CAZUL BODNARIU DIN NORVEGIA ! CE AU ÎN COMUN PROTECŢIA COPILULUI DIN NORVEGIA ŞI TORŢIONARUL VIŞINESCU ? AU ACŢIONAT ÎN NUMELE LEGII.

Am evitat până acum să am o opinie tranșantă pe cazul Bodnariu din Norvegia, rezumându-mă să public în „Adevărul” noutățile care au mai apărut pe această temă. De altfel, „Adevărul” a prezentat cazul încă din 21 noiembrie, la câteva zile de la preluarea copiilor. Micuții fuseseră luați din familie luni, 16 noiembrie, iar sâmbătă în 21 noiembrie, cazul era era prezentat în „Adevărul”, confirmat, neoficial, de Ambasada României din Norvegia. Trei zile mai târziu, Ministerul Afacerilor Externe a confirmat oficial, pentru „Adevărul” cazul familiei Bodnariu, refuzând să ofere alte detalii.

Primele informații pe acest caz au arătat că motivul pentru care copiii au fost luați din familie e acela că părinții sunt creștini radicali și au îndoctrinat copiii. Din motive temeinice, am avut rezerve în a crede că acesta a fost motivul real. Câteva zile mai târziu se confirma că acuzațiile aduse familiei Bodnariu de Barnevernet, Serviciul de Protecție a Copilului din Norvegia, sunt de violență asupra copiilor. De altfel, părinții au recunoscut că se întâmpla să le mai dea copiilor câte o palmă la fund sau să îi mai tragă de urechi, dar niciodată nu s-a ajuns la violențe fizice sau abuz asupra copiilor. De urme de violență nici nu poate fi vorba.

Legea interzice în Norvegia să îți atingi copilul, iar din acest punct de vedere, chiar și cu o palmă la fund dată copiilor, părinții au greșit. În momentul în care și-au însușit drepturile și privilegiile oferite de statul norvegian,  părinții și-au asumat inclusiv legile statului norvegian. Dar foarte multe date arată că Protecția Copilului a mers dincolo de lege și chiar de procedurile prevăzute de legea norvegiana, foarte strictă. Și aici voiam să ajung pentru că eu văd în asta o mare problemă de sistem.

În jurul cazului Bodnariu au fost multe voci care au spus că Norvegia e un stat civilizat în care legea e lege și trebuie respectată. Și dacă legea e proastă? Regimul comunist de la noi acționa în baza legii. Torționarul Vișinescu, spre exemplu, s-a apărat spunând că a respectat legea când îi persecuta pe deținuți. Grănicerii care îi omorau fără să clipescă pe românii care încercau să treacă granița ca să scape din comunism, se apără și ei. Se consideră chiar eroi. Au respectat legea. Asta înseamnă că toți cei care au murit la granițe încercând să scape de un regim totalitar și-au meritat soarta?  Mulți români au ajuns victime ale regimului comunist….pe lege.

Ca unul care îmi doresc din tot sufletul ca familia Bodnariu să își primească înapoi copiii, dar ca unul care am păstrat anumite rezerve față de acest caz, din cauza lipsei de informații complete, pot spune un singur lucru și cred că oricine analizează la rece lucrurile poate trage concluzia că…e ceva putred în Danemarca. Si cand spun asta, mă refer la Sistemul de Protecție a Copilului din Norvegia, Barnevernet. Cu datele adunate până acum și din declarații oficiale, am tras o concluzie cu privire la sistemul de protecție a copilului din Norvegia, pe care îl consider diabolic. Cum se poate explica altfel faptul că un bebeluș de trei luni este luat de la sânul mamei în numele interesului superior al copilului? Unde este interesul copilului în această măsură?

Iată declarația unui reprezentant al Directoratului pentru Copii, Tineri și Familie din Norvegia, dată pentru Hotnews: In cazuri unde se dovedeste ca un copil a fost expus unui tratament violent, primul pas este pentru schimbarea comportamentului parintilor prin masuri voluntare. Totusi, in anumite cazuri actele de violenta sint atit de brutale, incit este obligatorie preluarea copilului in custodie. Aceeasi masura se aplica daca masurile voluntare nu dau rezultate. Motivul este ca pedepsele fizice sau psihice asupra copiilor sint interzise prin lege in Norvegia. Cei care isi expun copiii la violenta risca pedepse cu inchisoarea.

În cazul familiei Bodnariu, s-a recurs direct la măsura extremă. Dacă lucrurile au fost atât de grave încât să necesite cea mai dură măsură (preluarea copiilor), cum de mai sunt părinții în libertate?  Într-un sistem în care nu este acceptată nicio formă de corecție fizică, fie ea și minoră, violențele grave care să necesite preluarea copiilor ar trebui să atragă după sine și arestarea părinților sau a părintelui  agresiv. În cazul Bodnariu, ambii părinți sunt în libertate. Ceva nu se leagă. Ceva e putred….în Norvegia.

Mergând mai departe și acceptând chiar preluarea bebelușului din familie pentru protejarea lui, un stat civilizat, ca Norvegia, ar fi trebuit să preia bebelușul alături de mamă, într-un centru în care mama să fie atent monitorizată, dar să poată fi în permanență alături de bebeluș. Nu știu specialiștii norvegieni ce înseamnă să desprinzi un bebeluș de trei luni de lângă mamă? Nu trebuie să fii specialist ca să înțelegi ce înseamnă lucrul acesta. E suficient să vezi un miel, rătăcit de mama lui în turmă.

Dar cei patru copii mai mari? Până și în România, acolo unde sunt mai mulți frați se caută soluții pentru ca aceștia să fie împreună sau cât mai aproape unii de alții? Copiii cei mari ai familiei Bodnariu sunt despărțiți. Unde e interesul superior al copilului în toate aceste măsuri?

Nu sunt de acord cu niciun fel de violență asupra copiilor, dar câți dintre noi nu am mai luat bătaie de la părinți (unii mai mult, alții mai puțin)? Uitându-te în urmă, cu mintea de acum, ți-ai fi dorit un sistem norvegian care să te ia  de lângă părinții tăi pentru nuielele primite pentru anumite prostii sau pentru că ai mai fost pus să stai în genunchi pe coji de nucă, de exemplu? Ce e mai dureros? Să înduri aceste „traume” (de care eu mă amuz când mi le amintesc) sau să fii luat de lângă părinți? Iată că mulți copii români, chiar pedepsiți prin corecții fizice potrivit culturii românești, au ajuns adulți de succes, apreciați chiar în aceste țări super-dezvoltate.

Revenind la sistemul norvegian, faptul că ceva e putred în Danemarca îl arată și lipsa de transparență a Barnevernet. Familia Bodnariu, dar și alte familii aflate într-o situație similară au avut curajul să prezinte public cazul. Altor familii le-a fost teamă să ajungă până aici. Barnevernet se ascunde în spatele confidențialității, iar inclusiv părinților le este teamă că făcând publice documente pot avea de suferit. Dar faptul că (lucru transmis de MAE și de autoritățile norvegiene), acest Barnevernet este stat în stat, instituțiile guvernamentale neavând niciun control asupra lui, nu înseamnă nimic? Și atâtea altele, pe care poate nici nu le știm.

Un detaliu care vă poate ajuta să înțelegeți cât de mare e drama familiilor care ajung victime ale sistemului din Norvegia. După toată drama prin care a trecut, Marius Bodnariu e în situația în care nu știe dacă e bine să se întoarcă la lucru pentru că îi este teamă să nu fie acuzat că își caută de lucru liniștit, fără să îi pese de copii sau să rămână acasă, riscând să i se spună că nu își poate primi copiii înapoi pentru că nu dă dovadă că e un tată responsabil.  Tu ce ai face în locul lui? Pe lângă aceste argumente care țin mai degrabă de o logică simplă a lucrurilor, sunt și altele de ordin legal care arată  că sistemul de Protecție a Copilului din Norvegia nu se pupă cu interesul superior al copilului. Lipsa unei discuții cu părinții înainte de preluarea copiilor și începerea procedurilor de adopție fără a le da șansa părinților să demonstreze că își îndreaptă greșelile pe care le-au făcut. E legal? Eu cred că s-a mers chiar dincolo de legile Norvegiei. Dar și dacă s-a acționat în litera legii. E normal un astfel de sistem? E absurd, e cumplit. E inadmisibil.

Totuși, vor spune unii, Norvegia e unul din cele mai civilizate state europene, cu un nivel de trai foarte ridicat. Și probabil că așa și este. Se vede, însă, cu ochiul liber că creșterea nivelului de trai este direct proporțională cu depărtarea de Dumnezeu și de valorile creștine. E suficient să ne uităm la România. Fără a regreta regimul comunist, în toate lipsurile lor, oamenii erau mai apropiați de Dumnezeu și de valorile creștine. Cum era perceput concubinajul în urmă cu câțiva ani? Era o rușine. În biserica, din care eu fac parte, cazurile de divorț erau aproape inexistente. Acum au devenit o obișnuință. Însă chiar și acum, atunci când trec prin greutăți, (deci când trec prin greutăți, nu neapărat când le merge bine), oamenii îl caută pe Dumnezeu. Știți cazul fetei de la Colectiv, care era atee și în flăcările de la Colectiv l-a căutat pe Dumnezeu?

Ne imaginam în urmă cu 10 -15 ani că se va pune în România problema căsătoriilor între persoane de același sex? Ne-am civilizat. Am intrat în rândul țărilor civilizate. Știu. Ne place civilizația europeană, ne bucurăm de privilegiile accesului la civilizația țărilor dezvoltate, dar toate acestea ne costă scump…Ne costă depărtarea de Dumnezeu. E, dacă vreți, ca o căsătorie din interes. Ai tot ce îți trebuie din punct de vedere financiar, material, dar sufletul îți este praf. Cam ăsta este prețul pe care îl plătim pentru civilizația occidentală: distrugerea sufletului. Într-un interviu pe pe care mi l-a acordat Mitropilitul Banatului, îmi spunea cu durere că „Europa este un semideșert spiritual”. Nu trebuie să ne uităm la Europa. Să ne uităm la noi înșine și să ne analizăm sufletele.  E clar. Ne-am civilizat. Avem acces la tot mai multe informații și facilități. Dar sufletul?

„Sărbătorile iernii” în loc de „Crăciun”.  Vă sună cunoscut? Așa, pe nesimțite suntem „ajutați” să ne depărtăm de valorile creștine. Culmea, chiar ne place. Așa s-a ajuns și ca familia să fie lovită din plin. Iar ținta sistemelor de genul Barnevernet nu este  familia Bodnariu, ci Familia. Aici este în opinia mea, latura religioasă, a acestui caz. Creștinii văd în acțiunile Barnevernet un atac direct asupra familiei tradiționale. Și problema nu este a Norvegiei. Este și problema României. O să trebuiască să ne „civilizăm”. Dacă crezi că ești un părinte bun care nu îți atingi copilul și încerci să îi oferi tot ce e mai bun, gândește-te că poate veni ziua în care Statul te va considera un părinte rău pentru că ai decis tu în locul copilului de cinci ani ce haină trebuie să poarte într-o anumită zi la grădiniță. Asta e civilizație? Dacă da, eu prefer să rămân un înapoiat.

Paradoxal, prin curajul lor de a-și face public cazul (cine ar ajunge la un asemenea nivel de expunere publică dacă s-ar ști vinovat?) și prin protestele organizate în marile orașe ale lumii împotriva sistemului de Protecție a Copilului din Norvegia, soții Bodnariu îi oferă țării noastre șansa de a-și defini în fața lumii întregi principiile cu privire la familie și la valorile creștine. Cred că Dumnezeu este în controlul tuturor lucrurilor și aștept, cu credință, rezolvarea acestui caz, dar și a altor cazuri de acest gen. Mă rog ca Dumnezeu să întărească familia Bodnariu și să îi ajute pe părinți să își poată reprimi copiii. Mă rog și ca Dumnezeu să ne ajute și pe noi, ca națiune, să ne păstrăm identitatea creștină și să trăim o viață demnă de numele de creștini pe care îl purtăm. Ne așteaptă vremuri grele, dar cu El vom reuși. Dumnezeu să binecuvânteze România.

Cazul Bodnariu din Norvegia! Ce au în comun Protecția Copilului din Norvegia și torționarul Vișinescu? Au acționat în numele legii

Dani Dancea, jurnalist

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole-crestine/cazul-bodnariu-din-norvegia-ce-au-in-comun-protectia-copilului-din-norvegia-si-tortionarul-visinescu-au-actionat-in-numele-legii/

CAUZELE STAGNĂRII MIŞCĂRII BAPTISTE

Exista o mare probabilitate ca in urmatorii 20 de ani harta mișcării baptiste sa se modifice intr-un mod semnificativ. Scăderea natalității, migrarea tinerilor, monotonia programelor de închinare din multe biserici, dar mai ales, absența unei viziuni coerente pot avea consecințe grave aspura bisericilor baptiste din România. Dacă nu intervenim acum, concret, vom avea clădiri frumoase, dar goale în mai toată țara.

De ce stagnează mișcarea baptistă din România? O întrebare la care fiecare lider baptist ar trebui să reflecteze. În cei 22 de ani de experiență pastorală și în 16 ani de slujire cultică am vizitat sute de biserici din diferite zone ale țării și am fost frământat adesea de întrebări legate de starea bisericilor baptiste.

Statisticile la nivel national indică o stagnare a creșterii numerice în rândul bisericilor baptiste. Acest lucru este valabil și pentru alte confesiuni creștine, însă declinul sau stagnarea altora nu trebuie sa fie o justificare pentru noi.

Scăderea populației și a natalității afectează bisericile

O cauză obiectivă a scăderii numărului de credincioși baptiști este scăderea populației țării. La recensământul din 1992 populația țării era de 22.810.035 din care 109.462 erau membri și aparținători ai bisericilor baptiste (0,48%). În următorii 10 ani, populația României a scăzut la 21.698.181, iar numărul credincioșilor baptiști a crescut la 129.937 (0,60%). Perioada 1992-2002 a fost o perioada benefică pentru Uniunea Baptistă, s-au plantat biserici și a fost o creștere semnificativă a numărului de membri în anumite zone ale țării. În anul 2012 numărul românilor scăzuse deja dramatic ajungând la 19.043.767, iar statisticile arătau că în România 118.003persoane împărtășesc credința baptistă (0,62%). Se constată astfel o stagnare în ultimii 10 ani a procentului de credincioși baptiști.

Migrarea tinerilor –binecuvântare pentru Vest, pierdere pentru cei de acasă

Pe de altă parte, migrarea tinerilor spre țările europene ce oferă salarii mult mai atractive și condiții de viață mult mai bune, reprezintă o altă cauză obiectivă a stagnării numerice. Lipsa locurilor de muncă și mirajul Occidentului i-a determinat pe mulți din generația tânără să-și încerce “norocul” pe alte plaiuri. Tinerii evanghelici, în special baptiști și penticostali, au fost primii care au îndrăznit să aleagă “calea pribegiei” Dacă pentru bisericile din țară exodul tinerilor reprezintă o mare pierdere, pentru țările europene înființarea bisericilor românești reprezintă o adevărată provocare. Pasiunea cu care se închină românii și implicarea în lucrarea evanghelistică a determinat multe biserici autohtone să-și reevalueze lucrarea.

Număr mic de pastori, în mod special la sate

Un alt factor care contribuie la stagnarea numerică a baptiștilor îl reprezintă numărul mic de slujitori, raportat la numărul de biserici. Încă există zone în care un păstor slujește la 3-5 biserici. Lipsa resurselor financiare, mai ales în mediul rural, obligă bisericile să-și unească eforturile pentru a acoperi salariul păstorului, și asa mic și neatractiv. O soluție pentru aceaste zone sunt pastorii bi-vocaționali, care își câștigă pâinea “făcând corturi”. În localitatile unde bisericile au apelat la aceasta solutie s-a constatat o revigorare a lucrării. Dar varianta respectiva are si ea anumite dezavantaje. În multe locuri întreaga activitate depinde doar de pastorul plătit, procesul de clericizare fiind tot mai evident. O “turmă” vizitată și hrănită o dată pe lună va fi atacată de “animale sălbatice”, iar pe termen lung va dispărea. Desi scolile teologice au pregatit in ultimii ani sute de viitori pastori, decizia multor absolventi de teologie pastorala de a-si gasi o alta slujba, mai bine platita, scoate in evidenta faptul ca multi dintre acestia fie nu au fost chemati de Dumnezeu in lucrare, fie considera slujba de pastor prea dificila.

”Cine nu se roagă împreună, nu rămâne împreună”

Un rol important în creșterea sau descreșterea unei biserici este atitudinea față de rugăciune. Trebuie să recunoaștem că în multe biserici rugăciunea este anemică. Unii nu mai cred în puterea rugăciunii, alții au desființat timpul de rugăciune, iar pentru alții rugăciunea este o “poezie” pe care o rostesc mecanic la fiecare serviciu de închinare. Fără o reconsiderare a atitudinii față de rugăciune, așa numită ”Cenușăreasa bisericii”, mișcarea baptistă își va pierde vigoarea spirituală.

Programe religioase de tip ”spectacol”

Lipsa de atractivitate a serviciilor de închinare din multe biserici, căderea în rutină și ritual, încăpățànarea de a persista în aceleași tipare care nu mai corespund vremurilor noastre își pun amprenta asupra bisericii. În multe locuri bisericile baptiste au devenit elitiste, mesajul predicilor și al cântărilor se adresează unor categorii de oameni care nu sunt prezenți în Casa de rugăciune. Persistența noastră în a oferi spectacole bisericești în loc să-i motivăm și să-i învățăm pe oameni să se închine ne aduce multe deservicii. Tinerii părăsesc bisericile baptiste și se îndreaptă spre alte mișcări spirituale pentru că vor o închinare autentică, nu un spectacol arhaic, golit de conținut.

Pierderea identității baptiste

O altă cauză a stagnării numerice este pierderea identității baptiste. Din dorința de a nu-i deranja pe alții preferăm să declarăm că suntem evanghelici sau neo-protestanți. Ne simțim jenați să declarăm că aparținem unui cult religios care are aceleași principii ca biserica primară. În timp ce reprezentanții altor culte nu se sfiesc să declare că sunt afiliați unei anumite teologii, nouă ne este jenă să ne afirmăm crezul.In acelasi timp nu avem curajul sa folosim mijloacele mass-media pentru a ne promova invatatura si proiectele sau pentru a lua atitudine fata de anumite aspecte din societatea romaneasca.

Accentuarea exagerata a autonomiei locale in detrimentul asocierii

Aș putea enumera și alte cauze ale stagnării și chiar a declinului spiritual și numeric: lipsa de dedicare a păstorilor, a creativității în lucrarea evanghelistică și misionară, starea deplorabilă a unor lăcașe de cult, promovarea insuficientă în mass-media, implicarea firavă în proiectele sociale, conflictele personale nerezolvate între unii membri ai bisericilor, discreditarea sistematică a liderilor din trecut si prezent și chiar a instituțiilor cultice, dar mai ales lipsa unei viziuni coerente și îndrăznețe pentru dezvoltarea mișcării baptiste la nivel național. Accentuarea exagerată a rolului autonomiei locale în detrimentul unei implicării mai mari a comunităților locale și a Uniunii, a făcut ca baptiștii să piardă teren in fata altor culte și să stagneze. Lipsa unor proiecte comune nationale ne determina sa pierdem din vizibilitate si demotiveaza adeseori bisericile in lucrarea ce o fac.Trebuie sa recunoastem ca folosirea gresita a termenilor de autonomie si asociere contribuie pe termen lung la disolutia miscarii baptiste. Doar uniți si angrenati in jurul acelorasi idealuri si proiecte putem fi mai puternici.

Momentul sincer al unei evaluari personale

Cred că a sosit momentul ca fiecare pastor sau conducător de biserică să-și pună foarte serios întrebarea: Biserica pe care o slujesc este în declin, stagnează sau crește, spiritual și numeric? Câți oameni s-au întors la Cristos și au fost botezati în ultimii ani? Care este cauza pentru care nu se văd semnele unei revigorări spirituale în comunitatea pe care eu o slujesc? Ce trebuie sa schimb in conduita mea si in lucrarea pe care o fac? Daca continui sa slujesc in acelasi mod, ce rezultate voi obtine?

Da, Dumnezeu adaugă, prin puterea Duhului Sfânt, noi membri în trupul lui Hristos, dar dacă de ani de zile nimeni nu s-a mai pocăit în biserica pe care eu o slujesc, atunci înseamnă că trebuie schimbat ceva, fie în viața mea și a celor pe care îi slujesc, fie in modul de desfasurare al activitatilor din biserica respectiva. Folosirea acelorasi strategii, fara nici un rezultat, ar trebui sa-mi schimbe optica cu privire la felul in care vestesc Evanghelia si fac lucrarea.

Un renumit profesor si sociolog român afirma, in anul 2009, cu ocazia celebrării a 400 de ani de existență a mișcării baptiste din Europa că “baptiștii încă reprezintă o mișcare spirituală invizibilă in Romania”. O afirmație deranjantă pentru mulți dintre noi, dar adevărată.

Cristos ne-a spus că o cetate nu poate rămâne ascunsă pe un munte.

Suntem chemați să fim un far, un indicator, în societatea noastră, să aducem schimbarea după care atâția oameni tânjesc. Este momentul să ne angajăm din nou cu dedicare și renunțare la sine în bătălia pentru suflete, să ne asumăm statutul de lucrători care fac ucenici, să ne cunoaștem identitatea și să ne implicăm activ în viața societății în care ne-a pus Dumnezeu să trăim.

Pastor Ionel Tuțac

Cauzele stagnării mișcării baptiste

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole-crestine/cauzele-stagnarii-miscarii-baptiste/

CAUT UN OM

”S-au stricat oamenii, au săvârşit fărădelegi urâte, nu este nici unul care să facă binele.” (Ps.53:1)

Psalmii 53 și 14 sunt aproape identici. Amândoi psalmii aduc în scenă câteva categorii de oameni pe care-i întâlnim pretutindeni. În permanență  a fost criză de oameni adevărați situație care-L determină la un moment dat pe Dumnezeu să strige: ”Caut printre ei un om … dar nu găsesc nici unul!” (Ez.22:30). Vremurile contemporane nouă se remarcă prin absența majoră a oamenilor integri și de caracter. În măsura în care nu mai există Adevăr absolut ci doar adevăruri mărunte chiar și oamenii au dimensiunea ideologiei ce o îmbrațișează.  Ateismul și umanismul sunt tot mai agresive în societatea noastră, iar creștinismul autentic are de purtat o bătălie aprigă cu puterile întunericului. Chiar în timp ce scriu urmăresc mrturia Prof. dr. psihiatru Aurel Romilă care spune fără perdea că: ”trăim într-o lume de tâmpiţi, în care dacă rosteşti numele lui Dumnezeu, se ridică toţi împotriva ta.” Suntem responsabili pentru mărturia ce o prezentăm semenilor noștri prin modul nostru de trai și de vorbire. Iată de ce vă invit să luați aminte la oamenii prezentați în acești psalmi și să ajustați în viața voastră lucrurile care nu vin din Dumnezeu. Acești oameni sunt:

1. Oameni care zic. Sunt catalogați de Dumnezeu drept nebuni. DEX definește un asemenea individ ca fiind: ”Persoană lipsită de rațiune, de judecată, nesocotit, nechibzuit.” Sloganul lor sună cam așa: “Nu este Dumnezeu!” (Ps.53:1). În termeni moderni acești oameni se numesc atei și se luptă să convingă și pe alții că nu există Dumnezeu. Însă cuvântul ateu (a – fără; Theos – Dumnezeu / grec.) nu neagă existența lui Dumnezeu, ci arată că ființe ca și acestea au ales să trăiască fără El. E ca și cum m-aș afla într-o încăpere în care pe tavan strălucește un candelabru, iar eu îmi pun mâna la ochi și spun că nu există lumină în camera aceea. Ceea ce zic nu anulează realitatea doar că eu am decis să resping acel adevăr. Despre asemenea specimene Scriptura spune că: ”S-au fălit că sunt înţelepţi, şi au înnebunit …” (Rom.1:22). Iar Regele David întărește acest adevăr afirmând: ”toţi s-au rătăcit, toţi s-au stricat; nu este nici unul care să facă binele, nici unul măcar. “Şi-au pierdut oare mintea …  şi nu cheamă pe Dumnezeu?” (Ps.53:3-4). Ce trist! Într-o lume fără direcție și fără scop este nevoie ca urmașii Domnului Isus să trăiască și să mărturisească fără rezerve că există Dumnezeu. Așa cum proclamă și poetul când scrie: ”Avem cu noi Scriptura ca dovadă / Avem minuni și semne ne-ncetat! / Și cine vrea pe Dumnezeu să-L vadă / Să stea în fața Lui pe baricadă! /Există Dumnezeu! Ce minunat!” (C.Ioanid – Există Dumnezeu). Ești unul dintre ei? Ridică-te cu curaj și proclamă că există Dumnezeu.

2. Oameni care ”gândesc”. Acest fel de om nu prea vorbește dar ”gândește.” Psalmul subliniază clar că lucrurile se întâmplă: ” în inima lui.” (Ps.53:1). Nu face propagandă și nici nu se fălește  că este ateu dar frământă acest lucru în inima lui și o dovedește prin modul lui de viață. Vine și la biserică și chiar crede în Dumnezeu ca și demonii descriși de Iacov în epistola sa: ”Tu crezi că Dumnezeu este unul, şi bine faci; dar şi dracii cred… şi se înfioară!” (Iacov 2:19). Crede la nivelul minții dar nu se supune. Are doar o formă de evlavie. Umple bisericile, dă bani, cântă, se roagă și chiar predică, face misiune. Are ”tone” de religie dar n-are relație cu Domnul Isus.  Se fălește cu numele ce-l poartă dar viaț de fiecare zi este departe de a confirma identitatea lui. Are și Biblie dar n-are credință. Se autoînșeală! Aici am ajuns în creștinismul secolului 21. Scriind lui Timotei, Apostolul Pavel îl avertizează despre pericolul care va însoți vremurile de la sfârșit explicând că: ”vor fi vremuri grele.” Din ce cuază? Din cauza oamenilor care: ” …  vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără evlavie,  fără dragoste firească, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrânaţi, neîmblânziţi, neiubitori de bine, vânzători, obraznici, îngâmfaţi; iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu;  având doar o formă de evlavie dar tăgăduindu-i puterea.” (2Tim.3:1-5). Ce tablou obișnuit pentru generația noastră. Și ce nevoie acută pentru o viață trăită pentru Dumnezeu la nivel de excelență . Așa cum strigă și slujitorul Său când proclamă: ”Las’ să lucească lumina Scripturii / Prin poarta strâmtă ne conduce ea. / Sfaturile lui Dumnezeu cuprinde: / Promisiuni, harul și iubirea.” (C.Ev.#70). Este vremea ”să te ștergi la ochi” și să privești bine la ce vrea Dumnezeu să faci ca să sfârșești cu bine alergarea. Diavolul este maestru în lucruri contrafăcute. Alege originalul lui Dumnezeu și trăiește după valorile Lui!

3. Oameni care trăiesc. Trăiesc să-L onoreze pe Dumnezeu. Acesta este scopul vieții lor. Scriptura numește un astfel de om ca și: ”cineva care să fie priceput.” (Ps.53:2). Cum se traduce această expresie pe înțelesul celor mai mulți? Ne relatează însuși psalmistul când explică: ”unul care să facă binele … şi să caute pe Dumnezeu.” (Ps.53:1-2). Aceasta este identitatea omului care trăiește Adevărul. Tragedia este că nu prea găsești asemenea oameni. Sunt rari ca și în vremea lui David. Fac parte din categoria celor: ”şapte mii de bărbaţi, şi anume pe toţi cei ce nu şi-au plecat genunchii înaintea lui Baal.” (1Împ.19:18). Sunt gata să plătească prețul slujirii. Merg două mile în loc de una. Dau și cămașa când li se cere haina. Întorc și celelalt obraz când sunt loviți. Iubesc și când sunt urâți. Dăruiesc și când nu primesc. Fac bine chiar dacă li se întoarce cu rău. Se încadrează tare bine în mesajul care exclamă: ”Voi sunteţi arătaţi ca fiind epistola lui Hristos!” (2Cor.3:3). Ce onoare! Dar și ce răspundere pentru viața care-o trăiești și pentru mărturia care-o tranmsiți celor din jur. Aceștia sunt oamenii de care are nevoie Stăpânul. Este și cu referire la tine și la casa ta. Tocmai pentru asta Dumnezeu a îngăduit să exiști în această generație ca să împlinești în dreptul tău Marea Trimitere. Dacă nu tu, atunci cine? Dacă nu acum, atunci când? Ridică-te chiar acum și răspunde la întrebarea finală pe care o lansează poetul: ”Cineva bine a luptat / Pe mulți la Isus i-a-ndrumat. / Cineva nobil a trăit / Pentru alții mult s-a jertfit. / Fost-ai acela tu? Fost-ai acela tu?” (C.Ev. # 653). Te iubesc și mă rog pentru tine. Doresc să te întâlnesc în glorie și să sărbătorim veșnic împreună cu Mântuitorul nostru scump. Așa să te binecuvânteze Dumnezeu. Amin!

RUGĂCIUNE

”Al judecății gong deja răsună peste munți / Și-n jurul nostru-atâția cad. / Ce mulți se pierd! Ce mulți! / Obligă Tu Biserica să ducă vestea Ta / Și-ncepe lucrul sfânt chiar din inima mea.” (Anonim)

Mihai Sarbu

http://www.baptist-tm.ro/caut-un-om/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole-crestine/caut-un-om/

Care este semnificaţia crucii? VASILE FILAT

VASILE FILAT 04 AUGUST 2010  DOCTRINĂ

Întrebare:

Care este semnificaţia crucii? Este ea un semn de biruinţă ori un semn de păgânism? “Cuvântul crucii  pentru cei ce pier este nebunie, iar pentru noi, cei ce ne mântuim este puterea Lui Dumnezeu” (I Cor.1,18) şi “să-i împace cu Dumnezeu pe amândoi, uniţi într-un singur trup prin cruce, omorând prin ea vrăjmăşia” (Efes.2,16) Mulţumesc!

Crucea – unealtă de tortură

Dacă discutăm despre semnificaţia crucii, Biblia spune foarte clar că aceasta a fost o unealtă de tortură pe care au fost executaţi infractorii şi pe care a fost jertfit Domnul Isus:

Ostaşii au adus pe Isus în curte, adică în palat, şi au adunat toată ceata ostaşilor. L-au îmbrăcat într-o haină de purpură, au împletit o cunună de spini şi I-au pus-o pe cap. Apoi au început să-I ureze şi să zică: „Plecăciune, Împăratul iudeilor!” Şi-L loveau în cap cu o trestie, Îl scuipau, îngenuncheau şi I se închinau. După ce şi-au bătut astfel joc de El, L-au dezbrăcat de haina de purpură, L-au îmbrăcat în hainele Lui şi L-au dus să-L răstignească. Au silit să ducă crucea lui Isus pe un trecător care se întorcea de la câmp, numit Simon din Cirena, tatăl lui Alexandru şi al lui Ruf. Şi au adus pe Isus la locul numit Golgota, care tălmăcit înseamnă: „Locul căpăţânii”. I-au dat să bea vin amestecat cu smirnă, dar El nu l-a luat. După ce L-au răstignit, I-au împărţit hainele între ei trăgând la sorţi, ca să ştie ce să ia fiecare. Când L-au răstignit, era ceasul al treilea. Deasupra Lui era scrisă vina Lui: „Împăratul iudeilor.” Împreună cu El au răstignit doi tâlhari, unul la dreapta, şi altul la stânga Lui. Astfel s-a împlinit Scriptura care zice: „A fost pus în numărul celor fărădelege.” Trecătorii îşi băteau joc de El, dădeau din cap şi ziceau: „Uă! Tu, care strici Templul şi-l zideşti la loc în trei zile, mântuieşte-Te pe Tine însuţi şi coboară-Te de pe cruce!” Tot astfel şi preoţii cei mai de seamă, împreună cu cărturarii, îşi băteau joc de El între ei şi ziceau: „Pe alţii i-a mântuit, şi pe Sine însuşi nu Se poate mântui! Hristosul, Împăratul lui Israel, să Se coboare acum de pe cruce, ca să vedem şi să credem!” Cei răstigniţi împreună cu El, de asemenea, îşi băteau joc de El. La ceasul al şaselea, s-a făcut întuneric peste toată ţara, până la ceasul al nouălea. Şi, în ceasul al nouălea, Isus a strigat cu glas tare: „Eloi, Eloi, lama sabactani”, care tălmăcit înseamnă: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” Unii din cei ce stăteau acolo, când L-au auzit, ziceau: „Iată, cheamă pe Ilie!” Şi unul din ei a alergat de a umplut un burete cu oţet, l-a pus într-o trestie şi I-a dat să bea, zicând: „Lăsaţi să vedem dacă va veni Ilie să-L coboare de pe cruce!” Dar Isus a scos un strigăt tare şi Şi-a dat duhul. Perdeaua dinăuntrul Templului s-a rupt în două, de sus până jos. Sutaşul care stătea în faţa lui Isus, când a văzut că Şi-a dat astfel duhul, a zis: „Cu adevărat, Omul acesta era Fiul lui Dumnezeu!” (Marcu 15:16-39)

Crucea – simbolul jertfei mântuitoare şi al biruinţei

Pentru că Domnul Isus a fost adus ca şi jertfă prin răstignirea pe cruce, cuvântul “cruce” a căpătat o foarte mare semnificaţie la creştini şi a devenit sinonim cu “jertfa Domnului Isus Hristos”. Iată câteva pasaje din Noul Testament care arată semnificaţia crucii şi cum este folosit cuvântul “cruce”:

De fapt, Hristos m-a trimis nu să botez, ci să propovăduiesc Evanghelia: nu cu înţelepciunea vorbirii, ca nu cumva crucea lui Hristos (jertfa ispăşitoare a lui Isus Hristos)  să fie făcută zadarnică. (1 Corinteni 1:17)

În ce mă priveşte, departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea (jertfa ispăşitoare) Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea este răstignită faţă de mine, şi eu faţă de lume! (Galateni 6:14)

Căci El este pacea noastră care din doi a făcut unul şi a surpat zidul de la mijloc care-i despărţea, şi, în trupul Lui, a înlăturat vrăjmăşia dintre ei, Legea poruncilor, în orânduirile ei, ca să facă pe cei doi să fie în El însuşi un singur om nou, făcând astfel pace; şi a împăcat pe cei doi cu Dumnezeu într-un singur trup, prin cruce (jertfa ispăşitoare), prin care a nimicit vrăjmăşia. (Efeseni 2:14-16)

Crucea nu este simbol păgân

Chiar dacă se întâlneşte în simbolistica multor religii, la creştini semnificaţia crucii este legată de unul din cele mai importante evenimente  – răstignirea Domnului Isus. Nu putem spune nicicum că creştinii ar fi împrumutat semnificaţia crucii din alte religii. Este adevărat că unele confesiuni refuză să utilizeze simbolul crucii şi chiar propovăduiesc împotriva folosirii acestui simbol pe motiv că nu poate fi onorată unealta de executare a Domnului Isus. Este alegerea lor însă, aceasta nu schimbă adevărul despre semnificaţia crucii.

Mulţi au pierdut semnificaţia crucii

Unii oameni se arată mari adepţi ai crucii şi prin aceasta se cred a fi buni creştini, dar, se pare că, nu au a face nimic cu jertfa Domnului Isus Hristos. Astfel, ei poartă cruce la gât, îşi fac semnul crucii, o pun în casă, pe morminte, etc. dar nu cunosc semnificaţia crucii şi puterea mântuitoare a jertfei Domnului Isus Hristos. La ce le foloseşte crucea acestor oameni? Care este semnificaţia crucii în viaţa ta?

Dacă ați găsit o eroare de ortografie, vă rugăm să ne anunțați selectând textul respectiv și apăsând tastele Ctrl+Enter.

Articole similare:

• De ce i-au dat Domnului Isus să bea oțet și vin cu fiere?
• În ce zi a săptămînii a fost îngropat Isus?
• Ce diferenţă este între crucea lui Hristos şi crucea pe care are să o poarte creştinul?
• A fost răstignit Isus Hristos pe cruce sau pe stâlp?
• De ce Isus nu dorea să fie jertfit pe crucea de la Golgota?
• Câți mijlocitori are creștinul?
• Trebuie oare să ne închinăm crucifixului?
• Ce înseamnă nebunia propovăduirii crucii?

https://moldovacrestina.md/semnificatia-crucii/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole-crestine/care-este-semnificatia-crucii/

Care este rolul faptelor bune in mantuirea noastra? BY ADRIAN CRISTEA

06/07/2017  BY ADRIAN CRISTEA

Eroare! Argument comutare necunoscut.

In articolul “Mantuirea sufletului este numai prin credinta sau si prin fapte?” am vazut ca suntem mantuiti doar prin credinta, fara fapte. Biblia este categorica atunci cand vorbeste despre ceea ce noi trebuie sa facem pentru a fi mantuiti, si anume sa ne pocaim si sa credem in Domnul Isus.

Totusi, daca faptele nu contribuie la mantuirea noastra, ce rost au faptele bune, si ce rost au toate acele versete care vorbesc despre a face fapte bune, versete precum:

Dupa cum trupul fara duh este mort, tot asa si credinta fara fapte este moarta.

Necaz si stramtorare vor veni peste orice suflet omenesc care face raul: intai peste iudeu, apoi peste grec. Slava, cinste si pace vor veni insa peste oricine face binele: intai peste iudeu, apoi peste grec.

Cei ce au facut binele vor invia pentru viata, iar cei ce au facut raul vor invia pentru judecata.

Daca urmarim contexul in care Iacov a scris primul verset, vom vedea ca acolo este aratata o presupusa discutie intre doua persoane, care vorbesc despre mantuire. Avand in vedere acest context, Iacov vrea sa ne spuna ca daca cineva spune ca are credinta (si ca este mantuit), acesta trebuie sa dovedeasca cu viata lui ca este credincios adevarat.

Al doilea si al treilea verset vorbesc ambele despre acelasi lucru, si anume ca Dumnezeu la judecata va demonstra lumii intregi ca judecata Lui este dreapta, atunci cand va aduce la lumina faptele facute de cei mantuiti si de cei pierduti.

Asta nu demonstreaza ca Dumnezeu ii va mantui pe unii pentru ca au facut fapte bune, si ii va condamna pe altii pentru ca au facut fapte rele, ci asta inseamna ca oamenii vor vedea cine sunt cei care au crezut cu adevarat, privind la faptele lor – faptele reprezinta dovada mantuirii, nu sursa acestei mantuiri.

Fapte bune pentru ca am fost mantuiti, nu pentru a fi mantuiti

Pentru a intelege mai bine aceste versete, as dori sa vedem ceea ce ne spune Pavel in Epistola catre Tit:

Adevarat este cuvantul acesta, si vreau sa spui apasat aceste lucruri, pentru ca cei ce au crezut in Dumnezeu sa caute sa fie cei dintai in fapte bune. Iata ce este bine si de folos pentru oameni!

Asta inseamna ca nu facem fapte bune ca sa fim mantuiti, insa dupa ce suntem mantuiti, si pentru ca am fost mantuiti, Dumnezeu ne indeamna sa facem fapte bune, placute Lui, insa aceste fapte nu contribuie la mantuirea noastra, deoarece indemnul de a face fapte bune este oferit celor “ce au crezut in Dumnezeu”, adice celor care au fost deja mantuiti.

Si mai este inca un aspect pe care tot Pavel ni-l arata, si anume ca nici macar faptele bune pe care cei credinciosi le fac dupa ce sunt mantuiti, nu isi au sursa in oameni, ci in Dumnezeu.

Caci noi suntem lucrarea Lui si am fost ziditi in Hristos Isus pentru faptele bune pe care le-a pregatit Dumnezeu mai dinainte ca sa umblam in ele.

Mai exact, Dumnezeu a vrut ca cei mantuiti sa traiasca o viata frumoasa inaintea Lui si inaintea oamenilor, asa ca a hotarat sa randuiasca fapte bune pentru fiecare dintre noi. Dumnezeu a creat aceste fapte in mintea Sa, pentru fiecare din noi, si atunci cand un om este mantuit, Dumnezeu “trimite” cum ar fi acele fapte bune in viata lui, la momentele potrivite alese de El – omul credincios este un canal prin care Dumnezeu isi face lucrarea, si faptele bune sunt tot o lucrare a lui Dumnezeu.

Totusi, faptele joaca un rol foarte important in viata unui crestin, si nu avem de ce sa ne ferim de acest aspect al faptelor, chiar si atunci cand vorbim despre mantuire. Faptele bune au cateva scopuri bine definite in viata noastra, si scopurile sunt urmatoarele:

1. Sunt facute pentru slava lui Dumnezeu
2. Sunt facute pentru ca este in natura omului mantuit sa faca bine
3. Sunt facute pentru ca sa arate lumii ca suntem din Dumnezeu
4. Sunt facute pentru ca deja suntem mantuiti, din recunostiinta fata de Dumnezeu

Fapte facute pentru slava lui Dumnezeu

Acest lucru ni-l spune Domnul Isus:

Tot asa sa lumineze si lumina voastra inaintea oamenilor, ca ei sa vada faptele voastre bune si sa slaveasca pe Tatal vostru, care este in ceruri.

Faptele bune pe care noi le facem fata de toti oamenii, ii fac pe acei oameni sa Ii multumeasca lui Dumnezeu, si sa se gandeasca la faptul ca inca mai exista oameni ai lui Dumnezeu in aceasta lume.

Este in natura omului mantuit sa faca fapte bune

Domnul Isus spune in Predica de pe munte ca omul mantuit va face fapte bune pentru ca natura lui este una buna.

Tot asa, orice pom bun face roade bune. Pomul bun nu poate face roade rele.

Vedem ca pomul face roade bune pentru este un pom bun, nu face roade bune ca sa devina un pom bun. Asa este si cu omul mantuit, face fapte bune pentru ca este mantuit, nu ca sa fie mantuit.

Sunt facute pentru ca sa arate lumii ca suntem din Dumnezeu

Dumnezeu doreste ca oamenii sa vada ca exista pe acest pamant persoane care Ii apartin Lui, si ca El mantuieste oameni pentru slava Sa.

avand un cuget curat, pentru ca cei ce barfesc purtarea voastra buna in Hristos sa ramana de rusine tocmai in lucrurile in care va vorbesc de rau.

ca sa fiti fara prihana si curati, copii ai lui Dumnezeu, fara vina, in mijlocul unui neam ticalos si stricat, in care straluciti ca niste lumini in lume.

Facem fapte bune pentru ca deja suntem mantuiti, din recunostinta fata de Dumnezeu

Este un lucru firesc ca daca cineva ti-a facut o mare favoare, sa ii rasplatesti acea favoare. Dumnezeu ne-a facut cel mai mare bine, nemeritat de noi, ne-a mantuit sufletele dand pe Insusi Fiul Sau la moarte. Daca asa stau lucrurile, oare nu se cuvine ca de acum incolo sa traim facand ce ii este placut Lui? Dumnezeu este bun, si El face bine tuturor, iar El doreste ca si cei care Ii apartin sa faca aceleasi lucruri ca si El, bine tuturor oamenilor.

Faptele bune joaca un rol foarte important in viata celui credincios. Fiecare lucru marunt pe care il facem prin puterea si harul lui Dumnezeu pentru binele celor din jurul nostru are mare pret in ochii Lui, Domnul Isus ne spune ca chiar si un pahar cu apa pe care il dam unui credincios in Numele Lui nu va ramane fara rasplata.

Biblia ne indeamna la fapte bune si la o viata de sfintenie, insa asta abia dupa ce am fost mantuiti, nascuti din nou. Nu putem sa fim nascuti din nou prin faptele noastre (Tit 3.5), si nici nu ne putem pastra mantuirea prin faptele noastre (1 Petru 1.5), insa faptele noastre dovedesc daca suntem sau nu cu adevarat mantuiti.

Care este motivul pentru care infaptuiesti lucruri bune? Ca sa te vada semenii tai, ca sa primesti aplauze de la oameni, ca sa iti castigi un loc in rai sau ca iti pastrezi mantuirea? Toate aceste lucruri sunt o uraciune inaintea lui Dumnezeu, o haina manjita, atata vreme cat faptele noastre nu vin dintr-o inima noua pe care Dumnezeu ne-a oferit-o si daca nu sunt facute pentru slava Sa.

Distribuie mai departe:

http://www.vesnicia.ro/rolul-faptelor-bune-in-mantuirea-noastra/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole-crestine/care-este-rolul-faptelor-bune-in-mantuirea-noastra/

Care este diferența între „poruncă” și „Lege”?

ANASTASIA FILA T28 APRILIE 2018   DOCTRINĂ

Întrebare:

Care este diferența dintre Poruncă şi Lege? Să presupunem că erau trei copii într-o familie la care tatăl lor le-a interzis să deschidă ușa unei camere. Primului i-a spus: „Să nu deschizi ușa camerei”. Celui de-al doilea i-a spus: „Dacă vei deschide ușa camerei;  vei fi pedepsit.” Celui de-al treilea i-a spus: „Dacă nu vei deschide ușa camerei,  vei primi dulciuri şi multe jucării”. Copiii, totuși, au ascultat de tatăl lor şi nu au deschis ușa camerei. Care dintre copii a ascultat cu adevărat de cuvântul tatălui lor?

Este greu de urmărit legătura dintre întrebare și ilustrație, dar cred că persoana care a pus această întrebare a vrut să facă următoarea paralelă:

Primul fiu – neamurile care au trăit pe pământ până a fi dată Legea.

Al doilea fiu – poporul Israel care a intrat în Vechiul Legământ (Lege).

Al treilea fiu – Biserica care a intrat în Noul Legământ.

De ce spun că este greu de urmărit legătura dintre întrebare și ilustrație? În primul rând pentru că afară de cei născuți din nou, adică cei ce sunt mădulare a trupului Domnului Isus (a Bisericii) prin credință în Domnul Isus, nimeni nu a putut respecta voia lui Dumnezeu: nici chiar poporul Israel, care avea Legea.

În primele trei capitole din epistola sa către Romani, apostolul Pavel dovedește că atât neamurile, care nu aveau o lege scrisă, cât și poporul Israel, care aveau o Lege scrisă, nu se pot dezvinovăți, pentru că toți au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu și au nevoie de mântuire. Problema este în neputința omului de a împlini voia lui Dumnezeu.

Eu aș folosi o altă ilustrație pentru o înțelegere mai bună a diferenței dintre poruncă și Lege:

Să zicem că un tată are trei fii pe care vrea să-i trimită în America ca să ia acest continent în stăpânire.

Acest tată îi spune celui dintâi fiu că trebuie să treacă oceanul Atlantic din Europa în America și să ia continentul în stăpânire. Fiul, vrând să placă tatălui, se pornește înot să treacă oceanul și nu reușește.

Tatăl îi spune celui de al doilea: „Trebuie să treci oceanul Atlantic, în caz contrar te voi pedepsi aspru”. Acest de-al doilea fiu depune tot efortul să treacă înot oceanul, dar nu reușește.

Atunci tatăl spune celui de-al treilea: ” Frații tăi au încercat să treacă oceanul înot, dar nu le-a reușit. Eu am vândut toată averea și am cumpărat un vapor: urcă în el și echipajul, pe care l-am angajat, te va duce în America”. Al treilea fiu a ascultat de tatăl său, a urcat în vapor, a ajuns în America și a luat în stăpânire acest continent.

Din această ilustrație înțelegem că primii doi fii nu au fost capabili să împlinească porunca tatălui lor, iar în al treilea caz tatăl a făcut o jertfă și a ajutat pe al treilea fiu să ajungă în America și astfel să poată stăpâni America.

Deci, vorbim despre trei perioade a omenirii: până la darea Legii, perioada Legii (Vechiului Legământ) și perioada Noului Legământ. În toate aceste perioade voia lui Dumnezeu (porunca) rămâne aceeași, se schimbă doar modul prin care Dumnezeu motivează omul să respecte voia Sa (porunca). Să analizăm fiecare perioadă în parte:

I. Porunca în perioada până la darea Legii (până la încheierea Vechiului Legământ cu poporul Israel)

Apostolul Pavel în epistola sa către Romani explică foarte bine felul cum Dumnezeu a motivat pe oamenii, care nu aveau o lege scrisă, să cunoască voia Sa.

În primul rând, apostolul Pavel spune că tot ce se poate cunoaște despre Dumnezeu, omul poate vedea în lucrurile create de Dumnezeu, dacă le urmărește cu atenție:

Fiindcă ce se poate cunoaște despre Dumnezeu, le este descoperit în ei, căci le-a fost arătat de Dumnezeu. În adevăr, însușirile nevăzute ale Lui, puterea Lui vecinică și dumnezeirea Lui, se văd lămurit, de la facerea lumii, când te uiți cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El. Așa că nu se pot dezvinovăți; (Romani 1:19-20)

În al doilea rând, Dumnezeu a pus în conștiința omului voia Sa (porunca):

Când Neamurile, măcar că n-au lege, fac din fire lucrurile Legii, prin aceasta ei, cari n-au o lege, își sunt singuri lege; și ei dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor; fiindcă despre lucrarea aceasta mărturisește cugetul lor și gândurile lor, cari sau se învinovățesc sau se dezvinovățesc între ele. (Romani 2:14-15)

Ceea ce vrea să spună apostolul Pavel este că Neamurile, cărora Dumnezeu nu le-a dat o lege scrisă, cum a dat poporului Israel prin Vechiul Legământ (Legea), nu se pot dezvinovăți, căci Dumnezeu li S-a descoperit prin creație și prin cugetul lor.

Problema oamenilor a fost că ei nu au păstrat această cunoaștere în mintea lor și singuri s-au îndepărtat de Dumnezeu și Dumnezeu i-a lăsat în voia minții lor blestemate:

În adevăr, însușirile nevăzute ale Lui, puterea Lui vecinică și dumnezeirea Lui, se văd lămurit, de la facerea lumii, când te uiți cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El. Așa că nu se pot dezvinovăți; fiindcă, măcar că au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulțămit; ci s-au dedat la gândiri deșarte, și inima lor fără pricepere s-a întunecat. S-au fălit că sunt înțelepți, și au înnebunit; și au schimbat slava Dumnezeului nemuritor într-o icoană care seamănă cu omul muritor, păsări, dobitoace cu patru picioare și târâtoare. De aceea, Dumnezeu i-a lăsat pradă necurăției, să urmeze poftele inimilor lor; așa că își necinstesc singuri trupurile; căci au schimbat în minciună adevărul lui Dumnezeu, și au slujit și s-au închinat făpturii în locul Făcătorului, care este binecuvântat în veci! Amin. Din pricina aceasta, Dumnezeu i-a lăsat în voia unor patimi scârboase; căci femeile lor au schimbat întrebuințarea firească a lor într-una care este împotriva firii; tot astfel și bărbații, au părăsit întrebuințarea firească a femeii, s-au aprins în poftele lor unii pentru alții, au săvârșit parte bărbătească cu parte bărbătească lucruri scârboase, și au primit în ei înșiși plata cuvenită pentru rătăcirea lor. Fiindcă n-au căutat să păstreze pe Dumnezeu în cunoștința lor, Dumnezeu i-a lăsat în voia minții lor blestemate, ca să facă lucruri neîngăduite. (Romani 1:20-28)

II. Porunca în perioada Vechiului Legământ(Legea)

Apostolul Pavel folosește noțiunea de Lege ca și sinonim pentru Vechiul Legământ, încheiat de Dumnezeu cu poporul Israel la muntele Sinai.

Acest legământ Dumnezeu l-a încheiat cu urmașii de trup a lui Avraam, cărora le promisese țara Canaanului în stăpânire în baza legământului avraamic:

În ziua aceea, Domnul a făcut un legământ cu Avram, și i-a zis: „Seminței tale dau țara aceasta, de la râul Egiptului până la râul cel mare, râul Eufrat, și anume; țara Cheniților, a Cheniziților, a Cadmoniților, a Hetiților, a Fereziților, a Refaimiților, a Amoriților, a Cananiților, a Ghirgasiților și a Iebusiților”. (Geneza 15:18-21)

După ce Dumnezeu a scos poporul Israel din robia Egiptului și înainte ca să le dea țara promisă, Dumnezeu le-a propus să intre într-un alt legământ (Vechiul Legământ sau Legea), diferit de legământul avraamic:

Moise s-a suit la Dumnezeu. Si Domnul l-a chemat de pe munte, zicând: „Așa să vorbești casei lui Iacov, și să spui copiilor lui Israel: „Ați văzut ce am făcut Egiptului, și cum v-am purtat pe aripi de vultur și v-am adus aici la Mine. Acum, dacă veți asculta glasul meu, și dacă veți păzi legământul Meu, veți fi ai Mei dintre toate popoarele, căci tot pământul este al Meu; Îmi veți fi o împărăție de preoți și un neam sfânt. Acestea sunt cuvintele pe cari le vei spune copiilor lui Israel”. (Exod 19:3-6)

Dacă legământul avraamic oferea poporului Israel țară în stăpânire, atunci Vechiul Legământ (Legea) le oferea o poziție deosebită între popoare. Înainte ca să fie încheiat acest legământ, poporul de trei ori a spus că vor face tot ce a zis Domnul (Exod 19:8; 24:3, 7). Poporului i-au plăcut poruncile lui Dumnezeu: ei nu au realizat că în firea lor păcătoasă ei nu vor fi capabili să împlinească toate aceste porunci.

Dacă poporul Israel ar fi respectat acest legământ (Legea), ar fi ajuns o împărăție de preoți pentru popoarele din jur și un neam sfânt. Însă poporul nu a putut ajunge un neam sfânt nu pentru că acest Legământ a fost rău, ci din cauza că firea lor pământească îi făcea incapabili să respecte acest legământ:

Știm, în adevăr, că Legea este duhovnicească: dar eu sunt pământesc, vândut rob păcatului. Căci nu știu ce fac: nu fac ce vreau, ci fac ce urăsc. Acum, dacă fac ce nu vreau, mărturisesc prin aceasta că Legea este bună. Și atunci, nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuiește în mine. Știu, în adevăr, că nimic bun nu locuiește în mine, adică în firea mea pământească, pentru că, ce-i drept, am voința să fac binele, dar n-am puterea să-l fac. Căci binele, pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul, pe care nu vreau să-l fac, iacă ce fac! Și dacă fac ce nu vreau să fac, nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuiește în mine. Găsesc dar în mine legea aceasta: când vreau să fac binele, răul este lipit de mine. Fiindcă, după omul dinlăuntru îmi place Legea lui Dumnezeu; dar văd în mădularele mele o altă lege, care se luptă împotriva legii primite de mintea mea, și mă ține rob legii păcatului, care este în mădularele mele. (Romani 7:14-23)

Căci, lucru cu neputință Legii, întrucât firea pământească (Grecește: carnea, aici și peste tot unde e „firea pământească”.) o făcea fără putere, … (Romani 8:3a)

De fapt, prin Lege Dumnezeu i-a făcut conștienți pe oameni de nevoia mântuirii: problema omului nu era că nu cunoștea voia lui Dumnezeu, ci în firea lui păcătoasă, care-l făcea incapabil de a împlini voia lui Dumnezeu.

Nici avertizarea cu privire la pedeapsă nu a putut face pe om să împlinească voia lui Dumnezeu.

3. Porunca în Noul legământ

Spre deosebire de primele două cazuri, în Noul Legământ Dumnezeu îi oferă omului, prin credință în Domnul Isus, abilitatea de a împlini voia (porunca) Sa:

Acum dar nu este nici o osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus, cari nu trăiesc după îndemnurile firii pământești, ci după îndemnurile Duhului. În adevăr, legea Duhului de viață în Hristos Isus, m-a izbăvit de Legea păcatului și a morții. Căci-lucru cu neputință Legii, întrucât firea pământească (Grecește: carnea, aici și peste tot unde e „firea pământească”.) o făcea fără putere-Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimițând, din pricina păcatului, pe însuși Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului, pentru ca porunca Legii să fie împlinită în noi, cari trăim nu după îndemnurile firii pământești, ci după îndemnurile Duhului. (Romani 8:1-4)

Prin credință omul primește Duhul Sfânt, care este garantul mântuirii noastre:

Și voi, după ce ați auzit cuvântul adevărului (Evanghelia mântuirii voastre), ați crezut în El, și ați fost pecetluiți cu Duhul Sfânt, care fusese făgăduit, și care este o arvună a moștenirii noastre, pentru răscumpărarea celor câștigați de Dumnezeu, spre lauda slavei Lui. (Efeseni 1:13-14)

Duhul Sfânt îl transformă pe om și îl face asemănător cu Dumnezeu:

Noi toți privim cu fața descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, și suntem schimbați în același chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului. (2 Corinteni 3:18)

Prin Duhul Sfânt noi ne facem părtași firii dumnezeiești și capabili de a trăi o viață sfântă:

Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot ce privește viața și evlavia, prin cunoașterea Celui ce ne-a chemat prin slava și puterea Lui, prin cari El ne-a dat făgăduințele Lui nespus de mari și scumpe, ca prin ele să vă faceți părtași firii dumnezeiești, după ce ați fugit de stricăciunea, care este în lume prin pofte. (2 Petru 1:3-4)

Deci, porunca este voia lui Dumnezeu, care a fost, este și va fi aceeași  pentru totdeauna, fiindcă Dumnezeu nu se schimbă. Legea este Vechiul Legământ, încheiat de Dumnezeu cu poporul Israel care le oferea o poziție deosebită între popoare, în caz că aveau să respecte voia Lui sau pedeapsă, în caz că nu aveau să respecte voia Lui, adică porunca (Deuteronom 28-30). În Noul Legământ Dumnezeu a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca noi să fim eliberați din robia păcatului și să putem împlini voia (porunca) Lui:

Știm bine că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, în așa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului; căci cine a murit, de drept, este izbăvit de păcat. … Și prin chiar faptul că ați fost izbăviți de subt păcat, v-ați făcut robi ai neprihănirii. (Romani 6:6, … 18)

Pentru o mai bună înțelegere a acestui subiect vă recomand să studiați epistolele apostolului Pavel către Romani și către Galateni.

Articole similare:

• Cum se mântuiesc cei care au trăit înainte de Hristos?
• Ce lege nu mai este valabilă în Noul Testament?
• Trebuie să păzim cele 10 porunci dacă Domnul Isus „a înlăturat Legea”?
• Va fi poporul Israel mântuit ca și națiune?
• Ce este Legea Vechiului Testament?
• De ce trebuie să avem încredere totală în scrierile apostolilor?
• De ce apostolii au botezat în Numele lui Isus şi nu în Numele Tatălui, Fiului şi al Duhului Sfânt?
• Cum se aplică învățătura despre zeciueli în viața creștinului?

https://moldovacrestina.md/care-este-diferenta-intre-porunca-si-lege/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole-crestine/care-este-diferenta-intre-porunca-si-lege/

CAND TEMELIILE SE SURPA! – PASTOR VASILE ALEXANDRU TALOS

​CÂND TEMELIILE SE SURPĂ!

La Domnul găsesc scăpare! Cum puteţi să-mi spuneţi: “Fugi în munţii voştri, ca o pasăre”? Căci iată că cei răi îşi încordează arcul, îşi potrivesc săgeata pe coardă, ca să tragă pe ascuns asupra celor cu inima curată. Şi, când se surpă temeliile, ce ar putea să mai facă cel neprihănit? (Psalmul 11:1-3)

În vâltoarea luptelor politice din ultimele zile, cine se mai gândește la fetița de cinci anișori abuzată de polițistul pedofil? Guvernul s-a prăbușit ca un castel de nisip lovit de tzunami. A fost totul doar un pretext? Când o țară e condusă prost, cei deștepți părăsesc țara! – spunea un premier de succes din altă parte a lumii. Unde să fugi când manipularea, corupția, aroganța și complicitatea vinovată își adâncesc rădăcinile otrăvite, și aceasta nu doar la nivelul clasei politice, ci în profunzimea societății românești? Criza spirituală care duce la criză morală și în final la criză socială se datorează, așa cum spunea poetul Ioan Alexandru, faptului că neamul nostru bolește de nedumnezeire. Și când se surpă temeliile spirituale și morale ale unei națiuni, ce ar putea să mai facă cel neprihănit?

Vă intimidează politicienii obraznici, guralivi și îngâmfați? Nu uitați, ”Înainte de pieire, inima omului se îngâmfă.” (Proverbe 18:12). Ce voci se aud în societate? Este vocea noastră, a credincioșilor redusă la tăcere?Oare, tăcând, faceți voi dreptate? Oare așa judecați voi fără părtinire? – întreabă psalmistul (Psalmul 58:1).„Deschide-ți gura pentru cel mut, pentru pricina tuturor celor părăsiți! Deschide-ți gura, judecă cu dreptate și apără pe cel nenorocit și pe cel lipsit.” (Proverbe 31:8-9). Sunt bisericile, comunități autentice de credință, speranță și iubire creștină într-o societate confuză? Când temeliile se surpă, reprezintă Biserica, stâlpul și temelia adevărului? (1Timotei 3:15). Câtă vreme vezi în jurul tău, nedreptate, abuz, corupție, hoție, violuri, pedofilie, violență și minciună, Dumnezeu are o misiune pentru tine!

În anii ‘80, un coleg mi-a spus: Plec din România deoarece Dumnezeu a părăsit această țară! Cu toate că am avut motive și ocazii să plec definitiv din România, am rămas și voi rămâne aici. Și aceasta nu din patriotism zângănitor, ci din dorința de a fi ascultător de chemarea lui Dumnezeu. Nu-mi plac manelele și recunosc deschis, nici maneliștii. Nu-mi plac cei ce trândăvesc în cârciumi și bamboo-uri, cei ce-și abuzează soțiile, cei ce-și neglijează copiii, cei ce fug de muncă și votează cu mâna întinsă după ajutorul de la stat, cei ce plâng lângă sticluța de mir ca să scape de pușcărie. Și care sunt tot mai mulți. Nu-mi plac! Dar trebuie să-i iubesc! Și aceasta deoarece Iisus i-a iubit și îi iubește înainte să  îi iubesc eu. Și El m-a chemat să binecuvântez, nu să blestem! Să binecuvântez, nu să tac! Să binecuvântez societatea, nu să mă refugiez în munți!

Cetatea se înalță prin binecuvântarea oamenilor fără prihană, dar este surpată prin gura celor răi. (Proverbe 11:11)

Înălțăm cetatea (polisul) prin binecuvântarea nostră, nu prin simpla blamare a răului sau prin tăcere. Înălțăm cetatea când ne rugăm pentru ea, când ne facem onest datoria și când nu ne lăsăm manipulați de ”formatorii de opinie” mânați de goana după rating [reiting]. Apostolul Pavel spune să ne rugăm pentru conducătorii țării, ca astfel să viețuim cu demnitate, corectitudine, cinste, liniște și pace (1 Timotei 2:1). Rugăciunea pentru cei ce ocupă poziții de conducere ar trebui să aibă în vedere dreptatea și adevărul, încrederea și bunăvoința, armonia și pacea în societate. Binecuvântarea vine peste o națiune doar atunci când, „bunătatea și credincioșia se întâlnesc, dreptatea și pacea se sărută.” (Psalmul 85:10). Nu există pace fără dreptate, nici credincioșie fără bunătate!

Vai de tine, țară al cărui împărat este un copilandru și ai cărei voivozi benchetuiesc de dimineață! Ferice de tine, țară al cărei împărat este de neam mare și ai cărei voievozi mănâncă la vremea potrivită ca să-și întărească puterile, nu ca să se dedea la beție! (Eclesiastul 10:16-17).

Un împărat întărește țara prin dreptate, dar cine ia mită o nimicește. (Proverbe 29:4).

Ca slujitori ai bisericilor evanghelice din România,

• Să chemăm bisericile la post și rugăciune și să ne invităm pe noi înșine la cinste și respect față de dreptate!
• Să chemăm bisericile la post și rugăciune pentru viitorul spiritual, moral și material al tinerelor generații!
• Să chemăm bisericile la post și rugăciune pentru cei dezamăgiți de modul în care este condusă țara în care trăim!
• Să chemăm bisericile la post și rugăciune pentru ca demonstrațiile care se anunță să nu degenereze în tensiuni și conflicte sociale!
• Să chemăm bisericile la post și rugăciune ca în Anul Centenar al Unirii să ne bucurăm de pace și prosperitate spirituală și materială în România!

Pastor Vasile Alexandru Taloș

http://www.baptisti-arad.ro/articole/cand-temeliile-se-surpa-pastor-vasile-alexandru-talos

Nostra Aetate În Zilele Noastre In Aeternum de Caius Obeada

Nostra Aetate În Zilele Noastre

In Aeternum   de Caius Obeada

„De acum mă aşteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da, în „ziua aceea”, Domnul, Judecătorul cel drept. Şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui.”

II Timotei 4:8

Misiunea Vox Dei anunţă plecarea la Domnul a unui colaborator, prieten şi rudă, dr. Caius Glad Streian. Cotideanul Averea redă în numărul 56 de sâmbătă, 29 Aprilie următorul eveniment;

Opt medici din Timisoara si-au vazut moartea cu ochii, dupa un grav accident, langa Brasov

– Dr. Ioan Caius Streian a murit pe loc, iar restul medicilor au fost grav raniti, dupa ce microbuzul ce ii transporta la un seminar de oncologie s-a rostogolit de trei ori si a cazut intr-o rapa.

Noua medici si-au vazut moartea cu ochii intr-un accident de circulatie, petrecut joi seara langa Brasov. Microbuzul, condus de o femeie, ar fi trebuit sa-i duca pe cei opt medici timisoreni si pe unul de peste hotare, in localitatea Codlea, unde se desfasurau lucrarile unui seminar de oncologie. Intre localitatile brasovene Vladeni si Persani, Ionica Ciucurei, aflata la volan, s-a aplecat sa ia un bidon cu apa dintre scaune. Femeia a ignorat viteza mare cu care conducea, iar incercarea de a-si potoli setea a facut-o sa piarda controlul volanului. Microbuzul a intrat in plin intr-o duba ce se deplasa din sens opus, s-a rostogolit de trei ori in aer si apoi s-a rasturnat intr-o rapa. Prof dr. univ. Ioan Caius Streian, de 73 de ani, a murit pe loc. Femeia de la volan si alti sapte medici au fost raniti grav. Medicul strain sosit din Australia a scapat fara nici o zgarietura, doar cu o lentila sparta de la ochelarii pe care ii purta. Medicii specialisti in tratarea cancerului au ajuns in stare grava la Spitalul Judetean Brasov, unde li s-a acordat ingrijiri. (L.C.)

(http://www.averea.ro/display.php?data=2006-04-29&id=3470)

Eram un copil când „uica Caius” mi-a spus: „ai grijă de numele pe care îl porţi”. Nu ştiam despre ce este vorba, însă am întrebat pe tatăl meu: de ce mi-a spus să am grijă de nume? Răspunsul  a fost scurt: îi porţi numele.

După ani de zile de umblat şi experimentat cea ce lumea oferă tuturor muritorilor, „uica Caius” se întoarce acasă, la mesajul Evangheliei pe care l-a auzit de mic copil. Născut în satul Gladna Română, lângă Faget, dr. Caius făcea parte dintr-o familie mare care slujea Domnului. De mic i-a plăcut să exploreze frumuseţile naturii, ori de câte ori vizitând  casa lui „uica Hipu”, mergând la oi cu nepoţii şi nepoatele. Era o plăcere deosebită să fie separat de tulburările vieţi, limitat la simplicitatea unui cioban în pădurile Padeşului.

Simplicitatea familiei de unde se trage, cei şapte ani de acasă care l-au acompaniat toată viaţa, au fost sursa energetică de ajutorare a nevoiaşilor şi a săracilor. Unii l-au numit doctorul săracilor, multe misiuni medicale fiind dedicate nevoiaşilor.

În iarna anului 2002 vorbeam cu „uica Caius” despre perspectiva misiunii Vox Dei, despre chemarea pe care am avut-o împreună cu alţii la ajutorarea apologetică a creştinului român. Multe informaţii, idei şi încurajări am primit din partea lui, totdeauna aducând aminte de chemarea Domnului primită de aleşii Săi.

Dr. Caius a plecat la Domnul, şi-a terminat alergarea, ştafeta a fost dată altor aleşi, iar ceea ce ne-a rămas este mesajul şi exemplu pe care ni l-a lăsat. Unii încearcă să răspundă întrebării: de ce a fost luat acasă într-un accident mortal? Nu ştiu şi nu voi încerca să găsesc răspuns la o întrebare pe care numai Dumnezeu ar putea să răspundă.

Cerul celebrează venirea în veşnicii a alesului lui Dumnezeu, noi am rămas cu amintirile unui ales care şi-a terminat alergarea în planul veşniciei. Întrebarea rămâne cu noi: unde ne sunt paşii, am avut grijă de numele care ne-a fost dat?

În ce mă priveşte, „uica Caius” a fost bucuros de lucrarea şi chemarea la care un alt Caius a fost chemat. Nu numai ca a fost bucuros, însă s-a asociat cu lucrările pe care Vox Dei le face. Am pierdut un prieten, o rudă şi un susţinător a lucrării, însă cerul a primit pe fiul Său iubit. Bucuria cerului să rămână cu aleşii Săi şi în mod deosebit cu familia doctorului profesor universitar Caius Glad Streian.

Coram Deo!

(http://www.evenimentulzilei.ro/article.php?artid=260380)

Suntem alături de familia îndoliată a celui care a fost „uica Caius”; inimile noastre se duc la gândul că într-o zi vom pleca şi noi să ne întâlnim cu Cel care ne-a dat viaţa, Acela care a biruit moartea şi este viu în vecii vecilor, Isus Christos. Fratele Streian a fost o încurajare şi o binecuvântare în acelaşi timp prin viaţa, lucrarea, profesia şi pasiunea sa. Viaţa lui a aparţinut Domnului – de acum este cu Creatorul său şi se bucură că este într-un loc unde a dorit ca mulţi alţii să fie. Dumnezeu a ales această circumstanţă neplăcută pentru mulţi pentru a-l aduce la Sine pe scumpul nostru frate Streian, dar ştim că toate lucrurile lucrează spre binele acelora care sunt chemaţi după planul Său, şi voia lui Dumnezeu pentru noi este întotdeauna bună, sfântă şi desăvârşită (Romani 8:28; 12:1).

Fie ca acest eveniment să ne amintească de faptul că trebuie să fim întotdeauna pregătiţi să-l întâmpinăm pe Domnul nostru atunci când va hotărî să ne cheme la El acasă. Fie ca vocea Lui să ne primească cu acel semnal de bun venit, „Bine rob bun şi credincios, intră în bucuria stăpânului tău!” (Matei 25:21).

Misiunea Vox Dei

http://publicatia.voxdeibaptist.org/editorial_iun06.htm

DIVIZIUNILE BIBLIOLOGIEI / Prezervarea Cuvântului lui Dumnezeu / Canonul Bibliei

Canonul Bibliei

 Cuprins

 Remarci de sumar

1. Vechiul Testament evreiesc/protestant(pseudographa este marcată cu *)
2. Vechiul Testament Greco-Catolic

Lista (arată plasarea cărţilor deuterocanonice, marcate cu *)

Descrierea cărţilor catolice deuterocanonice:

3. Cărţi adiţionale ale Vechiului Testament în canonul Ortodoxiei din Est
4. Cărţi adiţionale în canonul bisericii Monofisite etiopiene
5. Apocrifa Vechiului Testament
6. Canonul Noului Testament
7. Apocrife creştine adiţionale, listate după gen

Manuscrisele creştine timpurii şi cărţile disputate

Argumente privind cărţile catolice deuterocanonice

Argumente referitoare la cărţile deuterocanonice ortodoxe

____________________

Remarci de sumar

Există 66 de cărţi în canonul Protestant şi 72 în canonul Catolic. Prin comparaţie, cele 42 de cărţi listate mai jos (dezbătute printre evrei şi creştinii timpurii şi/sau considerate canonice de diferite grupări de creştini antici care au supravieţuit până în prezent) care ar putea fi considerate controversate:

Evrei	Păstorul lui Hermas	1 Esdras
3 Corinteni	1 Clement	2 Esdras
2 Ioan	2 Clement	Rugăciunea lui Manase
3 Ioan	Înălţarea lui Isaias	Tobit
2 Petru	Cartea lui Enoh	Scrisoarea lui Ieremia
Iacov	Cartea Jubileelor	Adăugări Greceşti la Daniel
Iuda	Lupta lui Adam şi Eva	Sirah
Apocalipsa	Înţelepciunea lui Solomon	Estera
Epistola lui Barnaba	Baruch	Adăugări Greceşti la Estera
Didache	Iudit	Eclesiastul
Faptele lui Sf. Pavel	1 Macabei	Cântarea Cântărilor
Apocalipsa lui Petru	2 Macabei	Proverbe
Constituţiile Apostolice	3 Macabei	Ezechiel
Evanghelia Evreilor	4 Macabei	Psalmul 151

Biserica timpurie nu avea acordul răspândit asupra cărţilor Noului Testament până la finalul celui de-al 4lea secol (Conciliul de la Hippo în 392, al 3 lea Conciliu de la Cartagina în 397, şi al 6 lea Conciliu de la Cartagina în 419), şi chiar atunci acesta nu era un acord doar în Vestul Mediteranean, anume, canonul nu a fost în final stabilit printr-un conciliu ecumenic până în 1546. Faptul este că canonul Bibliei nu era un subiect care îi diviza pe creştini destul de mult ca ei să decidă materia până la apariţia Protestantismului în 1546. Au existat, totuşi, în decursul primelor 15 secole de creştinism numeroase controverse larg răspândite referitoare la natura lui Hristos şi Trinitate şi Sacramente, care au fost stabilite într-o serie de concilii ecumenice care au fost numite să decidă în mod nereformant aceste întrebări (de exemplu I şi II Nicea, I şi II Constantinopole, Efes, Calcedon, I-IV Lateran, Florenţa). Faptul că dezacordurile cu privire la canonul biblic a continuat în cadrul şi după cel de-al 4lea secol se poate vedea din următoarele:

	Codexul Vaticanus (secolul al 4lea) are Înţelepciunea, Sirah, Iudit, Tobit, Baruch şi Scrisoarea lui Ieremia.
	Lista Cheltenham (secolul al 4lea): lista are cele 4 evanghelii canonice, 13 epistole Pauline (cele canonice minus Evrei), Fapte, Apocalipsa, 1 Ioan şi 1 Petru.
	Codexul Sinaiticus (secolul al 4lea): include cărţile evreieşti ale Vechiului Testament plus Tobit, Iudit, 1 şi 4 Macabei, Înţelepciunea şi Sirah, precum şi cele 27 de cărţi ale Noului Testament plus Păstorul lui Hermas şi Epistola lui Barnaba la sfârşit.
	Codexul Alexandrinus (secolul al 5lea): are cărţile evreieşti ale Vechiului Testament pus Baruch, Scrisoarea lui Ieremia, Tobit, Iudit, 1-4 Macabei, Înţelepciunea şi Sirah, precum şi cele 27 cărţi ale Noului Testament plus 1 şi 2 Clement.
	Codexul Claromontanus (secolul al 6lea): omite Filipeni, 1 şi 2 Tesaloniceni şi Evrei şi include Epistola lui Barnaba, Păstorul lui Hermas, Faptele lui Pavel şi Apocalipsa lui Petru (Hartono, „Canonul Noului Testament”).

Faptul că creştinii nu au considerat canonul o chestiune importantă până în secolul al 16lea este o evidenţă puternică că oricare formă de Creştinism care necesită un punct esenţial ca să existe un canon clar definit trebuie să fie o formă diferită de Creştinism decât cel care a existat în oricare timp în cadrul primelor 16 secole ale istoriei creştine. În plus, nu avem tradiţii puternice de autoritatea apostolică pentru toate scrierile Noului Testament din timpul secolul al 2lea înainte. Din contra, Apocalipsa a fost abia admisă şi a fost pretutindeni disputată pentru secole. Epistola către Evrei cu atât mai puţin, alături de Iacov, Iuda, 2 Petru, şi 2 şi 3 Ioan. Majoritatea creştinilor moderni vor fi de acord că Evrei şi Apocalipsa sunt importante pentru creştinism. La fel Epistola lui Barnaba, Păstorul lui Hermas, Didache, şi Evanghelia Evreilor au fost larg acceptate ca autoritare, şi citite în biserică. Evidenţa solidă a stării confuze a canonului în Biserica timpurie este descoperit în următoarele fapte uşor verificabile:

	Marcion (c. 150) a listat un „canon” care consta din Evanghelia după Luca (editată) şi 10 epistole Pauline la care el s-a referit ca Evanghelia Apostolului.
	Evanghelia după Ioan a fost înceată în câştigarea acceptării universale deoarece prima sa Citare Patristică provine de la scriitorul gnostic Basilides şi primul comentariu asupra acesteia a fost scris şi popularizat de gnostici.
	Evanghelia lui Petru a fost citită şi apreciată de creştini în secolul al 2lea şi citată de Iustin Martirul.
	„Fragmentul Muratorian” (numit după L. A. Muratori care a publicat lista, copiată dintr-un codex din secolul al 7lea) oferă o listă de cărţi acceptate în Roma din c. 180-200 care includ cărţile Vechiului Testament plus Înţelepciunea lui Solomon. Noul Testament constă din cele 27 de cărţi ale noastre mai puţin Evrei, Iacov, 1 şi 2 Petru. Apocalipsa canonică a lui Ioan este pusă alături de Apocalipsa necanonică a lui Petru. Fragmentul atestă despre poziţia foarte favorabilă şi poate canonică a Păstorului lui Hermas la Roma, deşi conclude că aceasta poate fi citită însă nu dată la oameni. Fragmentul afirmă că Epistolele Pauline către laodiceni şi alexandrinieni sunt falsificate.
	Tatian a citat din Evanghelia Evreilor ca o sursă de încredere referindu-se la o lumină care a strălucit la botezul lui Isus.
	Diatesaronul (armonizarea cronologică a lui Tatian a celor patru Evanghelii canonice într-o ordine cronologică) a fost folosit ca un înlocuitor pentru evangheliile canonice din biserica siriană până devreme în secolul al 5lea când s-a renunţat la acesta (şovăitor) în favoarea celor 4 evanghelii separate.
	Irineu a citate pe Hermas ca scriptură, la fel ca şi Origen şi Ciprian.
	Conciliul provincial de la Laodicea (363) a exclus Apocalipsa, aşa cum a făcut şi Cyril la Ierusalim (m. 386) şi Grigore din Nazianzen.
	Origen (185-2543) a listat doar Scrisoarea lui Ieremia din cărţile deuterocanonice în catalogul său al Vechiului Testament, deşi scrierile sale citează cărţile deuterocanonice ale Vechiului Testament ca Scriptură şi el a apărat inviolabilitatea lui Tobias, Iudit, şi fragmentele din Daniel în scrisoarea sa a lui Julius Africanus. El listează două categorii de cărţi ale Noului Testament: nedisputate (4 evanghelii, Fapte, epistolele Pauline, 1 Petru, 1 Ioan şi Apocalipsa) şi disputate în Biserică deşi el însuşi le-a acceptat ca Scriptură (Evrei, 2 Petru, 2 şi 3 Ioan, Iacov, Iuda, Didache, Epistola lui Barnaba, Păstorul lui Hermas, şi probabil Evanghelia Evreilor). Origen a fost primul scriitor cunoscut care a menţionat 2 Petru.
	Ciprian (secolul al 3lea) a inclus toate cele 27 cărţi ale noastre cu excepţia lui Evrei, 2 Petru, Iacov, şi Iuda. El a recunoscut şi Păstorul lui Hermas şi a considerat Didache o lucrarea apostolică autentică de asemenea.
	Lucian din Samosata, un fondator al şcolii exegetice din Antiohia a exclus Apocalipsa, 2 Petru, 2 şi 3 Ioan şi Iuda.
	„Canonul lui Mommsen”, un manuscris din secolul al 10lea din Africa de Vest original din c. 360 conţine o listă cu cele 27 cărţi ale Noului Testament excluzând Evrei, Iacov şi Iuda.
	Theodore de Mopsuestia a respins toate Epistolele Catolice.
	Eusebius, episcop de Cezarea (314-339) a oferit trei liste: recunoscute universal (4 evanghelii, Fapte, 14 epistole Pauliniene incluzând Evrei, 1 Ioan, 1 Petru şi Apocalipsa), disputate de un fel superior (Iacov, Iuda, 2 Petru, 2 şi 3 Ioan) şi disputate de un fel inferior (Faptele lui Pavel, Păstorul lui Hermas, Apocalipsa lui Petru, Epistola lui Barnaba, şi Didache). El personal a respins Apocalipsa necanonică.
	Amphilochius de Iconium (secolul al 4lea) a oferit o listă a celor 27 de cărţi ale noastre, însă a declarat că Evrei, 2 şi 3 Ioan, 2 Petru, Iuda şi Apocalipsa erau toate contrafăcute.
	John Chrysostom (Episcop de Constantinopole 397-407) a exclus 2 Petru, şi 2 şi 3 Ioan, Iuda şi Apocalipsa.
	Tertulian a considerat cartea lui Enoh inspirată la fel cum o face şi Biserica Abysiană până în prezent (alături de Jubilee, Misterele Cerului şi ale Pământului, Lupta lui Adam şi Eva şi Înălţare lui Isaia).
	Estera a fost respinsă de către Părinţii creştini conducători în secolul al 4lea: Melito (~170), Atanasie (367), şi Grigore de Nazianus (c. 330-390).
	Până în secolul al 5lea, canonul Noului Testament al Bisericii siriene a inclus doar 4 evanghelii sau Diatessaron, Fapte şi cele 14 epistole Pauline (cu Evrei), plus 3 Corinteni. În perioada timpurie a secolul al 5lea, Iacov, 1 Petru şi 1 Ioan erau acceptate. În 508, parte din Biserica siriacă a acceptat întregul canon de 27 de cărţi.
	Sf. Hipolit (m. 236) comentează asupra capitolului Susana, după ce citează Înţelepciunea ca lucrarea a lui Solomon, şi întrebuinţează ca Scriptură Sacră Baruch şi Macabeii.
	În 367, o listă întocmită de Atanasie (Episcop de Alexandria) se potriveşte cu cele 27 de cărţi ale Noului Testament al nostru pentru prima dată, însă opinia sa era doar una din multe. În plus, el a inclus Baruch şi Scrisoarea lui Ieremia din cărţile deuterocanonice dar a omis Estera. El a mai listat drept cărţi rânduite pentru citire către catehumeni pentru edificare şi instruire: Înţelepciunea lui Solomon, Eclesiastul, Estera, Iudit, Tobias, Didache, Păstorul lui Hermas; toate celelalte sunt apocrifa şi eretice (Epistolele Festive). Grigore de Nazianzus (c. 330 – 390) a urmat această listă a Vechiului Testament a lui Atanasie.
	Conciliul local de la Laodicea (c. 363) a inclus pe Baruch şi Scrisoarea lui Ieremia din cărţile deuterocanonice dar a inclus pe Estera şi a exclus Apocalipsa din cărţile acceptate ale Noului Testament.
	Cyril (Episcop de Ierusalim, 348-386) a urmat lista lui Origen a Vechiului Testament însă a inclus Baruch şi a exclus Apocalipsa din Noul Testament.
	Grigore din Nazianzen a exclus şi el Apocalipsa din Noul Testament.
	Sf. Augustin a folosit cărţile deuterocanonice în cadrul scrierilor sale cu nici o diferenţiere de autenticitate şi în „De Doctrin, Christian”, listează Vechiul Testament Tridentin.
	Sinodul de la Toledo (633) afirmă faptul că mulţi încă mai contestau autoritatea Apocalipsei lui Ioan, şi a considerat ca necesar să ordone ca această carte să fie citită în biserici sub durerea excomunicării.
	Câţiva scolastici Catolici ai Renaşterii ca Erasmus şi Cardinalul Cajetan şi-au exprimat îndoiala cu privire la autenticitatea cărţilor deuterocanonice ale Vechiului Testament şi Iacov, Iuda, 2 Petru, 2 şi 3 Ioan şi Apocrifa lui Ioan.
	Luther, bazat pe motive dogmatice şi judecarea antichităţii, a considerat Evrei, Iacov, Iuda şi Apocalipsa ca fiind laolaltă necanonice; Luteranii din secolul al 17lea au exclus nu numai Evrei, Iacov, Iuda şi Apocalipsa, ci şi 2 Petru, 2 şi 3 Ioan;
	Zwingli a considerat Apocalipsa lui Ioan drept apocrifă;
	Oecolampadia a atribuit un statut inferior la Iacov, Iuda, 2 Petru, 2 şi 3 Ioan.
	Până în prezent, Biserica Armeană include 3 Corinteni în canonul său al Noului Testament.
	Până în prezent, Nestorienii Sirieni exclud patru Epistole Catolice mai mici (Iacov, 1 Petru, 1 Ioan şi <) şi Apocalipsa, ca şi Sirienii de Est.
	Până în prezent, Biserica Copico-Arabă include 1 şi 2 Clement şi Constituţiile Apostolice în canonul său al Noului Testament.
	Până în prezent, canonul Noului Testament al Bisericii Etiopiene conţine Constituţiile Apostolice.

Astfel, pe atât de târziu în secolul al 4lea, Iacov, Iuda, 2 Petru, 2 şi 3 Ioan, şi Apocalipsa erau încă larg dezbătute, iar pe baza mărturiei bisericii timpurii, fără decizia autoritară a unui conciliu bisericesc ulterior, noi ne-am îndoi chiar şi acum de autoritatea apostolică a cel puţin Apocalipsa, Evrei, 2 şi 3 Ioan, 2 Petru, Iuda şi Apocalipsa,  şi ar trebui să fim înceţi în a îndepărta cel puţin Păstorul lui Hermas şi Evanghelia Evreilor (9 cărţi). Nu putem avea confidenţă probabilă cu privire la tradiţia canonului Noului Testament fără de crezul în călăuzirea divină printr-un organ vizibil cum este o Biserică infailibilă. John Wenham, un teolog protestant care a acordat atenţie specială canonului, fără dificultate, face apel la călăuzirea Providenţei pentru a se asigura de soliditatea deciziilor lor, însă el nu explică de ce respinge apoi această Providenţă în alte chestiuni ale doctrinei catolice şi după conciliul local de la Hippo.

În final, canonul Vechiului Testament a fost, şi încă mai este, controversat. Din cadrul învăţăturilor infailibile ale lui Hristos despre Vechiul Testament, putem vedea Vechiul Testament ca fiind inspirat şi infailibil, dar ce exact includea acest Vechi Testament pe care Isus l-a declarat autoritar? În primul rând, există disputa asupra cărţilor catolice deuterocanonice (Sirah, Înţelepciunea lui Solomon, Baruch, Iudit, 1 şi 2 Macabei, Tobit, Scrisoarea lui Ieremia şi câteva capitole adiţionale din Daniel şi Estera), incluse în Vechiul Testament catolic însă nu şi în cel protestant. Canonul catolic al Vechiului Testament nu a fost stabilit de conciliu ecumenic până în 1546, însă exista un canon al Vechiului Testament care era promulgat alături de cel al Noului Testament citat mai sus de către conciliile de la Hippo din 393 şi Cartagina în 397 şi 419. Acest canon includea şi cărţile deuterocanonice, făcându-l suspicios atunci când protestanţi apelează la aceste concilii locale ca evidenţă pentru canonul Noului Testament însă ignoră canonul Vechiului Testament promulgat laolaltă cu acel canon al Noului Testament de către aceleaşi concilii. Pe lângă acestea, mai există încă întrebarea referitoare la „Antilegomena”, cărţile Vechiului Testament care erau încă de o autoritate controversată chiar şi în secolul al 2lea: Cântarea Cântărilor, Ecclesiasticus, Estera, Proverbe şi Ezechiel (cf. Archer, Survey of Old Testament Introduction [Introducere în studiul Vechiului Testament]). Ar trebui să fie notat faptul că evreii etiopieni, împotriva canonului evreiesc de la Conciliul din Jamnia, anul 90 d. Hr., a acceptat cărţile Septuagintei (cu excepţia lui Eclesiastul) până în această zi (Encyclopedia of Religion, Vol. 2, page 174). Pentru scopurile acestei discuţii trebuie doar să fie notat că între cărţile deuterocanonice şi Antilegomena, sunt 25 de cărţi de dispută considerabilă din Vechiul Testament.

Se poate argumenta că aceste 42 de cărţi disputate nu sunt esenţiale pentru Creştinism. Totuşi, se pare clar dubios pentru anumite motive. În primul rând, Apocalipsa ne spune chiar mai multe despre casa noastră cerească decât oricare altă carte, şi Evrei este foarte valoroasă pentru învăţătura sa despre preoţia lui Hristos. 2 Macabei 12:46 învaţă purgatoriul destul de clar. Alte versete deuterocanonice sprijină justificarea catolică (Tobit 12:9; 14:10, 11; Ecclesiasticus 3:30; 1 Macabei 2:52) (Wenham 152), mijlocirea sfinţilor (2 Macabei 15:12-16), şi puterea faptelor bune de a ispăşi pentru păcat (Sir 3:3, 15, 17). În al doilea rând, pretinderea că tot ceea ce este important nu se află în aceste cărţi pare mai degrabă o pretenţie subiectivă: cel mai important conform cui şi în acord cu a cărui opinie autoritară? În al treilea rând, în principiu, ce fel de canon este acela care conţine 66 de cărţi, şi 42 de cărţi nesigure (64% de incertitudine)? Aceasta sugerează mai degrabă faptul că canonul nu era o întrebarea importantă pentru creştini şi pentru Dumnezeu pentru primele 15 secole de creştinism. Robia canonului rămână până în această zi prea ambiguă pentru a putea fi afirmată (chiar şi probabil) fără vreun organ extern vizibil infailibil, şi a face o astfel de afirmaţie independentă de acest organ se pare a zbura în faţa implicării faptului istoric că creştinii nu erau prea preocupaţi cu canonul pentru 15 secole deoarece ei au privit la o altă autoritate pe lângă scriptura singură.

1. Vechiul Testament evreiesc/protestant (pseudographa este marcată cu *)

 

Geneza	2 Cronici	Daniel
Exod	Ezra	Osea
Levitic	Neemia	Ioel
Numeri	* Estera	Amos
Deuteronom	Iov	Obadia
Iosua	Psalmi	Iona
Judecători	Proverbe	Mica
Rut	Eclesiastul	Naum
1 Samuel	* Cântarea lui Solomon (Cântarea Cântărilor)	Habacuc
2 Samuel	Isaia	Ţefania
1 Împăraţi	Ieremia	Hagai
2 Împăraţi	Plângeri	Zaharia
2 Cronici	* Ezechiel	Maleahi

 

Note:

	Genealogiile din Geneza 6 diferă în LXX şi în ebraică (textul Masoretic).
	În LXX şi Vulgata, Psalmii evreieşti 9/10 şi 114/115 sun grupate împreună şi evreiescul 116 şi 147 sunt împărţite în două. De aici şi numărătoarea, evreiască şi LXX: 1-9 la fel, 10 (9b), 11 (10)-114 (113), 115 (113b), 116 (114-115), 117 (116)-146 (145), 147 (146-147), 148-150 la fel.

2. Vechiul Testament Greco-Catolic

Lista (arată plasarea cărţilor deuterocanonice, marcate cu *)

Geneza	* Tobit	* Daniel (cu adăugări)
Exod	* Iudit	Osea
Levitic	* Estera (cu adăugări)	Ioel
Numeri	Iov	Amos
Deuteronom	Psalmii	Obadia
Iosua	Proverbe	Iona
Judecători	Eclesiastul	Mica
Rut	* Cântarea lui Solomon (Cântarea Cântărilor)	Naum
1 Samuel (LXX: 1 Regi)	* Înţelepciunea	Habacuc
2 Samuel (LXX: 2 Regi)	*Sirah (Ecclesiasticus)	Ţefania
1 Împăraţi (LXX: 3 Regi)	Isaia	Hagai
2 Împăraţi (LXX: 4 Regi)	Ieremia	Zaharia
1 Cronici (LXX: 1 Paralipomenon)	Plângeri	Maleahi
2 Cronici (LXX: 2 Paralipomenon)	* Scrisoarea lui Ieremia	* 1 Macabei
Ezra (LXX, Rus: 1 Esdras)	* Scrisoarea lui Baruch	* 2 Macabei
Neemia (LXX: 2 Esdras)	Ezechiel

Descrierea cărţilor catolice deuterocanonice:

	Tobit
	Iudit
	Înţelepciunea lui Solomon. Menţionează viaţa de apoi. Destinul celor neprihăniţi şi ale celor răi; laudă pentru Înţelepciunea personificată; îi recheamă pe evreii din Egipt la Iudaismul separat de scepticism, idolatrie, închinarea la animale. Înţelepciunea conţine profeţiei mesianică: „Dar cei fără de dumnezeu vor striga… ‚Dacă omul virtuos este fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu îi va lua partea lui şi-l va răscumpăra din strânsorile duşmanilor săi. . . . Să-l condamnăm la o moarte ruşinoasă’” (Înţelepciunea 1:16, 2:18, 20) prezice „Preoţii principali, învăţătorii legii şi bătrânii l-au ridiculizat. . . . ‚El se încrede în Dumnezeu. Să-l salveze Dumnezeu acum, dacă vrea, căci el a spus, ‚Eu sunt Fiul lui Dumnezeu’” (Matei 27:41, 43) („Complet” 2).
	Ecclesiasticus (Înţelepciunea lui Sirah). Lauda din 44:1 şu folosită adesea în serviciile funerare. Apără interesul de sine iluminat şi face observaţii bazate pe experienţă. Scris în ebraică, tradus în greacă de nepot, probabil scris în circa 180 î. Hr. de către înţelepţii clasei de sus din Ierusalim. Sirah 3:3, 15, 17 sprijină puterea faptelor bune de a ispăşi pentru păcat. Sirah 31:29 şu laudă vinul.
	1 Macabei: Mărturiseşte relatarea anilor 167-137 î. Hr., descriind revolta evreiască împotriva lui Antichus Epiphanes. Scris în ebraică.
	2 Macabei: Relatare paralelă a revoltei Macabeilor; prescurtată din istoria în 5 volume a lui Jason de Cyrene şi acoperind istoria anilor 175-160 î. Hr. Mult mai propagandistă. 2 Mac. 12:45-46 sprijină purgatoriul şi rugăciunea pentru morţi. 2 Mac. 15:12-16 suportă mijlocirea sfinţilor. 2 Mac. 15:38 se încheie în mod interesant: „Dacă [această carte] este rebut şi mediocră, aceasta este tot ceea ce am putut produce”. Noul Testament face aluzie la 2 Mac. 6:18-7:41 în Evrei 11:35.
	Baruch
	Scrisoarea lui Ieremia (ataşată de Baruch în Vulgata; pusă după Plângeri în LXX). Mustră pe idolatrii.
	Adăugările la Estere (în 6 locuri diferite). Deoarece textele din greacă şi ebraică ale lui Estera diferă, chiar şi în locurile neadăugite, scolasticii sunt divizaţi referitor la faptul dacă adăugirile sunt pur şi simplu adăugări greceşti sau traduceri dintr-o versiune mai timpurie evreiască a lui Estera.
	Adăugirile la Daniel

1. Susana (Daniel 1). Descrie felul de demonstrarea a lui Daniel a vinei câtorva oameni care o acuză pe Susana de adulter prin a-i pune pe aceştia să mărturisească independent despre detaliile adulterului pe care-l pretind că l-au mărturisit.
2. Rugăciunea lui Azaria şi Cântecul celor Trei Copii (inserat între Daniel 3:23 şi 3:24). Include o rugăciune a lui Azaria (evreiescul pentru Abednego) şi un imn de mulţumiri cu o linie repetativă ca în Psalmul 136.
3. Bel şi Dragonul (Daniel 13) (şi o altă călătorie la groapa leilor)

3. Cărţi adiţionale ale Vechiului Testament în canonul Ortodoxiei din Est

 

Rugăciunea lui Manase	2 Esdras (LXX: 4 Esdras, Rus: 3 Esdras)	Psalmul 151
1 Esdras (LXX: 3 Esdras, Rus: 2 Esdras)	4 Macabei (Rus: 3 Macabei)	Cel sirian se încheie la Iov

	Rugăciunea lui Manase: Această rugăciune de pocăinţă se revendică a fi o rugă menţionată în 2 Cronici 33:18, dar în mod clar că a fost scrisă de un creştin. Deşi este încă folosită uneori în liturghia catolică, aceasta nu a fost canonizată la Conciliul din Trent deoarece conţine linia „Căci Avraam, Isaac şi Iacov, care nu au păcătuit împotriva ta…” care contrazice relatările biblice ale patriarhilor şi doctrina păcatului original. Aceasta a fost, totuşi inclusă în anexa post-Tridentină la Vulgata oficială. Rugăciunea a fost încorporată în aşa numita scriere antică Constituţiile Apostolice
	1 Esdras (LXX: 3 Esdras, Rus: 2 Esdras) „Grecul Ezra”. Oferă relatare paralelă despre finalul lui 2 Cronici, Ezra şi parte din Neemia, dar este confuză din punct de vedere cronologic; Josephus o foloseşte ca sursă singură a sa în Antiquities 11.1-5. Povestirea sa cea mai faimoasă, şi singura parte a cărţii care nu este conţinută în acele cărţi canonice pe care le repovesteşte este povestirea celor 3 străjeri (gardieni evrei ai regelui Babilonului Darius), care au un concurs referitor la cel mai mare lucru din lume (cap. 3-5). Unul dintre cele patru răspunsuri – vinul, regele, femeile şi adevărul – faimosul răspuns al lui Zerubabel câştigă: „Mare este Adevărul, şi mai presus de toate lucrurile” (1 Esdras 4:41). Urmând pe Jerome şi Conciliile de la Cartagina, şi că nimic din 1 Esdras nu este nici incomplet sau plasat într-un supliment în toate copiile oficiale ale Vulgatei, Trent a decis să nu recunoască această carte, însă cu toate acestea a fost inclusă într-o anexă la Vulgata oficială după Trent. 3 Esdras există în două dintre cele mai vechi codexuri ale LXX (Vaticanus şi Alexandrinus), şi a fost citat ca Scriptură în toată perioada Bisericii cu credinţă implicită de către Părinţii greci şi latini. Aceasta probabil că a fost scrisă în greacă de către un evreu alexandrian.
	2 Esdras (LXX: 4 Esdras, Rus: 3 Esdras) „Apocalipsa lui Ezra”. Primul şi ultimele 2 capitole (1, 2, 15, 16) pot fi adăugiri creştine. În carte, Ezra îi cere lui Dumnezeu o explicaţie de ce tratează El egal de păcătos naţiunile păcătoase mai bine decât propriul său popor Israel (aparent căutând o explicaţie pentru distrugerea Ierusalimului de către Titus). Printr-o serie de viziuni şi vise, îngerul Uriel răspunde că toţi vor fi făcuţi drepţi la judecata iminentă, şi că doar puţini vor fi mântuiţi. Mesia din 4 Esdras este muritor şi domneşte o perioadă pământească de fericire. În mod semnificativ, cartea include doctrina păcatului original. Această carte a fost mai larg acceptată de către creştinii timpurii decât oricare apocrifă, a fost acceptată de mulţi Părinţi Bisericeşti ca Scriptură, şi a menţinut o poziţie intermediată între canonic şi apocrif până la Conciliul din Trent, şi chiar după Trent a fost inclus într-o anexă la oficiala Vulgata, alături de 3 Esdras. Cartea este superioară din punct de vedere literal faţă de majoritatea apocrifei de asemenea. Cartea a fost scrisă în original în greacă de către un evreu (după moartea lui Nero în anul 68 d. Hr. şi probabil după domnia lui Domitian, 81-96 d. Hr.). Aceasta este prezentată în manuscrisele din latină, siriacă, armeană, etiopiană şi arabă; cea mai veche copie existentă este în latină din secolul al 2lea; doar textul latin conţine capitolul 15 şi 16. Acesta este citat de Clement din Alexandria. Această carte cât şi Cartea lui Enoh au fost cele mai influenţatoare ale apocalipsei milenialiste evreieşti; ele i-au încurajat pe creştini să interpreteze cărţile canonice ale lui Daniel şi Apocalipsa în acelaşi cadrul milenialist, deşi aceasta a fost (şi este) contrar cu interpretarea ortodoxă a Bisericii a acestor cărţi precum şi cu doctrinele escatologice ortodoxe. Drept rezultat, milenialismul a fost influenţator în Creştinism, în special în Protestantism şi în sectele protestante (cf. Martorii lui Iehova, Adventiştii de ziua a 7a).
	4 Macabei (Rus: 3 Macabei). Cartea include două părţi: prima, o expunere filozofică de motiv în supunerea faţă de Legea Mozaică; şi a doua, o tratare mai deplină a povestirii şi martirajului lui Eliazar şi 7 tineri şi mama lor din 2 Macabei 6-7, folosindu-i ca exemple eroice ale motivului pios. Prima parte a fost în mod clar influenţată de filozofia greco-stoică, din care aceasta preia cele patru virtuţii cardinale (aceste virtuţii au intrat în discursul teologic creştin prin această carte). Eusebius şi alţii au atribuit în mod incorect cartea lui Josephus, deşi autorul ei şi data compunerii sunt necunoscute.
	3 Macabei (Legendă Evreiască). Această carte relatează discreditarea încercată a Templului de la Ierusalim de către regele egiptean, Ptolemeu IV (Philopator) după victoria sa asupra lui Antiochus cel Mare la Raphia, 217 î. Hr., şi frustrarea miraculoasă a încercării lui de a potoli răzbunarea pe evreii egipteni printru masacru cu elefanţi. Deşi nici un eveniment istoric nu poate fi atribuit acestei relatări, aceasta poate fi o versiune înalt de înfrumuseţată a evenimentului în care Josephus relatează în „Împotriva lui Apion” , 1I, 5. Cartea a fost scrisă în greacă de către un evreu alexandrian şi este inclus în codexul alexandrin al LXX şi în diferite manuscrise private. Aceasta nu a fost niciodată cunoscută în Vest, dar a fost folosită de Biserica Siriană şi inclusă în canonul Bisericii Greceşti (probabil datorită menţiunii sale în Constituţiile Apostolice).
	Psalmul 151: De David într-o ocazie de luptă cu Goliat.
	Cel sirian se încheie la Iov

4. Cărţi adiţionale în canonul bisericii Monofisite etiopiene

 

	Cartea lui Enoh. Această lungă carte este, alături de 4 Esdras, una dintre cele mai importante apocalipse evreieşti milenialiste. Stilul ei este amintitor al lui Daniel şi Apocalipsa. Influenţa acestor scrieri evreieşti a fost pentru a încuraja pe creştini să interpreteze cărţile canonice ale lui Daniel şi Apocalipsa în acelaşi cadru milenialist, deşi aceasta a fost (şi este) contrar cu interpretarea ortodoxă a Bisericii a acestor cărţi precum şi a doctrinelor escatologice ortodoxe. Drept rezultat, milenialismul a fost influenţator în creştinism, în special în Protestantism şi în sectele protestante (cf. Martorii lui Iehova, Adventiştii de ziua a 7a).
	Kufale, cunoscut şi sub numele de Cartea Jubileelor sau Mica Geneză (Legendă Evreiască): Jerome şi alţii au menţionat această lucrare, pe care el mărturiseşte că a fost scrisă în original în ebraică, deşi nu a fost cunoscută până ce a fost descoperită într-un manuscris etiopian în secolul al 19lea. Cartea repovesteşte Geneza cu înfrumuseţări ale unui evreu, trăind c. 135 î. Hr. – 60 d. Hr. Aceasta se pretinde a fi o revelaţie de către „Îngerul Feţei” lui Moise. Atenţia specială este devotată în întregime cronologiei, folosind sistemul de ani, săptămâni de ani şi jubilee, de aici şi numele. Cartea atribuie originea marilor festivaluri evreieşti patriarhilor din Geneza. Cartea discută despre îngeri, neagă învierea trupului, şi insistă asupra observării Legii. Aceasta citează cartea lui Enoh şi ea însăşi este citată în porţiunea evreiască a Testamentului celor Doisprezece Patriarhi.
	Cartea Misterelor din Cer şi de pe Pământ
	Lupta lui Adam şi Eva
	Înălţarea lui Isaias (Legendă evreiască cu acumulări creştine): Constă din două părţi: prima descrie martirizarea lui Isaia, a doua viziunea lui a celor şapte nivele de cer, unde el priveşte Trinitatea şi vede pe Fiul, „Preaiubitul”, coborând să răscumpere lumea (schimbându-şi forma pe măsură ce trece prin cercurile cereşti), şi apoi reurcându-se în slavă. El îşi schimbă forma în trecerea prin cercurile cereşti inferioare. Această carte se găseşte în manuscrisele din limbile etiopiană, greacă şi slavonă şi poate fi datată în secolul întâi (secţiunile evreieşti) şi secolul al 2lea (interpolările creştine).

5. Apocrifa Vechiului Testament

Notă: Apocrifele sunt uneori organizate după origine (adică, iudaică, gnostică, catolică, etc.), aceasta facilitând o înţelegere mai clară a scopurilor scrierilor specifice. Acest document, totuşi, urmează procedura mai comună de listarea a acestora după materia de gen/subiect. Astfel, toată Apocrifa, chiar şi cea scrisă atât de târziu ca secolul al 10lea d. Hr. dar care are de a face cu figurile şi temele Vechiului Testament sunt listate aici (în acelaşi fel privind Apocrifa Noului Testament de mai jos).

	2 Enoh (Carte slavonă a Secretelor lui Enoh). Descoperită în 1892. Această carte include pasajele care au fost aparent citate de Origen care nu pot fi atribuite lui Enoh etiopianul. A fost compusă în greacă de un evreu alexandrian la începutul erei noastre. Nu cuprinde nici un Mesia şi nici o înviere din morţi. Patriarhul Enoh este purtat prin 7 ceruri spre tronul Divin. Cartea descrie îngerii, stelele, destinul omului, excelenţa morală şi pedeapsa pentru păcat.
	Apocalipsa lui Avraam (Apocalipsă evreiască): Această carete descrie convertirea lui Avraam şi viziunile pe care le vede el în timp ce îngerul Jael îl escortează prin ceruri. Răul este atribuit voinţei libere a omului.
	Testamentul celor 12 Patriarhi (Ebionic, adică, evreiesc cu acumulări creştine). Scris c. 192 d. Hr., cartea include testamentele de la fiecare fiu al lui Iacov. Acesta afirmă că Mesia va veni din tribul lui Levi (în altă parte, totuşi, din Iuda); că el va fi eternul Mare Preot şi domnitorul civil al Israelului; şi că păcatul va înceta treptat în timpul domniei lui. Porţile paradisului vor fi deschise şi israeliţii şi neamurile convertite vor locui acolo şi vor mânca din pomul vieţii. Împărăţia Mesianică înfăţişată, ca în Enoh Etiopianul, este un paradis etern pe pământ.
	Înălţarea (Asumarea) lui Moise (Apocalipsă evreiască). Conform cu Origen („De Principiis”, III, ii, 1) aceasta este sursa literară pentru disputa dintre Mihail şi satan asupra trupului lui Moise citat de canonul Noului Testament (Iuda 5:9). Cartea pretinde a fi o serie de preziceri care schiţează întreaga istorie viitoare a lui Israel, predat de Moise lui Iosua în formă scrisă pentru a confirma legile Mozaice şi avertizările Deuteronomului. Atenţia specială este acordată lipsei de pietate a domnitorilor Hasmoneani ai Israelului, a preoţilor Saducheani, un monarh insolent care este în mod clar Irod cel Mare, şi un domnitor puternic din Vest (Quintilius Varus în 4 î. Hr.). Cartea a fost descoperită în Ceriani în Biblioteca Ambrosian, la Milano şi publicată în 1861.
	Psalmii lui Solomon. Această lucrare este o colecţie de 18 psalmi compuşi în ebraică, probabil în jurul anului 63 î. Hr. de către un fariseu palestinian. Aceşti Psalmi sunt semnificativi în a oferi evidenţa părerilor fariseice şi a atitudinilor din timpul lui Hristos: ele afirmă voinţa liberă şi învierea morţilor; ei privesc spre un Mesia, însă unu pur uman, unul care va domni prin sfinţenie şi dreptate, nu prin violenţă.
	Cartea lui Iane şi Iambre (Legendă evreiască). Descrie pe magicienii egipteni ai lui Faraon care, în Exod, au reprodus unele din miracolele lui Moise şi a căror nume sunt în mod explicit menţionat de Sf. Pavel în 2 Timotei 3:8. Pierdut.
	Apocalipsa lui Baruch (Apocalipsă evreiască). Această lungă carte începe cu Baruch, secretarul lui Ieremia, anunţând destinul tragic al oraşului şi al templului Ierusalimului de către îngeri (nu de către babilonieni, ca în istoria reală). Această carte adaugă, totuşi, că Dumnezeu a rezervat un al doilea, Sfânt Oraş pre-existent, din moment ce lumea nu poate exista fără un Ierusalim. Păcatul original este menţionat de asemenea. Un fragment latin incluzând capitolele 78-87 era cunoscut pentru mulţi ani înainte ca Monseniorul Ceriani să fi descoperit un text complet în siriacă (tradus din greacă) în 1866 la Biblioteca Ambrosian din Milano care a îmbogăţit terenul literaturii antice.
	Apocalipsa lui Daniel (Apocalipsă evreiască): Această carte, scrisă de un evreu persan din secolul al 12lea prezice doi de Mesia: primul, fiul lui Iosif (Hristos), a cărui carieră avea să se încheie în eşec şi moarte, şi al doilea, fiul lui David, care-l va elibera pe Israel şi va domni pe pământ în mod slăvit.
	Apocalipsa lui Adam (gnostică). Din manuscrisele Nag Hammadi. Oferă versiune alternativă a creaţiei / mântuirii.
	Despre Originea Lumii (gnostică). Din manuscrisele Nag Hammadi. Oferă versiune alternativă a creaţiei / mântuirii.
	Hypostasisul lui Archons (gnostică). Din manuscrisele Nag Hammadi. Oferă versiune alternativă a creaţiei / mântuirii.
	Parafrazarea lui Shem (gnostică). Din manuscrisele Nag Hammadi. Oferă versiune alternativă a creaţiei / mântuirii.
	4 Baruch (cunoscută şi sub numele de Paraleipomena Jermiou). Legendă evreiască sau interpolată în mod liber de creştinii de mai târziu.
	Rugăciunea lui Aseneth. O compoziţie creştină bazată pe un material din surse evreieşti. Aseneth a fost soţia lui Iosif.
	Căsătoria lui Aseneth. O compoziţie creştină bazată pe un material din surse evreieşti. Aseneth a fost soţia lui Iosif.
	Povestirea lui Aphikia (Ahikar). O compoziţie creştină bazată pe un material din surse evreieşti. Aphikia a fost soţia lui Isus Sirach.
	Apocalipsa lui Esdras (Iudaisto-creştină). O compoziţie creştină bazată pe un material din surse evreieşti.
	Testamentul lui Avraam (Iudaisto-creştină). O compoziţie creştină bazată pe un material din surse evreieşti.
	Psalmul Naassene (gnostic). Un extras este păstrat în Respingerile lui Hipolit.
	Cartea Creaţiei. O compoziţie creştină bazată pe un material din surse evreieşti.
	Apocalipsa lui Elias (Ilie). Legendă evreiască prelucrată sau interpolată în mod liber de creştinii de mai târziu.
	Apocalipsa lui Moise. O compoziţie creştină bazată pe un material din surse evreieşti.
	Apocalipsa lui Sofonias (Ţefania). Legendă evreiască prelucrată sau interpolată în mod liber de creştinii de mai târziu.
	Rugăciunea lui Iosif. O compoziţie creştină bazată pe un material din surse evreieşti.
	Al 2lea Tratat despre Marele Set (gnostică). Din manuscrisele Nag Hammadi.
	Viaţa lui Adam şi Eva. Există în versiunile din limbile latină, slavonă şi greacă.
	Apocalipsa lui Moise (cunoscută şi sub numele de Viaţa Greacă a lui Adam şi Eva) (Iudaisto-creştină).
	Testamentul lui Iov. O compoziţie creştină bazată pe un material din surse evreieşti.
	Testamentul lui Zaharia. O compoziţie creştină bazată pe un material din surse evreieşti.
	Testamentul celor 3 Patriarhi. O compoziţie creştină bazată pe un material din surse evreieşti.
	Testamentul lui Solomon
	Odele lui Solomon (gnostică).
	Apocrifa Armeniană despre Adam şi Eva
	Cartea lui Jasher
	Scrisoarea lui Aristeas către Philocrates

6. Canonul Noului Testament

 Cel mai comun Canon Creştin al Noului Testament al celor 27 de cărţi listate mai jos nu a fost mai puţin controversat în zilele timpurii ale Bisericii decât a fost Canonul Creştin al Vechiului Testament, deşi din acel timp aceasta a devenit mai puţin controversat. Aşa cum am notat mai sus, canonul Noului Testament, totuşi, nu ar trebui să fie privit ca liber de controversă:

	Luther, bazat pe motive dogmatice şi judecata antichităţii, judecă Evrei, Iacov, Iuda şi Apocalipsa ca fiind laolaltă necanonice; Luteranii din secolul al 17lea au exclus nu numai Evrei, Iacov, Iuda şi Apocalipsa, ci şi 2 Petru, 2 şi 3 Ioan;
	Zwingli a considerat Apocalipsa lui Ioan drept apocrifă;
	Oecolampadia a atribuit un statut inferior la Iacov, Iuda, 2 Petru, 2 şi 3 Ioan.
	Până în prezent, Biserica Armeană include 3 Corinteni în canonul său al Noului Testament.
	Până în prezent, Nestorienii Sirieni exclud patru Epistole Catolice mai mici (Iacov, 1 Petru, 1 Ioan şi <) şi Apocalipsa, ca şi Sirienii de Est.
	Până în prezent, Biserica Copico-Arabă include 1 şi 2 Clement şi Constituţiile Apostolice în canonul său al Noului Testament.
	Până în prezent, canonul Noului Testament al Bisericii Etiopiene conţine Constituţiile Apostolice.

Evanghelia după Matei	Efeseni	Filimon
Evanghelia după Marcu	Filipeni	Iacov
Evanghelia după Luca	Coloseni	1 Petru
Evanghelia după Ioan	1 Tesaloniceni	2 Petru
Faptele Apostolilor	2 Tesaloniceni	1 Ioan
Romani	1 Timotei	2 Ioan
1 Corinteni	2 Timotei	3 Ioan
2 Corinteni	Tit	Iuda
Galateni	Evrei	Revelaţia (Apocalipsa)

Notă: Din timpul când Eusebius a atras pentru prima dată atenţie asupra acestor până la Conciliul de la Trent, următoarele trei pasaje au fost subiectul controversei, şi ele sunt (în mare parte inconştient) acceptate de Protestanţi pe autoritatea lui Trent împotriva evidenţei MSS cel mai timpuriu.

	Marcu 16:9-20 (nu apare în cele mai timpurii şi mai de încredere MSS). În vremea Reformei, Cardinalul Cajetan a citat părerea nefavorabilă a lui Jerome despre autenticitatea acestui periscop.
	Ioan 7:53-8:, faimosul periscop despre femeia prinsă în adulter, nu este în cele mai timpurii şi mai de încredere MSS. În vremea Reformei, Erasmus a respins această secţiune drept neautentică.
	Luca 22:43-44 (despre lacrimile lui Hristos fiind ca sângele). De asemenea prezentă în anumite manuscrise timpurii şi absente din altele.
	A 3a epistolă a Sf. Pavel către Corinteni. Această lucrarea include o scrisoare de la pastorii bisericii din Corint, faţă de care textul primar este un răspuns. Întreaga lucrarea este un fals, sugerată de menţiunea unei scrisori Pauline adiţionale în 1 Corinteni 5:9 şi 7:1, scrisă de un presbiter catolic în jurul anilor 160-170, ca un ataca deghizat asupra celor mai semnificative erori gnostice. Antica Biserică Siriană (Edessene) a venerat această scrisoare drept canonică până în secolul al 5lea; mai târziu armenienii au pus-o în Noul Testament Armenian. Nici un scriitor greu sau latin nu menţionează acest pseudograf, deşi s-au descoperit copii latine şi greceşti. Deşi aceasta circula independent, ea era în original parte a Faptelor Sf. Pavel (vezi mai jos).

7. Apocrife creştine adiţionale, listate după gen

Evangheliile

O Evanghelia lui Toma (gnostică). Scrisă c. 200 d. Hr. Cea mai faimoasă dintre evangheliile apocrife. Aceasta începe astfel, „Acestea sunt cuvintele secrete pe care Isus cel viu le-a rostit şi pe care geamănul, Iuda Toma, le-a scris.” Învăţăturile ei în mod hotărât neagă unica divinitate a lui Hristos, care în această evanghelie spune Toma: „Eu nu sunt stăpânul tău. Pentru că ai băut, te-ai îmbătat din şuvoiul spumat pe care l-am măsurat…. Cel care va bea din gura mea va deveni ca mine: eu însumi voi deveni el, şi lucrurile care sunt ascunse îi vor fi revelate lui”. În 1897 şi 1903 fragmente dintr-o versiune greacă a acestei evanghelii au fost descoperite la Oxyrhynchus, Egipt. Un manuscris complet în coptică a fost descoperit în 1945 la Nag Hammadi, Egipt, alături de alte texte gnostice, inclusiv Evanghelia lui Filip, Evanghelia Adevărului, Apocrifon (Învăţăturile Secrete) a lui Ioan, şi alte documente gnostice.

o „Evanghelia Secretă a lui Marcu”. În 1958, Prof. Morton Smith a descoperit o scrisoare către Theodore atribuită lui Clement din Alexandria la mănăstirea Mar Saba, în sud-estul Ierusalimului. Această scrisoare afirmă faptul că o evanghelie secretă scrisă de Evanghelistul Marcu a fost păstrată pentru o elită spirituală la o bibliotecă din Alexandria. Autorul spune că aceasta nu trebuia să circule printre bisericile în general şi să fie negată public dacă era necesar. Un fragment din evanghelia secretă este citat, care menţionează faptul că un tânăr pe care Hristos l-a înviat din morţi a venit la el noaptea, „purtând o haină din în peste corpul său gol. Şi el a rămas cu el în acea noapte, căci Isus îl învăţase misterul Împărăţiei lui Dumnezeu.” Autorul scrisorii îl asigură pe Theodore că fraza afirmată „omul gol cu omul gol” nu este conţinută în scrisoarea secretă.

O Evanghelia Adevărului (gnostică). Acest document este parte a colecţiei Nag Hammadi. Mulţi scolastici cred că această aceiaşi „Evanghelie a Adevărului” este criticată ca „plină de blasfemie” de către Irineu (Episcop de Lyons, c. 180) în cartea sa în 5 volume Distrugerea şi răsturnarea falsei aşa zise cunoaşteri.

o  Evanghelia lui Filip (gnostică). Acest document, parte din colecţia Nag Hammadi, este un document asupra teologiei sacramentale gnostice. Aceasta include următoarea relatare neortodoxă: „. . . însoţitoarea [Salvatorului este] Maria Magdalena. [Dar Hristos a iubit-o] mai mult decât [toţi] ucenicii, şi obişnuia să o sărute [adesea] pe [gura ei]. Restul [ucenicilor erau ofensaţi]. . . Ei i-au spus, „De ce o iubeşti pe ea mai mult decât pe noi toţi?” Salvatorul le-a răspuns şi a zis, „De ce nu vă iubesc pe voi cum (o iubesc) pe ea?” Epifanius şi Leontius de Myzantium menţionează această Evanghelie.

o  Evanghelia Egiptenilor (gnostică). Acest document este parte a colecţiei Nag Hammadi. Ea se pretinde a fi „[cartea sacră] a Marelui [Spirit] Invizibil”.

o  Evanghelia Arabică a Prunciei Salvatorului (origine catolică). Aceasta este o lucrare original gnostică cu retuşări catolice, c. 600 d. Hr., şi nestorienii sirieni au folosit-o în mod considerabil. Această Evanghelie înregistrează multe evenimente din evangheliile canonice precum şi miracolele din Egipt care nu se găsesc în nici o altă Evanghelie, incluzând: vindecarea leprosului prin apa de băit a lui Isus, vindecarea bolnavilor prin hainele purtate de Hristos. Aceasta include şi legenda hoţilor Titus şi Dumachus: Sfânta Familie a căzut în mâinile lor în Fuga spre Egipt; Titus îl mituieşte pe Dumachus ca să nu-i molesteze; Pruncul Hristos profeţeşte că în treizeci de ani ei o să se reîntâlnească şi că Titus va fi crucificat la dreapta Sa şi Dumachus la stânga Sa şi că primul îl va însoţi pe El în paradis.

o  Evanghelia Evreilor. Această Evanghelie este foarte antică şi a fost unica evanghelie folosită de comunitatea creştino-evreiască palestiniană „Nazareană” pentru un timp înainte să fie înlocuită de canonica Evanghelie după Matei, care ar putea purta o dependenţă literară de aceasta. Aceasta a fost probabil citită ca Scriptură în anumite biserici non-palestiniene de asemenea, judecând din respectul care îi este acordat de Clement din Alexandria, Origen, Eusebius şi Sf. Epifanius. Jerome a tradus-o din aramaica originală în greacă. Doar 24 de fragmente au fost păstrate în scrierile părinţilor Bisericii, care includ multe lucruri în comun cu Matei precum şi un număr de naraţiuni şi spuse ale lui Isus, care nu se găsesc în Evangheliile canonice.

o  Evanghelia lui Pseudo-Matei (origine catolică). Scrisă c. 400 d. Hr. Aceasta afirmă că Maria era logodită cu Iosif la vârsta de 14 ani şi narează fuga în Egipt cu următoarele înfrumuseţări: dragonii, leii şi alte fiare sălbatice din deşert îl adorau pe prunc; palmierii îşi plecau capetele ca Sfânta Familie să poată să ia roadele lor; idolii din Egipt sunt zdrobiţi când Pruncul Divin intră în ţară.

o Evanghelia Naşterii Mariei. Scrisă la o dată necunoscută dar târzie. Aceasta este o versiune prelucrată a Evangheliei lui Pseudo-Matei, care se opreşte la naşterea lui Isus.

o  Evanghelia lui Gamaliel (origine catolică). Acest număr a fost atribuit la un număr de fragmente coptice similare care citează din evanghelia lui Ioan şi sunt atribuite lui Gamaliel (cf. Fapte 5:34). Alţi scolastici presupun că aceste fragmente au format parte a unei „Evanghelii a celor 12 Apostoli”.

o    Protoevangelium (Proto-Evanghelie) a lui Iacov (origine catolică). Scrisă c. 150 d. Hr. Acesta descrie naşterea, educaţia şi căsătoria Fecioarei Maria (cap. 1-11), incluzând următoarele legende populare: Maria era odrasla miraculoasă a lui Joachim şi Ana, anterior fără copii; părinţii ei au dus-o la templul la 3 ani pentru a-şi împlini jurământul lor de a o dedica serviciului său; marele preot l-a ales pe Iosif ca soţ pentru ea când ea avea 12 ani, în conformitate cu un semn miraculos, un porumbel venind din toiagul lui Iosif şi aşezându-se pe capul său. Această carte este de valoare principială istorică în atestarea unei date anterioare a venerării Mariei.

o  Evanghelia lui Ioan referitoare la Adormirea (Moartea) Mariei (origine catolică). Atribuită Sf. Ioan apostolul, această carte populară a fost larg citită şi tradusă în biserica timpurie. Aceasta descrie moartea lui Maria şi poate avea vreo legătură cu originea doctrinei Presupunerii Mariei, profesată de creştinii catolici şi ortodocşi. Conform cărţii, toţi apostolii vi au fost în mod supranatural schimbaţi la patul de moarte al Fecioarei şi apostolii care muriseră au fost resuscitaţi ca şi ei să poată să ia parte. Un evreu care se aventurează să-i atingă corpul ei îşi pierde instantaneu ambele sale braţe, dar apostolii se roagă pentru el şi mâinile lui sunt ulterior restaurate. Hristos şi o companie de îngeri se coboară să primească sufletul Mariei, după care apostolii îi duc trupul ei în Gheţimani şi o pun într-un mormânt. Trupul este apoi luat viu la Ceruri.

o Evanghelia lui Bartolomeu. Scrisă probabil devreme în timpul secolului al 4lea. Printre scrierile existente ale Bisericii, la aceasta se face pentru prima dată aluzie de către Sf. Jerome. Fragmente din ea au fost descoperite în manuscrisele coptice vechi.

o  Evanghelia Egiptenilor (gnostică). Această evanghelie supravieţuieşte doar în citările limitate de către Părinţii Bisericeşti (Clement din Alexandria, Origen, Hipolit şi Epifanius), care afirmă cu toţi larga sa folosinţă răspândită de către sectele eretice, în special de către gnostici în Egipt. Extrasele care au supravieţuit tind spre condamnarea Encratită a căsătoriei şi un Gnosticism panteistic.

o  Evanghelia lui Petru (Docetică). Scrisă c. 190 d. Hr. Un lung fragment din această evanghelie în greacă, descriind Suferinţa, Îngroparea şi Învierea, au fost descoperite de arheologii francezi la Akhmon, Egipt în iarna lui 1886-87. existenţa evangheliei a fost cunoscută din timpul Bisericii timpurii, după cum câţiva Părinţi Bisericeşti o menţionează ca o lucrarea Docetică. Evanghelia lui Petru este semnificativă din punct de vedere istoric datorită dependenţei sale literare de cele patru evanghelii canonice care oferă evidenţe acceptării lor timpurii. Aceasta este probabil nici pur legendară şi nici pur istorică. Fragmentul existent conţine un episod care poate păstra o autentică tradiţie extra-canonică: Hristos pus în batjocură pe un tron de către chinuitorii Săi.

o  Evanghelia Prunciei lui Toma (text grec A, text grec B, text latin). Anterior descoperirii Nag Hammadi, această evanghelie era cunoscută simplu ca Evanghelia lui Toma. Ea include multe episoade extravagante şi uneori ofensive din copilăria lui Hristos, portretizându-l ca un făcător de miracole şi un copil minune din punct de vedere intelectual. Ea este singura evanghelie care să descrie viaţa ascunsă a lui Hristos dintre vârsta de 5 şi 12 ani. Unele minuni sunt înfăptuite uneori pentru fantezii copilăreşti, altele din binefacere şi altele din pedeapsă aspră. Relatarea miracolului a băiatului Isus care făcea porumbei din lut, şi aducerea lor la viaţă şi zborul lor atunci când el bătea din palme este de asemenea relatat în Coran.

o    Evanghelia lui Matias. Deşi nici un document al acesteia nu supravieţuieşte, Origen şi Eusebius o menţionează ca parte a literaturii eretice. Referinţele la un „discurs secret” al apostolului Matias la gnosticii Basilideani (Hipolit) şi la o „Tradiţie a lui Matias” (Clement din Alexandria) s-ar putea referi la această lucrare.

o  Evanghelia celor 12 Apostoli. Acest document, subiectul dezbaterii scolastice, a fost menţionat de Origen în secolul al 3lea şi a fost probabil scrisă în greacă şi folosită de ebioniţii gnostici din secolul al 2lea.

o    Evanghelia lui Barnaba. Nu este existentă; nu se cunoaşte nimic decât numele ei.

o   Evanghelia Sf. Andrei. Nu este existentă; nu se cunoaşte nimic decât numele ei. s-ar putea să fie identică cu gnostica „Faptele lui Andrei”.

o    Evanghelia lui Tadeus. Nu este existentă; nu se cunoaşte nimic decât numele ei.

o    Evanghelia lui Eva. Nu este existentă; nu se cunoaşte nimic decât numele ei.

o   Evanghelia lui Iuda Iscarioteanul (gnostică). Acest document, folosit de secta gnostică de Cainiţi, îl glorifică pe trădător.

o   Evanghelia lui Iacov

o  Evanghelia Domnului (de Marcion).

o  Evanghelia Mariei [Magdalena]

o  Evanghelia după Ebioniţi (evreo-creştină).

o   Dialogul Salvatorului (gnostică). Acest document este parte a colecţiei Nag Hammadi.

o   Comentariul lui Heralcon asupra Evangheliei Canonice a lui Ioan (gnostică). Scris c. 160-170 şi foarte influenţatoare. Rezervările din Biserica timpurie cu privire la canonizarea Evangheliei lui Ioan se datorau folosinţei sale larg răspândite de către gnostici. Fragmente din acest comentariu sunt păstrate în lucrarea lui Origen Comentariu asupra Evangheliei lui Ioan.

o            Comentariul lui Ptolemeu asupra Evangheliei lui Ioan Prolog (gnostică). Păstrată în lucrarea lui Irineu, Împotriva Ereziilor.

Faptele

o        Faptele lui Pavel (catolică). Aceste Fapte încep cu o luptă fictivă a Sf. Pavel din Antiohia Pisidiei şi se încheie cu martirajul său la Roma. Dezvoltarea narativă se bazează în mod clar pe Fapte şi pe Epistolele canonice, însă adaugă numeroase detalii de minuni şi caractere extra-canonice, precum şi schimbarea unor trăsături a unor oameni menţionaţi în scrierile canonice. În timpul primelor câteva secole ale Bisericii, aceste Fapte erau extrem de larg citite atât în Est cât şi în Vest, la o asemenea extindere încât Eusebius le clasează printre antilegomena, sau lucrări care au local autoritate cvasi-canonică. Din moment ce aceste Fapte au fost menţionate de câţiva scriitori eclesiastici, dar necunoscuţi, se crede că ele au fost permanent pierdute până ce un manuscris coptic de papir, sfâşiat, a fost descoperit în Egipt în 1899, a cărui conţinut se potrivea cu cele menţionate de aceşti scriitori. Această descoperire a arătat că de mult cunoscutele Fapte ale lui Pavel şi Tecla, corespondenţa apocrifă a Sf. Pavel cu Biserica Corinteană, şi Martirajul Sf. Pavel, precum şi alte episoade, sunt de fapt extrase dintr-o singură, originală Fapte ale lui Pavel. Tertulian (De Baptismo, XVII) relatează că un preot african trăind în Asia Mică a falsificat această pseudo-istorie şi a fost după aceea destituit din slujba eclesiastică, mărturisind că a falsificat cartea din dragoste pentru Sf. Pavel.

o        Faptele lui Pavel şi Tecla (catolică). Scris c. 180 d. Hr. Aceste Fapte relatează conversia prin Pavel a lui Tecla, o tânără femeie din Iconia, care mai apoi şi-a părăsit mirele ca să trăiască o viaţă de activitate misionară şi de virginitate, călătorind şi predicând cu Sf. Pavel. Ea indură persecuţia şi este în mod miraculos salvată de foc şi de fiarele sălbatice din arenă. Accentul proeminent pe ocolirea relaţiilor maritale probabil că indică influenţa ereziei Encratite. Aceste Fapte adaugă în mod liber caractere fictive şi evenimente la materialul canonic incluzând o „călătorie a Apostolilor”. Aceste Fapte au fost anterior parte a unei lucrări mai mari, Faptele lui Pavel, însă au fost detaşate din ele la oricare dată timpurie, probabil pentru folosirea în Biserica drept lecturi festive. În ciuda faptului că erau un fals confesat, aceste Fapte s-au bucurat de o mare şi persistentă popularitate chiar şi în Evul Mediu, probabil datorită limitării atente a autorului faţă de materialul flagrant-fictiv (unic printre scriitori de apocrifă), simplicitate, claritate şi vigoare.

o        Faptele lui Filip (catolică). Scris c. 350 d. Hr. Fragmentele greceşti existente conţin de la 9 la 15 Fapte. Fapte 1-7 sunt aparent legende independente, şi Fapte 8-14 o singură naraţiune clădită pe gândirea antică care confunda tradiţiile activităţii misionare ale unui Apostol Filip în Hierapolis din Frigia. Există de asemenea şi Fapte ale lui Filip coptice separate.

o        Faptele Martirajului Sf. Matei Apostolul (Abysiană). Scrisă c. 550 d. Hr. Un document latin păstrează această legendă, o revizuire din secolul al 6lea ale unei lucrări timpurii. Aceste Fapte descriu martirajul Sf. Matei aşa cum apar în Abyssinia într-o încercare de a data stabilirea Bisericii Abysiene (actual în secolul al 4lea) înapoi la vremurile apostolice.

o        Martirajul Sfântului Apostol Andrei (gnostică). Supravieţuieşte într-un text latin, nu mai devreme de secolul al 5lea. Pretinde a fi un raport al unui martor ocular al „presbiterilor şi diaconilor din Biserica din Ahaia”. Una din 3 documente existente fiind odată parte din unul singur document original gnostic care este inexistent, Faptele Sf. Andrei.

o        Faptele lui Andrei şi Matias (Matei) (gnostică). Una din 3 documente existente fiind odată parte din unul singur document original gnostic care este inexistent, Faptele Sf. Andrei.

o        Faptele lui Petru şi Andrei (gnostică). Una din 3 documente existente fiind odată parte din unul singur document original gnostic care este inexistent, Faptele Sf. Andrei.

o        Faptele Sfântului Apostol Toma (gnostică). Acest document include mitul notabil din punct de vedere literar, „Imnul Perlei” şi este cel mai bine păstrat dintre Faptele apocrife. Acest Fapte relatează actele lui Toma şi martirajul său în India. Cercetările istorice au indicat pe lângă acesta elemente de adevăr în cadrul naraţiunii. O temă majoră este înălţarea învăţăturii dualiste de abstinenţă de la relaţiile sexuale conjugale. Revizuirile din greacă, siriacă şi etiopiană au fost descoperite, dar scolasticilor le favorizează atribuirea originalului unui autor sirian din secolul al 3lea, probabil inspirat de traducerea rămăşiţelor din Sf. Toma către Edessa în 232. Epifanius şi Augustin menţionează că ereticii au folosit Faptele Sf. Toma.

o        Faptele Sfântului Apostol Tadeus (catolică). Scrisă c. 250 d. Hr. Această lucrarea există în greacă ca Faptele lui Tadeus precum şi în siriacă ca „Învăţătura lui Addai, Apostolul” (publicată prima dată în 1876 şi datând din c. 400), precum şi în Istoria Eclesiastică a lui Eusebius. Pentru conţinut, referire mai jos la Epistole: Epistola lui Isus Hristos şi Abgar, Regele Edessei.

o        Faptele lui Bartolomeu (nestoriană). Scrisă c. 500 d. Hr. Textul grecesc relatează felul cum Bartolomeu a răsturnat idolatria şi a convertit un rege şi supuşii săi în India, toată fiind aparent ficţiune.

o        Martirajul Sfântului şi Gloriosului Apostol Bartolomeu. Un document grecesc din secolul 5 sau 6 păstrează această lucrare, aparent provenind din aceiaşi tradiţie legendară despre Sf. Bartolomeu ca şi Faptele.

o        Faptele lui Ioan (docetică / gnostică). Include secţiuni faimoase, „Imnul lui Isus” şi „Misterul Crucii”. Autorul, scriind sub numele de ucenicul Sf. Ioan, numit Leucius, se poate să fi scris de asemenea şi Faptele Sf. Petru şi Faptele Sf. Andrei.

o        Faptele lui Ioan de Pseudo-Prohorus. O prelucrare catolică a unui material gnostic. Comparaţi canonicul Fapte 6:5.

o        Faptele Sf. Iacov cel Mare, fiul lui Zebedei. Aceste Fapte au fost păstrate în istoriile latină, coptică, etiopiană şi armeană despre activitatea misionară şi moartea sa. Faptele latine sunt probabil din secolul al 3lea.

o        Fapte şi Martirajul Sf. Iacov cel Mic (coptic şi armenian). Aceste Fapte depind în principal de tradiţia Hegesippus, păstrată pentru noi de către Eusebius în Hist. Eccl., IV, xxii.

o        Faptele lui Petru (gnostică cu revizuire catolică). Acest document relatează triumful Sf. Petru peste Simon Magul la Roma şi ulterioara sa crucificare cu capul în jos. Aceste Fapte sunt aparent de o mare antichitate, cu siguranţă nu mai târziu de c. 250, aşa cum Commodian (c. 250) a folosit cu siguranţă existentele noastre Fapte ale lui Petru. Acesta există în MSS latin şi grec. Acest document este preluat dintr-un manuscris intitulat „Actus Petri cum Simone”, care este o traducere superioară a aceluiaşi material ca şi Martirajul lui Petru (mai jos), dar nu include martirajul în aceasta.

o        Martirajul lui Petru. Acest document există în greacă şi latină. Versiunea latină este atribuită lui Papa Linus. Citaţiile patristice indică că ambele sunt concluzii ale unei naraţiuni greceşti intitulate „Fapte, sau Circuite ale Sf. Petru”, o mare parte din ele fiind păstrate în Faptele lui Petru (mai sus).

o        Faptele lui Petru şi Pavel (catolică). Scrisă c. 200 d. Hr. Această lucrare este sursa istorică principală pentru detalii ale martirajului celor doi mari apostoli. Ele sunt de asemenea semnificative din punct de vedere istoric în indicarea armoniei apropiate dintre fondatorii apostolici ai Bisericii Romane. Acest Fapte relatează: călătoriile lui Pavel din insula Milet; el intră în secret în Italia; însoţitorul său (greşit pentru Pavel) este decapitat la Puteoli; acel oraş fiind înghiţit de mare drept pedeapsă; Petru îl primeşte cu bucurie pe Pavel la Roma; ei predică împreună şi se convertesc mulţimi, inclusiv Împărăteasa; Simon Magul angajându-i pe apostoli într-un concurs în prezenţa lui Nero (Somon încearcă un zbor spre cer dar cade pe Via Sacra şi este făcut bucăţi); Pavel este decapitat pe Calea Ostian; Petru este crucificat la cererea sa cu capul în jos; legenda „Quo Vadis?”; Îngroparea apostolilor.

o        Faptele lui Petru şi cei 12 Apostoli (gnostică). Acest document este parte a colecţiei Nag Hammadi.

o        Cartea lui Toma Adversarul (gnostică). Acest document este parte a colecţiei Nag Hammadi. Conţine spuse pretinse ale lui Isus şi periscoape ale incidentelor vieţii Lui.

o        Faptele lui Simon şi Iuda (catolică). Aceste Fapte relatează miracolele, convertirile şi martirajul acestor apostoli în Persia şi Babilonia. Deşi istoricul acestor relatări este dificil de concluzionat, cadrul istoric al acestui document este într-un acord remarcabil cu ceea ce este cunoscut drept condiţiile din imperiul Partian din primul secol d. Hr.

o        Gesta Matias (catolică). Aceste Fapte, falsificate de un călugăr din secolul al 12lea din Treves, sunt cele mai târzii din punct de vedere istoric. Ele pretind că au derivat dintr-un manuscris evreiesc şi slujeşte drept preludiu la o relatare a traducerii rămăşiţei sacre şi a trupului Sf. Matias Treves, unde sunt mai târziu redescoperite.

o        Faptele lui Barnaba (catolică). Scris c. 500 d. Hr. probabil de către un cipriot. Ele sunt atribuite lui Sf. Marcu Evanghelistul, şi pur şi simplu repovestesc relaţiile mutuale şi activităţile lui Barnaba, Marcu şi Pavel, aşa cum este înregistrat în Faptele Apostolilor canonice.

o        Faptele lui Xanthippe şi Polyxena. Scris c. 270 d. Hr. Descrie de asemenea exploatările Sf. Pavel şi Sf. Andrei.

o        Faptele Sf. Marcu. Scrise în secolul 4 sau 5 în Alexandria.

o        Faptele Sf Luca (coptică). Scrisă la sfârşitul secolului al 4lea sau mai târziu.

o        Faptele Sf. Andrei. Scrisă după 425 de un efesean.

o        Faptele Sf. Tit. Scrisă între 400-700 de un om de origine cretană.

o        Faptele lui Andrei. Scrisă c. 260 d. Hr.

o        Efemerul Mariei

o        Martirajul lui Matei (coptică).

o        Faptele Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan Teologul

o        Sfârşitul lui Toma

Epistolele

o        Epistola lui Barnaba. Scrisă în acelaşi timp ca unele din cărţile canonice ale Noului Testament, c. 100. Pasajul asupra sabatului evreiesc este considerat în general milenianarian. Fiecare zi este descrisă ca 1000 de ani; astfel din moment ce Dumnezeu a creat lumea în şase zile, cu siguranţă că El va completa toate lucrurile în şase zile (millennia) precum se şi va odihni în slavă în ziua de sabat (millenium).

o        1 Clement. în acelaşi timp ca unele din cărţile canonice ale Noului Testament, c. 96.

o        7 Scrisori ale lui Ignatius din Antiohia. în acelaşi timp ca unele din cărţile canonice ale Noului Testament, c. 110.

o        2 Clement.

o        Epistola Apostolilor.

o        Corespondenţa lui Pavel şi Seneca. Constă din scrisori lungi de 14 paragrafe (8 de la Seneca şi 6 replici de la Pavel). Ele au fost menţionate de Jerome (de Viris Illustr., xii) ca fiind larg citite dar fără vreo judecată, şi au fost prin urmare scrise cu siguranţă nu mai târziu decât a doua jumătate a secolul al 4lea.Idea pentru pseudo-epistole provine din tradiţiile timpurii ale tendinţelor lui Seneca spre Creştinism şi faptul istoric cunoscut că Pavel şi Seneca au trăit în Roma în aceiaşi vreme.

o        Scrisoarea a 3 a lui Pavel către Corinteni. Vezi Canonul Noului Testament de mai sus.

o        Scrisoarea lui Pavel către Laodiceni. Pretinde a fi scrisoarea la care se face referinţă în Coloseni 4:16, care cel mai probabil că se referă la „Efeseniul” canonic, drept scrisoare circulară. Acest document este foarte scurt (20 de linii) şi constă în mare parte din material din Filipeni şi alte Epistole prinse laolaltă fără nici un scop logic. Doar manuscrisele latine există, deşi există evidenţă literară că a fost tradusă dintr-un original grecesc. Acest document existent apare a fi distinct de scrisoarea pseudo-Laodiceană pe care Fragmentul Muratorian îl atribuie ereticului Marcion. Acesta a fost în mod frecvent copiat în Evul Mediu, şi s-a bucurat de un anumit grad de respect în ciuda caracterului său suspicios şi a judecăţilor împotriva sa de către Sf. Jerome şi fragmentul Muratorian.

o        Scrisoarea lui Pavel către alexandrinieni. Nu mai există. Evidenţa aceste epistole este cunoscută doar din fragmentul Muratorian, unde este atribuită lui Marcion împreună cu Epistola către Laodiceni.

o        Scrisoarea lui Petru către Filip (gnostică). Acest document este parte a colecţiei Nag Hammadi.

o        Pseudo-Epistola lui Petru către Iacov cel Mic (evreo-creştină). Petru îl îndeamnă pe Iacov să tină predicarea sa (a lui Petru) în secret.

o        Scrisoarea Sf. Apostol Ioan către Omul Dropsical. Inclus în Faptele Sf. Ioan de către pseudo-Prohorus.

o        Scrisoarea Sf Iacov, Episcop de Ierusalim, către Quadratus. Păstrată în armeniană.

o        Epistola Binecuvântatei Fecioare către Sf. Ignatius Martirul. În această scurtă scrisoare (9 linii), Maria îl îndeamnă pe Ignatius la credinţă şi curaj. Există şi o replică de la Ignatius de asemenea. Aceasta a fost scrisă în latină la o dată târzie.

o        Epistola Binecuvântatei Fecioare către Mesenieni. Această scurtă scrisoare, foarte scurtă şi scrisă în latină la o dată târzie, se adresează locuitorilor din Messina, Sicilia, îndemnându-i la credinţă şi-i binecuvântă.

o        Epistola Binecuvântatei Fecioare către Florentinieni. Această scrisoare scurtă (4 linii) este de origine necunoscută şi este citată într-o predică a lui Savonarola în 25 octombrie 1495.

o        Scrisoarea lui Lentulus. Această scurtă scrisoare pretinde a fi scrisă de Publius Lentulus, „Preşedintele Poporului Ierusalimului”, către „Senatul şi Poporul Roman”. Aceasta descrie apariţia lui Hristos şi este foarte neistorică, în măsura în care oficiul şi numele de preşedinte al Ierusalimului nu a existat niciodată.

o        Scrisoarea lui Ptolemeu către Flora (gnostică). Extrase sunt păstrate în lucrarea lui Epifanius Împotriva Ereziilor.

o        Epistolele lui Isus Hristos şi Agbar, Rege al Edessa (catolică). Două scrisori cu o introducere supravieţuiesc în scrierile lui Eusebius (Historia Ecclesiastica, I, xiii), care pretinde să fi tradus aceasta din documente siriace în arhivele din Edessa. În scrisoarea a 5a a Regelui Abgar, el îi cere lui Hristos să vină să-l vindece, mărturisindu-l pe Hristos a fi un dumnezeu, sau fiul unui dumnezeu, şi în plus îi oferă lui Hristos protecţia împotriva evreilor. Hristos răspunde: „Binecuvântat eşti tu că ai crezut în Mine fără să Mă vezi. Căci este scris că cei care M-au văzut, nu Mă vor crede; şi că cei care nu M-au văzut Mă vor crede şi Mă vor iubi. Cât despre ruga ta ca eu să vin la tine, este necesar ca eu să împlinesc aici tot pentru ceea ce am fost trimis, şi după ce voi îndeplini aceasta, voi fi ridicat la Cel care M-a trimis. Dar după ridicarea Mea am să îţi trimit unul din ucenicii Mei, care îţi va vindeca durerile tale şi va păstra viaţă pentru tine şi ai tăi.” Eusebius adaugă faptul că după Ascensiunea lui Hristos, apostolul „Iuda Toma” l-a trimis pe Tadeus, unul din cei 70 de ucenici, la rege şi Tadeus îl vindecă pe Rege de boala sa, şi îl predică pe Hristos la oamenii adunaţi în anul 340 al erei Seleucide (= 28-29 d. Hr.). „Învăţătura lui Addai” este o apocrifă siriană care include adăugiri.

Apocalipsele (vezi Apocrifa Vechiului Testament pentru ale Apocalipse)

o        (Prima) Apocalipsă a lui Iacov (gnostică). Acest document este parte a colecţiei Nag Hammadi.

o        (A doua) a lui Iacov (gnostică). Acest document este parte a colecţiei Nag Hammadi.

o        Apocalipsa Fecioarei. Scrisă la o dată necunoscută dar foarte târzie (medievală). Probabil că rezultatul devoţiunii extravagante, acesta descrie coborârea Mariei în Limbo. Aceasta există în manuscrisele greceşti.

o        Apocalipsa lui Sedrah. Scrisă la o dată necunoscută dar foarte târzie.

o        (Tradiţionala) Apocalipsă a lui Pavel. Scrisă c. 380. Această lucrare pretinde a revela secretele pe care apostolul le-a văzut în timpul călătoriei lui în al treilea cer (2 Corinteni 12:2). Există o versiune greacă şi una latină (originalul a fost în greacă). O prefaţă declară că această lucrare a fost descoperită într-o cutie de marmură sub casa lui Paul la Tars, în timpul domniei Regelui Teodosius (379-395 d. Hr.), şi că a fost luată de un înger după ce a fost înregistrată de autor.

o        (Gnostica) Apocalipsă a lui Pavel. Deşi cunoscută de mult că există din menţiunea Sf. Epifanius, acest document a fost considerat pierdut până ce a fost descoperit ca parte a colecţiei Nag Hammadi.

o        (Tradiţionala) Apocalipsă a lui Petru. Scrisă c. 130 d. Hr., este una dintre cele mai timpurii specimene ale literaturii necanonice. În această Apocalipsă, Hristos apare la cei Doisprezece pe un munte şi le arată slava a doi fraţi care s-au dus, splendoarea cerului, şi terorile iadului. Fragmentul Muratorian, scris la Roma în ultima parte a secolului al 2lea, menţionează această apocalipsă fiind alături de Apocalipsa canonică a lui Ioan ca singurele apocalipse primite în Biserică, doar dacă nu cumva anumiţi creştini, totuşi, nu recunosc Apocalipsa lui Petru. În multe părţi ale Bisericii timpurii, acestei Apocalipse i s-a dat autoritate canonică; Clement din Alexandria chiar a scris un comentariu asupra ei şi Eusebius (Hist. Eccl., VI, xiv, 1), o pune aproape cu antilegomena sau clasa mai bună a scrierilor disputate. În ciuda respingerii lui Jerome, aceasta era citită public în bisericile din Palestina la finalul secolul al 5lea. Deşi cunoscut a fi existat din scrierile Patristice, aceasta a fost considerată pierdută până ce un MSS a fost descoperit la Akmon în 1886-87 alături de un MSS al Evangheliei lui Petru. Identitatea MSS cu antica Apocalipsă a lui Petru a fost stabilită prin comparaţia textului cu citatele lui Clement din Alexandria.

o        (Gnostica) Apocalipsă a lui Petru. Acest document este parte a colecţiei Nag Hammadi. Nu trebuie confundată cu Apocalipsa lui Petru cunoscută cu mult înainte ca textele de la Nag Hammadi să fie descoperite. Revizuirile arabe şi etiopiene ale aceste apocalipse există de asemenea.

o        Viziunea lui Pavel

o        Apocalipsa lui Ioan Teologul

o        Moarte (Arogarea) Mariei. Scrisă c. 400 d. Hr. O versiune greacă şi două latine.

Literatura Pilat

o        Evanghelia lui Nicodim (Faptele lui Pilat). Include două părţi, prima scrisă c. 150-400 şi a doua scrisă c. 400. Există două versiuni în greacă şi una în latină ale fiecăreia.

o        Raportul lui Pilat Pontius către Tiberiu. Scrisoare de fabricaţie latină.

o        Raportul lui Pilat Pontius (către Cezar). Scrisă la o dată necunoscută dar târzie. Două versiuni greceşti. Această scrisoare, conţinută în Faptele lui Petru şi Pavel, pretinde că a fost scrisă de Pilat către Împăratul Claudius. Pilat îi blamează pe evrei de persecutarea Sfântului lor promis şi păcălirea lui în a-l condamna la moarte pe baza acuzaţiilor de vrăjitorie. Pilat relatează de asemenea miracolele lui Hristos şi cum soldaţii pe care guvernatorul i-a pus la mormânt au fost mituiţi de liderii evrei să tacă, deşi ei au divulgat faptul după Înviere. Pilat conclude cu o avertizare împotriva falsităţii evreilor.

o        Scrisoare lui Pontius Pilat (către Împăratul Roman). Scrisă la o dată necunoscută dar târzie.

o        Renunţarea lui Pontius Pilat. Scrisă la o dată necunoscută dar târzie. Cea mai veche sursă de legende a ultimei părţi din viaţa lui Pilat.

o        Moartea lui Pilat. Scrisă la o dată necunoscută dar târzie.

o        Scrisoarea lui Irod către Pilat. Găsită în greacă şi în siriacă într-un manuscris din secolul al 6lea sau al 7lea.

o        Scrisoarea lui Pilat către Irod. Găsită în greacă şi în siriacă într-un manuscris din secolul al 6lea sau al 7lea.

Alte Scrieri

o        Păstorul lui Hermes. Probabil scris de fratele Papei Sf. Pius I (~140-55) sau poate de Hermas menţionat de Sf. Pavel (Romani 16:14); cartea se referă la Clement ca Papă (89-99). Această lucrare, considerată mult a fi autoritară în multe părţi ale bisericii timpurii, consta din 5 viziuni, 12 mandate (porunci) şi 4 similitudini (parabole). Hermes poate să fi fost acel Hermes care descrie felul cum Roda vine la el cu mustrare din partea lui Dumnezeu pe care el o credea neadecvată („Aş vrea să am o astfel de femeie frumoasă drept soţie”) când o ajuta la râul Tiber, unde el a văzut-o scăldându-se. El este instruită să se roage pentru fiii lui pofticioşi şi pe soţia sa necumpătată la vorbire. El are 4 viziuni ale bisericii, care îi apar lui ca o femeie în vârstă (slabă şi neajutorată faţă de păcatele celor credincioşi); apoi făcută mai tânără (prin penitenţă); apoi destul de tânără însă tot cu păr alb (reînvigorat cu iertare); în final ca ceva plăcut (la finalul zilelor). Ea îi dă lui o fluierătură, pe care el trebuie să o copieze şi să o dea autorităţilor Bisericii ca să fie învăţată de toţi. În a cincia viziune, „Îngerul pocăinţei” vine la casa sa sub forma unui păstor şi îi dă 12 porunci: crezul într-un singur Dumnezeu, simplicitatea, veridicitatea, castitatea, îndelung-suferinţa, credinţa, frica, stăpânirea, confidenţa, voioşia, umilinţa (împotriva celora care caută autoritatea în biserică, probabil incluzându-l şi pe Marcion), şi dorinţa bună. Păstorul explică de asemenea încă 10 parabile pe care Hermes le vede în viziuni. Cea mai semnificativă (9) elaborează asupra pildei clădirii turnului (din a 3a viziune): turnul este Biserica, şi pietrele din care e construit sunt cei credincioşi.

o        Apocrifon (Cartea Secretă) a lui Iacov (gnostică). Acest document este parte a colecţiei Nag Hammadi. Conţine spuse pretinse ale lui Isus şi periscoape de incidente din viaţa Sa.

o        Apocrifon (Cartea Secretă) a lui Ioan (gnostică). Pretinde a conţine „misterele [şi] lucrurile ascunse în tăcere” pe care Isus le-a învăţat ucenicului Său Ioan. Oferă o versiune alternativă a creaţiei / salvării. Conţinut în Codexul Akmim şi manuscrisele Nag Hammadi. Acest document este cu siguranţă aceiaşi „Apocrifon al lui Ioan” criticată de Irineu (Episcop de Lyons, c. 180) în lucrarea sa Distrugerea şi răsturnarea aşa zisei cunoaşteri.

o        Discurs despre al 8lea şi al 9lea (gnostică). Acest document este parte a colecţiei Nag Hammadi. Este un text liturgic.

o        O Expunere Valentiniană (gnostică). Acest document este parte a colecţiei Nag Hammadi. Este un text liturgic.

o        Rugăciunea de Recunoştinţă (gnostică). Acest document este parte a colecţiei Nag Hammadi. Este un text liturgic.

o        Mărturia Adevărului (gnostică). Acest document este parte a colecţiei Nag Hammadi. Aceasta relatează episodul cu ispitirea din Grădina Edenului din punctul de vedere al şarpelui: şarpele (adesea un simbol al înţelepciunii divine în literatura gnostică), îi convinge pe Adam şi Eva să ia parte la cunoaştere pe care „Domnul” o ascunde cu gelozie de ei, ameninţându-i cu moartea, şi excluzându-i din Paradis când ei realizează aceasta.

o        Tratatul despre Înviere (gnostică). Acest document este parte a colecţiei Nag Hammadi şi se ocupă cu teme gnostice generale.

o        Tripartitul Tratat, astfel cunoscut şi sub numele Primul Gând în Trei Forme (gnostică). Acest document este parte a colecţiei Nag Hammadi şi se ocupă cu teme gnostice generale.

o        Eugnostos Binecuvântatul (gnostică). Acest document este parte a colecţiei Nag Hammadi şi se ocupă cu teme gnostice generale.

o        Învăţătura lui Silvan (gnostică). Acest document este parte a colecţiei Nag Hammadi şi se ocupă cu teme gnostice generale.

o        Tunetul, Mintea Perfectă (gnostică). Acest document este parte a colecţiei Nag Hammadi. Materia subiectului său include principiul feminin deific, ca în următoarele: „Căci eu sunt prima şi ultima. / Eu sunt cea onorată şi cea dispreţuită. / Eu sunt cea desfrânată şi cea sfântă. / Eu sunt soţia şi fecioara…. / Eu sunt cea stearpă, şi mulţi sunt fiii ei…. / Eu sunt tăcerea care este de necuprins…. / Eu sunt declaraţia numelui meu.”

o        Gândul lui Norea (gnostică). Acest document este parte a colecţiei Nag Hammadi. Materia subiectului său include principiul feminin deific.

o        Sofia (Înţelepciunea) lui Isus Hristos (gnostică). Conţinută în Codexul Akhmim, pe care Dr. Rheinhardt l-a căpătat în Cairo în 1896, alături de Apocrifon a lui Ioan şi Evanghelia După Maria. Materia subiectului ei include principii feminine deifice.

o        Exigesis asupra Sufletului (gnostică). Acest document este parte a colecţiei Nag Hammadi. Materia subiectului său include principiul feminin deific.

o        Pistis Sofia (gnostică). Extrase din aceste „Cărţi ale Salvatorului” sunt parte din codexul Askew, adus de Muzeul Britanic în 1795, fiind mai înainte obţinut de un Dr. Askew dintr-o sursă necunoscută.

o        Narativ despre Iosif din Arimatea. Scris la o dată necunoscută dar târzie. Aceasta oferă detalii imaginate ale celor doi tâlhari crucificaţi cu Hristos, şi cerşirea trupului de la Pilat. Aceasta a fost aparent foarte populară în Estul Bizantin în timpul Evului Mediu. Multe Manuscrise greceşti supravieţuiesc, cel mai vechi datând din sec al 12lea.

o        Testamentum Domini Nostri Jesu (siriacă). Un extras a fost publicat în 1856 şi un text siriac deplin în 1899. Lucrarea începe cu o apocalipsă a apropierii zilei lui antihrist care pretinde a fi fost vorbit de Hristos după Învierea Sa şi după o legătură foarte nedesluşită, purcede spre partea principală a cărţii în care Hristos decretă legile pentru guvernare şi ritualul Bisericii, incluzând ritualurile liturgice predominante în perioada de timp a autorului. Aceasta a fost probabil scrisă în secolul 4 sau 5 probabil de către un monofizit. Deschiderea apocaliptică a fost de asemenea găsită într-un manuscris latin din secolul al 8lea.

o        Narativ despre Zosimus. Scris la o dată necunoscută.

o        Didache (Învăţătura celor Doisprezece). Scris în timpul aceleiaşi perioade ca multe din cărţile canonice ale Noului Testament, c. 70 d. Hr.

o        Predicarea lui Petru sau Kerygma Petri. Acest document foarte antic pretinde a fi relatarea lui Petru despre călătoriile sale misionare. Aceasta include şi doctrină, şi îl prezintă pe Petru ca un învăţător al neamurilor. Doar fragmente limitate rămân din această lucrare. Autenticitatea sa a fost atestată de Clement din Alexandria dar negată de Eusebius, deşi ceea ce rămâne nu este evidenţă de origine heterodoxă. Scolasticii suspectează că crearea ei ar fi fost sugerată de 2 Petru 1:5. Aceasta a fost probabil scrisă în primul sfert al secolului al 2lea, aşa cum este atestat de acreditarea sa în zilele lui Clement din Alexandria (c. 140-215) şi menţiunea sa în „Heracleonul Gnostic” (c. 160-170). Există de asemenea şi o versiune siriacă a „Predicării lui Simon Petru în Oraşul Romei”.

o        Predicarea lui Pavel. Această lucrare este menţionată doar odată în Părintele („De Rebaptismo”, pseudo-Ciprian) şi îl înfăţişează pe Hristos ca mărturisind păcate personale, şi mama sa forţându-l să primească botezul.

o        Două Căi ale lui Judicium Petri. Acest tratat moralizator de origine evreo-creştină este prefixat la Didache şi atribuit lui Sf. Petru. A fost bazat cel mai probabil pe aşa numita „Epistolă a lui Barnaba”.

o        Istoria lui Iosif Tâmplarul. Scris ~400 d. Hr.

o        Răzbunarea Salvatorului. Scris ~ 700 d. Hr.

o        Rugăciunea Apostolului Pavel (gnostică). Acest document este parte a colecţiei Nag Hammadi. Este un text liturgic.

o        Trei Stelare ale lui Set (gnostică). Acest document este parte a colecţiei Nag Hammadi. Este un text liturgic.

o        Regula Comunităţii

o        Imnul lui Efraim din Siria Împotriva lui Bar-Daisan.

Manuscrisele creştine timpurii şi cărţile disputate

MSS timpurii a părţilor din Noului Testament

1.)    Doar în originalul grec, sunt peste 5.000 de manuscrise şi fragmente de manuscris ale porţiunilor din Noul Testament care au fost păstrate din secolele timpurii ale Creştinismului.

2.)    Manuscrisul John Rylands, conţinând parte din Evanghelia după Ioan şi datând din 125-130 d. Hr., nu are mai mult de 40 de ani mai mult decât însăşi Evanghelia.

3.)    Papirul Chester Meatty, datând din 200 d. Hr., conţine porţiuni majore ale Noului Testament.

4.)    Mai mult de 30 de papire datează din sfârşitul secolului al 2lea până devreme în secolul al 3lea.

5.)    Patru Noi Testamente de încredere şi aproape complete datează din secolele 4 şi 5 (Codexul Sinaiticus şi Codexul Vaticanus cu greu din 350).

6.)    Există 8.000 de copii ale Vulgatei, traducerea latină a lui Jerome în 382-405.

7.)    Există 350 de copii de versiuni siriace ale Noului Testament, majoritatea scrise în anii 400.

Despre LXX (Septuaginta): Evreii şi creştinii timpurii au privit această traducere din ebraică în greacă ca fiind inspirată divin. Aşa cum descriu Eusebius şi Augustin, cei 70 de scolastici evrei numiţi de Faraon să producă o versiune greacă a scripturilor lor pentru întreagă biblioteca din Alexandria, lucrând în întregime independent, au ajuns la o singură atribuire greacă pentru fiecare verset în parte. Diferenţele semnificative dintre LXX şi textul Masoretic Ebraic (secolul al 9lea) include:

1. LXX foloseşte un cuvânt care înseamnă ‚fecioară’ în Isaia 7:14, în timp ce foloseşte un cuvânt ambiguu, mai degrabă de a fi tradus ‚femeie tânără’.
2. Geneza 6 genealogii

Lista celor mai importante Manuscrise LXX:

1. Codexul Vaticanus (secolul al 4lea). Vechiul Testament include Înţelepciunea, Ecclesiasticus, Iudit, Tobit, Baruch, şi Epistola lui Ieremia (Wenham 148-49).
2. Codexul Sinaiticus (secolul al 4lea). Vechiul Testament include Tobit, Iudit, 1 şi 4 Macabei, Înţelepciunea şi Ecclesiasticus (Wenham 149). Noul Testament include cele 27 de cărţi plus Epistola lui Barnaba şi Păstorul lui Hermas.
3. Codexul Alexandrinus (secolul al 5lea). Vechiul Testament include Tobit, Iudit, 1-4 Macabei, Înţelepciunea, Ecclesiasticus, Psalmii lui Solomon (Wenham 149). Noul Testament include cele 27 de cărţi plus 1 şi 2 Clement.
4. Codexul Claromontanus (secolul al 6lea). Noul Testament include cele 27 de cărţi mai puţin Filipeni, 1 şi 2 Tesaloniceni şi Evrei, plus Epistola lui Barnaba, Păstorul lui Hermas, Faptele lui Pavel şi Apocalipsa lui Petru (Hartono „Nou” 2).

Argumente privind cărţile catolice deuterocanonice

Următoarele motive sunt adesea citate pentru a argumenta că canonizarea catolică a cărţilor deuterocanonice pare inovatoare şi dubioase:

1546. a) Ele nu sunt canonizate până în 1546.
1547. b) Ele au fost canonizate într-un timp suspicios de convenabil, căci ele au fost folositoare în controversa contra-Reformă împotriva Protestanţilor: 2 Mac. 12:45-46 sprijină purgatoriul şi rugăciunea pentru cei morţi (Apologetica lui Geisler 365); Tobit 12:9, 14:10, 11; Ecclus. 3:30 şi 1 Mac 2:52 sprijină justificarea catolică (Wenham 152); 2 Mac. 15:12-16 sprijină mijlocirea sfinţilor (Biblia de la Ierusalim 656); şi Sirah 3:3, 15, 17 sprijină puterea faptelor bune de a ispăşi pentru păcat.

Răspunse:

1. a) Este adevărat că aceste cărţi nu au fost canonizate de către un conciliu ecumenic până în 1546 – dar nici nu erau vreunadin aceste cărţi din Biblie. Nu s-a considerat a fi necesar considerarea unei astfel de doctrine până la Reformă, când Luther, într-o mişcare fără precedent, a publicat Biblia sa Germană cu Iacov, Evrei, Iuda, Apocalipsa şi cărţile deuterocanonice extrase din textul principal şi pus într-o anexă nenumărată (cf. Stravinskas 113). Chiar şi Luther credea că extinderea canonului a rămas o chestiune deschisă (Runia 139, Wenham 165). Aşa cum s-a văzut în Partea 1, conciliile locale din secolul al 4lea care au canonizat Noul Testament, au canonizat şi cărţile deuterocanonice.
2. b) Catolicii nu adăugau cărţi, dar Protestanţii le înlăturau (vezi Partea 1). Ba mai mult, din moment ce teologii catolici din acel timp rareori foloseau aceste texte ca dovadă, dar făceau argumente diferite în principal despre autoritatea bisericii, această obiecţie este slabă. Un motiv pentru care canonul Tridentin a fost aprobat a fost că acesta învăţa explicit învierea morţilor (2 Mac. 7:9; 14:46; Înţelepciunea 2:23), Iadul (Sirah 7:17) şi Judecata Finală (Înţelepciunea 3:9-10), doctrine creştine importante care au fost lăsate vagi în canonul evreiesc al scripturilor Vechiului Testament (cf. Jerusalem Bible656).

Protestanţii au argumentat şi împotriva includerii cărţilor deuterocanonice în canon, pe motiv că Vechiul Testament al lui Isus şi al apostolilor nu le includeau pe acestea, aşa cum afirmaţia pe care o susţin ei cu următoarele texte dovadă şi argumente:

1. a) Luca 11:51 („de la sângele lui Abel la sângele lui Zaharia”) indică faptul că Evreii au acceptat canonul evreiesc, din moment ce Abel a fost primul martir al canonului evreiesc (Geneza 4:8) iar Zaharia ultimul (2 Cronici 24:21) (McDowell 31).
2. b) Josephus: „Noi nu avem zeci de mii de cărţi, în dezacord şi conflict, ci doar 22 [numărul standard din Biblia ebraică, 24, probabil că provine din combinările Judecători-Rut şi Ieremia-Plângeri], care conţin înregistrarea tuturor vremurilor, care s-a crezut de-a dreptul (a fi divin)… De la Artaxerxes până în vremea noastră totul, însă nu a fost socotit vrednic de un astfel de credit cu ceea ce a purces, deoarece succesiunea exactă a profeţilor a încetat. Dar ce credinţă au pus noi în scrierile noastre este evident din conduita noastră; căci deşi a trecut acum aşa de mult timp, nimeni nu a îndrăznit nici să adauge ceva la ele sau să ia ceva din ele, sau să altereze ceva în ele. Însă este instinctiv în toţi evreii deodată de la însăşi naşterea lor să le privească drept porunci ale lui Dumnezeu, şi să rămână cu ele, şi dacă va fi nevoie, să moară bucuros pentru ele” (Josephus, Împotriva lui Apion8.41, 42 citat în Wenham 135-36, Geisler Apologetics 365-66).
3. c) Philo (20 î. Hr. – 40 d. Hr.), în ciuda citatelor sale extinse din Vechiul Testament, nu a citat niciodată din cărţile deuterocanonice ca fiind inspirate (McDowell 35).
4. d) La Jamnia în 90 d. Hr., scolasticii evrei nu au acceptat cărţile deuterocanonice şi s-au decis să reţină pseudografia (Ezechiel, Estera, Eclesiastul) (McDowell 36).
5. e) Conform Talmudului, i) „după ultimii profeţi Hagai, Zaharia şi Maleahi, Duhul Sfânt s-a depărtat de la Israel” (Talmudul Babilonian, „Sanhedrin”, VII-VIII, 24), ii) „Până în acest punct [vremea lui Alexandru cel Mare] profeţii au prorocit prin Duhul Sfânt; din această vreme înclină-ţi urechea şi ascultă la spusele celor înţelepţi” (Seder Olam Rabba 30); iii) „cărţile lui Ben Sira şi oricare cărţi au fost scrise din vremea sa nu sunt canonice” (Tosefta Yadaim 3:5) (McDowell 31).
6. f) 1 Mac. 9:27 confirmă evidenţa Talmudică („a fost o mare nenorocire în Israel, aşa cum n-a mai fost din vremea când profeţii au încetat să mai apară între ei”), implicând faptul că aceasta în mod definit că nuera inspirată (Geisler Apologetics 366).
7. g) 2 Mac. 15:38 de asemenea face pretenţii despre sine care este inconsistent cu o carte inspirată: „Dacă [această carte] este fără valoare şi mediocră, aceasta este tot ceea ce am putut produce.”
8. h) 2 Mac. 15:9 se referă în mod similar la „legea şi profeţii” ca la un canon închis, cel puţin implicit (Geisler Apologetics 367).
9. i) Mileto, Episcop de Sardis (~170) a compilat lista cea mai timpuriu ce poate fi datată a cărţilor Vechiului Testament (pe care le-a obţinut în Siria), care lasă în afară cărţile deuterocanonice: „Numele lor este acesta . . . cinci cărţi ale lui Moise: Geneza, Exod, Levitic, Numeri, Deuteronom. Isus Navi, Judecători, Rut. Patru cărţi ale Împărăţiilor, două cărţi ale Cronicilor, Psalmii lui David, Proverbele lui Solomon (numite şi Înţelepciunea), Eclesiastul, Cântarea Cântărilor, Iov. Dintre Profeţi: Isaia, Ieremia, cei Doisprezece într-o singură carte, Daniel, Ezechiel, Ezra [toate cărţile canonului evreiesc în acea ordine, însă Estera este omisă]” (Scrisoare către Anesimius în lucrarea lui Eusebius Istoria Eclesiastică 26 citat în McDowell 32).
10. j) Isus a autorizat „Legea şi Profeţii” (Matei 5:17; Luca 24:27), nu scrierile, în care cărţile deuterocanonice ar fi fost incluse datorită datei lor târzii (Geisler Apologetics 367).
11. k) Luca 24:24: „. . . Tot trebuie împlinit din ceea ce este scris despre mine în Legea lui Moise, Profeţi şi Psalmi”. Isus se referă aici la diviziunea întreită a canonului palestinian menţionat de Josephus (McDowell).
12. l) Pavel credea „tot ceea ce era pus în lege sau scris în profeţi” (Fapte 24:14) (Geisler Apologetics 367).
13. m) Cartea lui Baruch probabil că nici nu fusese scrisă până în 100 d. Hr. (McDowell <<).
14. n) Se pare că dacă era autentică această carte a lui Baruch, ea ar fi fost inclusă cu ceilalţi profeţi mici pentru a forma o carte a „Celor Treisprezece” mai degrabă decât „Cei Doisprezece”.
15. o) Textul ebraic şi grecesc al lui Sirah diferă aşa de dramatic (Jerusalem Bible 1034) încât se prea pare că evreii s-au simţit destul de liberi să adauge transmiterea lor a textului, care face cel mai puţin probabil că evreii au văzut Sirah drept canonică. Că Biserica a canonizat textul grecesc (Jerusalem Bible 1034) pare suspicios, din moment ce în toate cărţile care nu erau deuterocanonice (cred eu) cartea este în sine canonizată şi descoperirea textelor timpurii implică o revizuire a Bibliei curente.
16. p) Oare nu sunt protestanţii drepţi în a urma canonul evreiesc (şi să nu recunoască cărţile deuterocanonice, din moment ce Creştinismul este o extensie a Iudaismului, şi din moment ce evreilor li s-a „încredinţat însăşi cuvintele lui Dumnezeu” (Romani 3:2) (Geisler Apologetics 365)?

Răspunse:

1. a) Versetul paralel (Matei 23:35) se referă la Zaharia fiul lui Barachia, nu Zaharia fiul lui Iehoiada din 2 Cronici 24:20-22, aşa că argumentul cade (Hartono „Old” 2).
2. b) Isus şi/sau apostolii au cunoscut ambele canoane, aşa cum este dovedit de faptul că scriitorii Noului Testament rareori au citat din ebraică, tradusă în greacă, mai degrabă decât să citeze direct din LXX. Aceasta nu ar trebui să fie surprinzător din moment ce ştim că evreii vorbitori de greacă, care ar fi folosit LXX, trăiau în Palestina (Fapte 6:1) (Hartono „Old” 1). Ei au folosit LXX mai mult şi în pasajele cruciale, cum ar fi Isaia 7:14 (LXX: fecioară, Pal: femeie tânără). Astfel, Josephus mărturiseşte despre extinderea canonului palestinian, însă nu despre autoritatea sa divină.
3. c) Ca şi Josephus, Philo este un reprezentant al şcolii palestiniene şi mărturiseşte (implicit) despre extinderea canonului palestinian, însă nu despre autoritatea sa divină.
4. d) Evreii palestinieni au canonizat în mod natural Vechiul Testament conform tradiţiei lor şi nu a evreilor elenizaţi. Decizia lor nu a fost universală, aşa cum evreii egipteni acceptă canonul LXX până astăzi mai puţin Ecclus (Hartono „Old” 1). Se prea poate că excluderea deuterocanonicelor la Jamnia a fost în mod precis o mişcare împotriva sectei creştine crescânde, din momente ce evangheliile au fost şi ele denunţate în mod specific la Jamnia (Akin 1).
5. e) Mai multă evidenţă din partea şcolii palestiniene (care a triumfat în Iudaism) nu dovedeşte această şcoală a fi dreaptă.
6. f) Dumnezeu poate inspira pe oricine să scrie scriptura, profeţi sau nu (Hartono „Old” 3).
7. g) Majoritatea cărţilor din Biblie le lipseşte pretenţiile de inspiraţie, iar unele chiar poartă însemne care ar părea să excludă inspiraţia. i) 1 Corinteni 1:14-16: „Mulţămesc lui Dumnezeu că n-am botezat pe nici unul din voi, în afară de Crisp şi Gaiu, pentru ca nimeni să nu poată spune că aţi fost botezaţi în numele meu. Da, am mai botezat şi casa lui Ştefana; încolo, nu ştiu să mai fi botezat pe altcineva” care se pare că ar implica că Dumnezeul cel inspirator a uitat ceea ce spunea el (Keating 129). îi) 1 Corinteni 7:12, 25: „Celorlalţi le zic eu, nu Domnul: Dacă un frate are o nevastă necredincioasă, şi ea voieşte să trăiască înainte cu el, să nu se despartă de ea. . . Cât despre fecioare, n-am o poruncă din partea Domnului. Le dau însă un sfat, ca unul care am căpătat de la Domnul harul să fiu vrednic de crezare”.
8. h) În mod similar, Petru se referă la scrierile lui Pavel ca scriptură, şi aceasta nu implică un canon închis, aşa că nici nu are nevoie acest verset din 1 Mac.
9. i) Mileto a fost unul din mulţii episcopi care nu au fost de acord. Aceste păreri nu sunt cele mai vechi existente păreri creştine ale canonului Vechiului Testament (vezi mai sus), deşi această listă este cea mai timpurie. Chiar dacă era evidenţa sa mai semnificativă decât a altora, din moment ce el nu a inclus Estera, evidenţa nu ar sprijini canonul protestant.
10. j) Această obiecţie merge egal de puternică împotriva cărţilor protocanonice în scrieri. Mai mult, Isus se referă la Psalmi ca adiţional faţă de Lege şi Profeţi în Luca 24:44.
11. k) Isus vorbeşte aici despre profeţii, nu neapărat despre canon: la fel cum nu oricare carte a Vechiului Testament nu este citată în Noul Testament, tot aşa nu oricare carte a Vechiului Testament nu conţine profeţie Mesianică. În plus, Daniel este pus în Scrierile din canonul palestinian, şi din moment ce Isus nu a menţionat Scrierile ca fiind distincte faţă de Psalmi atunci când a menţiona cărţile care profeţeau despre el, se pare că el aprobă în mod implicit canonul LXX. Mai departe, aceşti termeni par să fi fost folosiţi mai degrabă în mod liber, de exemplu Pavel citează atât din Psalmi cât şi din Isaia şi le numeşte pe ambele „Legea” (Romani 3:10-19; 1 Corinteni 14:21) (Hartono „Old” 2).
12. l) Această obiecţie merge egal de puternică împotriva cărţilor protocanonice în scrieri. Mai mult, Pavel citează în mod frecvent din scrieri.
13. m) Există o dezbatere considerabilă despre datarea lui Baruch; mulţi îl pun înainte de 100 î. Hr. (Jerusalem Bible).
14. n) Baruch a fost scrisă destul de târzie după ceilalţi 12 profeţi mici ca noi să nu ne aşteptăm ca ea să fie compilate cu celelalte.
15. o) Catolicii cred că Dumnezeu a ghidat procesul de canonizare prin apostoli şi creştinii timpurii. Textul evreiesc al Sirah, cred eu, nu antedatează textele greceşti, aşa că acuzarea de suspiciune este nefondată. Divergenţa în text este explicabilă pe motivul că evreii palestinieni nu au considerat cartea canonică, şi de aici, nu au fost împiedicaţi de a introduce schimbările în textul evreiesc. În fine, diferenţele semnificative dintre textele evreieşti şi cele greceşti sunt descoperite în cărţile canonului evreiesc/protestant de asemenea, în special în Estera (adăugările la o parte) (Hadas în Goodspeed 165).
16. p) În cadrul timpului dinaintea lui Hristos, evreii erau divizaţi în privinţa canonului cu evreii vorbitori de greacă care acceptau şi foloseau cărţile deuterocanonice iar cei palestinieni nu le acceptau. Nu este nici un motiv să considerăm opinia normativă a partizanilor evrei într-o chestiune de doctrină creştină (Josephus, Philo, Jamnia). Există un motiv bun de a nu lua Romani 3:2 drept sprijin al canonului palestinian; scriitorii Noului Testament citează din sursele nebiblice (2 Timotei 3:8; Iuda 9, 14).

În plus, există un bun caz pozitiv pentru deuterocanonice, în adăugare la evidenţa patristică citată în Partea 1:

1. a) Cea mai bună evidenţă că apostolii au acceptat cărţile deuterocanonice este că Noul Testament este plin de citate din traducerea LXX a Vechiului Testament, care includea cărţile deuterocanonice (Stravinskas 113). Este neplauzibil faptul ca apostolii să fi citat din LXX fără să dea o avertizare urmaşilor lor că anumite cărţi erau eronate dacă nu era părerea lor (Akin 1).
2. b) Noul Testament chiar face aluzie la 2 Mac. 6:18-7:41 în Evrei 11:35 (Geisler Apologetics 364, Hartono „Old” 2).
3. c) Fapte 7:14 indică faptul că creştinii cei mai timpurii au folosit LXX. În acest verset, Ştefan relatează faptul că Iacov a venit în Egipt cu 75 de oameni, care este numărul descoperit în LXX, însă nu şi în ebraică (care dă numărul de „70”) („Complete” 1).
4. d) Înţelepciunea 1:16-2:1, 2:12-24 conţine profeţie mesianică: „Dar cei fără evlavie vor striga. . . ‚Dacă cel virtuos este fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu îi va lua partea şi îl va scăpa din ghearele duşmanilor săi. . . . Să-l condamnăm la o moarte ruşinoasă’” (1:16, 2:18, 20) prezice „Marele preot, învăţătorii legii şi bătrânii l-au batjocorit. . . . ‚El se încrede în Dumnezeu. Să-l salveze Dumnezeu pe el acum dacă-l vrea, căci el a spus, ‚Eu sunt Fiul lui Dumnezeu’” (Matei 27:41, 43) („Complete” 2).
5. e) Părinţii timpurii ca Origen, Atanasie şi Cyril din Ierusalim au citat cărţile deuterocanonice (Geisler Apologetics 464).
6. f) Extrasul cel mai timpuriu din MSS Vechiului Testament, incluzând Codexurile Sinaiticus, Vaticanus şi Alexandrinus includeau cărţile deuterocanonice (Geisler Apologetics 364).
7. g) Augustin a acceptat toate cărţile deuterocanonice (Geisler Apologetics 364).
8. h) Sinodul Roman al Papei Damascus (382), Sinodul de la Hippo (393), şi Sinoadele de la Cartagina (393, 397, 419) toate au acceptat cărţile deuterocanonice (Geisler Apologetics 364; Jerusalem Bible 6001).
9. i) Mulţi doctori şi concilii ale Bisericii din secolele al 9lea spre al 15lea au listat cărţile deuterocanonice ca inspirate (Geisler Apologetics 364).
10. j) Protestanţii ar trebui să-şi reamintească: i) că Biblia a fost întotdeauna copiată şi tipărită cu apocrifa care era scrisă amestecat cu restul Bibliei până ce Luther le-a separat pentru prima dată în Biblia sa în Germană (Wenham 147); ii) că Biblia nu a fost privită drept completă fără de apocrifă chiar şi de către protestanţi (deşi au înţeles-o ca necanonică, era citire edificatoare) până în 1827 când Societăţile Biblice Engleze şi Străine s-au decis să facă astfel (şi au fost curând urmaţi de American Bible Society) (Wenham 149).

Răspuns la cazul pozitiv pentru Deuterocanonice:

1. a) Wenham argumentează că este imposibil să ştim ce cărţi erau incluse în LXX din primul secol decât dacă codicele existente din secolele 4 şi 5 includeau „cărţi apocrife. . . însă fără nici o consistenţă referitor la cărţile conţinute sau ordinea lor; ele sunt amestecate cu cărţile nedisputate ale canonului” (vezi mai sus) (Wenham 148-49).
2. b) În ciuda aceste aluzii dintr-o carte deuterocanonică, nici o carte deuterocanonică nu este citată în întregul Nou Testament. Dacă apostolii considerau cărţile deuterocanonice drept inspirate, ne-am aştepta ca ei să fi citat din acestea din moment ce ei au citat din Vechiul Testament atât de extensiv, şi chiar l-au citat pe un poet păgân în Fapte 17:28 (Geisler Apologetics 364). În mod admis, Noul Testament citează doar 18 din cele 22/24 cărţi evreieşti ale Vechiului Testament, insă noi ne-am aştepta să fie cel puţin un citat dintr-o carte deuterocanonică dacă Isus sau apostolii le-au considerat pe acestea autoritare (Geisler Apologetics 366).
3. e) În ciuda faptului că Origen, Atanasie şi Cyril din Ierusalim au citat cărţile deuterocanonice, aceştia trei precum şi „toţi Părinţii importanţi dinaintea lui Augustin au respins în mod clar Apocrifa” (Geisler Apologetics 464).
4. f) Vezi a.
5. g) Autoritatea lui Augustin este mai mică decât cea a lui Jerome, care a respins cărţile deuterocanonice (Geisler Apologetics 364). Augustin a spus despre Jerome, „Dacă ar fi ceva pe care el să nu site, nici un muritor nu-l ştie”. Iniţial, Jerome a refuzat că traducă cărţile deuterocanonice pentru Vulgata, şi mai târziu a tradus doar câteva în grabă; când el a murit, cărţile deuterocanonice au fost importate în Vulgata din versiunea latină (McDowell 36). Jerome a folosit pentru prima dată cuvântul „apocrifa” (lit., ascuns) pentru a desemna cărţile deuterocanonice (McDowell 33). Ba mai mult, Augustin nu a considerat cărţile deuterocanonice inspirate până după 325, când traducerile greceşti care includeau cărţile deuterocanonice au apărut (Geisler Apologetics 364).
6. h) Nici un sinod înainte de 325, când a apărut traducerile greceşti ce includeau cărţile deuterocanonice, nu a listat aceste cărţi ca inspirate. Ba mai mult, aceste sinoade erau „listări locale” şi nu judecăţi ecumenice autoritare (Geisler Apologetics 364). Dacă ele erau autoritare, Jerome ar fi fost un eretic.
7. i) În timp ce mulţi doctori au acceptat cărţile deuterocanonice, mulţi alţii nu au făcut-o, incluzând Cardinalul Cajetan târziu cam în era Reformei (Geisler Apologetics 365).
8. j) Aceasta nu dovedeşte că cazului pentru autoritatea lor ar fi fost într-un fel nedecis.

Răspunse:

1546. a) La fel cu era pus la îndoială existentele cărţile deuterocanonice după conciliile neecumenice din secolul al 4lea, la fel a fost şi canonul existent al Noului Testament, cu versiuni diferite ale cărţii Noului Testament apărând în MSS chiar după secolul al 4lea. Astfel oponenţii protestanţi au acceptat în mod inconsistent aceste concilii pentru canonul lor al Noului Testament însă nu şi pentru cel al Vechiului Testament, fără să-şi dea seama că înaintea Reformei, canonul ambelor testamente nu era o chestiune divizatoare pentru creştini, ci mai degrabă o evidenţă în plus împotriva sola scriptura(Hartono „Old” 3). Sinaiticus include cele 27 plus Epistola lui Barnaba şi Păstorul lui Hermas; Alexandrinus include 27 plus 1 şi 2 Clement; Claromontanus (secolul al 6lea) include 27 mai puţin Filipeni, 1 şi 2 Tesaloniceni şi Evrei, plus Epistola lui Barnaba şi Păstorul lui Hermas, Faptele lui Pavel şi Apocalipsa lui Petru (Hartono „New” 2).
1547. b) Acest criteriu „citat, rămâne; necitat, se scoate” nu este o bază adecvată de a respinge cărţile deuterocanonice, deoarece i) Noul Testament nu citează niciodată din Estera, Eclesiastul şi Cântarea Cântărilor, ii) Există citate indirecte ale cărţilor deuterocanonice în Noul Testament (vezi mai sus), iii) Există citate „din scriptură” în Noul Testament care nu pot fi trasate dintr-o sursă a Vechiului Testament (Ioan 7:38; Iacov 4:5; Matei 2:23), şi iv) Iuda 9 şi 14 citează din Înălţarea lui Moise şi Enoh, cărţi necanonice (Hartono „Old” 2).
1548. e) Lucrarea lui Geisler Apologetics[Apologetica] pur şi simplu distorsionează faptele: Aceştia trei nu au respins cărţile deuterocanonice complet, şi nici nu a existat vreo unanimitate printre alţi părinţi importanţi, aşa cum este văzut mai sus.
1549. f) Vezi a.
1550. g) Jerome a fost constrâns să includă deuterocanonicele datorită largii lor acceptări. În plus, mai târziu în viaţa sa, în replica sa lui Rufinus (402), Jerome a apărat porţiunile deuterocanonice din Daniel, scriind, „Ce păcat am comis dacă am urmat judecata bisericilor? Dar cel care aduce acuzaţii împotriva mea pentru că am relatat obiecţiile pe care evreii sunt deprinşi să se ridice împotriva povestirii lui Susana Fiul celor Trei Copii, şi povestirea lui Bel şi Dragonul, care nu sunt găsite în volumul evreiesc, dovedeşte că ele este doar un linguşitor nebun. Căci eu am relatat nu părerile mele personale, ci mai degrabă remarcile pe care ei [evreii] sunt deprinşi să le facă împotriva noastră.” (Împotriva lui Rufinus, 11:33 în Akin 3).
1551. h) Adevărat, cărţile deuterocanonice au fost subiectul multor dispute pentru câteva secole, şi prima listare conciliară a canonului Vechiului Testament a fost într-adevăr târzie, dar acelaşi lucru se poate spune şi despre Estera, 2 Petru, 2 şi 3 Ioan, Iuda, Iacov şi Apocalipsa (Hartono „Old” 2).
1552. i) Opinia lui Cajetan întăreşte mai departe ambiguitatea canonului înainte de Trent şi faptul că acesta nu a fost o chestiune separatoare până la Reformă. Dacă ar fi crezut oricare majoritate de creştini vreodată sola scriptura, canonul ar fi fost cu siguranţă o chestiune separatoare înainte de 1546.

4) Cărţile deuterocanonice conţin contradicţii cu alte doctrine creştine, ceea ce presupune faptul că Biserica Catolică care le canonizează a greşit.

1. a) Deuterocanonicele învaţă doctrina panteistă a emanaţionismului (Înţ. 7:25) (Wenham 152).
2. b) Deuterocanonicele învaţă doctrina panteistă a pre-existenţei sufletului (Înţ. 8:19, 20) (Wenham 152).
3. c) Deuterocanonicele învaţă doctrina panteistă a creaţiei din materie pre-existentă (Înţ. 11:17) (Wenham 152).
4. d) Deuterocanonicele învaţă doctrina panteistă a trupului ca greutate a sufletului (Înţ. 9:15) (Wenham 152).
5. e) Deuterocanonicele învaţă doctrina anihilării făcătorilor de rele (2 Mac. 7:14).
6. f) Lauda morală implicită a învăţăturii şi a înşelătoriei pentru cauza naţionalistă în Iudita.

Răspunse:

1. a) Acest verset declară doar că înţelepciunea vine de la Dumnezeu.
2. b) Acest verset este neclar; ar putea însemna că un trup curat rezultă dintr-o trăire dreaptă, sau că este un beneficiu a fi născut pe linia nobilă a lui Solomon.
3. c) Acest verset învaţă că Dumnezeu a creat lumea din materie fără formă, aşa cum învaţă Geneza: 1:1-3: „La început, Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul. Pământul era pustiu şi gol; peste faţa adâncului de ape era întuneric şi Duhul lui Dumnezeu se mişca pe deasupra apelor. Dumnezeu a zis: „Să fie lumină!” Şi a fost lumină”.
4. d) Acest verste este foarte similar cu afirmaţia lui Isus, „Duhul e plin de râvnă dar carnea este slabă”, şi cu descrierile lui Pavel despre trup care se luptă cu duhul (ex. Galateni 5), deşi Noul Testament conţine o dezvoltarea ulterioară, clarificând această învăţătură aşa ca să nu fie înţeleasă greşit ca anti-materială /gnostică / neo-platonică.
5. e) 2 Mac. nu învaţă această doctrină în acest fel; un personaj îşi adoptă crezul său în anigilaţionism. Chiar şi protestanţii trebuie să admită că doctrinele referitoare la viaţa de apoi au fost în mod relativ nedezvoltate în vremurile Vechiului Testament şi nu au fost clarificate până la venirea lui Hristos.
6. f) Precum este în toate doctrinele, cea morală este supusă dezvoltărilor, şi în nici un domeniu nu este doctrina morală mai dificilă (şi dezbătută până astăzi) ca cea a eticii războiului. Mesajul principal din Iudit nu este o pledoarie a trădării, ci o încurajare de încredere în grija providenţială a lui Dumnezeu pentru poporul său.

5) Cărţile deuterocanonice conţin contradicţii cu istoria, implicând faptul că Biserica Catolică care le-a canonizat a greşit.

1. a) Multe părţi din cărţile deuterocanonice par entuziaste şi graţioase în supranatural (Dragonul în Daniei, absenţa oricărei examinări detaliate a acuzatorilor lui Susana, magia şi moartea soţilor lui Tobit, etc.).
2. b) Nebucadneţar ca rege al Asiriei în Iudit 1, fals din punct de vedere istoric (Boetther în  Hartono „Old” 2).
3. c) Înţelepciunea pretinde a fi fost scrisă de către Solomon, însă aceasta este foarte dubios din moment ce aceasta conţine idei comune filozofiei eleniste care au intrat în Palestina cu mult mai târziu.

Răspunse:

1. a) Catolicii recunosc că aceste povestiri probabil că nu erau adevărate din punct de vedere istoric conform canoanelor din secolul al 19lea şi al 20lea al criticismului istoric, însă însemnătatea lor simbolică este aspectul crucial de interpretare al acestor cărţi. Admiţând aceasta, Catolicismul nu se lasă pe demitologizarea Bultmaniană deoarece doctrinele sale sunt chiar clare despre ce povestiri relatate în Biblie trebuie să fie interpretate ca istoric adevărate (adică, Căderea, darea Legii, Întruparea, Crucificarea, Îngroparea, Învierea, Înălţarea) şi care poate fi interpretat şi altfel (restul).
2. b) Iudit înseamnă evreică, o indicaţie a naturii alegorice a cărţii. Combinând pe babilonieni şi pe asirieni laolaltă simbolizează pe ambii cuceritorii majori ai Israelului, întărind punctul de bază al cărţii că poporul lui Dumnezeu ar trebui să se bazeze pe căile sale de eliberare, chiar dacă ele (ca o femeie) par dubioase şi neserioase (Hartono „Old” 2). Aşa cum remarcă cercetătorul Moses Hadas, „Prin deschiderea istorie sale cu o afirmaţie că Nebucadneţar a domnit peste asirieni în Ninive când, oricare cititor învăţat ar ştii, Nebucadneţar a domnit peste babiloniei în Babilon, autorul lui Iudit oferă în fond faptul că această lucrare este o ficţiune . . .  Dacă . . . citim Iudit sau Tobit ca o cronică de evenimente actuale, trebuie ori să recurgem la interpretarea ce mai neplauzibilă sau să declarăm cronica drept lucrare ignorantă făcută de ochii lumii; dar dacă realizam faptul că astfel de cărţi au fost intenţionate a fi drept romanţe de edificare pentru scopul insuflării şi întăririi loialităţilor de sub condiţii de încercare, le putem aprecia drept oneste şi eficiente piese de artă literară” (în Goodspeed 131, xvi). Cu alte cuvinte, Iudit nu trebuie să fie interpretată literal, şi nici nu trebuie să fie, din moment ce autorul a indicat aceasta în prima propoziţie. În nici un fel nu este afectat crezul în interpretarea lui Iudit de caracterul său fictiv dacă există motive bune de a considera canonizarea sa validă.
3. c) În primul rând, această acuzaţie se aplică în mod egal la Eclesiastul şi Cântarea Cântărilor, împotriva cărora acuzaţii similare referitor la calitatea frauduloasă a autorului se fac pretenţii şi sunt adesea emise de către scolastici (cf. Hadas în Goodspeed xvii). Astfel, acest argument ori afectează în mod egal canonul protestant sau altfel este egal de inofensiv. În oricare caz, acesta este probabil inofensiv. În primul rând, nu putem renunţa la aceste pretenţii în oricare din aceste cărţi doar printr-un argument bazat pe un sistem cauzal închis de cauză, şi al doilea, chiar dacă aceste trei cărţi nu au fost scrise de Solomon aşa cum este afirmat, este probabil că aceasta a fost o convenţie comun-înţeleasă şi prin urmare nu necinstită.

Argumente referitoare la cărţile deuterocanonice ortodoxe

Aşa cum am văzut mai sus, în adiţie faţă de diferenţa dintre Vechiul Testament catolic şi cel protestant, sunt şi alte cărţi dezbătute pe care Bisericile Estice le acceptă drept canonice, însă şi catolicii şi protestanţii nu acceptă – 1 şi 2 Esdras (LXX: 3 şi 4 Esdras), 3 şi 4 Macabei, şi Rugăciunea lui Manase, Ode, şi Psalmii lui Solomon. Protestanţii argumentează adesea faptul că includerea simultană a deuterocanonicelor şi excluderea acestor cărţi ortodoxe adiţionale este arbitrară, citând următoarele motive:

1. a) Codicele latine include adese 3 şi 4 Macabei şi Psalmii lui Solomon (Wenham 151).
2. b) Părinţii, inclusiv Iustin, Tertulian şi Clement din Alexandria, au folosit cărţile intertestamentale din afara canonului Tridentin, în special Enoh şi 2 Esdras (Wenham 151).
3. c) Canonul Vechiului Testament al Bisericii din Est include cărţi adiţionale.
4. d) Biserica Angliei a listat 1 şi 2 Esdras şi Manase ca parte din Apocrifă care trebuia să fie citită „ca exemplu de viaţă şi instruire a manierelor; dar ea nu le aplică în stabilirea vreunei doctrine” (Article 6, 39 Articles, quoted in Wenham 147).
5. e) Este în special suspicios faptul că Biserica a respins 2 Esdras şi a inclus 2 Macabei din momente ce 2 Esdras 7:[105] vorbeşte puternic împotriva rugăciunii pentru cei morţi şi 2 Mac. 12:45 sprijină rugăciunea pentru cei morţi (Geisler).

Răspunse: Decizia Tridentină a afirmat faptul că erau cărţi canonizate acelea care puteau fi afirmate fără îndoială, şi majoritatea dintre ele incluzând 2 Macabei au fost de mult acceptate în mod neoficial şi nu au fost în nici o îndoială reală. Trent s-a reafirmat ca un canon ecumenic deciziile conciliare a secolului al 4lea în care Noul Testament ca 27 de cărţi a fost de asemenea canonizat. Aceste concilii din secolul al 4lea au considerat celelalte cărţi apocrife şi le-au exclus pentru motive bune. Rugăciunea lui Manase a fost exclusă deoarece ea contrazice doctrina păcatului original şi înregistrarea Genezei prin a pretinde „Căci Avraam, Isaac şi Iacov, care nu au păcătuit împotriva ta…” Urmându-l pe Jerome şi notând faptul că 1 Esdras este ori incomplet ori pus într-un supliment în toate copiile oficiale ale Vulgatei, Trent a decis să nu recunoască nici 1 Esdras. 2 Esdras a fost scris în era creştină în latină, şi astfel nu putea fi pus cu celelalte în canonul Tridentin ca „dincolo de îndoială”. Aceasta nu putea fi exclusă pe baza învăţăturii împotriva rugăciunii pentru cei morţi, din moment ce 2 Esdras 7:[105] spune că va fi fără de folos să te rogi pentru cineva după Ziua Judecăţii, nu după moarte: „Ziua Judecăţii este finală şi arată tuturor semnul adevărului. Aşa cum acum un tată nu-şi poate trimite fiul său sau fiul pe tatăl său, sau un stăpân pe sclavul său, ori un prieten pe cel mai drag al său să fie bolnav pentru sine, sau să doarmă ori să mănânce ori să fie lecuit, la fel nimeni nu se poate ruga pentru altul dar, sau să pună o povară pe un altul, căci ei cu toţii trebuie să-şi poarte nelegiuirea lor sau dreptatea lor proprie” (traducerea Goodspeed). Biserica Răsăriteană a ţinut aceste cărţi deoarece erau în traducerea slavonă, pe autoritatea traducătorilor. În final, trebuie să se amintească că nu există nici un argument pentru canon cu excepţia argumentului din Providenţă, şi dacă Providenţa este acceptată pentru canonizarea Noului Testament din secolul al 4lea, aceasta ar trebui să accepte în mod logic canonizarea din secolul al 4lea a Vechiului Testament precum şi canonul Tridentin.

http://www.voxdeibaptist.org/canonul_bibliei.htm

Semlăcan, condamnat pentru proxenetism, pe lista celor mai căutați infractori din țară! După ani de zile în care a fost căutat, a fost prins în Italia

De  Ioana Costas 

la 13. octombrie 2019 09:54 Reactualizat la: 13. octombrie 2019 10:08

8Comentarii

Ion Măgurean, în vârstă de 40 de ani, din Semlac, a fost prins în orașul Pescara din Italia, în baza informațiilor furnizate de Serviciul de Investigații Criminale din cadrul IPJ Arad. Urmează ca bărbatul să fie adus în România unde își va executa pedeapsa cu închisoarea de 9 ani și 806 zile pentru proxenetism.

,http://www.aradon.ro/semlacan-condamnat-pentru-proxenetism-pe-lista-celor-mai-infractori-din-tara-dupa-ani-de-zile-in-care-a-fost-cautat-a-fost-prins-in-italia/2336399/

IATĂ ÎMPĂRATUL ! (Marcu 11: 1-11)

 

De pe Muntele Măslinilor, Domnul Isus privea Ierusalimul. A fost în cetatea aceasta de mai multe ori. Acum, pășește în ea ca de aici să meargă spre suferință, spre moarte, spre înviere. Evenimentul acesta are loc duminica, zi care a marcat începutul săptămânii patimilor Domnului Isus.

Dacă până acum, le cerea ucenicilor să păstreze tăcerea despre identitatea Lui, din această zi, Domnul Isus a început să atragă atenția asupra Lui. De ce ? A făcut lucrul acesta ca să împlinească o veche profeție care spunea că El va fi Împăratul poporului Său Israel (Zaharia 9: 9).

PERSOANA ACESTUI ÎMPĂRAT

Din versetele acestea se poate vedea gloria Domnului Isus. Imaginați-vă scena de acolo. Devreme în dimineața aceea, Domnul Isus se pregătea să meargă la Ierusalim. În apropiere de Muntele Măslinilor erau două sate mici, Betfaghe (”Casa măslinilor mici”) și Betania (”Casa curmalelor”). De pe Muntele Măslinilor, Domnul Isus vedea cetatea Ierusalimului în toată frumusețea ei. Era o distanță de aproximativ 800 m. Istoricii ne spun că populația Ierusalimului în acele timpuri era în jurul a 80.000 de locuitori. La sărbătoarea Paștelui ajungea între două și trei milioane. Într-un astfel de context, poporul era în așteptare. Ei așteptau ca Dumnezeu să facă ceva în timp ce ei erau acolo. Lucrul acesta s-a întâmplat, Dumnezeu avea să facă cel mai mare lucru în acea săptămână. Da, Domnul Isus a ales momentul acela potrivit ca să se prezinte poporului Israel.

El și-a descoperit personalitatea. Trimite doi ucenici ca să găsească un măgăruș. Le dă detalii exacte, iar când ei se duc găsesc toate lucrurile întocmai. De unde a cunoscut Domnul Isus toate aceste lucruri ? Unii sugerează că El s-a dus la proprietarul măgărușului și a aranjat toate lucrurile. Să ne amintim și episodul cu Petru când a fost trimis să prindă peștele care avea o rublă în gură, bani potriviți ca să plătească darea pentru Templu. Trebuie afirmat cu claritate faptul că Fiul lui Dumnezeu nu a aranjat lucrurile fizic, ci le-a aranjat în suveranitatea Lui pentru că El era Dumnezeu.

El și-a descoperit și puterea Lui. Versetul 3 spune: ”Domnul are trebuință de el”. ”Domnul” un nume care revelează autoritatea și puterea Lui. Vreau să vă reamintesc că El este încă Domn și astăzi. El încă are autoritate și astăzi, chiar dacă oamenii i-o recunosc sau nu. Dumnezeu Tatăl I-a dat-o (Filipeni 2: 9-11). Notați din nou: ”Domnul are trebuință de el”. Aceasta este o afirmație uluitoare. Avea nevoie Dumnezeu de ceva ? Era marele paradox al vieții pământești a Domnului Isus ! El, cel bogat, s-a făcut sărac pentru noi. El era proprietarul tuturor lucrurilor și totuși nu poseda nimic. A creat stelele și totuși nu avea unde să-și plece capul. El a creat fiecare strop de apă care există și totuși a strigat: ”Mi-e sete !” El a creat fiecare stâncă și totuși a luat cu împrumut un mormânt unde să fie înmormântat.

Ce frumos ! El alege un măgăruș ca să împlinească profeția, alege să lucreze prin instrumente umane.

PREZENTAREA ACESTUI ÎMPĂRAT

Priviți cum se prezintă Împăratul lui Israel poporului Său: El este cel smerit. Spuneam că Domnul nostru împlinește profeția din Zaharia 9: 9 care spune că El va fi smerit. Vom vedea un om smerit, încălecând un animal smerit și făcând o declarație smerită despre identitatea Lui. Încercați să priviți procesiunea aceasta. Fiind pe măgăruș Îl aclamă oameni obișnuiți. Oamenii aceia au în mâini ramuri de finic, nu săbii. El este așezat pe haine vechi, nu pe ceva strălucitor. El vine pe un măgăruș, nu pe un cal ca și împărații Romei. E foarte posibil ca atunci când soldații Romei au privit o asemenea paradă împărătească, să râdă de Cel care spunea că este Împăratul lui Israel. În procesiunile romane toată strălucirea Romei era arătată oamenilor. Un general roman putea avea un asemenea triumf doar dacă omora peste 5000 de soldați din tabăra inamică. Foarte curând însă, Împăratul lui Israel avea să câștige peste 8000 de noi credincioși (Fapte 2: 41; 4: 4). Această mică procesiune care a început atunci va aduce Roma și toate împărățiile pământului la picioarele Lui !

Priviți mulțimea, cine să fii fost acolo ? Toți aceia cărora Domnul le-a făcut bine ! Bartimeu, Zacheu, Lazăr, Maria, Marta, etc. În procesiunea care a început atunci suntem și noi. Mergem spre eternitate avându-L pe El în frunte.

El este Cel smerit. Mulțimea striga: ”Osana ! Binecuvântat este cel ce vine în Numele Domnului. Cei din față spuneau o parte, poporul din spate răspundea. Luca ne spune că fariseii îi cereau Domnului Isus să-și certe ucenicii, la care Mântuitorul răspunde: ”Vă spun că, dacă vor tăcea ei, pietrele vor striga”. Bineînțeles că avem toate motivele ca noi să facem lucrul acesta. Să nu lăsăm pietrele să o facă !

SCOPUL ACESTUI ÎMPĂRAT

Domnul Isus împlinea Cuvântul Scripturii venind în Ierusalim. Odată ajuns aici împlinea un scop dublu.

A venit să examineze orașul. Când s-a apropiat de cetate, El a văzut Ierusalimul, a văzut viitorul lui. El știa că peste numai 40 de ani va fi dărâmat. El știa că Templul va fi făcut una cu pământul. El știa toate aceste lucruri și de aceea plângea pentru cetate. Mulțimea cânta, dar El avea inima frântă. El vedea oameni în suferință, vedea sufletele pierdute, vedea că mulți oameni merg la pierzare veșnică.

A venit și să examineze Templul. A văzut frumusețea Templului, a văzut aurul lui, a văzut preoții lui, a văzut oamenii care intrau acolo…Știți ce este trist ? Ei nu L-au văzut pe El ! A intrat Împăratul în Templu și ei nu au știut…

Întrebarea este ”Știi că trece Împăratul ?” El este înaintea noastră, pentru tine și pentru mine !

Pastor Ioan Cocîrțeu

http://www.baptist-tm.ro/iata-imparatul-marcu-11-1-11/,,

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole/iata-imparatul-marcu-11-1-11/

Hristos în viaţa mea de fiecare zi Louis Chaudier

 

Meditaţie asupra epistolei către Filipeni

 

,Cu cât înaintăm mai mult în viața creştină, cu atât ne dăm seama că această viaţă este Hristos. Viaţa creştină nu înseamnă să acționezi mult, ci să-L ai ca preocupare pe Hristos.

 

Cu cât înaintăm mai mult în viața creştină, cu atât ne dăm seama că această viaţă este Hristos. Viaţa creştină nu înseamnă să acționezi mult, ci să-L ai ca preocupare pe Hristos.

În creştinătate se împletesc cununi pentru „marii creştini“. Vedem aici încununarea vieţii unui creştin care, desigur, n-a avut egal, apostolul Pavel. Cum a sfârşit el? Ca Stăpânul său. Şi-a început viaţa creştină cu Stăpânul său, a continuat cu Stăpânul său, a sfârşit cu Stăpânul său, ca Stăpânul său.

Dacă am avea dorinţă, pusă de Dumnezeu, bineînţeles, El ne-ar  conduce pe un drum asemănător. Cu cât vom dori mai mult să-L trăim pe Hristos, cu atât vom semăna mai mult cu El şi vom putea fi slujitori la fel ca Pavel.

Rezumatul acestei cărţi, al acestei experienţe totale a apostolului, este acesta: Ce reprezintă Hristos pentru inima noastră? Ce este El în viaţa noastră de fiecare zi? Nu contează numai ce spunem despre El, ci faptul că, fiind în fața unor tentaţii, putem ieşi, prin EI, biruitori în încercări.

Puterea este în Domnul Isus Hristos! Dacă, dimpotrivă, cedăm în faţa unei ispite, aceasta înseamnă că  puterea lui Hristos în noi nu este la înălţimea încercării; şi de câte ori nu ni se întâmplă aceasta!  Preocuparea noastră ar trebui să fie să facem să strălucească Hristos din ce în ce mai mult în viaţa noastră. Dacă astăzi nu-L arătăm pe Hristos într-o împrejurarea asemănătoare cu cea în care nu L-am arătat nici anul trecut atunci am pierdut timpul în privinţa aceasta. Chiar dacă cunoaştem mai multe capitole din Biblia noastră, tot acest interval de timp este pierdut. Din moment ce, aflându-ne în  aceeaşi situaţie, felul nostru de a fi rămâne neschimbat, Hristos nu are mai mult loc în inima noastră şi am pierdut timpul. Putem să ne întrebăm, fiecare dintre noi, dacă în momentul ispitei am fost eliberaţi datorită bagajului nostru de cunoştinţe. Niciodată! Numai Hristos ne eliberează. Dacă-L prețuim pe Hristos în inima noastră, atunci străbatem situaţiile fiind superiori acestora.

Frumuseţea acestei epistole este că aici găsim un om superior în toate. El a fost pus la încercare până în adâncimea fiinţei sale. Inima i-a fost lucrată în profunzime, dar cea mai mare din încercări a fost, probabil, să vadă starea îngrijorătoare a credincioşilor de pretutindeni. Dar apostolul Pavel a ieşit biruitor din toate acestea. Nu s-a descurajat.

Să nu gândim că noi nu vom fi puşi la încercare; toţi suntem încercaţi, în măsuri diferite, şi, dacă avem încercări puţine, înseamnă, poate, că nu avem credinţă prea mare. Anumite încercări sunt potrivite cu puterea credinţei noastre de a le înfrunta.

Dacă ar veni deodată la noi, care ne considerăm credincioşi, cumsecade, evlavioși, cineva să ne ia ca să ne arunce în închisoare, smulgându-ne din toate, nu ştiu cât timp ar trebui să treacă ca să le putem scrie prietenilor sau apropiaţilor noştri: „Bucuraţi-vă totdeauna în Domnul“.

Ce fericire este să ne putem oţeli în contact cu realităţile vii ale credinţei şi ale adevărurilor creştine! Simţim că, dacă nu suntem atenţi, ne legănăm în obiceiuri şi în cuvinte şi, puţin câte puţin, pierdem puterea; acest lucru este valabil pentru un credincios, pentru o famiiie şi pentru o adunare. Dacă Domnul nu vorbeşte într-un fel sau altul, o adunare adoarme şi, încet, încet, capătă plăcere de lume – dacă într-o anumită perioadă aceasta avea o vedere clară. Noţiunea de bine și de rău se atenuează și, odată cu ea, şi sensibilitatea conştiinţei. Trebuie să fim credincioşi faţă de Dumnezeu, faţă de Hristos. Dacă suntem credincioşi faţă de fraţi înainte de a fi credincioşi faţă de Dumnezeu, inversăm ordinea lucrurilor şi nu vom înainta.

Hristos este viaţa mea – spune apostolul Pavel. Vreţi să mă omorâţi? Omorâţi-mă, eu merg în cer; merg acolo unde este inima mea. Dar, fără a merge atât de departe: este inima noastră gata să plece? Nu este nici un lanţ, nici o legătură, niciun fir care ne reţine în lumea aceasta? Dacă Domnul ar veni acum, ar zice oare inima noastră: „Doamne, aceasta am aşteptat!“

Iată ce este puterea în viaţa de credinţă. Unui credincios care se bucură de cer puteţi să-i daţi toate gloriile lumii; le dispreţuieşte.

Lumea deschide un bulevard larg către iad, şi câţi creştini nu se lasă prinşi! Nu că ei pot fi pierduţi, dar se lipsesc de o viaţă creştină adevărată. Stăpânui acestei lumi este expert în arta de a amăgi inimile; el are secole de experienţă. Noi poate spunem: „Pentru mine a trăi este Hristos!“ Nu este destul să spui aceasta, trebuie să trăieşti!

Apostolul Pavel a proclamat acest adevăr la sfârşitul carierei sale, când a fost privat de toate. Nu mai avea nimic de pierdut, iar unii dintre aceşti filipeni îl făceau să plângă. Nu cei care-l persecutau îl făceau să plângă pe apostolul Pavel. Când era persecutat împreună cu Sila, în închisoarea lor, cântau, dar cei credincioşi îl făceau să plângă de multe ori.

„Şi mă rog ca dragostea voastră să crească tot mai mult“ (Filipeni 1:9-11 ). Noi credem uneori că Dumnezeu ne înţelepţeşte printr-o singură faptă sau acţiune. Niciodată! Auzim uneori acest sfat: „Roagă-te, ai să capeți gândul lui Dumnezeu“.

Totul depinde de starea ta morală. Dacă inima îți este plină de lume, să nu-ţi închipui că Dumnezeu îţi va da gândul Lui. Trebuie întâi să-ţi purifici inima, lucru care poate să dureze mai mult timp. Atunci vei ajunge să vezi clar.

„Să fiţi curați şi să nu vă poticniţi“. Aceasta le cerea apostolul din lanţuri filipenilor. Când a fost el însuşi constrâns de situaţii adverse, a avut putere să se gândească la alţii. Aceasta făcea Domnul Isus Hristos: Se gândea permanent la ai Săi, în loc să Se gândească la Sine.

„Să nu vă poticniţi până în ziua venirii lui Hristos“ . Care este ziua lui Hristos? Nu este ziua când Domnul îi va răpi pe sfinţii Săi, ci aceea în care El îi va prezenta împreună cu El, arătând ce va fi făcut fiecare în viaţa de aici. Atunci ei vor străluci în gloria lui Hristos, dar numai după ce va suporta fiecare pierderea cauzată de necredincioșie.

Ne gândim noi la ziua lui Hristos? Avem în perspectivă o glorie. Şi lumea are gloriile ei. Sunt oameni în lume care se ambiţionează cincizeci de ani sau mai mult pentru o cunună pieritoare; noi căutăm o cunună nepieritoare. Să nu avem oare perseverența pe care o au oamenii acestui veac? Ei, în domeniul lor, sunt mai înţelepţi decât suntem noi în domeniul credinţei noastre.

Şi noi avem în faţă o zi de triumf. Cei care au vrut triumful şi gloria pe pământ vor suporta o pierdere în ziua lui Hristos. Motivația vieţii şi slujbei creştine este dragostea pentru Hristos. Dacă ceva nu este făcut cu acest scop, atunci este din propria noastră voinţă, adică păcat.

Invers, ceea ce este făcut pentru Hristos este spre gloria lui Dumnezeu. În ce se rezumă aceasta? Ascultare. A asculta să nu faci nimic, a asculta să faci ceva, a asculta să vorbeşti, a asculta să taci. Nu este nimic mai preţios pentru cel credincios, decât aceasta. Acest cuvânt sever i-a fost adresat împăratului Saul: „Ascultarea face mai mult decât jertfele“.

Dorim să ascultăm? Să fim convinşi că superioritatea conducătorilor credincioşi era înţelepciunea gândului lui Hristos şi ascultarea de acest gând. Dacă frații pierd aceasta, pierd sensul şi valoarea mărturiei lor. Domnul are servitori peste tot, dar eu trebuie să ascult potrivit relaţiei pe care Domnul mi-a făcut-o despre gândul Său.

În timpul de dezordine în care ne găsim, un credincios nu poate să se asocieze cu alţii la fel, pentru că ar fi neascultător faţă de Stăpânul lui. Ce fericire să n-ai nici o ezitare. Drumul care se deschide în faţa celui mai bătrân, ca şi a celui mai tânăr, este drumul trasat de Domnul Isus. Să mergem pe urmele Lui. Mulţi se îngrijorează de felul în care să-și orienteze tinereţea. Tinereţea creştină, care vrea să asculte, este deplin orientată; Hristos este înaintea ei. Dacă există ezitare, este pentru că ochiul nu este simplu; pentru că vrem să ducem cu noi pe acest drum mai puţin sau mai mult din lume. Dacă aduci cu tine puţin din lume astăzi, mâine vei avea mult; nu mai eşti tu stăpânul.

În Filipeni 1 , Hristos este viaţa celui credincios. În Filipeni 2 , El este modelul lui: „Să fie în voi acest gând“. Trebuie să locuiască în voi, gândul acesta a fost şi în Hristos Isus. Adam a fost neascultător şi a găsit moartea. Hristos a fost ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce. Noi uităm deseori pasajul acesta.

Putem să gândim la alţii numai în măsura în care inima ne este umplută de Hristos; şi aici este fericirea. Pentru cel credincios, fericirea înseamnă să nu te gândeşti la tine. Aşa este fericirea experimentată practic, adevărată, sfânta bucurie a comuniunii şi a aprobării lui Dumnezeu. Când am păcătuit, Duhul Sfânt ne ocupă cu noi înșine; trebuie mai întâi să punem ordine acolo. Dar, dacă mergem cu Dumnezeu, Duhul Sfânt ne ocupă cu Hristos şi acesta este secretul de a ne putea gândi la alții. Să nu spunem că este imposibil; este viața creştină şi în ea avem toți de făcut progrese.

Cuvântul lui Dumnezeu ne învaţă, şi experienţa confirmă, că cel care se înalţă va fi coborât. Câţi oameni sunt, chiar credincioşi, care s-au înălţat teribil. Dumnezeu face să se prăbuşească totul într-un moment sau altul. S-au văzut asemenea prăbuşiri solemne. Cuvântul lui Dumnezeu nu poate fi făcut mincinos. Ce multe sunt exemplele de smerenie care merg înaintea gloriei şi de orgoliu mergând înaintea căderii! Este un principiu valabil atât în ansamblu, cât şi în detaliu. De câte ori ne glorificăm în anumite detalii ale vieţii noastre! Dumnezeu ne coboară în acele situaţii. Ce vigilenţi ar trebui să fim toţi, prin harul lui Dumnezeu, pentru a scoate la iveală şi a frâna aceste mişcări ale inimii noastre naturale. Este o lucrare continuă.

Dacă în Filipeni 2 Hristos este modelul, în capitolul 3 vedem imitaţia realizată într-un om. Apostolul Pavel spune în esenţă: „mulţi se glorifică, dar şi eu am titluri de nobleţe de tot felul”. lată ceea ce dădea raţionamentul apostolului: alţii îşi etalează titlurile lor de nobleţe, ale mele toate sunt superioare, dar eu le tratez ca pe gunoaie. Era o stare permanentă. De ce? Pentru că preocuparea lui Pavel era Isus. Pentru noi preocuparea noastră este Hristos şi alte lucruri. Da, chiar şi slujba pentru Domnul este un pericol, dacă ne preocupăm mai mult cu serviciul decât cu Stăpânul. Apostolul Pavel era la închisoare. I s-a luat slujba. Nu mai avea acum nimic? Nu, el avea ceea ce nimeni nu-i poate lua: pe Hristos.

Adesea noi pentru puţine lucruri ne clătinăm fermitatea: o critică, o glumă, o calomnie, avem nevoie să găsim imediat un adăpost; prin harul lui Dumnezeu acesta este totdeauna la îndemână.

Apostolului Pavel i s-a luat totul: reputaţia – îl calomniază; viaţa – voiau să i-o ia; libertatea – era privat de aceasta. Ce spune el? „Bucuraţi-vă totdeauna“. Aşa ar trebui să fie orice credincios, în timp ce nouă ni se întâmplă să ne pierdem bucuria îndată ce intervine suferinţa sau ruşinea. De multe ori ne place mai mult să fim linguşiţi, decât să avem aprobarea lui Hristos. Este o faptă necinstită faţă de Domnul. Trebuie să ne cercetăm inima și să ne-o lăsăm cercetată de El.

Ni se întâmplă să revenim în faţa unor lucruri de detaliu şi, dacă suntem fideli, vom avea parfumul aprobării lui Hristos, care ne va ajuta să trecem biruitori prin toate situaţiile.

Avem mult progres de făcut, dar ceea ce dă preţ vieţii noastre prezente este valoarea trăirii noastre de zi cu zi. Oare această zi care trece ne face să ne implantăm rădăcini noi în lume sau ne dă ocazia să cunoaştem din ce în ce mai mult cerul?

Iată ce spune apostolul Pavel: „Eu le socotesc ca un gunoi“. Această experienţă corespunde cuvintelor Domnului: „Mai bine să intri în viaţă şchiop, decât să ai două picioare şi să fii aruncat în gheenă“

În diferite măsuri, este totdeauna adevărat. De câte ori, cineva care a intrat în viaţă în condiţii de inferioritate exterioară, va fi binecuvântat pentru eternitate! Dacă Hristos nu are prioritate în viaţa mea, voi avea de-a face cu Dumnezeu. El mă va opri din drum odată. Dacă noi nu suntem fideli, Dumnezeu este credincios faţă de El Însuşi şi faţă de noi. De câte ori Domnul nu ne opreşte astfel! Ne iubeşte prea mult ca să ne lase aşa.

Să fim dintre aceia care nu dau înapoi în faţa dezbrăcării zilnice! Dar, dacă ne vom cufunda în fiecare zi mai mult în lume şi ne vom încăpăţâna în propria noastră viaţă, dezbrăcarea va fi cu atât mai dificilă.

Este un ceas în viaţa noastră când trebuie să ne despărţim de tot ce este în lume; de ce n-am face acest lucru acum? Apostolul Pavel purta în fiecare zi în trupul lui moartea Domnului Isus.

Este bine să nu se piardă din vedere sensul vieţii creştine. Viaţa creştină este Hristos şi înseamnă omorârea unor lucruri din ce în ce mai numeroase din viaţa noastră, pe care, prin puterea lui Hristos, apostolul Pavel le-a numit gunoaie. De ce? Pentru că Hristos îi era infinit mai preţios. Trebuie ca El să devină mai preţios pentru sufletele noastre!

Se poate lua exemplul unui copil care are braţele pline cu jucării. Dacă vrei să-i smulgi una, se supără. Îi aduci o jucărie mai frumoasă decât celelalte, iar el va lăsa să cadă jos din braţele lui jucăriile, ca să o ia pe cea mai frumoasă. Dacă Hristos este preţios inimii mele, atunci ceea ce se petrece în jurul meu, ceea ce îmi  oferă lumea, gloriile ei, lucrurile ei lipsite de valoare, inutile… Nu, aceasta nu mă interesează! Să trăim ca străini în aceste lucruri. Lumea nu este a noastră, nu ne interesează. Vrea să ne exalteze cu onorurile omului? Avem ceva mult mai bun. Ni se propun bogăţii? Cerul este al nostru! lată cum ar trebui să trăim.

Resursele sunt: „tot felul de rugăciuni şi cereri“ . Dar lucrul cel mai trist, când vine o nenorocire, este că aceasta ne surprinde într-o stare rea; atunci când Dumnezeu este departe de noi sau, mai curând, noi departe de El, suferim cel mai mult, pentru că simţim că Dumnezeu nu este cu noi.

O nenorocire sau un necaz pentru un credincios, dacă Dumnezeu nu este cu el, este un lucru mult mai dureros decât pentru un om din lume. Dar, dacă atunci ne găsim în inima lui Dumnezeu, primim din partea Lui mângâierea şi pacea imediat. Trec printr-o furtună. Strig către Dumnezeu, El răspunde şi am pacea lui Dumnezeu.

Dar nu totdeauna sunt nenorociri. Este vorba de viaţa de fiecare zi: şi astăzi şi mâine, dacă va fi un mâine. Viaţa nu este totdeauna marcată de situaţii excepţionale: „în rest, fraţii mei, atunci Dumnezeul păcii va fi cu voi“ (Filipeni 4:8, 9 ). Pentru a-L avea pe Dumnezeul păcii cu noi, trebuie să veghem cu ce se ocupă duhul nostru. Este un exerciţiu permanent, dar merită atenţie. Şi, pentru a face aceasta, avem o mare resursă în versetul 13: „Pot totul în Hristos, care mă întăreşte“.

„A Lui să fie gloria în veci de veci“

http://comori.org/noul-testament/filipeni/hristos-in-viata-mea-de-fiecare-zi/

Viorel –  Logos

 

HRISTOS A ÎNVIAT !

Iubiți creștini,

Suntem mai mult decât binecuvântați de Dumnezeul cerului și al pământului, datorită marelui har de care ne face parte, ca să-L sărbătorim pe Acela care a înviat și este viu în vecii vecilor ! Câtă bucurie, ce privilegiu, cât de onorați trebuie să ne simțim la gândul că Îl putem celebra pe Domnul Isus Hristos, cel care a fost mort, dar acum este viu pentru totdeauna !

Ne întrebăm cum ar fi cel mai bine să sărbătorim ? În care manieră de sărbătoare, Cel viu, sărbătoritul, s-ar simți pe deplin satisfăcut ? Vom găsi oare cea mai bună cale de a ne închina și de a-L sluji pe Domnul cel viu, ca să atragem atenția lumii spre El ?

Aș vrea să vă sugerez trei direcții, trei moduri de raportare sănătoasă la cel mai mare eveniment al istoriei, Învierea Domnului Isus Hristos:

Învierea ca și beneficiu

Noi nu puteam vorbi despre nici un câștig al credinței noastre dacă n-ar fi înviat Domnul Hristos. Absolut totul din crez, din propovăduire, din mântuire ar fi fost doar o listă de pretenții și promisiuni care poate sunau frumos, dar fără să aibă un suport real și autentic. Ceea ce ne validează și pentru prezent și pentru viitor este biruința Domnului asupra morții. Avem curaj, avem speranță, avem credibilitate datorită faptului că Domnul și Mântuitorul sufletelor noastre este un Dumnezeu viu pentru veci de veci. Așadar, sărbătoriți-L pe Cel Înviat cu gândul la marile noastre câștiguri pentru pământ și pentru cer, pentru moarte și pentru viață.

Învierea ca și prilej

Hristosul înviat nu mai este fizic printre noi, El este în cer, la dreapta Tatălui, dar în închinarea duhului și a adevărului, în slujirea dragostei și a credinței, noi suntem cu El. Da, cu Acela care vrea să se apropie de noi așa cum s-a apropiat de ucenici și de femei. Vrea să ne salute cu ”Pace vouă !”, poate pe unii dintre noi vrea să ne întrebe de ce plângem, pe alții poate vrea să ne mustre, ori să ne arate semnul cuielor ca să ne consolideze credința. Cu noi toți ar vrea să fie într-o părtășie ca la masă, într-un timp ca pe țărmul Mării Galileii, într-o descoperire proaspătă ca în Grădina mormântului. Ce minunat poate fi ca în ziua de mâine, chiar și luni, și marți…sa- L redescoperim în comuniune pe Hristosul care este viu și nu mai moare niciodată.

Învierea ca și așteptare

Ce anume ne dă speranță pentru viitor ? Orizontul nostru este luminos, perspectiva este măreață, datorită Celui Înviat, Biruitorului, pe care-L așteptăm să vină. De n-ar fi înviat, am fi avut ce aștepta ? Noi însă, ne bucurăm de înviere la gândul că timpul s-a scurtat, vremea de așteptare e aproape gata. Vine Domnul și vine curând ! Noi facem pregătirile pentru întâlnirea cu El, sărbătorind Învierea ne fortificăm credința că Cel viu poate să se întoarcă la noi. Fiind viu, totul este posibil. Nu ați vrea ca în sărbătoarea aceasta să-I dăm voie Duhului lui Dumnezeu să ne animeze atitudinea de așteptare după Domnul ? Fiți convinși și mărturisiți adevărul că Cel viu vine și nu zăbovește.

Hristos a înviat !!!

Pastor Ioan Cocirteu

http://www.baptist-tm.ro/hristos-a-inviat-2/

HAMAS ŞI BISRICILE CREŞTINE

Mass media | 4 ianuarie 2014, 17:27

Hamas planifică atacuri împotriva bisericilor din Sinai

Militanți ai organizației teroriste Hamas intenționează să comită o serie de atacuri împotriva bisericilor creștine situate în partea de nord a Peninsulei Sinai. Acest lucru a fost raportat de ziarul Al-Saba,  preluat de portalul Channel Nine.

În partea de nord a Peninsulei Sinai sunt mai multe biserici și mănăstiri creștine antice, inclusiv Mănăstirea Sfânta Catarina care se află în apropiere de Muntele Sinai.

Surse au declarat ziarului că teroriștii au în plan de a detona o bombă lângă o biserică, dar și să pună explozive în pereții altor biserici.

Ziarul Al-Saba scrie că toate materialele necesare pentru atacuri au fost pregătite în laboratoarele Hamas din Fâșia Gaza și vor fi livrate în Peninsula Sinai.

Surse au declarat pentru ziar ca obiectivele cele mai probabile alese de teroriști sunt obiectele creștine din Rafah, Mesida și El Arish.

 

Citeşte mai mult pe http://www.stiricrestine.ro Hamas planifică atacuri împotriva bisericilor din Sinai – Stiri Crestine.ro

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole/hamas-si-bisricile-crestine/

Google refuză un doodle special de Paști. Actorul James Woods: „Pur și simplu ei îi urăsc pe creștini”

DE ȘTEFANIA BRÂNDUȘĂ  /   EXTERNE   /   Publicat: Marţi, 03 aprilie 2018

  

ARTICOLE RELAȚIONATE

Google Home NU știe cine este Iisus, dar îi recunoaște pe Allah, Buddha și Satana

Soros se războiește acum cu Facebook și Google: Companiile de social media induc oamenii să își predea autonomia

Zuckerberg rupe tăcerea în scandalul Cambridge Analytica. Fondatorul Facebook nu suflă însă o vorbă despre colectarea de date de pe Facebook de echipa de campanie a lui Obama

 

Actorul american James Woods a fost printre cei care au denunțat Google, după ce gigantul media a refuzat să marcheze Paștile, pentru al 18-lea an consecutiv,  cu un „Doodle” special. Refuzul gigantului media este cu atât mai surprinzătoare cu cât diverse sărbători de pe glob sau evenimente sunt marcate de Google cu regularitate.

„Ei îi urăsc pe creștini. Pur și simplu”, a scris Woods, pe Twitter, duminică, de Paștele Catolic, în timpul unei conversații privind decizia Google de a nu marca o sărbătoare precum Învierea Domnului, potrivit Christian Post.

O remarcă similară a venit și din partea editorului-șef al site-ului InfoWars, Paul Joseph Watson, care a scris tot pe Twitter: „Deci, Google are un doodle pentru fiecare persoană „obscură” sau pentru orice act imaginabil, dar nimic pentru Paști?”, însoțind comentariul cu o captură de ecran a unei pagini Google care nu a marcat în niciun fel Sărbătoarea creștinătății.

„Google a onorat sărbătorile islamice și hinduse,  a onorat o activistă comunistă care a spus că l-a admirat pe Osama Bin Laden”, a continuat Watson referindu-se la activista Yuri Kochiyama.

Google a răspuns la această controversă printr-o declarație pentru Fox News:

„Nu avem Doodle pentru sărbătorile religioase, în conformitate cu orientările noastre actuale. Aceste Doodle-uri pot apărea în cazul unor sărbători non-religioase care au depășit faza de sărbători religioase, cum ar fi Ziua Îndrăgostiților, Festivalul de culori Holi lui și vacanța din decembrie, dar nu includem imaginea religioasă sau simbolul religios ca parte a acestei orientări”.

https://www.activenews.ro/externe/Google-refuza-un-doodle-special-de-Pasti.-Actorul-James-Woods-„Pur-si-simplu-ei-ii-urasc-pe-crestini

PE ACELAȘI SUBIECT

Suedia, țara care lucrează activ la deconstruirea genului: băiețeii, învățați să poarte rochii, fetițele, ajutate să se comporte ca băieții

Document șocant emis de Organizația Națiunilor Unite. Standardele ONU privind „educația sexuală” introduc agenda propagandei LGBT în grădinițe

Românul care a oprit trenul NATO la Pielești, acum 20 de ani, pentru că nu avea actele în regulă, considerat „Erou al Serbiei” de presa de la Belgrad. B92 TV: Sunt oameni pentru care principiile sunt mai importante decât puterea militară

Corectitudinea politică elimină și cuvântul „Paști”. În Marea Britanie ouăle de Paști au devenit doar „ouă de ciocolată”

Ca-n Vestul Sălbatic: Bătaie cu macete și răngi între grupuri rivale de imigranți într-un oraș german. A fost declarată stare de urgență

ANALIZĂ: Ne îndreptăm spre un nou scenariu de tipul celui care a declanșat Primul Război Mondial? De ce vrea Vestul să arunce Serbia în brațele Rusiei?

CELE MAI POPULARE

• CELE MAI CITITE
• CELE MAI COMENTATE

• 1Sidex Galați, cel mai mare combinat construit vreodată în România, se pregătește de dispariție. Modul în care a fost cedat diamantul economiei românești, tiparul după care s-a devalizat industria României, sub pretextul „privatizării”
• 2Scandal cu militari americani de la Deveselu în prim plan. Poliția a intervenit în forță și i-a pus la punct pe soldații SUA. 5 dintre ei au fost amendați
• 31 aprilie 1941, una dintre cele mai negre zile din istoria poporului român. 77 de ani de la masacrul de la Fântâna Albă
• 4Google refuză un doodle special de Paști. Actorul James Woods: „Pur și simplu ei îi urăsc pe creștini”
• 5Partidul domnului Cioloș: Europa în care NU putem crede
• 6Biofizicianul Virgiliu Gheorghe: Atât timp cât omul aparține unui grup, are o ierarhie, el nu poate fi manipulat pentru că el se simte confortabil acolo. De aceea grupurile au fost înlocuite de rețele de socializare, că acelea pot fi ușor manipulate
• 7Platforma Împreună: În agenda progresistă implementată în România, nu este loc pentru manifestarea publică a valorilor creștine sau conservatoare
• 8A murit ultimul supraviețuitor al Bătăliei de la Oarba de Mureș. Avea 103 ani și o pensie de 252 de lei. Aureliu Surulescu: Moșu Șomlea a plecat lăsând România pustiită de eroi, pustiită de oameni. A fost îngropat FĂRĂ onoruri militare
• 9La Târgu Secuiesc a avut loc prima procesiune ortodoxă de Florii din istoria orașului
• 10Ministerul Apărării Naționale a început recrutarea rezerviștilor voluntari

Google Home NU știe cine este Isus, dar îi recunoaște pe Allah, Buddha și Satana

Este cea mai cunscută figură din istoria omenirii, dar nu și pentru Google Home, care nu știe să răspundă cine a fost Isus Hristos.

Utilizatorii de Internet au postat videoclipuri ale produselor Google care refuză să răspundă la o simplă întrebare: Cine este Isus Hristos?

Revoltați, aceștia au acuzat Google Home de filtrarea deliberată a rezultatelor pentru a se potrivi propriei agende. Ei spun că, în ciuda faptului că nu oferă nicio informație despre Isus, Google Home dă răspunsuri detaliate atunci când e întrebat despre Allah, Buddha, Muhammad și Satana, scrie Daily Mail.

Când a fost întrebat „Cine este Iisus Hristos”? răspunsul general de la Google Home a fost „Nu sunt sigur cum pot să vă ajut în acest sens”.

Un alt dispozitiv inteligent, Alexa de la Amazon, a afirmat, de asemenea, că Iisus este „un personaj fictiv”, când a fost întrebat de un utilizator.

„Este destul de înfricoșător, este ca și cum Google i-a eliminat pe Isus și pe Dumnezeu din această lume inteligentă virtuală”, a spus producătorul David Sams pentru Fox News.

Sams a explicat că Google Home știa cine este el, dar nu l-a identificat pe Isus. „Google Home știa cine sunt eu, dar nu știa cine este Iisus și cine este Dumnezeu”, a spus Sams.

„Nu știu dacă există vreun vrăjitor care ia aceste decizii sau dacă este vorba de un fel de supraveghere, dar indiferent ce se află în spate, situația trebuie rezolvată imediat”, a spus el.

Google Home vorbește despre Iisus când este întrebat despre Cina cea de Taină sau despre Sf. Petru, susțin alți utilizatori. „Știe cine sunt Sfinții Petru și Pavel și ceilalți apostoli, dar nu vorbește despre Hristos, Isus, Isus Hristos. Absolut mic”, a scris ‘EvilVegan’.

„Muhammad, Buddha, Koresh (liderul unei secte religioase- n.r), toate acestea sunt recunoscute. Ca ateu, asta mă jignește ”, a scris utilizatorul.

Vezi Video

Google Home este un dispozitiv conectat la internet care poate prelua comenzi vocale. Raspunde la întrebări, poate să redea muzica solicitată. Acționeaza ca motorul de căutare Google, doar că primește numai comenzi vocale.

Citeste și Printul Kuweitului Abdullah Al Sabah decide să se închine celui mai mare Print al Pacii, lui ISUS HRISTOS: Daca voi fi omorat sa stiti de ce, dar macar il voi cunoaste pe ISUS CRISTOS

Nu-l huliți pe Dumnezeu! Iată SOARTA celor ce L-au luat în RÂS! DISTRIBUIE să se trezească lumea!

Scrie în Biblie (Galateni 6:7): “Să nu vă lăsaţi înşelaţi; să nu râdeţi de Domnul: căci ce a semănat omul, aceea va şi culege”. Iată povestea câtorva bărbaţi şi femei care L-au luat în râs pe Domnul:

John Lennon (Cântăreţ): Cu câţiva ani înainte de a muri, într-un interviu pentru o revistă americană, el a declarat: “Creştinătatea va lua sfârşit, va dispărea. Nu este nevoie să îmi susţin această idee. Sunt sigur.

Nu am ce spune despre Isus, însă cei ce-L urmau erau oameni prea simpli, astăzi noi suntem mai cunoscuţi decât El” (1966).

Lennon, după ce a declarat că membrii formaţiei Beatles erau mai cunoscuţi decât Isus Christos, a fost împuşcat de şase ori.

Tancredo Neves (Preşedinte al Braziliei): În timpul campaniei prezidenţiale, acesta a declarat că, dacă ar obţine 500.000 de voturi din partea partidului său, nici Dumnezeu nu l-ar mai putea îndepărta de la Preşedinţie.

Bineînteles, a obiţnut voturile, însă s-a îmbolnăvit cu o zi înainte de a deveni preşedinte, apoi a murit.

Cazuza (Compozitor, cântăreţ şi poet bi-sexual): În timpul unui spectacol în Canecio (Rio de Janeiro), în timp ce îşi fuma ţigarea, a pufăit fumul în aer şi a spus: “Doamne, asta e pentru Tine.” A murit la vârsta de 32 de ani, de CANCER pulmonar, într-un fel groaznic.

Cel care a construit Vasul Titanic – După ce s-a încheiat construirea Vasului Titanic, un reporter l-a întrebat cât de sigur era Vasul.

El a răspuns cu un ton ironic: “Nici chiar Dumnezeu nu îl poate scufunda”. Cred că ştiţi cu toţii ce a urmat.

Marilyn Monroe (Actriţă) – A fost vizitată de Billy Graham, în timpul unei reprezentaţii a unui spectacol. Acesta a declarat că Spiritul Lui Dumnezeu l-a trimis să îi predice.

Dupa ce a ascultat ceea ce a avea de spus predicatorul, ea a replicat: “N-am nevoie de Isus al tău”. O săptămână mai târziu, a fost găsită moartă, în apartamentul ei.

Bon Scott (Cântăreţ) – Fostul vocalist al formaţiei AC/DC. Într-un cântec din 1979, el spunea: “Nu mă opriţi: mă îndrept pe drumul meu, pe drumul care duce în infern”.

Pe 19 februarie 1980, Bon Scott a fost găsit mort, înecat cu propria vomă.

Campinas (in 2005) – În Campinas, Brazilia, un grup de prieteni, beţi, au luat, în drum, o altă prietenă… Mama a însoţit-o până la maşină şi, îngrijorată de starea în care se aflau prietenii ei, i-a spus, ţinând-o de mână pe fata care se aşezase în masină: “Fiica mea, mergi cu Dumnezeu şi fie ca El să te apere.” Aceasta a răspuns: “Poate doar dacă El (Dumnezeu) merge în portbagaj, pentru că aici, înăuntru,…. e deja plin.”

Peste câteva ore, a sosit vestea că tinerii au fost implicaţi într-un accident mortal, toţi au murit, maşina era de nerecunoscut, nu se mai putea spune ce tip de maşină fusese, însă, în mod surprinzător, portbagajul era intact. Poliţia a declarat că nu vedea în ce mod a putut rămâne intact portbagajul. Spre surprinderea lor, în portbagaj au găsit un carton de ouă, iar ouăle erau toate întregi.

Christine Hewitt (ziaristă şi redactoră de emisiuni de divertisment din Jamaica) – Ea a declarat că Biblia (Cuvântul lui Dumnezeu) este cea mai proastă carte scrisă vreodată.

În iunie 2006 a fost găsită arsă în maşina proprie.

Mulţi alţi oameni importanţi au uitat că nu există nici un alt nume căruia să i se fi acordat atâta autoritate, precum numele Domnului Nostru Isus Hristos.

Mulţi dintre aceştia au murit, numai Domnul Nostru Isus Hristos a murit şi a înviat şi este viu.

Citeste și DAN NEGRU: Sunt creștin-ortodox dar evanghelistul Graham m-a mișcat întoteauna!

Sursa: Activ News

Goana după aur

​În anul 79 d.Hr. vulcanul Vezuviu a erupt iar oraşul Pompeii şi zonele din împrejurimi au fost îngropate sub straturi groase de cenuşă.

Este uimitor să vezi cum anumite aspecte sunt conservate atât de bine în timp.

Acum ceva ani arheologii anunţau o nouă descoperire. Au găsit trupul unei femei ce pare că vroia să fugă de erupția vulcanului dar care a fost prinsă în cenușa fierbinte. Mâinile femeii strâng bijuterii, care erau păstrate într-o stare excelentă. Avea bijuteriile, dar moartea le înghițise pe toate. Nu s-a putut scapa și nici nu le-a putut lua cu ea „dincolo“ deși le vroia cu disperare salvate. O imagine tulburătoare pentru că ne vorbește despre propria lăcomie a inimii.

Dar, nu-i asa, „noi n-am adus nimic în lume, și nici nu putem să luăm cu noi nimic din ea“. Vorbele de peste veacuri ale apostolului Pavel.

Jim Elliot, un misionar care a fost martirizat pentru credința sa a înțeles această realitate atunci când a scris în jurnalul său:

„O persoană nu este ignorantă dacă renunță la ceea ce nu poate păstra pentru a câștiga ceea ce nu poate pierde”. Exact. Nu înseamnă că ești prost, ignorant, ori nebun. Ci dovedește că ți-ai făcut bine calculele.

….

Marius Zarnescu, Associate Pastor at Emmaus International Ministries

https://www.stiricrestine.ro/2017/08/17/goana-dupa-aur/?

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole/goana-dupa-aur/