PARTEA 1: REVELAŢIA ÎN GENERAL
SECŢIUNEA 1: CONCEPTUL REVELAŢIEI
I. Revelaţia este principială (Fundamentală)
Principial este adjectivul derivat din substantivul principium care înseamnă un prim principiu. În Introducerea Teologiei Sistematice este oferită o definiţie mai extinsă.
A. Revelaţia presupune şi implică cele trei principii (principia = pluralul lui principium) ale teologiei: (1) Dumnezeul care vorbeşte; (2) Omul care este imaginea sa; (3) Cuvântul vorbit de el. Prin urmare, revelaţia este ceea ce Dumnezeu îi spune omului. Fiecare dintre aceste principii sunt legături vitale în lanţul revelaţiei. Fiecare este necesar dacă omul vrea să aibă vre-o cunoştinţă despre Dumnezeu.
CELE TREI PRINCIPII ALE TEOLOGIEI
Dumnezeu (Principiul Essendi)
Revelaţia (Principiul Cognoscendi Externum)
Omul (Principiul Cognoscendi Externum)
Cunoaşterea subiectivă a lui Dumnezeu de către om (Teologia)
1. Dumnezeu care vorbeşte.
Dumnezeul Bibliei este Dumnezeul care vorbeşte. Revelaţia este o caracteristică distinctivă a Dumnezeului Bibliei (Psalmul 115:5-7 conform Geneza 1:3; Ezechiel 12:25; Evrei 1:1, 2; 12:25).
2. Omul care este imaginea Lui.
Adevărul revelaţiei presupune că omul poate să îl cunoască pe Dumnezeu. Această abilitate de a-l cunoaşte pe Dumnezeu este întemeiată în analogia care există între Dumnezeu şi om deoarece omul este imaginea lui Dumnezeu. Deoarece prin creaţia lui Dumnezeu omul a devenit imaginea lui Dumnezeu, urmează faptul că omul a fost adaptat de Dumnezeu în creaţie pentru a fi un recipient al revelaţiei. Dumnezeu l-a făcut pe om să fie imaginea sa, el l-a făcut să primească revelaţia. Esenţa omului este că el este imaginea lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă că esenţa sa este să îl cunoască şi să îi răspundă lui Dumnezeu. El este o fiinţă a legământului – făcută pentru a-l cunoaşte pe Dumnezeu.
Omul nu a venit în fiinţă diferit în ce priveşte felul cum a făcut-o, şi numai după ce revelaţia i-a fost adăugată ca un auxiliar şi de aceea a fost adaptată nevoii sale ….dimpotrivă…. rasa noastră umană a fost în creaţia sa adaptată în întregime la această revelaţie. (1)
Aici trebuie să fie făcută o distincţie necesară. Ca imagine a lui Dumnezeu, există un „dublu rol al omului în revelaţie.” Primul, ca imagine a lui Dumnezeu el este o mare parte din revelaţia lui Dumnezeu. Dumnezeu se manifestă în natura umană. Omul este imaginea, adică reprezentarea şi reflecţia vizibilă, a lui Dumnezeu (Romani 2:14, 15). Dar nu asupra acestui lucru ne concentrăm atenţia acum. Ci asupra celui de-al doilea rol al omului în revelaţie. Aceasta este faptul că omul ca imagine a lui Dumnezeu nu este numai el o revelaţie a lui Dumnezeu, dar el posedă abilitatea, competenţa, aptitudinea de a percepe acea revelaţie. Creaţia externă îl revelează pe Dumnezeu, dar nu percepe acea revelaţie. Omul deopotrivă îl revelează pe Dumnezeu şi percepe acea revelaţie. (2) Berkhof şi Kuyper au numit această aptitudine credinţă înaintea lui. (3)
Întrebarea dificilă se ridică aici, dar punctul principal este că acea aptitudine prin care omul ajunge să îl cunoască pe Dumnezeu nu este raţiunea în sensul abilităţii sale de a urma un proces de raţionament. Acesta nu este raţionament în sensul unei acţiuni logice. Aceasta ar implica faptul că raţiunea omului îl face în stare de a se mişca dintr-o stare în care nu îl cunoaşte pe Dumnezeu la alta de a-l cunoaşte pe Dumnezeu. În mod contrar, omul îl cunoaşte întotdeauna pe Dumnezeu printr-o percepţie imediată, cu o certitudine imediată. Omul este (şi a fost de la început) în fiecare moment al existenţei sale confruntat imediat cu Dumnezeu.
Cuvântul „credinţă” are totuşi un înţeles mult mai profund. El este în mod frecvent folosit pentru a indica cunoştinţa pozitivă care nu stă într-o dovadă externă şi nici în demonstraţia logică, ci într-o intuiţie imediată şi directă. (4)
3. Cuvântul vorbit de El.
Revelaţia presupune Cuvântul vorbit de Dumnezeu. Toată revelaţia curge din acest Cuvânt. Revelaţia în creaţie şi revelaţia întrupată în Scripturi există deoarece Dumnezeu a vorbit (Psalmul 147:15-20 cu Geneza 1:3, 4; Evrei 1:1). Numai prin acest cuvânt pe care Dumnezeu l-a vorbit îl punem cunoaşte pe Dumnezeu.
B. Revelaţia este singura modalitate necesară pentru a-l cunoaşte pe Dumnezeu.
Geerhardus Vos remarcă: „Toată viaţa personală rămâne un mister închis pentru noi atâta timp cât cel care are acea viaţă nu ne-o dezvăluie.” (5) Textul cheie aici este 1 Corinteni 2:11.
Corolarul acestui adevăr este că teologia (care are principiul revelaţiei ei) este distinctă şi unică ca orice altă ştiinţă în metoda ei de a dobândi cunoştinţa pe care o urmăreşte. În toate celelalte ştiinţe omul este activ în obţinerea cunoştinţei de la un obiecte pasiv de studiu. El stă mai presus de obiect şi prin raţiunea sa extrage cunoştinţa din obiect. Totuşi, în teologie, omul este dependent şi îi este dată cunoştinţa prin smerenia credinţei. Aici obiectul de studiu, Dumnezeu, împarte cunoştinţă omului care acum ocupă o poziţie pasivă. (6)
C. Revelaţia este fundamentală pentru religie şi pentru teologie.
Revelaţia şi religia sunt inseparabile dar există o ordine clară a priorităţii. Revelaţia cere întotdeauna răspunsul religiei, dar religia este imposibilă în absenţa revelaţiei (şi este bazată pe ea). Revelaţia cere un răspuns. Religia este acel răspuns.
Chiar mai clar teologia este fundată pe şi este înrădăcinată în revelaţie. Ce este teologia? Kuyper distinge pe bună dreptate trei factori a ceea ce el numeşte teologie înnăscută (teologia pe care o avea Adam înainte de cădere).
1. Revelaţia lui Dumnezeu prin natura lui Adam.
2. Credinţa prin care Adam a perceput acea revelaţie.
3. Acţiunea logică (raţiunea) prin care această revelaţie a putut să fie redusă la cunoaşterea lui Dumnezeu, cu alte cuvinte, teologia.
Astfel, teologia este cunoaşterea lui Dumnezeu care rezultă când acţiunea logică (raţiunea) transpune revelaţia percepută prin credinţă într-un corp al cunoaşterii pe care o înţelege intelectual. (7) Aşadar revelaţia este punctul de referinţă prin care poate fi verificată validitatea teologiei şi a religiei. Ea este principiul din care ele izvorăsc. Ramm a spus undeva: „Teologia trebuie să apară dintr-o cunoaştere a lui Dumnezeu, să fie controlată de o cunoaştere a lui Dumnezeu, şi să fie referitoare înapoi la o cunoaştere a lui Dumnezeu.” Revelaţia divină este punctul de referinţă prin care orice teologie sau religie poate fi verificată. Aceasta ridică o altă întrebare: Care este punctul de referinţă prin care revelaţia poate fi verificată?
D. Revelaţia este imposibil de verificat în exterior.
Anumite fapte ale revelaţiei pot fi verificate. Aspectele sunt demonstrabile. Dar revelaţia ca o entitate, nu este în întregime supusă verificării prin intermediul unei autorităţi mai mari. Întrebarea de aici este: Prin ce standard pot verifica validitatea revelaţiei? Pentru a fi mai specific, cum să verific că ceea ce accept ca revelaţie este revelaţie? Pentru a ne apropia de aceeaşi chestiune într-un mod oarecum diferit, de ce ar trebui să accept pretenţia Bibliei de a fi revelaţie? În această clasă, întrebarea va fi, ce învaţă Biblia despre Biblie? Totuşi, pe această bază, cred eu că este adevărat ceea ce Biblia spune despre Biblie? Cum ar putea fi potrivit ca pur şi simplu să cred ceea ce Biblia învaţă despre sine? Cum să verific revelaţia? Mai concret, cum pot verifica faptul că Biblia este o revelaţie divină?
Aceste întrebări îşi găsesc răspunsul în detalii în apologetică. Aici este un scurt sumar al acelui sumar care este schiţat doar pentru a ne împrospăta memoria. (8)
1. Verificarea nu este posibilă. „Fiecare verificare aici este absolut exclusă. Când un om îmi descoperă ceva din el, pot verifica aceasta, şi dacă este necesar îl critic. Dar când teologul stă în prezenţa lui Dumnezeu, şi Dumnezeu îi dă anumite explicaţii despre existenţa sa ca Dumnezeu, fiecare idee de a testa această comunicare de sine a lui Dumnezeu prin altceva este absurdă; de aici, în absenţa unui astfel de criteriu, nu poate fi făcută nici o verificare, în consecvenţă nu este loc pentru critică.” (9) Revelaţia în sine este principiul cunoaşterii noastre a lui Dumnezeu. Pentru a verifica revelaţia este nevoie de un alt principiu de o autoritate mai înaltă. În schimb, acest principiu are nevoie să fie verificat de unul mai înalt – până la infinit. Cazul este precis analog cu cel al creaţiei. Dumnezeu a făcut lumea. Dar cine l-a făcut pe Dumnezeu? Nimeni, Dumnezeu este principiul tuturor fiinţelor. Un principiu poate să nu aibă un alt principiu. Exact similar cu aceasta este cazul întrebării despre revelaţie. Aşa cum Dumnezeu este principiul existenţei, aşa revelaţia Sa este principiul cunoştinţei. A căuta să verifici revelaţia înseamnă a întreba echivalentul epistemologic al întrebării, cine l-a făcut pe Dumnezeu? Ca principiu, revelaţia este imposibil de verificat.
Aceasta se poate pune în alt fel. Verificarea în natura cazului trebuie să vină dintr-o sursă care întrece în siguranţă ceea ce trebuie verificat. De vreme ce revelaţia şi Biblia ca întrupare a ei este Cuvântul lui Dumnezeu, nu există o astfel de sursă. Cuvântul lui Dumnezeu în sine este cea mai sigură sursă de cunoaştere. Verificarea poate fi asemănată cu apelul la o tribunal mai înalt pentru verificarea deciziei unui tribunal mai inferior. Curtea Supremă este principiul interpretării legale din U.S.A. Nu se mai poate face nici un apel la o decizie a Curţii Supreme. Cuvântul lui Dumnezeu este curtea supremă a cunoaşterii.
2. Verificarea nu este permisă. Dacă Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu, a căuta o verificare dincolo de mărturia ei, este cel puţin o impertinenţă. Este a-i cere lui Dumnezeu carnetul de şofer.
3. Verificarea nu este necesară. Scopul verificării poate fi atins cu siguranţă cu privire la identitatea Bibliei ca şi Cuvânt al lui Dumnezeu. Aceasta presupune existenţa îndoielii. Nu există o astfel de îndoială!
a. Cuvântul lui Dumnezeu este autentificat în sine. El se certifică a fi Cuvântul lui Dumnezeu printr-un apel imediat la cea mai adâncă dintre realităţile existenţei omului. Dacă omul poate nega, el nu poate uita vocea Creatorului Său. Cuvântul lui Dumnezeu se certifică prin sine, se auto-verifică şi, astfel, orice altă verificare este inutilă.
b. Mărturia Duhului este singura influenţă care poate înlătura cvasi-îndoiala, necredinţa, care există în inimile păcătoşilor. Toate celelalte încercări de a convinge omul pervertit despre identitatea Bibliei va eşua, astfel că această mărturie singură va produce credinţă şi siguranţă divină. În inimile tuturor credincioşilor există o verificare care le întrece pe toate celelalte. Nevoia reală a celui ne-convertit nu este verificarea intelectuală, ci renovarea etică.
Acest tratament al faptului că revelaţia nu poate fi verificată ar trebui să aşeze şi să explice metodologia acestui curs. Vom extrage doctrina noastră despre Scripturi chiar din Scripturi. Metodologia noastră va fi exact ceea ce este în alte locuri din Teologia Sistematică.
Probabil este necesară o altă calificare. Deşi revelaţia în sine nu este verificabilă, doctrina noastră despre revelaţie, doctrina noastră este despre Cuvântul lui Dumnezeu. Doctrina noastră despre revelaţie este verificabilă după standardul revelaţiei în sine. Nu numai aşa, înţelegerea noastră a acelei revelaţii – teologia noastră – va influenţa în mod necesar şi potrivit înţelegerea noastră despre doctrina revelaţiei.
RELAŢIILE RECIPROCE ALE REVELAŢIEI, DOCTRINA REVELAŢIEI, ŞI CELELALTE LOCURI DIN TEOLOGIA SISTEMATICĂ
II. Revelaţia este intenţionată.
Comentariul că doctrina noastră despre revelaţie va fi influenţată sau invadată de restul teologiei noastre devine important atunci când discutăm faptul că revelaţia este intenţionată. Această declaraţie este garantată şi cerută de doctrina Reformată (şi biblică) despre Dumnezeu.
A. Revelaţia este intenţionată în sensul că nu era necesar ca Dumnezeu să se descopere pe Sine. Revelaţia este un act gratuit, iniţiat divin.
1. Fundamentul.
Presupunerea că revelaţia nu era necesară, ci este gratuită este întemeiată pe atributul lui Dumnezeu cunoscut ca auto-suficienţa divină. (10) Dumnezeu este independent, suficient în sine, complet în Sine Însuşi. Dacă Dumnezeu nu s-ar fi revelat pe sine, El ar fi rămas în mod infinit în toată veşnicia perfect fericit în Sine. El este binecuvântatul şi singurul suveran.
2. Calificarea.
Această afirmaţie nu trebuie să fie înţeleasă ca şi când odată Dumnezeu a creat lumea şi omul în felul în care i-a făcut şi revelaţia era încă opţională. Afirmaţia nu înseamnă că Dumnezeu ar fi putut alege să nu se descopere după ce a ales să creeze în felul în care a făcut aceasta. Alegerea de a crea în timp ce era liber şi nu era necesară aceasta a fost o alegere de a se descoperi pe Sine. Pentru crearea lumii şi a omului a fost o revelaţie a lui care în sine a implicat o revelaţie suplimentară. Observaţi Mărturisirea de Credinţă de la Westminster, capitolul 4, paragraful 1: „I-a plăcut lui Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt , pentru a-şi manifesta gloria puterii, înţelepciunii şi bunătăţii sale…. să creeze…. lumea.”
3. Aplicaţia.
Răspunsul nostru la o revelaţie de Sine a unei fiinţe ar trebui să fie marcată de o umilă recunoştinţă. Dumnezeu nu a fost nevoit, dar a fost mulţumit să ni se descopere pe Sine.
B. Revelaţia este intenţională în sensul că ea este mijlocul esenţial către cea mai înaltă intenţie, motivaţia finală pentru toate lucrurile.
1. Fundamentul.
Această afirmaţie este întemeiată pe supremaţia (suveranitatea) divină. Scopul final al întregii creaţii este să aducă glorie lui Dumnezeu. Acesta este singurul scop potrivit pentru că, „El este binecuvântatul şi singurul suveran Împărat al Împăraţilor şi Domnul Domnilor.” O motivaţie mai mică nu este potrivită pentru Dumnezeul Preaînalt.
2. Explicaţia.
Revelaţia de Sine şi perfecţiunile Sa este mijlocul esenţial spre final al gloriei lui Dumnezeu. Astfel, Mărturisirea citată mai sus găseşte raţiunea pentru creaţie în revelarea perfecţiunilor divine. Creaţia a fost pentru revelaţie. (11) Scopul revelaţiei nu este unul ultim soteriologic sau antropologic. El este teologic şi doxologic.
3. Aplicaţia.
Astfel interacţiunea potrivită cu Cuvântul lui Dumnezeu produce închinarea şi lauda la adresa lui Dumnezeu. Interacţiunea pentru alte scopuri sau interacţiunea care produce alte rezultate este nedreaptă.
C. Revelaţia este intenţionată şi de aceea niciodată nu este inconştientă sau întâmplătoare.
1. Fundamentul.
Afirmaţia este întemeiată pe omniscienţa divină – înţelepciunea infinită a lui Dumnezeu. Gloria înţelepciunii lui Dumnezeu nu este că el ştie totul despre creaţia sa. Această cunoaştere, deşi este vastă, nu este infinită. Gloria omniscienţei divine este că Dumnezeu se cunoaşte pe Sine – infinitul ajunge la fiinţa şi la faptele sale – perfect, complet, exhaustiv.
2. Explicaţia.
De aceea, revelaţia nu poate fi niciodată inconştientă. Dumnezeu cunoaşte tot ceea ce face, a făcut şi va face. Kuyper spune: „Aruncarea întâmplătoare a unei observaţii nu are loc în privinţa fiinţei Eterne, de vreme ce facerea unui lucru ocazională şi inconştientă nu poate fi afirmată despre Dumnezeu.” (12) Revelaţia este întotdeauna deplin conştientă din partea lui Dumnezeu. Corolarul la aceasta este că revelaţia nu îl are pe Dumnezeu ca subiect al ei. Dumnezeu nu se descoperă sieşi pe sine. „…. nu există revelaţie involuntară. Aceasta respinge ideea că Dumnezeu ar putea fi mai mult sau mai puţin inconştient despre Sine, sau că el ar putea să fie văzut de noi în faptele sale fără voia sa sau fără să ştie aceasta…. De aceea, toate reprezentările de acest fel care s-au furişat mai mult şi mai mult în teologie, trebuie să fie izgonite ca fiind necuviincioase, de vreme ce ele au început esenţial de la slăvirea omului mai presus de Dumnezeu.” (13) Aceasta ar putea să pară ridicol chiar şi pentru a fi contemplată, dar foarte mult din teologia liberală implică exact această concepţie despre revelaţie. (14)
3. Aplicaţia.
Caracterul intenţionat, conştient al revelaţiei mustră două erori cu privire la revelaţie. Caracterul intenţionat al revelaţiei mustră o curiozitate impertinentă de a cunoaşte mai mult decât Dumnezeu a revelat. De asemenea, ea mustră timiditatea mofturoasă de a cunoaşte tot ceea ce Dumnezeu a revelat. Fiecare atitudine pune o întrebare înţelepciunii scopului divin. Iată comentariile perspicace ale lui Thornwell cu privire la această chestiune:
Orice conţine Scriptura a fost destinat de Duhul Sfânt pentru studiul nostru atent şi pentru meditaţia devoţională, şi ni se cere să le studiem de obicei şi cu rugăciune, deoarece ele conţin „cuvintele vieţii veşnice.” Doctrinele Bibliei nu pot fi dovedite că rănesc decât dacă sunt pervertite prin ignoranţă sau sunt denaturate prin abuz. Totuşi, în examinarea celor mai misterioase trăsături ale adevărului revelat, există două extreme foarte diferite, dar probabil sunt tot atât de periculoase, în care există pe de o parte, riscul curiozităţii impertinente, şi al timidităţii mofturoase pe de cealaltă parte. Oamenii curioşi şi minţile speculative sunt apte de a uita că există limite puse investigaţiei şi cercetării umane, dincolo de care este imposibil de a trece cu siguranţă sau cu satisfacţie. A veni nepoftiţi cu încredere în secretele ne dezvăluite ale înţelepciunii şi scopului lui Dumnezeu dovedeşte o aroganţă şi o semeţie a intelectului care nu poate eşua în a-şi atrage asupra sa dezaprobarea însemnată a Cerului, şi ar trebui să întâlnească întotdeauna condamnarea promptă a celui evlavios. Dumnezeu a descoperit cu bunăvoinţă şi prin har orice este util pentru a fi cunoscut, şi aceasta se ceartă cu nu mai puţină ingratitudine decât presupunerea de a încerca să fii „înţelept mai presus decât ceea ce este scris.” Teologia deja a suferit foarte mult din partea mândriei intelectului uman. Oamenii, nerăbdători să cunoască mai mult decât ceea ce Dumnezeu a gândit potrivit pentru a comunica, sau în mod secret ne satisfăcuţi cu forma în care afirmaţiile adevărului Divin sunt făcute în Biblie, s-au întors la filozofie şi la ştiinţă pentru a îmbunătăţi sau pentru a explica doctrinele revelaţiei. Uneori Scripturile se opresc prea puţin, şi atunci metafizica şi logica trebuie chemate pentru a urma dezvăluirile lor ale retragerilor secrete din mintea eternă. Uneori Scripturile şi filozofia, „numită în mod fals aşa”, ajung în coliziune, şi atunci cea dintâi trebuie să treacă printr-o transformare exegetică, astfel încât să poarte forma pe care cea de-a doua vrea să i-o imprime. Toate aceste lucruri sunt o deviere largă de la simplitatea credinţei cu care Cuvântul lui Dumnezeu ar trebui să fie întotdeauna primit. „Toată Scriptura este oferită prin inspiraţia lui Dumnezeu,” şi a te certa cu ea, sau să încerci să împingi cercetările dincolo de ea, înseamnă să te cerţi cu înţelepciunea şi bunătatea Dumnezeirii în Sine. În mod tacit Duhul Sfânt este acuzat că ascunde de oameni ceea ce este important pentru fericirea lor ca ei să ştie. O convingere adâncă cu privire la plinătatea şi suficienţa Scripturilor, combinată cu o atenţie entuziastă cu privire la dezvăluirea lor, este singura verificare eficace a acestei mândrii impertinente a intelectului.
Dar în timp ce unii au făcut o astfel de încercare nebună de a sări peste graniţele pe care Dumnezeu le-a pus cunoaşterii lor, alţii, dintr-o precauţie excesivă, se tem să cunoască ceea ce Domnul de fapt a descoperit. Această timiditate mofturoasă este tot atât de dezonorantă faţă de Dumnezeu, deoarece ea presupune că El a comunicat unele adevăruri, într-un moment de uitare ghinionistă, care ar fi mai bine să fie ascunse, şi astfel în mod concret şi categoric aceasta contrazice afirmaţia lui Pavel că toată Scriptura este „folositoare.” Dacă suportăm să fim descurajaţi de o expoziţie fără frică a adevărului Divin de către cicălelile şi perversiunile minţilor păgâne, am putea să predăm tot ceea ce constituie Evanghelia un sistem specific, şi să facem minţile noastre să fie mulţumite cu dezvăluirile neîntemeiate ale Deismului sau ale întunecimii posomorâte ale Ateismului. Doctrinele Trinităţii, a întrupării Fiului, a legămintelor, a imputării, etc., toate sunt făcute de batjocora celui neruşinat şi gluma celor orgolioşi. Doctrinele lui Pavel sunt pervertite pentru scopuri nelegiuite de apostolii falşi, dat toată defăimarea şi reproşul lor nu l-au putut face pe Pavel să îi fie ruşine de adevăr, şi nici nu s-a temut să îl predice, „Un pas al adevărului Divin,” afirmă venerabilul Erskine, „este nu să fii reţinut, deşi o lume întreagă condamnată ar trebui să îşi rupă gâtul de el.” „Scriptura,” spune Calvin, „este şcoala Duhului Sfânt, în care, aşa cum nimic folositor sau necesar pentru a fi cunoscut este omis, tot aşa nu este învăţat nimic care nu este de folos a fi cunoscut.” În timp ce, pe de o parte, o curiozitate impertinentă nu trebuie să fie permisă să ne ducă dincolo de Scripturi, şi pe de altă parte, să nu lăsăm o timiditate bolnavă să ne provoace să cădem sub ele. „Omul creştin” aşa cum spune din nou Calvin, „să îşi deschidă inima sa şi urechile sale la toate discursurile lui Dumnezeu adresate lui, doar cu această moderaţie, că de îndată ce Domnul îşi închide gura sa sfântă şi el să înceteze să mai întrebe ceva. Aceasta va fi cea mai bună piedică a cumpătării, dacă în învăţare nu urmărim doar instrucţiunile lui Dumnezeu, ci de îndată ce El încetează să înveţe noi renunţăm la dorinţa de a învăţa. Este o observaţie celebră a lui Solomon, „că slava lui Dumnezeu este de a ascunde un lucru.” Dar după cum şi evlavia şi bunul simţ ne sugerează că aceasta nu trebuie să fie înţeleasă ca ceva general pentru toate lucrurile, trebuie să căutăm distincţia potrivită, numai dacă nu ne mulţumim cu ignoranţa grosolană sub pretextul modestiei sau a cumpătării. Acum, această distincţie este exprimată cu claritate în câteva cuvinte de Moise; „Lucrurile ascunse sînt ale Domnului, Dumnezeului nostru, iar lucrurile descoperite sînt ale noastre şi ale copiilor noştri, pe vecie, ca să împlinim toate cuvintele legii acesteia.” Deuteronom 29:29. Noi vedem cum îi sileşte poporul să fie atent la doctrina legii, doar prin decret ceresc, deoarece i-a plăcut lui Dumnezeu să îl promulge; şi restrânge acelaşi popor între acele limite cu un singur motiv, ci anume că nu este legal pentru muritori să intre nepoftiţi în secretele lui Dumnezeu.” (15)
III. Revelaţia este analogică.
Această afirmaţie este întemeiată pe doctrina biblică despre om. Din nou, aşadar, doctrina noastră despre revelaţie este influenţată de teologia noastră. Biblia învaţă că omul a fost creat de Dumnezeu ca imagine a lui Dumnezeu. Această doctrină controlează profund doctrina noastră despre revelaţie. Ca imagine a lui Dumnezeu, omul este tipul a ceea ce Dumnezeu este prototipul. Dumnezeu este originalul din care omul este copia. Să punem în alt fel, am putea spune că există o anumită analogie sau asemănare pe care Dumnezeu a creat-o între Dumnezeu şi om. Două lucruri trebuie spuse despre expunerea conceptului biblic al analogiei dintre Dumnezeu şi om.
Primul, aceasta este o analogie adevărată. Există o asemănare bonafide. Al doilea, este doar o analogie. Nu există nici un punct al identităţii. Omul este ca Dumnezeu într-un sens, dar înălţimea depravării pentru el ar fi să încerce să fie ca Dumnezeu într-un alt sens. „Omul nu poate întrece niciodată starea sa de creatură. Aceasta pune o implicaţie precisă în expresia că omul este ca Dumnezeu. El este ca Dumnezeu, dar întotdeauna doar pe o scală a creaturii.” (16) Omul nu participă în esenţa sau în existenţa divină. Există şi rămân două feluri de fiinţe, două feluri de existenţă: fiinţe infinite şi fiinţe finite.
Aceasta este crucială pentru înţelegerea noastră a revelaţiei. De vreme ce relaţia dintre Dumnezeu şi om în general este cea a analogiei, când se discută despre chestiunea revelaţiei lui Dumnezeu faţă de om şi cunoştinţa logică a omului, analogia trebuie să fie o considerare predominantă. Revelaţia trebuie privită ca o analogie. Astfel cunoaşterea noastră despre Dumnezeu este tipul. Cunoaşterea lui Dumnezeu despre Dumnezeu este prototipul. Cunoaşterea noastră despre Dumnezeu este o copie a cunoaşterii lui Dumnezeu. Terminologia adaptare este folosit adesea aici. Terminologia este lipsită de înţelepciune. Ea tinde spre ideea că o anume deformare a cunoaşterii lui Dumnezeu a fost inevitabilă în revelaţie. Trebuie să ne amintim să Dumnezeu a creat subiectul căruia El a vrut să i se descopere pe sine cu intenţia de a face aceasta. Omul a fost adaptat prin creaţie să îl cunoască pe Dumnezeu. „El nu urmează o cale a comunicării, aceasta se întâmplă accidental să fie prezentă, ci El expune calea de comunicare păstrând scopul Său.” (17)
(1) Cunoaşterea omului despre Dumnezeu, este de aceea o cunoaştere adevărată. Este o poză corectă a lui Dumnezeu. Kuyper chiar o numeşte o poză întreagă, „În auto-cunoaşterea lui Dumnezeu nu există zece părţi, şase pe care el a decis să ni le descopere …. întreaga imagine a fost reflectată spre noi în Revelaţie.” (18)
(2) Cunoaşterea omului despre Dumnezeu nu este identică cu cunoaşterea lui Dumnezeu. Omul nu îl cunoaşte pe Dumnezeu aşa cum Dumnezeu îl cunoaşte pe Dumnezeu. Cunoaşterea sa nu este cuprinzătoare. Cunoaşterea sa este antropomorfă. El îl cunoaşte pe Dumnezeu numai prin intermediul analogiilor create divin ale existenţei divine care pătrund în existenţa umană. El îl cunoaşte pe Dumnezeu nu prin intuiţia imediată cum se cunoaşte Dumnezeu pe sine, ci doar prin intermediul analogiilor existenţei umane. Toată revelaţia este mijlocită în acest sens. Cunoştinţa omului este doar o copie finită a cunoaşterii lui Dumnezeu despre Dumnezeu.
REVELAŢIA DIVINĂ CORECTĂ ŞI ANALOGICĂ
(1) Două feluri de fiinţe şi cunoaşteri
Dumnezeu = Fiinţă şi cunoaştere infinită
Creaţia = Fiinţă şi cunoaştere finită
(2) Calea revelaţiei explicată
DUMNEZEU = REALITATEA DIVINĂ
Creaţia – analogie creată
Revelaţia – concept revelator
(3) Calea revelaţiei în general
Dumnezeu
creaţia
revelaţia
(4) Calea revelaţiei ilustrată
DUMNEZEU FIUL ––––- DRAGOSTEA DIVINĂ
fiul uman ––––––––– dragoste umană
Isus este Fiul lui Dumnezeu –- Dumnezeu este dragoste
NOTE:
(1) Conceptul revelaţiei finite este doar analog cunoaşterii lui Dumnezeu a REALITĂŢII DIVINE. El nu este identic cu el. Observaţi absenţa literelor de tipar sub linia transcendenţei care au scopul de a ilustra aceasta.
(2) Revelaţia întotdeauna înaintează prin analogia creată din REALITATEA DIVINĂ. Aceasta garantează precizia ei. Scopul creativ Divin a adaptat creaţia pentru a fi un mijloc pentru revelaţie care nu va denatura acea revelaţie. Dumnezeu a adaptat omul şi creaţia la sine înainte de a-şi adapta revelaţia Sa faţă de om.
1. Abraham Kuyper, Principles of Sacred Theology, p. 263.
2. Kuyper, op. cit., p. 264.
3. Kuyper, op. cit., pp. 265f; Berkhof, Introduction to Systematic Theology, p. 181f.
4. Berkhof, op. cit., p. 181.
5. Kuyper, op. cit., p. 248; cf. G. Vos, Biblical Theology, pp. 11, 12.
6. Kuyper, op. cit., p. 248, pp. 341-343.
7. Kuyper, op. cit., pp. 268-270.
8. Berkhof’s similar approach, op. cit., pp. 124f.
9. Kuyper, op. cit., p. 251.
10. Cornelius Van Til, The Defense of the Faith, p. 9.
11. Kuyper notes this, op. cit., pp. 258- 260.
12. Kuyper, op. cit., p. 250.
13. Kuyper, op. cit., pp. 253, 254.
14. Cf. Berkhof, op. cit., pp. 119, 120; Kuyper, op. cit., p. 314ff. Observaţi şi discuţia lui Berkhof despre terminologia biblică a revelaţiei, p. 133.
15. James Henley Thornwell, The Collected Writings of …, vol. 2, pp. 105-108, especially, pp. 105 and 107.
16. C. Van Til, Defense of the Faith, pp. 13,14.
17. Kuyper, op. cit., p. 257.
18. Kuyper, op. cit., p. 256.
http://www.voxdeibaptist.org/revelatie_Samuel_Waldron.htm
Apreciază:
Apreciere Încarc...
Blog Creștin Ardelean Viorel 