sa se reintoarca la “crestinismul istoric” si la obsesivul “stat crestin” sau “natiune crestina”, oamenii au cautat sa patrunda in realitatile spirituale individual, pe calea unor religii orientale exotice sau pe mai “tehnologizata” alternativa a “extraterestrilor.” In plina epoca moderna, asistam la renasterea “paganismului antic”.

Mai este oare posibila o “unire” a tuturor bisericilor pentru a reface unitatea “catolica” dupa care ofteaza unii? Spre un asemenea tel se indreapta toate miscarile “ecumenice” contemporane. Altii se intreaba insa mai serios si mai profund: “Ce a mai ramas din dorinta exprimata de Domnul Isus in Ioan 17, cand a cerut Tatalui ca urmasii Sai sa fie “una” dupa cum Tatal si Fiul sunt “una”? A fost ascultata aceasta rugaciune? In caz ca raspunsul este afirmativ (si nu vad cum ar putea cineva spune ca Tatal nu L-a ascultat pe Domnul Isus!) ce fel de unitate este caracteristica Bisericii?

Avem la dispozitie cateva alternative: unitatea organizatoric-institutionala, unitatea organica, unitatea spirituala, unitatea escatologica. Sa le luam pe rand:

1. Unitatea organizatorica-institutionala. 

Oricat ar parea de neobisnuit, eu cred cu tarie ca Dumnezeu n-a vrut ca Biserica sa fie “catolica”, un fel de imparatie terestra a tuturor crestinilor. In spiritul acestei opinii citez continutul tuturor cartilor Noului Testament. Ele ne vorbesc despre o convietuire terestra perpetua intre “bine” si “rau”, intre “grau” si “neghina”, intre fiii lui Dumnezeu si fiii Diavolului, intre fiii luminii si fiii intunerecului. Ultimul capitol al Apocalipsei decreteaza profetic:”Cine este nedrept, sa fie nedrept si mai departe; cine este intinat, sa se intineze si mai departe; cine este fara prihana sa traiasca si mai departe fara prihana. Si cine este sfant, sa se sfinteasca si mai departe!” (Apoc. 22:11).

Intr-o alta rostire escatologica, trecuta cu vederea de multi, profetul Daniel proclama:

“Este hotarat ca razboiul va tinea pana la vremea sfarsitului si impreuna cu el si pustiirile” (Daniel 9:26).

Dumnezeu nu a intentionat sa lase pe seama oamenilor “asezarea imparatiei” (“Nu este treaba voastra sa stiti cand … – Fapte 1:7; “Imparatia Mea nu este din lumea aceasta” – Ioan 18:36). Parerea mea este ca daca biserica de astazi ar reusi sa-i adune, prin “ecumenism”, pe toti crestinii intr-o singura “organizatie”, ea s-ar imbata imediat de putere si s-ar amesteca iarasi in treburile politice ale societatii. Doamne, fereste!

Biserica a fost confundata adesea cu Israelul (vezi numirea de “noul Israel”) si a incercat sa imbrace zadarnic destinul si prerogativele acestui popor terestru. Dumnezeu are insa planuri diferite cu Israelul si cu Biserica. Desi amandoua au roluri principale in economia “cunostintei mantuitoare despre Dumnezeu”, Israelul si Biserica au caracteristici si misiuni diferite (de aceea nici nu au putut actiona “concomitent” in economia divina). Israelul are un destin terestru, cu o tara aflata intre granite bine precizate, cu o capitala identificata sub numele de Ierusalim, cu un sistem propriu de guvernare, cu un sistem de taxare corespunzator, cu dusmani si aliati politici. Prin contrast, Biserica este compusa din oameni “din toate neamurile”, cu cetatenie “in ceruri”, in asteptarea unui Ierusalim ceresc si cu o nadejde nestramutata in stramutarea extraterestra, pentru a intra in odaia de nunta a Mirelui, Isus Christos. Caracterul acesta de “intersectie” intre temporal si etern, intre lumea de acum si lumea viitoare, intre loialitatea fata de “cezarul” terestru si credinciosia fata de Capul suprem asezat la dreapta Maririi pe tronul ceresc, face din Biserica o entitate cu o existenta unica in istoria lumii. “Straini si calatori” pe pamant, membrii ei sunt destinati, nu sa conduca treburile societatii, ci sa fie “prigoniti si urati” de oamenii din lume, asemenea “Invatatorului” lor (Ioan 15:18-27). Nimic nu este mai strain de invatatura Noului Testament decat ideia unui Stat “crestin” sau a unei societati mondiale “crestine”. O “unitate” conceputa pe aceste coordonate a fost o aberatie istorica si o epoca a compromisurilor si decadentei spirituale.

2. Unitatea organica. 

Un organism este compus dintr-un ansamblu de “organe” ce contribuie fiecare in parte la sanatatea si bunul mers al intregului. Noi suntem obisnuiti sa vedem relatiile noastre cu Dumnezeu si cu Christos mai mult in mod individual, adica numai in ce ne priveste pe noi personal. Exista insa o alta realitate, in care Dumnezeu se gandeste la noi mai mult in colectiv, ne vede ca pe o unitate compusa si complexa: trupul lui Christos. Din pacate suntem de multe ori prea individualisti si prea oportunisti, vrem sa se invarta totul in jurul nostru si intrebam ingrijorati: “Care este avantajul nostru?” Insa Dumnezeu ne vede colectiv, El ne vede ca plinatatea slavita a lui Christos, prin care El va implini odata totul. Este absolut esential sa putem vedea fiecare aceasta perspectiva a lui “noi”, a ansamblului in care traiesc organic toti copiii lui Dumnezeu. Privita din acest punct de vedere, Biserica lui Christos exista astazi in toate bisericile “locale”, oricare le-ar fi numele lor denominational.  Pentru a intelege mai bine, este instructiv sa comparam istoria formarii primei creatii cu cea de a doua, cea veche cu cea noua, spre a arata legatura celei din urma cu “trupul lui Christos.”

Prima creatie a inceput prin crearea cerurilor si a pamantului. Ele impreuna (cerurile si pamantul) au constituit partial marea si intinsa baza (scena) pe care s-au desfasurat evenimentele ulterioare. Prin crearea lui Adam si a Evei, Dumnezeu a incheiat prima creatie. Textul Bibliei ne spune ca, dupa ce a terminat de lucrat “Dumnezeu S-a odihnit de toata lucrarea Sa” (Gen. 2:3).

Cea de a doua creatie nu incepe cu ceruri noi si cu un pamant nou. Acestea nu mai constituie baza pentru urmatoarele evenimente ale creatiei. Mai bine zis, creatia noua incepe in ordinea inversa. Ea incepe cu Omul Isus Christos (1 Tim. 2:5). Acesta este al doilea Om, Omul din cer si ultimul Adam (1 Cor. 15:45,47). El este piatra din capul unghiului aleasa pentru creatia cea noua (Isa. 28:16; 1 Petru 2:7). In El se continua noua creatie. Pentru inceput se spune: ” … daca este cineva in Christos, este o faptura noua” (2 Cor. 5:17). Orice om care Ii apartine lui Christos, devine o creatie (“zidire” – ctisis) noua. Aceasta isi gaseste deci prima ei forma in “trupul spiritual al lui Christos”, in Biserica, intr-un Om nou (Efes. 2:15). Apoi, ea se extinde in toata natura inconjuratoare, care asteapta cu o dorinta infocata descoperirea fiilor lui Dumnezeu (Rom. 8:19-22). Aceasta creatie se va incheia prin realizarea unui cer nou si a unui pamant nou. Dupa aceea, Dumnezeu se va odihni iarasi, de data aceasta “impreuna cu oamenii.”

 

 

In desenul de mai sus, vedem cele doua triunghiuri asezate unul peste celalalt. Pe partea mai lata a triunghiului de jos avem baza extinsa a cerurilor si a pamantului primei creatii. Partea lata a triunghiului de sus ne prezinta extinderea noului cer si a pamantului nou din creatia cea noua. Punctul central si de contact al celor doua triunghiuri este Christos, intrupat in chipul celui dintai Adam. Imaginea ne prezinta o dezvoltare diametral opusa si confluenta a celor doua creatii, veche si noua, care se intalnesc “in Christos.” Cea veche culmineaza prin crearea lui Adam, cea noua incepe cu Christos, ultimul Adam. La formarea creatiei noi, “trupul lui Christos” va fi Organismul ceresc-pamantesc, care, respins de creatia veche, o va zgudui din temelii si va deveni “unealta” oricarei innoiri, conform lui Apoc. 2:15: “Iata ca Eu fac toate lucrurile noi!” (Fritz Binde, Desavarsirea trupului lui Christos).

Unitatea organica este o realitate spirituala nevazuta, restransa la “Biserica adevarata” care va fi Mireasa Mielului. In planul “crestinismului social” vizibil insa, ezitam sa spunem ca biserica are o unitate organica deoarece intre diferitele biserici denominationale nu exista prea multe forme de colaborare sau intr-ajutorare reciproca.

3. Unitatea spirituala.

Este evident ca, destinati sa traiasca “in lume”, fara a fi insa “din lume”, raspanditi printre toate natiunile pamantului, crestinii vorbesc despre o unitate la nivelul unei trairi mai adanci decat trairea sociala, unitatea spirituala. Ea este conditia si circumstanta in care putem vorbi si despre unitatea “vizibila” a bisericii locale.Aceasta unitate este exprimata in Noul Testament prin expresia: “Este un singur trup, un singur Duh, dupa cum si voi ati fost chemati la o singura nadejde a chemarii voastre. Este un singur Domn, o singura credinta, un singur botez” (Efes. 4:4-5).

Unitatea Bisericii este ilustrata in multe feluri: ca aceea existenta intre un sot si o sotie, ca aceea prezenta intre pietrele unei cladiri “duhovnicesti”, ca aceea dintre mladite si vita de vie. Este vorba de o unitate “functionala” in planul existentei spirituale.

Apostolul Pavel vede unitatea externa manifestata in biserica locala ca o urmare fireasca a unirii pe care fiecare crestin o are cu Christos. El vede aceasta unitate, nu ca pe ceva de dorit sau de realizat, ci ca pe ceva deja in existenta, ce trebuie primit prin credinta si pastrat printr-o viata de ascultare:

“Va sfatuiesc dar eu, cel intemnitat pentru Domnul, sa va purtati intr-un chip vrednic de chemarea pe care ati primit-o, cu toata smerenia si blandetea, cu indelunga rabdare; ingaduiti-va unii pe altii in dragoste, si cautati SQ PQSTRAYI unirea Duhului, prin legatura pacii” (Efes. 4:1-3).

Biserica traieste in aceasta unitate “a Spiritului” despre care apostolul Pavel vorbeste atat de frumos in 1 Corinteni 12.

4. Unitatea escatologica. 

Chiar si cel mai inflacarat sustinator al Bisericii trebuie sa recunoasca faptul ca Biserica crestina, asa cum am urmarit-o de-a lungul secolelor si asa cum se manifesta ea astazi, nu reprezinta un exemplu ideal de “unitate.” Nici macar biserica locala, restransa in perimetrul aceleaisi experiente sociale si avantajata de atatea lucruri comune pe care le au membrii ei, nu poate fi o pilda de “desavarsita unitate”, ca aceea despre care vorbea Domnul Isus in capitolul 17 al Evangheliei lui Ioan:”Eu le-am dat slava, pe care Mi-ai dat-o Tu, pentru ca ei sa fie una in noi, cum si noi suntem una. Eu in ei si Tu in Mine; pentru ca ei sa fie in chip desavarsit una.”

Cand a rostit aceste cuvinte, Domnul Isus era inca pe pamant si-I cerea Tatalui sa fie dus in slava: “Wi acum, Tata, proslaveste-Ma la Tine insuti cu slava, pe care o aveam la Tine, inainte de a fi lumea” (Ioan 17:5).

Conceptul de unitate a Bisericii trebuie legat de aceasta asteptare escatologica a clipei in care toate nedesavarsirile vor fi imbracate in slava viitoare. Toti aceia care sunt acuma una cu Christos, Mirele lor, vor fi una in mireasa care va intra cu El in odaia de nunta.

“Pentru ca noi suntem madulare din madularele Lui, carne din carnea Lui si os din oasele Lui. De aceea “va lasa omul pe tatal sa si pe mama-sa si se va lipi de nevasta-sa, si cei doi vor fi un singur trup.” Taina aceasta este mare – vorbesc despre Christos si despre Biserica” (Efes. 5:30-32).

Dincolo de multele si dureroasele conflicte care exista in bisericile crestine de astazi, “unitatea aceasta escatologica” poate fi gustata oriunde se intalnesc credinciosi maturi si plini de spiritualitate:

“Si El a dat pe unii apostoli; pe altii prooroci … pentru desavarsirea sfintilor, … , pentru zidirea trupului lui Christos, pana vom ajunge toti la UNIREA credintei si a cunostintei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la inaltimea staturii plinatatii lui Christos; ca sa nu mai fim copii, plutind incoace si incolo, purtati de orice vant de invatatura, prin viclenia oamenilor si prin siretenia lor in mijloacele de amagire, ci credinciosi adevarului, in dragoste, sa crestem in toate privintele, ca sa ajungem la Cel ce este Capul, Christos” (Efes. 4:11-15).

O astfel de traire spirituala a unitatii crestine poate fi gustata de fiecare crestin, indiferent de numirea bisericii lui locale. Ea trece peste orice bariere temporare ale denominatiilor din crestinismul actual.

Era “post-crestina”?

Cei din Europa anilor 1950 s-au grabit sa proclame intrarea societatii contemporane intr-o epoca “post crestina.” Pentru nereusita revenire la “pre-crestinism” din timpul “renasterii”, paradoxal, oamenii au dat vina tot pe biserica. Nedorind sa se intoarca la realitatile Evului Mediu, oamenii din societatea moderna stau in cumpana. Ce-i de facut? Ce a mai ramas neexplorat si neexperimentat?

In vidul ideologic produs de atatea deziluzii, oamenii au inceput sa creada in bazaconii “extraterestre”, in solutii de unificare spirituala cu universul propuse de religiile orientale si in alternative inca neexplorate.

In plin veac al revolutiilor tehnologice, traim, paradoxal, o intoarcere la fundamentalismul religios al islamului si al altor religii. Ele refuza progresul steril adus de “civilizatiile crestine.” In Anglia moderna, scade numarul bisericilor, dar creste numarul moscheilor!

Intram oare cu adevarat intr-o civilizatie “post crestina”? Cuvintele acestei intrebari par un ecou al unei intrebari retorice pusa de Domnul Isus: “Dar cand va veni Fiul omului, va gasi El credinta pe pamant?” (Luca 18:8).

Nadejdea si optimismul nostru pentru viitorul crestinismului nu se sprijina nici pe “realizarile” crestine din istorie si nici pe “calitatea” liderilor crestini de astazi. Certitudinea ca acest crestinism va dainui pana la sfarsit, oferind pana la capat o usa de mantuire si de iesire de sub mania lui Dumnezeu se reazama pe considerente mult mai stabile.

http://barzilaiendan.wordpress.com/2014/07/07/ne-ecumenim-sau-nu-ne-ecumenim-aceasta-e-intrebarea/

Motive greșite pentru care oamenii părăsesc biserica

Ușa unei biserici - foto de pe biblestudytools.comÎn cadrul societății noastre de consumatori, unde înțelepciunea predominantă ne spune că trebuie să fim loiali brand-urilor sau produselor doar atâta timp cât nevoile și gusturile noastre sunt satisfăcute, probabil că vi se va părea ușor să înțelegeți – în calitatea de participanți la biserică – că e ceva normal să ai un nivel scăzut de așteptări care să te determine să părăsești ulterior biserica. Cea mai mică nepotrivire de preferințe sau cel mai mic disconfort poate face dintr-un participant la biserică în a deveni un ”cumpărător” la o biserică… unul care cercetează ”piața” să găsească biserica evazivă perfectă. Doar că nu există biserici perfecte.Fiecare biserica va determina – o dată și o dată – ca cineva să se simtă incomod. Și asta nu e neapărat un lucru rău.

Noi părăsim bisericile uneori prea repede, pentru motivele greșite. Atunci când sare și nivelul de disconfort și umblarea noastră devine dificilă… renunțăm. Da, admitem faptul că există motive importante și valide pentru care să părăsim biserica (datorită învățăturii eretice, a liderilor corupți, etc.), dar există și motive greșite uneori. Care credeți că ar fi câteva motiv comune, dar rele în cele din urmă, pentru care unii dintre noi am fi ispitiți să părăsim biserica? Eu am găsit șapte, care le voi enumera mai jos:

1. Alte persoane care vin la biserică te deranjează Unul din aspectele cele mai provocatoare și mai contra-curent ale bisericii creștine este că aceasta atrage oameni laolaltă din cadre foarte diverse. Aceasta e ceea ce face evanghelia! Și aceasta înseamnă că este foarte probabil că te vei închina alături de oameni cu care nu ai interacționa în mod normal niciodată. Acest lucru poate fi incomod și deranjant. Dar nu lăsa ca acest aspect să te facă să părăsești biserica și să cauți alta plină cu oameni ca tine. Când faci acest gest… tu de fapt subminezi însăși puterea evangheliei de a egaliza și unifica dincolo de liniile naturale de diviziune (citește Galateni 3 pentru mai multe detalii).

2. ”Cauza” ta nu este destul de suficient susținută Mulți oameni părăsesc bisericile atunci când vin cu o idee sau se îmbarcă într-o cruciadă ca să lanseze un program, dar acestea nu merg nicăieri. Poate că biserica sau conducerea ei sune un nu categoric, sau poate că este un interes prea mic în cadrul congregației ca să se implice în cauza respectivă. Este în regulă. Nu fugii și nu căuta o altă biserică unde să se alerge cu ideea ta. În schimb, stai și vezi ce program existent are deja amploare în cadrul bisericii și implică-te acolo.

3. Închinarea nu este stilul tău preferat Fie că e vorba de muzica prea tare sau prea moale, predicarea prea topică sau prea expozițională, sau o mulțime de alte nepotriviri față de lista de gusturi și preferințe a cuiva, frustrarea cu privire la închinare este un mare motiv pentru care oamenii părăsesc bisericile. Dar nu trebuie să fie așa. Adevărul este că închinarea în afara zonei de confort a cuiva și a preferinței de stil poate fi sănătos, cultivă umilința și face din închinare ceva mai mult despre Dumnezeu decât cu privire la dorințele noastre proprii de consumatori.

4. O biserică în vogă s-a deschis în apropiere Chestia asta se întâmplă pretutindeni în lume; oamenii merg la acea biserică și sunt ”cu totul” acolo pentru o vreme, poate un an sau doi. Apoi încântarea lor începe să se uzeze. Se plictisesc. O biserică nouă cu un nume de răsunet și servicii de închinare faimoase și podcast-uri se lansează în apropiere, și persoana plictisită… încet, încet părăsește biserica spre a încerca noua ”aromă” din oraș. De ce ar fi aceasta o idee rea? Pentru că acest ciclu va continua la infinit. Biserica în vogă de astăzi va deveni întotdeauna biserica plictisitoare de mâine.

5. Pastorul tău favorit a plecat Acesta este un motivator comun pentru cei care ies din biserică. Cultul personalității este puternic în multe biserici. Pastorii celebrii cu ”platforme” și nu știu câte cărți publicate atrag de obicei o mulțime de oameni la bisericile lor. Și atunci când aceștia pleacă… și mulțimea îi urmează. Doar că atunci când îți fixezi experiența de biserică pe prezența unui pastor, oricât de dinamic ar fi el, aceasta este ceva nesănătos. O biserică este mai mult decât pastorul (pastorii) ei.

6. Inima ta pur și simplu nu mai este acolo Adesea aud oameni care au deviat de la o biserică pentru că inima lor ”nu mai este acolo”. Ei doar ”fac lucrurile mecanic”. Pentru ei se pare ceva obligatoriu, legalist și neautentic să meargă la biserică. Așa că se opresc din a mai merge. Doar că… pe cât de ”autentice” sunt astfel de emoții, acesta este un motiv greșit de a părăsi biserica. De ce? Pentru că fiecare relație și dedicare din viață are anotimpuri unde inima cuiva nu mai este ”implicată” precum a fost la început. Acest lucru este normal. Și nu este un motiv să renunți să mai vii la biserică.

7. Nu mai primești prea multe la serviciile de duminică A devenit ceva normal să discutăm despre un serviciu de biserică în termenii a ”ce îmi iese mie din asta”. De exemplu, noi întrebăm pe oameni după biserică ”ce ați reținut din predică?” Această atitudine este de fapt consumerismul aplicat bisericii, plasează biserica în acei termeni de a primi noi ceva de la ea, și atunci când se oprește din a mai produce ”oferte” clare, sau valoare adăugată vieților noastre, noi justificăm părăsirea bisericii. Dar biserica nu trebuie să fie cu privire la ce ne iese nouă din ea, ci la ceea ce putem oferi noi. Cum slujim noi. Cum zidim noi trupul.

Brett McCraken - foto preluat de pe google imagesMaterialul de mai sus este o adaptare a unui material scris de Brett McCraken (foto alăturat) publicat inițial în site-ul CrossWalk.com, preluat ulterior de Bible Study Tools pe 11 ianuarie 2018. Brett este autorul cărții Uncomfortable: The Awkward and Essential Challenge of Christian Community(”Neconfortabil: Esențiala și incomoda provocare a comunității creștine”, publicat de editura Crossway, 2017) și Hipster Christianity: When Church and Cool Collide (”Creștinismul Hispter: Când biserica și miștoul se ciocnesc”, publicată de editura Baker Books, 2010). El locuiește împreună cu soția lui în California de Sud unde slujește în calitate de lider la Southlands Church. El scrie pe blogul său la brettmccraken.com și poate fi urmărit pe Twitter la @brettmccraken. Dacă citați acest material în altă parte, rog să păstrați toate link-urile din el și să oferiți sursa citării, adică acest blog. Mulțumesc.

Locul instrumentelor muzicale în închinarea creştină şi apariţia noilor leviţi

 Brian Reynolds

Dar vine un ceas, şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr; pentru că şi Tatăl caută astfel de închinători ai Lui.” Ioan 4:23

Şi perdeaua templului s-a rupt în două de sus până jos.” Marcu 15:38

„În iudaism Dumnezeu locuia în întuneric gros, iar mărturia dată de întreaga rânduială levitică (cu jertfe, preoţi, perdea şi tămâie …) era aceea că nu fusese încă descoperită calea spre locul preasfânt. Când Hristos a murit, calea s-a deschis: perdeaua s-a rupt de sus până jos.” (William Kelly)

trupa de inchinare

 

Prefaţă

Această broşură a apărut iniţial ca postare pe blogul meu personal. Titlul acelei postări era: „Întoarcere în viitor – sunt grupurile de închinare noua formă a cetelor de leviţi?” A fost o privire critică asupra ciudatului fenomen al „mişcării grupurilor de închinare” în bisericile contemporane. În acest studiu intenţionez să dezvolt această temă şi să examinez rolul instrumentelor muzicale în închinare, pentru a vedea ceea ce spune Biblia cu privire la acest subiect. Extinderea conceptului modern al trupei de închinare şi folosirea instrumentelor muzicale pentru închinarea creştină sunt subiecte în strânsă legătură şi sunt tratate împreună în acest articol. Chestiunea „grupurilor de închinare” este de fapt o urmare previzibilă a folosirii instrumentelor muzicale în biserici.

Prin publicarea acestei critici la adresa mişcării pro-închinare din ultimele decenii nu am nicidecum intenţia să îi critic pe ceilalţi creştini. Am doar dorinţa de a privi această chestiune din perspectiva Bibliei. Doresc să mă adresez tuturor mădularelor trupului lui Hristos, oricine şi oriunde ar fi. Ar trebui să fim întotdeauna precum cei din Bereea, „cercetând zilnic Scripturile” pentru a vedea daca lucrurile pe care le auzeau erau adevărate – bazate pe Cuvântul lui Dumnezeu (Fapte 17:11 ).

Aceasta nu este o discuţie despre stilurile muzicale – ca o nouă contribuţie la prezentul „război muzicologic” deja existent în multe medii creştine – ci mai degrabă este o încercare de a răspunde la întrebarea:  „Găsim în Biblie porunci, îndemnuri sau măcar îngăduinţă cu privire la închinarea folosind instrumente muzicale?” Pentru unii aceasta ar putea părea una din acele zone gri, aflate sub incidenţa libertăţii creştine. Totuşi, nu cred că este vorba de a căuta nod în papură cu privire la chestiuni neesenţiale, ci mai degrabă cred că există un principiu biblic important care constituie de fapt miza discuţiei. Să începem deci prin a deschide Biblia, având o „inimă curată şi bună”(Luca 8:15 ), pentru a vedea ce spune ea.

Cercetaţi toate; ţineţi ce este bun” (1. Tesaloniceni 5:21 )

Instrumentele muzicale: ce spune Noul Testament?

Un lucru putem spune cu certitudine atunci când avem înainte acest subiect, şi anume: în timp ce în Vechiul Testament găsim multe lucruri scrise despre instrumentele muzicale, Noul Tesament efectiv păstrează tăcerea în privinţa folosirii acestora. Unii ar spune că nu putem face un argument din tăcerea Scripturii şi că sunt multe lucruri despre care Biblia nu spune nimic, pentru care ar putea fi foarte valabil principiul libertăţii creştine.  Şi cu toate că este adevărat că tăcerea în legătură cu un subiect nu este întotdeauna cel mai bun argument pentru a arătă voia sau intenţiile lui Dumnezeu, totuşi în această privinţă găsim mai mult decât simpla tăcere. Răspunderea de a arăta pe ce bază sau principiu este aprobată folosirea instrumentelor muzicale în Noul Testament stă în dreptul celor care susţin această practică, nu în dreptul celor care cred că este nescripturistică.

Avem vreun pasaj în care închinarea este legată de instrumentaţie muzicală? Să aruncăm o privire. Următoarea enumerare este o listă a locurilor în care este menţionată cântarea ca formă directă de închinare: Marcu 14:26 Fapte 16:25 Romani 15:9 1. Corinteni 14:15 Efeseni 5:19 Coloseni 3:16 Evrei 2:12 Iacov 5:13 Apocalipsa 5:8-9 14:2 15:3 . Primele două texte sunt momente în care nu s-ar fi folosit oricum instrumente muzicale* . Constatăm că doar în ultimele 3 referinţe din cartea Apocalipsa găsim menţionate instrumente muzicale (harfe în fiecare caz). Însă Apocalipsa este o carte profund simbolică, iar harfele sunt cel mai probabil simbolice şi nu literale … bineînţeles că aceste trei  pasaje din Apocalipsa nu au în vedere rânduiala din prezent a Adunării pe pământ, ci au caracter profetic.


* În Marcu 14:26 Domnul Isus şi ucenicii sărbătorea Paştele

Celelalte şase pasaje, (Romani 15:9 1. Corinteni 14:15 Efeseni 5:19 Coloseni 3:16 Evrei 2:12 Iacov 5:13 ) au în vedere adunarea aşa cum este ea constituită în perioada creştină. Este de folos o scurtă privire asupra fiecăruia dintre aceste texte. Ele ne vor arăta că instrumentele muzicale nu erau folosite pentru închinare din Biserica* de la început.


n.tr. Termenii „Biserică” şi „Adunare” sunt folosiţi pe site-ul comori.org interschimbabili, cu o preferinţă asumată pentru cel din urmă. Puteţi găsi aici o explicaţie mai bună a celor doi termeni.

Romani 15:9 – „De aceea Te voi mărturisi între naţiuni şi voi cânta psalmi Numelui Tău“. Acest citat din Psalmul 18:49 arată profetic faptul că Dumnezeu va aduce mântuirea naţiunilor. Mesia va cânta laudă lui Dumnezeu în mijlocul naţiunilor.

1. Corinteni 14:15 – „voi cânta cu duhul, dar voi cânta şi cu mintea”. Această afirmaţie este făcută în contextul unei strângeri ca adunare; este semnificativ faptul că nu găsim aici menţionate instrumente. Însă şi mai izbitor este că nu se face referire la instrumente muzicale nicăieri în întreaga epistolă întâi către Corinteni! Acest lucru are o importanţă deosebită, deoarece epistola către Corinteni este aceea în care ni se prezintă ordinea de lucruri într-o adunare din perioada Noului Testament. De exemplu, în capitolele 11-14 avem prezentate Cina Domnului, lucrarea Duhului Sfânt în adunare şi întâlnirile pentru zidire, dar nimic despre instrumente muzicale. Cu siguranţă, dacă Dumnezeu ar fi dorit ca creştinii să folosească instrumente muzicale în adunare, ele ar fi fost menţionate în această epistolă. Dacă s-ar fi folosit deja instrumente, Pavel ar fi dat cu siguranţă unele indicaţii în privinţa folosirii lor, la fel cum a procedat în cazul manifestării darurilor spirituale. Însă motivul pentru care apostolul păstrează tăcerea cu privire la acest subiect este tocmai pentru că instrumentele nu erau folosite!

Efeseni 5:19 – „vorbind între voi cu psalmi şi cântări de laudă şi cântări spirituale, lăudând şi cântând Domnului în inima voastră”. Evident, ceea ce apostolul scoate aici în evidenţă este „a cânta în inimă”. Nu este menţionată nicio modalitate de a cânta în adunare folosind instrumente. Comentariul fratelui Tim Hadley Sr. asupra acestui text ne poate fi de ajutor:

Efeseni 5:19 conţine o frază care a creat dificultăţi pentru unii, însă care face lucrurile foarte clare atunci când este înţeleasă corect. Pavel face aici legătura între două verbe care se găsesc uneori împreună în traducerea în limba greacă a psalmilor. În psalmi, verbele „a cânta” şi „a crea melodie” sunt folosite pentru a descrie modul de închinare la templul din Israel. Este o aluzie la  cântăreţii levitici, corul, şi instrumentaliştii levitici, cântăreţii din instrumente (Psalmul 68:32 ). Israeliţii cântau Domnului cu vocea şi cu harfe (Psalmul 33:3, 144 :9, 21:13, 27:6, 56:8, 104:33, 105:2, 108:1). Israel cânta Domnului cu harfe sau lire în timpul închinării la templu (Psalmul 33:2-3, 98 :5, 144:9, 147:7, 149:3). Limbajul pe care Pavel îl foloseşte este evident în contrast cu limbajul din Psalmi. În timp ce psalmii crează imaginea unui templu având un cor şi un grup instrumental format din leviţi care aduc mulţumiri lui Dumnezeu, Pavel dă imaginea cântării în adunare („între voi”), care se înalţă mai degrabă din inimă, nu din harfă. Modul în care Pavel se exprimă este în contrast cu modul de exprimare din Psalmi. În timp ce psalmii ilustrează slujirea în templu prin leviţi, în cete de cântăreţi şi instrumentişti, aducând mulţumirile lor înaintea lui Dumnezeu, Pavel prefigurează o cântare în adunare („între voi”) care este mai degrabă un rezultat al cântării din inimă, nu din harfă. Limbajul lui Pavel pare intenţionat: în contrast cu a cânta din corzile unei harfe precum în psalmi, Pavel îi îndeamnă pe efeseni să fie umpluţi de Duhul, lăudând pe Dumnezeu cu corzile inimilor lor. În loc să zică „cântaţi Domnului cu glasul şi cu instrumentele”, aşa cum găsim în Psalmi, Pavel scrie „faceţi inimile voastre să cânte şi să fie instrumente spre lauda Domnului.” *

* n. tr. Sensul original din greacă este de a transforma inima într-o sursă de cântare vocală şi instrumentală, ca pe un instrument de cântat.

Lăudaţi pe Domnul – Tim Hadley Sr., editura Believer ’s Bookshelf, Canada.

Aşa cum am afirmat mai sus, nu doar tăcerea unor pasaje stă la baza celor spuse, deşi chiar simpla tăcere ar trebui să ne vorbească cu glas tare. Pavel spune de fapt că inima răscumpărată devine instrumentul muzical.

Coloseni 3:16 : „învăţându-vă şi îndemnându-vă unii pe alţii cu psalmi şi cântări de laudă şi cântări spirituale, cântând în inimile voastre lui Dumnezeu în har.” Din nou, ca şi în Efeseni, accentul este pus pe inimă „cu har” sau  „în har”, în inimile voastre.

Evrei 2:12 : „Te voi lăuda în mijlocul adunării.” Este un citat din Psalmul 22:22 prin care autorul epistolei către Evrei îl arată pe Domnul Isus conducând închinarea în adunare. Este ceva extrem de asemănător cu Romani 15:9 . Biblia ne spune că Hristos înalţă laude în adunare. El este Liderul din centrul închinării adunării. Numai că, astăzi acest rol I-a fost deturnat de către o formaţie rock condusă de un „lider de închinare”. Începe să ni se facă lumină?

Iacov 5:13 –  „Suferă cineva dintre voi? Să se roage! Este cineva bucuros? Să cânte psalmi!” Acesta este ultimul pasaj pe care doresc să îl mai aduc în discuţie. Dar nici aici nu se spune nimic despre instrumente muzicale. David şi-a folosit odinioară harfa pentru a aduce alinare duhului lui Saul atunci când acesta era chinuit (1. Samuel 16:16 ), dar în Noul Testament nu se menţionează nimic despre vreun instrument în legătură cu momentele de tristeţe sau de bucurie prin care ar trece un credincios în vremea harului. Ceea ce ne prezintă aici Iacov este în contextul unei adunări, pentru că în versetul imediat următor sunt prezentaţi bătrânii.

În afară de cele trei referiri profetice cu privire la harfe în cartea Apocalipsa, nu există nicăieri în Noul Testament vreo asociere a instrumentelor muzicale cu închinarea. Dacă ne gândim la cât accent se pune pe muzică în ziua de astăzi, tăcerea Noului Testament ar trebui să ne sugereze că undeva pe parcurs s-a produs o îndepărtare de la ordinea pe care Dumnezeu a rânduit-o cu privire la închinare. Evident, dacă ar fi existat undeva o astfel de parte importantă a închinării menţionată undeva în cele 27 de cărţi scrise de Pavel, Ioan, Petru sau ceilalţi, atunci cu siguranţă ni s-ar fi dat şi indicaţii cu privire la folosirea instrumentelor în închinarea creştină. Dar astfel de indicaţii pur şi simplu nu există.

Folosirea instrumentelor muzicale în Vechiul Testament

Am arătat că instrumentele muzicale nu sunt niciunde legate de închinare în Noul Testament. Nu tot aşa stau lucrurile în Vechiul Testament. Acesta este motivul pentru care auzim adesea argumentul că şi noi ar trebui astăzi să folosim instrumente muzicale pentru închinare. Nu erau şi ei popor al lui Dumnezeu? Nu este scris în Psalmi „Lăudaţi-L cu sunet de trâmbiţă, cu lira şi cu harfa, cu tamburine şi cu jocuri, cu instrumente cu coarde şi cu flaut, cu chimvale răsunătoare” (Psalmul 150:3-5 )?

Punctul slab al acestui argument este că el nu face distincţia între vremea legământului mozaic al legii (mai ales în aspectul lui ceremonial) şi vremea prezentă a Adunării (2. Corinteni 3:7-11 ). Este o omitere a faptului că există o diferenţă de poziţie între credincioşii de astăzi şi sfinţii Vechiului Testament. Este un argument care omite total distincţia dintre dispensaţii. Dacă Adunarea nu este decât o continuare a ceea ce găsim în Vechiul Testament, nu ar trebui să deducem de aici că noi suntem încă sub lege şi sub tot ceea ce estre legat de ea? Subiectul este tratat de Pavel în Epistola către Galateni: „Spuneţi-mi, voi, care doriţi să fiţi sub lege, nu ascultaţi de lege?” (Galateni 4:21 ). Nu putem să luăm din rânduielile mozaice ceea ce ni se pare nouă „cireaşa de pe tort”, lucruri care credem că ni se potrivesc, şi să lăsăm restul deoparte.

Domnul Isus a arătat în învăţătura Sa, că dacă s-ar pune vin nou în burdufuri vechi, ambele şi-ar pierde caracterul distinctiv şi puterea (Matei 9:17 ). Amestecarea legământului vechi cu cel nou, a legii cu harul este ceva ce s-a văzut prea adesea în istoria creştinismului, dar asta nu înseamnă că este şi corect. Domnul a mai spus cu aceeaşi ocazie că atunci când oamenii beau vin vechi, nu îl doresc pe cel nou, pentru că cel vechi li se pare mai bun (Luca 5:39 ). Ideea este că inima naturală a omului preferă lucrurile din Vechiul Testament, pentru că ele fac apel la carne, la firea omenească, la simţuri, şi astfel ele pot fi uşor apreciate de omul natural (1. Corinteni 2:14 ). Sunt lucruri care pot fi văzute şi în religiile non-creştine, ca şi în cele care se numesc creştine. Omul natural poate aprecia ritualuri, spectacol, lucruri care încântă vederea, auzul ori mirosul, muzica bine interpretată şi aşa mai departe, însă cele spirituale pot fi apreciate numai prin credinţă – şi iată cum ajung oamenii să spună: „cel vechi e mai bun!”.

Revenind la Psalmul 150

Instrumentele muzicale amintite în Psalmul 150 sau oriunde altundeva în Vechiul Testament sunt acum considerate modelul pe care trebuie să îl urmăm. Se presupune că trebuie să credem că aceasta este rânduiala pentru închinarea creştină. Acesta este argumentul folosit pentru a justifica grupurile creştine de închinare sub formă de trupe rock. Însă instrumentele din Psalmul 150 sau din alte locuri sunt amintite în legătură cu templul.

Tim Hadley Sr. ne oferă o privire de ansamblu asupra folosirii instrumentelor muzicale în Vechiul Testament, în perioada în care a existat templul. În Vechiul Testament se face referire de câteva ori la folosirea instrumentelor muzicale înainte de domnia lui David (Exod 15:20-21 1. Samuel 10:5 , de asemenea şi rolul trâmbiţelor pentru a aduna poporul Numeri 10:2 8 – 10 , 29:2), însă este clar că regele David a fost cel care a introdus instrumentele muzicale ca fiind parte din rânduiala închinării în Israel. Când a mutat chivotul legământului şi cortul întâlnirii la Ierusalim, poporul a sărbătorit „cu cântări şi cu harfe şi cu lire, cu tamburine şi cu chimvale şi cu trâmbiţe.” (2. Samuel 6:5 1. Cronici 13:8 ). David le-a spus leviţilor să aleagă din seminţia lor preoţească cântăreţi şi instrumentişti (1. Cronici 15:16 ). Leviţii au instituit atunci un cor şi un grup de instrumentişti pentru închinarea la casa Domnului (1. Cronici 15:17-22, 27-28 ).

Ezechia, de asemenea, „a pus pe leviţi în casa Domnului cu chimvale, cu lire şi cu harfe, după porunca lui David şi a lui Gad, văzătorul împăratului, şi a lui Natan, profetul; pentru că porunca era de la Domnul, prin profeţii Săi.” (2. Cronici 29:25 ). Nu este deci de mirare ca că în Psalmi se face referire atât de des la închinarea către Dumnezeu prin muzică instrumentală. Psalmul 150 este un exemplu clasic, în care Dumnezeu este lăudat „în sfântul Său locaş … cu sunet de trâmbiţă, cu lira şi cu harfa, cu tamburină şi cu joc, cu instrumente cu coarde şi cu fluier” (Psalmul 150: 1, 3-5 ). În Psalmul 149 , poporul Domnului, Israel, cântă „o cântare nouă, lauda Lui în adunarea sfinţilor”, astfel încât poporul să poată „să laude Numele Său cu joc, să-I cânte psalmi cu tamburina şi cu harfa”. (Psalmul 149:1, 3 ).*


Worship the Lord, Tim Hadley Sr. , Believer’s Bookshelf

De aici putem vedea că instrumentele Vechiului Testament nu fuseseră adăugate la întâmplare, ci erau special rânduite pentru a fi folosite pentru slujbele de la templu. Acest lucru este foarte important, întrucât dacă Dumnezeu a fost atât de specific încât a indicat instrumentele pe care leviţii să le folosească, unde sunt atunci echivalentele acestor indicaţii în Noul Testament? Oare lipsa indicaţiilor în privinţa instrumentelor muzicale să însemne că trebuie să continuăm să le folosim? Dar din nou, tăcere…

Acesta este motivul tăcerii Noului Testament: instrumentele menţionate în Psalmul 150 sau oriunde altundeva erau folosite de către leviţi* în slujba la templu; însă este de netăgăduit că tot ceea ce era asociat templului din Israel a încetat acum 2000 de ani – sau aşa ar fi trebuit. Citim în evanghelii că atunci când Domnul Isus a murit pe cruce, „perdeaua tempului s-a rupt în două, de sus până jos” (Marcu 15:38 ). Acest lucru a marcat sfârşitul sistemului levitic! Nu s-au sfârşit doar jertfele dintre animale, ci orice lucru asociat sistemului mozaic, inclusiv închinarea în stil levitic. Templul, preoţii, jertfele, zilele sfinte, ritualismul şi muzica instrumentală au încetat brusc. Tăcerea Noului Testament în legătură cu folosirea instrumentelor pentru a practica închinarea este o puternică dovadă a acestui fapt. Tăcerea nu constituie argumentul, dar îl confirmă. 


vezi de exemplu 2. Cronici 7:6

Dacă ar fi să ne ghidăm după istoria ulterioară a bisericii, instrumentaţia muzicală nu s-a strecurat înapoi în închinarea creştinilor decât mult mai târziu. Lent, de-a lungul timpului, practicile creştine de închinare au început să copieze modelul iudaic din perioada vechiului Legământ (cum spuneam „vinul vechi este mai bun”). Totuşi, în primele secole ale istoriei Bisericii lucrurile nu erau aşa. Conform mărturiilor aşa-numiţilor „părinţi ai Bisericii”, harfa şi flautul nu erau folosite în biserici*.


Nu este loc pentru a detalia, însă dacă cititorul caută, va vedea că este adevărat. Printr-o simplă căutare pe internet pe tema Părinţilor Bisericii putem verifica scrierile şi citatele acestora.

Nu există nicio dovadă că s-au folosit instrumente muzicale în primele trei secole ale Bisericii. De fapt, în bisericile evanghelice nu vedem aşa ceva înainte de ultima parte a secolului nouăsprezece şi prima parte a secolului douăzeci!* Voi adăuga şi alte lucruri despre istoria Bisericii.


Biserica Romano-Catolică a început să folosească orga (împreună cu corul) foarte devreme, iar această practică a fost preluată în bisericile Protestante Reformate (Luterană, Anglicană etc.). se spune că marele predicator baptist C. H. Spurgeon nu l-ar fi lăsat pe Ira Sankey, cântăreţul lui D.L. Moody, să îşi folosească armoniul în biserică, atunci când aceştia au venit în vizită la biserica lui Spurgeon, Templul metropolitan. Mişcările de trezire precum cea iniţiată de Moody au fost acelea care au împins la vale bolovanul instrumentaţiei muzicale pentru evanghelici. Apogeul a fost atins în mişcarea „Poporul lui Isus” (Jesus People) din anii 60-70, iar rezultatul este ceea ce vedem peste tot în prezent.

Înainte de a trece mai departe, este important de afirmat că nu este nimic rău sau greşit în instrumentele muzicale, sau în general în muzică. Dumnezeu l-a creat pe om şi i-a dat darul să poată compune muzică şi să poată cânta la instrumente – ne bucurăm de acest lucru în fiecare zi din viaţa noastră publică sau individuală. Omul a avut înclinaţii spre muzică de la bun început (Geneza 4:21 ). Pot exista şi în viaţa noastră de adunare situaţii în care putem folosi instrumente, dacă acestea sunt folosite pentru gloria lui Dumnezeu şi nu pentru a atrage atenţia asupra omului*. Însă în acest studiu dorim să vedem ceea ce înseamnă de fapt închinarea şi cum Domnul doreşte să ne audă vocile, nu flautul, harfa, chitara, tobele sau pianul. Vocea umană este cel mai melodios instrument din creaţia lui Dumnezeu. Şi nu se compară nimic cu vocea care se înalţă din inimi răscumpărate.


Adunări de evanghelizare, şcoala duminicală, evenimente speciale, toate sunt locuri unde un pian, de exemplu, poate fi folosit în mod legitim. Totuşi, când stăm în prezenţa Domnului, în Sfânta sfintelor, pentru a frânge pâinea şi a bea din pahar, singurele instrumente care îşi au locul acolo sunt inimi şi buze răscumpărate.

Ce este de fapt închinarea?

Folosirea instrumentelor muzicale şi mai recent, a „grupurilor de închinare” ca o adăugare la închinarea colectivă, nu este nimic altceva decât întoarcerea la lucrurile pe care Dumnezeu le-a rânduit ca să fie „o umbră a lucrurilor viitoare” (Evrei 10:1 ). Legea şi toate lucrurile în legătură cu ea erau rânduite să fie temporare (Galateni 3:24 ; vezi şi capitolele 3 şi 4). Pavel atenţiona: „dacă zidesc din nou ceea ce am dărâmat, mă dovedesc pe mine însumi călcător de lege” (Galateni 2:18 ). Nici noi nu suntem scutiţi de acest pericol. Galatenii fuseseră salvaţi prin har şi stăteau prin credinţă, însă începuseră să se întoarcă înapoi la sistemul legii. Pavel atenţionează pertinent (şi pe noi la fel), că dacă ne întoarcem la locul din care Dumnezeu ne-a chemat, ne facem pe noi înşine „călcători de lege”. Nu vreau să exagerez în privinţa problemei însă avem aici un principiu, iar ca orice principiu care implică lucruri spirituale, ne va purta către o destinaţie şi, în timp, se vor vedea şi roadele – în sens negativ sau în sens pozitiv. După cum este şi zicala: „timpul şi adevărul merg împreună”.

După cum am menţionat în prefaţă, nu intenţionez să critic stilurile muzicale, pledând pentru cântările tradiţionale*, mai vechi, în detrimentul cântărilor şi corurilor contemporane.


Una dintre caracteristicile uimitoare ale cântărilor clasice, compuse în secolul nouăsprezece (sau mai înainte) este conţinutul lor doctrinar şi teologic. Cel care cântă, cântă efectiv învăţătura creştină, deseori folosind cuvinte din Scriptură. Cred că ar fi o mare pierdere pentru adunare dacă am pierde aceste cântări pentru a le înlocui cu un cor slab din punct de vedere al învăţăturii. O cântare adevărată trebuie  să aibă conţinut, mai important decât doar o melodie atrăgătoare.

Ştiu că în multe medii creştine există discuţii aprinse pe această temă, însă aici mă refer la ceva mult mai profund. La urma urmei, Dumnezeu nu este împotriva a ceea ce este „nou”. De fapt, El este evident un Dumnezeu al „noului”: o „cântare nouă”, un „nou legământ” o „nouă lege”, toate acestea sunt dovezi clare ale acestui lucru! Nu vreau nici să pun la îndoială realitatea libertăţii creştine pe care o avem; sunt multe lucruri cu privire la care nu primim îndemnuri clare pentru a le face sau pentru a le evita, în legătură cu ordinea în adunare. Avem strângerile de şcoală duminicală şi alte lucruri care nu ne sunt poruncite sau interzise de Cuvântul lui Dumnezeu dar care sunt cu totul legitime, intrând sub incidenţa libertăţii creştine. De exemplu, dacă este vorba de evanghelizare, slujitorul Domnului este liber să folosească clipuri video, proiector, muzică (cu instrumente) sau orice alt lucru pe care l-ar considera de ajutor în lucrare.

Însă aici vorbim despre închinare – şi mă refer în mod specific la Cina Domnului, unde fiecare creştin are poziţia de preot. Dumnezeu caută închinători în dispensaţia în care ne aflăm (Ioan 4:23 ). O bună definiţie a închinării este: „onoarea şi adorarea pe care inimile celor răscumpăraţi le aduc înaintea lui Dumnezeu, pentru ceea ce este El şi pentru ceea ce El a făcut.”* Înseamnă să aducem o „jertfă de laudă lui Dumnezeu”, care este „rodul buzelor care mărturisesc Numele Lui” (Evrei 13:15 ).


Concise Bible Dictionary, p.825-826, Bible truth Publishers

Închinarea este mulţumire şi adorare „cântând în inimile noastre” către Dumnezeu, însă observaţi că mijlocul, instrumentul prin care facem aceasta sunt buzele închinătorului. Cu siguranţă că trebuie să înţelegem corect modul în care Dumnezeu doreşte să venim înaintea Lui în timpul prezent. Domnul Isus a făcut referire la o schimbare a modului de închinare, prezicând faptul că o nouă perioadă era gata să înceapă: „vine un ceas, şi acum este” (Ioan 4:23 ). Este un subiect cât de poate de important! În Vechiul Testament, dacă preoţii aduceau jertfă către Dumnezeu cu foc străin, răspunsul din ceruri era judecata imediată (Levitic 10:1-2 ). Bineînţeles, trăim sub har, nu sub lege, iar Domnul priveşte la inimă. Totuşi pentru Dumnezeu nu este indiferent modul în care ne apropiem de El – aceasta fiind cu adevărat o temă principală din Geneza până la Apocalipsa.

Imaginile*  din Vechiului Testament


Multe din imaginile vechiului testament au de a face cu subiectul închinării şi al apropierii de Dumnezeu. Epistola către Evrei este foarte clară şi insistă asupra acestor lucruri. Unii neagă tipologiile şi se tem că la mijloc este fie o imaginaţie prea activă, fie o alegorizare exagerată a Bibliei. Însă există pasaje întregi care au în vedere jertfele (vezi Levitic 1 – 16 ), pasaje care constituie baza argumentelor din epistola către Evrei, pasaje pe care această epistolă le elucidează. Argumentele împotriva tipologiilor sunt greu de construit dacă citim capitolele 8-10 din Evrei. 

Modul de a ne apropia de Dumnezeu pe care îl găsim în Biblie este ilustrat prin imaginile Vechiului Testament. Acest lucru ne este pus înainte în mod izbitor prin jertfele aduse de Cain şi Abel. Primul a adus „rodul pământului”, obţinut prin sudoarea propriei frunţi, dintr-un pământ blestemat; celălalt a adus „din cele întâi născute ale oilor lui”, moartea unei victime nevinovate ca jertfă, ca înlocuitor al închinătorului. Istoria lui Cain şi Abel este astfel o „imagine” a diferenţei dintre religia bazată pe eforturi şi adevărata evanghelie a harului, dar este de asemenea este în legătură cu apropierea omului de un Dumnezeu Sfânt, pentru a I se închina. Aş insista asupra legăturii dintre aceste lucruri: acceptarea noastră de către Dumnezeu, ca păcătoşi, şi apropierea noastră de Dumnezeu ca închinători. Când citim în Scriptură, vedem cum „patriarhii” (Avraam, Isaac şi Iacov), aduceau arderi de tot pe altare atunci când veneau înaintea lui Dumnezeu. Acestea nu sunt decât imagini, totuşi ne prezintă gloriosul adevăr că jertfa lui Hristos este cea prin care ne apropiem de Dumnezeu, şi tot datorită ei ne putem închina lui Dumnezeu. Închinarea în perioada Vechiului Testament a avut mereu la bază o jertfă.

Cu timpul, au fost revelate mai multe lucruri cu privire la acest lucru, astfel că vedem mai târziu, în special în Levitic, aceleaşi lucruri într-o formă mai „instituţionalizată”, cu rânduielile cortului şi consacrarea unei linii de preoţi care să aducă jertfele. Era un sistem cu rolul de mediere*, întrucât cei din popor nu se puteau apropia de Dumnezeu în mod direct, ci doar în baza unei jertfe, având un preot ca intermediar etc.


un mediator este cineva care se poziţionează între doi oameni sau două tabere şi comunică în numele amândurora.

Epistola către Evrei comentează pe larg aceste lucruri, arătând cum toate arătau spre Hristos, uneori chiar şi prin contrast (o preoţie muritoare, aducând neîncetat jertfe care nu pot înlătura păcatele, în contrast cu un singur preot, trăind veşnic, care i-a desăvârşit odată pentru totdeauna pe cei care vin la Dumnezeu prin El – Evrei 10:1-2 ). Cu toate acestea, sistemul bazat pe jertfe era centrul închinării în Israel, cu arderi de tot, jertfe pentru păcat, jertfe de mulţumire şi jertfe de pace. Atunci când Israel a ajuns în ţară, ei trebuiau să vină înaintea Domnului de trei ori pe an, mai întâi la Şilo, apoi mai târziu în templul de la Ierusalim (Deut 16:16 ). Paştele a devenit sărbătoarea principală, o aducere aminte a eliberării de sub robia egipteană, o sărbătoare „pentru totdeauna”. În sărbătoarea Paştelui putem vedea „locul central” pe care mielul în ocupă în închinarea lor. Pentru noi, bineînţeles, Domnul Isus este adevăratul Miel pascal (1. Corinteni 5:7 ).  Noi trebuie „să ţinem sărbătoarea” (Cina Domnului), în toată curăţia şi sinceritatea.

Ideea este tocmai aceasta: jertfele dintre animale erau centrul închinării iudaice, iar dacă avem în vedere „ordinea tipică” de lucruri din partea lui Dumnezeu, acest fapt are o imensă semnificaţie pentru creştin. Cina Domnului a fost lăsată spre aducere-aminte, este punctul central al închinării noastre*, nu o jertfă reală ci o amintire a unicei Jertfe care nu mai trebuie repetată. Totuşi, moartea lui Hristos este punctul central al apropierii noaste de Dumnezeu, iar prin Cina Domnului dăm expresie acestei realităţi, în „pâinea pe care o frângem” şi „paharul binecuvântării”. Însă, în mod trist, în multe practici creştine, Cina Domnului a fost redusă la un eveniment ce are loc odată pe lună (sau în unele biserici, odată la trei luni), deseori pe plan secundar, la sfârşitul serviciului.


* pentru a clarifica: Cina Domnului în sine nu reprezintă obiectul închinării noastre (aşa cum este în sistemul Roman), ci simbolurile sale ne aduc aminte în inimile noastre de Acela care a fost jertfit ca Paşte al nostru. Lui ne închinăm, şi Tatălui care l-a trimis.  

Puţină istorie a Bisericii

În majoritatea bisericilor evanghelice, Cina Domnului nu mai iese în evidenţă ca fiind punctul central al închinării creştine. Nu vreau să spun că nu există închinare atunci când se ia cina. Vreau să spun că în loc să „frângem pâinea” în „prima zi a săptămânii” (Fapte 20:7 ), aşa cum făceau creştinii de la început, creştinii vin să audă o predică sau, mai adesea astăzi, să audă o reprezentaţie muzicală şi apoi o predică. Este posibil să aştepte chiar trei sau patru luni până să „îşi amintească” de Hristos. Cum de s-a ajuns aici? Cred că răspunsul se poate găsi în perioada reformei şi în urmările acesteia. Cina Domnului a ajuns să fie coruptă în timpul creşterii influenţei Romano-Catolicismului, acest proces continuând de-a lungul „perioadei negre” a creştinismului. Cina a pierdut puritatea şi simplitatea ca aducere-aminte, preluând chiar şi elemente idolatre, cu toate că, în mod ciudat, a păstrat modelul Bisericii de la început, cu cina în fiecare „zi a Domnului”. „Împărtăşania” era de fapt o reluare a jertfei „trupului şi sângelui real al lui Hristos”, subminând astfel adevărul jertfirii lui Hristos „odată pentru totdeauna”, expus atât de clar în Epistola către Evrei la capitolele 9-10. Reforma s-a axat în principal pe revenirea la doctrina „îndreptăţirii prin credinţă” şi la a recunoaşte supremaţia Cuvântului lui Dumnezeu (Sola Fide şi Sola Scriptura). Reformele eclesiastice erau centrate pe eliberarea de sub dominaţia Romei şi a papalităţii. Împărtăşania a fost oarecum modificată de Luther prin doctrina sa a consubstanțiațiunii*, dar a rămas totuşi legată de o funcţie de preot aparţinând unui cler.


Doctrina catolică a transsubstanţierii afirmă că simbolurile prezente la Cina Domnului, pâinea şi vinul, sunt transformate în trupul şi sângele reale ale Domnului Isus. Doctrina consubstanțiațiunii, susţinută de reformă (în special cea luterană), este similară doctrinei catolice, însă identifică simbolurile cu trupul real al Domnului Isus într-un mod mai degrabă metafizic. Substanţa trupului lui Hristos este reprezentată în mod spiritual de Cină, însă fizic, simbolurile rămân pâine şi vin.

Mai târziu, în multe biserici reformate a apărut o reacţie puternică împotriva conceptelor de cler* şi „parte aleasă a bisericii”**. Ulterior, această reacţie a dat naştere mişcării bisericii „dizidente”, în special în Marea Britanie.


Formă rituală de închinare având o clasă preoţească de oameni între oameni şi Dumnezeu. Aceste grupuri din Creştinism urmăresc să impună această ordine de lucruri prin „succesiune apostolică”, lăudându-se cu timpurile de la început şi cu legătura pe care pretind că o au cu acestea.

** Mulţi creştini s-au întrebat pe bună dreptate: „Dacă am părăsit Roma, de ce am păstrat atâtea practici ale ei?”. A existat atunci o dorinţă reală de revenire la ordinea şi simplitatea Noului Testament.

Dizidenţii, sau non-conformiştii (baptişti, prezbiterieni, congregaţionalişti şi alţii) au modificat Cina Domnului revenind la simplitatea ei*, iar din acest punct de vedere au procedat corect. Însă în acelaşi timp, au căpătat o hipersensibilitate faţă de locul central pe care Cina îl ocupă în închinare, ca nu cumva să existe abuzuri ca în trecut, sau preluări de elemente idolatre, pe care tocmai le înlăturaseră.


Un serviciu simplu, cu pâine şi vin, în afara oricărui ritual sau constrângere a unui cler.

Astfel, ceea ce ei numeau închinare a fost redus la predica pastorului şi cântare colectivă, Cina Domnului fiind lăsată pe plan secundar. Slujba „comuniunii” a devenit un eveniment odată pe lună sau odată la trei sau patru luni, deseori lăsată la sfârşitul serviciului. În loc să fie aşezată ca scopul principal al „zilei întâi a săptămânii”, a fost aşezată undeva în umbră*. Nu era nimic greşit în a predica din Cuvânt sau în a cânta, dar Cina Domnului şi-a pierdut locul central la instituirea acestor reforme, datorită unor temeri în legătură cu idolatria din cler, de care tocmai se eliberaseră. Această ordine de lucruri există şi astăzi în multe biserici evanghelice şi reformate din toată lumea.


Nu există nicio îndoială că exista o reverenţă reală atunci când se lua Cina. Pentru a susţine practica luării Cinei de patru ori pe an sau poate chiar o dată pe an, se aduce deseori argumentul că dacă am frânge pâinea în fiecare săptămână, şi-ar pierde caracterul special pe care îl are, devenind ceva obişnuit. „Obişnuinţa creşte desconsiderarea” este o expresie pe care am auzit-o de mai multe ori cu privire la acest subiect. În acelaşi timp trebuie observat că nu se aplică acest principiu şi la colecta care are loc săptămânal, şi care funcţionează perfect.

Totuşi, nu ar trebui să subestimăm nici importanţa „cântării congregaţionale” şi a faptului că ne-a fost adusă înapoi în perioada Reformei. Acest lucru a reprezentat atunci o mare eliberare şi o manifestare practică a preoţiei fiecărui credincios în parte! Uneori se trece cu vederea acest lucru, pentru că se pune accentul pe celelalte binecuvântări pe care le-am primit (mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu) prin Reformă. Nu a existat cântare colectivă în perioada dominaţiei sistemului Romano-Catolic. Şi astfel ajungem chiar la baza argumentului meu cu privire la grupurile de închinare (nu ai crezut că aş putea ajunge aici, nu-i aşa?). În întunecata perioadă a evului mediu, corurile monahale sau „corurile de băieţi” erau cele care cântau, nu adunarea. Acest lucru, alături de multe alte practici precum tămâia, zilele sfinte, o jertfă care se repeta şi o preoţie rânduită care să medieze între oameni şi Dumnezeu, era cu adevărat o formă de iudaism introdusă în creştinism.

O nouă formă a leviţilor

Cântarea colectivă a fost reinstituită în Biserică în perioada reformei şi a evenimentelor care au urmat imediat după aceea. Atunci când adunarea cântă, fiecare credincios îşi manifestă preoţia, în contrast cu conceptul unui ordin preoţesc, al unui cler separat de popor. Însă acum trecutul devine viitor. În prezent, ne aflăm în pericolul de a pierde ceea ce, prin îndurarea lui Dumnezeu, ne-a  fost recuperat, întorcându-ne înapoi la lucrurile de care am fost eliberaţi.

În bisericile tradiţionale din creştinism, congregaţia era practic spectatoare din punct de vedere al închinării. Oamenii stăteau în afara zonei altarului, separaţi de preoţi. Aceste lucruri au fost preluate din iudaism, după modelul din  Vechiul Testament. Adunarea lui Israel se afla în afara locurilor sfinte ale templului. Perdeaua separa pe popor de locul prezenţei lui Dumnezeu, în timp ce leviţii, în cete de cântăreţi, lăudau pe Domnul. Leviţii erau muzicieni special instruiţi, care foloseau chimvale, trâmbiţe şi mai multe feluri de instrumente cu coarde în închinarea lor către Dumnezeul lui Israel. Ei cântau în numele poporului – fuseseră special instruiţi pentru acest lucru şi erau pricepuţi în ceea ce făceau. Nu este cumva pentru biserica evanghelică un pericol ca evoluţia conceptelor de „grup de închinare” sau „lider de închinare” să ducă la formarea unei clase „levitice” între creştini? Coriştii îmbrăcaţi în robe nu mai sunt agreaţi, însă acum se urmăreşte ceva nou, dar care de fapt nu este deloc nou, ci mai degrabă vechi (vinul vechi)! Totuşi, în zilele noastre, cântăreţii nu mai poartă haine preoţeşti precum cele ale leviţilor (uniforma agreată în prezent pare a fi modelul „hipster”).

Atunci când perdeaua templului s-a rupt în două  („de sus până jos” Marcu 15:38 , pentru a arăta că acolo a fost mâna lui Dumnezeu), rânduielile levitice au încetat, făcând loc unei ale preoţii (Evrei 7:11-22 ). Fiecare credincios este preot, iar Marele Preot „trăieşte pentru totdeauna”. Cei mai mulţi creştini ar accepta acest lucru – ruperea perdelei a marcat sfârşitul jertfelor dintre animale, al templelor şi al preoţiei pământeşti. Însă cetele de cântăreţi dintre leviţi au fost şi ele scoase din uz, împreună cu instrumentele pe care le foloseau. Am văzut deja cum creştinii de la început cântau Domnului „făcând melodie” în inimile lor (Efeseni 5:19 ). Ei nu aveau grupuri sau lideri de închinare – ideea în sine le-ar fi fost străină, sau poate chiar inadmisibilă. A-şi aduce aminte de Domnul Isus în comuniune şi a cânta cântări erau lucrurile care constituiau închinarea pentru ei (este un fapt dovedit şi de Biblie şi de istorie*)


vezi scrisoarea lui Plinius către împăratul Traian despre creştini. O simplă căutare pe Google va oferi cititorului posibilitatea să vadă ceea ce avea loc în adunările de creştini, din perspectiva unui persecutor al acestora. Plinius scrie: „Au spus că toată vina sau greşeala lor consta în faptul că se strângeau într-o zi anume înainte de răsărit şi îi cântau lui Hristos ca şi când acesta ar fi un zeu, şi că au depus un jurământ că nu se vor deda la infamie, ci mai degrabă nu vor comite adulter, furt sau vreun fel de fraudă; că vor păstra credinţa şi nu vor nega dacă li se încredinţează sume de bani. După ce făceau aceste lucruri, aveau obiceiul să se despartă, apoi să se întoarcă mai târziu pentru lua o masă împreună” (această masă era fără îndoială Cina Domnului; ei cântau lui Hristos ca şi când Acesta ar fi Dumnezeu – fără grupuri de închinare).

Închinare sau divertisment?

Vreau să fiu foarte atent în privinţa subiectului care urmează, deoarece există pericolul de a părăsi teritoriul sigur al principiilor Bibliei şi de a intra pe teritoriul judecării inimilor şi motivaţiilor – un lucru foarte periculos de făcut. De exemplu, poate exista o persoană care să se afle într-o adunare de credincioşi şi să cânte acapella o cântare compusă din secolul 19, având însă o inimă rece şi indiferentă faţă de Dumnezeu, încadrându-se astfel în cuvintele Domnului Isus, „poporul acesta mă onorează cu buzele, dar inima lui este departe de Mine” (Matei 15:8 ). În acelaşi fel, poate exista un creştin simplu participând la un serviciu unde un grup de închinare bate ritmul unei cântări, dar care are inima plină de mulţumire şi dragoste faţă de Domnul. Deci intenţia mea aici nu este să judec motivaţiile sau sinceritatea din inimă, ci să arunc o privire asupra principiilor şi tendinţei actuale. De unde au venit acestea şi unde vor conduce Biserica? Trăim o eră a divertismentului şi cred că se poate spune că această cultură a divertismentului a intrat şi în Biserică. Sunt complet de acord că nu ne putem dezice de cultura pe care o avem, iar Biserica trebuie să aibă o oarecare relevanţă, însă cred că s-a depăşit limita, încât s-a ajuns ca adunarea să devină audienţa; „grupul de închinare” este spectacolul pe care îl urmăresc, iar la sfârşitul unei cântări se aud eventual şi aplauzele pentru o interpretare reuşită. Dacă cititorii mei sunt sinceri, vor recunoaşte că prea adesea lucrurile sunt aşa, să nu mai vorbim de manifestările firii pământeşti, deseori atât de ţipătoare*. Însă făcând abstracţie de extremele acestei mişcări, pun o întrebare: este aceasta închinarea creştină pe care o găsim în Noul Testament?


O anumită biserică din zona în care locuiesc au adăugat reflectoare şi maşini de fum (precum cele folosite pentru a face atmosferă la concertele rock şi în cluburile de noapte) la „experienţa închinării” din biserica lor. La un moment dat, una din maşinile de fum s-a stricat în timpul timpului de închinare. La sfârşitul programului, o soră i-a spus unuia din membrii grupului de închinare (în toată sinceritatea), că atunci când fumul s-a oprit, a fost nevoită să se oprească şi ea din închinare întrucât a pierdut simţul prezenţei Domnului! Care este diferenţa dintre a folosi maşini de fum sau tămâietoarea din biserica ortodoxă sau catolică? Mă tem că dacă lucrurile evoluează în această direcţie, va exista o generaţie de creştini care nu vor avea idee ce înseamnă de fapt adevărata închinare. Ceea ce am scris mai sus este un caz real, pe care mi l-a relatat unul dintre membrii acelui grup de închinare.

Înapoi în viitor

Repet, nu vreau să pun la îndoială sinceritatea nimănui, sau să insinuez dispreţ la adresa muzicologiei moderne sau a stilurilor muzicale contemporane. Avem cu toţii preferinţele noastre şi nu caut acum să mă exprim în legătură cu acest aspect. Sunt însă foarte convins că toată această mişcare în legătură cu felul de închinare, având grupuri, lideri, trupe muzicale sau chiar şcoli de închinare, va aduce în cele din urmă Biserica înapoi de unde a plecat. Şi dacă nu vine Domnul până atunci, va fi nevoie de o nouă reformă pentru a ne scoate de acolo. Tot acest fenomen este acum înrădăcinat, având şi infrastructură, deci se poate perpetua, însă unde va duce? Există seminarii pentru grupurile de închinare şi cursuri despre „cum se obţine o închinare dinamică” sau despre cum poate fi format un „grup de închinare puternic”. Scopul închinării adevărate nu este acela de a ne impresiona prin dinamismul lui sau prin putere, ci acela de a da lui Dumnezeu ceea ce El merită. Nu facem aceste lucruri pentru propriul divertisment sau propria înălţare sufletească. Închinarea îl are în vedere pe Dumnezeu, nu pe noi. Nu felul în care ne simţim noi este ceea ce contează atunci când venim în închinare (cu toate că şi emoţiile au rolul lor).

Nu cred că este vreo conspiraţie aici, însă lucrurile evoluează şi ajung de sine stătătoare, la fel cum s-a întâmplat în Biserică de-a lungul secolelor. Ce-i drept, multe din aceste fenomene sunt induse de către cei tineri, şi aşa cum au remarcat şi alţii, niciodată în istorie nu a avut loc o asemenea „întinerire” a Bisericii. Închinarea a fost lăsată adolescenţilor şi celor puţin peste 20 de ani, însă rezultatul pe termen lung poate fi, într-adevăr, o nouă formă a sistemului levitic, plătită pentru a aduce închinarea în locul nostru, ca şi când ar exista un cler profesionist care să funcţioneze în locul întregului grup de credincioşi. Una din tragicele urmări ale dezvoltării grupurilor de închinare este dispariţia lentă a cântării colective. Oamenii asistă la închinare şi devin din ce în ce mai puţin implicaţi în a cânta ei înşişi. Le putem mulţumi noilor leviţi pentru aceasta şi nu am văzut încă unde se îndreaptă toate acestea*.


* De exemplu, citiţi următoarele rânduri, dintr-un blog numit „Instructajul”. Postarea este scrisă de Mike Raiter: „Se pare că adevărata cântare colectivă, izvorâtă din inimă, îşi face auzite ultimele răsuflări. Am fost recent la o convenţie şi am stat undeva spre spatele sălii. Grupul muzical din faţă „conducea” cântarea (şi folosesc intenţionat acest cuvânt), iar noi cântam. Sau cel puţin ar fi trebuit să o facem. Aşa că am făcut ceea ce fac estul de des în ultima vreme: am închis ochii şi am ascultat cântarea. Liderii muzicali erau foarte clari şi se distingeau unul de altul. Puteam să aud fiecare instrument de acompaniament în parte. Însă dacă grupul de închinare ar fi încetat brusc, abia dacă s-ar mai fi auzit în sală un murmur cu greu audibil. Mi-am deschis ochii şi am privit în jur. Majoritatea fie stăteau în linişte, fără a pretinde măcar că ar cânta, sau erau puţin implicaţi activ.

M-am întorc către un prieten care stătea lângă mine şi i-am spus: „Nimeni nu cântă”. S-a uitat la mine de parcă aş fi observat că nimeni nu zboară. Bineînţeles că nimeni nu cântă; nu prea am mai cântat aici de ani de zile. Orice ar fi fost acolo în dimineaţa aceea, în mod clar nu a fost  cântare colectivă. În multe biserici, adevărata cântare colectivă, izvorâtă din inimă este moartă de mulţi ani. Aşadar sunt motivat să scriu cu privire la acest subiect. Pe toţi ar trebui să ne intereseze faptul că am permis cântării colective să degenereze până la ceea ce vedem în prezent.

Ştiu că problema pe care o ridic nu este prezentă în toate bisericile. Poate nu este prezentă în biserica unde mergi. Însă călătoresc destul de mult. De fapt, aproape în fiecare duminică mă aflu în altă adunare, iar această problemă este prezentă aproape oriunde merg. Nu îmi aduc aminte să fi venit vreodată duminica de la adunare şi să-i fi spus soţiei, „draga mea, în acea biserică chiar se cântă bine”.

Dincolo de perdea – afară din tabără

Am văzut că în momentul în care perdeaua templului s-a rupt, atunci când Hristos a murit, întregul sistem mozaico-levitic a luat sfârşit. Jertfele dintre animale, rânduielile templului, cu medierea unui preot între popor şi Dumnezeu şi de asemenea, în contextul discuţiei noastre, felul levitic de închinare – toate au luat sfârşit definitiv. Întreaga Epistolă către Evrei a fost scrisă pentru a arăta acest fapt incontestabil.

Partea pozitivă a acestui eveniment este aceea că a fost deschisă calea pentru ca fiecare credincios să se poată apropia de Dumnezeu în mod direct, intrând în locul preasfânt (sau „Sfânta Sfintelor”, Evrei 10: 19-21). De fapt, din acel moment fiecare credincios a fost făcut preot, noi fiind aşezaţi chiar dincolo de perdea, acolo unde El a mers mai înainte, ca înainte-mergător (Evrei 6:19,20 ) . Uimitoare schimbare de poziţie!

Însă Epistola către Evrei ne mai arată că în lumina acestor lucruri, credincioşii au o nouă poziţie pe acest pământ – sau ar trebui să aibă. Dacă locul spiritual al fiecăruia dintre noi este dincolo de perdea, dacă suntem popor ceresc (Efeseni 1:3 Coloseni 3:1-3 ), atunci în acelaşi timp trebuie să ne aflăm (într-un mod practic), „afară din tabără” (Evrei 13:13 ). Ce înseamnă acest lucru? „Tabăra” reprezintă întregul sistem iudaic detaliat în Epistola către Evrei. În cadrul acestui sistem Hristos fusese „lepădat”* (1. Petru 2:7 ) şi apoi răstignit.


Aici mă refer la partea de responsabilitate care revine oamenilo pentru moartea lui Hristos. Bineînţeles că planurile lui Dumnezeu s-au împlinit la cruce (Fapte 2:23 4:28 ).

Domnul Isus a suferit răutatea, respingerea şi răstignirea „dincolo de poartă”* (Evrei 13:12 ). Creştinii dintre evrei încă continuau să ţină rânduielile templului, cu jertfe şi preoţie, atunci când în sfârşit a venit chemarea pentru a părăsi aceste lucruri şi pentru a ieşi „afară” din acel sistem. A rămâne în continuare acolo ar fi însemnat neascultare.


Ierusalimul şi templul cu sistemul său de rânduieli.

Sistemul templului iudaic nu mai există acum, dar dacă o mare parte din Biserica Creştină şi-a standardizat modul de închinare conform cu elemente din sistemul iudaic? Şi dacă aceste simptome ale „taberei” sunt prezente acum în ceea ce se proclamă a fi Biserica, nu suntem noi responsabili să „ieşim afară”? Tabăra, fie că este vorba de Iudaism, fie că este vorba de Creştinism, are următoarele caracteristici:*


unele dintre aceste caracteristici se pot găsi şi în marile religii non-creştine

1. Un cler, sau preoţi. Un grup aparte de oameni, diferenţiaţi de alţi creştini, a căror rol este de a media între Dumnezeu şi popor.

2. Rânduieli, zile sfinte, un „sanctuar” pământesc, ritualuri. Aici trebuie să includem şi corurile sau orice clasă de cântăreţi care se închinau în numele poporului, precum şi instrumentaţia muzicală; spectacol, divertisment; serviciul este conceput pentru a plăcea „omului natural” (unui necredincios).

3. Mântuire prin fapte, legalism sau un amestec de lege şi har; mântuirea nu este sigură; membrii sunt o „mulţime mixtă” de credincioşi şi necredincioşi*.


Israeliţii erau în mare parte necredincioşi printre care se afla o rămăşiţă de oameni care aveau o credinţă reală.  Însă nu era vreo siguranţă în legătură cu această stare de lucruri – israelitul oferea jertfe în fiecare an, doar pentru a face acelaşi lucru în anul care urma (Evrei 10:1-4 ). Multe sisteme teologice din zilele noastre împărtăşesc aceeaşi perspectivă: că noi trebuie să fim cât de buni putem, însă dacă falimentăm, putem cere sprijin în sângele lui Hristos – însă până la urmă tot ne putem pierde „mântuirea”. (vezi cartea pe care am scris-o: ”mântuirea suverană şi siguranţa credinciosului”).

Aceste caracteristici (şi nu numai) erau specifice sistemului iudaic. Diferite aspecte ale acestora pot pătrunde în orice grup de creştini, motiv pentru care trebuie să fim mereu vigilenţi, însă atunci când vorbim despre instituţionalizare, atunci când baza existenţei acelui grup este o denominaţie sau o sectă, putem spune că aceea este o „tabără”. În această situaţie, locul nostru este afară din asemenea sisteme, „purtând ocara Lui.” Şi există într-adevăr ocară, deoarece această cale a separării pare îngustă sau poate chiar sectară.

Ţine cu tărie

Creştinii nu ar trebui să se grăbească să accepte orice lucru nou în Biserică, indiferent de câtă aparenţă de binecuvântare ar fi însoţit – toate lucrurile trebuie încercate de Cuvântul lui Dumnezeu. „Întinerirea creştinismului”, menţionată mai sus, este un fenomen real şi există un adevărat pericol de a ceda în faţa lui. Dacă motivul pentru care nu folosim instrumente muzicale în închinarea noastră este doar o tradiţie, doar pentru că „aşa am făcut întotdeauna”, atunci ar fi într-adevăr timpul să ne punem întrebări cu privire la aceste lucruri. Totuşi, dacă poziţia pe care o luăm este bazată pe Scriptură, dacă am respins o închinare după modelul perioadei templului, dacă am răspuns chemării de a „ieşi la El, afară din tabără, purtând ocara Lui”, atunci să continuăm în ceea ce am învăţat şi am pus în practică.

Ţine cu tărie ceea ce ai, ca nimeni să nu îţi ia cununa” (Apocalipsa 3:11 ).

Articol tipărit în limba engleză de Believer’s Bookshelf Canada Inc. (www.bbcan.org)

http://comori.org/adunarea-biserica/locul-instrumentelor-in-inchinare/

Limitele disciplinei

download

Prin „disciplină“ înţelegem exercitarea de purtare de grijă, consiliere şi supraveghere în administrarea Casei lui Dumnezeu, pe care El a transmis-o poporului Său. Disciplina cuprinde formele cele mai diferite, în care se face cunoscută această purtare de grijă, de la formele cele mai simple de interes frăţesc şi sfătuire la corectare şi îndreptare oficială în adunare, până la excluderea din părtăşia sfinţilor, care, din păcate, uneori este necesară. Pentru a diferenţia mai clar, dorim să prezentăm diferitele tipuri de disciplină sub cuvintele-cheie amintite. Aici nu este vorba atât de mult de problema disciplinei în general, ci mai degrabă de a prezenta limitele reale, conform Scripturii, pentru ceea ce se face.

1. Purtare de grijă frăţească în general

După ce Domnul l-a reabilitat pe ucenicul Său Petru, care se rătăcise, El a dirijat, dacă am putea spune aşa, exprimările de dragoste ale lui Petru faţă de El mai departe spre dragostea şi grija faţă de mieii şi oile Sale. Când samariteanul milostiv l-a găsit şi l-a îngrijit pe omul căzut între tâlhari, el l-a dus la un han şi s-a ocupat de îngrijirea lui în continuare. Mântuirea este începutul binecuvântat al unei lucrări, care continuă până la punctul său culminant la venirea Domnului. Această lucrare cuprinde învăţătură, purtare de grijă şi corectare în puterea Duhului Sfânt, oferite prin diferitele mădulare ale Trupului lui Hristos: „pentru ca mădularele să îngrijească deopotrivă unele de altele“ (1 Corinteni 12.25).

Putem să spunem că această purtare de grijă constă în primul rând în oferirea de hrană adecvată, aşa cum reiese din cuvintele Domnului: „Paşte (sau hrăneşte) mieluşeii Mei“. Apoi este necesară protecţia dragostei: „Păstoreşte oile Mele“; şi ca să nu ajungem la concluzia că „păzirea“ este singura acţiune necesară pentru binele oilor, Domnul nostru Se întoarce în ultimul Său răspuns, pe care Îl dă lui Petru, la simplitatea primului răspuns: „Paşte (sau hrăneşte) oile Mele“.

Acţiunea de a paşte oile ocupă în mod normal primul loc. Dacă un suflet a trecut de la moarte la viaţă, atunci trebuie înainte de toate, ca el să fie zidit prin „laptele curat“ al Cuvântului. Astfel se asigură creşterea duhovnicească. Ce privilegiu preţios să poţi să te îngrijeşti de mieii iubiţi şi de oile iubite ale turmei lui Hristos! Nu ne putem dori niciun drept mai mare decât de a da „măsura de grâu la timp“ iubiţilor Domnului (Luca 12.42) – o slujbă în care este vorba în primul rând de lucrarea şi Persoana Domnului nostru Isus. Este o slujbă unde toţi pot să contribuie, cu toate că aceia care au daruri deosebite de învăţătură ar trebui să împlinească cu bucurie slujba lor.

În adunările poporului lui Dumnezeu ar trebui să ne gândim întotdeauna că această purtare de grijă este foarte necesară. Fără ea, exersarea disciplinei este aproape imposibilă, chiar şi în formele ei cele mai simple. Dacă fraţii nu primesc hrana corectă, devin din punct de vedere duhovnicesc aşa de „anemici“, încât chiar la cea mai simplă formă de mustrare reacţionează foarte sensibili. Ei sunt atunci practic prea slabi, pentru a experimenta binecuvântarea slujbei din Ioan 13 – „voi sunteţi datori să vă spălaţi picioarele unii altora“ (versetul 14). De aceea să fim atenţi, ca întotdeauna într-o slujbă să existe hrană din belşug, laptele curat al Cuvântului, care corespunde diverselor nevoi ale sfinţilor, ca ei să fie zidiţi pe credinţa sfinţilor şi să fie hrăniţi cu cuvintele credinţei şi astfel, prin cunoaşterea adevărată a lui Dumnezeu, să crească duhovniceşte.

Să ne îndreptăm acum spre tema care ne stă mult pe inimă.

2. Consiliere şi supraveghere frăţească

Pe credincioşii tineri îi ameninţă pericole deosebite din trei direcţii: din interior, de la fire, apoi din exterior, de la lume, iar la final de la satan care vrea să folosească permanent firea şi lumea pentru a întoarce sufletul de la simplitatea faţă de Hristos. Dragostea ne va determina să ne îngrijim de mieii turmei. Ei ne-au fost încredinţaţi, iar noi trebuie să ne întrebăm, dacă lipsa de acţiune a acelei dragoste care se îngrijeşte de ce este în jurul ei nu este motivul pentru care nu se mai adaugă oameni la ceata sfinţilor care se adună pentru Numele Domnului.

Primul element al acestei consilieri constă în veghere: „…ei veghează asupra sufletelor voastre, ca unii care vor da socoteală“ (Evrei 13.17). Fiecare păstor veghează asupra oilor sale. Dacă nu ar face aceasta, ar însemna că deschide calea pentru atacul lupului. Ar trebui să ne ocupăm şi de lucrurile cele mai simple, de exemplu participarea regulată la orele de adunare, umblarea personală în viaţă, legăturile şi lucruri asemănătoare. Observăm imediat că păşim aici pe un teren delicat, că această formă de purtare de grijă pune anumite limite.

Trebuie să fim veghetori, dar nu suspicioşi. O supraveghere plină de dragoste şi bunăvoinţă este cu totul altceva decât un duh neliniştit, curios, care se amestecă în toate. Nu trebuie să bănuim răul fără o bază convingătoare. Şi chiar în legăturile frăţeşti, despre care vorbim aici, trebuie să ne ferim să susţinem pe nedrept motive care nu sunt bune dacă ceva nu este evident.

Concret, dacă un credincios tânăr lipseşte adesea de la orele de adunare, nu ar fi desigur înţelept sau corect să presupunem imediat că aceasta se datorează lipsei de interes. Mai bine să abordăm acest lucru cu duhul încrederii, în dragoste, care nu gândeşte nimic rău. În loc să punem întrebări prea indiscrete, mai degrabă dragostea să caute să ţină legătura cu acela a cărui umblare ne face griji şi să câştige încrederea lui. Aceasta poate să fie suficient pentru a arăta în ce duh ar trebui să fie exersat un întreg complex de activităţi de purtare de grijă frăţească. Nu vrem să zăbovim mai departe aici, dar le amintim cititorilor noştri că noi deseori tindem să cădem dintr-o extremă în alta, de la indiferenţă pe de o parte la amestecare în lucrurile altuia pe de altă parte, la aceasta neavând dreptul doar dacă fratele ni se adresează.

Aceasta ne conduce să vorbim despre osteneala care merge mai departe când este vorba de corectarea de greşeli sau slăbiciuni publice, cum vedem în imaginea din Ioan 13. În Lege era poruncit: „Să mustri negreşit pe aproapele tău şi să nu porţi păcat din cauza lui“ (Levitic 19.17). Ceea ce este acum poruncit sub har, este osteneala dragostei adevărate. Cât de adesea ne preocupăm, din păcate, cu răul la alţii, fără să fim exersaţi personal, şi vorbim despre ei în loc să vorbim cu ei! Astfel, nu îi ajutăm deloc. Dacă află că vorbim în spatele lor despre ei, aceasta îi va îndepărta.

Dragostea prinde curaj şi merge la fratele care a făcut o greşeală, după ce înainte a căutat în rugăciune Faţa Domnului pentru el şi noi înşine. „Chiar dacă va fi căzut un om în vreo greşeală, voi, cei spirituali, îndreptaţi pe unul ca acesta cu duhul blândeţii“, este scris în Galateni 6.1.

Încrederea fratelui a fost câştigată. Atunci nu se mai ridică în el gândul că dorim să-l smerim sau să ne punem noi mai presus de el. Noi îi aducem Cuvântul simplu al lui Dumnezeu şi îl folosim la situaţia respectivă – la umblarea sa, la legăturile sale sau ce ar putea fi. Singurul nostru scop este reabilitarea lui. Şi în tot harul şi dorinţa unei inimi care stă în legătură cu Hristos, căutăm să paştem oaia Sa iubită. Aceasta este o activitate binecuvântată şi totuşi foarte sensibilă, care pentru o reuşită bună necesită în mod deosebit harul Domnului nostru. La aceasta se referă El cu cuvintele: „Deci, dacă Eu, Domnul şi Învăţătorul, v-am spălat picioarele, şi voi sunteţi datori să vă spălaţi picioarele unii altora“ (Ioan 13.14).

Şi aici există evident limite pentru exercitarea corectă a acestei răspunderi. Aşa cum am spus, nu trebuie să fim peste măsură de suspicioşi faţă de fratele nostru sau să-l învinovăţim fără rost de un comportament greşit, care nu a fost dovedit. Cineva a legat poate, de exemplu, prietenii şi legături rele. Noi nu trebuie să trecem peste ceea ce ne este cunoscut ca fapt. Poate un frate tânăr a fost văzut în tovărăşia unor tineri necredincioşi şi suntem foarte îngrijoraţi din cauza aceasta. Dar aceasta nu ne dă dreptul să-i reproşăm că a mers cu ei la cinematograf sau alte locuri asemănătoare. Limita este clară. Noi ne preocupăm numai cu ceea ce ştim, nu arătăm spre pericole probabile legate de acest fapt şi ne ferim să trecem peste realităţi simple despre care ştim.

Dacă ne ocupăm în acest mod cu un suflet, în dragoste frăţească şi în încredere deplină, fără a aduce în discuţie întreaga proporţie a alunecării, adesea inima este cercetată şi ajunge să se judece singură. Dacă dimpotrivă am fi exprimat bănuiala noastră şi l-am fi acuzat de un lucru de care nu era într-adevăr vinovat, ar fi luat-o în nume de rău şi ar fi folosit-o poate ca scuză pentru a merge mai departe pe calea greşită.

3. Disciplina făcută de adunare

De la exersarea purtării de grijă private şi a supravegherii frăţeşti ajungem acum la disciplina propriu-zisă făcută de adunare. Atât timp cât răul este de aşa natură, încât mai există speranţă de reabilitare şi Numele Domnului nu este necinstit, trebuie să continuăm ostenelile private de a-l reabilita pe fratele care a alunecat. Dacă nu ne mai vedem în stare să-i spunem ceva, putem să ne arătăm îngrijorarea noastră în timp ce evităm legătura cu el. Uneori, puţină neglijenţă, pe care poate doar fratele nostru o înţelege, este mai eficace decât mustrări permanente cu cuvinte, faţă de care devine surd, mai ales când o astfel de rezervă este însoţită de semne de tristeţe sinceră şi de dovezi de dragoste atentă, atunci când se oferă prilejul. Domnul nostru scump i-a dat sărmanului, nelegiuitului Iuda, despre care El ştia că voia să-L vândă, bucăţica aleasă a pâinii. Dacă ar fi fost măcar o cantitate mică de sensibilitate în inima tare a lui Iuda, ar fi trebuit să fie mişcat de această dragoste.

Când cineva se simte împins spre o astfel de poziţie, de a evita contactul cu fratele său, trebuie să fie atent ca aceasta să se întâmple în cadrul privat. Nimic nu loveşte mândria mai mult, mai ales la unul care s-a îndepărtat deja de Dumnezeu, decât să fie ţintuit de stâlpul infamiei. Dar poate veni timpul când răul este de aşa fel, că însăşi dragostea şi fidelitatea faţă de Domnul se văd constrânse să dirijeze atenţia fraţilor spre un lucru, care nu mai poate fi adus în ordine pe nivelul privat. „Spune-l adunării“ (Matei 18.17). Calea fratelui este acum cunoscută adunării, care are datoria să parcurgă diferitele trepte ale disciplinării. Poate exista necesitatea vădită pentru corectare. Calea fratelui este desigur greşită, şi totuşi şi aici există limite clare puse de Scriptură. „Să-l bată cu patruzeci de lovituri; să nu le întreacă, pentru ca nu cumva, dacă-l vor bate cu mai multe lovituri peste acestea, fratele tău să fie dispreţuit în ochii tăi“ (Deuteronom 25.3).

Avem aici un principiu, care protejează chiar sub Lege de o asprime lipsită de cuviinţă. Cu cât mai mult ar trebui ca noi, care cunoaştem harul Domnului nostru Isus Hristos, să uşurăm disciplinarea cu îndurare!

Disciplinarea făcută de adunare se împarte în trei categorii: mustrare privată, mustrare oficială şi excludere.

Întregul duh al Scripturii trebuie să ne conducă şi mai puţin texte izolate doveditoare. Aşa cum un frate trebuie să indice asupra păcatului aceluia „între tine şi el singur“, pentru ca dacă este posibil să-l câştige pe fratele, acelaşi duh trebuie să caracterizeze adunarea în acţiunea ei. Aceasta este cuprinsă în cuvintele care urmează pasajului deja citat: „dacă nu va asculta nici de adunare…“ În acest punct, poziţia adunării este aceea din Galateni 6.1: „voi, cei spirituali, îndreptaţi pe unul ca acesta cu duhul blândeţii“. Asemănător scrie apostolul: „Vă îndemnăm dar, fraţilor, mustraţi pe cei în neorânduială“ (1 Tesaloniceni 5.14).

Mustrarea privată

Mustrarea privată este într-o legătură foarte strânsă cu consilierea personală, încât aici trebuie spus doar puţin. Adunarea este poate convinsă că un frate are nevoie de o astfel de mustrare şi însărcinează pe unul sau doi bărbaţi înţelepţi, temători de Dumnezeu, cu greutate morală, să meargă privat la acela care este pe un drum greşit şi să-l mustre din partea adunării. Ei trebuie să-i atragă atenţia asupra faptului că el, aflându-se pe o astfel de cale, necinsteşte Numele şi mărturia Domnului, că ei nu se pot face astfel una cu el. Ei trebuie să-l atenţioneze şi să-l roage să se plece şi să se lase de rău. Limitele sunt aici clare. Ar fi de exemplu nepotrivit ca această mustrare să fie exprimată oficial. Aceasta ar da impresia mai de grabă şi ar arăta aşa ca şi când ai vrea să scapi de o persoană incomodă. Mai mult, ar trebui avut în vedere numai exprimarea mustrării.

Poate unii în adunare sunt de părere că ar fi necesară mai mult decât această acţiune privată. Ei ar recomanda o mustrare oficială sau stăruie chiar ca această persoană să fie imediat exclusă. Toţi care tind la aceasta trebuie să se gândească, că ei nu pot trece peste conştiinţa adunării. S-a făcut mult rău, pentru că unii, puţini, au stăruit pe un act extrem de disciplinare, în timp ce alţii au fost convinşi că ar trebui să fie luată o direcţie mai puţin dură. Un chirurg bun speră să menţină un mădular. Amputarea este ultima lui cale de ieşire.

Mustrarea oficială

Să presupunem că mustrarea privată nu a condus la scopul dorit. Acum este necesar un alt pas, şi anume mustrarea oficială. Răul a luat o asemenea proporţie, încât nimeni nu poate închide ochii în faţa lui. Totul indică spre faptul că se va dezvolta spre mai rău. Dragostea este acum conştientă că este necesară acţiunea radicală. Dacă un frate doreşte să fie scutit de ruşinea şi smerirea de a fi despărţit un timp îndelungat de părtăşie, atunci el trebuie să fie confruntat cu fapta lui greşită. O mustrare oficială se exprimă în prezenţa întregii adunări.

„Pe cei care păcătuiesc mustră-i înaintea tuturor, ca şi ceilalţi să aibă teamă“ (1 Timotei 5.20). Sfinţii care sunt adunaţi în Numele Domnului simt sfinţenia prezenţei Sale şi simt în acelaşi timp harul Său şi se văd obligaţi să mustre pe răufăcător. Presupunem că acela care exprimă o asemenea mustrare este cunoscut pentru bunătatea şi blândeţea sa (Filipeni 3.18). Limitele sunt aici evidente. Nu trebuie să se exprime supărare sau mânie, nici un semn de duh fariseic al îndreptăţirii de sine. Tristeţea este desigur atitudinea potrivită pentru aceia care sunt conştienţi că Domnul lor a fost necinstit în casa prietenilor Săi, şi nu ei.

Trebuie avut în vedere ca la prezentarea căii rele să nu ne lăsăm de la început prinşi de exagerări. Să nu se spună nimic ce nu se poate sprijini deplin pe fapte, iar acestea trebuie prezentate în aşa fel, încât cel care a acţionat greşit, în loc să se îndreptăţească, să nu poată decât să recunoască autoritatea mustrării şi să se plece, pentru că simte că merită acest lucru.

Amintim în acest context cu o oarecare teamă o practică, ce se exercită la unii din poporul Domnului, prin care se cere de la o persoană „să nu ia parte“. Unii chiar au îndrăznit să ordone acest lucru, chiar fără a se sfătui înainte cu adunarea, în timp ce au spus că ei nu vor participa la frângerea pâinii dacă o astfel de persoană are voie să participe. Aceasta înseamnă de fapt să iei disciplinarea din mâna adunării şi să o laşi să fie făcută de o persoană privată. Rezultatul poate fi doar că adunarea îşi atrage reproşul de a fi dominată de câţiva, puţini la număr, şi că poate uşa este închisă pentru ceea ce de altfel putea fi începutul unei reabilitări.

Dacă respectivul caz devine mai lipsit de speranţă, consilierea noastră ar trebui să fie mai intensă. Nu spunem că nu pot exista cazuri când adunarea poate avea sentimentul că un frate ar trebui mai bine să se retragă, dar astfel de cazuri sunt rare; un astfel de comportament este adecvat, dacă bănuiala întemeiată continuă, răul ar putea fi mai rău decât este cunoscut la timpul respectiv şi vine în curând la lumină. Astfel, un frate despre care se spune că ar fi pe o cale păcătoasă, s-ar putea să apară în adunare pentru frângerea pâinii. Adunarea l-ar putea ruga să stea deoparte până este timpul să cerceteze cazul lui. Nu trebuie să mai spunem că aceasta ar trebui să se întâmple neîntârziat. Dar dezaprobăm, ca să se facă din neparticipare o măsură de disciplinare.

Excluderea

Ajungem acum la ultimul pas, excluderea, şi rugăm pe cititorii noştri să ia seama câţi paşi au precedat acesta. Ne temem că mulţi dintre noi am fost nedrepţi în această privinţă. Am delăsat paşii anteriori de consiliere şi supraveghere frăţească aşa de mult, încât păcatul oficial, cel puţin în parte, se datorează delăsării noastre, iar pe de altă parte răufăcătorului. Dacă răul a devenit aşa de vădit şi de aşa fel, încât nu mai poate fi tolerat, aşa cum este descris în 1 Corinteni 5, atunci există numai o cale: „Înlăturaţi pe cel rău dintre voi înşivă!“ Motivul pentru o astfel de acţiune ar trebui totuşi să fie clar. Nu ar trebui să existe loc pentru cea mai mică aparenţă de duşmănie personală sau de aluzie la o suspiciune că o anumită grupă s-a impus în adunare.

Răul care trebuie dat afară, trebuie să fie aşa de evident, încât cei care îl aud să nu bănuiască faptul că s-a aplicat asprime neadecvată. Putem să fim foarte siguri că atunci când conştiinţa comună a fraţilor nu recunoaşte o cale ca fiind rea, aceia care încearcă să aplice această disciplină ar trebui să se întrebe dacă nu se înşală. Nu avem aici de fapt o măsură de precauţie dată de dragostea dumnezeiască, care îndreptăţeşte pe poporul lui Dumnezeu să caute sfat la fraţii lui? S-ar putea spune multe la acest punct. Credem că nu este necesar să spunem mai mult.

Unui rău care a fost exclus nu i se refuză doar dreptul de a frânge pâinea. Fraţii nu au voie să mai aibă legături cu el. Şi totuşi, şi aici există anumite limite de disciplină, pe care dorim să le prezentăm. Dacă persoana exclusă aparţine de o familie creştină, este un soţ sau frate, ar fi o greşeală să aplicăm literal cuvântul „cu unul ca acesta nici măcar să nu mâncaţi“. O soţie nu va refuza să şadă la o masă cu soţul ei pus sub disciplină. Dacă ar face aceasta, ar leza obligaţia ei ca soţie. Ea îşi arată refuzarea părtăşiei într-un alt mod. Ar fi ca o persecuţie, dacă s-ar insista ca ea să nu-şi mai îndeplinească obligaţiile în gospodărie.

Dorim să mai amintim că este bine să vedem din timp în timp de cel exclus, în nădejdea că Dumnezeu acţionează în sufletul lui, pentru că şi o excludere are ca scop o reabilitare (a se compara cu Levitic 14.3).

Aici dorim să spunem încă un cuvânt despre aspectele ce depăşesc limitele locale ale disciplinei. Nu trebuie să amintim aproape deloc că adevărul despre unitatea Trupului şi străduinţa de a păzi unitatea Duhului cer ca disciplina adevărată, exercitată de o adunare să fie recunoscută şi respectată corespunzător de toate celelalte adunări. Ar fi o independenţă evidentă, dacă nu s-ar face aceasta. Dar aceasta subliniază cât de necesar este să facem disciplinarea aşa cum am arătat: adecvat şi conform Scripturii.

Aşa cum s-a spus, dacă disciplina este atât de extremă, încât nu poate fi acceptată de conştiinţa fraţilor de altundeva, adunarea locală ar trebui să se întrebe dacă nu a făcut o greşeală. Într-un asemenea caz trebuie să caute părtăşia şi verificarea fraţilor ei de altundeva, care poate sunt mai experimentaţi în ceea ce a făcut. Dacă suntem în claritate că am acţionat pentru Domnul, putem să fim încrezători că fraţii noştri, de a căror curăţie duhovnicească suntem convinşi, vor trage aceleaşi concluzii ca noi, când li se vor aduce la cunoştinţă faptele. Vom căuta în continuare sfatul şi părtăşia lor.

Este trist cât de multe despărţiri s-au făcut în trecut datorită faptului că principiul despre care tocmai am vorbit nu a fost recunoscut! Acţiuni de disciplinare extreme au fost impuse poporului lui Dumnezeu într-un astfel de mod, încât corectitudinea unei astfel de acţionări nu a putut fi pusă sub semnul întrebării, ci ori ai fost constrâns să accepţi, ori să te retragi de la părtăşia cu adunarea care a exercitat disciplina. Nu trebuie să fim mai concreţi aici, căci inimile noastre sunt rănite la gândul ratării în această direcţie! Vrem doar să ne întrebăm, nu există un mijloc de salvare? Nu putem, cel puţin într- o anumită măsură, să mergem înapoi pe drum? Şi dacă credem că la o disciplinare s-a folosit asprime neadecvată, nu ar trebui să admitem în teamă de Dumnezeu şi în toată simplitatea şi să dăm totul înapoi, atât de mult cât este posibil?

În încheiere vrem să ne punem la inimă această temă deosebit de importantă cu toate amănuntele ei. Să existe o trezire printre fraţi, o înviorare sinceră a harului în inimile noastre, care ia în considerare limitele, pe care le pune Cuvântul lui Dumnezeu fiecărui stadiu, în străduinţa de a exercita orice disciplinare necesară. Şi să ne ferim de pericolele pe care le-am arătat.

http://www.clickbible.org/teme-biblice/adunarea-biserica/limitele-disciplinei/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/biserica/limitele-disciplinei/

Cei drepți vor moșteni pământul și lupul va paște cu mielul pe pământ

download

Întrebare:

Ce vrea să zică psalmistul prin afirmația că cei drepți vor moșteni pământul și că lupul va paște cu mielul pe pământ?

Presupun că cititorul se referă la textele de la Psalmul 37 (cei drepți vor moșteni pământul) și Isaia 11 și 65 (lupul va paște cu mielul împreună).

Sfinții Vechiului Legământ vor stăpâni țara lor pe vecie

Psalmul 37 este un îndemn pentru  poporul Israel să trăiască după dreptate și să nu se lase înșelați de faptul că s-ar părea că celor răi le merge bine, fiindcă în final Dumnezeu va nimici din țară pe cei răi, iar cei blânzi vor stăpâni țara.

 

Nu te mânia pe cei răi, și nu te uita cu jind la cei ce fac răul; căci sunt cosiți iute ca iarba, și se vestejesc ca verdeața. Încrede-te în Domnul, și fă binele; locuiește în țară, și umblă în credincioșie. Domnul să-ți fie desfătarea, și El îți va da tot ce-ți dorește inima. Încredințează-ți soarta în mâna Domnului, încrede-te în El, și El va lucra, El va face să strălucească dreptatea ta ca lumina, și dreptul tău ca soarele la amiază. Taci înaintea Domnului, și nădăjduiește în El. Nu te mânia pe cel ce izbutește în umbletele lui, pe omul, care își vede împlinirea planurilor lui rele. Lasă mânia, părăsește iuțimea; nu te supăra, căci supărarea duce numai la rău. Fiindcă cei răi vor fi nimiciți, iar cei ce nădăjduiesc în Domnul vor stăpâni țara. Încă puțină vreme, și cel rău nu va mai fi; te vei uita la locul unde era, și nu va mai fi. Cei blânzi moștenescțara, și au belșug de pace. (Psalmul 37:1-11)

În acest Psalm autorul de două ori menționează că cei neprihăniți vor moșteni țara pe vecie.

Domnul cunoaște zilele oamenilor cinstiți; și moștenirea lor ține pe vecie.(Psalmul 37:18)

Căci Domnul iubește dreptatea, și nu părăsește pe credincioșii Lui. Totdeauna ei sunt supt paza Lui, dar sămânța celor răi este nimicită. Cei neprihăniți vor stăpâni țara, și vor locui în ea pe vecie. (Psalmul 37:28-29)

Deci, aceste promisiuni sunt nemijlocit pentru poporul Israel cu privire la țara promisă. Bazat pe aceste promisiuni, poporul Israel așteptau ca Mesia sau Hristos la venirea Lui să restabilească Împărăția lui Israel. La aceasta s-au referit și apostolii când au întrebat pe Domnul Isus înainte de înălțarea Lui, dacă în vremea aceasta are de gând să așeze din nou Împărăția lui Israel:

Deci apostolii, pe când erau strânși laolaltă, L-au întrebat: „Doamne, în vremea aceasta ai de gând să așezi din nou Împărăția lui Israel?” (Fapte 1:6)

Lupul va paște împreună cu mielul în perioada Împărăției de o mie de ani

Despre faptul că lupul va paște împreună cu mielul scrie la Isaia în capitolele 11 și 65, unde este descrisă Împărăția de o mie de ani, care începe odată cu a doua venire a Domnului Isus și care și este „așezarea din nou a Împărăției lui Israel„.

Primele trei versete din capitolul 11 vestește întâia venire a Domnului Isus, iar versetul 4, deja, se referă la a doua venire a Domnului Isus:

citeste mai mult: https://moldovacrestina.md/cei-drepti-vor-mosteni-pamantul-si-lupul-va-paste-cu-mielul-pe-pamant/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole-crestine/cei-drepti-vor-mosteni-pamantul-si-lupul-va-paste-cu-mielul-pe-pamant/

Cei dintâi ucenici

download

**IOAN 1-35:51*

 

35). A doua zi, Ioan statea iarasi cu doi din ucenicii lui.

36). Si pe cind privea pe ISUS umblind, a zis: “Iata MIELUL lui DUMNEZEU”.

37). Cei doi ucenici l-au auzit rostind aceste vorbe, si au mers dupa ISUS.

38). ISUS S-a intors; si cind i-a vazut ca merg dupa EL, le-a zis: “Ce cautati?” Ei au raspuns: “Rabi, (care talmacit insemneaza, INVATATORULE unde locuiesti?”

39). “Veniti de vedeti”, le-a zis EL. S-au dus si au vazut unde locuia; si in ziua aceea au ramas la EL. Era cam pe la ceasul al zecelea.

40). Unul din cei doi, care auzisera cuvintele lui Ioan si mersesera dupa ISUS era Andrei, fratele lui Simon Petru.

41). El, cel dintii, a gasit pe fratele sau Simon, si i-a zis: “Noi am gasit pe MESIA, (care talmacit insemneaza CHRISTOS)”.

42). Si l-a adus la ISUS. ISUS l-a privit, si i-a zis: Tu esti Simon, fiul lui Iona; tu te vei chema Chifa, (care talmacit insemneaza Petru).

43). A doua zi ISUS a vrut sa se duca in Galileia, si a gasit pe Filip. Si i-a zis: “Vino dupa MINE”.

44). Filip era din Betsaida, cetatea lui Andrei si a lui Petru.

45). Filip a gasit pe Natanael, si i-a zis: “Noi am gasit pe ACELA, despre care a scris Moise in Lege, si proorocii: pe ISUS din Nazaret fiul lui Iosif”.

46). Natanael i-a zis: “Poate iesi ceva bun din Nazaret? Vino si vezi! I-a raspuns Filip”.

47). ISUS a vazut pe Natanael venind la EL, si a zis despre el: “Iata cu adevarat un Israelit, in care nu este viclenie”.

48). “De unde ma cunosti?” I-a zis Natanael. Drept raspuns ISUS i-a zis:

“Te-am vazut mai inainte ca sa te cheme Filip,cind erai sub smochin”.

49). Natanael i-a raspuns: “Rabi, TU esti FIUL lui DUMNEZEU, TU esti IMPARATUL lui Israel”.

50). Drept raspuns, ISUS i-a zis: “Pentruca ti-am spus ca te-am vazut sub smochin, crezi?

Lucruri mai mari decit acestea vei vedea”.

51). Apoi i-a zis: “Adevarat, adevarat va spun, ca, deacum incolo veti vedea cerul deschis si pe ingerii lui DUMNEZEU suindu-se si pogorindu-se peste FIUL omului”.

Imediat dupa intemnitarea de catre Irod a lui Ioan Botezatorul, DOMNUL ISUS a preluat stafeta propovaduirii, Imparatiei lui DUMNEZEU, si EL zicea: “S-a implinit vremea si Imparatia lui DUMNEZEU este aproape.

Pocaiti-va si credeti in Evanghelie”.

Ca sa poti intra in Imparatia lui DUMNEZEU, ai citeva conditii de implinit:

1). Sa cercetezi Evangheliile, pentruca fiecare socoteste ca in Evanghelii gaseste viata vesnica. Si viata vesnica este daruita tuturor intr-un singur NUME: “ISUS CHRISTOS”. Si-n Evanghelii il descoperi pe EL, (ISUS).

2). Cind ai cercetat Evangheliile, sau ti s-au propovaduit de altcineva, in urma vine, “credinta”.

In urma cercetarii tale de catre CUVINT si a DUHUL SFINT, vine decizia ta.

Daca vrei sa vii la ISUS cu pacatele tale sau nu. Daca vrei sa vii, inseamna ca Scripturile ti-au fost de folos, si te-ai pocait, adica iti regreti tot ce-ai facut rau inaintea lui DUMNEZEU.

Si DUMNEZEU prin singurul FIULUI SAU iti spala tot trecutul, dar si viitorul murdar, daruindu-ti iertarea, si intrare in Imparatia SA.

Dar mesajul propovaduirii nu s-a terminat cu Ioan, sau cu DOMNUL ISUS. Ci, DOMNUL ISUS cind a inviat din morti, a trimis ucenicii sa mearga in toata lumea si sa duca vestea buna a mintuirii pina la marginile pamintului, ca orice faptura sa auda, si cine va crede si se va boteza va fi mintuit, iar cine nu va crede va fi osindit.

Pentru aceasta era nevoie de ucenici vestitori, care sa fie purtatori ai acestui mesaj de mintuire prin credinta in ISUS CHRISTOS.

Si de aceea MINTUITORUL in rugacinea SA spunea: “Si ma rog nu numai pentru ei, (adica pentru cei doisprezece ucenici pe care i-a avut atunci in preajma SA), ci si pentru cei ce vor crede in MINE prin cuvintul lor”.

Astazi este o zi mare pentru tine care citesti aceste citeva rinduri, si daca pina acuma ai stat nepasator fata de o mintuire asa de mare, astazi DUHUL SFINT te invita sa ei pozitie, si sa te pocaiesti.

Cei dintii ucenici

Autor: MIHAI CIRITEL

http://logosul.ro/2017/12/20/cei-dintii-ucenici/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole-crestine/cei-dintai-ucenici/

Ceea ce aţi auzit de la început / P. F.

De la începutul istoriei Bisericii pe pământ, vrăjmaşul şi-a desfăşurat eforturile în încercarea de a distruge lucrarea lui Dumnezeu. Apostolul Pavel îi avertizase pe bătrânii din Efes; el ştia că după plecarea lui, vor intra printre ei lupi răpitori care nu vor cruţa turma şi pe alocuri se vor ridica dintre ei oameni care vor vesti doctrine false, ca să atragă sufletele de partea lor. În prezenţa acestui pericol, există pentru aceşti credincioşi atât un ajutor, cât şi o răspundere:

– un ajutor: Cuvântul lui Dumnezeu;

– o răspundere, să vegheze amintindu-şi de înştiinţările apostolului (Fapte 20.29-32).

Din afară asalturi, dinăuntru şiretlicuri şi prefăcătorii, aceasta a fost în toate timpurile dubla activitate a vrăjmaşului. Cea mai periculoasă însă este cea de-a doua. Împotriva acesteia apostolul Ioan pune în gardă pe cei cărora le adresează prima lui epistolă: “… acum s-au ridicat mulţi antihrişti …; ei au ieşit din mijlocul nostru, dar nu erau dintre ai noştri” (1 Ioan 2.18-19). Aceşti falşi învăţători aduceau o învăţătură nouă susceptibilă de a ademeni sufletele şi care avea ca rezultat să le deturneze de la „Cel care este de la început”.

Mai departe, în această epistolă apostolul Ioan insistă asupra necesităţii pentru credinciosul fidel de a se alipi de ceea ce a auzit de la început, adică de aceeaşi resursă şi având aceeaşi răspundere ca cele prezentate de apostolul Pavel.

Resursa pe care o indică apostolul Ioan în prima lui epistolă oferă un dublu caracter: unul pozitiv şi altul negativ. El începe epistola cu acest cuvânt: „Ceea ce era de la început…” şi o încheie astfel: „copilaşilor, păziţi-vă de idoli”.

A ne păzi de idoli înseamnă a nu lăsa să pătrundă în inimile noastre nimic din ceea ce ar putea să ia locul Domnului Hristos. Aceşti idoli sunt uneori lucruri care nu sunt în mod evident rele; totuşi trebuie să ne despărţim de ele dacă ne umbresc Persoana Mântuitorului nostru. Acelaşi lucru poate să fie un idol pentru o persoană, în timp ce, pentru alta, el nu va fi un idol. Este imposibil să enumerăm idolii de care trebuie să ne ferim; fiecare trebuie în această privinţă să aibă de-a face cu Domnul şi să se cerceteze cu grijă înaintea Lui.

A rămâne alipiţi de ceea ce este de la început înseamnă a te ţine de adevărurile învăţate de la Domnul însuşi atunci când a fost pe pământ şi de Ia apostolii inspiraţi. Aceasta am primit prin Cuvânt şi prin lucrarea orală sau scrisă a lucrătorilor credincioşi, trimişi de Stăpân „ca să împartă drept Cuvântul adevărului” (2 Timotei 2.15).

Ceea ce caracterizează „carnea” – sub aspectul ei religios – este o nevoie de activitate, ca şi dorinţa de a asculta sau de a spune lucruri noi. Să nu uităm că, pentru a-şi ajunge scopurile, vrăjmaşul se foloseşte la un credincios, de activitatea cărnii; cazul lui Petru ne oferă un exemplu bine cunoscut (Matei 16.23). Aceasta ne arată cât de mult trebuie să veghem! Slujba Cuvântului este totdeauna un lucru extrem de serios, dar în mod deosebit când se face în adunare. Locul de la 1 Petru 4.11 ne dă în acest context o învăţătură la care se cuvine să medităm cât mai des.

„A vorbi cuvintele lui Dumnezeu” înseamnă nu numai să vorbeşti potrivit cu Scriptura, dar să şi dai ce vrea să dea Dumnezeu în acel moment. Ce răspundere pentru cel care deschide gura în adunare!

Suntem noi destul de atenţi la lucrul acesta? Cuvântul este o sabie (Evrei 4.12), dar este o sabie a Duhului (Efeseni 6.17). Nu trebuie deci să ne servim de ea decât în dependenţă şi sub călăuzirea Duhului Sfânt. Este necesar să realizăm acest lucru în mod practic, ca să fim feriţi de a prezenta ceea ce vine de la carne sau de a da noutăţi care, în general, nu sunt nimic altceva decât fructul imaginaţiei. Aceasta place inimii naturale, când poate ar fi vreun idol ascuns acolo şi de care ar trebui să ne despărţim.

Lucrurile noi aţâţă curiozitatea, dar nu zidesc. Ori scopul oricărei lucrări în adunarea sfinţilor este zidirea adunării (1 Corinteni 14).

După ce am insistat asupra faptului că tot ce se face în adunare trebuie făcut pentru zidire, amintim ceea ce unul dintre frații noştri conducători a spus:

„Aş putea să spun că aceasta ar trebui în principiu să ne ferească de dorinţa de a ne particulariza printre sfinţi: iată, printre tineri, vanitatea de a vorbi despre paragrafele dificile. Fără îndoială, insistând asupra unor porţiuni din Cuvântul lui Dumnezeu, care au acest caracter, se va crea – în trecere – un fel de interes artificial; tot aşa când se dă unui text simplu o aplicaţie la care nimeni nu se gândise mai înainte.

Aceasta mi s-a părut totdeauna un lucru meschin; sunt convins că astfel se arată atât o lipsă de judecată de sine, cât şi de dorinţa serioasă de a-i zidi pe sfinţi.

Ce trebuie să căutăm este ceea ce Îl face cunoscut pe Dumnezeu. Cât despre noutatea în predicare, ea nu poate avea pretenţia de a fi originală; poate fi ingenioasă şi neaşteptată ca un foc de artificii; dar ce este de făcut dacă nu putem să ne încredem, pentru că nu ştim dacă este adevărată sau falsă? Ce diferite sunt căile lui Dumnezeu în Isus Hristos!

Eu am vorbit despre aceasta pentru a da o formă practică principiului care era în discuţie la Corinteni.

Ei erau ocupaţi cu ceea ce putea să izbească sau să surprindă, dar nu cu ce trebuie să ajute la creşterea sufletelor în cunoştinţa lui Dumnezeu.

(din „Acţiunea Duhului Sfânt în adunare “, de W. K.)

„ Dacă îi este cuiva sete să vină la Mine şi să bea” a spus Domnul. Urmarea va fi aceasta: „ din inima lui vor curge râuri de apă vie … ” (Ioan 7.37-38).

Domnul Hristos va putea să fie prezentat în măsura în care sufletul va fi ocupat cu El şi înviat prin El. El este „Acela care este de la început”, singura hrană de care avem nevoie; şi cel mai înalt grad de dezvoltare spirituală este de a-L cunoaşte pe El (1 Ioan 2.13-14).

Înţelegem deci importanţa hranei pe care o dăm sufletului nostru. Multe lecturi prezintă inte-res pentru că ele ne aduc noutăţi care nu sunt deloc „laptele duhovnicesc şi curat” care ne va face „să creştem prin El, spre mântuire” (1 Petru 2.2), ci este alimentul cărnii religioase. Să ne amintim: 2 Regi 4.38-44.

Atunci când ne depărtăm de Ghilgal, când „carnea” nu este judecată şi pusă deoparte, nu mai aşteptăm să fim hrăniţi de El şi, cu îndrăzneală, mergem să căutăm dovleci sălbatici. Nu-i cunoaştem. Sunt hrană nouă. Dar rezultatul este sigur: “moartea este în oală!”

Trebuie să aducem imaginea Fiului lui Dumnezeu, în umanitatea Lui perfectă, pentru ca sufletul nostru să din nou hrănit. Contrast izbitor: cine aduce adevărata hrană poporului lui Dumnezeu este cel despre activitatea căruia nu se vorbeşte, care locuieşte la Baal-Shalisha în secretul părtăşiei cu Dumnezeu şi care aduce în imagine pe „Cel care este de la început”. Hristos în suferinţele şi moartea Sa, Hristos înviat şi glorificat, Hristos pâinea vieţii. Atunci poporul este săturat!

„Pentru voi, ce aţi auzit de la început să rămână în voi; dacă ce aţi auzit de la început rămâne în voi, şi voi veţi rămâne în Fiul şi în Tatăl” (1 Ioan 2.24)

(extras din „LesMess.-Ev., 1949)

Ce-i unește pe un bărbat și o femeie într-o căsătorie?

download

Întrebare:

La 1 Corinteni 6:9-10 citim că nici curvarii, nici preacurvarii nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu. Preacurvarii sunt cei ce întrețin relații sexuale în afara căsătoriei. Curvarii sunt cei ce se implică în relații sexuale până la căsătorie. Pavel spune că cel care curvește sau preacurvește se face „un singur trup” cu persoana cu care a întreținut relația sexuală (1Cor.6:16). Potrivit Bibliei termenul “un singur trup” se referă la familie sau căsătorie (Geneza 2:24)  „De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi de nevastă-sa și cei doi vor fi un singur trup”. Când citim despre viol în Deuteronom 22:28-29 Dumnezeu poruncește ca violatorul să o ia de nevastă pe fata nelogodită pe care a necinstit-o. Nu am văzut în Vechiul Testament ca femeile care au curvit anterior puteau să întemeieze familie pe viitor. Prin definiție nu era posibil acest lucru, pentru că urmau să fie omorâte cu pietre pentru fărădelegea aceasta. Prin urmare, înseamnă că lipirea fizică de o femeie este privită în ochii lui Dumnezeu drept căsătorie dacă El abordează atât de serios preacurvia și curvia?

Căsătoria este un legământ încheiat înaintea lui Dumnezeu și Dumnezeu este Cel care veghează asupra respectării acestui legământ, după cum găsim scris la Maleahi:

Iată acum ce mai faceți: Acoperiți cu lacrămi altarul Domnului, cu plânsete și gemete, așa încât El nu mai caută la darurile de mâncare, și nu mai poate primi nimic din mâinile voastre. Și dacă întrebați: „Pentru ce?”… Pentru că Domnul a fost martor între tine și nevasta din tinerețea ta, căreia acum nu-i ești credincios, măcar că este tovarășa și nevasta cu care ai încheiat legământ! (Maleahi 2:13-14)

Relația intimă este parte din legământul de căsătorie, de aceea orice relație fizică în afara căsătoriei este privită de Dumnezeu ca și curvie/preacurvie.

Cineva va spune că Adam și Eva nu au fost căsătoriți, fiindcă nu aveau cum să o facă, deoarece numai ei doi erau pe pământ: nu aveau nici părinți și nici alți martori. Totuși, căsătoria lui Adam și Eva a fost cea mai deosebită căsătorie din Univers: Însuși Dumnezeu a adus-o pe mireasă la mire și a fost martor la căsătoria lor!

Deci, căsătoria este un legământ dintre un bărbat și o femeie, iar relația intimă este parte din acest legământ:

Totuși, din pricina curviei, fiecare bărbat să-și aibă nevasta lui, și fiecare femeie să-și aibă bărbatul ei. Bărbatul să-și împlinească față de nevastă datoria de soț; și tot așa să facă și nevasta față de bărbat. Nevasta nu este stăpână pe trupul ei, ci bărbatul. Tot astfel, nici bărbatul nu este stăpân peste trupul lui, ci nevasta. Să nu vă lipsiți unul pe altul de datoria de soți, decât doar prin bună învoială, pentru un timp, ca să vă îndeletniciți cu postul și cu rugăciunea; apoi să vă împreunați iarăși, ca să nu vă ispitească Satana, din pricina nestăpânirii voastre. (1 Corinteni 7:2-5)

Dacă unirea fizică ar fi fost privită de Dumnezeu ca și căsătorie, atunci curvia (concubinajul) nu ar fi o problemă, dar Dumnezeu spune că și curvia (concubinajul) ca și preacurvia spurcă patul conjugal:

Căsătoria să fie ținută în toată cinstea, și patul să fie nespurcat, căci Dumnezeu va judeca pe curvari și pe preacurvari. (Evrei 13:4)

Dacă doi tineri ar trăi împreună înainte de căsătorie, chiar dacă nici unul, nici altul nu ar avea vreo relație cu altă persoană, relația lor se califică ca și curvie și această relație le spurcă patul conjugal.

Deci, un bărbat și o femeie se unesc în căsătorie prin legământ și ceea ce-i face una este relația intimă, care-i face pe cei doi un singur trup. Dar dacă două persoane se fac un singur trup prin relația intimă, fără a fi căsătoriți, această relație se numește curvie și aceasta spurcă patul lor conjugal și vor fi judecați de Dumnezeu.

Ce sunt „cărbunii aprinși” pe capul lui?

SERGIU FILAT 27 IUNIE 2017

Întrebare:

Ce înseamnă expresia din Romani 12:20 “vei grămădi cărbuni aprinși pe capul lui”?
Cărbuni aprinși pe cap

În Romani 12:20 apostolul Pavel spune:

“Dacă îi este foame vrăjmașului tău, dă-i să mănînce; dacă-i este sete, dă-i să bea; căci dacă vei face astfel, vei grămădi cărbuni aprinși pe capul lui.”

Imaginea aprinderii cărbunilor pe capul altuia este o figură de stil folosită de apostolul Pavel în contextul răzbunării. Chiar dacă fraza ar părea să aibă o conotație negativă cu sens de răzbunare, aceasta nu este rezultatul pe care trebuie să-l atingă cel persecutat prin acțiunile sale de bunătate. Oare ce spune Pavel însemnă că a face bine dușmanilor este o modalitate indirectă de a-i pedepsi?

După ce în primele capitole apostolul Pavel prezintă adevărul teologic “cel neprihănit va trăi prin credință”, începând cu capitolul 12 apostolul vorbește despre partea practică sau umblarea creștinului în neprihănirea primită prin credința în Isus Hristos. Implicațiile trăirii celui neprihănit prin credință este transformarea acestuia și umblarea lui în voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută și desăvârșită (Romani 12:1-2). În calitate de creștin, în realizarea acestei sarcini nu sunt singur, ci sunt parte din Trupul lui Hristos, împuternicit cu harul lui Dumnezeu pentru a învăța, îmbărbăta și sluji în dragoste pe alții (Romani 12:3-13). Apoi el se concentrează pe atitudinea creștinului care trebuie s-o aibă în lumea ostilă în care trăiește (Romani 12:14-21).

Într-o astfel de lume ar fi fost foarte ușor și firesc să recurgi la violență pentru a proteja pe cel persecutat. Pavel însă a cunoscut că amărăciunea, resentimentele și violența nu sunt calea ce trebuie urmată în lumea aceasta de urmașii lui Hristos. El a experimentat dragostea lui Dumnezeu turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt și care este mai puternică decât ura omenească. Pavel a răbdat necazurile cauzate de persecutori. Îndemnul lui pentru creștini este să binecuvânteze pe cei ce îi blestemă și să nu întoarcă rău pentru rău. În situații de conflict creștinii trebuie să caute pacea (Romani 12:18). Dacă valorile acestei lumi cheamă la răzbunare și violență, atunci creștinul este chemat să răspundă cu dragoste și bunătate pînă acolo încât să dea de mâncare și de băut vrăjmașului care este flămând și însetat (Romani 12:19-20). De ce? Pentru că Dumnezeu este Cel care judecă: “Răzbunarea este a Mea, Eu voi răsplăti”.

Când alegem să răspundem la persecuție cu bunătate, aprindem “cărbuni aprinși” pe capul răufăcătorilor. Gândirea radicală încurajată de apostolul Pavel pentru creștin nu este doar să “nu întoarcem rău pentru rău”, ci să “depășim răul prin practicarea binelui”. În Vechiul Testament răsplata lui Dumnezeu este întotdeauna văzută ca și răspuns la acțiunile de bunătate a omului.

“Dacă este flămînd vrăjmașul tău, dă-i pîne să mănînce, dăcă-i este sete, dă-i apă să bea. Căci făcînd așa, aduni cărbuni aprinși pe capul lui, și Domnul îți va răsplăti.” (Proverbe 25:21-22)
Această analiză a contextului arată că imaginea cărbunilor aprinși are un sens pozitiv și nu unul negativ. Însă ce realizează creștinul prin “aprinderea cărbunilor aprinși” pe capul vrăjmașului? Recunoașterea păcatului și sfințirea lui, așa după cum s-a întâmplat cu prorocul Isaia.

În anul morții împăratului Ozia, am văzut pe Domnul șezînd pe un scaun de domnie foarte înalt, și poalele mantiei Lui umpleau Templul. Serafimii stăteau deasupra Lui, și fiecare avea șase aripi: cu două își acopereau fața, cu două își acopereau picioarele, și cu două sburau. Strigau unul la altul, și ziceau: “Sfînt, sfînt, sfînt este Domnul oștirilor! Tot pămîntul este plin de mărirea Lui!” Și se zguduiau ușiorii ușii de glasul care răsuna, și casa s-a umplut de fum. Atunci am zis: “Vai de mine! Sînt pierdut, căci sînt un om cu buze necurate, locuiesc în mijlocul unui popor tot cu buze necurate, și am văzut cu ochii mei pe Împăratul, Domnul oștirilor!” Dar unul din serafimi a zburat spre mine cu un cărbune aprins în mînă, pe care-l luase cu cleștele de pe altar. Mi-a atins gura cu el, și a zis: “Iată, atingîndu-se cărbunele acesta de buzele tale, nelegiuirea ta este îndepărtată și păcatul tău este ispășit!” (Isaia 6:1-7)

Din această relatare vedem că cărbunii aprinși, pocăința, cât și sfințirea este prezentă. Prin facerea binelui și demonstrarea dragostei lui Hristos am putea să câștigăm pe vrăjmași pentru Hristos.

Într-un context cultural ce-l întâlnim în obiceiurile egiptene putem vedea că cel ce comisese răul ca semn al pocăinței lui purta un vas cu cărbuni aprinși pe capul său.

În concluzie, semnificația expresiei “aprinderea cărbunilor aprinși” pe capul vrăjmașului este acela de a răspunde la rău cu bine prin care răufăcătorul să fie adus la pocăință. Prin întoarcerea răului cu bine mă gîndesc la beneficiul inamicului – schimbarea vrăjmașului în frate în Hristos.

Vă recomand să studiați cursul Romani partea I-IV pentru o înțelegere mai adâncă a adevărului „cel neprihănit va trăi prin credință”.

https://moldovacrestina.md/ce-sunt-carbunii-aprinsi-pe-capul-lui/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole-crestine/ce-sunt-carbunii-aprinsi-pe-capul-lui/

Liniile subțiri ale dragostei și vindecării

Viața împreună în Hristos presupune dedicare față de frații și surorile noastre. Suntem chemați să îngrijim unii de alții. Fără acte simple de dragoste, bunătate, generozitate, acest tip de comunitate nu este posibilă.

Charles E. Moore în prefața cărții „Called to Community – The Life Jesus Wants for His People“, îl menționează pe Dr. Paul Brand, care s-a dedicat eliminării leprei și care lucra odinioară singur într-un pod când a dat de niște cutii cu schelete care au fost săpate de la o mănăstire. El și-a adus aminte de o prelegere pe care a auzit-o la antropologul Margaret Mead, care și-a petrecut o mare parte din viață cercetând popoarele preistorice.

Ea își întreba publicul:

„Care este cel mai vechi semn al civilizației? Un vas de lut? Fier? Uneltele? Agricultura? „Nu, afirma ea, este un os de picior vindecat.“

Ea explica faptul că astfel de vindecări nu au fost găsite niciodată în societățile competitive, sălbatice. Acolo au apărut indicii de violență: temple străpunse de săgeți, cranii zdrobite de pumni. Dar femurul vindecat arată că cineva a trebuit să aibă grijă de persoana rănită – a vânat pentru ea, i-a adus mâncare și a fost dispusă de sacrificiu personal. Societățile sălbatice nu și-au putut permite o asemenea milă.

„Am găsit dovezi similare despre vindecare la oasele din cimitir. Mai târziu, am aflat că un ordin de călugări a lucrat printre victime: preocuparea lor a apărut la lumină după cinci sute de ani în liniile subțiri ale vindecării, unde oasele rupte sau zdrobite au fost lipite apoi împreună.“
Nu este altă cale decât calea dragostei în Biserica lui Hristos. Singurul mod de a construi o comunitate sănătoasă care să-L reprezinte.

Vă dau o poruncă nouă, spunea Mântuitorul. „Să vă iubiți unii pe alții! Așa cum v‑am iubit Eu, tot așa să vă iubiți și voi unii pe alții. Prin aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii pentru alții.“ Ioan 13:34‭-‬35 NTR

 …

Marius Zarnescu, Associate Pastor at Emmaus International Ministries

https://www.stiricrestine.ro/2017/08/30/liniile-subtiri-ale-dragostei-si-vindecarii/?utm_source=feedburn

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole/liniile-subtiri-ale-dragostei-si-vindecarii/

Limitele satanei

LIMITAT ÎN PUTERE

Deşi Satan deţine multă putere şi influenţă asupra omenirii, Dumnezeu Cel Atotputernic este Cel care are ultimul cuvânt de spus şi este stăpân în lucrurile omeneşti. Satan nu poate merge mai departe decât atât cât îi permite Dumnezeu. Vedem aceasta cu claritate în istoria lui Iov.

Iniţial, Satan nu a reuşit să se atingă de Iov pentru că Dumnezeu făcuse o barieră în jurul lui, a casei lui şi în jurul a tot ceea ce el deţinea (Iov 1:10). Apoi, la cererea Satanei, Dumnezeu i-a dat permisiunea să se atingă de bunurile lui Iov, dar nu de Iov însuşi. Având această permisiune, Satan i-a distrus măgarii, boii, oile, cămilele, slujitorii, fiii şi fiicele lui Iov, dar de Iov nu s-a atins. (Iov 1:11-19) Ulterior Dumnezeu i-a permis Satanei să se atingă de oasele şi carnea lui Iov, dar nu şi de viaţa lui. Satana a acţionat din nou, dar numai în limitele permisiunii primite şi l-a chinuit pe Iov cu bube pe piele, însă nu a putut să-i ia viaţa (Iov 2: 4-7). Dumnezeu era cel care avea ultimul cuvânt.

Luca 22:31-32 este un alt pasaj interesant: „Simone, Simone, Satan v-a cerut să vă cearnă ca grâul. Dar Eu m-am rugat pentru tine ca să nu se piardă credinţa ta…” Îl vedem aici pe Satan încercând să lucreze împotriva lui Petru, dar fără permisiunea lui Dumnezeu nu a putut să facă nimic. Deşi permisiunea i-a fost dată Satanei, Isus s-a rugat ca să nu se piardă credinţa lui Petru. Satana i-a putut face lui Petru doar atât cât Dumnezeu i-a permis.

LIMITAT ÎN TIMP

„Vai de voi, pământ şi mare! Căci diavolul s-a pogorât la voi, cuprins de o mânie mare, fiindcă ştie că are puţină vreme,“ – (Apocalipsa 12:12) Dumnezeu a hotărât o zi în care judecata finală va fi executată iar cei neprihăniţi vor fi veşnic liberi de influenţa satanică.

Satana este conştient de aceasta şi la fel sunt şi duhurile rele. Odată, pe când Isus scotea demonii dintr-un om, aceştia au strigat: „Ce legătură este între noi şi tine, Isuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici să ne chinuieşti înainte de vreme.“(Matei 8:29)

LIMITAT ÎN SPAŢIU

Dumnezeu este Omniprezent, adică El este prezent oriunde, tot timpul. În contrast cu Dumnezeu, Satan este ca şi noi, limitat unui loc geografic la un moment dat. (Iov 1:6-7) El poate acţiona simultan în toată lumea doar prin intermediul celorlalte duhuri căzute.

Material extras din cartea „Creștine, eliberează-te!” de Graham Powell, carte care tratează eliberarea unui creștin din puterea celui rău. Comandă cartea de aici, iar DVD-ul care conține 4 seminarii de aici.

Citeste mai mult la http://alfaomega.tv/viata-spirituala/eliberare/8033-limitele-satanei

http://alfaomega.tv/viata-spirituala/eliberare/8033-limitele-satanei#axzz55OxUiKYo,

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole/limitele-satanei/

Limba de lemn – Nicolae Geantă

La fel cum există o limbă de lemn a politicienilor și activiștilor de partid, din nefericire avem una asemănătoare și în biserici. Ortodoxe, Catolice sau Evanghelice, bisericile practică o gimnastică lingvistică. Jurnalistul Florian Bichir (pe care l-am cunoscut în facultate), zicea că unii „îl fac pe Mântuitorul Hristos un fel de gumă de mestecat, îl introduc în toate frazele…;  mulți condeieri bisericești s-au obișnuit să nu spună mai nimic, dar să umple textele cu citate bombastice și fragmente din Sfânta Scriptură”. Jurnalistul are perfectă dreptate, știe ce spune, mai ales că la bază are și o facultate de teologie!

Nu putem să ascundem în frunzele dogmelor rușinea limbajului de lemn. Acel discurs sau acea scriere pline de forme, asfixiate de formalism. Limbaj fără fond. Limbaj care nu hrănește! Care e plin de construcții complicate ce nu înseamnă absolut nimic sau insignifiant, comparativ cu efortul de a le spune. Limbajul care n-aduce beneficii… E slobod prin bisericile noastre! Limbarii de lemn sunt oamenii în stare să folosească asemenea expuneri fără să-și amintescă înțelesul vorbelor, zicea George Orwell. Nu-s muți, nu-s peltici, ci vorbesc, dar nu spun nimic!

Limba de lemn nu are conținut ideatic consistent. E plină de banalități. Prefabricate care vor să pară expuneri intelectuale. Savantlâcuri. Când colo sunt un rumeguș cultic. Limbajul de lemn este mai des folosit decât cel de foc!

Limba de lemn e stereotipie. E lipsă de putere în vorbe. Nu convinge. Nu încălzește inimi. Nici minți. Nu rodește. Nu te pune pe meditat. De fapt e plină de cuvinte dar nu are Cuvânt!

Limba de lemn ascunde realitatea, spunea lingvistul Pruteanu. Un fel de limbaj demagogic comunist. Este capodopera dezinformării, zicea Vladimir Volkoff. „În urma folosirii ești și dezinformator și dezinformat!”  Limba de lemn pauperizează. Nu degeaba zic românii că „Vorba goală e sărăcia omului”!

Limbajul de lemn este discursul în care „vorbitorul este absent”, spunea domnul Pleșu. „Emițătorul e doar un instrument acefal, care nu participă la ceea ce emite. Cuvintele se usucă, ideile îngheață, oamenii împietresc”. Cuvintele devin impersonale.

Limbajul de lemn alungă oamenii de la biserică. Ucide bucuria comunicării. Și cu oamenii și cu Dumnezeu. „La langue de bois”, cum a numit prima data fenomenul doamna Francoise Thom, este vorbirea ce dă părerea de comunicare între putere și popor, în esență mascând realitatea! Vine fie din lipsă profesionalism, fie din dorința de manipulare!

Criticul literar Christi Crăciun, îmi spunea zilele trecute că „atenția acordată Logosului este atenție religioasă în sine. Este necuviincios să vorbești plat, în clișee despre Isus!” Exact. A vorbi despre Mântuitorul fără rezonanță, fără ecou este paradox lingvistic. Sună a butoi gol. Ucenicii, când vorbeau despre Hristos,  străpungeau oamenii în cuget! „Limba de lemn era folosită de propagandiștii comuniști, tocmai de aceea trebuie evitat limbajul de lemn mai ales în predicare”, spunea profesorul Crăciun. De luat aminte!

Când și unde se instalează limbajul de lemn? „Când în acea parte din noi de unde izvorăște discursul s-a instalat…moartea!”, zicea Andrei Pleșu.

Fugiți de limbajul de lemn! Nu are papilele gustative. Și cine nu simte gustul nu se poate hrăni. Iar lipsa de hrană ucide…

http://www.ciresarii.ro/index.php/limba-de-lemn-nicolae-geanta/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole/limba-de-lemn-nicolae-geanta/

LIBERTATE ? Jonathan Edwards Libertatea voinţei

Prin intermediul lucrării sale Freedom of the Will (1754), Jonathan Edwards a adus o contribuţie unică la dezbaterea privind robia/libertatea voinţei omului.

Primul lucru important pe care l-a făcut Edwards a fost să definească voinţa, pe care el a înţeles-o ca pe „ceva prin care mintea alege fiecare lucru”. În concepţia lui Edwards, ceea ce alegem nu este determinat de voinţa în sine, ci de minte.

Deşi mintea şi voinţa pot fi diferenţiate între ele, ele nu pot fi separate una de cealaltă. Acţiunile morale implică alegeri raţionale. O alegere făcută fără implicarea minţii nu este o alegere morală. Plantele îşi pot îndrepta rădăcinile către apă, lucru determinat de o serie de cauze fizice, însă nu judecăm această acţiune în termeni de bună sau rea. Astfel de acţiuni sunt involuntare.

În al doilea rând, când Edwards a vorbit despre voinţă ca fiind „decizia minţii”, el s-a referit la faptul că alegerile pe care le facem sunt în concordanţă cu ceea ce considerăm ca fiind varianta cea mai bună dintre cele care ne sunt puse înainte. El a tras concluzia că toate alegerile pe care le facem sunt dictate de cea mai puternică înclinaţie de moment: „mintea alege într-un anumit fel datorită motivelor”.

Alegerile noastre sunt cauzate de propriile noastre înclinaţii. Când avem o puternică înclinaţie către a face ceva, putem spune: „Sunt hotărât să fac acest lucru!”. Edwards spune nu doar că putem alege conform celei mai puternice dorinţe de moment, cişi cătrebuie să alegem astfel.

Atunci când un creştin născut din nou păcătuieşte, în acel moment, de fapt,el doreşte păcatul mai mult decât ascultarea. El are dorinţa de a face bine, dar nu întotdeauna face binele acesta, deoarece nu doreşte cu destulă intensitate sau putere să facă binele.

Al treilea aspect pe care Edwards îl abordează este problematica responsabilităţii; teologul american a făcut odistincţie clară între ceea ce el a numit abilitate naturală şi abilitate morală.

Abilitatea naturală este dată unei creaturi de către Creator. De exemplu, păsările au abilitatea naturală de a zbura fără ajutorul unei maşinării, pe când oamenii nu au această abilitate.

Ca oameni, avem abilitatea naturală de a face alegeri. Avem o minte care poate procesa informaţia şi poate înţelege obligaţiile impuse de legea lui Dumnezeu. Avem voinţa, care ne ajută să alegem să facem ceea cedorim. Înainte de cădere, aveam şi o înclinaţie pozitivă, care ne oferea posibilitatea de a alege ce este bine. Aceasta din urmă este cea care s-a pierdut prin cădere. Păcatul originar nu distruge calitatea umană sau abilitatea de a alege. Abilitatea sau facultatea naturală rămâne intactă, Ceea ce s-a pierdut este înclinaţia pozitivă sau dorinţa de a asculta de Dumnezeu.

Omul neregenerat nu este înclinat să-L asculte pe Dumnezeu. El nu are acea dragoste de Dumnezeu, care să-ldetermine să-L dorească pe Dumnezeu. El ar putea alege lucrurile lui Dumnezeudacă le-ar dori, dar nu le doreşte. Voinţa noastră este creată în aşa fel încât nu putem alege ceea ce nu dorim să alegem. Pierderea fundamentală a dorinţei după Dumnezeu reprezintă esenţa păcatului originar.

Lipsa dorinţei după lucrurile lui Dumnezeu ne pune în imposibilitatea morală de a alege binele. Acest aspect îlare Edwards în vedere atunci când face deosebirea dintre abilitatea naturală şi abilitatea morală. Omul căzut are abilitatea naturală de a-L alege pe Dumnezeu (facultatea naturală de a exercita alegerea), dar nu are abilitatea morală de a o face. Abilitatea de a face alegeri morale corecte presupune dorinţe şi înclinaţii corecte. Fără o înclinaţie corectă către bine, nimeni nu poate alege binele. Alegerea noastră decurge din înclinaţia noastră. Pentru ca omul să poată alege lucrurile lui Dumnezeu, trebuie mai întâi să fie înclinat să o facă. Deoarece carnea nu caută lucrurile lui Dumnezeu, avem nevoie de har pentru a le putea alege. Omul neregenerat trebuie mai întâi regenerat, pentru a avea vreo dorinţă după Dumnezeu. Omul mort spiritual trebuie înviat de către Duhul Sfânt pentru a dori după Dumnezeu.

Edwards subliniază diferenţa dintre cele două abilităţi prin intermediul unei ilustraţii: „Să lăsăm bunul-simţ să stabilească dacă este sau nu o mare diferenţă între aceste două cazuri: primul, cel al unui om care l-a insultat pe împăratul său şi a fost aruncat în temniţă; iar după ce a stat aici o vreme, împăratul îl cheamă la el şi îi spune că dacă vrea să cadă înaintea lui şi să îşi ceară iertare, va fi iertat şi eliberat; mai mult, va primi multe bogăţii şi va fi înălţat în rang: prizonierul îşi cere iertare din toată inima pentru răutatea şi prostia lui, este gata să retracteze ceea ce a spus şi acceptă oferta împăratului; stătuse destul între nişte ziduri groase, cu porţi şi zăbrele de fier.

Al doilea caz este cel al unui om cu un spirit extrem de lipsit de maleabilitate, plin de ură, nerecunoştinţă şi mai mult, fusese găsit vinovat de trădare; de asemenea, manifestă o duşmănie de moarte faţă de suveranul său; pentru trădarea sa, a fost aruncat în temniţă, iar acum stă acolo, legat cu lanţuri grele, în nişte condiţii groaznice. După un anumit timp, împăratul, făcându-i-se milă, vine la el în temniţă, porunceşte să fie dezlegat, îl cheamă şi îi spune că dacă i se va închina şi va recunoaşte că a greşit, va fi iertat, eliberat, înălţat în rang şi va putea sluji din nou la curte. Dar omul refuză cu încăpăţânare şi spune, plin de o mândrie fără scrupule, că nu poate accepta oferta; mândria şi răutatea îl copleşesc, ca şi cum l-ar lega, ca şi cum i-ar lega inima: inima se împotriveşte, iar el nu poate face absolut nimic, pentru că are o influenţă mult mai mare asupra minţii lui decât oferta împăratului, plină de har şi milă. Acum, ce ne spune bunul simţ? Oare există vreo diferenţă între cei doi oameni în ceea ce priveşte vina lor?”

Biblia ne arată că suntem atât de porniţi împotriva lui Dumnezeu, încât atunci când ni se prezintă vestea bună a luiHristos, nu o primim – nu pentru că din punct de vedere natural nu am putea-o primi – ci pentru că suntem ostilifaţă de Dumnezeu. Domnul Isus a spus „Nimeni nu poate să vină la Mine, dacă nu i-a fost dat de Tatăl Meu” (Ioan 6:65). Această declaraţie este o negaţie universală. Ea enunţă inabilitatea universală. Cuvântul poate nu descrie permisiunea, ci abilitatea. A spune că nimeni nu poate face un lucru înseamnă a spune că toţi sunt incapabili să-l facă. Adevărul şocant exprimat de Domnul Isus în aceste versete este că nimeni nu are abilitatea de a veni la Hristos pe cont propriu. Pentru ca cineva să vină la Hristos, acelei persoane trebuie, mai întâi, să-i fie „dat” să vină la El. Trebuie ca Dumnezeu să ne ajute să ne depăşim inabilitatea morală. Fără ajutorul Duhului Sfânt, nu putem veni la Hristos.

Bibliografie

James Montgomery Boice, Fundamente ale credinţei creştine. O prezentare accesibilă a teologiei protestante, Editura Institutului Biblic „Emanuel”, Oradea, 2000

R.C. Sproul, Doctrinele harului. Esenţa teologiei reformate, Editura Multimedia, Arad, 2002
https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole/libertate/

LEON DĂNĂILĂ: CÂND FACI UN BINE CUIVA, NU TREBUIE SĂ AȘTEPȚI NIMIC ÎN SCHIMB

download

Să ajuţi un bolnav, să vezi că a reînviat după ce l-ai operat, înseamnă una dintre cele mai frumoase satisfacţii posibile.

Să redai viaţa cuiva cred că este cel mai important lucru de pe lumea asta. Să salvezi un om, de exemplu să-l operezi la coloana vertebrală, să fie paralizat, să-i scoţi tumora şi el să înceapă să meargă, e una dintre minunile care îţi încântă sufletul.

Când operezi, trebuie să cunoşti harta creierului foarte bine. Nu e permis să fii foarte brutal, deoarece el coordonează toate funcţiile organismului.

Neurochirurgia vasculară este cea mai grea specialitate din neurochirurgie, şi împreună cu cea cardiacă este cea mai grea din cadrul chirurgiei. Neurochirurgia e un domeniu în care trebuie să citeşti foarte mult, altfel nu ai cum să faci performanţă. Încă de mic citeam pe rupte. În facultate îmi spuneau „şoarece de bibliotecă”.

Majoritatea neurochirurgilor sunt învăţaţi ­să-şi folosească în operaţii vederea directă, neintermediată de microscop.

Am citit multă literatură medicală în adolescenţă. Ţin minte un episod din facultate. Am făcut o gripă înainte de examenul la Bacteriologie şi n-am putut să-nvăţ. Dar m-am dus cu ce ştiam din liceu, când îl citisem pe Pasteur – o carte foarte groasă, unde explica el probleme de patologie microbiană. Şi am luat 9.

Se spune că cel mai bun neurochirurg trebuie să aibă ochi de vultur, mâini de femeie şi inimă de leu.

Am operat preşedinţi de state, prim-miniştri şi miniştri din România şi străinătate, oameni din clasa medie, vagabonzi, boschetari, chiar şi criminali. Pentru mine nu contează ce statut social sau meserie au, caut doar să le salvez viaţa.

Am descoperit o nouă celulă în creier, este o premieră mondială.

Mergeam cu soţia la teatru, la operă. Dar să ştiţi că un neurochirurg trebuie să ducă o viaţă foarte strictă, să renunţe la multe lucruri. Eu făceam multe gărzi şi refuzam mereu invitaţiile de la prieteni.

Neurochirurgia este precum arta unui bijutier.

Baza bugetului unei ţări constă în producţie, în industrie.

Omul este mare prin ceea ce lasă în urma sa, nu prin ceea ce face.

Când operezi pe creier, dacă nu te gândeşti la Dumnezeu să-ţi trimită o mână de ajutor, bolnavul este pierdut.

Harta creierului seamănă cu a universului. Pe lângă zonele cunoscute, ale căror funcţii sunt ştiute, într-o proporţie foarte mare, există nenumărate alte zone necercetate încă sau cercetate insuficient. Toate acestea depind unele de altele. Viaţa noastră, cu tot ceea ce înseamnă conştient, subconştient şi incon­şti­ent (care sunt strâns legate între ele) este condiţionată de buna funcţionare a creierului.

Creierul este cea mai complexă materie din uni­vers. Mai complexă materie nu există. Este compus din celule de numai câţiva microni, care se văd doar cu microscopul, dar fiecare dintre aceste celule poate să aibă până la peste 20.000 de conexiuni în acelaşi timp. O singură celulă, vă daţi seama? Toate aceste ce­­lule sunt conectate între ele. Dar creierul nu lu­crează doar prin conexiunile celulelor sale, ci şi prin substanţe neurotransmiţătoare, prin hormoni, prin toate umorile organismului care, la rândul lor, in­flu­enţează activitatea creierului care le coor­do­nează. Nu degeaba se spune că în creier „totul se lea­gă cu totul”.

Stările depre­sive scad imuni­ta­tea. Un bolnav de cancer îşi agravează boala dacă ajunge la depresie şi n-o poa­te gestiona.

Credinţa este foarte importantă pentru beneficiul omului, în general. Omul lipsit de credinţă este un om pierdut.

Dacă simţi că-ţi place ceva foarte mult, e bine să-ţi urmezi calea şi să perseverezi. Numai aşa poţi câştiga pariul cu viaţa.

Leon Dănăilă este medic specialist neurochirurg la Spitalul „Gh. Marinescu” din București. El a fost ales membru corespondent al Academiei Române și apoi membru titular al acesteia.

https://www.facebook.com/plugins/video.php?href=https%3A%2F%2Fwww.facebook.com%2

Fleondanailaoficial%2Fvideos%2F628787800635066%2F&show_text=0&width=560

Anunt important: Pentru că reteaua de socializare ne-a cenzurat ca postarile care se fac sunt aproape oprite pentru ca dvs sa nu le mai vedeti, sa le cititi sau le dati mai departe, va asteptam in grupul creat pentru dvs unde e alta situatie! Va asteptam in grupul acesta: Stiri si incurajari crestine

http://newshalom.net/leon-danaila-cand-faci-un-bine-cuiva-nu-trebuie-sa-astepti-nimic-in-schimb/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole/leon-danaila-cand-faci-un-bine-cuiva-nu-trebuie-sa-astepti-nimic-in-schimb/

Înapoi sus
POPAS PENTRU SUFLET

Cristian Ionescu

Vegheaza!

"Feriti-va de proorocii mincinosi, care vin la voi in haine de oi, iar pe dinauntru sunt lupi rapitori" (Matei 7:15)

Agora Christi

Blog evanghelic de teologie publica

www.persecution.org/

Just another WordPress.com site

Alteritas

cu Dănuț Jemna

Pagina creștină

Simion Ioanăș

Danut Tanase

Deschis si sincer, verde-n fata !

danielmiclea

Inca un gand

Semnele vremurilor din urmă

Iată, Eu vin curând!

Dumnezeu este Iubire

In mintea si intentia mea paginile care vor forma acest mijloc de comunicare usor si lesne de accesat vor incerca sa prezinte cititorilor sfaturi de mare folos duhovnicesc desprinse din scrierile sau spusele marilor sfinti parinti si daruitilor duhovnici ai lumii crestin ortodoxe.

Vegheaţi!

Mat 24:42 "Vegheaţi dar, pentru că nu ştiţi în ce zi va veni Domnul vostru."

Aradul Evanghelic

... pentru arădeni şi despre arădeni...şi nu numai!

B a r z i l a i - e n - D a n

Un Barzilai izvorât din Dan - O anagramare pentru Daniel Branzai

Nickbags

Har si Pace

Vrăbiuțe

Cip! Cip!

Bogdan DUCA

Pentru ca în viitor să nu se spună "Acele timpuri au fost întunecate pentru că ei au tăcut"...

ARMONIA MAGAZINE - USA

Locul in care te intalnesti cu CREDINTA.

Mana Zilnica

Mana Zilnica

Life Mission

"Ceea ce face farmecul unui om este bunatatea lui"

Ciprian I. Bârsan

...din inima pentru tine

Informatii si mesaje

Pecetea Dumnezeului Celui Viu primită de către Maria Divinei Milostiviri în mesajele de la Sfânta Treime și Fecioara Maria

Bucuresti Evanghelic

A topnotch WordPress.com site

Misiunea Genesis

Duceti-va in toata lumea

Creația Biblică

Ioan 1:1 "La început era Cuvîntul, şi Cuvîntul era cu Dumnezeu, şi Cuvîntul era Dumnezeu."

Marius Cruceru

...fără cravată

Cu drezina

de Teofil Stanciu

Semnele vremurilor

Lumea contemporana in lumina profetiilor

Miere și migdale

Luați cu voi ... puțin leac alinător și puțină miere, mirodenii, smirnă, fisticuri și migdale - Geneza 43:12

Noutati Crestine

Ca sa stii!

PERSPECTIVE CRESTINE

Gânduri către o altă lume...

Stiri Crestine.ro

Fii un crestin informat!

Creştinul Azi

Revista Uniunii Bisericilor Creştine Baptiste din România

Persona

Blog of Danut Manastireanu

Revista ARMONIA - Saltmin Media

Hrană pentru minte și lumină pentru suflet

Moldova Creștină

Răspunsuri relevante și actuale din Biblie

EvangheBlog - Un blog din suflet, pentru suflet

„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viața veșnică.” (IOAN 3: 16) „Dacă cred că există Dumnezeu şi El nu există, n-am pierdut nimic. Dar dacă nu cred că există şi El există cu adevărat, atunci am pierdut foarte mult.” (BLAISE PASCAL, filosof, matematician și fizician creștin francez)

%d blogeri au apreciat: