Închide

CÂND TINERII SUNT MAI …ÎNŢELEPŢI CA BĂTRÂNII

bogat

Zicala „Cine n-are un bătrân să-și cumpere unul” își are, negreșit, partea ei de adevăr. Și nu încercăm să demontăm această aserțiune proverbială în cele ce urmează, ci doar vom deschide perspectiva, pornind de la exemplul împăratului Solomon, așa încât vom conchide că relevanța numărului anilor și a experienței este limitată, șicine este mai în vârstă nu are mereu ultimul cuvânt. Pentru că în economia comunicării omului cu Dumnezeu, vârsta fizică e mai relativă decât suntem dispuși să acceptăm. Ceea ce contează cu adevărat este cât de plină de Duhul Domnului este inima unei persoane – tânăr sau vârstnic –, căci de aici vine măsura înțelepciunii și a priceperii sale.

Lectura capitolelor 11-14 din 1 Împărați este o provocare chiar și pentru credincioșii care au adunat mulți ani de trăire cu Domnul. Și asta pentru că, după ce parcurgem capitolele 3-10, în care suntem purtați pe culmi înalte, ca-ntr-un carusel mișcat cu încetinitorul pentru a observa panoramicînălțarea împăratului Solomon:

-faptul că Dumnezeu i Se arată în vis de două ori,

-faptul că îi dă în dar o înțelepciune nemaipomenită,

administrarea împărăției și gestionarea relațiilor cu vecinii și cu dușmanii,

-dorința împăratului de a zidi o Casă pentru Dumnezeu,

-construirea și impresionanta inaugurare a templului,

-enumerarea tuturor bogățiilor pe care le deținea Solomon – „toate paharele împăratului Solomon erau de aur” (1 Împărați 10:21), el fiind singurul împărat care a făcut ca în vremea lui „argintul să fie tot aşa de obişnuit la Ierusalim ca pietrele” (1 Împărați 10:27) etc.,

…ajungem să vedem și reversul medaliei. După ascensiunea lui fulminantă, urmează o schimbare de conduită cu totul imprevizivilă:

-Solomon se îndepărtează de Dumnezeu „târât de iubire” (1 Împărați 11:2). Își ia de neveste multe femei străine:

  • „A avut de neveste şapte sute de crăiese împărăteştişi trei sute de ţiitoare; şi nevestele i-au abătut inima.” (1 Împărați 11:2)

-Solomon construiește altare pentru zeii la care se închinau nevestele lui:

  • Atunci Solomon a zidit pe muntele din faţa Ierusalimului un loc înalt pentru Chemoş, urâciunea Moabului, pentru Moloc, urâciunea fiilor lui Amon. Aşa a făcut pentru toate nevestele lui străine, care aduceau tămâie şi jertfe dumnezeilor lor. (1 Împărați 11:7-8)

Ne e practic imposibil să nu reacționăm la o astfel de întorsătură a lucrurilor. In inima cititorului se nasc o sumedenie de întrebări și își croiesc drum nenumărate gânduri de revoltă.

Cel mai înțelept om e capabil de fapte atât de nebunești? Cum altfel decât „nebunie” să numești întoarcerea inimii omului de la Dumnezeul atotputernic spre dumnezei neputincioși de piatră, lemn sau hârtie?

Cel mai bogat om de pe pământ are oare nevoie să cumpere bunăvoința și adorarea unor femei străine pentru a se simți împlinit și fericit?

De ce când a fost tânăr Solomon L-a căutat pe Dumnezeu din toată inima lui, iar pe măsură ce a înaintat în vârstă a ales o altă cale?

-Cum te poți transforma atât de rapid din model în antimodel?

Sigur că o astfel de schimbare de conduită față de Dumnezeul care l-a binecuvântat și l-a înălțat în poziția de autoritate pe care o deținea nu poate rămâne fără consecințe. Astfel, împăratul Solomon este înștiințat de Dumnezeu că împărăția lui va fi dezbinată, va fi împărțită în două, iar acest lucru se va întâmpla când fiul său va ajunge împărat. Un deznodământ tragic… pe cât de dureros, pe atât de imprevizibil. După un moment de vârf, de dominare, de măreție, urmează un faliment dramatic, lamentabil…

Este interesant și provocator să medităm la ce se întâmplă cu înțelepciunea lui Solomoncând el își întoarce fața de la Dumnezeu. Oare i-a luat Dumnezeu înapoi darul pe care i l-a dat? Ar fi în contradicție cu ceea ce spune Scriptura în altă parte:

  • „Căci lui Dumnezeu nu-I pare rău de darurileşi de chemarea făcută.” (Romani 11:29)

Însă în ce-l privește pe Solomon, se pare că raportul de forțe între nechibzuința și necumpătarea tinereții și înțelepciunea adusă de vârsta matură și bătrânețe este complet inversat. În cazul lui Solomon, lucrurile stau exact invers. Pentru că atunci când i Se arată Dumnezeu prima oară, el se recunoaște fără experiență și depășit de răspunderea de a conduce un popor atât de mare, de aceea cere o inimă pricepută:

  • „Tu ai pus pe robul Tău să împărăţească în locul tatălui meu, David; şi eu nu sunt decât un tânărnu sunt încercat…” (1 Împărați 3:7).

Însă odată cu trecerea timpului, Solomon NU devine mai înțeleptci pur și simplu își pierdedin agerimea, trăinicia și corectitudinea gândirii pe care o avusese în tinerețe.

  • Când a îmbătrânit Solomon, nevestele i-au plecat inima spre alţi dumnezei; şi inima nu i-a fost în totul a Domnului Dumnezeului său, cum fusese inima tatălui său, David.” (1 Împărați 11:4)

Nu încercăm să dărâmăm paradigmele tradiționale că bătrânului îi șade bine cu înțelepciunea, iar tânărului cu zburdălnicia, nestatornicia și nechibzuința. Pur și simplu, pornind de la exemplul lui Solomon, avem motive să medităm ce înseamnă de fapt înțelepciunea omului înaintea lui Dumnezeu și înțelepciunea lui Dumnezeu în om.

Există un loc geometric al comunicării în duhul dintre cei credincioși și Dumnezeu, unde ierarhiile familiare, tradiționale, proverbiale sunt… cel puţin diferite, dacă nu răsturnate. Acolo vârsta fizică nu atârnă atât de greu pe cât ne-am obișnuit noi să credem.

În această cunoaștere a lui Dumnezeu, nu înţelepciunea omului dă măsuraci prezenţa Duhului. De aceea, mai bine să alergăm la păzirea poruncilor Lui, fiindcă în ea se află sâmburele acestei cunoaşteri pline de înțelepciune:

  • Am mai multă pricepere decât bătrânii, căci păzesc poruncile Tale. (Psalmul 119:100)

Şi mai bine să ne ascuţim auzul şi să ne ciulim urechile la şoaptele Duhului, fiindcă până şi copiii pot fi mai înţelepţi decât bătrâniiatunci când Duhul îi călăuzeşte. Când copilul Samuela fost strigat pe nume de Dumnezeu, bătrânul preot Eli a primit cuvintele lui Dumnezeu din gura unui copil…

Până şi marele număr al anilor şi perilor albi își pierde însemnătatea când Dumnezeu alege să ne predea lecţiile prin cei pe care îi socotim slabi, fără experienţă și demni de dispreț:

  • „Dar Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele înţelepte.Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumiica să facă de ruşine pe cele tari.” (1 Corinteni 1:27)
  • „Eu îmi ziceam: ‚Să vorbească bătrâneţea, marele număr de ani să înveţe pe alţii înţelepciunea.’ Dar, de fapt, în om, duhul, suflarea Celui Atotputernic, dă pricepereaNu vârsta aduce înţelepciunea, nu bătrâneţea te face în stare să judeci.” (Iov 32:7-9)

Doamne, dacă nu vârsta aduce înțelepciunea, dă-ne priceperea de a merge înainte insuflați de Duhul Tău!

Autor: Rodica Bogdan

sursa: http://tineri.betania.ro/cand-tinerii-sunt-mai-intelepti-ca-batranii/

Când tinerii sunt mai înțelepți ca bătrânii

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole-crestine/cand-tinerii-sunt-mai-intelepti-ca-batranii/

Când temeliile se surpă, scăparea este la Domnul…

06 OCTOBER 2018   ADMIN

La Domnul găsesc scăpare! Cum puteţi să-mi spuneţi: “Fugi în munţii voştri, ca o pasăre”? Căci iată că cei răi îşi încordează arcul, îşi potrivesc săgeata pe coardă, ca să tragă pe ascuns asupra celor cu inima curată. Şi, când se surpă temeliile, ce ar putea să mai facă cel neprihănit? (Psalmul 11:1-3) Vremea în care trăim este o vreme a temeliilor surpate. Ne uităm în jurul nostru și vedem cum tot ceea ce era socotit normal de mii de ani devine anormal. În același timp, tot ce era socotit anormal devine normal.

Când temeliile societății se surpă ce ar mai putea face Biserica lui Cristos? Ce ar mai putea face oamenii neprihăniți? Când temeliile se surpă Biserica lui Cristos trebuie să fie o comunitate autentică, de credință, speranță și iubire creștină într-o societate confuză. Când temeliile se surpă, Biserica reprezintă stâlpul și temelia adevărului (1Timotei 3:15).

Când temeliile se surpă creștinii rămân “sarea pământului și “lumina lumii”. Când temeliile se surpă obiectivele noastre principale trebuie să fie unitatea tuturor membrilor Bisericii în jurul Domnului Isus Cristos, implicarea tuturor membrilor în slujire conform cu darurile date de Duhul Sfânt și răspândirea Evangheliei harului lui Cristos până la marginile pământului.

Când temeliile se surpă credincioșii se întorc la Cuvântul lui Dumnezeu și la rugăciunea pocăinței căutând fața lui Dumnezeu și voia lui Dumnezeu. Indiferent de rezultatul Referendumului pentru căsătorie, în vremea când temeliile se surpă, trebuie să rămânem pe temelia care nu surpă niciodată. Și această temelie este Isus Cristos.

Când se surpă temeliile, scăparea este la Domnul!

Samy Tuțac

http://www.baptist-tm.ro/cand-temeliile-se-surpa-scaparea-este-la-domnul/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole-crestine/cand-temeliile-se-surpa-scaparea-este-la-domnul/

Când slava devine icoană muritoare – de Nicolae Geantă

Publicat pe 22 August 2017 de ADMIN în Articole: Geantă Nicolae

 

Când Moise zăbovea pe Muntele Sinai cu Dumnezeul ce-i eliberase din Egipt, evreii din tabără au construit un vițel din aur. „Israele, iată dumnezeul tău care te-a scos din țara Egiptului”, spune Aron, cel ales de Dumnezeu să-i fie chiar mare preot. În textul ebraic numele idolului („dumnezeul tău”) este identic cu cel al Domnului, adică Iahve (Exodul 32:4 ). Termenul Iehova, tradus „Cel ce sunt”, nu a fost folosit niciodată de evreii pentru vreun zeu, ori idol. Prin urmare, Aaron și compania nu se deziceau de Dumnezeu, dar „restângeau măreția lui Dumnezeu”, vorba lui John Bevere. Îl limitau după gândirea lor umană. Atenție: lucrul acesta nu îl făceau niște oameni care nu-L cunoscuseră pe Dumnezeu!
Sub Sinai vițelul de aur îl prezenta pe Dumnezeu asemeni zeilor păgâni. Asemeni baalilor și astarteeelor. (Societatea de atunci se închina animalelor și insectelor). Biblia spune mai târziu că omul „a schimbat slava Dumnezeului nemuritor cu icoana omului muritor!” (Romani 1:23). Adică îl slujim pe Dumnezeu după chipul pe care I l-am făcut noi!
Nu fac aici o teologie păguboasă icoanelor, ci ceea ce doresc să subliniez este faptul că reducând slava lui Hristos în funcție de mintea noastră, am ajuns să ne închinăm fără frică! Biserica acceptă un Dumnezeu care mântuiește, protejeză, vindecă ori judecă omenirea, dar îi reduce autoritatea oferindu-i slava omului muritor.
„Icoanele muritoare” de care vorbește Pavel se traduc astăzi în biserici prin acceptarea divorțului, evanghelia prosperității, sodomie, închinarea cu hard rock, zbenguială creștină, divertisment, adulter, pat întinat înainte de căsătorie, vestimentației provocatoare, disprețuirea păstorilor… Timp petrecut mai mult la televizor decât în rugăciune, like-uri pe Facebook și nu pe Biblie, glume nesărate și nu versete, minciunele și nu adevăr absolut!
„Dumnezeu e har, frate”, „Nu mai suntem în Evul Mediu”, ” Oricum Tatăl ne iartă pe toți”, sunt devize ale credincioșilor din ultimul rând sau al liderilor din față. Știți cum sună asta? Ca filosofia unei rrome de la biserica noastră: „Acuma să mă înțeleagă și Dumnezeu!”.
Cine reduce slava lui Dumnezeu la o „icoană muritoare”, cine îl aseamnă după chipul societății, va înregistra rezultate catastrofale. În plină biserică, nu doar în societate. E destul că au pierit Hosni și Fineas, Uza, fiii lui Eli sau Anania și Safira, bisericile din Apocalipsa…
Dumnezeu e bun, e dragoste, dar e și „foc mistuitor” cum spune cartea Evrei. Purtați-vă cu frică în timpul pribegiei voastre, spune Petru. Nu există Rai dacă are o fărâmă de iad în el!
Nicolae.Geantă

Când Simți Frica…

Adăugat de Arise For Christ

Tu poți ști ce să faci când îți este frică

Nu trebuie să fi controlat de frică. Dumnezeu ne învață cum să tratăm fricile.

Dacă ai o inimă plină de frică, îți vei pierde foarte ușor controlul asupra gândurilor tale. Dar tu nu ai nevoie să fii controlat de legătura înfricoșătoare a fricii.

Unele frici sunt bune. Am fi în dificultate fără ele.

* Sunt câteva pericole reale de care ar trebui să-ți fie frică. Trebuie să iei măsuri sănătoase de siguranță, mai ales pentru copiii sau oamenii sensibili care sunt în grija ta.

* Este în regulă să îți fie teamă când ești vinovat de păcat. Păcatul care este ignorat trebuie pedepsit, dar păcatul mărturisit va fi iertat.  Atunci când îți mărturisești păcatul, ești iertat pe deplin de vinovăția ta, iar tu începi să trăiești fără frică. Oamenii plini de vină se furișează tot timplul, dar când ești liber de orice frică, poți fi îndrăzneț ca un leu. (Proverbe 28:1)

Întotdeauna este necesar, bine, drept și înțelept să ne temem de Dumnezeu.

„Teama de Domnul este începutul cunoașterii, dar disprețuiesc înțelepciunea și îndrumarea”. Proverbe 1:7

Unele frici sunt greșite și păcătoase. Când le mărturisești lui Isus Hristos, poți începe să gândești corect și să ai victorie peste frică.

1.Este greșit să-ți fie frică de oameni. Este bine să te temi de Dumnezeu!

„Așa vorbește Domnul: Blestemat este omul care se încrede în om, care face din muritor tăria lui și a cărui inimă se îndepărtează de Domnul. Binecuvântat este omul care se încrede în Domnul și a cărui încredere este Domnul” Ieremia 17:5, 7

Ei bine, poate spui: „Nu îmi este frică de om!” Gândește-te din nou. Dacă te temi că persoană te poate dărâma sau te poate dezamăgi, înseamnă că îți pui încrederea în om. Aceasta înseamnă că te temi de om.

Pe de altă parte, dacă îți pui încrederea în Dumnezeu și te temi de El, nu trebuie să te temi de ceea ce oameni vor face. În loc să fii fricos, vei descoperi cum Dumnezeu te învață prin Cuvântul Său cum să răspunzi unor astfel de persoane. Atunci, în loc să reacționezi condus de frica de oameni,  te încrezi în Dumnezeu suficient de mult încât să-L asculți.

  1. Este greșit să-ți fie frică de lucrurile care nu durează.

Problemele pământești se vor sfârși, dar dacă vei face alegeri care te conduc în iad, înseamnă că ești foarte fricos.  Nu ai nici un motiv să te temi de oameni, chiar dacă îți ucid trupul.

Luca 12:4, 5 – Vă spun vouă, prietenilor Mei, să nu vă temeți de cei ce ucid trupul, dar care, după aceea, nu mai pot face nimic. Vă voi arăta însă de Cine să vă temeți: temeți‑vă de Cel Care, după uciderea trupului, are autoritatea de a arunca în. Da, vă spun, de Acela să vă temeți! 

  1. Este greșit să-ți fie frică de lucrurile pe care nu le poți controla

Unele lucruri nu stau în puterea noastră de a le controla – actele teroriste, sărăcia, oamenii răi. Frica nu face nimic altceva decât să te oprească în a-L asculta pe Dumnezeu.

Acceptă lucrurile pe care nu le poți schimba. Nu te încrede în gândurile tale plină de frică. Încrede-te în Dumnezeu!

TU POȚI ÎNVINGE FRICA PĂCĂTOASĂ

*Schimbă-ți focusul – gândește-te la Dumnezeu în loc să te gândești la frică!  Spune-I lui Dumnezeu că Îl vei lăsa să fie Dumnezeu, mărturisește-ți păcatul de a încerca să controlezi ceea ce nu poți.

* Tratează-ți biblic vinovăția mărturisind (fiind în acord cu Dumnezeu) și căindu-te (schimbându-te).

* Gândește-te la situațiile care îți provoacă frică ca la oportunități. Poți crește în asemănarea cu Isus pe măsură ce Îl iubești pe Dumnezeu și-L asculți.

* Există responsabilități pe care le-ați neglijat din cauza fricii? Scrie pe o foaie o responsabilitate pe care trebuie să o îndeplinești.

* Hotărăște-te să iubești persoanele din viața ta suficient de mult încât să faci cel puțin un lucru corect în loc să te lași condus de frică. Care este cel mai mic pas pe care îl vei face pentru a îndeplini această responsabilitate?

* Luptă cu gândurile de frică folosind Scriptura! Scrie un verset pe care să îl ai mereu cu tine și pe care să-l citești cu voce tare atunci când gândul de frică te tentează.

CÂND ÎȚI ESTE FRICĂ…

Hotărăște dacă frica ta este bună sau greșită.

S-ar putea să fii convins că frica ta este bună. Dar amintește-ți, standardul pentru bine și rău este Dumnezeu și ceea ce spune prin Cuvântul Lui, nu ideile tale pline de frică și obiceiurile.

Mărturisește  lui Dumnezeu frica greșită ca fiind păcat.

Recunoaște gândurile fricoase și atacă-le înlocuindu-le cu un verset din Biblie.

2 Timotei 1:7 – „Căci Dumnezeu nu ne‑a dat un duh de frică, ci de putere, de dragoste și de stăpânire de sine”.

1Ioan 4:18 – „În dragoste nu este frică, ci dragostea desăvârșită alungă afară frica, pentru că frica poartă în sine pedeapsa. Cel ce se teme n‑a fost făcut desăvârșit în dragoste.”

Robert & Ruth Frose

http://ariseforchrist.com/blog/articles/16/cand-simti-frica–449?

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole-crestine/cand-simti-frica/

Când rămâi singur în noapte cu Dumnezeu

Publicat pe 30 Mar 2018 //

E noapte. Draperiile sunt trase. A nu știu câta noapte cu ore de somn mai puține decât degetele la o mână. Am căutat oameni. Dar sunt mai bună la a-i ține la distanță. O prietenă m-a întrebat: ”Ești ok?” Cu zâmbet i-am spus: ”Da, sunt”. Era mai obosită decât mine. Așa că m-am închis în cameră. Da, azi îmi e dor de sora mea care se trezea din somn, îmi verifica ochii, se punea lângă mine și nu mă lăsa până când nu adormeam cu zâmbetul pe buze. Dar ea e departe. Și m-am închis în carapace. Azi mi-am dat seama că sunt un ciob, unul transparent prin care oamenii privesc și cred că îmi cunosc întreaga lume. Și da, poate așa e.

Azi sunt departe de tot.

Sunt în pustiu.

Și doare. Și doare tare.

Dar face bine.

Am rămas singură cu Dumnezeu. Ca în poezia Testament.

Sunt momente în viață când rămâi singur cu Dumnezeu. Când lacrimile se trasnformă în rugăciuni, când ești frânt.

Azi citeam despre suferință. Despre cum acest cuvânt în ebraică înseamnă ”a te pune sub”. E ironică viața. Nu a crezut că voi trăi exact în aceeași zi acest sentiment. Adevărul e că e greu să îți pui trăirile în mâna cuiva. E frica aia, doar că în dragoste nu este frică. E libertate.

E bine în noapte alături de El.

E ca o operație pe cord deschis.

Habar nu am cum vor fi zorii. Care vor fi pierderile din timpul nopții. Dar aici, în noapte, Dumnezeu îmi șoptește că ceea ce vine de El va rămâne. Și asta îmi e speranța. Iar dacă pierd tot, rămâne El.

Sincer, nu știu pentru ce te lupți tu în această noapte. Dar dacă și la tine sunt la fel de multe ca la mine, vreau să îți zic ceva.

E bine și dacă rămâi doar tu cu Dumnezeu.

Ia-ți Biblia. Jurnalul de rugăciune.

Și stai tu cu Dumnezeu.

Poate nu vei râde cu gura până la urechi, dar de fapt , au fost momente în care Dumnezeu m-a făcut să râd.

Când rămâi singur în noapte alături de El îți dai seama că ești bine. Că ești în mâna harului oricât decioburi îți e inima și viața.

Ești bine. Chiar dacă e noapte. Nu uita, El e lumina lumii, iar oricât de noapte e noaptea, El tot luminează.

 https://www.boradoroteea.com/

Similare

Ce să faci când o alege pe cea de lângă tine?!

În „Stiri”

Ce să faci când o alege pe cea de lângă tine?!

Draga mea, nu te lăsa cucerită de un bou!

În „Articole”

Draga mea, nu te lăsa cucerită de un bou!

Dumnezeu nu te va lăsa de rușine nici când vine vorba de inima ta

Când rămâi singur în noapte cu Dumnezeu

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole-crestine/cand-ramai-singur-in-noapte-cu-dumnezeu/

Când o poză face cât o mie de cuvinte și acțiunea din spatele ei nu valorează nimic…

Zilele trecute mă aflam într-un autobuz să merg acasă… și nu am putut să mă abțin să stau tot drumul cu ochii închiși – că mă oripilam de ceea ce vedeam la unii din jur – așa că am zis să „captez” într-o imagine ceea ce aveam în fața ochilor. Am mers circa 16 minute cu acest autobuz și în el erau cei doi „protagoniști” din imaginea alăturată și poate că privind la această imagine o să înțelegeți, fiecare în parte, după măsura fiecăruia de percepție, altceva.

Eu am fost acolo și vă pot relata cele ce le-am văzut și cele 16 minute de chin au fost mai mult decât destul. Am spus maxim de destul!

Nu, tipul nu se ruga pentru fata de lângă el prin metoda „punerea mâinilor” (deși asta pare din unghiul din care am făcut eu fotografia…). Nu, tipul nu era preot, deși avea o barbă neîngrijită și în fața lui un skateboard cam cât jumate din înălțimea lui. Nici tipa nu era călugăriță pentru că nu avea batic pe cap, nu avea sutană neagră pe ea. Ciudat, erau amândoi îmbrăcați cu haine de culoare albă. Puritate – o să zică unii….

Cei doi erau simpli călători într-un mijloc de transport… și erau niște tineri liberi. Nu am găsit alt termen acum, vă rog să nu vă supărați. Erau liberi pentru că nu am văzut vreun tutore în jurul lor, nu era nimeni care să îi constrângă, să le zică una-alta despre viață, despre cum să te comporți în jur când ești în autobuz, despre felul cum interpretează alții ceea ce faci în public cu o persoană de sex opus.

La fiecare 4 secunde (numărați împreună cu mine acum: 1, 2, 3, 4….) tipul se apropia de fată și o tot săruta sau își băga nasul și/sau barba peste fața ei. Acum calculați și voi. Dacă un minut are 60 de secunde, și la fiecare 4 secunde el făcea aceiași figură, asta înseamnă că o săruta/giugiulea/gâdila (cum vreți voi să îi spuneți) de 15 ori pe minut! Adică numai eu singur am văzut 240 de mișcări de acestea în timpul petrecut pe acel autobuz! Vi se pare puțin? Sau vi se pare prea mult?

Cu o zi în urmă publicasem pe blog articolul despre 5 motive pentru care nu ar trebui să trăiești în concubinaj înainte de căsătorie și eu vedeam atunci, în fața ochilor mei… un concubinaj în desfășurare! Probabil că unii dintre voi, care veți citi aceste rânduri, vor spune că erau doi sărmani îndrăgostiți, că trebuia să îi ignor, că toți am trecut pe acolo – sau… mno… aproape toți, că unii sigur au mai dat-o în bară, alții nu s-au sărutat nici înainte de nuntă, nici în timpul nunții și nici după nuntă; alți nu s-au atins probabil… alții au concepții greșite, păreri multiple… interpretări cât o mie de cuvinte!!!!

Gata, am înțeles!

Cei doi erau infatuați. Dar ce vină aveam eu că am fost „forțat” acum să îi privesc, să îi suport, să îi văd. Erau în fața mea, și în aceiași direcție mergeam și eu… și… pur și simplu nu am mai putut face nimic. Nu m-am gândit niciodată să le zic ceva la cei doi. Probabil că în alte țări dacă vedea lumea gestul acestui individ – pentru că tipa nu l-a sărutat înapoi, nu și-a băgat nasul în barba lui neîngrijită, nu l-a sufocat din 4 în 4 secunde (nu mai numărați cu mine, eu am coborât de mult din acel autobuz…) – le spunea direct și în direct: get a room! (luați-vă o cameră, băi! – tradus pe șleau în românește).

Doar că eu nu puteam să le spun „to get a room” pentru că cu câteva zile scrisesem acel articol despre concubinaj și știam că nu era un sfat bun. Nu era bun deloc!

Apoi mi-am dat seama că… deși o poză face cât o mie de cuvinte (și eu până aici am scris doar 652 de cuvinte… fără cele din această paranteză)… acțiunea din spatele ei s-ar putea să nu valoreze nimic. Ai prins momentul, tu l-ai văzut, tu știi ce s-a întâmplat… restul rămân cu poza, cu interpretările, cu percepțiile diferite. Noi ceilalți… rămânem cu vederi, cu păreri, cu… ce mai vreți voi.

Imaginați-vă ce ar fi fost dacă v-aș fi scris că tipul cu barba se ruga de fapt pentru fata de lângă el. Câte like-uri ar fi primit poza asta! Ce bărbați spirituali sunt în România! (ar fi spus unii). Alții probabil că ar fi căutat să vadă când s-a întâmplat „evenimentul”, să-l scrie în istorie, că undeva – într-un autobuz uitat de lume – pentru preț de 16 minute, autorul unui blog a fost martor al unei rugăciuni publice, nesfiite, plină de evlavie, carismatică (pentru că și-a pus mâna fără griji peste capul unei persoane în public și mai afișa față de persoană afecțiuni „creștine” foarte vizibile celor din jur)… și ceva s-a întâmplat. Oare ce? Păi… poza spune totul, nu?

Așa că… data viitoare când faceți o poză, puneți la restul muritorilor o descriere să înțelegem ce ați captat voi acolo. O să fie poate cât 999 de cuvinte, dar o să fie cuvinte, nu interpretări greșite. Și ca să fie clar pentru toți cei care ați citit acest articol, tipul și tipa din acest autobuz nu sunt personaje fictive, poza este făcută de mine personal pe 18 septembrie 2017 și nu am făcut poză cu fețele lor ca să nu mă caute după aia să le dau drepturile de autor pentru poza postată în domeniu public. Și cu toate cele care le-am scris mai sus… nu am reușit să adun 1000 de cuvinte, așa că acel mit cu poza… că ar face cât o mie de cuvinte… a fost tocmai spulberat…. 

https://crestinismtrait.blogspot.ro/2017/09/cand-o-poza-face-cat-o-mie-de-cuvinte.html

?

https://ardeleanlogos68.wordpress.com/2019/10/16/cand-ne-tragem-singur-de-par-ca-altii-nu-pot-sa-se-traga-singuri/

Când ne tragem singur de păr că alții nu pot să se tragă singuri…

Uneori chiar ne vine să ne tragem de păr... - imagine preluată de pe commons.wikimedia.org

Există așa de multe momente în viață când dăm de oameni stupizi. Nabal – din Vechiul Testament – măcar a avut o soție bună care i-a salvat viața. Dar există și momente când dăm de oameni stupizi și nu are cine să-i scape din prostia și naivitatea lor.

Pentru aceștia parcă ne vine câteodată să ne tragem de părsă ne dăm cu capul de pereți că… nu au minte ei și îi complacem. Dar poate că nu ar trebui să ne tragem de păr, deși este o reacție rapidă, de moment, care poate ar transmite un mesaj către ceilalți din jur. Trasul de păr este un lucru violent – atunci când îl facem altora, dar este și o boală care are un termen pe care probabil că mulți dintre noi nu l-am auzit, nu îl folosim, nu îl înțelegem… dar l-am văzut sau poate l-am și practicat: tricotilomania.

Dr. Douglas W. Wood de la Universitatea din Wisconsin, Milwakee (SUA) spunea că ”Trasul de păr pare să ajute anumite persoane să scape de tensiunea nervoasă din anumite momente, dar se știe foarte puțin despre modul în care se ajunge să suferi de aceasta boală sau dacă nu cumva această afecțiune este legată de alte probleme psihologice, cum ar fi depresia și anxietatea.” Aceasta de fapt era una din concluziile trase de el în urma unui studiu efectuat asupra persoanelor care… se trag de păr.

Ulterior s-a creat și iconița de emoție care nu denotă altceva decât… emoția pe care o producem atunci când… cineva ne scoate din sărite, când suntem enervați, când cineva a depășit limitele.

Nu pretind că aș avea remediul la astfel de ”boală”, dar admit că și mie îmi vine uneori să îmi smulg părul din cap atunci când dau de oameni care… au mintea scurtă și aia pe care o au… nu o folosesc.

Auzim în jur oameni care vorbesc lucruri atât de ciudate încât dacă i-ai înregistra și i-ai pune să se audă ce au vorbit, o să zică ceva de genul ”cine, eu am zis asta? nu, nu cred!!!” sau ”e trucat, nu e adevărat!” Sau dacă le faci o înregistrare video și le spui că deja este pe internet gafa lor… o să ai probleme mari. Probabil că unii oameni cu mintea naivă și îngustă chiar merită să fie făcuți de râs… pentru că poate fiind făcuți de râs ar învăța și ei că au o problemă care trebuie să o rezolve urgent.

Astăzi treceam pe drum pe lângă o persoană care avea un defect la mers și prin minte îmi treceau tot felul de gânduri. Vroiam să o întreb dacă vrea să scape de acel mers, dacă vrea să meargă normal ca restul lumii, vroiam să întreb dacă s-a săturat de acel stil de mers șchiopătat, dacă privirile care se îndreaptă spre ea nu cumva aduc asupra sa condamnare, complacere, milă și rușine. Nu am văzut să schițeze ceva negativ pe figură, a continuat să meargă mai departe, avea o atitudine care mulți oameni – care au picioare și mâini și nu le folosesc corespunzător – nu o au.

Am tăcut, a tăcut și persoana respectivă. Nu mi-am întors capul, nu vroiam să atrag atenția acelora din jur. Dar am văzut ceva interesant acolo.

Există oameni care au defecte vizibile și care își folosesc mintea lor și luptă și merg mai departe în viață. Și sunt alții care nu au nici un defect fizic, nimic aparent, și mintea lor îi dă de gol, gura lor le merge înainte și ea spune cât de naivi și de stricați la minte sunt ei.

Nu-i așa că cunoașteți persoane care vorbesc lucruri care nu le-ai putea reproduce tu însuți dacă ar fi să le repeți înaintea Creatorului cerului și al pământului?

Nu-i așa că cunoașteți persoane care rostesc cuvinte fără să gândească înainte ce efecte vor avea, cât de profund vor răni, și nu își dau seama că prin cuvintele lor arată cât îi duce mintea, câtă educație au, câtă stăpânire de sine au – sau nu au – și cât respect au față de cei din jur?

Nu-i așa că cunoașteți oameni care au învățat să-și țină gura închisă dar îi vezi făcând gesturi ciudate, oarecum încercând să se elibereze de starea de nervi, de presiune, de frustrare la care au ajuns la un anumit punct, într-o oarecare circumstanță?

Dacă nu cunoașteți, o să cunoașteți curând. O să fiți mai atenți față de cei pe lângă care stați și pe lângă care treceți zi de zi. O să începeți să vă uitați și să vă comparați cu ei, cu tine, cu alții. Apoi o să îți analizezi atitudinile și viața și o să spui, ”ce aș putea face eu să fiu mai diferit?” ”ce atitudine de-a mea ar face diferența în jur?” Și multe alte întrebări.

Nu este greu să admitem că avem în jurul nostru oameni care nu sunt maleabili, care nu vor să înțeleagă lucrurile atunci când și cum le explici, care nu vor să se schimbe. Nu este greu să recunoaștem în atitudinea lor mândria și eșecul naturii lor păcătoase de a se da că sunt ceea ce nu vor fi niciodată și că nu își recunosc starea decăzută moral, emoțional, relațional, sociologic, etic, și câte alte domenii ar mai fi în care ei sunt repetenți de o viață. La astfel de materii din viață nu se trece prin teste, prin confruntări, prin ajustări… se trece prin zdrobire, prin acceptarea învățăturii…

Cine are o inimă înțeleaptă primește învățăturile, dar cine are o gură nesocotită se prăpădește singur (Proverbe 10:8).

Unii oameni au nevoie să audă acest proverb din nou astăzi, sau să îl audă acum pentru prima dată. Cuvintele și acțiunile noastre sunt înaintea noastră și pentru ele vom da într-o zi socoteală – fie că credem sau nu că într-o zi vom sta înaintea Marelui Tron Alb de Judecată al lui Dumnezeu –

Și pentru ei a prorocit Enoh, al șaptelea patriarh de la Adam, când a zis: „Iată că a venit Domnul cu zecile de mii de sfinți ai Săi, ca să facă o judecată împotriva tuturor și să încredințeze pe toți cei nelegiuiți de toate faptele nelegiuite, pe care le-au făcut în chip nelegiuit, și de toate cuvintele de ocară pe care le-au rostit împotriva Lui acești păcătoși nelegiuiți.” (Iuda v. 14-15)

Și am văzut pe morți, mari și mici, stând în picioare înaintea scaunului de domnie. Niște cărți au fost deschise. Și a fost deschisă o altă carte, care este cartea vieții. Și morții au fost judecați după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărțile acelea. (Apocalipsa 20:12)

Acești ”păcătoși nelegiuiți” sunt acei oameni pentru care noi ne tragem uneori – sper să fie tot mai rar aceasta – de păr pentru că ei nu se pot trage singuri, să vadă că greșesc, că folosesc cuvinte nelegiuite, că trăiesc de parcă ziua de azi ar fi a lor și grija zilei de mâine o înghit în mândria și în pufăitul inimii lor, fără să știe că pentru orice vorbă, pentru orice acțiune negândită, nechibzuită este o răsplată, o pedeapsă, o condamnare. Păcat că la judecata de apoi, la care vor ajunge cu siguranță și pe care nu doresc să o creadă pentru că pentru ei este ceva ”poveste religioasă bisericească”, vor putea privi la înregistrarea vieții lor și nu vor mai putea spune că nu eu am fost acela. Nu vor mai putea spune că e trucată înregistrareaSe vor smulge ei atunci de păr, dar se vor smulge degeaba. Se vor smulge poate unii și acum – cu gândul la ce va fi cu ei atunci – dar se pot opri din smulsul ăsta de păr dacă își deschid ochii acum, cât încă nu e prea târziu, să-și schimbe atitudinea și să se îndrepte pe cale. Nu am auzit persoane care să fi trăit cu regrete pentru că s-au pocăit, s-au întors către Dumnezeu și au lăsat ca viața lor să fie în controlul și influența Dumnezeului celui viu și adevărat. Doar că această decizie nu o pot face cei încăpățânați și cei care în mândria lor nu vor niciodată să schimbe ce sunt, cine sunt și ce fac ei. Până la urmă viața se va încheia. Până la urmă viața și cursul pe care îl urmează fiecare – fie că te face să te tragi de păr uneori ceea ce faci tu sau alții – este înaintea fiecăruia, și fiecare va da socoteală de calea pe care a urmat-o.

Câte fire de păr mai ai pe cap acum?

https://crestinismtrait.blogspot.ro/2017/08/cand-ne-tragem-singur-de-par-ca-altii_18.html?

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole-crestine/cand-ne-tragem-singur-de-par-ca-altii-nu-pot-sa-se-traga-singuri/

CÂND MINȚI ȘI TE MINȚI CU SCRIPTURA

mintind-cu-biblia

Aţi întâlnit vreodată oameni care se mint singuri în privinţa vieţii spirituale? Eu am întâlnit mulţi şi uneori am făcut-o şi eu. Am întâlnit mulţi oameni care şi-au adormit conştiinţa cu expresia „unde se vor duce toţi mă voi duce şi eu” deşi ştiau că nu e nici o siguranţă că cei mulţi merg în direcţia bună. Am întâlnit oameni care sperau ca după moarte cineva să le mute sufletul din iad în rai dacă este cazul, deşi nu credeau în adevăr că este posibilă o asemenea manevră. Am întâlnit oameni care se amăgeau că sunt plăcuţi lui Dumnezeu „că doar nu au dat în cap la nimeni” şi multe alte minciuni.

Acum probabil unii din voi vă bucuraţi că nu sunteţi din acele categorii dar şi pocăiţii din păcate se mint de multe ori cu Scriptura şi fac din standardul lor lege pentru toţi. De prea multe ori alegem să ne adormim conştiinţa cu versete scripturale să ne amăgim cu porţiuni de Scriptură. Iată câteva metode folosite de a ne minţi şi de a minţi cu Biblia:

1).  Postul. Mulţi dintre creştini postesc şi cred că prin post se iartă păcate, deşi conceptul nu este Scriptural deloc. Postul poate ţine în frâu mai bine firea păcătoasă dar postul nu a iertat şi nu va ierta niciodată păcate. O altă minciună este că postul aduce puteri magice, unii postesc pentru a fi ei văzuţi bine de alţi oameni şi a avea în acest fel avantaje.

2). Jertfa. Aici intră şi postul şi binefacerea, zeciuiala, prezenţa la biserică etc. De multe ori am întâlnit oameni având o neprihănire a lor despre care Biblia spune „…pentru că, întrucât n-au cunoscut neprihănirea pe care o dă Dumnezeu, au căutat să-şi pună înainte o neprihănire a lor înşişi, şi nu s-au supus astfel neprihănirii pe care o dă Dumnezeu.” Am întâlnit oameni care postesc mult şi cumva se aşteaptă ca postul să acopere o sumedenie de păcate pe când Biblia spune prin apostolul Petru „Mai pe sus de toate, să aveţi o dragoste fierbinte unii pentru alţii, căci dragostea acopere o sumedenie de păcate.” Poate te-ai amăgit şi tu ca şi mine crezând că dacă jertfeşti ceva pentru Dumnezeu, acesta va trece cu vederea anumite greşeli, crezând că îţi speli păcatele cu jertfă, post, bani, eforturi sau crezând că ţi se cuvine mai multă îngăduinţă, proporţional cu numărul de zile de post. Minciuna asta însă e combătută direct de Dumnezeu prin Osea unde precizează: „Căci bunătate voiesc, nu jertfe” aspect întărit prin gura Domnului Isus în Evanghelia după Matei unde El le reproşează că nu au înţeles importanţa expresiei „Milă voiesc, iar nu jertfe” dar şi în multe alte locuri în Scriptură.

3). Scorul şi diplomele. Mulţi creştini se zbat pentru ele. Pentru mulţi credinţa este o competiţie între oameni. O competiţie in care contează scorul, darurile şi numărul lor, studiile şi importanţa lor şi oamenii se amăgesc că fac Voia lui Dumnezeu . Folosesc aceste lucruri pentru slava personală şi pretind cinste şi respect oamenilor dar în acelaşi timp cred că îl pot obliga pe Dumnezeu la a avea aceeaşi consideraţie faţă de ei cum au oamenii. Dragii mei, este bine să avem daruri, este bine să studiem, este bine să fim de top dar este greşit să o facem pentru slava personală. Cu ce drept judeci tu pe altul care nu le are? Cu ce drept te ridici tu deasupra celor mai puţin dotaţi ca tine? De ce înjoseşti pe cei mai neştiutori sau mai slabi? Dumnezeu într-o zi te va întreba „Ţi-ai închipuit că Eu Sunt ca tine. Dar te voi mustra, şi îţi voi pune totul sub ochi!” Dacă vrea cineva să facă performanţă personală nu este oprit dar nu pretindeţi cu asta că aveţi drept de stăpânire asupra celor care sunt sub nivelul vostru.

4). Momentul pocăinţei. De-a lungul timpului s-au organizat multe evanghelizări şi mulţi oameni s-au întors la Dumnezeu dar au fost şi mulţi care doar s-au botezat şi nu au avut viaţa atinsă de Dumnezeu, nu au avut acea predare în mâna lui Dumnezeu. Astfel de oameni se mint că vor fi în rai cu Dumnezeu doar pentru că într-o zi au făcut baie în baptistiera unei biserici. Nu vă înşelaţi singuri dragii mei „Nimic întinat nu va intra în ea, nimeni care trăieşte în spurcăciune şi în minciună; ci numai cei scrişi în cartea vieţii Mielului.”

5). Postura înaintea altora. Da, aici de multe ori minţim. Ne dăm alţii decât suntem, am vrea să părem mai sfinţi, mai neprihăniţi decât suntem. Facem tot ce putem ca spiritual să dăm mai bine în ochii celor care ne înconjoară. Ne lăudăm chiar şi cu cel mai mic lucruşor făcut pentru Dumnezeu, ne lăudăm cu fiecare zi de post, cu fiecare ban dat bisericii sau săracilor, cu fiecare dar primit, cu orice, numai să părem mai mari decât suntem, să părem mai sfinţi decât suntem. Alţii aleg metode diversiunii, un fel de „hoţul strigă prindeţi hoţul” crezând că acuzând, disciplinând, atacând nu se vor mai vedea păcatele lor sau ale lor vor părea nevinovate.Întreabă-te care e statura ta spirituală şi care e imaginea pe care ai clădit-o în ochii altora? Este diferenţă? Te dai mai sfânt decât eşti? Ai lăsat impresia că tu eşti mai bun? Ei bine, ar fi corect să fii sincer cu tine, cu ceilalţi dar mai ales cu Dumnezeu? Nimeni nu e perfect şi tocmai asta e cauza pentru care aveam nevoie de mântuire. Construim o imagine falsă îi motivezi şi pe alţii la asta. Construind falşi titani ai credinţei se opreşte comunicarea şi mărturisirea păcatelor unii altora.

Durerea mare este că la toate aceste minciuni se foloseşte şi Scriptura, versete scoase din context, interpretări eronate, chiar şi adăugiri sau scoateri din scriptură despre care Dumnezeu zice că le va pedepsi drastic.

Ce minciuni crezi? Ce minciuni transmiţi din Scriptură? Trebuie să ne cercetăm fiecare şi să ne vedem starea. Doar aşa vom putea să ne pocăim de păcatele din viaţa noastră. Amăgirea nu a fost niciodată bună iar în viaţa spirituală e foarte periculoasă întrucât poate duce la moarte.

Haideţi să nu mai folosim Scriptura pentru alte scopuri decât Dumnezeu a lăsat-o, haideţi să lăsăm Cuvântul lui Dumnezeu să ne lucreze nu să îl folosim la a ne construi noi statui spirituale. Haideţi să ne deschidem inima la cercetarea Cuvântului şi să ne lăsăm transformaţi şi schimbaţi de Adevăr.

Scris de: Teofil Gavril
sursa: www.filedinjurnal.ro

Când minţi şi te minţi cu Scriptura

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole-crestine/cand-minti-si-te-minti-cu-scriptura/

CÂND MERGEM PE INVERS…..LA CE SĂ NE AŞTEPTĂM ? 

download

Nu departe de camera copiilor tăi, de sălașul familiei tale fericite, observi o persoană care se joacă, aruncă dintr-o mână în alta o grenadă, zâmbește și-și grăbește mișcările, sub pretextul că-ți distrează copiii, că le dorește binele. Gesturile lui îți îngheață sângele în vene, fața îți devine albă ca varul, nu știi ce să faci, intri în panică, scormonești mintea după o soluție rapidă, însă deja te și vezi pe lumea cealaltă… Se pune întrebarea: cine-i inconștientul? Tu sau cel care dansează pe butoiul de pulbere cu chibritul în mână? Mă întreb într-un mod sincer: noi, care ne protejăm familiile prin mijloacele învățate din bătrâni, noi, părinții tradiționali, cu mentalități arhaice avem o gândire anormală, sau suntem considerați „pe invers” în raport cu noile tendințe care ni se impun?

La o scară mai mare, asemănător imaginii create de jonglerul din curtea casei, asistăm la joaca mondială a unor „apărători” ai drepturilor omului, care își apără, de fapt, doar drepturile lor ca minoritate și ne râd în față, fiindcă au reușit să ne păcălească din nou. Câștigă tot mai mult teren, își serbează succesul, își ating scopul. Un reprezentant al acestor mișcări, minoritare, pe care l-a luat gura pe dinainte, spunea zilele trecute: Chiar nu vă dați seama că urmărim să distrugem familia? Chiar așa, suntem chiar atât de naivi, sau dezinteresați de nenorocirea ce amenință să ne cuprindă casele?

Generația de astăzi se ia la trântă cu Dumnezeu! A uitat de valorile sacre transmise de părinți, de bunici și de avertismentele regăsite în toată literatura, referitoare la consecințele unei vieți imorale. Nu ne mai pasă de normele trasate de Cel care ne-a creat și știe cum funcționăm și ignorăm toate semnalele de alarmă pe care Dumnezeu ni le oferă. Ultimatumul a fost dat, mesajul lui Iona de altădată a fost transmis, dar pocăință nu se vede, așa că nu ne rămâne decât să asistăm la repetarea istoriei în asemena circumstanțe, străzi făcute scrum ca în Gomora, foc și pucioasă ca în Sodoma. Oare doar fumul resimțit în ochi și mirosul de cadavre carbonizate ne mai pot trezi din amorțeala ce ne-a cuprins?

Dragi români, nu vă semnați sentința de condamnare la moarte! Nu negociați principiile divine! Nu fiți indiferenți față de cei care au descoperit o altfel de moralitate, de familie, de căsnicie, de viață. Stimați politicieni, nu vă înrolați în armata celor care vor să-L elimine pe Dumnezeu din educație, din familie, din țară, nu fiți lacomi după popularitate și nu vă aliniați cu mentalitatea occidentală. Gândiți-vă că Dumnezeu urcă și coboară în funcții pe cine dorește El! Nu vă bazați pe cârjele putrede ale unor experți în dizolvarea valorilor moral-creștine… Mai bine fără mandat și cu mintea liniștită, mai bine dormiți pe-o pernă moale, aceea a conștiinței curate, decât să faceți un pact nesemnificativ ca gest, dar de o importanță extremă pentru noi și generațiile viitoare. Implicați-vă în a apăra cu demnitate valorile familiei. Spuneți NU Sodomei și Gomorei, dezastrului, pedepsei divine! Spuneți DA protecției și ocrotirii familiei de către întemeietorul ei, singurul Dumnezeu!

Avem nevoie de unitate, de discernământ, de oameni demni de numele de CREȘTIN, pe care îl poartă! Avem nevoie de oameni care să-și apere valorile cu capul sus, cu pieptul scos, chiar cu prețul străpungerii lui de gloanțele oarbe ale ,,mielușeilor” cu rânjetul de lupi fioroși! Fiți bărbați! Fiți puternici! Fiți gata să-L reprezentație pe Creator cu cinste! Nu vă fie rușine de El! El dorește o națiune unită și cu o viață curată! El nu vrea să aducă blestemul peste țară… El nu dorește să transforme în cenușă orașele și satele țării noastre, dar dacă nu suntem în stare să ne ridicăm glasul și să spunem NU – homosexualității, ne așteaptă soarta Sodomei și a Gomorei! Dacă urmăm trendul Occidentului și cedăm presiunii, numărătoarea inversă a început și clepsidra s-a întors cu susul în jos. Nu ne rămâne decât să așteptăm scurgerea timpului și prăbușirea dezastrului peste noi! Nu avem timp de pierdut! Nu ne trebuie nenorocire peste națiunea română! Nu vrem gunoaiele occidentale! Nu ne trebuie îndobitocire! Nu acceptăm directive ale unor pseudocreștini, care nu mai cred în niciun Dumnezeu! Nu dorim să urmăm sfaturile care ne obligă să înghițim otrava și să ne aruncăm de bună voie în cuptorul cu foc al iadului! Hristos ne-a ridicat standardele de viață, El ne-a ridicat moralul, El a făcut oameni din noi, El ne-a dat o nouă direcție, El ne-a binecuvântat familiile, El ne-a adus fericirea în sânul celor dragi, a pus în noi o parte din El, cu Hristos vrem să mergem înainte! Pe El dorim să ni-L facem Ghid permanet!

Așadar, dragi creștini, este vremea să ne unim sub autoritatea lui Hristos! Este timpul să scoatem gunoaiele și să le aruncăm din fața ochilor noștri și a copiilor noștri! A sosit momentul să nu dormim, că dacă o facem, nu ne mai trezim niciodată, sau dacă ne trezim, ne vom trezi lângă niște monștri care ne vor distruge caracterele, viețile, familiile etc. Acești monști ne vor viola copiii, vor aduce dezastrul pe ulițele noastre și vom aiuri de atâta rău care se va răspândi peste noi!

Nu ajutați la declanșarea grabnică a mâniei divine! Grăbiți revărsarea din plin a binecuvântărilor cerești!

Pastor, Cigher Sorin – Sibiu

Când mergem pe invers… la ce să ne așteptăm?

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole-crestine/cand-mergem-pe-invers-la-ce-sa-ne-asteptam/

 

Când Dumnezeu nu ne dă miracolele pentru care ne rugăm…

femeie pe un câmp - imagine de pe site-ul crosswalk.com

Citeam titlurile de știri cu ceva timp în urmă și o relatare mi-a acaparat atenția. ”Bărbat declarat mort, revine la viață după 45 de minute”, era titlul acestei știri.

Am apăsat să văd ce era și să citesc restul detaliilor. Soția acestui bărbat a fost trezită din somn de ritmul de respirație anormală a acestuia. Fără nici un avertisment el intrase în stop cardiac și a fost dus de urgență la spital. Doctorii au făcut tot ce au putut ca să-l readucă la viață, dar a fost pronunțat mort după scurtă vreme.

În timp ce era contactată familia lui să își ia rămas bun, fiul său a declarat că tatăl lui nu va muri în acea zi. După câteva minute, inima tatălui a început să bată neobișnuit și în cele din urmă și-a revenit complet.Doctorii au fost uimiți. Au declarat aceasta ca fiind un miracol. Tatăl a spus mai târziu că rugăciunile pentru el și lucrarea lui Dumnezeu au fost cele care l-au salvat.

Degetele îmi erau încă peste ecran în timp ce citeam aceste cuvinte și mintea mea alerga la momentul când noi am fost la URGENȚE.

Știu ce înseamnă să te rogi pentru un miracol. Știu ce înseamnă să implori pe Dumnezeu să restarteze o inimă.

Acum 6 ani în urmă (în 2011), m-am trezit la respirația anormală a soțului meu. Fără nici un semn de avertizare sau alte simptome, el intrase într-un stop cardiac. Și el – precum bărbatul din relatarea anterioară – a fost dus la camera de urgență și atunci când doctorii nu l-au putut aduce înapoi la viață… a fost pronunțat mort.

Ar fi bine să credeți că m-am rugat. M-am rugat în tot acel timp în care îi făceam comprimările de pe piept. M-am rugat cu voce tare în timp ce paramedicii lucrau la el să-l resusciteze. Chiar și după ce doctorul de la URGENȚE mi-a spus că au făcut tot ce au putut, m-am rugat aprins ca Dumnezeu să-l aducă înapoi la viață.

El era iubitul meu încă din vremea liceului, tată al celor șapte copii ai noștri, și noi aveam nevoie de un miracol.

Doar că miracolul nu a venit niciodată.

Cum se poate ca Dumnezeu să facă un miracol pentru unu și nimic pentru altul? De ce sunt unii vindecați miraculos iar alții nu?

Iată ce trebuie să știm atunci când Dumnezeu nu ne dă miracolul pentru care ne-am rugat.

  1. Miracolele sunt prin natură nu normative.

Miracolele nu se vor întâmpla de fiecare dată în fiecare circumstanță, altfel nu ar mai fi miracole. Miracolele sunt instanțe rare în care un rezultat nu are nici o explicație umană. Da, mi-aș fi dorit să fi avut un miracol. Poate că și tu te-ai rugat pentru unu. Dar dacă Dumnezeu ar fi răspuns la fiecare rugăciune cu câte un miracol, ei bine…, acestea nu ar mai ajunge pe site-urile de știri. Ele ar fi chestiuni normale, un fel de ne-miracol predictiv.

  1. Miracolele nu sunt cu privire la rezultat, ci la slava lui Dumnezeu.

Isus a vindecat pe mulți în cadrul lucrării Sale, dar acele miracole nu au fost scopul final. Ele au fost făcute spre a revela divinitatea Sa și a arăta slava Lui Dumnezeu.

Atunci când Isus a auzit că Lazăr era bolnav, a spus ”Boala aceasta nu este spre moarte, ci spre slava lui Dumnezeu, pentru ca Fiul lui Dumnezeu să fie slăvit prin ea.“ (Ioan 11:4)

Și după ce l-a vindecat și pe orbul Bartimeu, se spune că Bartimeu ”L-a urmat pe Isus, slăvindu-L pe Dumnezeu. Tot poporul care văzuse acest lucru a dat laudă lui Dumnezeu” (Luca 18:43)

S-ar putea să ne rugăm pentru un rezultat, dar atenția noastră finală ca și creștini este aceea de a-L glorifica pe Dumnezeu, fie că o să aibă loc un miracol sau nu.

  1. Miracolele nu sunt o foaie de raport despre credința noastră. 

Biblia este plină de oameni – bărbați și femei – credincioși care nu au fost în mod miraculos vindecați sau scăpați. Priviți la Pavel; el avea o credință solidă precum o stâncă, o lucrare înfloritoare și era plin de Duhul Sfânt. Și el nu era străin față de miracole. Pavel a restaurat un tânăr care a fost adus la viață, după ce acesta căzuse de la etajul 3 al unei ferestre (Faptele Apostolilor 20:10).

Și totuși, Pavel nu a văzut un miracol de vindecare în propria sa viață. Deși el s-a rugat de trei ori ca Dumnezeu să-l elibereze de spinul din carnea lui, miracolul salvator nu a venit niciodată. În schimb, Pavel a învățat că harul atotsuficient al lui Dumnezeu a arătat că nu era necesar un miracol salvator (2 Corinteni 12:7-9).

  1. Miracolele niciodată nu definesc caracterul lui Dumnezeu. 

Poate că te-ai gândit, ”Dacă există într-adevăr un Dumnezeu, și dacă El este bun, atunci El îmi va asculta rugăciunea”. Doar că noi nu putem folosi un ultimatum pentru a aproba sau dezaproba pe Dumnezeu și caracterul Său. Dumnezeu s-a revelat deja pe Sine în mod perfect în cadrul Bibliei. Și Scriptura ne spune că Dumnezeu este suveran; El este bun și ne iubește dincolo de înțelegerea noastră.

Acest lucru este adevărat indiferent dacă Dumnezeu ne dă sau nu un miracol.

Însă Dumnezeu Și-a dovedit dragostea față de noi prin faptul că, pe când eram păcătoși, Cristos a murit pentru noi” (Romani 5:8). Moartea și învierea lui Hristos au dovedit odată pentru totdeauna că Dumnezeu ne iubește și că El este într-adevăr Dumnezeu.

  1. Miracolele nu sunt răspunsul la suferință; Dumnezeu este.

Ce-ar fi fost dacă Dumnezeu ar fi făcut miracolul pentru care ne-am rugat și ar fi restaurat viața soțului meu? Ce ar fi fost atunci?

Păi… am fi celebrat! Am fi trecut de toată jalea și am fi fost capabil să rezumăm viața așa cum o știam că este.

Temporar.

În timp ce miracolele s-ar putea să atenueze o parte din suferința din această viață, Dumnezeu are un dar mai mare pentru noi. Cel mai mare miracol este că Isus a intrat în timp, s-a născut ca un prunc, a trăit o viață fără de păcat, a murit pe cruce pentru păcatele noastre și a fost înviat la viață nouă.

Acesta este miracolul de care avem nevoie cu toți. Și acesta e unicul miracol care poate atenua toată suferința din toate timpurile pentru cei care cred.

Lisa Appelo

Notă. Materialul de mai sus este scris de Lisa Appelo (foto alăturat) pe 16 iunie 2016 în CrossWalk.com (de unde au fost preluate și fotografiile din această postare). Ea este o mamă singură a 7 copii, văduvă, autoare și îndrăgostită nebunește de Hristos. Ea împărtășește încurajări de suflet profunde și proclamă credincioșia lui Dumnezeu pe blogul ei, LisaAppelo. Ea poate fi urmărită pe Instagram sau pe Facebook. Dacă citați sau folosiți acest material în altă parte, rog să păstrați toate link-urile din el, această notă de final și să oferiți sursa citării, adică acest blog. Mulțumesc!

https://crestinismtrait.blogspot.ro/2017/07/cand-dumnezeu-nu-ne-da-miracolele.html?

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole-crestine/cand-dumnezeu-nu-ne-da-miracolele-pentru-care-ne-rugam/

La Moscova au fost premiați cei mai buni doctori ginecologi, consilieri în criză de sarcină și asistenți sociali pro-viață — Știri pentru viață

Cei mai buni doctori ginecologi, consilieri în criză de sarcină și asistenți sociali care oferă asistență în criza de sarcină au fost premiați marți, 15 octombrie 2019, la Moscova, la cea de a patra ediție anuală a galei „Maternitatea ca vocație sacră”, informează RIA Novosti. „Scopul concursului este să promoveze sprijinul pentru femeile în criză de… […]

Umpleti vidul! – Richard Wurmbrand – „Intrebările puse de atei creştinilor sînt logice. — Noutati Crestine

Inițial publicat pe CrestinTotal.ro: „Intrebările puse de atei creştinilor sînt logice. Dacă Dumnezeu este atotputernic, de ce permite ca moartea să domnească pe pămînt? De ce mi-au fost luaţi cei mai iubiţi dintre ai mei, Întreabă ateul? De ce suferă copilul meu sau de ce prietenul meu a murit atît de tînăr? Dar… via Umpleti vidul! […]

Biserica condusă de piaţă – Partea a 4‑a Gary E. Gilley

download

Banii falşi sunt recunoscuţi de cei ce ştiu să‑i identifice pe cei autentici. Înainte să examinăm mesajul Evangheliei din bisericile noii paradigme, cel mai bine e să examinăm mesajul Evangheliei aşa cum îl găsim în Biblie. În esenţă, mesajul Evangheliei e următorul: Harry (ca să folosim termenul folosit la Willow Creek pentru cei nemântuiţi) este un păcătos, în răzvrătire totală împotriva lui Dumnezeu (Rom. 3:23; 5:1‑12). Deşii unii ca Harry sunt religioşi în exterior şi unii chiar doresc darurile şi binefacerile pe care le poate da Dumnezeu, nici un Harry nu Îl poate căuta cu adevărat pe Dumnezeu şi nici nu Îl poate dori (Rom. 3:10‑18). Ca rezultat al păcătoşeniei lui Harry, el se găseşte sub mânia lui Dumnezeu (Rom. 1:18), se va confrunta cu judecata viitoare (Evrei 9:27), va muri atât fizic cât şi spiritual (Rom. 6:23) şi îşi va petrece veşnicia în iad (Apoc. 20:11-15).

Din cauza situaţiei deznădăjduite în care se găseşte Harry şi a faptului că nu poate face nimic ca să se răscumpere în ochii lui Dumnezeu (Tit 3:5), Isus Hristos (numai prin har, nu datorită valorii sau importanţei lui Harry, Efes. 2:8) a devenit om, a murit pe cruce (Rom. 5:8) (luând astfel păcatul lui Harry asupra Lui şi satisfăcând mânia lui Dumnezeu, Evrei 2:17), a înviat din morţi pentru ca Harry să poată fi mântuit de păcatul lui şi să primească neprihănirea lui Hristos (Rom. 4). Deşi toate acestea sunt un dar din partea lui Dumnezeu, Harry primeşte acest dar prin exercitarea credinţei (Efes. 2:8,9) – doar crezându‑L pe Dumnezeu pe cuvânt, încrezându‑se că Dumnezeu îl va mântui doar dacă el crede cu adevărat.

Ce vreau să demonstrez în acest articol este că, deşi mulţi din tabăra celor sensibili la căutători vor subscrie la cea mai mare parte a definiţiei Evangheliei de mai sus, în realitate nu acesta e felul în care i se prezintă Evanghelia lui Harry. Dimpotrivă, lui Harry i se spune că, datorită valorii pe care o are în faţa lui Dumnezeu, Dumnezeu Şi‑a trimis Fiul ca să moară pentru el (o negare a harului, conform pasajului din Evrei 1-2, unde se prezintă argumentul pentru harul lui Dumnezeu printr‑o metodă unică, arătând că Hristos nu a murit pentru îngerii care au o valoare mai mare decât oamenii, ci a murit pentru oameni – numai prin har). Lui Harry i se spune că, dacă vine la Hristos, Hristos îi va împlini toate nevoile pe care el le simte şi îl va conduce spre împlinirea personală. Lui Harry i se cere să se încreadă în Hristos, marele „Împlinitor al Nevoilor”, lucru care va reprezenta sfârşitul căutării unei vieţi de fericire şi împlinire.

Eu vreau să spun că aceasta nu e deloc Evanghelia, e mai degrabă „Evanghelia după Mine”, sau „Evanghelia Autoîmplinirii”, „Noua Evanghelie”. „Nu trebuie să confundăm niciodată dorinţa noastră ca oamenii să accepte Evanghelia,” ne avertiza Oswald Chambers cu mulţi ani în urmă, „cu producerea unei Evanghelii care să fie acceptată de oameni.” „Felul în care definim problema ne va defini Evanghelia. Dacă ‘marea problemă’ a universului este lipsa mea de auto-preţuire, Evanghelia va fi ‘descoperirea persoanei drăguţe care se găseşte în tine’. Dacă marea întrebare este ‘Cum putem repara societatea?’, Evanghelia va fi un set de agende morale completat cu o listă de candidaţi aprobaţi. Însă oare cât de des discutăm ‘marea problemă’ aşa cum este ea definită de Scriptură? Problema este mânia lui Dumnezeu” (Viitoarea criză evanghelică [The Coming Evangelical Crisis], editată de John Armstrong, „Recuperarea firului cu plumb [Recovering the Plumb Line],” de Michael S. Horton, pag. 256).

Harry ar veni la biserică, însă

Motivul pentru care Harry nu vine la biserică este, în opinia susţinătorilor metodelor conduse de piaţă, că Harry e o făptură căzută care L‑a respins pe Dumnezeu şi este atras prea puţin, sau deloc, de lucrurile lui Dumnezeu. Corect? Nu, nicidecum. Dimpotrivă, Harry ar veni cu drag la biserică, şi L‑ar primi în cele din urmă pe Hristos, dacă biserica ar învăţa cum să‑şi facă reclamă şi cum să‑şi prezinte mai bine produsul. Lee Strobel, fost pastor învăţător la Willow Creek, acum în Saddleback Community, ne asigură că studiile de marketing au arătat că „Harry a respins biserica, însă asta nu înseamnă neapărat că L‑a respins pe Dumnezeu” (Înăuntrul minţii lui Harry şi Mary, care nu merg la biserică [Inside the Mind of Unchurched Harry and Marry], de Lee Strobel, pag. 45). Totuşi, Scriptura e foarte clară atunci când declară că omenirea Îl respinge pe Dumnezeu (Rom. 3:10-18; 5:1-12; 1Cor. 1:18 şi în cont.). Lucrul pe care ni‑l arată studiile de marketing este că oamenii nu şi‑au respins dumnezeii creaţi de imaginaţia lor – însă ei nu Îl caută pe adevăratul Dumnezeu.

Ce am învăţat de fapt din studiile de marketing este că motivul real pentru care Harry nu vine la biserică este pentru că biserica e plictisitoare, previzibilă, irelevantă, flămândă după bani (ibid., pag. 80) şi nu îi împlineşte nevoile (ibid., pag. 58). Biserica noii paradigme operează sub credinţa că Harry este „Ostil faţă de biserică, prietenos faţă de Isus Hristos” (ibid., pag. 47). Ei „au concepţia greşită că, dacă vrem să câştigăm lumea pentru Hristos, trebuie mai întâi să câştigăm favoarea lumii. Dacă putem face lumea să ne iubească, Îl vor accepta şi pe Mântuitorul nostru. Scopul exprimat de filozofia ‘prietenoasă cu utilizatorul’ este să‑i facă pe păcătoşii neconvertiţi să se simtă comfortabil auzind mesajul creştin” (Credinţa nechibzuită [Reckless Faith], de John MacArthur pag. 52 [tradusă în Română cu titlul Criza spiritualităţii – n.trad.]).

Cum să ajungem la Harry cu Evanghelia

Este clar, atunci când cineva studiază Scriptura şi nu studiile de marketing, că mesajul Evangheliei prezentat de biserica sensibilă la căutători este greşit încă de la rădăcină – are o antropologie defectă. Ea îl consideră pe Harry ca având o atracţie, chiar o prietenie faţă de Dumnezeu, însă aceasta e înăbuşită de metodele învechite ale bisericii. Odată ce este acceptată această premisă, metodologiile bisericii ‘prietenoase cu utilizatorul’ sunt logice. Tot ce rămâne de descoperit este ce doreşte Harry într‑o biserică, şi într‑un Dumnezeu, pentru ca să‑i putem oferi aceste lucruri într‑un ambalaj atractiv. În alte cuvinte, să‑i facem o ofertă pe care să n‑o poată refuza. Pe partea negativă, trebuie să înţelegem că „Harry, care nu merge la biserică, nu răspunde bine la cineva care predică despre porunci de genul ‘Aşa vorbeşte Domnul’ (ibid., pag. 50). Nu vom ajunge la inima lui Harry folosind cheia adevărului. Pentru că, vedeţi dumneavoastră, Harry e un pragmatist; întrebarea lui e: funcţionează creştinismul? (ibid., pag. 56). Harry mai e şi un existenţialist; Experienţa – nu evidenţa – este modul lui de a descoperi lucrurile” (ibid., pag. 59).

Ştiind de‑acum că Harry nu este motivat de poruncile lui Dumnezeu, nici nu e interesat de adevăr, putem abandona abordarea directă. Pentru că el caută ceva care să‑l ajute să‑şi atingă scopurile în viaţă şi să se simtă bine în acest proces, suntem gata să împachetăm Evanghelia într‑un fel care să‑i atragă atenţia. Biserica noii paradigme face acest lucru concentrându‑se asupra Evangheliei nevoii simţite. „Problema Bisericii din zilele noastre este că pur şi simplu crede că, fără ajustări, Evanghelia nu va fi prea interesantă pentru oamenii moderni” (Pierderea virtuţii [Losing Our Virtue], de David Wells, pag. 207). Trebuie deci să trecem la ajustări.

Evanghelia nevoii simţite

Din psihologie, biserica sensibilă la căutători a descoperit că atât generaţia de după al Doilea Război Mondial cât şi cea imediat următoare, —>

Au învăţat să se aştepte să le fie împlinite nevoile, să li se asigure slujbe, să aibă bani disponibili, să li se rezolve problemele. Rezultatul este o generaţie de tineri adulţi care doresc şi aşteaptă totul imediat. Viaţa trebuie trăită pentru prezent. Prea puţini sunt conştienţi că există o filozofie care spune că trebuie să ne facem planuri pe termen lung, trebuie să lucrăm din greu pentru ca mâine lucrurile să fie mai bune. E generaţia „acum”, prea puţin interesată de vreo religie care vorbeşte despre sacrificii, cer, sau o viaţă mai bună cândva, în viitor. Ei vor să audă despre o credinţă care funcţionează acum şi are rezultate imediate (Strobel, pag. 57).

Dacă aşa stau lucrurile, cum trebuie să proclamăm Evanghelia în faţa unei generaţii răsfăţate, egocentrice, care cere societăţii să‑i îndeplinească orice moft? Generaţiile anterioare, inclusiv cele biblice, ar fi folosit aceste trăsături drept dovezi ale păcatului în viaţa lui Harry. Ele l‑ar fi chemat pe Harry să se pocăiască de un astfel de stil de viaţă, l‑ar fi chemat la credinţa în Hristos pentru iertarea acestor păcate. Apoi l‑ar fi provocat pe noul credincios Larry să‑şi abandoneze egocentrismul, l‑ar fi chemat la o viaţă de sacrificiu de sine, lăsând cu smerenie ca Duhul lui Dumnezeu să‑l transforme după asemănarea cu Hristos.

Însă biserica modernă vede lucrurile diferit. Strobel scrie: „Provocarea noastră, în acest caz, este să ajutăm această nouă generaţie de oameni care nu merg la biserică să înţeleagă că creştinismul funcţionează, adică Dumnezeul Bibliei ne oferă înţelepciune supranaturală şi ajutor în problemele noastre, în dificultăţi, în vindecarea de rănile trecutului” (ibid.). Strobel sugerează că „această nouă generaţie” este diferită de generaţiile anterioare, de aceea trebuie să ajungem la ea altfel decât am făcut‑o în trecut. Ce a funcţionat cândva pur şi simplu nu mai are relevanţă pentru Harry din zilele noastre. Wells a definit clar care e atitudinea predominantă atunci când a scris: „Cultura noastră sugerează că toate marile comori ale vieţii ne stau la dispoziţie, cât se poate de simplu, înăuntrul nostru. Omul religios s‑a născut ca să fie mântuit, însă omul psihologic s‑a născut pentru a i se face pe plac. ‘Cred’ a fost înlocuit cu ‘simt’. Problema e că în ultima vreme nu ne‑am simţit prea bine” (Pierderea virtuţii [Losing Our Virtue], de David Wells, pag. 107).

Există suficient adevăr în declaraţia lui Strobel ca să ne găsească nepregătiţi pe cei mai mulţi dintre noi. Funcţionează oare creştinismul? Ne oferă Dumnezeu înţelepciune şi ajutor în vremuri de restrişte? Cu siguranţă, însă aceasta este Evanghelia? Este ea vestea bună că Hristos a murit pentru păcatele noastre ca să ne elibereze de mânia lui Dumnezeu şi să ne dea neprihănirea lui Hristos; sau este vestea bună că Hristos a murit ca să ne simţim mai bine cu privire la propria persoană şi să ni se împlinească nevoile? Sunt două Evanghelii separate.

Încă vreo câteva citate din cartea lui Strobel ne vor ajuta să identificăm exact ce oferă celor necredincioşi biserica noii paradigme. „Noi, din generaţia de după Al Doilea Război Mondial, nu venim la biserică pentru a deveni membri,” spunea un pastor. „Venim să experimentăm ceva. Da, chiar să obţinem ceva” (Strobel, pag. 71 – sublinierile în original). Ce vrea să experimenteze Harry? Strobel ne dă câteva exemple. „Dacă descoperi că Harry, care nu vine la biserică, suferă de o părere foarte proastă despre sine… îi poţi spune cât de mult s‑a îmbunătăţit propria ta imagine despre tine însuţi după ce ai aflat cât de preţuit eşti de Dumnezeu” (ibid., pag. 92). Nu contează că acest concept al auto-aprecierii este străin de Scriptură, chiar anti-scriptural; nu contează că problema reală cu care se confruntă Harry, conform Bibliei, este mândria, nu lipsa de auto-apreciere; Evanghelia este împachetată acum astfel încât să‑i ofere lui Harry ce a fost condiţionat să creadă că are nevoie.

Totuşi, nu toată lumea are nevoie de o îmbunătăţire a ego‑ului; unii caută senzaţii, emoţie şi aventură. Din fericire pentru evanghelistul care gândeşte rapid, Evanghelia este asemenea unui cameleon, luând orice culoare e nevoie. Strobel îi asigură pe amatorii de senzaţii că el a „învăţat că nimic nu e mai încântător, mai provocator şi mai plin de aventuri decât o viaţă trăită ca urmaş devotat al lui Isus Hristos. Am descoperit că există o mare diferenţă între emoţii şi emoţiile care împlinesc” (ibid,. pag. 124 – sublinierile în original).

Deci Isus Hristos poate fi oferit de‑acum ca o sursă de senzaţii, sursa supremă de încântare. Nu numai că aceasta e o reprezentare greşită a lui Hristos, ea nici măcar nu corespunde faptelor. Mă întreb cât de încântaţi au fost sfinţii descrişi în Evrei 11:36-38 când erau batjocoriţi, bătuţi, omorâţi, lipsiţi de locuinţe, trăind în gropi făcute în pământ. Biserica noii paradigme oferă o marcă de creştinism pur americanizată, a oamenilor de afaceri tineri şi prosperi, care nu se găseşte nicăieri în Noul Testament. „O mare parte a Evangheliei prezentate astăzi seamănă mai puţin cu Dumnezeul veacurilor şi mai mult cu Zâna cea bună – oferind oamenilor din mâna lui Dumnezeu lucrurile pe care aceştia n‑au fost în stare să le obţină singuri: bogăţie, faimă, mângâiere şi securitate” (Wayne Jacobsen, citată în revista Leadership, Vol. IV, #1, p. 50).

Evanghelia împlinirii

G.A. Pritchard, după ce a petrecut un an studiind lucrarea de la Willow Creek, a ajuns în cele din urmă la concluzia că „Hybels cred că preocuparea principală a lui Harry este împlinirea personală… Hybels învaţă că creştinismul va satisface nevoia pe care o simte Harry şi îi va asigura împlinirea… Hybels şi alţi vorbitori nu condamnă căutarea după împlinire. Dimpotrivă, ei argumentează că Harry nu a căutat în locul potrivit. Întrebarea rămâne aceeaşi, însă răspunsul s‑a schimbat. Harry întreabă: ‘Cum pot să fiu fericit?’ ‘Primeşte‑L pe Isus’, răspunde Hybels” (Serviciile pentru căutătorii din Willow Creek [Willow Creek Seeker Services], de G.A. Pritchard, pag. 250). Analiza făcută de Pritchard e cât se poate de justă.

Să aibă oare dreptate cei din Willow Creek atunci când învaţă că relaţia cu Hristos va asigura o viaţă de împlinire? Într‑un cuvânt, nu… Împlinirea personală este ţelul dominant al vastei majorităţi a americanilor. În acest context, e mare ispita ca evanghelicii americani să argumenteze că creştinismul este un mijloc de obţinere a împlinirii iar biserica devine un loc care promite să satisfacă dorinţele emoţionale. … A argumenta în favoarea creştinismului arătând în primul rând cât este de util în satisfacerea nevoilor simţite, înseamnă de fapt a‑i submina scopul principal. A învăţa că creştinismul este doar un mijloc de atingere a unor obiective înseamnă a învăţa că în cele din urmă acesta va deveni de prisos. Dacă cineva îşi poate satisface nevoile fără Hristos, atunci mesajul creştinismului poate fi dat la o parte…. Motivul decisiv pentru care oamenii trebuie să se pocăiască şi să se închine lui Dumnezeu este că Dumnezeu merită acest lucru. Teologia împlinirii nu reflectă învăţătura Bibliei. Găsim în Scriptură numeroase dovezi care arată că creştinismul adesea „nu împlineşte”; Isus le promite ucenicilor că „în lume veţi avea necazuri”… Domnul nu a promis împlinire, nici măcar alinare, în această lume, ci doar în următoarea…. Împlinirea nu este dreptul spiritual din naştere al creştinilor. Ţelul vieţii creştinului este credincioşia, nu împlinirea (Pritchard, pag. 254-256).

Sociologul Robert Wuthnow, încercând să examineze creştinismul modern, „sugerează că în America zilelor noastre, Dumnezeu a fost modelat ca să satisfacă nevoile oamenilor… Dumnezeu este relevant pentru americanii contemporani în principal datorită faptului că simţirea prezenţei lui Dumnezeu este o mângâiere subiectivă; în alte cuvinte, religia rezolvă problemele personale, fără să se ocupe de   problemele mai mari” (citat în Pritchard, pag. 260). Hybels a prins această idee şi îi prezintă lui Harry, care nu merge la biserică, un portret optimist al lui Hristos care ar putea fi rezumat în cuvintele: „Dumnezeu te iubeşte şi te va primi acolo unde eşti, te va ierta, îţi va satisface nevoile pe care le simţi şi te va împlini” (Pritchard, pag. 260). John MacArthur comentează: „Înţelepciunea marketingului cere ca ofensa crucii să nu iasă în evidenţă. Arta vânzărilor cere ca subiectele negative, cum ar fi mânia divină, să fie evitate. Pentru a satisface consumatorul trebuie ca standardele neprihănirii să nu fie ridicate prea sus. Seminţele unei Evanghelii diluate sunt astfel semănate chiar în filozofia care conduce multe organizaţii în zilele noastre” (Ruşinat de Evanghelie [Ashamed of the Gospel], de John MacArthur, pag. 24 [tradusă în Română cu titlul Când sarea îşi pierde gustul – n.trad.]). 

Rezumat

Răspunzând celor care obiectează faţă de noua evanghelie, Strobel ripostează spunând că „aceste obiecţii se referă în general la metoda folosită pentru comunicarea Evangheliei, nu la mesajul în sine, în consecinţă suntem liberi să folosim creativitatea pe care ne‑a dat‑o Dumnezeu pentru a prezenta mesajul lui Hristos în moduri noi, relevante pentru audienţa noastră ţintă” (Strobel, pag. 168). Lucrurile pur şi simplu nu stau aşa. Deşi unele metode ne deranjează, mesajul transmis este cel care ne îngrijorează cu adevărat. Biserica noii paradigme vrea să proclame cu putere că mântuirea este numai prin har, numai prin credinţă, numai în Hristos. Însă ei au redefinit mântuirea. Mântuirea, conform noii evanghelii, nu mai este pur şi simplu iertarea de păcat şi trecerea neprihănirii lui Hristos în contul celui mântuit. Nu e eliberarea de mânia lui Dumnezeu faţă de un popor răzvrătit, care o merită pe deplin.

Noua evanghelie înseamnă eliberarea de o lipsă a auto-aprecierii, de goliciune şi singurătate, un mijloc de obţinere a împlinirii şi fericirii, un mod de a primi dorinţele inimii, o metodă de satisfacere a nevoilor noastre. Vechea Evanghelie era despre Dumnezeu; noua Evanghelie este despre noi. Vechea Evanghelie era despre păcat; noua Evanghelie este despre nevoi. Vechea Evanghelie era despre nevoia de neprihănire; noua Evanghelie este despre nevoia noastră de împlinire. Vechea Evanghelie este o nebunie pentru cei de pe calea pierzării; noua Evanghelie este atractivă. Mulţi urmează noua Evanghelie, însă întrebarea e câţi sunt mântuiţi cu adevărat. Într‑un moment de reflecţie la validitatea metodelor folosite în Willow Creek, însuşi Hybels şi‑a întrebat ascultătorii: „Câţi dintre noi am fost vaccinaţi cu o concentraţie slabă de creştinism? Câţi dintre noi avem adevărata boală?” (citat de Pritchard, pag. 316)

„Nimic din Scriptură nu sugerează că biserica ar trebui să‑i atragă pe oameni la Hristos prezentându‑le creştinismul ca o opţiune atractivă… Mesajul crucii este o nebunie pentru cei ce pier (1Cor. 1:18). Nu îl putem face altfel, dacă vrem să fim loiali mesajului… Evanghelia este dezagreabilă, neatractivă, repulsivă şi alarmantă pentru lume. Ea dă în vileag păcatul, condamnă mândria, condamnă inima necredincioasă şi arată că neprihănirea omenească – chiar cele mai bune, cele mai atrăgătoare aspecte ale naturii umane – sunt nişte zdrenţe lipsite de valoare, întinate (cf. Isaia 64:6)” (MacArthur, pag. 72, 111, 128).

Spurgeon avertiza pe vremea lui că „Atunci când vechea credinţă s‑a dus, când entuziasmul pentru Evanghelie s‑a stins, nu e de mirare că oamenii caută altceva care să le facă plăcere. Lipsindu‑le pâinea, se hrănesc cu cenuşă; respingând calea Domnului, aleargă cu lăcomie pe calea nebunilor” (citat în Ruşinat de Evanghelie [Ashamed of the Gospel], de John MacArthur, pag. 67).

Suntem siliţi să întrebăm, împreună cu Peter Jennings în documentarul care ne‑a pus pe gânduri În Numele lui Dumnezeu [In the Name of God]: „Încercând să atragă mulţimile, nu cumva aceste biserici sunt în pericol să vândă Evanghelia?” Bună întrebare. În loc ca cei pierduţi să fie câştigaţi pentru Hristos, adevărul e mai aproape de evaluarea lui Well: „Biserica îşi pierde vocea. Ar trebui să vorbească cu putere despre vieţile distruse din această lume postmodernă, să aplice balsamul adevărului peste rănile proaspete şi deschise, însă nu o face. Biserica este în derivă” (Pierderea virtuţii [Losing Our Virtue], de David Wells, pag. 207).

Tradus de Florin Vidu

https://www.rcrwebsite.com/market4.htm

https://ardeleanlogos.wordpress.com/biserica/biserica-condusa-de-piata-partea-a-4‑a-gary-e-gilley/

Biserica condusă de piaţă – Partea a 3‑a Gary E. Gilley

download

Suntem conduşi

Rick Warren, pastorul bisericii comunităţii din Saddleback Valley, în Orange County, California, a scris cartea fundamentală care promovează conceptul evanghelizării şi creşterii conduse de piaţă a bisericii. Biserica condusă de scopuri [The Purpose-Driven Church], în care trebuie să recunoaştem că există un număr considerabil de sfaturi practice şi folositoare, cu toate acestea conţine o filozofie a nevoilor pe care le simt oamenii, lucru care, în opinia mea, subminează valoarea întregii cărţi. Poziţia lui Warren este că, pentru a‑i putea câştiga pe cei pierduţi, trebuie să începem mai întâi cu nevoile pe care le simt aceştia (p. 197 şi următoarele). El scrie: „[Pentru că] oricine poate fi câştigat pentru Hristos dacă descoperi cheia către inima acelei persoane” (p. 219). Pentru a descoperi care sunt nevoile pe care le simt locuitorii din Saddleback Valley, el a organizat un sondaj de opinie printre cei care nu mergeau la nici o biserică (p. 139). Odată ce nevoile au fost descoperite, s‑a implementat un program care să câştige comunitatea oferindu‑L pe Isus Hristos, Evanghelia şi Biserica drept mijloace pentru împlinirea acelor nevoi. Warren este atât de devotat acestei abordări încât în statutul bisericii din Saddleback există următoarea declaraţie: „Această biserică există pentru binele locuitorilor din Saddleback Valley, ca să se îngrijească de împlinirea nevoilor spirituale, fizice, emoţionale, intelectuale şi sociale ale acestora” (p. 220).

Pentru a sprijini această filozofie, Warren face două lucruri. Mai întâi Îl aduce pe Isus ca model de câştigare a celor pierduţi prin intermediul nevoilor simţite de aceştia (vezi p. 197 şi următoarele). Din nefericire pentru poziţia lui Warren, pasajele pe care acesta le foloseşte sunt înţelese şi aplicate greşit, ele pur şi simplu nu ne învaţă că Isus s‑a apropiat de cei pierduţi prin intermediul nevoilor pe care aceştia le simţeau. Dimpotrivă, în evanghelizarea făcută de Isus, El întotdeauna a mers direct la inima nevoii reale a ascultătorilor săi – păcatul care îi separa de Dumnezeu (de ex. Ioan 3, 4; Marcu 10:17-31) (în contrast cu singurătatea, imaginea negativă despre propria persoană, lipsa de împlinire, etc.). În continuare, Warren se apără spunând: „Începerea unui mesaj cu nevoile pe care le simt oamenii este mai mult decât o metodă de marketing! Se bazează pe adevărul teologic că Dumnezeu alege să Se descopere omului ţinând cont de nevoile noastre” (p. 295). Warren nu oferă nici o dovadă teologică pentru această afirmaţie pentru că, desigur, nu există nici una. Apostolii ar fi fost absolut uimiţi să descopere că învăţăturile lor, care Îl aveau în centru pe Dumnezeu, au fost răstălmăcite pentru a pune în centrul lor omul.

Această abordare a vieţii creştine, orientată către nevoi, este atât de predominantă în tabăra celor „sensibili la căutători” încât zicala „Găseşte o nevoie şi împlineşte‑o, găseşte o rană şi vindec‑o” a devenit motto‑ul lor neoficial. Os Guinness observă: „Puţini sunt aceia care nu sunt de acord că învăţătura de creştere a bisericii reprezintă o trecere de la dimensiunea verticală la cea orizontală, de la teologic la practic, de la profetic la prietenos cu căutătorii, de la etern la relevant şi contemporan, de la întâietatea închinării la întâietatea evanghelizării, de la prioritatea ucenicizării creştine în toate domeniile vieţii la prioritatea slujirii spirituale a bisericii în cadrul bisericii. Însă ce se întâmplă atunci când descoperim că principiile atât de lăudate şi accentuate sunt pur şi simplu greşite, dacă le privim din punctul de vedere al Scripturii? Ce se întâmplă dacă ‘nevoia’ de mâine este tocmai lucrul trecut cu vederea astăzi? (La masă cu diavolul [Dining with the Devil], de Os Guinness, p. 84).

Continuând linia întrebărilor lansate de Guinness ne‑am putea întreba: Ce oferă în realitate bisericile noii paradigme, astfel încât să atragă mari mulţimi de oameni? Este această ofertă acelaşi vechi mesaj (mesajul biblic) într‑un nou ambalaj, sau este o mutaţie a originalului autentic? Dacă se dovedeşte a fi o mutaţie, ce efect are ea în prezent şi ce efect va avea asupra bisericii moderne?

Noul mesaj

  1. W. Tozer ne avertiza cu zeci de ani în urmă despre un vânt nou care suflă pe câmpiile bisericii evanghelice:

Dacă înţeleg eu bine, crucea evanghelicalismului popular nu este crucea Noului Testament. Ea este, mai degrabă, o podoabă nouă şi strălucitoare pe pieptul creştinismului încrezător şi materialist. Vechea cruce ucidea oamenii; noua cruce îi distrează. Vechea cruce condamna; noua cruce amuză. Vechea cruce distrugea încrederea în firea pământească; noua cruce o încurajează.

— De ne‑ar vedea Tozer acum…

În următorul articol vom examina care este mesajul Evangheliei. Însă acum vrem să privim la problema tot mai des discutată a nevoii (sau nevoilor) omenirii. Ce cred eu că s‑a întâmplat este că biserica evanghelică a devenit un reflector al timpurilor noastre în loc să fie un dezvăluitor al adevărului. „Problema nu e că creştinii au dispărut, ci credinţa creştină a devenit atât de deformată. Sub influenţa modernismului, noi, creştinii moderni, suntem literalmente capabili să câştigăm lumea în timp ce ne pierdem sufletele” (Guinness, p. 43).

O istorisire personală

Cum s‑a ajuns aici? Ce a reuşit să ne schimbe mesajul dintr‑o forţă într‑o farsă? O mare parte a răspunsului o putem găsi în acceptarea aproape în întregime a psihologiei de către comunitatea creştină. Primul meu contact cu încercarea de infiltrare a psihologiei în biserică a avut loc în 1972, ultimul meu an la colegiul biblic. În timp ce mă pregăteam pentru lucrarea de pastorat la Institutul Biblic Moody, m‑am cufundat în studiul Scripturii şi al teologiei. Pentru că eram în ultimul an, a trebuit să fac un curs de „consiliere pastorală”, care s‑a dovedit a fi aproape identic cu un curs de psihologie pe care l‑am făcut la Universitatea din Virginia. În acelaşi an mi s‑a cerut să fiu supraveghetor la dormitorul internatului. În timpul pregătirii pentru această funcţie, am fost instruiţi cu privire la ultimele tendinţe în psihologia populară, tendinţe care, apropo, au ajuns în prezent la grămada de gunoi a psihologiei. Însă pe atunci îmi amintesc cât de uimit am fost să constat că, aparent, toate studiile mele despre Scriptură nu au reuşit să mă pregătească suficient ca să mă ocup de problemele reale cu care urma să mă confrunt în viitoarea mea slujire. Studiul biblic şi cunoştinţele dobândite erau foarte bune pentru mântuire şi sfinţire, însă se părea că „acolo, în lume”, existau anumite probleme care necesitau ceva mai mult decât soluţiile „simpliste” descoperite în Cuvântul lui Dumnezeu. Scriptura, dacă priveai mai atent, avea nevoie de ajutorul lui Freud. Insuficient pregătit să folosesc noile cunoştinţe, le‑am lăsat deoparte. Mai târziu, la începutul lucrării ca pastor, am decis să obţin masteratul în psihologie, pentru a‑i putea ajuta pe oameni în problemele lor „reale”. Însă imediat mi‑a fost cât se poate de clar că ceva nu era deloc în regulă. Aproape tot ce învăţam la cursurile de psihologie contrazicea Scriptura. În concluzie, mi‑am încheiat cariera de aşa‑zis pastor/psiholog şi m‑am întors la studiul Scripturii, care s‑a dovedit de‑a lungul anilor mai mult decât adecvată pentru orice nevoie şi problemă cu care m‑am confruntat. Între timp, cufundat în slujirea mea şi în studiul Scripturii, se pare că am ignorat deturnarea bisericii evanghelice de către psihologie din anii 1970 şi 1980. Într‑o zi m‑am trezit, la fel ca Rip Van Winkle din nuvela lui Washington Irving, ca să descopăr că lumea mea, lumea bisericii, s‑a schimbat, iar eu am rămas în urmă. Unde s‑au dus toţi? Cele mai multe biserici vorbeau de‑acum despre familii disfuncţionale, imagine neadecvată despre propria persoană, dependenţă, programe în 12 paşi, şi nevoi, multe, multe nevoi pe care biserica se presupunea că trebuie să le împlinească. Din ce în ce mai mulţi creştini îşi luau filozofia de viaţă din emisiunile lui Oprah şi Sally Jesse decât de la Isus şi Pavel.

Când liderii creştini au văzut această metamorfoză a poporului lui Dumnezeu, o metamorfoză la crearea căreia au ajutat şi ei, puteau fie să strângă frâiele, să denunţe această caricatură a credinţei creştine şi să se pocăiască de partea pe care au avut‑o la naşterea ei, sau puteau să urce la bord şi să se alăture paradei. Recunoscând că asta vroiau oamenii de‑acum, asta aşteptau, asta au fost instruiţi să „aibă nevoie”, cei mai mulţi lideri creştini au ales a doua abordare. Daţi‑le creştinilor psihologia populară orientată spre împlinirea nevoilor, pe care au ajuns să o iubească, au decis ei, însă modificaţi‑o puţin, adăugând puţină Scriptură şi câteva referinţe la Isus – aşa nu vor descoperi că ceea ce înghit nu e deloc creştinismul biblic, ci o pervertire aproape de nerecunoscut. Nu contează dacă această abordare a fost calculată sau a fost adoptată din naivitate, rezultatul e acelaşi: o comunitate creştină psihologizată care nu mai recunoaşte diferenţa dintre învăţăturile Scripturii şi cele ale lui Carl Rogers (psiholog american, unul din fondatorii abordării umaniste a psihologiei), şi nu îi mai pasă de această diferenţă.

Deoarece creştinul nu se mai deosebea de‑acum de necreştin în ce priveşte filozofia, amândoi s‑au îndrăgostit de limbajul încărcat de termeni psihologici, iar ofensa crucii a devenit mult mai puţin ofensatoare. Pentru unii a fost nevoie doar de un mic pas (cazul lui Robert Schuller, după cum vom vedea) ca să dezvolte o biserică psihologizată pentru un Harry (după cum îl numesc cei din Willow Creek) deja psihologizat. O astfel de biserică îi poate oferi lui Harry aceleaşi lucruri pe care i le oferă societatea seculară, însă mai bine, pentru că Isus e mai bun decât Carl Rogers, Oprah şi Freud la un loc. Astfel se face că – „Bisericile noii paradigme par să aibă succes, nu pentru că oferă o alternativă la cultura noastră modernă, ci pentru că vorbesc cu vocea acesteia, imitându‑i mişcările” (Pierderea virtuţii [Losing Our Virtue], de David Wells, p. 32).

Puţină istorie

Mişcarea de creştere a bisericii îi datorează mult lui Robert Schuller, care pretinde că este fondatorul mişcării, cel puţin în America, fiind primul care a lansat abordarea condusă de piaţă în creştinism. „Secretul aducerii oamenilor din lume la biserică,” spunea Schuller, „este cât se poate de simplu. Aflaţi ce îi impresionează pe cei din comunitatea voastră care nu merg la biserică” apoi daţi‑le aceste lucruri (citat din Serviciile pentru căutătorii din Willow Creek [Willow Creek Seeker Services], de G.A. Pritchard, pag. 51). Crezând că predicarea expoziţională este o pierdere de vreme, şi împrumutând filozofia mentorului său, Norman Vincent Peale, Schuller „a început să comunice un mesaj al creştinismului concentrat asupra împlinirii nevoilor emoţionale şi psihologice ale oamenilor” (Pritchard, pag. 53). Schuller şi‑a descris filozofia de slujire în cartea sa din 1982 intitulată Preţuirea de sine: Noua Reformă [Self Esteem: The New Reformation], în care a chemat la o schimbare radicală a orientării bisericii de la Dumnezeu către nevoile oamenilor. Cea mai importantă problemă pentru Schuller era să determine prin diverse mijloace care era cea mai adâncă nevoie omenească asupra căreia trebuia să se concentreze biserica. El a decis că cea mai adâncă nevoie a omenirii era preţuirea de sine, o „nevoie”, fiindcă veni vorba, care nu e menţionată, nu se face referire la ea, nu e nici măcar sugerată în Scriptură. El a mers mai departe, înfăşurându‑şi teologia şi strategia de creştere a bisericii în jurul acestei nevoi extrem de importante. La început, filozofia lui Schuller de creştere a bisericii a fost întâmpinată cu dispreţ şi a fost denunţată de creştinii conservatori de pretutindeni. Însă în timp ce liderii creştini erau în prima linie a frontului teologic împotriva creştinismului orientat către nevoi, ei au fost învăluiţi din toate părţile de pragmatism. Astfel s‑a întâmplat că filozofia lui Schuller a avut succes, iar cei care au folosit‑o au avut parte de o creştere numerică exponenţială în bisericile lor. În cele mai multe domenii, adevărul nu are nici o şansă   împotriva succesului; la fel s‑a întâmplat şi în războaiele creşterii bisericii.

Dacă Robert Schuller a fost arhitectul bisericii prietenoase cu utilizatorul, atunci Bill Hybels, pastor în biserica comunităţii din Willow Creek a devenit constructorul. Pornind de la premisa că „Cele mai eficace mesaje pentru căutători sunt acelea care se adresează nevoilor pe care le simt aceştia” (Înăuntrul minţii lui Harry şi Mary, care nu merg la biserică [Inside the Mind of Unchurched Harry and Marry], de Lee Strobel, pag. 214,215), Hybels şi tovarăşii lui s‑au hotărât să determine căror nevoi simţite trebuia să li se acorde cea mai mare atenţie. Lider al grupului, Hybels a decis că nu era vorba de preţuirea de sine, deşi nu a respins‑o nici pe aceasta, ci împlinirea personală (sau căutarea fericirii), urmată de identitate, companie, căsătorie, familie, eliberarea de stres, semnificaţia şi moralitatea (ibid., pag. 70-73). Pentru Hybels, împlinirea era nevoia simţită care le cuprindea şi le definea pe toate celelalte.

Deoarece, pentru fondatorii bisericii noii paradigme, nevoile simţite sunt forţa motoare din spatele acţiunilor şi atitudinilor oamenilor, şi deoarece creştinismul, argumentează Hybels, este cel mai bun mijloc de rezolvare a problemelor şi de satisfacere a nevoilor de împlinire (ibid., pag. 143), el a dezvoltat evanghelia împlinirii personale. Conform cercetărilor din cartea Serviciile pentru căutătorii din Willow Creek [Willow Creek Seeker Services], de G.A. Pritchard, canonul dinăuntrul canonului la Willow Creek este acela că fiinţele umane pot fi împlinite. Împlinirea impregnează totul la Willow Creek, conducând chiar la o redefinire a păcatului. „În loc să prezinte păcatul doar ca egoism şi răzvrătire împotriva lui Dumnezeu, Hybels îl mai descrie şi ca o strategie greşită de obţinere a împlinirii” (ibid., p. 177).

Trebuie să observăm că, deşi această strategie a nevoilor simţite nu este derivată din Scriptură, avându‑şi sursele în mod clar în psihologia seculară, cu toate acestea ea va deveni temelia pentru biserica noii paradigme.

Consecinţele

Rezultatul invaziei psihologiei în cultura noastră a fost, după cum observa R. Albert Mohler, acela că „Americanii sunt acum adepţii fanatici ai cultului împlinirii de sine şi al autonomiei personale” (Viitoarea criză evanghelică [The Coming Evangelical Crisis], editată de John H. Armstrong, Evanghelic: Ce cuprinde un nume? [Evangelical: Whats in a Name?] de R. Albert Mohler, Jr., pag. 40). Rolul bisericii a fost să confrunte duhul veacului, pentru că, aşa cum arată Wells, „Biserica este interesată de adevăr, nu de profit” (Dumnezeu în pustie [God in the Wasteland], de David Wells, pag. 76). Din nefericire, „vindecătorii vremurilor noastre – psihoterapeuţii şi producătorii de reclame – şi‑au extins influenţa şi în viaţa bisericii. Vindecătorii noştri seculari au populat biserica cu verişorii lor apropiaţi” (Pierderea virtuţii [Losing Our Virtue], de David Wells, pag. 197). Chiar şi „limbajul teologiei a fost înlocuit cu vocabularul terapiei” (Mohler).

Aceşti noi verişori au afectat fiecare aspect al vieţii bisericii. Luaţi închinarea, de exemplu. Pastorul noii paradigme, Wes Dubin, intră în ofensivă atunci când sunt criticate serviciile sale de închinare orientate către divertisment. „Ea (închinarea) nu se rezumă la tristeţe şi judecata de apoi,” declară el, „în care ne luăm toţi Bibliile şi ne plictisim unii pe alţii; haideţi să le arătăm că ne putem şi distra” (În Numele lui Dumnezeu [In the Name of God], video cu Peter Jennings. Există o vreme şi pentru distracţie în biserică, însă, categoric, „scopul închinării este în mod clar să exprime măreţia lui Dumnezeu şi nu pur şi simplu o eliberare interioară sau, şi mai puţin, amuzamentul. Închinarea este teologică, nu psihologică” (Pierderea virtuţii [Losing Our Virtue], pag. 40).

Apoi mai este problema păcatului. Într‑o lume psihologică, păcatul este redus la boală şi dependenţă. Păcătosul nu mai este considerat un depravat, ci o victimă. Ce se pierde astfel este capacitatea noastră de a înţelege viaţa, şi pe noi înşine, ca păcătoşi. Atunci când biserica sensibilă la căutători adoptă limbajul şi teologia psihologiei, ea încearcă să ofere reţetele psihologice pentru problemele vieţii, nu pe cele biblice, pentru că, argumentează ea, lumea gândeşte acum în contextul psihologiei iar noi trebuie să fim relevanţi. În loc să provoace şi să înfrunte înţelepciunea lumii, biserica modernă urmăreşte să o sfinţească. Rezultatul este, aşa cum avertiza profetul Ieremia în zilele lui, că ei „Leagă în chip uşuratic rana fiicei poporului Meu” (Ieremia 6:14).

Accentul pus pe psihologie schimbă de asemenea şi punctul central al bisericii. Pritchard are dreptate atunci când spune că „În loc să privească la faţa lui Dumnezeu, această învăţătură le sugerează oamenilor să privească în oglinda distorsionată a psihologiei moderne” (Pritchard, pag. 233). Pritchard afirmă că, pe când participa la serviciile acelei biserici (ibid., pag. 227,235), majoritatea cărţilor vândute în librăria din Willow Creek erau despre psihologie şi autoperfecţionare, în topul vânzărilor fiind cartea Nu mai sunt codependent [Codependent No More] de Melody Beattie, o carte categoric anti-creştină. Acest accent pus pe psihologie, „în loc să‑i încurajeze pe cei din Willow Creek să Îl cunoască şi să Îl iubească pe Dumnezeu, îi încurajează să se cunoască şi să se iubească pe sine, să dezvolte o puternică preţuire de sine. Scopurile şi mijloacele eticii unei persoane se schimbă, de la o orientare centrată pe Dumnezeu către una centrată pe om… Creştinii din Willow Creek au acceptat contextul psihologic ca fiind fundamental pentru înţelegerea de sine şi ca un ghid de încredere pentru viaţa de zi cu zi” (Pritchard, pag. 234).

Evaluarea făcută de Pritchard influenţei psihologice la Willow Creek este letală. „Ca o ironie, în timp ce Hybels îi evanghelizează pe cei din lume către creştinism, îi evanghelizează în acelaşi timp pe creştini către lume. În timp ce aceia din audienţă care nu merg la biserică (10 procente) se apropie de creştinism, creştinii din audienţă (90 procente) devin adesea mai psihologici şi mai lumeşti… În efortul de a fi relevantă, biserica din Willow Creek, în mod ironic, este în pericol de a deveni irelevantă” (Pritchard, pag. 238-239 – procentele creştinilor şi necreştinilor care participă la serviciile bisericii din Willow Creek sunt estimări bazate pe cercetările autorului).

Critica adusă de Pritchard abordării orientate către nevoi în felul în care înţelegem biserica merită un citat mai lung:

Consecinţele neintenţionate ale acestei abordări sunt acelea că Hybels încorporează în învăţăturile sale de bază părţi mari din perspectiva asupra vieţii a psihologiei americane, arătând că împlinirea este o consecinţă a vieţii creştine. Există o lipsă de evaluare critică în abordarea folosită de Willow Creek pentru relevanţă. Această abordare bazată pe nevoile simţite în cele din urmă le distorsionează creştinismul.

O abordare mai biblică pentru preocuparea curentă a americanilor în legătură cu împlinirea este să o numim idolatrie, pentru că asta este. Isus nu garantează celor care Îl urmează că se vor simţi împliniţi. De fapt, în repetate ocazii, se afirmă exact opusul: „Eu v‑am ales din mijlocul lumii, de aceea vă urăşte lumea” (Ioan 15:19); „N‑am venit să aduc pacea, ci sabia” (Matei 10:34); „Dacă m‑au prigonit pe Mine şi pe voi vă vor prigoni” (Ioan 15:20). Tentaţia de a spune că creştinismul va satisface toate nevoile unui om şi îi va asigura împlinirea nu este loială creştinismului biblic (Pritchard, pag. 200 – sublinierea îmi aparţine).

Eşecurile neintenţionate ale celor din Willow Creek sunt rezultatul unei utilizări necritice ale diverselor unelte şi idei culturale (marketing, psihologie, mijloacele mass-media). În particular, greşelile lor îşi au rădăcina într‑o înţelegere superficială a culturii americane şi o stăpânire insuficientă a teologiei creştine (Pritchard, pag. 207).

Experţii sensibili la căutători vor să apere marketingul ca o unealtă pe care o folosesc pentru a‑i atrage pe mai mulţi dintre cei asemenea lui Harry, care nu merge la biserică, să audă Evanghelia. Metodele se schimbă, mesajul rămâne acelaşi – acesta a clişeul. Ce nu par să înţeleagă în naivitatea lor este că mesajul în cele din urmă va fi modelat de metodă. Acest lucru e adevărat în special în ce priveşte marketingul, pentru că el „modelează felul în care cineva priveşte lumea. Oamenii devin ‘consumatori’ şi ‘audienţe ţintă’. Aceşti consumatori au ‘nevoi simţite’, pe care ‘cercetarea’ le descoperă cu scopul de a modifica ‘produsul’ pentru a împlini aceste nevoi” (Pritchard, pag. 244).

Există o diferenţă subtilă, dar totuşi importantă, între biserica Noului Testament şi biserica noii paradigme. Biserica, ne învaţă Noul Testament, trebuie să Îl slăvească pe Dumnezeu şi să‑i înveţe pe oameni cum să‑I fie plăcuţi. În acest proces, s‑ar putea ca nevoile să fie împlinite, însă scopul bisericii nu este să împlinească nevoile oamenilor (cu excepţia nevoii evlaviei). În biserica modernă, nevoia domneşte; Dumnezeu există ca să împlinească nevoile lui Harry. Harry vine la Hristos, nu ca să Îl slăvească, ci pentru a găsi împlinirea şi fericirea promisă pentru viaţa lui. Atunci când Harry este atras printr‑o filozofie a nevoilor simţite, el nu va rămâne atunci când se renunţă la folosirea acestei abordări. În alte cuvinte, dacă Harry este atras la biserică pentru a primi ceva, pentru a‑şi satisface firea, el nu va rămâne în biserică când şi dacă va descoperi că Hristos îl cheamă să‑şi dea viaţa pentru El (Matei 16:25). Rezultatul este că bisericile ridicate pe mlaştina superficialului trebuie să rămână superficiale dacă speră să‑i păstreze pe Harry şi pe Mary.

Rezumat

David Wells a pus întrebările potrivite pentru aceste biserici sensibile la căutători: „Îndrăzneşte oare Biserica să devină relevantă devenind biblică? Este ea gata să rupă legăturile cu obiceiurile culturale ale timpului şi să‑şi propună ceva cât se poate de absurd, cum ar fi recuperarea atât a cuvântului cât şi a semnificaţiei păcatului?” (Pierderea virtuţii [Losing Our Virtue], pag. 199). „Mă tem că au fost semănate de‑acum seminţele liberalismului total, iar în generaţia următoare aceste seminţe vor ajunge cu siguranţă la maturitate” (ibid., p. 205). Sunt de acord cu ultimul paragraf din cartea Pierderea virtuţii: „Avem nevoie de credinţa veacurilor, nu de reconstrucţia unei credinţe condusă de terapie sau inspirată de comercial. Nu ne putem mulţumi cu nimic mai puţin decât această credinţă, pentru că fără ea lumea noastră postmodernă va pieri de foame din cauza lipsei Cuvântului lui Dumnezeu” (ibid., pag. 209).

Tradus de Florin Vidu

https://www.rcrwebsite.com/market3.htm

https://ardeleanlogos.wordpress.com/biserica/biserica-condusa-de-piata-partea-a-3‑a-gary-e-gilley/

Biserica condusă de piaţă – Partea a 2‑a Gary E. Gilley

download

David Wells deplânge starea bisericii noii paradigme: „O mare parte a ei e plină de stratageme, dispozitive, artificii şi tactici de marketing, încercând fără ruşine să se adapteze la lumea noastră postmodernă, seacă şi orbită de păcat… Prea puţin ni se vorbeşte despre sfinţenia lui Dumnezeu. Iar fără viziunea oricărei realităţi a acestei sfinţenii, Evanghelia devine un lucru banal, viaţa îşi pierde profunzimea, Dumnezeu este transformat într‑un produs ce trebuie vândut, credinţa devine o activitate recreaţională ce trebuie îndeplinită, iar Biserica se transformă într‑un club al unor oameni cu aceleaşi gusturi” (Pierderea virtuţii [Losing Our Virtue], de David Wells, p. 180). Grave acuzaţii; să fie oare adevărate?

Retorica standard folosită de bisericile noii paradigme este că în acestea se învaţă acelaşi mesaj, aceeaşi Evanghelie ca în bisericile evanghelice mai tradiţionale, diferenţa constând doar în metodologia şi filozofia slujirii. Lee Strobel (fost pastor învăţător la Willow Creek Community Church) scrie: „Obiecţiile aduse [la adresa bisericii conduse de piaţă] se referă în general la metoda folosită pentru comunicarea Evangheliei, nu la mesajul în sine, în consecinţă suntem liberi să folosim creativitatea pe care ne‑a dat‑o Dumnezeu pentru a prezenta mesajul lui Hristos în moduri noi, relevante pentru audienţa noastră ţintă” (Înăuntrul minţii lui Harry şi Mary, care nu merg la biserică [Inside the Mind of Unchurched Harry and Marry], de Lee Strobel, p. 168). Lucrurile pur şi simplu nu stau aşa. Deşi unele metode ne deranjează, mesajul transmis este cel care ne îngrijorează cu adevărat. În partea a 4‑a a acestei serii vom demonstra că, deşi bisericile noii paradigme şi‑au îmbrăcat Evanghelia în roba evanghelicalismului conservator, aceasta este în realitate o mascaradă, un costum care maschează un mesaj al Evangheliei ce ar fi fost de nerecunoscut cu doar câţiva ani în urmă. Deocamdată trebuie să examinăm metodologiile pentru care bisericile noii paradigme au devenit faimoase: strategiile lor conduse de piaţă. Până la urmă, faptul că bisericile noii paradigme sunt cunoscute ca fiind „conduse de piaţă” nu e lipsit de temei. Am ales să nu folosim această etichetă în exclusivitate pentru că aceste biserici sunt unice şi în alte privinţe, însă abordarea lor condusă de piaţă este cu siguranţă caracteristica lor distinctivă.

Ce este o biserică condusă de piaţă?

Unora din biserica condusă de piaţă nu le place acest nume. Ar prefera mai degrabă „condusă de scopuri” (după titlul cărţii influente a lui Rick Warren, Biserica condusă de scopuri[The Purpose-Driven Church], sau „sensibilă la căutători” (după Bill Hybels). Însă alţii, cum ar fi George Barna (cel mai respectat cercetător de marketing al evanghelicilor) nu ezită să spună lucrurilor pe nume. În lucrări precum Promovarea bisericii prin marketing [Marketing the Church] şi Ghid pas cu pas pentru promovarea Bisericii prin marketing [A Step-by-Step Guide to Church Marketing], Barna schiţează pentru pastorii care nu au avut privilegiul să fie absolvenţii unui curs de marketing (Ghid pas cu pas pentru promovarea Bisericii prin marketing, p. 15), cum trebuie făcut acest lucru în biserică. Referitor la dezbaterea din cercurile evanghelice cu privire la marketing, Barna declară că aceasta s‑a încheiat şi experţii în marketing au câştigat (p. 13-14).

Dacă e adevărat (iar cineva care vizitează biserici din toată ţara, de la liberale la conservatoare, şi observă imitarea principiilor de marketing, va trebui să fie de acord că Barna are argumente puternice), ce s‑a câştigat mai exact (sau s‑a pierdut, depinde de unghiul din care priveşti)?

Barna defineşte marketingul ca fiind „un termen larg care cuprinde toate activităţile ce duc la un schimb de bunuri de aceeaşi valoare între două părţi de comun acord.” Barna continuă şi oferă presupuse exemple de marketing din Scriptură, inclusiv exemple de promovare a Evangheliei prin marketing (cf. pp. 20,23,77). Din nefericire, pentru a‑şi susţine strategia de marketing cu versete din Scriptură, el trebuie să denatureze semnificaţia acestora. De exemplu, Barnaba este oferit ca exemplu de strategie de marketing (p. 23). Barna scrie: „Barnaba a reuşit să rezolve cu succes o problemă de marketing sau de ‘relaţii publice’ atunci când a îndepărtat teama primilor ucenici de Pavel, convingându‑i pe aceştia că Pavel nu mai era persecutorul Bisericii” (Fapte 9:26,27) (p. 23). De asemenea, şi Isus Îşi datorează renumele marketingului, spune Barna (p. 23), pentru că reclama prin viu grai, de la om la om este „cea mai eficientă metodă de reclamă din lume”. După definiţia lui, orice proclamare a oricărui mesaj creştin este un act de marketing. El ne spune apoi că toate bisericile folosesc strategii de marketing, însă unele nu îşi dau seama de acest lucru; bisericile noii paradigme au dus pur şi simplu marketingul la un nou nivel. Însă filozofia de marketing este o abordare foarte diferită de metodele folosite în Scriptură pentru răspândirea Evangheliei, după cum sper să demonstrez în aceste articole, însă haideţi să privim acum la definiţia marketingului pe care ne‑o oferă Barna. Conform acestei definiţii, poate fi Evanghelia promovată prin marketing? Este Evanghelia „un schimb de bunuri de aceeaşi valoare între două părţi de comun acord”? Haideţi să vedem. Evanghelia este oferită prin har (o favoare nemeritată) şi primită prin credinţă. În această tranzacţie Dumnezeu ne primeşte pe noi, noi Îl primim pe El (bunuri de aceeaşi valoare?). În această tranzacţie noi primim neprihănirea lui Hristos, El ia păcatele noastre asupra Lui (bunuri de aceeaşi valoare?). Procesul de piaţă este distrus începând chiar cu definiţia acestuia, atunci când „produsul” este Hristos.

Dar este oare Hristos produsul aceste abordări conduse de piaţă? Barna ar spune că da, însă observaţi explicaţia lui: „Slujirea, în esenţă, are acelaşi obiectiv ca şi marketingul – să împlinească nevoile oamenilor. Slujirea creştină, prin definiţie, împlineşte nevoile reale ale oamenilor oferindu‑le soluţii biblice pentru circumstanţele vieţii” (p. 21). Deşi nu afirmă acest lucru, sunt sigur că, dacă ar fi întrebat, Barna ar spune că noi împlinim nevoile reale ale oamenilor aducându‑L înaintea lor pe Hristos (reţineţi, vă rog, că „slujirea”, pentru bisericile noii paradigme, care au devenit centre evanghelistice, înseamnă eforturile lor de a‑L aduce pe Harry, care nu merge la Biserică, la Hristos). Însă este oare scopul Evangheliei acela de a împlini nevoile pe care le simt oamenii? Acesta e motivul pentru care a venit Hristos? Vom studia acest subiect mai în detaliu în următorul articol, însă în acest punct trebuie cel puţin să protestăm în faţa unei astfel de înţelegeri a Evangheliei.

Evanghelia nu înseamnă să‑i aducem pe oameni la Hristos pentru a li se împlini nevoile. Conform Scripturii, Evanghelia este vestea bună că păcătoşilor pierduţi li se pot ierta păcatele şi pot primi în schimb neprihănirea lui Hristos. Aceasta este nevoia reală a omenirii, nevoia pentru care a murit Hristos. Biserica noii paradigme nu are nici o problemă să admită că adevărata nevoie a lui Harry este mântuirea de păcat. Însă ei nu cred că Harry va răspunde unei astfel de Evanghelii până când nu o vom ambala într‑o ofertă atrăgătoare. Nevoile pe care le simte Harry, spun ei, constituie spărtura în fortăreaţă prin care putem ajunge la el pentru ca adevărata lui nevoie spirituală să poată fi împlinită. Conform cercetărilor lor de marketing, Harry nu e interesat de adevăr (Înăuntrul minţii lui Harry şi Mary, care nu merg la biserică, de Lee Strobel, p. 56); de aceea, el nu reacţionează pozitiv la „Aşa vorbeşte Domnul” (ibid., p. 50). Harry nu e interesat nici de viitor (inclusiv de cer) (ibid., p. 57); de aceea, încercarea de abordare prin care îl facem interesat de destinul lui veşnic este zadarnică. Lucrul de care e interesat Harry este să se simtă bine, să aibă o imagine bună despre propria persoană. El întreabă: „Ce mă poate ajuta să scap de durere?” (ibid., p. 56); el e interesat de „căsătoria lui, prieteniile lui, cariera lui, vindecarea rănilor din trecut, şi aşa mai departe” (ibid., pp. 58, 59). La rândul ei, Mary, care nu merge nici ea la biserică, e atrasă de acele biserici în care „femeile au acces la conducere şi influenţă” (ibid., p. 76) (adică o abordare egalitaristă). Dacă vrem să atingem această generaţie, trebuie să „promovăm” Evanghelia ca fiind ceva care dă rezultate (adică înlătură durerea şi aduce fericirea).

„Cele mai eficace mesaje pentru căutători sunt acelea care se adresează nevoilor pe care le simt ei” (ibid., pp. 213-214). Totuşi, această abordare nu este luată din Scriptură, este luată din cercetările de marketing şi din ultimele tendinţe ale psihologiei populare. Nimeni nu neagă că există multe beneficii pentru viaţa creştină, însă aceste beneficii nu trebuie confundate cu Evanghelia. Evanghelia nu are de‑a face cu ajutarea lui Harry să‑şi formeze o imagine mai bună în legătură cu propria persoană sau cu circumstanţele vieţii; ea are de‑a face cu răzvrătirea lui împotriva unui Dumnezeu sfânt, care îl va condamna în cele din urmă la iad dacă nu se pocăieşte şi nu se încrede în Hristos pentru iertarea păcatelor. Deosebirea dintre abordarea condusă de piaţă şi abordarea biblică constă în mare parte în înţelegerea acestei diferenţe fundamentale.

Evaluarea pieţei

Ţinând cont de faptul evident că metodologia condusă de piaţă dă rezultate (aproape toate bisericile mari şi cu creştere rapidă din America au urcat în trenul mişcării conduse de piaţă) şi admiţând că suntem oameni pragmatici, care ne închinăm la picioarele zeiţei succesului, ce defecte grave am putea găsi în această mişcare? Iată câteva lucruri pe care trebuie să le luăm în considerare.

Mare e bine, mică e rău; sau Unde au plecat toţi oamenii?

Cele mai multe biserici din America sunt mici. 50% din biserici au în medie mai puţin de 75 participanţi în orice duminică şi doar 5% atrag mai mult de 350, conform sondajelor lui Barna. Aceste statistici nu pot fi contrazise; problema e cu interpretarea lor. Experţii în creşterea bisericii folosesc aceste numere pentru a dovedi că biserica şi‑a pierdut relevanţa – nu mai are un impact semnificativ asupra societăţii. Oare aşa stau lucrurile cu adevărat? David Wells ne împărtăşeşte din gândurile sale: „Cu un secol în urmă, în 1890… o biserică protestantă avea în medie 91,5 membri, dintre care nu toţi participau la întrunirile de duminica; un secol mai înainte, în 1776, o biserică metodistă avea în medie 75,7 membri. Se pare că bisericile noastre de azi au aproximativ aceeaşi mărime pe care au avut‑o întotdeauna, în medie, iar presupunerea că experimentăm acum o reducere drastică trebuie demonstrată cu claritate înainte de a‑i permite să devină premisa pentru strategii noi şi radicale” (Dumnezeu în pustie [God in the Wasteland], de David Wells, p. 78). De fapt, prezenţa la serviciile bisericii în 1937 era în medie de 41% din populaţie, iar în 1988 era de 42% (apropiată de 50% la sfârşitul anilor 1950 şi 43% în 1999, conform revistei Creştinismul Azi [Christianity Today], 10 iulie 2000, p. 20), ceea ce‑l face pe Wells să comenteze: „Eforturile lui Barna de a face din megabiserici standardul de normalitate ca apoi să argumenteze că bisericile de mărimi obişnuite sunt nişte eşecuri, sunt pur şi simplu nejustificate şi îndreptate într‑o direcţie greşită” (Dumnezeu în pustie, p. 79).

Nu e nevoie să fii matematician ca să înţelegi că procentul americanilor care merg la biserică a rămas constant, şi totuşi aproape săptămânal apar noi megabiserici, apoi bisericile gigant sunt populate în mare parte cu oameni provenind din biserici mici. La fel cum lanţul de magazine Wal‑mart elimină magazinele mici de familie iar lanţurile de restaurante şi magazinele de alimente fac acelaşi lucru în domeniile lor de activitate, tot aşa megabisericile au acelaşi efect negativ asupra bisericilor mici. Însă mai mare nu înseamnă în mod necesar mai bun, iar după ce toate numerele sunt înregistrate, descoperim că participarea medie la serviciile bisericii (din punct de vedere procentual) nu a crescut, în ciuda metodelor la care fac reclamă aceste megabiserici.

Cine are nevoie de Dumnezeu când avem programe?

E adevărat, putem cade în capcana simplificării excesive, însă atunci când se pune atâta accent pe metodologiile de marketing, puţin loc mai rămâne, sau mai e nevoie, pentru Dumnezeu. Poate că unul din exemplele cele mai strigătoare la cer ale încrederii în sine a marketingului este afirmaţia că mântuirea sufletelor are un preţ. Barna sugerează că o biserică îşi poate stabili ca obiectiv „să aducă 50 de oameni la Hristos în acest an, printr‑un program cu cheltuieli sub 5000 de dolari” (Barna, p. 170). Deci, putem aduce oameni la Hristos cheltuind cam 100 de dolari de persoană. Devine discutabilă nevoia de rugăciune şi încredere în Dumnezeul suveran, când putem aprecia din punct de vedere statistic cât costă să aducem un suflet la Domnul. În apărarea lui Barna, această strategie „suflet/dolar” nu e nouă. Atât Charles Finney cât şi Billy Sunday au estimat cât costă să câştigi un suflet, preţul adus de ei era undeva între 2 şi 3 dolari de persoană – un chilipir în comparaţie cu cel din zilele noastre. Însă, desigur, dacă ţinem cont de inflaţie, se pare că încă poţi câştiga un suflet destul de ieftin.

Luaţi cazul consultantului în creşterea bisericii care susţine cu îndrăzneală că „între 5 şi 10 milioane de adulţi pot fi aduşi înapoi în biserică într‑o lună, dacă bisericile adoptă trei schimbări simple: 1. Faceţi reclamă, 2. Informaţi oamenii cu privire la „beneficiile produsului”, şi 3. Fiţi drăguţi cu oamenii (Vezi „La masă cu diavolul [Dining with the Devil], de Os Guinness, p. 38). Credinţa în omnipotenţa tehnicilor de marketing schimbă natura bisericii.

Consumatorul e rege

Premisa tuturor tehnicilor de marketing este aceea că consumatorului trebuie să i se facă pe plac; el trebuie să rămână mulţumit; trebuie să i se dea ce doreşte, sau a fost programat să creadă că doreşte, dacă vrem să avem succes. Această premisă funcţionează foarte bine la McDonald’s, de exemplu, dar poate fi aplicată şi în cazul bisericii? Cu siguranţă că poate, însă nu cumva biserica şi, mai important, mesajul Evangheliei sunt transformate şi denaturate în decursul acestui proces? Ascultaţi ce spune Wells: „Adevărul este că, deşi suntem capabili să promovăm biserica prin marketing, nu putem face acelaşi lucru cu Hristos, cu Evanghelia, cu caracterul creştin, cu sensul vieţii. Biserica poate oferi îngrijire pe timpul zilei pentru părinţii obosiţi, stimulare intelectuală pentru generaţia obişnuită cu jocurile video, sentimentul familiei pentru cei singuri şi lipsiţi – şi, într‑adevăr, o mulţime de oameni vin la biserică exact pentru aceste motive. Însă nici Hristos şi nici adevărul Lui nu poate fi promovat apelând la interesele consumatorului, pentru că premisa tuturor tehnicilor de marketing este aceea că nevoile consumatorului sunt suverane, clientul are întotdeauna dreptate, iar tocmai acest lucru spune Evanghelia că nu e adevărat” (Wells, p. 82).

Chiar şi revista The New Yorker, renumită pentru comentariile sale la adresa culturii populare, vede o problemă în predicarea condusă de audienţă din zilele noastre: „Predicatorul, în loc să privească la lume, se uită la opinia publică, încercând să descopere ce ar dori publicul să audă. Apoi încearcă să reproducă aceste lucruri, aducându‑şi produsul într‑o piaţă în care şi alţii încearcă să facă la fel. Publicul, apelând la cultura noastră ca să afle despre lume, nu descoperă decât reflectarea propriei imagini. Între timp, lumea neexaminată pluteşte în derivă înspre viitor” (Citat din Guinness, p. 59).

Ce se întâmplă însă dacă consumatorul se schimbă?

Merită să medităm la următoarele două citate: „Cine se căsătoreşte cu spiritul acestui veac, în curând va rămâne văduv.” „Pentru a fi relevant, trebuie să spui lucruri care sunt veşnice” (Guinness, p. 63). Ce se întâmplă dacă consumatorul capricios îşi schimbă interesele, sau dezvoltă noi dorinţe, aşa cum inevitabil o va face? Oare pastorul modern din zilele noastre se va trezi călcat în picioare de turma de mâine? Pentru a evita o astfel de tragedie, trebuie să se ţină la zi cu ultimele tehnici de marketing? Va deveni sclavul sondajelor şi statisticilor? Cum va afecta acest lucru felul în care foloseşte Scriptura? Nu trebuie să avem un glob de cristal care să ne ajute să răspundem acestor întrebări; tot ce trebuie să facem este să privim în urmă. Biserica a luptat întotdeauna, şi adesea a pierdut lupta cu generaţia ei. Există numeroase paralele cu situaţia din zilele noastre. De exemplu, Controversa Declinului [Downgrade Controversy] din timpul lui Spurgeon a dus în cele din urmă la liberalizarea bisericilor evanghelice din Anglia. Chiar şi în America putem privi la schimbările de la începutul secolului al 19‑lea provocate de mişcarea de trezire, cunoscută mai bine sub numele de finneyism (de la predicatorul evanghelist Charles Finney). Guinness consideră aceste lucruri ca fiind precedente importante, pentru că schimbarea din vremurile noastre „nu este o trecere de la calvinism la arminianism, ci de la teologie la experienţă, de la adevăr la tehnică, de la elite la populism, de la accentul pus pe ‘slujirea lui Dumnezeu’ la ‘asistarea eului’ în cadrul slujirii lui Dumnezeu” (Guinness, p. 27). Încă mai avem printre noi pe unii care au experimentat marea luptă dintre fundamentalism şi modernism din prima jumătate a secolului trecut, în care nume mari ale bisericii au fost tentate să curteze spiritul veacului. Mişcarea a fost atât de populară încât aproape fiecare grupare religioasă majoră din America s‑a căsătorit în cele din urmă cu spiritul veacului şi s‑a îndepărtat de creştinismul biblic. În acel moment s‑au format noile grupări fundamentaliste, cu bisericile, şcolile şi asociaţiile lor. Rezultatele sunt previzibile.

Origen, în secolul al treilea, învăţa că „Creştinii sunt liberi să ‘jefuiască egiptenii’ însă li se interzice ‘să‑şi facă un viţel de aur’ din pradă” (Guinness, pp. 30, 31). Uşor de zis, însă, după cum a demonstrat istoria, aproape imposibil de făcut.

Michael Horton rezumă corect lucrurile, spunând: „În cele din urmă, vom descoperi că am transformat în întregime părtăşia sfinţilor. Nu a fost nevoie să aruncăm Biblia peste bord, aşa cum au făcut moderniştii de la începutul secolului. Nu a fost nevoie să spunem că Scriptura nu a reuşit să ofere răspunsuri lumii moderne, sau să împlinească nevoile oamenilor contemporani, aşa cum au spus liberalii. Tot ce a trebuit să facem a fost să permitem lumii să definească biserica, în loc să lăsăm Cuvântul să o definească” (Viitoarea criză evanghelică [The Coming Evangelical Crisis], editată de John H. Armstrong, Recuperarea firului cu plumb [Recovering the Plumb Line] de Michael S. Horton, p. 254).

Rezumat

Atunci când vorbim despre promovarea bisericii prin marketing nu ne referim la lucruri cum ar fi reclamele pentru evenimentele bisericii, asigurarea excelenţei în cadrul programului bisericii, o atitudine prietenoasă faţă de vizitatori, sau asigurarea de suficiente locuri de parcare. Nimeni nu neagă importanţa şi valoarea acestor lucruri. Marketingul, aşa cum e definit de bisericile noii paradigme, merge mult mai departe, pentru că punctul lui central este focalizat asupra a ceea ce consumatorul (Harry care nu merge la biserică) vrea şi crede că are nevoie, în loc să fie concentrat asupra a ceea ce Dumnezeu vrea şi ce spune El că are nevoie Harry. În alte cuvinte, bisericile conduse de piaţă sunt zidite pe temelia sondajelor de opinie, a studiilor şi a ultimelor tehnici, în loc să fie zidite pe Cuvântul lui Dumnezeu. Pentru a promova o biserică prin tehnici de marketing în faţa celor nemântuiţi, consumatorului trebuie să i se ofere ce acesta doreşte.

Din moment ce consumatorii nemântuiţi nu‑L doresc pe Dumnezeu, sau lucrurile lui Dumnezeu, ei trebuie să fie ademeniţi cu altceva. Astfel, apare tentaţia ca biserica să se schimbe, sau cel puţin să ascundă ce este în realitate, pentru a‑l putea atrage pe Harry care nu merge la biserică. În plus, biserica este ispitită să‑şi modifice mesajul pentru a‑l face să corespundă lucrurilor pe care Harry vrea să le audă şi de care crede că are nevoie. Rezultatul final este o Evanghelie orientată către nevoile ascultătorului, care face apel la natura căzută a lui Harry în efortul de a‑l ademeni să vină la Hristos, Cel care poate împlini orice nevoi, astfel încât Harry să se simtă împlinit şi să aibă o părere mai bună despre propria persoană. Însă „Pot oare bisericile să‑şi ascundă cu adevărat identitatea fără să‑şi piardă caracterul religios? Poate biserica să‑i considere pe oameni consumatori fără să uite în mod inevitabil că aceştia sunt păcătoşi? Poate biserica să promoveze Evanghelia ca pe un produs fără să uite că cei ce o cumpără trebuie să se pocăiască? Poate biserica să se promoveze pe sine fără să uite că ea nu îşi aparţine ci este a lui Hristos? Poate biserica să urmărească succesul pe piaţă fără să‑şi piardă credincioşia biblică?” (Pierderea virtuţii [Losing Our Virtue], de David Wells, p. 202). Cred că răspunsurile la aceste întrebări sunt evidente.

Tradus de Florin Vidu

https://www.rcrwebsite.com/market2.htm

https://ardeleanlogos.wordpress.com/biserica/biserica-condusa-de-piata-partea-a-2‑a-gary-e-gilley/

Biserica Catolică din Croația, împotriva ratificării Convenției de la Istanbul: Când pasajul privind teoria genului va dispărea, atunci o vom sprijini

După Biserica Ortodoxă Bulgară, Biserica Catolică din Croația se pronunță și ea împotriva ratificării Convenției de la Istanbul.
După ce din Convenția de la Istanbul vor fi eliminate toate acele stipulări contradictorii care implică ideologia de gen, Biserica va sprijini ratificarea documentului, totuși. Indiferent de procedură, trebuie acordat un sprijin total victimelor violenței domestice,  a delcarat miercuri, la Sarajevo, președintele Conferinței Episcopilor Croați, Arhiepiscopul Zadar, Želimir Puljić, potrivit total-croatia-news.com.
Comentând decizia rcentă a majorității parlamentare din Croația, privind lansarea procedurilor de ratificare a Convenției în Parlament, Arhiepiscopul  Želimir Puljić a precizat că Biserica Catolică din Croația s-a pronunțat deja de două ori până acum, nefiind de acord cu ideologia gender,  așa numita„un nou tip de ideologie”, care se ascunde, de fapt, în acest document.
„Am afirmat cu fermitate că nu vom accepta anumite prevederi din document. Sprijinim din toată inima pe cei care sunt amenințați și protejarea femeilor și a copiilor, dar, în același timp, așa cum am  mai spus, nu suntem de acord cu Convenția pentru că ea conține un paragraf privind ideologia gender”, a subliniat arhiepiscopul. Când acest pasaj va fi eliminat din Convenție, o vom sprijini, a adăugat înaltul prelat.
În septembrie 2017, Consiliul pentru Viață și Familie al Conferinței Episcopilor Croați lansase o declarație care îndemna parlamentarii croați să nu ratifice Convenția de la Istanbul, avertizând asupra pericolului de deturnare a anumitor prevederi ale documentului și de consecințe nefaste care trebuie prevenite și care aduc atingere directă demnității umane și datelor antropologice care definesc identitatea umană.
În urmă cu câteva zile, premierul Andrej Plenkovici anunța că până la finele acestei luni convenția va fi trimisă parlamentului pentru ratificare. În urma acestui anunț, un membru al partidului Hrast, o formațiune conservatoare,  a trimis o scrisoare deschisă aripii conservatoare a formațiunii HDZ, din care face parte șeful guvernului, cerându-i „să facă tot posibilul pentru ca acest lucru să nu se întâmple”. De altfel, mai mulți reprezentanți ai partidului HDZ și-au manifestat deja opoziția față de ratificarea Convenției de la Istanbul, despre care spun că promovează teoria genului.

Biserica condusă de piaţă – Partea 1 Gary E. Gilley

download

La primul reper, cu mult optimism şi speranţă, lovesc cu putere mingea Top Flight #2. O urmăresc cu entuziasm, pe deplin încredinţat că micuţa minge albă va pluti, acoperind distanţa dintre mine şi prima gaură, dar descopăr că am trimis‑o de fapt în pădurea din stânga. Hotărât să nu repet o performanţă atât de „necaracteristică”, îmi corectez un pic poziţia la al doilea reper, dar mingea cade totuşi în lacul din dreapta. Ajuns la a treia gaură, sunt sigur că am rezolvat toate problemele. Aplic mingii o lovitură de care şi Tiger Woods ar fi mândru, convins că va scutura frunzele copacilor aflaţi la 50 de metri de mine, ca să constat că de fapt am atins doar în treacăt vârful mingii, trimiţând‑o inofensiv către traseul doamnelor din apropiere. Frustrat şi umilit, decid că în runda asta n‑are rost să mai socotesc punctele şi mă îndrept abătut spre următorul reper. Nemaiaşteptându‑mă la nimic bun, lovesc mingea fără prea mare tragere de inimă. Spre marea mea uimire, mingea zboară drept şi lung. Sunt din nou în formă, concluzionez eu. Mi‑am revenit – până la următoarea lovitură. Ah, bucuria jocului de golf. Şi eu m‑am apucat de el ca să mă relaxez!?

Biserica, aşa cum poate fi observată de‑a lungul istoriei, îmi aminteşte mult de loviturile mele la golf. Pendulează constant dintr‑o extremă în cealaltă, permanent corectându‑se, greşindu‑şi ţinta, căutând frustrată rezolvarea problemei. Ocazional mai trimite câte o minge dreaptă, dar repetarea isprăvii e un lucru rar, următoarea lovitură fiind din nou greşită.

Luaţi de exemplu mişcarea de creştere a bisericii. După ce au văzut cum o mare parte a bisericii se mulţumeşte să câştige teren puţin câte puţin, cu un scor nesemnificativ, unii au decis că trebuie să existe o cale mai bună. Biserica nu penetrează societatea; ea nu atrage masele; nu are un impact suficient pentru Evanghelie. Nu se punea problema că liderilor bisericii nu le pasă, nu, lor le lipseau doar cunoştinţele necesare, uneltele cu care să producă schimbarea. Evanghelia era încă „puterea lui Dumnezeu pentru mântuire” (Romani 1:16), însă era respinsă imediat de prea mulţi ascultători. Se părea că e nevoie de noi metode pentru a ajunge la cei pierduţi, noi tehnici de promovare a bisericii, noi ambalaje pentru mesajul Evangheliei. Oamenii, ni se spunea, nu resping Evanghelia lui Hristos, ei resping formele, filozofiile şi metodele noastre învechite, neatrăgătoare.

Vreau să examinăm aceste afirmaţii împreună. Vom spune încă de la început că experţii în creşterea bisericii, o creştere care ţine seama de cererea şi oferta de pe piaţă, este sensibilă la „căutători”, ei bine, aceşti experţi au înţeles corect câteva lucruri. Ei cheamă la excelenţă, nu la mediocritate; la o evanghelizare agresivă, nu la indiferenţă; la direcţie şi scop, nu la o umblare fără ţintă; la inovaţie şi creativitate, nu la tradiţionalism; la dedicare, nu la indolenţă. În toate aceste lucruri, trebuie să‑i lăudăm. Pe de altă parte, la fel ca loviturile mele de golf, ei au exagerat cu corecturile în domenii importante. Aceste domenii trebuie analizate cu grijă şi realiniate cu Biblia.

Deşi vom examina scrierile diverselor persoane care vorbesc pentru mişcarea condusă de piaţă, ne vom concentra atenţia asupra a două biserici reprezentative: Saddleback Valley Community Church în Orange County, California, şi Willow Creek Community Church de lângă Chicago. Aceste biserici au slujit drept modele care reprofilează felul în care „facem biserica” în zilele noastre. De fapt, mulţi se referă la aceste biserici şi la clonele lor ca la „bisericile noii paradigme”. Bisericile din întreaga lume, chiar şi cele care spun că resping mişcarea de creştere a Bisericii, imită multe din metodele propuse de cei din Saddleback şi de „Creekers”. Şi alţii au scris despre creşterea bisericii, însă aceste două biserici au reuşit să obţină rezultate, iar pentru succesul lor sunt venerate şi adorate de comunitatea evanghelică modernă.

Noua paradigmă

Există numeroase lucruri neliniştitoare în legătură cu mişcarea condusă de piaţă pentru creşterea Bisericii şi le vom examina în detaliu cu alte ocazii. Totuşi, aş vrea să punem acum câteva întrebări: Ce este de fapt biserica noii paradigme? Cum funcţionează o astfel de biserică? În ce se deosebeşte ea de bisericile mai tradiţionale? Ce face ea bine? De ce creşte? Ce putem învăţa de la ea?

Mai întâi, trebuie să facem distincţia dintre megabiserici şi bisericile noii paradigme. Megabisericile sunt definite ca fiind acelea cu o participare la închinare în medie sau peste 2000 de persoane, însă aceste biserici uriaşe vin în tot felul de forme şi culori. Unele sunt mari centre de predicare şi învăţare, altele sunt carismatice, altele sunt doar ceva mai mult decât nişte cluburi sociale. Bisericile noii paradigme, pe de altă parte, sunt identificate printr‑o filozofie a slujirii concepută intenţionat pentru a produce o creştere numerică. În metodologiile lor de creştere a bisericii, se acordă mai multă atenţie strategiei de piaţă, tehnicilor de afaceri şi demografice, decât instruirii nou-testamentare. Aceasta nu e o critică în acest punct (deşi vom critica aceste tactici mai târziu), este o simplă observaţie. Citiţi literatura reprezentativă scrisă de experţii în creşterea bisericii (de ex. Biserica Condusă de Scopuri [The Purpose Driven Church], de Rick Warren din Saddleback; Comercializarea Bisericii [Marketing the Church], de George Barna şi Înăuntrul minţii lui Harry, care nu merge la biserică [Inside the Mind of Unchurched Harry], de Lee Strobel) şi veţi descoperi în aceste lucrări o mulţime de tehnici de marketing şi doar în treacăt referiri la cartea Faptelor Apostolilor (manualul de inspiraţie divină cu privire la creşterea bisericii), sau la alte pasaje din Scriptură.

Un articol interesant, de tipul celor care formulează sistemul noii paradigme, se găseşte în revista American Demographics (American Demographics, aprilie 1999, „Cum îmi aleg religia [Choosing My Religion],” pp. 60-65, de Richard Cimino şi Don Lattin). Merită să cităm câteva afirmaţii din acest articol, pentru că revista American Demographics pare să redea cel mai fidel dorinţele şi aspiraţiile americanilor. Conform acestei reviste, oamenii de azi declară că sunt: interesaţi de spiritualitate, nu de religie… În spatele acestei transformări stă căutarea după experienţa spirituală, o religie a inimii, nu a minţii. Este o exprimare religioasă care reduce importanţa doctrinei şi a dogmei, sărbătorind experimentarea directă a divinului – numit fie „Duhul Sfânt”, fie „conştiinţa cosmică”, sau „adevăratul eu”. Este practică şi personală, preocupată mai mult de reducerea stresului decât de mântuire, mai mult terapeutică decât teologică. Contează mai mult să te simţi bine, nu să fii o persoană mai bună. Trupul e la fel de important ca şi sufletul… Unii experţi în marketing au început să o numească „industria experienţei” (Ibid., p. 62).

„Membrilor acestor adunări”, cred autorii, „le pasă la fel de mult de serviciile de îngrijire a copiilor cât de puritatea doctrinară, acordă mai mare atenţie stilului muzical decât pregătirii teologice a pastorului” (ibid.). Dacă aceste lucruri sunt adevărate, care ar trebui să fie reacţia bisericii? Consultantul în marketingul bisericii, Richard Southern, ne încurajează să avem „o transformare esenţială a paradigmei în modul de funcţionare al bisericii, punând nevoile potenţialilor clienţi înaintea nevoilor bisericii instituţionale. Generaţia de după Al Doilea Război Mondial [ţinta inevitabilă a bisericilor noii paradigme] se gândeşte la biserici ca la supermarketuri, ei vor opţiuni, alegeri, avantaje… Numeroase sondaje de opinie arată că americanii sunt la fel de religioşi ca întotdeauna – poate chiar mai mult ca niciodată… Dar ceea ce este în declin e loialitatea americanilor faţă de o anume grupare religioasă sau faţă de tradiţie… În 1958 doar 1 din 25 americani şi‑au părăsit gruparea religioasă în care au crescut. Astăzi, mai mult de 1 din 2 au renunţat sau au plecat în altă parte… Megabisericile protestante au devenit răspunsul evanghelicilor la supermarketuri, promovând servicii de genul închinare, îngrijirea copiilor, cluburi de sport, grupuri de recuperare în 12 paşi a dependenţilor, şi locuri de parcare garantate” (Ibid., p. 63).

Rezultatul firesc în cazul liderilor bisericii, care absorb cu nesaţ o astfel de literatură, este că aceştia au început să folosească „studii demografice computerizate şi alte tehnici sofisticate de marketing pentru a umple bisericile” (Ibid., p. 62). Vestea bună e că nu contează ce crede o anumită biserică, pentru că „oricine poate învăţa aceste tehnici de marketing şi abordare. Nu trebuie să‑ţi schimbi teologia sau convingerile politice” (ibid.). Din această fântână de „adevăruri” demografice izvorăşte o întreagă industrie de experţi care predau tehnici de marketing a bisericii. Un astfel de expert este Christian A. Schwarz, directorul Institutului de Dezvoltare Naturală a Bisericii [The Institute for Natural Church Development]. Schwarz afirmă că între 1994 şi 1996, organizaţia sa a realizat „cel mai cuprinzător proiect de cercetare despre cauzele creşterii bisericii care a fost întreprins vreodată în biserica creştină… Mai mult de 1000 de biserici de pe toate cele cinci continente au fost implicate în acest studiu” (ABC‑ul dezvoltării naturale a bisericii [The ABC’s of Natural Church Development], de Christian A. Schwarz).

Din acest munte de date culese, Schwarz a observat opt caracteristici ale bisericilor care cresc. Acestea sunt: împuternicirea liderilor, slujirea orientată spre daruri, spiritualitatea entuziasmată, structurile funcţionale, închinarea înălţătoare, grupurile mici holistice, evanghelizarea orientată către nevoi şi relaţiile pline de dragoste. Mai târziu vom examina mai îndeaproape unele din aceste calităţi, însă în acest punct două lucruri ne interesează în mod deosebit. Schwarz afirmă că aceste principii funcţionează în orice biserică din lume şi că, dacă toate caracteristicile sunt prezente, aceste principii vor funcţiona de fiecare dată. „Fiecare biserică în care calitatea fiecăreia din aceste caracteristici a atins un anume nivel… este o biserică în creştere. Există un prag al calităţii – care poate fi reprezentat în termeni statistici exacţi – peste care o biserică va creşte întotdeauna” (ibid., p. 23).

O calitate cu o importanţă specială pentru bisericile în creştere din zilele noastre o reprezintă serviciile de închinare pline de entuziasm. Schwarz îşi întreabă cititorii: „Este serviciul de închinare o experienţă înălţătoare pentru cei care iau parte la el? Aceasta este domeniul care separă în mod clar o biserică în creştere de una care stagnează. Oamenii care participă la servicii de închinare înălţătoare declară în unanimitate că serviciul bisericii este – pentru unii creştini acesta e un cuvânt aproape eretic – ‘distractiv’” (ibid., p. 14).

Bisericile în creştere creează o atmosferă, un mediu distractiv. Astfel, distracţia a înlocuit sfinţenia ca scop al bisericii. Timpul petrecut într‑un mod plăcut a devenit criteriul unei biserici excelente, în creştere, pentru că distracţia şi spectacolul sunt cerute de consumatorii bisericii. Cu toate acestea, pasajele din Scriptură care încurajează bisericile să devină oaze de distracţie, după cum bănuiţi, din păcate lipsesc.

Hai să jucăm „Vrei să fii milionar”. Întrebare pentru 500.000 de dolari: Care biserică a fost o biserică în creştere în cartea Apocalipsa? Biserica din Laodicea (Apoc. 3:14-22), care se considera bogată şi nu avea nevoie de nimic, sau biserica din Smirna (Apoc. 2:8-11), care era descrisă ca săracă, în necazuri şi confruntată cu o mare persecuţie? Aveţi poate nevoie de un indiciu? Iată‑l: Dumnezeu a spus despre biserica din Laodicea că o va vărsa din gura Lui, însă despre biserica din Smirna a spus că va primi cununa vieţii. E confuz, nu‑i aşa? În mod clar, biserica în creştere nu era pe placul lui Dumnezeu, în timp ce biserica în necaz era. Merită să ne gândim la acest lucru în timp ce mergem mai departe.

Cine e liderul grupei noastre?

Încercarea de identificare a bisericilor noii paradigme, în ce priveşte doctrina sau gruparea religioasă din care fac parte, este o încercare de fixare a gelatinei pe perete – o problemă dificilă, în cel mai bun caz, iar în cel mai rău caz, e un lucru imposibil. Aceste biserici trebuie identificate pe baza filozofiei de creştere a bisericii, schiţată mai sus. Agenda bisericilor noii paradigme este stabilită de Willow Creek şi de cvasi-gruparea religioasă intitulată Asociaţia Willow Creek [WCA]. WCA este o vagă asociaţie a sute de biserici care şi‑au arătat interesul în metoda şi filozofia de creştere a bisericii prezentată de biserica comunităţii din Willow Creek. Toţi membrii WCA susţin că sunt evanghelici, grupările din care fac parte fiind diverse: prezbiterieni, luterani, baptişti, metodişti şi penticostali. În multe comunităţi, inclusiv în a noastră, membrii WCA cuprind atât biserici evanghelice cât şi liberale. Bisericile noii paradigme nu sunt unite de doctrină, ci de filozofie, o filozofie bazată pe principii conduse de piaţă.

Însă e oare o biserică condusă de piaţă un lucru atât de rău? Până la urmă, o mulţime de oameni par să fie mântuiţi iar bisericile sunt pline. Rick Warren prezintă filozofia noii paradigme într‑un mod pozitiv în cartea sa foarte populară Biserica Condusă de Scopuri [The Purpose-Driven Church]. Descriind slujirea bisericii din comunitatea Saddleback Valley, Warren demonstrează cu abilitate că multe principii de creştere a bisericii sunt pur şi simplu de bun simţ pe de o parte, iar pe de altă parte, ţin de o conducere hotărâtă şi agresivă. Multe din sugestiile lui Warren sunt excelente. Bisericile ar trebui să ţină seama de curăţenie şi atractivitate, unde vor parca vizitatorii şi cum se vor simţi aceştia atunci când ne trec pragul. Ar trebui să luptăm pentru excelenţă şi să dăm ce avem mai bun pentru a comunica adevărul lui Dumnezeu. Trebuie să dorim să creştem – însă în modul corect. Warren declară: „Fiecare biserică trebuie să devină mai fierbinte prin părtăşie, mai profundă prin ucenicizare, mai puternică prin închinare, mai largă prin slujire, mai mare prin evanghelizare (Biserica Condusă de Scopuri, de Rick Warren, p. 48).

Cine poate să nu fie de acord cu aceste cuvinte? Cine poate contrazice afirmaţia că bisericile au nevoie să ştie de ce există (scopul lor), canalizându‑şi energiile în acea direcţie, în loc să rătăcească fără ţel, aşa cum fac multe dintre ele? Iar în privinţa evanghelizării? Warren şi bisericile noii paradigme se pregătesc să‑i câştige pe cei pierduţi. În timp ce multe biserici îşi irosesc energia preţioasă în dezbateri cu privire la culoarea perdelelor din hol, bisericile din Saddleback şi Willow Creek îşi concentrează atenţia încercând să‑i aducă la Hristos pe cei care nu vin la biserică, cum sunt Harry şi Sam din Saddleback. Nu poţi decât să admiri felul în care pun accentul pe lucrurile cu adevărat importante. În acest scop, Willow Creek în particular, a făcut o pasiune din încercarea de înţelegere a celor nemântuiţi din jurul lor (Harry şi Mary care nu vin la biserică), pentru a le putea comunica Evanghelia cu şi mai mare eficacitate.

Cei din Willow Creek ştiu care sunt interesele şi pasiunile lui Harry, ţelurile şi problemele acestuia. Ei înţeleg cum funcţionează mintea lui şi fac tot ce le stă în putinţă ca să facă creştinismul relevant. Bisericile care cresc, o fac pentru că îşi concentrează atenţia în primul rând asupra celor pierduţi şi asupra vizitatorilor. Acestea nu sunt biserici care au devenit mulţumite de ele însele şi se complac într‑un mediu confortabil. Nici unul din aceste lucruri nu e greşit; problemele apar în detalii. După ce au ocolit Biblia, bisericile noii paradigme caută adesea noi surse pentru a‑şi dezvolta sistemele. Poate nici unei alte surse nu i se acordă atâta importanţă în bisericile „sensibile la căutători” câtă i se acordă lui George Barna şi Grupului de Cercetare Barna. Barna, replica bisericii pentru George Gallup [renumit statistician american, care a dat numele frecventelor sondaje de opinie realizate în prezent – n.trad], a aprins mai multe focuri în cercurile creştine prin cărţile sale, cum ar fi Broasca din ceainic [The Frog in the Kettle] şi Marketingul Bisericii [Marketing the Church]. Într‑una din cărţile sale recente, Marketingul Bisericii, pregătirea terenului pentru seceriş [Church Marketing, Breaking Ground for the Harvest], Barna declară că el, şi cei asemenea lui, au câştigat bătălia ideologică în legătură cu marketingul bisericii (p. 13,14). În alte cuvinte, doar acei câţiva lipsiţi de iniţiativă, imaginaţie şi entuziasm mai pot pune sub semnul întrebării validitatea strategiei de marketing. Marketingul, apropo, este definit de Barna ca fiind „un termen larg care cuprinde toate activităţile ce duc la un schimb de bunuri de aceeaşi valoare între două părţi de comun acord.”

În alte cuvinte, „activităţi precum reclamele, relaţiile publice, planificarea strategică, studiul audienţei, distribuirea produselor, colectarea de fonduri şi atribuirea de preţuri produselor, dezvoltarea unei declaraţii de viziune şi a unui serviciu de asistenţă a clienţilor, toate acestea sunt elementele marketingului. Când toate aceste elemente sunt combinate într‑o tranzacţie în care părţile implicate schimbă bunuri de valoare echivalentă, a avut loc un act de marketing” (p. 19).

Barna ne asigură că bisericile îşi vând (sau promovează) produsul în acelaşi fel în care supermarketul Wal‑Mart vinde pantofi iar Sears vinde unelte. Însă care e produsul bisericii? Ce încercăm să vindem consumatorilor? Acest produs trebuie promovat cu grijă, pentru că, spre deosebire de pantofii şi uneltele care atrag unii consumatori, Evanghelia este repulsivă, o nebunie pentru cei nemântuiţi (1Corinteni 1:18‑23).

Cum promovăm un astfel de produs? Schimbând ambalajul. Observaţi tehnica subtilă de atragere a clienţilor folosită de Barna în filozofia lui:

Slujirea, în esenţă, are acelaşi obiectiv ca şi marketingul – să împlinească nevoile oamenilor. Slujirea creştină, prin definiţie, împlineşte nevoile reale ale oamenilor oferindu‑le soluţii biblice pentru circumstanţele vieţii (p. 21).

Schimbând ambalajul slujirii creştine, inclusiv al mesajului Evangheliei, după cum vom vedea, Barna l‑a făcut atractiv. Dacă îi convingem pe oameni că Hristos a murit ca să le împlinească nevoile, se vor alinia în faţa uşilor noastre ca să ne cumpere produsul. Însă oare acesta e mesajul Evangheliei? Oare Barna doar a schimbat ambalajul, a înfrumuseţat „produsul” Evangheliei, sau i‑a înlăturat scopul şi valoarea? O întrebare importantă de care atârnă atât de mult – o întrebare la care merită să ne gândim în articolele noastre viitoare.

Tradus de Florin Vidu

Biserica condusă de piaţă https://www.rcrwebsite.com/market1.htm

https://ardeleanlogos.wordpress.com/biserica/biserica-condusa-de-piata-partea-1-gary-e-gilley/

Raport misionar Nicusor si Debora

download

Raport misionar Daniel și Simona

download

Mai jos puteți accesa linkul cu video-ul legat de începutul lucrării Discipleship Training Center (DTC).  VIDEO ( Parola: misiune.PIU )

https://www.us11.list-manage.com/track/click?u=9b8ee490cf0035069de8c79ae&id=86cc23ed27&e=bfdc674d95

De asemenea, video despre cum arata o zi din lucrarea Discipleship Training Center (DTC). VIDEO ( Parola: misiune.PIU )

https://www.us11.list-manage.com/track/click?u=9b8ee490cf0035069de8c79ae&id=e1cedf57bb&e=bfdc674d95

Adunarea în case, Biserică şi Uniune de Biserici Rostul fiecăreia  de Iosif Ţon

Pagina de Teologie

Iosif Ton

Adunarea în case, Biserică şi Uniune de Biserici

Rostul fiecăreia  de Iosif Ţon

 Primii creştini se adunau în case şi adunarea dintr-o casă a primit repede denumirea de „Biserica ce se adună în casa lor” (Romani 16:5), „Biserica din casa lor (1 Corinteni 16:19), „Biserica din casa lui” (Coloseni 4:15), sau „Biserica din casa ta” (Filimon 2).

Bisericile acestea au simţit de la început că trebuie să fie o legătură între ele. Legătura iniţială o făceau apostolii care circulau dintr-una într-alta şi duceau ştiri despre celelalte Biserici şi organizau strângere de ajutoare de la unele pentru altele.

În primele două secole, legătura dintre Biserici se realiza la nivelul acesta. În secolul al doilea au apărut curente teologice diferite şi Bisericile tindeau să se asocieze la unul sau la altul dintre aceste curente, cum au fost montanismul sau gnosticismul

Abia în secolul al treilea unele biserici centrale, sau mai de grabă conducătorii din aceste Biserici, au început să pretindă dreptul de conducere asupra celorlalte (Roma, Constantinopol).

Tot în secolul al treilea au apărut asocieri de Biserici care  de regulă şi-au luat numele după un conducători: donatiştii de la Donatus), novaţienii (de la Novatian), etc.

După ce Constantin a dat edictul de recunoaştere a creştinismului ca religie legală în imperiul roman (anul 313 d.Cr.), treptat, treptat împăraţii romani şi-au luat tot mai multe atribuţii de conducere, până când creştinismul a devenit religie de stat, totalmente sub conducerea împăratului. Desigur, aceasta a fost cea mai mare tragedie a creştinismului.

Un aspect al acestei tragedii a fost persecutarea oricărei mişcări care nu accepta conducerea Episcopului de Roma, sau a Episcopului de Constantinopol (rivalitatea între cele două centre de conducere a apărut chiar de la începutul dominaţiei imperiale asupra creştinismului). Primii care au fost persecutaţi au fost donatiştii. Dar apoi au apărut ici şi acolo alte mişcări ale unor Biserici care refuzau să accepte deviaţiile de la creştinismul noutestamental pe care le impunea împăratul sau papa sau patriarhul.

Odată cu Reforma (1517), mişcările care s-au desprins de romano-catolicism au avut tendinţa să iţi ia, sau să le fie dat de alţii, numele conducătorului lor: luteranişti, calvinişti, menoniţi (una dintre ramurile anabaptiştilor), etc.

Toate aceste mişcări au simţit nevoia să se lege laolaltă şi astfel să-şi definească identitatea şi să coopereze pentru a putea merge înainte.

Organizaţiile acestea suprabisericeşti au avut înainte de toate funcţia de autodefinire şi apoi de interajutorare şi de călăuzire. Ele şi-au definit crezul prin diferite „Mărturisiri de credinţă” şi şi-au formulat modul de închinare si de funcţionare ca Biserici.

Una dintre tendinţele ulterioare a fost aceea de a se osifica în formele stabilite de întemeietori. Ceea ce au decis aceştia a devenit „tradiţia” acestei mişcări sau a acestui cult. Lucrul acesta este inerent oricărei asocieri umane şi el este inevitabil. Generaţiile următoare se vor putea simţi încătuşate de aceste tradiţii sau „legi omeneşti” şi vor căuta să le schimbe. Aşa apare conflictul dintre generaţii şi lupta pentru „a rămâne ce am fost” sau „a ne schimba, a ne înnoi.” Unii, fiindcă văd că nu pot face schimbarea dorită de ei, ies din cultul acela şi, ori rămân izolaţi pe viaţă, ori creează o nouă mişcare, care devine în final un nou cult.

Un aspect modern al acestui fenomen este ceea ce s-a întâmplat în ultimii cincizeci de ani între baptiştii din America. Unora nu le-a plăcut direcţia în care merge Southern Baptist Convention (aşa se numeşte cea mai mare Uniune baptistă din Statele Unite, cu 17 milioane de membri), au ieşit din Convenţie şi s-au declarat Biserici independente.

Dar aceste Biserici „independente” au simţit repede nevoia de a veni laolaltă ca să se definească împreună, să aibă părtăşie, să aibă o revistă a lor, să aibă un Seminar al lor, etc. Şi? Ei n-au spus că fac o nouă Convenţie, sau Uniune, ci au făcut un „Fellowship of Independent Churches” (adică „ Părtăşia sau Asociaţia Bisericilor Independente”), şi sunt acum câteva asemenea părtăşii sau asociaţii. Vreau să vă spun că într-unele dintre ele se manifestă un mult mai mare autoritarism decât în Convenţia Baptistă de Sud!

Nevoia de asociere a Bisericilor este un fapt al vieţii. Când mai multe Biserici ies dintr-un cult sau dintr-o uniune, ele simt foarte repede nevoia aceasta de a se strânge laolaltă.

Să definim acum câteva noţiuni în mişcarea baptistă din România.

În primul rând, ce este o Biserică locală.

Definiţia cea mai simplă este aceasta: „Un grup de credincioşi care l-au mărturisit pe Domnul în apa botezului şi care, sub îndemnul şi călăuzirea Duhului Sfânt decid să se constituie împreună într-o Biserică locală; care îşi aleg o conducere (diaconi, prezbiteri, pastor) care să zidească sufleteşte Biserica, să facă actele de cult (botezul, Cina Domnului, cununia, binecuvântarea copiilor, înmormântarea, etc.) şi care să facă disciplina în Biserică.”

Principiul fundamental baptist este că această Biserică locală este suverană peste viaţa ei internă şi că nimeni din afara ei nu se poate amesteca în viaţa ei internă.

Trebuie să facem distincţie între Biserica locală şi Biserica universală. Aceasta din urmă este constituită din totalitatea celor mântuiţi prin Domnul Isus din toate timpurile, adică din cei care deja sunt în ceruri şi din toţi cei mântuiţi care sunt acum în viaţă pe pământ.

Trebuie să fim conştienţi că sunt culte în care cultul este considerat Biserică. Aşa este „Biserica Ortodoxă Română”, „Biserica Romano-catolică”, şi „Biserica Adventistă de ziua a şaptea.”

Să înţelegem bine: la adventişti, cultul întreg este „Biserica Adventistă”. Conducătorul cultului numeşte pastorii, el îi transferă la alte „comunităţi” (tot la cinci ani). Ceva similar este şi la cultul penticostal numit „Church of God” (Biserica lui Dumnezeu). Şi aici, preşedintele cultului are prerogative de pastor al întregului cult. Un aspect interesant al lor este că atunci când o adunare locală îşi construieşte clădire de Biserică, aceasta devine proprietatea cultului (deci, a Bisericii Church of God) nu a adunării locale. Există un alt cult penticostal numit „The Assemblies of God” (Adunările lui Dumnezeu), care şi-a dat această denumire tocmai pentru a arăta că ei cred că adunarea locală este Biserica, iar cultul este doar asociaţia acestor Adunări ale lui Dumnezeu.

În ultima vreme a apărut şi la noi ideea de adunări în case. Nimeni nu-i opreşte să o facă. Problema este că, mai de vreme sau mai târziu, aceste adunări în case simt nevoia să ce organizeze pentru a putea intra în întreaga viaţă de Biserică.

Unii spun: „Eu fac parte numai din Biserica universală.” Un ora dintre cei ce mi-au spus acest lucru, eu le-am pus întrebarea: „ Domnul Isus mă învaţă că dacă tu îmi greşeşti şi eu nu pot rezolva problema intre mine şi tine si cu încă unul sau doi alţi fraţi, să te spun Bisericii; cărei Biserici sa te spun dacă tu nu faci parte din nici o Biserică?”

Este observaţia mea pastorală că cei care nu vor să fie parte dintr-o Biserică locală sunt oameni care au probleme de integrare şi probleme de subordonare: ei nu sunt capabili să trăiască într-o comuniune frăţească şi nu se pot supune autorităţii acelei comunităţi şi autorităţii conducătorilor ei. Aceasta este o problemă spirituală foarte serioasă. Domnul Isus ne cheamă să murim faţă de noi înşine. Chemarea aceasta cuprinde în ea şi moartea faţă de dorinţa mea de independenţă şi de nesupunere şi acceptarea să mă aşez sub autoritatea unei Biserici locale!

Din moment ce un grup de credincioşi, sub călăuzirea Duhului Sfânt, decid să se constituie într-o Biserică, apar imediat o serie de probleme, prin faptul că ei trebuie să aibă o casă de adunare (adunarea intr-o casă familială nu se poate face cu caracter permanent şi, mai ales, atunci când creşte numărul celor care iau parte la adunare), trebuie să-şi deschidă cont la bancă, etc. Şi cu aceasta apare nevoia de a se înregistra la autorităţi ca Biserică. Lucrul acesta nu poate fi evitat din moment ce adunarea creşte şi capătă o viaţă activă!

În Statele Unite, orice Biserică nou formată se poate înregistra la autorităţile locale şi acestea îi acordă statutul de Biserică pe baza Statutului pe care si l-a formulat ea singura.

În România, legiuitorul a considerat că statutul de Biserică nu-l poate acorda un judecător sau orice alt funcţionar care nu ştie ce este aceea Biserică. De aceea, legiuitorul a decis că statutul de Biserică trebuie să-l determine unul dintre cultele recunoscute de lege. Adică, atunci cant te-ai constituit într-o Biserică, te adresezi cultului cu care crezi la fel si ceri acestuia să-ţi dea statutul de Biserică. Cultul acela te examinează, şi dacă decide că eşti Biserică după accepţiunea cultului, îţi acordă Statutul de Biserică şi îţi dă Autorizaţia de funcţionare ca Biserică.

Dacă grupul care s-a constituit în Biserică nu vrea să se afilieze unui cult, legiuitorul a lăsat o uşă deschisă: grupul se poate înregistra la Judecătoria locală ca „asociaţie religioasă.” Sunt deja Biserici independente la noi care funcţionează ca asociaţii religioase, dar ele sunt lipsite de anumite drepturi pe care le au Bisericile. De exemplu, nu primeşti autorizaţie de a construi o „biserică”, ci numai „o sală de conferinţe”, sau aşa ceva.

Cel care la masa rotundă se prezintă drept „Evanghelistul” ne-a arătat ca o mare descoperire că ei se adună în case, că nu au clădiri de biserici şi că aşa este mult mai bine. Prezicerea pe care le-o fac eu este că mai de grabă sau mai târziu, când aceste adunări în case cresc numeric (şi dacă nu cresc sunt născute moarte) simt neapărat nevoia să se constituie în Biserici şi apoi, ca să funcţioneze legal într-un stat guvernat de legi, trebuie să se înregistreze ca să capete dreptul de a funcţiona legal.

Am arătat apoi că înregistrarea se face ori la o judecătorie, ca „asociaţie religioasă”, ori la un cult, ca să capete statutul de „Biserică.” Prin înregistrarea la un anumit cult, Biserica aceea devine parte din cultul acela şi trebuie să funcţioneze sub Mărturisirea de credinţă şi Statutul de funcţionare ale acelui cult.

Să revenim la natura Uniunii Baptiste.

Nu există nimic rău în dorinţa unui grup de Biserici să se asocieze într-o Uniune de Biserici. Mai ales atunci când aceste Biserici îşi scriu ele însele Statutul de funcţionare a Uniunii Baptiste. În acest statut, ele definesc natura Uniunii, funcţiile Uniunii şi modul de desfăşurare a activităţilor Uniunii. Bisericile baptiste din toată lumea, atunci când se asociază într-o Uniune au grijă să dea Uniunii atribuţii numai care nu privesc viaţa internă a unei Biserici, în aşa fel încât Biserica locală să fie întotdeauna „ea însăşi.”

Există Biserici slabe, sau Biserici care trec prin conflicte interne care depăşesc puterea de rezolvare a acelei Biserici. Când Bisericile au scris Statutul Uniunii, ele au prevăzut şi acest caz, şi au stipulat în Statut că în cazul acela Biserica (sau grupul majoritar din Biserică) poate cere Uniunii să trimită un pastor sau un grup de pastori care să participe la Adunarea generală a Bisericii şi să slujească acolo ca mediator sau mediatori şi îndrumători. Aşa ceva s-a întâmplat la Biserica Providenţa din Oradea.

Organizarea Bisericilor într-o Uniune este o necesitate şi Uniunea şi-a demonstrat de-a lungul anilor importanţa ei.

Discuţia care se poartă chiar acum în Uniunea baptistă este referitoare atribuţiile sau funcţiile Uniunii. Am arătat în Scrisoarea mea deschisă faptul că există astăzi tendinţa de a se limita rostul Uniunii numai la acela de reprezentare a Bisericilor şi a cauzelor lor în faţa autorităţilor. Eu am arătat câte alte funcţii ar trebui să aibă Uniunea.

Într-o societate liberă şi democratică, asemenea discuţii sunt libere, necesare şi binefăcătoare. Pastorii şi delegaţii la adunările zonale (numite „Comunităţi de Biserici”) vor dezbate cu siguranţă această problemă şi vor face propuneri pe această temă. Congresul anual al Uniunii poate oricând să discute aceste propuneri şi poate să ia deciziile pe care majoritatea le crede necesare.

Nu este nimic rău în a discuta public aceste probleme şi a face sugestii şi propuneri, atâta vreme cât le facem într-un mod civilizat şi cu o atitudine pozitivă şi creatoare. Dar trebuie să ştim că noi nu avem nici o putere de decizie. Aceasta o au numai delegaţii la adunările Comunităţilor de Biserici şi delegaţii la Congresul Uniunii.

În orice organizaţie umană există şi probleme şi orice asemenea organizaţie poate să apuce pe căi greşite. De exemplu, uneori anumiţi conducători ai Uniunii sau ai Comunităţilor îşi pot asuma drepturi mai mari decât le acordă Statutul şi pot lua decizii care sunt în detrimentul Bisericilor. Fiind oameni, când cineva este pus într-o poziţie de conducere, întotdeauna există ispita de a deveni dictator, de a-şi impune voinţa, de a crea o atmosferă de teamă de represalii.

Oamenii spirituali din Uniune trebuie să ştie atunci cum să trateze problema, „cu Duhul Blândeţii”, şi să biruie prin puterea Duhului Sfânt şi nu prin metodele firii pământeşti. Totul depinde aici de maturitatea spirituală atât a conducătorilor de la anumite nivele cât şi de maturitatea spirituală a membrilor Bisericilor.

În cazuri ca acestea apar cei care luptă cu metodele firii pământeşti şi aceştia sunt cei care produc dezbinarea, produc multe răni spirituale şi produc chiar moartea spirituală a multora.

Încă odată, în organizaţii în care sunt oameni, probleme apar tot timpul. Maturitate spirituală înseamnă să înţelegi care este problema şi să ştii cum să o discuţi în mod principial şi cum să o rezolvi după Cuvântul lui Dumnezeu şi cu metodele Duhului Sfânt.

A fi sau a nu fi într-o uniune de Biserici? Răspunsul la această întrebare nu se găseşte în Biblie, dar încă în perioada apostolilor s-a văzut nevoia de legături strânse între toate Bisericile. Atunci, întrebarea nu mai este dacă să creăm o uniune sau să nu o creăm, ci doar ce natură trebuie să aibă acea uniune. În ceea ce am scris mai sus am arătat deja câteva jaloane referitor la natura unei asemenea uniuni.

Cineva m-a acuzat că aş cere sau aş căuta realizarea unei treziri spirituale a Uniunii baptiste. Oricine citeşte cu atenţie scrisoarea deschisă pe care am adresat-o Uniunii baptiste va vedea că nu am exprimat o asemenea chemare. Uniunea baptistă este o structură organizatorică şi, ca atare, ea nu poate fi „trezită spiritual”. Trezirile spirituale au început totdeauna printr-un om sau printr-un grup mic de oameni şi, de obicei, a cuprins o anumită Biserică, de la care s-a răspândit şi la alte Biserici.

În toate trezirile spirituale au apărut şi exagerări şi unele dintre acestea au deversat mişcarea aceea de trezire şi au dus-o către abateri de la doctrinele acceptate şi uneori direct la erezii. Iată de ce, trezirile spirituale au stârnit întotdeauna şi opoziţie, uneori de la conducătorii cultului în care a apărut acea trezire.

Una dintre funcţiile Uniunii baptiste este să vegheze la puritatea doctrinară a Bisericilor care o alcătuiesc. De aceea i s-a acordat Uniunii – prin Statut – prerogativa de a exclude din cult o Biserică care se abate de la Mărturisirea de credinţă a cultului.

Pe de altă parte, conducerea Uniunii, văzând că o anumită trezire spirituală care a apărut într-o Biserică este sănătoasă din punct de vedere al doctrinei, o poate încuraja şi sprijini şi o poate recomanda şi altora.

Mai mult, Uniunea baptistă poate crea cadrul şi condiţiile pentru apariţia unei treziri spirituale.

Membrii Bisericilor şi pastorii doritori de trezire spirituală nu trebuie să se aştepte, însă, ca aceasta să vină de la centru, aşa cum mulţi sunt obişnuiţi ca totul să ne vină de la structurile centrale sau instituţionale.

Una dintre cele mai frumoase rugăciuni pentru trezire spirituală este aceasta:

„Doamne, te rog în Numele Domnului Isus să trimiţi în Biserica noastră o trezire spirituală; şi, Doamne, Te rog să începi această trezire cu mine însumi! Amin”.

http://publicatia.voxdeibaptist.org/teologie_iun07.htm

DIVIZIUNILE BIBLIOLOGIEI – PARTEA 2: REVELAŢIA RĂSCUMPĂRĂTOARE -Doctrina Cuvântului – de Samuel Waldron

download

PARTEA 2: REVELAŢIA RĂSCUMPĂRĂTOARE

SECŢIUNEA 1: INTRODUCEREA EI – TERMINOLOGIA BIBLICĂ

Orice introducere în terminologia biblică trebuie să înceapă numai amintind faptul că există o materie vastă care trebuie să fie tratată. Aceasta nu ar trebui să ne surprindă. Chiar subiectul materie al Bibliei este revelaţia răscumpărătoare. De aici, există o abundenţă de termeni folosiţi cu referire la revelaţie.

I. O vedere de ansamblu a terminologiei biblice.

A. Vechiul Testament

În ciuda a ceea ce s-a spus mai sus, în Vechiul Testament există doar un cuvânt principal de studiat. Este rădăcina, GALAH ().

1. Înţelesul de bază: a dezveli, a îndepărta, a dezvălui

Acest cuvânt este folosit cu privire la transportarea Israelului în captivitate (Amos 1:5; 5:5); despre descoperirea goliciunii cuiva (Levitic 18:6-19); descoperirea urechii sau a ochiului cuiva (cu alte cuvinte sa le facă ceva de cunoscut sau să le descopere ceva) (1 Samuel 20:2, 12, 13; Numeri 24:4, 16); şi despre revelaţia fără metafora de mai sus (Isaia 40:5; 53:1).

2. Înţelesul relevant: descoperirea

GALAH înseamnă a descoperi ceva în sensul de a-l descoperi, dezveli, sau a-l arăta. Conform acestor texte ca ilustraţii (Ieremia 32:11; Isaia 49:9; 1 Samuel 14:8).

3. Diferitele utilizări

El este folosit atunci când un om îi descoperă ceva altui om (Proverbe 18:2); Dumnezeu îi descoperă ceva omului (Iov 12:22) şi când omul îi arată ceva lui Dumnezeu (Ieremia 11:20; 20:12).

4. Textele ieşite din comun privitoare la revelaţia divină

Observaţi Amos 3:7; 1 Samuel 2:27; 3:21; Iov 33:16; 12:22; Isaia 22:14; Isaia 40:5; Isaia 53:1, 56:1; Psalmul 98:2; Ieremia 33:6; Psalmul 119:18; Daniel 10:1. Observaţi şi în haldeul, Daniel 2:19, 22, 28, 29, 30.

B. Noul Testament

1. APOKALUPTOO () şi APOKALUPSIS ()

Această rădăcină este principala traducere a lui GALAH în secolul 70.

a. Înţelesul de bază

1) Verbul: descoperire, arătarea

2) Substantivul: revelaţie, dezvăluire

b. Utilizări semnificative

1) Este folosit cu privire la dezvăluirea publică a gândurilor şi a acţiunilor oamenilor (1 Corinteni 3:13; Luca 2:35, 12:2; Matei 10:26).

2) Este folosit cu privire la actualizarea şi manifestările istorice ale evenimentelor din jurul celei de-a doua veniri.

a) A doua venire în sine (Luca 17:30; 1 Corinteni 1:7).

b) Despre gloria fiilor lui Dumnezeu (Romani 8:18, 19; 1 Petru 5:1).

c) Despre judecată (Romani 2:5 conform 1 Corinteni 3:13).

d) Despre apostazie şi antihrist (2 Tesaloniceni 2:3, 6, 8).

3) Despre actualizarea istorică şi manifestarea răscumpărării.

a) În evenimentele răscumpărării (Romani 16:25, 26; Galateni 3:23).

b) În descoperirile făcute apostolilor (Galateni 1:16; Efeseni 3:3, 5).

c) În predicarea epocală a evangheliei tuturor naţiunilor (Romani 1:17 conform 16:25).

d) În iluminaţia reală a indivizilor (Ioan 12:38; Filipeni 3:15; Luca 2:32; Efeseni 1:17; 1 Corinteni 2:10).

e) În darurile speciale ale Duhului (1 Corinteni 14:26, 30; 2 Corinteni 12:1, 7; Galateni 2:2; 1 Corinteni 2:10?).

4) Despre revelaţia mâniei lui Dumnezeu în descoperirea naturală (Romani 1:18, 19).

2. PHANEROOO (); PHANEROOSIS (); PHANEROS ()

Acest cuvânt este traducere rară a lui GALAH în secolul 70.

a. Înţelesul (înţelesurile) de bază

1) Verb: a descoperi, a face cunoscut, a arăta

2) Substantiv: dezvăluire, anunţ

3) Adjectiv: vizibil, clar, deschis, simplu, evident, cunoscut, observaţia publică, deschisă.

b. Utilizări semnificative

1) Este folosit cu privire la manifestarea gândurilor, acţiunilor şi a caracterelor oamenilor (1 Corinteni 3:13; 11:19; 1 Ioan 2:19; 3:10; Ioan 3:21; Marcu 4:22, 2 Corinteni 5:10, 11).

2) Este folosit cu privire la manifestarea Creatorului în revelaţia naturală (Romani 1:19).

3) Este folosit cu privire la arătările după înviere ale lui Isus (Marcu 16:12, 14; Ioan 21:1, 14).

4) Este folosit cu privire la dezvăluirile înconjurătoare ale celei de-a doua veniri a lui Hristos (1 Corinteni 4:5; Coloseni 3:4; 1 Petru 5:4; I Ioan 2:28, 3:2; Apocalipsa 15:4).

5) Este folosit cu privire la dezvăluirile răscumpărării în Hristos –

a) Prin evenimentele sale (Ioan 1:31, 2:11; Romani 3:21, 16:26; Coloseni 1:26; 1 Timotei 3:16; 2 Timotei 1:10; Evrei 9:26; 1 Petru 1:20; 1 Ioan 1:2; 3:5, 8, 4:9).

b) Prin predicarea ei (2 Corinteni 2:14; 4:10,11; Coloseni 4:4; Tit 1:3; 2 Corinteni 4:2).

6) Este utilizat cu privire la dezvăluirile speciale ale Duhului care sunt (sau întemeiază) darurile Duhului (1 Corinteni 12:7).

3. GNOORIDZOO ()

a. Înţelesurile de bază:

1) A face cunoscut, a descoperi

2) A cunoaşte (Filipeni 1:21)

b. Utilizări semnificative

1) Isus l-a făcut pe Tatăl cunoscut ucenicilor (Ioan 15:15, 17:26, conform () în Ioan 17:6).

2) Dumnezeu a făcut de cunoscut taina lui Hristos oamenilor (Romani 16:26; Efeseni 1:9, 3:3,5, 6:19; Coloseni 1:27).

3) Hotărârea lui Dumnezeu de a-şi face de cunoscut puterea şi mânia Sa şi bogăţiile harului (Romani 9:22, 23)

4) Dumnezeu a făcut de cunoscut întruparea prin îngeri (Luca 2:15).

4. Altă terminologie a Noului Testament

a. PHAINOO (() înseamnă a străluci sau a apărea (Matei 24:27,30; Ioan 5:35; Filipeni 2:15; 2 Petru 1:19; 1 Ioan 2:8).

b. EPIPHAINOO (() care înseamnă a străluci, a apărea (Luca 1:79; Tit 2:11, Tit 3:4).

c. EPIPHANEIA () care înseamnă o apariţie sau o înfăţişare. În Noul Testament acest cuvânt este folosit întotdeauna cu privire la a doua venire.

d. DEIKNUMI () care înseamnă (1) a arăta, a indica, a face cunoscut; (2) a explica, a dovedi.

e. DEILOOO ()care înseamnă a dezvălui, a face clar, a arăta (1 Corinteni 3:13; Evrei 9:8; 12:27; 1 Petru 1:11, 14).

f. EXEIGEOMAI ()care înseamnă a explica, a interpreta, a spune, a raporta, a descrie (Ioan 1:18).

g. CHREIMATIDZOO ()care înseamnă (1) când este folosit cu privire la Dumnezeu: a comunica o revelaţie; (2) a purta un nume, a fi chemat sau numit (Matei 2:12, 22; Luca 2:26; Fapte 10:22; Evrei 8:5, 11:7, 12:25).

h. CHREIMATISMOS ()care înseamnă a afirmaţie divină sau un răspuns (Romani 11:4).

i. ENDEIKNUMI ()care înseamnă a arăta sau a demonstra (Romani 2:15; 9:17, 22; Efeseni 2:7; 1 Timotei 1:16).

j. ENDEIXIS ()care înseamnă dovadă sau probabil o demonstraţie (Romani 3:25, 26).

k. EMPHANIDZOO () (1) care înseamnă a dezvălui sau a face cunoscut (Ioan 14:21, 22).

l. PHOOS ()care înseamnă lumină.

1) Isus este lumina (Ioan 1:4, 5, 7, 8, 9; 3:19, 20, 21; 8:12; 9:5; 11:9, 10; 12:35, 36, 46; 1 Ioan 1:5, 7; 2:8, 9, 10; Efeseni 5:8).

2) Dumnezeu este lumina (Iacov 1:17; 1 Ioan 1:5).

3) Ucenicii sunt lumini (Matei 5:14, 16; Efeseni 5:8).

4) Mântuirea este lumină (Luca 2:32; Matei 4:16; 1 Petru 2:9; Fapte 13:47, 26:13, 23).

m. PHOOSTEIR ()care înseamnă o lumină (cu alte cuvinte un corp care dă lumină sau o stea) (Filipeni 2:15).

n. PHOOSPHOROS ()care înseamnă care poartă sau dă lumină şi se referă şi la luceafăr (2 Petru 1:19).

o. PHOOTIDZOO ()care înseamnă a lămuri sau a ilumina (Ioan 1:9; 1 Corinteni 4:5; Efeseni 1:18; Efeseni 3:19; 2 Timotei 1:10; Evrei 6:4, 10:32).

p. PHOOTISMOS ()care înseamnă iluminare, lămurire, lumină(2 Cor. 4:4, 6).

II. Observaţii în terminologia biblică

A. O revelaţie divină are pentru materia ei sau ca şi conţinut lucrurile cunoscute de Dumnezeu, dar necunoscute de oameni, cum ar fi, secrete or taine (Daniel 2:22, 28, 29, 47). Nu sunt prezente idei panteiste.

B. Revelaţia divină include comunicarea simplă, verbală a informaţiei. Observaţi folosirea specială a lui în Luca 2:15; Efeseni 3:3-5 şi Romani 1:17, 16:25.

C. Revelaţia divină nu este doar o comunicare verbală, ci implică actualizarea istorică şi manifestarea realităţilor care formează conţinutul ei. (2) Pentru a sprijini această notă sigură de vocabularul biblic cheie: GALAH, APOKALUPTOO, şi PHANEROOO iată câteva din textele biblice cheie: Isaia 56:1; Psalmul 98:2; Ieremia 33:6. Trebuie să considerăm mai multe implicaţii ale declaraţiilor de mai sus.

(1) Aceasta subliniază legătura inseparabilă dintre gândul biblic al revelaţiei şi al răscumpărării. Nu numai că revelaţia însoţeşte răscumpărarea, răscumpărarea este revelaţie (Galateni 3:23; Romani 16:25?; Romani 3:21; 1 Petru 1:20; 1 Ioan 1:2; 3:5, 8). Isus a venit să aibă de-a face cu păcatul în apariţia şi în manifestarea sa. Conform Romani 9:22,23; Tit 2:11; 3:4? Nu doar proclamarea răscumpărării, ci actualizarea ei în evenimentele răscumpărătoare este revelaţie.

(2) Aceasta ne conduce spre ideea că revelaţia constă într-un complex cuvânt-faptă. Scripturile nu sunt doar un cod de legi, sau un catehism de doctrine, ci o înregistrare a unei interpretări a faptelor răscumpărătoare ale lui Dumnezeu. Revelaţia este deopotrivă cuvânt şi faptă.

(3) Conceptul revelaţiei ca o actualizare şi manifestare istorică înseamnă că revelaţia răscumpărătoare în Hristos a preexistat în sfatul divin, în Scripturile profetice şi în Logos-ul preexistent al lui Dumnezeu. Pentru această preexistenţă în sfatul divin şi în Scripturile profetice vezi Romani 16:25, 26; 1 Corinteni 2:6-10; Coloseni 1:26, 27; 2 Timotei 1:10; Tit 1:3; 1 Petru 1:20; Efeseni 1:9, 3:5. Aceste două idei nu sunt antitetice, ci complementare – fiecare o implică pe cealaltă. Nu este surprinzător că scopul veşnic al lui Dumnezeu era sugerat în Scripturile profetice. Această legătură strânsă explică şi uşurează dificultatea deciziei în unele cazuri dacă sfatul veşnic sau Scripturile profetice sunt avute în vedere.

Conceptul revelaţiei ca o actualizare şi manifestare istorică este legat de preexistenţa Logos-ului ca sumă a revelaţiei lui Dumnezeu faţă de om. Observaţi în special 1 Ioan 1:2; 1 Timotei 3:16; conform Ioan 1:14-18; Evrei 9:26; 1 Petru 1:20; 1 Ioan 3:5, 8.

D. Revelaţia răscumpărării divine nu este limitată la cuvintele sau faptele răscumpărătoare ale lui Dumnezeu în prima sau a doua venire a lui Hristos. Revelaţia divină include revelaţia mântuitoare a lui Hristos pentru indivizi. Spectrul revelaţiei se extinde prin lucrarea lui Hristos, iluminarea apostolilor pentru lucrarea lor specială, predicarea mondială a evangheliei [Această predicare devine epocală în sine (Romani 16:25; Tit 1:3; Matei 24:14; Luca 24:47).], împărţirea darurilor speciale bisericii, şi nu se termină fără revelaţia mântuitoare a lui Hristos faţă de indivizi. Conform Ioan 12:38; Filipeni 3:15; Luca 2:32; 1:79; Efeseni 1:17; 1 Corinteni 2:10; 2 Corinteni 4:2-6. Revelaţia se încheie cu revelaţia mântuitoare a lui Hristos faţă de oameni. Desigur, aceasta este aşa deoarece revelaţia în această problemă a scopului amabil al lui Dumnezeu de a mântui (2 Timotei 1:9-10; Efeseni 1:9).

Desigur, această mântuire este spre finalul revelaţiei gloriei lui Dumnezeu pentru tot universul (Efeseni 3:10). Acest scop controlor al revelaţiei răscumpărătoare cere disponibilitatea revelaţiei până la sfârşitul erei.

E. Revelaţia definitivă a lui Dumnezeu în Hristos rezultă în manifestarea publică a gândurilor, inimilor, acţiunilor şi caracterelor oamenilor. Această revelaţie rezultantă a oamenilor este desăvârşită la a doua venire (1 Corinteni 3:13; 2 Corinteni 5:10). Totuşi, aceasta a început cu prima venire a lui Hristos (Luca 2:35, conform 2:32; Luca 12:2) şi continuă în acţiunea evangheliei (1 Corinteni 11:19; 1 Ioan 2:19; 3:10; Ioan 3:21, conform v. 19.) Conform 1 Timotei 5:24, 25.

F. Revelaţia divină este mediată şi întrupată prin Isus Hristos. Conform utilizării ei în Ioan şi în 2 Corinteni 4:4-6. Dacă o anumită exegeză a lui Ioan 1:4 şi 9 este corectă, Ioan învaţă că Logos-ul este şi el sursa luminii sau a revelaţiei creaţiei. Astfel, întreaga revelaţie îşi găseşte mediatorul ei în Fiul lui Dumnezeu.

SECŢIUNEA 2: RELAŢIILE EI

I. Relaţia ei cu revelaţia în general

Folosirea termenului revelaţie mântuitoare cere o anumită explicare a relaţiei dintre revelaţia mântuitoare şi revelaţia în general. Cât despre conceptul revelaţiei, tot ceea ce a fost spus despre caracterul principial, intenţional şi analogic al revelaţiei rămâne adevărat şi despre revelaţia răscumpărătoare în toate fazele şi formele ei. Revelaţia conţinută în Biblie este principială, intenţională şi analogică. Cât despre categoriile revelaţiei, este necesară o explicaţie mai lungă. Revelaţia răscumpărătoare este echivalentul revelaţiei legământului după cădere.

REVELAŢIA CREAŢIEI ÎNAINTE ŞI DUPĂ CĂDERE
_____________________________________________________________________________

REVELAŢIA LEGĂMÂNTULUI RĂSCUMPĂRĂTOR DINAINTE DE CĂDERE

CĂDEREA

Folosirea unui termen caracteristic special pentru revelaţia legământului de după cădere este justificată de trei motive. (1) Singura formă în care posedăm în mod autoritar revelaţia legământului acum după cădere este forma revelaţiei răscumpărătoare. Singura înregistrare a revelaţiei legământului dinainte de cădere este în acea revelaţie răscumpărătoare. (2) Revelaţia creaţiei nu este nici ea neschimbată de cădere. Ea este acum şi revelaţia mâniei şi a harului comun a lui Dumnezeu şi tot aşa este şi contextul revelaţiei răscumpărătoare (Romani 1:18; 2:4; Fapte 14:15-17). (3) Revelaţia răscumpărătoare, în ciuda revelaţiei legământului de după cădere care continuă, presupune o proeminenţă şi întruchipează elemente neadevărate despre revelaţia legământului după cădere. Există patru gânduri care subliniază aceasta. Primul, revelaţia răscumpărătoare este acum sursa iniţială, fundamentală şi regulatoare a cunoaşterii adevărate şi efective a lui Dumnezeu. Al doilea, revelaţia răscumpărătoare re-publică principalele linii ale revelaţiei creaţiei pe care revelaţia legământului de dinainte de cădere doar o presupune. Al treilea, revelaţia răscumpărătoare este diferită de revelaţia legământului de dinainte de cădere, care acum descoperă răscumpărarea şi calea de restaurare pentru omul căzut. (3) Desigur, există o anumită paralelă între revelaţia legământului de dinainte şi de după legământ. Amândouă au fost intenţionate ca mijloace de aducere a omului şi a lumii la perfecţiunea lor pentru care au fost destinate. Al patrulea, revelaţia răscumpărătoare cere o nouă formă, inscripturarea. (4) Renunţarea generală la om de către Dumnezeu cu corolarul contactului scăzut dintre om şi Dumnezeu, moartea, păcătoşenia minţii umane şi blestemul – toate fiind produse ale căderii – cer conservarea revelaţiei răscumpărătoare prin inscripturare. Revelaţia răscumpărătoare ca un titlu, întruchipează unicitatea revelaţiei legământului de după cădere.

II. Relaţia sa cu răscumpărarea

Intitulând această parte a cursului revelaţia răscumpărătoare, am examinat relaţia dintre revelaţia răscumpărătoare şi revelaţia în general aşa cum este explicată ea în Partea 1 a cursului. Acum este necesar să discutăm relaţia ei cu răscumpărarea. Desigur, aceasta este doar în relaţie cu ideea mai largă a răscumpărării prin care revelaţia răscumpărătoare poate fi înţeleasă corect. Multe idei false se nasc dintr-o înţelegere greşită a acestei relaţii. O înţelegere corectă a acestei relaţii va conduce spre întemeierea doctrinei oficial acceptate a Cuvântului lui Dumnezeu.

A. Relaţia sa cu scopul răscumpărării

1. Natura acestei relaţii

Revelaţia răscumpărătoare dată în Hristos îşi găseşte originea sa în misterele fiinţei eterne a lui Dumnezeu şi a sfatului său. Adevărurile ei au preexistat în sfatul lui Dumnezeu (Romani 16:25, 26; 1 Corinteni 2:7-10; Coloseni 1:26, 27; 2 Timotei 1:9, 10; Tit 1:2, 3; 1 Petru 1:20; Efeseni 1:9; 3:5). În recomandările voii lui Dumnezeu decretive există o bogăţie şi o varietate care confirmă în mod uimitor afirmaţia că revelaţia răscumpărătoare este iniţiată în scopul veşnic al lui Dumnezeu. Conform utilizării ei din Romani 16:26; în 1 Corinteni 2:7; în Coloseni 1:27; în 2 Timotei 1:9; în Tit 1:2; în 1 Petru 1:20; şi în Efeseni 1:9. Desigur, Răscumpărătorul Însuşi preexistă în fiinţa lui Dumnezeu (Ioan 1:1-3).

De aceea, revelaţia răscumpărătoare este expresia scopului etern de alegere al lui Dumnezeu în instrumentul acelui scop. Scopul lui Dumnezeu şi a revelaţiei răscumpărătoare implică iluminarea mântuitoare a celor aleşi (Ioan 12:38; Filipeni 3:15; Efeseni 1:17; Luca 2:32, 1:79; 2 Corinteni 4:2-6, şi 1 Corinteni 2:10).

2. Semnificaţia acestei revelaţii

Relaţia revelaţiei răscumpărătoare cu scopul de răscumpărare divin sugerează imediat faptul conservării ei şi oferă o mai multe perspective cruciale cu privire la revelaţia răscumpărătoare. De vreme ce coservarea revelaţiei răscumpărătoare este dobândită prin inscripturarea ei, putem declara că revelaţia răscumpărătoare inscripturată – Scripturile – trebuie să fie văzute pe fundalul scopului răscumpărător, dacă sunt înţelese corect.

a. Certitudinea conservării ei

Nu trebuie să fie uitat niciodată că scopul răscumpărării din care se curge revelaţia răscumpărătoare este un scop suveran şi irezistibil. Dintr-o perspectivă reformată ideea că Dumnezeu va împărţi revelaţia răscumpărătoare ca o expresie a scopului Său etern şi apoi eşuează să o conserve este ceva la care nu ne putem gândi. Dacă aceasta trebuie să devină instrumentul acelui scop, atunci este necesar ca aceasta să fie conservată. De vreme ce acest scop este suveran şi irezistibil, el va fi conservat. Dacă revelaţia răscumpărătoare este expresia şi instrumentul scopului divin, aceasta va împlini acest scop şi, astfel, cu siguranţă va fi conservată. Scopul răscumpărător suveran cere conservarea revelaţiei răscumpărătoare.

Adesea în discuţii populare ne întâlnim cu opinia care admite că Dumnezeu ar fi putut vorbi în trecut, dar că undeva în transmiterea acelui mesaj (în conservarea sa) conţinutul său a fost deformat şi acum este obscur fără speranţă. Se pune întrebarea: „Cum putem noi să fim atât de autoritari acum când s-a produs o astfel de deformare?” Astfel de păreri sunt inconsistente fără speranţă. În realitate ele sunt o negare că revelaţia răscumpărătoare este expresia scopului suveran de răscumpărare. O astfel de negare este într-adevăr o respingere a oricărei revelaţii divine, de vreme ce un dumnezeu care este atât de capricios sau neputincios încât să dea ci eşuează în a păstra revelaţia răscumpărătoare nu este un dumnezeu deloc.

b. Importanţa conservării

Opinia aceasta este prezentă adesea în discuţii despre doctrina Scripturii, explicit sau implicit, încât punctul de vedere al cuiva despre Scriptură este secundar. Se simte că dacă cineva recunoaşte o revelaţie divină prin cuvânt şi faptă, punctul de vedere al altcuiva este de o importanţă mai mică. Prea multă grijă cu privire la infailibilitatea unei cărţi îl va face pe cel grijuliu vinovat – pentru a folosi cuvintele lui Harnack – de vânarea Duhului din carte. Religia noastră va deveni doctrinară şi pedantă. Cineva va fi coborât din culmile revelaţiei divină pentru a se târî în praful teologic.

Aceste sentimente sau opinii nu trebuie să fie întreţinute nici măcar pentru o clipă. Când împărţirea revelaţiei răscumpărătoare este privită ca fiind împotriva scopului divin, nu poate fi nici o depreciere a conservării şi a inscripturării ei. Conservarea (şi astfel, inscripturarea) acelei revelaţii răscumpărătoare este o legătură crucială în lanţul scopului răscumpărător divin. Precizia este înţelegerea noastră a naturii conservării şi inscripturarea revelaţiei răscumpărătoare este văzută ca fiind crucială. Kuyper afirmă bine aceasta spunând:

Dar oricât de puternic am sublinia că inspiraţia reală a Scripturii trebuie să fie deosebită cu grijă de inspiraţia revelaţiei în întregime diferită, totuşi aceasta nu poate fi considerată ca şi când o acţiune a Duhului nu a avut nici o relaţie cu cealaltă. Într-adevăr, amândouă sunt expresii ale voii lui Dumnezeu, pentru a acorda rasei noastre, pierdute în păcat, o revelaţie centrală, şi să aducă această Revelaţie centrală la dispoziţia tuturor erelor şi a tuturor oamenilor. (5)

Berkhof a comentat şi el importanţa inscripturării revelaţiei răscumpărătoare.

Întruparea în scris a revelaţiei speciale a lui Dumnezeu a fost de cea mai mare importanţă, deoarece ea a fost dată în cursul a multor secole şi cuprinde fapte şi evenimente care nu se repetă, ci aparţin trecutului, astfel că cunoaşterea lor s-ar pierde curând în uitare, dacă ele nu ar fi fost înregistrate şi astfel conservate pentru posteritate. Şi era important ca această cunoaştere să nu se piardă, de vreme ce revelaţia divină conţine adevăruri eterne, care sunt semnificative cu un înţeles pentru toate timpurile, pentru toţi oamenii şi în toate circumstanţele. De aceea, Dumnezeu le-a oferit pentru inscripturare, astfel că revelaţia Sa vine acum la noi, nu sub forma unor fapte şi evenimente, ci ca o descriere a acestora. Pentru a o păstra ferită de volatilizare, corupere şi falsificare, El a dat-o în forma permanentă a scrisului. De aici rezultă că există o legătură strânsă între revelaţia specială şi Scriptură. (6)

c. Natura conservării ei

Noi nu câştigăm doar perspective cruciale referitoare la certitudinea şi importanţa păstrării revelaţiei răscumpărătoare care este expresia unui scop răscumpărător al unui Dumnezeu suveran, ci şi o perspectivă crucială care ne-a fost dată cu privire la natura precisă a conservării ei şi a inscripturării. Revelaţia răscumpărătoare a fost destinată pentru a fi instrumentul scopului răscumpărător. Scopul conservării şi inscripturării ei a fost doar „pentru a aduce această revelaţie centrală ca să ajungă la dispoziţia tuturor erelor şi a tuturor oamenilor,” ca să folosim cuvintele lui Kuyper. Întrebarea pusă în joc în doctrina Scripturii şi în discuţiile despre infailibilitate este dacă conservarea şi inscripturarea revelaţiei răscumpărătoare originale face cu adevărat disponibilă acea revelaţie a gloriei şi autorităţii ei native; sau, dacă acea revelaţie este neclară şi diluată în procesul inscripturării.

La această întrebare trebuie să dăm următorul răspuns. Nu este consecvent cu caracterul lui Dumnezeu să gândim că el a fost atât de neglijent în conservarea Scripturilor. Aceasta este consecventă cu întregul scop pentru care a fost dată revelaţia răscumpărătoare pentru a susţine ideea că acestea s-ar fi putut întuneca în procesul conservării. Cu cuvintele lui Kuyper: „Acest instrument central al revelaţiei nu este pus în mijlocul lumii, pentru ca Dumnezeu să se poată uita şi să vadă ce va face omul cu el,” ci pentru ca scopurile suverane ale lui Dumnezeu să fie realizate prin el.

Nu numai perfecţiunea lui Dumnezeu, dar şi depravarea oamenilor cere această perspectivă a conservării şi a inscripturării revelaţiei răscumpărătoare. Tocmai pentru că este o revelaţia răscumpărătoare, ea este adresată oamenilor în păcătoşenia, revolta, mândria şi perversitatea lor. Revelaţia răscumpărătoare trebuie neapărat să se adreseze lor într-o formă absolut autoritară. În orice altă formă, raţiunea umană decăzută devine arbitrul a ceea ce este şi ce nu este revelaţia răscumpărătoare. Omul rămâne autoritatea finală. Scopul răscumpărător este zădărnicit la un punct esenţial.

Doctrina infailibilităţii este rezultatul logic al conservării revelaţiei răscumpărătoare. Aceasta este pur şi simplu afirmarea faptului că noi posedăm revelaţia răscumpărătoare în gloria sa ne-întunecată şi a autorităţii sale native.

B. Relaţia ei cu activitatea de răscumpărare

Noi ne-am obişnuit să vorbim despre răscumpărare şi revelaţie ca despre două entităţi diferite realizând puţin din legătura intimă, inseparabilă şi complexă dintre ele. O anumită concepţie a acestei legături intime şi a relaţiei inseparabile dintre ele este de o mare importanţă pentru o înţelegere corectă a revelaţiei răscumpărătoare. Următoarele consideraţii subliniază această relaţie.

1. Răscumpărarea include revelaţia.

a. Demonstrarea ei

Revelaţia răscumpărătoare este o parte a lucrării de răscumpărare a lui Dumnezeu. Revelaţia este o faţetă a răscumpărării. Categoria răscumpărării este mai largă decât cea a revelaţiei (răscumpărătoare). De exemplu, în timp ce revelaţia are doar scopul de a schimba condiţia subiectivă a omului, răscumpărarea include şi satisfacerea justiţiei divine. Vos spune:

Desigur, nu ar trebui să uităm niciodată că, oriunde revelaţia şi faptele răscumpărătoare ale lui Dumnezeu coincid, ultima în mod frecvent are un scop ulterior care se extinde dincolo de sfera revelaţiei. Crucificarea şi învierea lui Hristos au fost acte nu intenţionate exclusiv pentru a revela ceva omului, ci în primul rând intenţionate pentru a sluji un scop precis cu referire la Dumnezeu. În ceea ce priveşte satisfacerea de către ele a justiţiei divine, ar fi inexact să le privim sub aspectul revelaţiei în primul rând sau exclusiv. (7)

Răscumpărarea are deopotrivă o referinţă îndreptată spre Dumnezeu şi om în timp ce revelaţia este exclusiv îndreptată spre om.

b. Implicaţiile ei

Implicaţiile celor de mai sus este că revelaţia răscumpărătoare nu este doar o simplă însoţitoare sau acompaniament al răscumpărării. Ea în sine este un act răscumpărător al lui Dumnezeu. Warfield comentează:

Oricum, revelaţia apare nu doar ca o simplă reflectare a faptelor răscumpărătoare ale lui Dumnezeu în minţile oamenilor, ci ca un factor în lucrarea de răscumpărare a lui Dumnezeu, o parte componentă a seriei faptelor Sale răscumpărătoare, fără de care acea serie ar fi incompletă şi până acum ineficace pentru scopul său principal. Astfel Scripturile o reprezintă, fără a confunda revelaţia cu seria faptelor răscumpărătoare ale lui Dumnezeu, ci punând-o printre faptele răscumpărătoare ale lui Dumnezeu şi dându-i o funcţie ca un element independent în acţiunile prin care Dumnezeu cel milostiv salvează oameni păcătoşi. De aceea ea nu este făcută deşi o simplă companie constantă a faptelor răscumpărătoare ale lui Dumnezeu, dându-le explicarea pentru ca ele să fie înţelese. Aceasta ocupă un loc mult mai independent printre acestea, şi în mod frecvent le precedă pentru a le pregăti calea în timp ce le însoţeşte sau le urmează pentru a interpreta înţelesul lor. Într-un cuvânt, ea este în sine un act de răscumpărare a lui Dumnezeu şi nu este printre cele mai puţin importante în seria actelor Sale răscumpărătoare. (8)

Este un lucru interesant că mijloacele prin care Dumnezeu a hotărât să îi aducă pe oameni să participe la împlinirea răscumpărării prin descoperirea acelei lucrări răscumpărătoare pe care El le-a făcut-o. De asemenea, mijloacele prin care el a hotărât să efectueze răscumpărarea şi înnoirea condiţiei interioare a omului a fost prin revelaţia către om a lucrării răscumpărătoare a lui Dumnezeu. Ca o fiinţă inteligentă mântuirea omului a implicat în mod necesar împărţirea unei astfel de cunoştinţe a lui Dumnezeu. Warfield a subliniat aceasta:

Unul din cele mai dureroase efecte ale păcatului este deformarea imaginii lui Dumnezeu reflectată în mintea umană, şi nu poate fi nici o însănătoşire din păcat care să nu aducă cu ea corecţia acestei deformaţii şi reflecţia în sufletul omului a întregii glorii a Domnului Dumnezeu Atotputernic. Omul este o fiinţă inteligentă; superioritatea sa asupra animalelor este găsită printre alte lucruri, exact în direcţia întregii sale vieţi prin inteligenţa sa; şi binecuvântarea sa este înrădăcinată în adevărata cunoaştere a Dumnezeului său – căci aceasta este viaţa veşnică, ca noi să îl cunoaştem pe singurul Dumnezeu adevărat şi pe Cel pe care L-a trimis El. Tratând cu omul ca şi cu o fiinţă inteligentă, Domnul Dumnezeu l-a salvat prin revelaţie, prin care el a fost adus într-o cunoaştere tot mai suficientă a lui Dumnezeu şi a fost condus mai mult să îşi facă partea sa în lucrarea propriei sale mântuiri cu frică şi cutremur în timp ce a distins tot mai clar cum Dumnezeu lucrează pentru el prin mari fapte ale harului. (9)

Cuvintele lui John Murray sunt clasice şi formează o concluzie potrivită pentru această primă consideraţie. Vorbind despre revelaţia răscumpărătoare, el spune: „Revelaţia implicată este întotdeauna condiţionată răscumpărător, răscumpărător revelator, şi revelator răscumpărător.” (10)

2. Răscumpărarea este revelaţie.

Actele răscumpărătoare ale lui Dumnezeu sunt identificate adesea în Scripturi ca revelaţie. Vos remarcă:

Procesul revelaţiei nu este numai concomitent cu istoria, ci el devine întrupat în istorie. Faptele istorice în sine dobândesc o semnificaţie revelatoare. Crucificarea şi învierea lui Hristos sunt exemple ale acestui lucru. Trebuie să plasăm faptul-revelator lângă cuvântul-revelator. Desigur, aceasta se aplică la marile şi distinsele fapte ale răscumpărării. În astfel de cazuri răscumpărarea şi revelaţia coincid. (11)

Atunci, răscumpărarea nu numai că include revelaţia, răscumpărarea este revelaţie. Aşa cum Vos spune în alt loc:

Acum trebuie să adăugăm că nu în puţine cazuri revelaţia este identificată cu istoria. Înafara folosirii cuvintelor, Dumnezeu a întrebuinţat şi fapte pentru a descoperi marile principii ale adevărului. Dar nu ne gândim atât de mult la viziunile profetice sau la minuni când spunem aceasta. Ne referim în special la acele fapte mari, supranaturale, care au intrat în istorie din care avem exemple în răscumpărarea poporului de legământ din Egipt, sau la crucificarea şi învierea lui Hristos. În aceste cazuri istoria în sine formează o parte a revelaţiei. Există o descoperire de sine a lui Dumnezeu în astfel de fapte. Ele ar vorbi chiar dacă le-am lăsa singure să ne vorbească. (12)

Faptele lui Dumnezeu sunt cuvinte (Isaia 56:1; Psalmul 98:2; Ieremia 33:6; 1 Ioan 1:2; 3:5; 3:8; Romani 3:21). Cuvintele lui Dumnezeu sunt fapte (Psalmul 107:20, 147:18; Psalmul 33:6; Psalmul 148:8; Isaia 55:11; şi conform Geneza 1:3 şi următoarele versete). Revelaţia este actualizarea istorică a răscumpărării. Observaţi că ebraicul, DAVAR, () ar putea indica o faptă sau un eveniment, cât şi un cuvânt.

3. Răscumpărarea este însoţită de revelaţie.

a. Afirmată

Nu trebuie să credem că faptele răscumpărătoare ale lui Dumnezeu sunt conţinutul exclusiv al revelaţiei. Berkhof remarcă: „Barth greşeşte când vorbeşte ca şi când revelaţia lui Dumnezeu este mai degrabă faptică decât verbală, şi constă mai degrabă în fapte răscumpărătoare decât în comunicarea cunoştinţei.” (13) Interpretarea greşită a ideii că răscumpărarea este revelaţie este frecventa greşeală a gânditorilor neo-ortodocşi care definesc revelaţia în termeni de fapte, eveniment şi întâlnire. Warfield comentează:

Atât de expresă este relaţia sa cu dezvoltarea împărăţiei lui Dumnezeu, sau mai degrabă cu acea mare serie de operaţiuni Divine care sunt direcţionate către clădirea împărăţiei lui Dumnezeu în lume, încât uneori ea este confundată cu ele, sau este gândită ca o simplă reflecţie a lor în mintea contemplatoare a omului. Astfel nu se spune rar că revelaţia, adică această revelaţia răscumpărătoare specială, a fost comunicată în fapte, nu în cuvinte; şi ocazional s-a elaborat un argument că singura modalitate prin care Dumnezeu s-a revelat pe Sine ca Mântuitorul păcătoşilor este doar prin înfăptuirea acelor fapte măreţe prin care păcătoşii sunt mântuiţi. Totuşi, aceasta nu este reprezentarea Biblică. (14)

Astfel, este necesar de asemenea să afirmăm că răscumpărarea este însoţită de revelaţie. Faptele răscumpărătoare prin care Dumnezeu deschide o cale pentru Sine pentru a fi favorabil oamenilor nu sunt doar un cuvânt al revelaţiei pentru oameni, ci întotdeauna sunt însoţite de cuvinte explicative pentru oameni. De vreme ce aceste cuvinte explicative sunt aspecte necesare ale procesului răscumpărător, ele sunt într-un sens mai larg faptele răscumpărătoare ale lui Dumnezeu. Vos argumentează:

… trebuie să ne amintim că faptele de descoperire ale lui Dumnezeu nu apar niciodată despărţite de comunicarea Sa verbală a adevărului. Cuvântul şi fapta se însoţesc întotdeauna reciproc, şi în interdependenţa lor afirmă afirmaţia noastră anterioară, cu efectul să revelaţia este conectată organic cu introducerea unei noi ordini de lucruri în această lume păcătoasă. Revelaţia este lumina acestei noi lumi pe care Dumnezeu a chemat-o în fiinţă. Lumina are nevoie de realitate şi realitatea are nevoie de lumină pentru a produce viziunea frumoasei creaţii a harului Său. A aplica frazeologia Kantiană la un subiect mai înalt, fără faptele lui Dumnezeu ar fi goală, fără cuvintele Lui faptele ar fi oarbe. (15)

b. Demonstrată

Punctul făcut este evident în Scripturi, dar observaţi utilizarea sa specială în Romani 16:26; Ioan 15:15, 17:26, conform şi lui Ioan 17:14; Tit 1:3; Efeseni 1:17 şi următoarele versete. În Vechiul Testament observaţi în special Amos 3:7. Înregistrarea actului răscumpărător al lui Dumnezeu în salvarea izraeliţilor prin traversarea Mării Roşii este foarte instructivă. Observaţi cuvântul explicativ care o însoţeşte înainte şi după eveniment, conform Exod 14:13-18 şi Exod 15:1-21. Warfield argumentează:

Potrivit reprezentărilor biblice, elementul fundamental în revelaţie nu este procesul obiectiv de fapte răscumpărătoare, ci operaţiunile revelatoare ale Duhului lui Dumnezeu, care sunt în întreaga serie de moduri de comunicare potrivite Duhului, culminând în comunicări prin cuvântul obiectiv. Elementul caracteristic în ideea biblică a revelaţiei în sensul ei cel mai înalt este că organele revelaţiei nu sunt interesate creativ în revelaţiile făcute prin ele, dar ocupă o atitudine receptivă. Conţinutul mesajelor lor nu este ceva gândit, dedus, sperat sau temut de ele, ci ceva transmis lor, adesea cu forţa asupra lor du tăria irezistibilă a Duhului revelator. Nici o concepţie care neglijează aceste fapte nu poate face dreptate ideii biblice de revelaţie. Când ele sunt neglijate nu se face dreptate nici măcar ideii raţionale de revelaţie. Aici, trebuie să interpretăm prin cea mai mare categorie la care ajungem. „Poate omul să se consfătuiască cu omul,” s-a întrebat elocvent, „prin marele dar al limbajului, şi oare mintea Infinită nu se poate exprima, sau aceasta are de a face cu simboluri materiale mute, nesigure, niciodată prin limbajul binecuvântat?” (W. Morrison, „Footprints of the Revealer,” (Urmele de paşi ale Dezvăluitorului) p. 52.) (16)

c. Îmbunătăţită

Din cele menţionate mai sus putem concluziona că revelaţia răscumpărătoare poate fi definită ca şi cronica şi comentariul unui eveniment răscumpărător. Ea nu este doar o cronică a unui eveniment răscumpărător aşa cum cred unii. Această teorie uită nu numai transcendenţa lui Dumnezeu şi a faptelor sale, dar şi în special întunecimea mare a minţii umane pe care răscumpărarea este destinată să o remedieze. Întunericul nativ al minţii căzute este astfel că nu este suficient pentru Biblie doar să fie o cronică a evenimentului răscumpărător şi să lase interpretarea sa oamenilor căzuţi şi supuşi greşelilor. Biblia trebuie să includă şi un comentariu cu privire la înţelesul evenimentului răscumpărător.

Pe de altă parte, mulţi creştini ortodocşi au uitat că revelaţia răscumpărătoare aşa cum o avem în Biblie este în primul rând cronica şi comentariul evenimentului răscumpărător. Berkhof afirmă că revelaţia nu este doar comunicarea doctrinei. (17) Biblia nu este nici un catehism, nici o teologie sistematică sau un cod legal. Deşi aceasta ar putea include sau forma baza pentru toate aceste lucruri, în primul rând ea este documentarea unei părţi din viaţa umană. Kuyper spune bine: „De aceea, Biblia nu este nici o carte a legii nici un catehism, ci documentarea unei părţi din viaţa umană, şi în acea viaţă umană a unui proces divin.” (18)

4. Răscumpărarea controlează revelaţia.

Introducere:

Afirmaţiile că (1) răscumpărarea include revelaţia, (2) că răscumpărarea este revelaţie, şi (3) că răscumpărarea este însoţită de revelaţie sunt temelia unei a patra afirmaţie în legătură cu relaţia dintre răscumpărare şi revelaţie: răscumpărarea controlează revelaţia. Ce vreau să spun cu această afirmaţie? Ceea ce spun este că legătura intimă dintre răscumpărare şi revelaţie înseamnă că structura revelaţiei răscumpărătoare este guvernată de desfăşurarea activităţii răscumpărătoare a lui Dumnezeu. Organizarea şi arhitectura revelaţiei este reflecţia procesului răscumpărător. Warfield afirmă autoritar că „desfăşurarea progresivă a revelaţiei stă într-o relaţie foarte expresivă faţă de progresul lucrării de răscumpărare a lui Dumnezeu.” (19) Controlul exersat de răscumpărare asupra structurii revelaţiei răscumpărătoare devine vizibil în trei feluri:

a. În dezvoltare sa organică şi progresivă.

b. În distincţia sa creativă şi continuă.

c. În divizarea sa obiectivă şi subiectivă.

a. În dezvoltare sa organică şi progresivă.

1) Originea ei

Răscumpărarea este organică şi progresivă în dezvoltarea sa. Această revelaţie trebuie să fie organică şi progresivă în dezvoltarea sa. Vos spune:

Deşi cunoştinţa despre Dumnezeu a crescut material de-a lungul erelor, nicăieri această creştere nu arată trăsăturile acumulării externe, ci în toate privinţele apare ca o expansiune internă, o desfăşurare organică din interior. Elementele adevărului, departe de a fi adăugate mecanic unul la celălalt în succesiuni fără viaţă, sunt văzute că au crescut unul din celălalt, fiecare mai bogat şi o dezvăluire mai deplină a cunoaşterii lui Dumnezeu fiind pregătite de cele precedente, şi fiind la rândul lor o pregătire pentru următoarele. Aceasta rezultă din scopul soteriologic pe care revelaţia este intenţionată a-l sluji în primă instanţă. Uneori, de la primul la ultimul, adevărul descoperit a fost ţinut în legătură apropiată cu dorinţele şi urgenţele generaţiei vii. Aceste nevoi umane, în ciuda tuturor variaţiilor circumstanţelor exterioare, fiind în esenţă acelaşi în toate perioadele, de aceea inima adevărului divin, prin care oamenii trăiesc, trebuie să fi fost prezentă de la început, şi fiecare creştere succesivă a constat în desfăşurarea a ceea ce era conţinut germinal în începutul revelaţiei. Evanghelia Paradisului este un astfel de germene în care evanghelia lui Pavel este potenţial prezentă; şi evanghelia lui Avraam, Moise, David, Isaia şi Ieremia sunt toate expansiuni al acestui mesaj original al mântuirii, fiecare arătând mai înainte spre următorul stadiu al creşterii, şi aducând ideea Evangheliei cu un pas mai aproape de realizarea ei deplină. În această Evanghelie a Paradisului deja vedem trăsăturile esenţiale a unei relaţii a legământului, deşi noţiunea formală a legământului nu se adaugă ei. În promisiunile legământului date lui Avraam aceste trăsături reapar, presupun o distincţie mai mare, şi sunt văzute crescând împreună, pentru a se cristaliza ca să spun aşa, în legământul formal. (20)

2) Explicarea ei

„Fiecare creştere este progresivă, dar nu fiecare creştere poartă un caracter organic.” (21) Aceste cuvinte perspicace ale lui Vos indică necesitatea şi importanţa înţelegerii cuvintelor „organic şi progresiv.” Ideea progresiei organice este de o importanţă supremă.

Progresul organic are un sens dublu:

a) Progresul organic indică faptul că nu există nici un defect iniţial în ceea ce este crescut.

Este necesar să folosim adjectivul organic pentru a evita ideea defectului iniţial al revelaţiei progresive. Aceasta ar contrazice perfecţiunea sa divină. Revelaţia progresivă nu este progres de la fals la adevăr sau de la mai rău la mai bun. Revelaţia progresivă nu implică nici una din acestea. Ea este progresul creşterii: de la bebeluş la adult, de la ghindă la stejar, sau de la mugure la floare. (22) Doar acest fel de progresie admite „suficienţa soterică” (23) a revelaţiei răscumpărătoare de la început. De vreme ce revelaţia este dată doar ca o problemă a scopului răscumpărării, trebuie să afirmăm că revelaţia dată lui Adam şi Eva după cădere avea „suficienţa soterică”. Cu alte cuvinte, era suficient să mijlocească mântuirea lui Adam şi Eva dacă ei au crezut-o.

Aceasta ridică întrebarea, ce este necesar ca să fie cunoscut pentru a exersa credinţa mântuitoare? Următoarele texte aruncă lumină cu privire la această chestiune importantă (Luca 1:6, 2:25, 2:38, 7:18-23; Matei 11:11; Luca 23:51).

Această idee a progresiei organice, fiind opusă defectului iniţial ne permite să păstrăm un punct de vedere echilibrat când extremiştii degradează sau înalţă revelaţia Vechiului Testament. În particular cei care sunt tentaţi de liberalism degradează revelaţia Vechiului Testament. Ei cred că revelaţia răscumpărătoare egalează defectul revelaţiei (cel puţin) în fazele sale iniţiale. Totuşi, nu am putea spune că un bebeluş este imperfect deoarece nu este un om. (24) Revelaţia răscumpărătoare este perfectă la fiecare fază a progresului ei deoarece progresul ei este cel al unei creşteri organice de la ghindă la puiet la stejar.

Pe de altă parte, credincioşii conservatori sunt vinovaţi adesea de supraestimarea cunoaşterii detaliate a răscumpărării posedată de credincioşii Vechiului Testament. Fără cunoaşterea anterioară cineva nu ar putea deduce stejarul înălţat din mica ghindă. Progresul este organic, dar totuşi este încă progres.

b) Progresul organic indică şi faptul că nu există o acumulare exterioară în ceea ce este crescut.

Ideea progresului organic ne apără de ideea că creşterea care este descoperită în revelaţia răscumpărătoare vine prin acumularea exterioară. Diferenţa între acumularea exterioară şi progresul organic poate fi ilustrată prin diferenţa dintre deschiderea unei flori, şi creşterea unui bebeluş, pe de o parte, şi aranjarea unei stive de butuci sau clădirea unei case. Legămintele diferite sunt desfăşurarea treptată a mugurului promisiunii originale (Efeseni 2:12; 2 Corinteni 1:20).

Această opoziţie dintre progresia organică şi acumularea exterioară ne avertizează împotriva sistemelor în care progresul este artificial şi extern. Dispensaţionalismul cu deosebirea dintre două scopuri ale lui Dumnezeu în istorie, două popoare ale lui Dumnezeu, cu destine diferite, legi diferite, şi (până la un anumit grad) feluri diferite de mântuire ilustrează un astfel de progres artificial şi extern. Dispensaţiile sale sunt stivuite una peste cealaltă cu o mică legătură între anterioara şi următoarea şi marile paranteze care separă dispensaţiile care sunt similare. Pedobaptismul şi forma sa de teologie a legământului conduce spre o uniformitate statică cu progres limitat de schimbările în administraţia sa sacră externă. Contrastul în tratarea subiectului legământului lui Dumnezeu dintre Mărturisirea de la Westminster şi cea Baptistă din 1689 este foarte reprezentativ aici. Observaţi capitolul 7 a celor două documente. Cel din 1689 accentuează desfăşurarea treptată a legământului harului. Tratatul de la Westminster este marcat de un contrast artificial, simplist şi superficial dintre timpul legii şi timpul evangheliei în care dezvoltarea pare să fie în principal datorată faptului că ea a fost administrată în decrete diferite. Într-un sistem organic trăsăturile caracteristice pot fi temporare, care apar pentru a dispărea mai târziu. Observaţi ilustraţiile dinţilor bebeluşului, schimbarea omizii în fluture, trecerea de la trunchi la ramuri. Totuşi, acest fapt este inacceptabil logic unui astfel de sistem ca teologia legământului pedobaptist deoarece acesta are scopul de a menţine o uniformitate maximă în orice perioadă şi să reducă orice dezvoltare care ar putea submina polemica lui pentru pedobaptism.

b. În distincţia sa creativă şi continuă.

Gândul că răscumpărarea controlează revelaţia implică distincţia dintre perioadele sale creative şi cele continuatoare. Dacă revelaţia este cronica şi comentariul faptelor răscumpărătoare, dacă este un complex cuvânt-faptă, nu este surprinzător că revelaţia se acumulează în jurul clipelor cruciale ale istoriei răscumpărătoare. Perioadele sale creatoare sunt paralele cu perioadele creatoare ale faptelor răscumpărătoare ale lui Dumnezeu. Vorbind despre răscumpărare, Vos remarcă:

Ultima fiind progresivă organic, şi prima trebuie să împărtăşească aceeaşi natură. Unde răscumpărarea face paşi înceţi, sau devine inactivă, revelaţia procedează în consecinţă. Dar răscumpărarea, aşa cum se ştie bine, este eminent organică în progresul ei. Aceasta nu continuă cu o mişcare uniformă, ci mai degrabă este „epocală” în felul cum păşeşte. Putem observa că acolo unde marile fapte răscumpărătoare de epocă se acumulează, acolo mişcarea revelaţiei este accelerată în consecinţă şi volumul ei este mărit. Mai mult, din caracterul organic al revelaţiei putem explica multiformitatea sa, ultima fiind un indiciu al dezvoltării vieţii organice. Mai multă uniformitate este observabilă în Noul Testament decât în Vechiul, mai mult în perioada profeţilor decât în timpul lui Moise. (25)

O scurtă revedere a revelaţiei biblice întăreşte acest punct. Observaţi cum revelaţia se acumulează în jurul următoarelor perioade şi se răreşte între ele. În timp ce în perioadele creatoare forţele revelaţiei acţionează la maxim, în timpul perioadelor continuatoare Duhul este activ doar în baza a ceea ce deja a fost revelat ca o pregătire pentru o nouă dezvoltare.

Data aproximativă Numele figurilor principale

4000 î.Hr. Perioada primitivă Adam şi Eva

2400 î.Hr. Perioada lui Noe

2000 î.Hr. Perioada patriarhală Avraam – Iosif

1500 î.Hr. Perioada mozaică Moise, Aaron, Iosua

1000 î.Hr. Perioada Davidică Samuel, David, Solomon

800-400 î.Hr. Perioada exilului profeţii dinaintea şi după exil

0-100 d.Hr. Perioada Mesianică Ioan Botezătorul, Hristos, Apostolii

Observaţi găurile mari de timp între perioadele creatoare.

Perioadele creatoare corespund timpurilor legămintelor divine. Cele două excepţii dovedesc acest punct. Perioada primitivă conţine mama promisiunii desfăşurată în legămintele succesive. Probabil ea este în sine un legământ. Perioada exilului înregistrează călcarea Vechiului şi promisiunea Noului Legământ.

Acest contrast creator-continuator poate fi ilustrat în patriarhi în paralel cu actele divine ale creării şi ale conservării.

Creator – continuator – creator

Avraam – Isaac – Iacov

Avraam şi Iacov au fost activi. În comparaţie cu ei Isaac a fost pasiv.

Această deosebire dintre perioadele revelaţiei răscumpărătoare creative şi continuatoare ridică o întrebare importantă. Rămân perioade creative în istoria răscumpărătoare în care putem să ne aşteptăm la o revelaţie mai departe? Studiul nostru asupra terminologiei biblice ne constrânge să răspundem afirmativ acestei întrebări. (26) A doua venire a lui Hristos în revelaţia şi apariţia Sa şi timpul în care el face toate lucrurile noi. Acest eveniment răscumpărător va fi şi va atrage după sine revelaţie (1 Ioan 3:1-3).

Totuşi trebuie să ne amintim o calificare crucială. A doua venire va desăvârşi lucrarea răscumpărării şi astfel distruge starea de lucruri care la început a impus revelaţia răscumpărătoare. Încă odată, Dumnezeu locuieşte cu oamenii aşa cum a făcut-o înainte de cădere (Apocalipsa 21:3; 1 Corinteni 15:28). În timp ce revelaţia răscumpărătoare are rodul său nesfârşit în starea sa veşnică şi cunoaşterea dată de ea este reţinută, aşa cum forma ei este înlăturată. Imaginea lui Hristos este înlăturată de prezenţa sa. Oracolele lui Dumnezeu sunt înlăturate de viziunea lui Dumnezeu. (27) A doua venire a lui Hristos desăvârşeşte revelaţia răscumpărătoare doar pentru a anula necesitatea ei (în sensul descris mai sus).

Astfel, Noul Testament insistă pe finalitatea revelaţiei dată în prima venire a lui Hristos. Vos argumentează:

Fiecare dezvoltare organică slujeşte la întruparea unei idei; şi de îndată ce această idee a găsit o expresie potrivită şi deplină, organismul primeşte ştampila perfecţiunii şi nu se mai dezvoltă. Deoarece timpurile Noului Testament au adus realizarea finală a sfatului divin de răscumpărare în ce privesc obiectivele sale şi adevărurile ei centrale, de aceea revelaţia Noului Testament a adus Cuvântul lui Dumnezeu maturizat, în care lumea născută din nou, care este desăvârşită în Hristos, se reflectă pe sine. În această etapă finală a revelaţiei cele mai adânci profunzimi ale eternităţii sunt deschise pentru ochiul Apostolului şi al Profetului. De aici, repetarea frecventă a expresiei „înainte de întemeierea lumii.” În fiecare punct simţim că ultimul văl este dat la o parte şi că stăm faţă în faţă cu dezvăluirea marelui mister care a fost ascuns în scopul divin de-a lungul erelor. Toată mântuirea, tot adevărul cu privire la om, îşi are fundaţia sa veşnică în triunicul Dumnezeu în Sine. Cel care se descoperă pe Sine aici ca o realitate veşnică este Dumnezeu cel triunic, de la care purcede tot adevărul, de la care tot adevărul se reflectă, fie el micul pârâiaş al Paradisului sau largul râu al Noului Testament case se pierde în oceanul eternităţii. După aceasta nu poate veni nimic mai mare. (28)

Epistola către Evrei poartă o mărturie elocventă cu privire la finalitatea revelaţiei în Hristos în Evrei 1:1-2. (Observaţi timpul aorist în v. 2.) Profeţii au cedat în faţa Fiului, Vechiul la Noul, pământescul la ceresc, slabul la puternicul, temporarul la veşnic. Nici o revelaţie mai departe, nici o etapă mai înaltă nu poate fi concepută înainte de desăvârşirea reală a tuturor lucrurilor.

c. Divizarea sa obiectivă şi subiectivă.

Relaţia inseparabilă dintre activitatea răscumpărătoare şi revelaţia răscumpărătoare produce o a treia înţelegere semnificativă în structura revelaţiei. Vos distinge între faptele răscumpărării obiectiv-centrale şi faptele subiectiv-centrale. Crucificarea şi învierea sunt obiective şi centrale, regenerarea şi justificarea sunt subiective şi individuale. (29) Punctul lui Vos este bun, dar paralela trebuie extinsă. Tot aşa cum răscumpărarea trebuie să fie remarcată în „faptele sale obiectiv-centrale” pe de o parte şi faptele sale subiectiv individuale pe de altă parte, la fel este şi cu revelaţia. Terminologia biblică pentru revelaţie cât şi pentru răscumpărare nu se opreşte fără iluminarea mântuitoare individuală. Aceasta nu neagă posibilitatea de a distinge între revelaţia obiectiv-centrală şi cea subiectiv-individuală. Tocmai utilizarea aceleiaşi terminologii neagă deosebirea dintre răscumpărarea realizată şi cea aplicată. În timp ce Biblia nu face această deosebire în terminologia sa, face aceasta în concepţiile sale. Finalitatea revelaţiei în Hristos (Evrei 1:2), (30) şi autoritatea distinctivă a Apostolilor ca martori ai lui Hristos (Evrei 2:3, 4) cere ca noi să distingem între revelaţia obiectiv-centrală şi cea subiectiv-individuală. (31)

Este interesant să observăm că potrivit lui Evrei 2:3, 4 minunile sunt asociate cu lucrarea apostolilor, „cei care au auzit”. Minunile sunt însoţiri distinctive, vehicule şi autentificări ale revelaţiei obiective.

Această deosebire, bine înrădăcinată în istoria răscumpărătoare, este crucială pentru modul nostru de a trata mişcarea carismatică. Deosebirile dintre perioadele creatoare şi continuatoare ale revelaţiei şi dintre revelaţia obiectivă şi cea subiectivă trage linia de demarcare între biserica apostolică şi cea prezentă care este crucială pentru a rezista argumentului adus de Carismatici, că fenomenele acelei perioade sunt prezente în acelaşi fel şi azi. Fenomenele miraculoase sunt prezente în perioade creatoare ale revelaţiei obiective şi acel fel de perioadă a fost caracteristică primei veniri a lui Hristos şi a încetat cu trecerea martorilor apostolici la Hristos. A aştepta continuarea fenomenelor miraculoase în toate privinţele în era evangheliei este contrară acestei caracteristici a revelaţiei biblice. A aştepta ca ea să aibă loc din nou chiar înainte de a doua venire a lui Hristos înseamnă să aştepţi ceva pentru care nu avem justificare în Biblie. Aşa cum am văzut, următoarea perioadă obiectivă în istoria răscumpărătoare începe cu a doua venire a lui Hristos.

C. Relaţia ei cu Răscumpărător în Sine

Cineva ar putea intitula aceasta ca relaţia ei cu Mijlocitorul Răscumpărării, sau cu Hristos Răscumpărătorul. Ca şi secţiunile referitoare la scopul şi activitatea răscumpărării, scopul nostru este să subliniem relaţia intimă şi inseparabilă dintre revelaţia răscumpărătoare şi Răscumpărătorul în Sine. Punctele noastre vor fi relaţia sa cu Răscumpărătorul în Sine:

1. Ca sursă a revelaţiei

2. Ca temă a revelaţiei

3. Ca apogeu al revelaţiei

1. Ca sursă a revelaţiei

Ca Mijlocitor al Creaţiei, ca şi al răscumpărării, Hristos este sursa întregii revelaţii, chiar şi a celei generale sau a creaţiei (Ioan 1:1-3; Coloseni 1:16). Totuşi, acum tratăm revelaţia răscumpărătoare. Fiul lui Dumnezeu este sursa întregii revelaţii răscumpărătoare (Matei 11:27). Profeţii Vechiului Testament au primit revelaţiile lor de la El (1 Petru 1:11; şi probabil Apocalipsa 19:10). Apostolii Noului Testament au fost şi ei purtătorii de cuvânt ai lui Hristos (1 Corinteni 14:37; 2 Corinteni 13:3; Romani 10:14; Efeseni 2:17; Fapte 1:1).

2. Ca temă a revelaţiei

Relaţia strânsă dintre revelaţie şi Hristos este dovedită în faptul că El este tema revelaţiei. Aceasta ar putea fi o implicaţie a lui 1 Petru 1:11 şi Apocalipsa 19:10. Pasajele următoare sunt cele mai semnificative cu referire la tema Scripturilor Vechi Testamentale: Luca 24:27 afirmă că Isus a explicat „lucrurile referitoare la El” în „Moise şi în toţi proorocii” şi „în toate Scripturile.” Luca 24:44 îl înregistrează pe Isus spunând că „trebuie să se împlinească tot ce este scris despre Mine în Legea lui Moise, în Prooroci şi în Psalmi.” Referinţa explicită la toate trei părţile din Vechiul Testament şi referinţa paralelă în versetul 45 la „Scripturi” ca un întreg organic mărturiseşte ideea că Isus este tema revelaţiei răscumpărătoare. Ioan 1:45 îl înregistrează pe Filip spunând „Noi am găsit pe Acela, despre care a scris Moise în lege, şi proorocii: pe Isus din Nazaret, fiul lui Iosif.” Este ca şi când ei nu au scris despre nimic altceva. Observaţi şi Fapte 3:18; 10:43; 13:27; 13:22; şi conform 2 Corinteni 1:20, 21. 1 Corinteni 2:2 ia această temă şi o enunţă pentru Scriptura Noului Testament. Conform şi lui 1 Timotei 3:16.

Epocile principale ale revelaţiei sunt definite prin reducerea progresivă a denumirilor lui Mesia. Vos spune:

Atunci, dacă acest proces supranatural al transformării continuă în baza principiilor organice, şi dacă, aşa cum am arătat, revelaţia este doar lumina care o însoţeşte în cursul ei, reflecţia realităţilor ei divine în sfera cunoaşterii, nu putem scăpa de concluzia că revelaţia în sine trebuie să expună un progres organic similar. De fapt, descoperim că lucrarea răscumpărătoare din Vechiul Testament până la venirea lui Hristos în trup, şi dezvoltarea cunoaşterii revelate despre Hristos, ţin pasul peste tot. Feluritele etape în concentrarea treptată a profeţiei Mesianice, ca atunci când natura umană a Mântuitorului nostru este în mod succesiv denumită sămânţa femeii, sămânţa lui Avraam, sămânţa lui Iuda, sămânţa lui David, forma Sa preia trăsături mai precise cu fiecare îngustare a cercului – ce sunt ele decât dezvăluiri ale sfatului divin corespunzând în fiecare caz noilor realităţi şi noilor condiţii create de puterea Sa răscumpărătoare? Şi la fel cum în istoria răscumpărării există etape critice în care au fost acumulate marile fapte ale lui Dumnezeu, tot aşa aflăm că în astfel de crize procesul revelaţiei este accelerat corespunzător, şi că puţini ani arată, probabil, o creştere mai rapidă şi o expansiune mai mare decât secolele care stau între ele. Căci, deşi dezvoltarea rădăcinii poate fi înceată iar tulpina şi frunzele ar putea să crească aproape imperceptibil, vine un timp când din mugur apare într-o zi o floare care se dezvoltă într-o oră în faţa privirii noastre uimite. (32)

Astfel de epoci de revelaţie grăbită au fost timpurile lui Avraam, Moise, David şi în special în zilele Fiului omului. (33)

sămânţa femeii – Perioada primitivă

sămânţa lui Avraam – Perioada patriarhală

sămânţa lui David – Perioada Davidică

Chiar legământul Mozaic poate fi privit ca o piedică împotriva căreia sămânţa lui Avraam ar putea să stea împotriva eşecului naţional a seminţei colective. Probabil cel mai uşor fel de a sublinia tematica centrului lui Hristos este prin a considera Scripturile ca un întreg în termenii unui complex mare cuvânt-faptă. Evenimentele răscumpărătoare sunt însoţite de cuvinte explicative. Adesea înainte sau după apariţia lor există o explicaţie.

Cuvântß Faptă àCuvânt

Evenimentul Hristos este tema centrală a Bibliei. Scriptura Vechiului Testament poate fi privită ca o pre-interpretare profetică a ei şi Scriptura Noului Testament ca o post-interpretare apostolică a ei.

APOSTOLIß HRISTOS àPROFEŢI

Un fel de a privi aceasta este de a-l vedea pe Hristos ca descoperit între testamente. Ca şi Trinitatea, El este întrezărit în Vechiul Testament şi implicit în Noul Testament. (34) Acest caracter hristocentric al revelaţiei nu trebuie să fie considerat într-un fel îngust sau limitat. A-l predica pe Hristos cere doar predicarea cererilor, exemplul şi legile lui Hristos. Observaţi 1 Timotei 4:11, conform v. 6; 1 Timotei 5:7; 1 Timotei 6:2, 17 şi următoarele versete; şi Fapte 24:24, 25.

3. Ca apogeu al revelaţiei

a. El este instanţa supremă a principiului că răscumpărarea este revelaţie. Răscumpărătorul este Cuvântul lui Dumnezeu (Ioan 1:14-18; Apocalipsa 19:11).

b. El este instanţa supremă a principiului revelaţiei analogice. Îl cunoaştem pe Dumnezeu doar în termenii analogiei umane. În Hristos Dumnezeu a devenit un om pentru a se descoperi pe sine oamenilor în termenii experienţei lor.

c. El este desăvârşirea procesului revelaţiei răscumpărătoare (Evrei 1:2-2a).

În Evrei 1:2-2a apogeul revelaţiei răscumpărătoare în Hristos este învăţată prin contrastul dintre prima vorbire a lui Dumnezeu şi a doua vorbire a lui Dumnezeu. (35) Contrastul:

Revelaţia veche Revelaţia nouă

Timpul ei: „în vechime” „la sfârşitul acestor zile”

Destinatarii ei: „părinţilor” „nouă”

Mesagerul ei: „prin prooroci” „prin Fiul”

Plinătatea ei: „în multe chipuri” „în Fiul” (1)

NOTE:

(1) Fiul anarthrous subliniază calitatea şi caracterul substantivului. „În unul care este Fiu.”

(2) Multele modalităţi de revelaţie din Vechiul Legământ sunt contrastate cu modalitatea Întrupării. (36)

Nu simpla discontinuitate, ci aspecte ale continuităţii sunt subliniate în acest pasaj.

Revelaţia Veche – Revelaţia Nouă

Vorbitorul ei: Dumnezeu (1) Dumnezeu

Condiţia ei: Aorist participiu Aorist indicativ

Terminată Terminată

Trei puncte conspiră pentru a accentua finalitatea revelaţiei noi: (1) Timpul aorist (2) Contrastul dintre „porţiuni succesive” şi „vorbirea în Fiul” (37) (3) Contrastul dintre „cu mult timp în urmă” şi „în aceste zile din urmă”. (38)

Aplicaţia acestui punct trebuie făcută alături de trei linii:

(1) Finalitatea vorbirii lui Dumnezeu în Fiul vorbeşte împotriva mişcării Carismatice. (39)

(2) Nu poate fi nici o separaţie dintre Hristos şi revelaţie şi în particular nici o separaţie între Hristos şi revelaţia inscripturată. Posesia noastră a lui Hristos şi a revelaţiei este simultană deoarece Hristos este revelaţie şi este cunoscut doar prin intermediul revelaţiei. (40)

(3) Vorbirea finală a lui Dumnezeu în Fiul Său este mijlocită bisericii de mărturia Apostolică. Doar în părtăşie cu mărturia Apostolică şi cu viziunea profetică a lui Hristos găsim părtăşia cu Hristos şi cu Dumnezeu (1 Ioan 1:1-3; Evrei 2:1-4). Doar prin recepţionarea mesajului Apostolic îl întâlnim pe Isus Hristos. Doar în părtăşia Apostolilor ca mesageri autoritari ai lui Hristos putem avea părtăşie cu Hristos.

1. PHAINOO, EPIPHAINOO, EPIPHANEIA şi EMPHANIDZOO sunt toate derivate din rădăcina trunchiului Indo-european.

2. The Theological Dictionary of the New Testament, Vol. 13, pp. 573, 582f, 591.

3. Geerhardus Vos, Biblical Theology, pp. 29f.

4. Vos, Biblical Theology, p.30.

5. Kuyper, op. cit., p. 363.

6. Berkhof, Introduction to Systematic Theology, p. 141.

7. Vos, Redemptive History and Biblical Interpretation, p. 9.

8. Warfield, Revelation and Inspiration, p. 12ff.

9. Warfield, Revelation and Inspiration, p. 13.

10. John Murray, Collected Writings, vol. 1, p. 24.

11. Vos, Biblical Theology, p. 15.

12. Vos, Redemptive History …, p.9.

13. Berkhof, Introduction to Systematic Theology, p. 137.

14. Warfield, Revelation and Inspiration, pp. 11, 12.

15. Vos, Redemptive History …, p.9f.

16. Warfield, Revelation and Inspiration, pp. 44,45.

17. Berkhof, op. cit., p. 137. Note Kuyper also in Principles …, p. 363.

18. Kuyper, Principles …, p. 377.

19. Warfield, Revelation and Inspiration, p. 46.

20. Vos, Redemptive History …, pp. 11f.; Berkhof, op. cit., p. 136f.

21. Vos, Biblical Theology, p. 15.

22. Vos, Redemptive History …, pp. 10ff.

23. Vos, Biblical Theology, p.15.

24. Vos, Biblical Theology, p. 15.

25. Vos, Biblical Theology, p.16 (Observaţi şi p.106.) şi conform Redemptive History .., p.12ff.

26. Vos, Biblical Theology, p.15.

27. Kuyper, Principles …, pp. 369ff.

28. Vos, Redemptive History …, p.13.

29. Observaţi Vos, Biblical Theology, p.14 şi Redemptive History …, p.8f.

30. Calvin comentează aceasta în Evrei 1:1 şi 2: „Şi când el vorbeşte despre vremurile din urmă, el afirmă că nu mai există nici un motiv pentru a aştepta vre-o nouă revelaţie; căci aceasta nu a fost un cuvânt în părţi pe care Hristos l-a adus, ci concluzia finală.”

31. Autoritatea distinctivă a apostolilor împotriva restului bisericii va fi descrisă detalii în tratarea Părţii 3, Secţiunea 2 despre Canonul Scripturii.

32. Conform T. D. Bernard, The Progress of Doctrine in the New Testament, p. 44.

33. G. Vos, Redemptive History …, p.12.

34. Vos are o perspectivă uşor diferită în cartea sa Biblical Theology, p.15. El pune evangheliile la centru cu Vechiul Testament ca şi cuvânt înainte şi restul Noului Testament ca un cuvânt următor.

35. Vezi comentariul lui Westcott, pp. 3:ff.

36. Conform comentariului lui Westcott, p.5.

37. Conform comentariului lui Hughes, p.36.

38. Conform comentariului lui Bruce, p.3.

39. Această vorbire a lui Dumnezeu în Fiul Său presupune mijlocirea ei Apostolică faţă de biserică (Evrei 2:3, 4). De asemenea, finalitatea acestei vorbiri presupune unicitatea şi încetarea slujbei Apostolice.

40. Van Til, Doctrine of Scripture, p.61.
http://www.voxdeibaptist.org/revelatie_Samuel_Waldron02.htm

IMPERATIVELE ODIHNEI

” Eu vă voi da odihnă.”

”veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre.” (Matei 11:28-29)

mihai sarbuDEX ne ajută să înțelegem exprimarea la modul IMPERATÍV în termenii următori: ”Care ordonă; poruncitor; mod verbal care exprimă o poruncă, un îndemn, un sfat, o rugăminte, etc; Necesitate categorică și care se impune necondiționat; obligație.” În altă ordine de idei modul imperativ impune regula: nu se poate altfel decât așa.

În meditația de față este vorba de odihna pe care Fiul lui Dumnezeu este gata să o ofere tuturor celor care sunt nu se poate altfel decât așa. În meditația de față este vorba de odihna pe care Fiul lui Dumnezeu este gata să o ofere tuturor celor care sunt ”trudiți și împovărați” (Mat.11:28) și sunt gata să accepte termenii Lui. Dar este oare cineva în lumea aceasta care să n-aibă nevoie de odihnă? Poetul întreabă:”În zbuciumul vieții odihnă cine-mi dă? / În suflet cine-mi toarnă din viața veșnică?” (C. Ev. # 660). Întrebare la care există un singur răspuns adevărat:

Domnul Isus Christos, Fiul lui Dumnezeu și Mântuitorul lumii. Pentru înviorare fizică Creatorul a lăsat timpul nopții și al concediului de odihnă, iar când sănătatea se deteriorează a îngăduit  să existe în lume doctori, spitale și clinici de tot felul, stațiuni de tratament și multe alte posibilități de reabilitare. Însă ce faci când sufletul tău este apăsat, iar când stressul și problemele te duc în pragul depresiei și al sinuciderii? Când nici psihologii și psihiatrii nu te mai pot ajuta cu nimic, ce faci atunci? Sfânta Scriptură recomandă să alergi la Fiul lui Dumnezeu și să intri în relație cu El în baza termenilor Lui. Nu de alta dar El este ”Specialist în imposibil” și ”Singurul care face minuni.” Cel ce scrie aceste rânduri a beneficiat de multe ori de atingerea supranaturală a Mântuitorului și este sigur că ceea ce urmează va fi de folos și pentru tine dacă urmărești cu atenție și accepți provocarea.

1. VenițiAșa începe relația cu Fiul lui Dumnezeu, acceptând invitația Lui: ”Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă.” (Matei 11:28). El a trăit printre oameni și știe starea ta. Înțelege cât ești de trudit și împovărat și dorește să fii liber. De aceea te cheamă să vii la El și să-L accepți ca Mântuitor și Domn prin credință și pocăință. Iar asta înseamnă mântuire. Înseamnă să te pocăiești /metanoia (grec) = înnoirea minții; o nouă concepție despre lume și viață pe care Domnul Isus o aduce în lume/. Nu să-ți schimbi religia, nici biserica, nici numele, nici cultul de care aparții. Este mult mai profund: să-ți schimbi viața. Iar asta nu o poate face nici pușcăria, nici dezalcolizarea, poliția sau tribunalul dar nici preotul, nici pastorul, nici religia, nici biserica, ci numai Fiul lui Dumnezeu. Iar El continuă să strige: ”Veniţi la Mine!” ca în schimb să primiți”odihnă pentru sufletele voastre.” (Matei 11:28-29). Cum trebuie să te raportezi tu, prietenul meu la provocarea Domnului Isus? În primul rând să faci liniște în sufletul tău ca să auzi vocea Lui, iar apoi să spui DA la oferta însoțită de cel mai extraordinar ”bonus” posibil în lumea noastră: mântuire și viață veșnică. Dar, nu uita că este urgent și că este la modul imperativ. Și că: ”În nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi.” (F.A. 4:12). Doar Numele ISUS! Cel care te invită să vii la el chiar acum. Poate ai o religie însă n-ai o relație cu Fiul lui Dumnezeu. Poate porți un nume dar nu se vede viață. Poate ai Biblie și mergi la biserică unde cânți, te rogi, dai bani chiar predici și faci misiune dar fără credința în El. Indiferent care este starea ta, ridică-te și vino la Cel ce îți acordă șansa unui nou început.

2. LuațiDacă primul imperativ te cheamă la mântuire, cel de-al doilea te cheamă la lucrare și la slujire. Este așa de clar și concis mesajul: Luaţi jugul Meu asupra voastră” și – ca să nu te sperii – Domnul Isus te asigură: ”Căci jugul Meu este bun, şi sarcina Mea este uşoară.” (Matei 11:29-30). Ca să înțelegi cum stau lucrurile este bine să ști că în lume există doi stăpâni: unul absolut, Dumnezeu și altul tolerat (îngăduit), Diavolul. Fiecare dintre ei are jugul lui. Prin nașterea firească tragi la jugul Diavolului, jug care înseamnă mizerie, chin, păcat și în final moarte veșnică  (Ps. 51: 5, Rom. 3:23, 6:23). Vine Fiul lui Dumnezeu și spune că are și El un jug care-i bun și ușor și te invită să faci schimb. Care-i diferența? Diavolul este ca un chelner: îți dă tot ce vrei dar la urmă nu poți să plătești și îți ia viața. Te înhami la jugul lui ”de fier” și te lasă singur și fiindcă nu poți să duci povara, plătești. Domnul Isus îți oferă nu numai jugul Său dar se oferă ca să tragă alături de tine și face în așa fel ca toată povara să cadă pe El, iar tu să nu simți apăsarea jugului. Iată de ce poetul avea să scrie: ”Tu-mi ești comoara care-ai fost / De mine mult căutată. / Iar astăzi nu te-aș mai lăsa / Nici pentru lumea toată. Căci Tu-mi ești fratele pribeag / De cânt și de suspine. / Isuse-al meu prietem drag / Ce bine-i lângă Tine.” (Anonim). Este vremea să schimbi jugul păcatului cu jugul harului. A sosit timpul să renunți la comoditatea și nepăsarea ta și ”să cobori din tribună în teren.” Să iei jugul lui Christos și să te implici în slujirea Lui, sujind pe cei în nevoie din jurul tău. Mai este mult de lucru și Dumnezeu are nevoie de tine. A îngăduit să vii în lume tocmai în această perioadă a istoriei ca să împlinești (în dreptul tău) Marea Însărcinare promulgată la înălțare. Ridică-te și pornește chiar acum.

3. ÎnvățațiAcesta este pasul final pentru a avea o viață plină de odihnă. Pretenția Domnului Isus este clară: învăţaţi de la Mine” după care motivează: ”căci Eu sunt blând şi smerit cu inima” iar în final prezintă beneficiul intrării în școala Lui: ”veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre.” (Matei: 11:29). Viața de creștin este o școală care o începi pe pământ și graduezi în veșnicie. Primii creștini: ”stăruiau în învăţătura apostolilor” (F.A.2:42) învățând să devină invincibili. Ce înveți (dacă înveți) și de la cine înveți? Trăim zile profetice despre care Scriptura ne avertizează că: ”se vor scula din mijlocul vostru oameni, care vor învăţa lucruri stricăcioase, ca să tragă pe ucenici de partea lor.” (F.A. 2:30). Invitația și provocarea acestui mesaj este să învățăm până la sfârșit de la Fiul lui Dumnezeu. În postmodernism  a dispărut Adevărul Absolut și Dumnezeu a fost scos afară din socotelile oamenilor. Există doar adevăruri mărunte și fiecare este liber să trăiască după adevărul lui. Nu este așa. Chiar și dușamnii Domnului Isus I-au recunoscut autoritatea spirituală și au remarcat faptul că: ”vorbeşti şi înveţi pe oameni drept, şi că nu cauţi la faţa oamenilor, ci-i înveţi calea lui Dumnezeu în adevăr.” (Luca 20:21). Ce-i de făcut? Să revenim la Biblie și să ne aducem aminte că: ”Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire” Care va fi rezultatul trăirii după învățătura Cuvântului lui Dumnezeu? Câștigul este enorm: ”pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună.” (2Tim.3:16-17). Este urgent să ne întoarcem la Biblie. Caută Biblia! Citește Biblia! Trăiește Biblia! Răspândește Biblia! Așa cum ne îndeamnă și poetul în versurile lui: ”Ia-ți crucea ta și-I mergi pe urme, / Tacând și mulțumind ca El! / Iubește, roagă-te și rabdă, / Urmând dumnezeiescu-I fel. / Hristos cel sfânt te va cunoaște Nu după numele ce-ți spui / Ci, după ranele-ndurate, /  Sub crucea ta, sub crucea Lui.” / (Traian Dorz – Ia jugul lui Hrisots). Mă gândesc la final când vom arunca jugul. Unde vei fi atunci? Aș vrea să te întâlnesc în Cer. Ia aceste imperative pentru tine și trăiește-ți viața în așa fel ca să primești cununa. Așa să te-ajute Dumnezeu!

RUGĂCIUNE

”Mâinile Tale m-au făcut, şi m-au întocmit; dă-mi pricepere, ca să învăţ poruncile Tale!” (Ps.119:73)

Mihai Sârbu

http://www.baptist-tm.ro/imperativele-odihnei/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole/imperativele-odihnei/

ISUS FIUL LUI ALAH ?

download

Iisus, fiul lui Allah” generează tensiune între creștini și musulmani

Când o biserică creștină din Penang, Malaysia, a afișat pe un panou de promovare mesajul: „Allah este mare! Iisus este Fiul lui Dumnezeu!”, reacția a fost explozivă. La propriu.

Biserica „Adormirea Maicii Domnului”, veche de 228 ani, din zona Penang, a fost ținta unor explozii datorate detonării a două sticle de benzină, în cursul nopții, în jurul orei 1:30, informeazăChristian Today.

Comisarul adjunct al Poliției din Penang a declarat că pagubele au fost, din fericire, reduse, fiindcă doar un singur cocteil Molotov a explodat, celălalt căzând pe iarbă. Investigațiile inițiale au arătat că doi bărbați pe o motocicletă, despre care se crede că ar fi fost musulmani, au fost autorii acestei acțiuni.

„Nu este alt dumnezeu în afară de Allah, iar Mohamed este profetul lui Allah”, este unul dintre principiile de căpătâi ale islamismului. Așa că sloganul, destul de asemănător, al bisericii creștine a generat furia integriștilor musulmani care au aruncat două cocteiluri Molotov înspre lăcașul de închinare.

Supraveghetorul bisericii a descris atacul asupra bisericii sale ca pe o amenințare la adresa armoniei rasiale și religioase în țară. „Mulți oameni și turiști vin la această biserică pentru rugăciuni”, a explicat el. „Nu ne putem permite să avem astfel de incidente în Malaysia. Nu e bine, poliția trebuie să pună capăt acestor atacuri cât mai curând posibil.”

„Allah” doar pentru musulmani?

Tensiunile interreligioase din Malaysia sunt cauzate de utilizarea cuvântului Allah de către nemusulmani, acest drept fiind contestat de grupurile islamice din țară. Nemulțumirea fundamentaliștilor islamici a stat la originea multor astfel de atacuri asupra bisericilor creștine. Recent, trei biserici catolice au fost ţinta unor atacuri cu sticle incendiare chiar în capitala Kuala Lumpur. Cu acea ocazie, una dintre biserici a fost incendiată şi grav avariată, iar asupra celorlalte două au fost lansate cocteiluri Molotov care nu au provocat daune serioase.

La rândul lor, și creștinii își exprimă nemulțumirile, considerând că pretențiile musulmanilor sunt nejustificate. Astfel, Bernardo Cervellera, directorul Agenţiei AsiaNews, menționează că „musulmanii, sau cel puţin aceste grupuri, vor să apere folosirea cuvântului Allah numai pentru musulmani, deoarece spun că dacă e folosit de creştini ar putea crea confuzie în rândul musulmanilor. În realitate, motivul de apărare pe care biserica l-a adus pentru a susţine uzul acestui cuvânt este faptul că creştinii foloseau cuvântul Allah înainte încă de a exista Federaţia Malaysia.”

În acord cu argumentele creștinilor, Allah este un termen utilizat pe scară largă de către creștinii arabi din lumea întreagă și este în traducerea malaysiană a Bibliei de 400 de ani.

Creștinii, „primii” care au folosit numele

În ciuda argumentelor invocate de către creștini, Curtea de Apel din Kuala Lumpur a luat o decizie defavorabilă acestora. Judecătorii au interzis, printr-o hotărâre dată spre sfârșitul anului 2013, ca săptămânalul catolic Herald să mai utilizeze cuvântul lui Allah pentru a-L desemna pe Dumnezeu, conform BBC.

Susținătorii publicației catolice au susținut că „limba malaysiană este o limbă care a împrumutat multe cuvinte, iar «Allah» este, de asemenea, un cuvânt împrumutat”.

În motivația sentinței, judecătorul a declarat că Allah nu face parte integrantă din religia creștină. În opinia sa, în cazul în care numele lui Allah este pronunțat de către nemusulmani pot fi create conflicte în societate. Mai mult, el consideră că această decizie nu încalcă drepturile constituționale ale creștinilor și că menținerea păcii și armoniei în țară este prioritară în fața drepturilor minorităților religioase.

Musulmanii conservatori au salutat decizia instanței de judecată, în timp ce reprezentanții cultelor creștine din Malaysia amintesc că ei pronunțau numele lui Allah, numindu-L pe Dumnezeu, înainte de apariția islamului.

Idolul Lăcomiei

Adăugat De Arise For Christ

download

Biblia vorbește de lăcomie, condamnând acest păcat oribil, care are „rangul” de idol (Efeseni 3:5). S-ar putea să existe oameni care-și doresc să fie lacomi, pentru a obține anumite bunuri, favoruri, poziții… dar majoritatea din acești oameni lacomi au ajuns să fie prinși de lăcomie (robiți) și fără să-și propună aceasta. „Lacomi sunt mulți din cei care nu sunt creștini, dar e grav când creștinii devin lacomi (Efeseni 5:3). Din cauza lăcomiei oamenii dau și iau mită (Proverbe 15:27) apoi mint, fură, sunt nemulțumiti de ceea ce au… chiar ucid fizic, economic psihic… lăcomia strică relațiile (Proverbe 28:25).

Infecția cu lăcomie este gravă, este o maladie legată în special de materialism, și de care îți dai seama cu greu. Lăcomia este asemenea unui drog; te hrănești că îți este foame dar nu te saturi, mai vrei și mai vrei, devenind adicție chiar.

Când un om devine lacom îi este greu să mai găsească stopul (oprirea), nu mai știe ce înseamnă suficient: “cu cât are mai mult cu atât vrea și mai mult. “Dintr-un închinător la Dumnezeu ajungi datorită lăcomiei, să devii închinător la idoli (Coloseni 3:5).

Falsa idee că dacă obții mai mult sau ai mai mult eşti fericit, i-a adus pe unii în această stare degradantă din punct de vedere spiritual. Este o autoînșelare să te bazezi pe materie ca sursă a fericirii.

Manifestarea lăcomiei are loc printr-o dorință puternică, având ca obiectiv împlinirea eului, respectiv deținerea puterii, controlului cu orice preț, numai pentru satifacția personală, acele dorințe pot fi rele sau bune.

Putem avea dorințe bune dar dacă sunt motivate și realizate corect, mai ales în domeniul spiritual în care urmărim doar interesul Împărăției lui Dumnezeu, dar chiar dorințele noastre bune nemotivate și realizate greșit sunt păcătoase.

Timpul împlinirii dorințelor noastre joacă un rol important. Dacă ne dorim lucruri bune la un moment nepotrivit sau într-o măsură nepotrivită, riscăm să ne facem vinovați de păcat. Dorințele în sine dacă sunt bune, nu sunt păcat dar când ”devin lacome” sunt păcat.

Dorințele noastre bune conduse de firea noastră păcătoasă devin păcat (Romani 8:5)! O viață trăită în competiție cu scopul de a fi mai sus ca ceilalți îi dezumanizează pe unii, îi golește de valorile morale, încât ajung să facă tot ce vor și le stă în putere fără a ține cont de consecințe.

Lacomii vor căuta împlinire în lucrurile trecătoare care le creează senzația unei împliniri, așteptări efemere. (”Dorința este un dușman necruțător. Promite prosperitatea dar aduce sărăcia dureroasă a spiritului”).

Lăcomia vine din interiorul nostru, poate fi mascată bine chiar spiritualizată (moralizată), adaptată la vremurile actuale. Dorința după posesiuni, putere, faimă… este greu de oprit de principiile morale, de legile corective, chiar și de închisoare … pe unii nimic se pare că nu-i oprește, probabil moartea fizică.

Lăcomia, pare un păcat acceptat ușor în mediul nostru creștin: un ”păcățel” și credincioșii au de luptat cu el. Atunci când cineva se face vinovat de păcatul lăcomiei, devine idolatru. Dumnezeu urăște idolatria! Interesant cum satan folosește lăcomia pentru distrugerea veșniciei multor oameni. Este un produs ce are originea în firea noastră păcătoasă dar și un produs otrăvit al lui satan. Adevărul care stă în spatele acestui produs este; respingerea ofertelor lui Dumnezeu și alegerea conștientă sau mai puțin conștientă a acestei ”atitudini de lăcomie”, ceea ce urmează este o închinare la idoli. În astfel de situații, Dumnezeu dispare încet, încet din viața și peisajul celor care au făcut din lăcomie un mod de viață. Pe Dumnezeu nu-L putem înlocui cu nimic, cu niciun lucru, satisfacție, poziție…

În final, vestea bună este că putem scăpa de păcatul lăcomiei prin procesul pocăinței. Este necesar să ne autoverificăm, dacă nu cumva suntem afectați de lăcomie și cel ce ne poate scăpa de ea este Dumnezeu.

”Creștinii adevărați sunt lacomi pentru Dumnezeu”.

Avram Sabou

http://ariseforchrist.com/blog/articles/2/idolul-lacomiei-138?utm

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole/idolul-lacomiei/

Idolii se înmulțesc discret – Alexandru Fintoiu

Publicat pe 28 Iulie 2017 de ADMIN în Articole, Articole: Alexandru Fintoiu

Fiecare om are nevoie de Dumnezeu. E în interiorul ființei umane dorința de a se închina. Moise era în prezența lui Dumnezeu iar poporul își făcea de cap în vale. Au văzut că Moise întârzie și n-au mai așteptat. Și-au confecționat un dumnezeu ce semăna cu o vacă.

Aveau la activ experiența egiptenilor și s-au gândit să-i imite. Idolul acela nu le cerea sfințenie, responsabilități, nu-i chema la judecată, era plăcut la vedere și nici nu-i acuza de nimic. Era surd, orb și n-avea nicio putere.

Când Moise a coborât de pe munte cu tablele legii în mână, a fost cuprins de o indignare care l-a făcut să spargă tablele de stâncă. Să petreci ore în șir în prezența lui Dumnezeu, să vorbești cu El, să te bucuri de El și dintr-o dată toată bucuria să se facă praf.

Aron a folosit scuze, dar scuzele nu ajută cu nimic. Ele nu definesc standardul lui Dumnezeu. Astăzi poate mulți dintre creștini stau liniștiți crezând că Îl împacă pe Dumnezeu cu venirea la biserică duminica, cântând o cântare sau rugându-se câteva minute.

Idolul e tot ceea ce ne preocupă și ne frământă mai mult decât Dumnezeul revelat de Scriptură. Unii sunt preocupați de cine predică, nu de ce are Dumnezeu să le spună. Poate pizma, poate banii, poate dorința de mărire, poate lăcomia, poate răutatea. Toate astea se văd limpede și în biserică. Nu sunt vaci, nu. Astăzi și-au luat haine fine, costum și cravată, uneori nici atât.

Indignarea deosebită a lui Moise are un sens. Oare câți dintre noi am fi afectați într-un asemenea fel, atunci când vedem păcat în viața noastră? Suntem supărați pentru că suntem acuzați, pentru că nu ne ies planurile, că nu se face voia noastră? Sau ne supărăm că nu se face voia lui Dumnezeu?

O întrebare la care trebuie să răspundem cu sinceritate. Să vezi păcat în viața altora e simplu. Ce te faci însă cu tine? Tu ai responsabilitatea propriei mântuiri.

http://www.ciresarii.ro/index.php/idolii-se-inmultesc-discret-alexandru-fintoiu/

Idolii se înmulțesc discret – Alexandru Fintoiu

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole/idolii-se-inmultesc-discret-alexandru-fintoiu/

ID-ul lui Hristos Isus – Nicolae Geantă

Publicat pe 22 Aprilie 2017 de CrestinTotal.ro în ArticoleArticole: Geantă Nicolae

Dacă-L privești pe Isus răstignit, o să observi că nu i-a mai rămas nimic din ce avuse teluric. Romanii i-au împărțit la zaruri cămașa. Despre sandale nu știm ce s-o fi ales, deși tare tind să cred că… Dumnezeul meu a urcat desculț prin colbul Golgotei! Dacă-L vezi coborât de pe Cruce, de către magnatul Iosif din Arimateea, Isus e tot în pielea goală! Un Dumnezeu despuiat, deposedat de tot de către oamenii flămânzi de rău. Dar dacă te uiți mai atent la mâna dreaptă, apoi la palma Sa stângă, ai să vezi că le ține aproape strâns, ca și cum ar ascunde ceva prețios. Comoara Lui pe care-o duce la Ceruri. ID-ul cu care se înfățișază în fața Tatălui și a sfinților îngeri. Găurile din palme!

“Cu ce se identifică tati Isus?”, m-au întrebat într-o seară fetele mele, pe când erau de școală duminicală. “Cu palmele găurite!”

Cu semnul cuielor se identifică Hristos Isus. Ar fi putut să aibă toată pielea de catifea ca Naaman. Dumnezeul care a făcut reversibilul, care s-a înviat și Și-a dat drumul iarăși la viață, care și-a repornit inima din nou… Dar semnul răstignirii l-a păstrat!

Fără cuie în palme nu știu cum ar fi arătat Isus. ID-ul unui Dumnezeu perfect sunt cicatricele din palme. Stigmatul urii umane a fost transformat în dragoste pentru muritori. Semnele cuielor Lui îl împiedică să fie un Dumnezeu cu furie!

Oricât s-ar strădui omenirea, ID-ul Lui Hristos nu poate fi șters. Semnul cuielor veșnic rămâne! Cicatricele nu se șterg. Dar, nici nu dor! Pentru că, vorba unui pastor de-al nost’, “durerea a rămas în urmă!”

Cine suferă ca Hristos va avea cicatrice! Ele sunt mărgăritare cu care va fi încoronat!

Nouă ne place să ne ascundem cicatrice. Defectele ne fac mai slabi. El însă le păstrează la vedere! Ca semn de respect. De cinste. Cicatricele palmelor lui Isus arată că a pătimit pentru omenire. Dar și că a ieșit biruitor!

Am întrebat în Vinerea (asta) Mare pe Domnul: “De ce ți-ai lăsat Semne niște palme pironite?”. “Ca prin găurile lor să vezi mai bine Cerul!”. E ID-ul de intrare în Rai!

Hristos a înviat! Hristos e viu în vecii vecilor! Cu palmele găurite!

Nicolae Geantă  Detroit, Michigan

http://www.ciresarii.ro/index.php/id-ul-lui-isus-hristos-nicolae-geanta/

ID-ul lui Hristos Isus – Nicolae Geantă

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole/id-ul-lui-hristos-isus-nicolae-geanta/

Florica Maran: Încrederea

Se întâmplă adesea să ne facem planuri, să gândim în felul nostru înainte de a se petrece acțiunea și am dori să ni se întâmple cam asa…

Începusem ziua destul de bine, cu bucurie în suflet și zâmbet pe față, mă gândeam că dacă așa ar decurge lucrurile, în sfârșit pacea și linistea mult dorită de la locul de muncă se instalase. Dar nici nu trecuse câteva zile și o veste nu prea comvenabilă îmi ajunse la urechi….  Nu se poate …! dacă așa vor să facă totul o să se dea peste cap… De ce tocmai când totul mergea așa de bine?!

Stai, stai o clipă și gândește…Cine vrea să ne tulbure pacea și liniștea, să transforme bucuria din inimă în preocupare și îngrijorare? Da, el este, diavolul! lui nu-i comvine când suntem bine dispuși, când nu ne enervăm, când suntem plini de bucurie și mulțumitori.

Aleg acum să nu mă preocup de schimbările ce vor să le facă alții chiar dacă acestea mă vor afecta. Știu că Dumnezeu veghează asupra mea si asupra tuturor lucrurilor si nimic nu se poate intâmpla dacă Dumnezeu nu va îngădui. Am încredere în promisiunile lui Dumnezeu că va fi cu noi în toate zilele, că El poartă de grijă copiilor Săi si nici un fir de păr nu poate cădea fără voia lui Dumnezeu. Și de data aceasta mă voi încrede în Dumnezeu, în voia Lui iar dacă Dumnezeu va dori să se întâmple așa, sigur va fi mai bine pentru mine.

Mi s-a întâmplat de multe ori să mi se răstoarne planurile iar eu să mă tulbur crezând că va fi mai rău pentru mine si n-a fost așa. Când vedeam cum Dumnezeu face  toate lucrurile frumoase la vremea lor, mă minunam si îi mulțumeam că nu a făcut cum am vrut eu. Așa m-a învățat Dumnezeu să accept intodeauna voia Lui că e cea mai bună pentru mine, nu doar pe moment ci pe termen lung.

Când te increzi in Dumnezeu, El va face lucrurile să se întâmple frumos din perspectiva Lui iar ție îți va plăcea poate nu la început, dar la final vei vedea ce mare este bunătatea si credinciosia Lui față de cei ce se încred în Voia Lui.

Increde-te in Domnul din toată inima ta și nu te bizui pe înțelepciunea ta!

Atunci te vei minuna de lucrarile Lui si vei slăvi bunătatea Lui pentru tine!

21.08.2018,  Alger

https://evremeata.wordpress.com/2018/08/21/increderea/

Florica Maran: Încrederea

Buletin AFR 15 Octombrie 2019


Tinerii creştini americani – vociferi pentru credinţa: Conform unui sondaj de opinie american tinerii americani sunt mai vociferi privind credinţa creştină decât părinţii lor: LINK

Transgenderii îşi regretă faptele negândite: Sute de persoane transgender îşi regretă decizia de schimbare a sexului: LINK

Transgenderismul – o religie: Un tribunal britanic a pus ideologia transgenderista deasupra creştinismului. L-a transformat într-o religie: LINK

Catolicii Germaniei: Un comentariu discută problemele cu care se confruntă catolicii Germaniei privind doctrina: LINK

Mexico respinge avortul şi căsătoriile homosexuale: Trei state mexicane resping avortul şi căsătoriile homosexuale: LINK

Franţa – NU drepturilor lesbienelor: Jumătate de milion de francezi ies în stradă împotriva dreptului la inseminare artificială a lesbienelor: LINK

Boli transmisibile – SUA: Datele pe 2018 sunt îngrozitoare. Nivelul noilor infecţii cu gonoree şi sifilis în SUA trece de un milion pe an: LINK

Religia maselor hedoniste: Jurnalistul britanic Douglas Murray a publicat o carte privind religia seculară a maselor hedoniste europene. Cartea a făcut deja multă vâlvă în Occident, din care motiv vă oferim două recenzii, una din Marea Britanie:
LINK şi una din SUA: LINK

Feminismul care urăşte: O jurnalistă explică toxicitatea fără margini a feminismului occidental: LINK

Modificarea comportamentului homosexual: Mark Regnerus, profesorul catolic din Texas, publică des şi bine privind revoluţia sexuală. Oferim un comentariu recent privind viabilitatea terapiei de schimbare a comportamentului homosexualilor: LINK

Avortul în America scade: Anul trecut s-a înregistrat cel mai mic număr de avorturi în America: LINK

Japonia – căsătorii homosexuale: 70% dintre femeile japoneze agrează cu căsătoriile homosexuale: LINK

Hedonismul homosexualilor britanici: Oferim un articol privind hedonismul sodomiţilor britanici: LINK

Brazilia – NU ideologiei de gen: Preşedintele (creştin) al Braziliei lansează un program de interzicere a ideologiei de gen în Brazilia: LINK

Declinul monogamiei: Tinerii americani cred mai puţin în monogamie decât părinţii lor: LINK

Demografia în Ungaria: Numărul avorturilor în Ungaria scade. Numărul căsătoriilor creşte. Numărul divorţurilor scade. Numărul copiilor născuţi creşte: LINK

Pornografie: Oferim un articol care descrie dificultăţile pentru stoparea pornografiei: LINK

Efectele pornografiei: Oferim un comentariu privind efectele pornografiei: LINK

Discursul lui William Barr: William Barr e Procurorul General al SUA. Recent a ţinut o cuvântare la Universitatea catolică Notre Dame din SUA. William e creştin practicant. Discursul lui atacă secularismul şi declinul moral al Americii. Oferim discursul lui de 50 de minute: LINK

Înapoi sus
POPAS PENTRU SUFLET

Cristian Ionescu

Vegheaza!

"Feriti-va de proorocii mincinosi, care vin la voi in haine de oi, iar pe dinauntru sunt lupi rapitori" (Matei 7:15)

Agora Christi

Blog evanghelic de teologie publica

Alteritas

cu Dănuț Jemna

Pagina creștină

Simion Ioanăș

Danut Tanase

Deschis si sincer, verde-n fata !

danielmiclea

Inca un gand

Semnele vremurilor din urmă

Iată, Eu vin curând!

Vegheaţi!

Mat 24:42 "Vegheaţi dar, pentru că nu ştiţi în ce zi va veni Domnul vostru."

Aradul Evanghelic

... pentru arădeni şi despre arădeni...şi nu numai!

B a r z i l a i - e n - D a n

Un Barzilai izvorât din Dan - O anagramare pentru Daniel Branzai

Nickbags

Har si Pace

Vrăbiuțe

Cip! Cip!

Bogdan DUCA

Pentru ca în viitor să nu se spună "Acele timpuri au fost întunecate pentru că ei au tăcut"...

ARMONIA MAGAZINE - USA

Locul in care te intalnesti cu CREDINTA.

Mana Zilnica

Mana Zilnica

Life Mission

"Ceea ce face farmecul unui om este bunatatea lui"

Ciprian I. Bârsan

...din inima pentru tine

Informatii si mesaje

Pecetea Dumnezeului Celui Viu primită de către Maria Divinei Milostiviri în mesajele de la Sfânta Treime și Fecioara Maria

Bucuresti Evanghelic

A topnotch WordPress.com site

Misiunea Genesis

Duceti-va in toata lumea

Marius Cruceru

...fără cravată

Cu drezina

de Teofil Stanciu

Semnele vremurilor

Lumea contemporana in lumina profetiilor

Miere și migdale

Luați cu voi ... puțin leac alinător și puțină miere, mirodenii, smirnă, fisticuri și migdale - Geneza 43:12

Noutati Crestine

Ca sa stii!

PERSPECTIVE CRESTINE

Gânduri către o altă lume...

Creştinul Azi

Revista Uniunii Bisericilor Creştine Baptiste din România

Persona

Blog of Danut Manastireanu

Revista ARMONIA - Saltmin Media

Hrană pentru minte și lumină pentru suflet

Moldova Creștină

Răspunsuri relevante și actuale din Biblie

EvangheBlog - Un blog din suflet, pentru suflet

„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viața veșnică.” (IOAN 3: 16) „Dacă cred că există Dumnezeu şi El nu există, n-am pierdut nimic. Dar dacă nu cred că există şi El există cu adevărat, atunci am pierdut foarte mult.” (BLAISE PASCAL, filosof, matematician și fizician creștin francez)

Emanuel - un blog creștin

Învățătura este o lumină, sfatul este o candelă, iar îndemnul și mustrarea sunt calea vieții. Prov. 6:23

%d blogeri au apreciat: