Închide

Adunarea din Antiohia A. Bremicker

26166405_528164660901519_2122504651006353946_n

Noul Testament relatează despre diverse adunări locale. Cele mai cunoscute sunt cele care au primit o epistolă de inspiraţie divină, de exemplu adunarea din Efes, Colose, Tesalonic, Roma, Corint sau cele şapte adunări din Asia Mică. În legătură cu fiecare adunare avem anumite impresii despre starea lor, care fie ne îndeamnă, fie ne avertizează.

rugaciune

La citirea cărţii Faptele Apostolilor remarcăm o altă adunare, de la care putem învăţa. Este vorba despre adunarea din Antiohia, de unde a pornit Pavel în călătoriile sale misionare. Nu există o epistolă de inspiraţie divină către acei credincioşi, dar din indicaţiile din cartea Faptele Apostolilor deducem că era vorba despre o adunare vie, peste care se odihnea binecuvântarea lui Dumnezeu. Să ne ocupăm acum de aceste indicaţii.

Antiohia în Siria

Cine călătorea în primele decenii ale creştinismului de la Ierusalim, aproximativ 400 km. pe coasta Mării Mediteraneene spre nord, şi apoi se îndrepta spre est, ajungea în Antiohia din Siria, cel de-al treilea oraş ca mărime din împărăţia romană de odinioară şi capitala Siriei. Antiohia a luat fiinţă în anul 300 î.H. şi a fost întemeiată de Seleucos I. Nicator şi a fost numită după tatăl acestuia, Antiochus. În vremea primilor creştini, oraşul număra aproximativ 200.000 de locuitori şi avea o importanţă internaţională ca centru al filozofiei, al medicinei şi al retoricii greceşti. Pe lângă aceasta se desfăşura o intensă activitate de comerţ, care a atras pe lângă greci şi sirieni, şi mulţi iudei. Din păcate, oraşul era cunoscut şi pentru imoralitatea şi stricăciunea sa.

Era acesta locul potrivit pentru una din primele adunări creştine în afara Palestinei? Noi am fi ales probabil alt loc, dar lui Dumnezeu i s-a părut potrivit să ridice o mărturie luminoasă a Adunării lui Dumnezeu tocmai în acest oraş mare, caracterizat de imoralitate şi stricăciune.

Începutul mărturiei

Luca, scriitorul cărţii Faptele Apostolilor, ne dă indicaţii despre începutul mărturiei în Antiohia (Fapte 11:19-30 ). Ne amintim că, după omorârea cu pietre a lui Ştefan, a urmat o prigoană foarte dură şi mulţi iudei credincioşi au fost risipiţi. Unii dintre ei au ajuns în Antiohia şi au vestit acolo Evanghelia – la început numai iudeilor care locuiau acolo. Dar ulterior, câţiva au avut curajul să le spună vestea despre Isus Hristos şi grecilor, care locuiau în apropierea lor. Domnul a dat binecuvântarea Sa asupra predicii „şi un mare număr au crezut şi s-au întors la Domnul“.

Relatarea din Biblie este foarte sumară, dar fără îndoială este bine să ne aducem aminte ce impresie a făcut vestirea Evangheliei în acest oraş. Locuitorii din Antiohia îi cunoşteau pe concetăţenii lor iudei şi probabil şi unele lucruri din religia lor. Dar ce efect mare a avut în acest oraş fără scrupule Evanghelia! Cei care vorbeau despre un singur lucru: despre Isus Hristos, Domnul şi Mântuitorul lor, erau nişte fugari fără nume, şi nu vorbitori învăţaţi şi buni oratori. Aceasta a făcut impresie, încât mulţi au crezut ceea ce li s-a spus şi s-au întors la Dumnezeu. Astfel a luat fiinţă în acest oraş o adunare vie, care creştea.

Vestea despre lucrarea Domnului şi despre adunarea formată a ajuns la urechile adunării din Ierusalim. A fost ales un bărbat cu numele Barnaba, să viziteze credincioşii din Antiohia pentru a vedea ce lucrare începuse Domnul acolo. Barnaba avea premisele necesare pentru o astfel de lucrare. El era un levit, un cipriot din naştere, deci crescuse în străinătatea greacă, iar din punct de vedere spiritual citim despre el: „Era un om bun şi plin de Duhul Sfânt şi de credinţă“. Când a văzut ce se petrecuse în Antiohia, s-a bucurat din inimă şi i-a îndemnat pe credincioşi „să rămână cu hotărâre de inimă la Domnul“. Dar nu numai atât. Sosirea lui Barnaba a adus lucrării de vestire a Evangheliei un nou avânt. Luca ne spune că „o mare mulţime a fost adăugată la Domnul“. Adunarea a crescut deci mai departe.

Barnaba a recunoscut că o adunare în dezvoltare nu poate trăi numai din vestirea Evangheliei, ci are nevoie şi de învăţătura sănătoasă. Şi-a adus aminte de prietenul său Saul (mai târziu Pavel), care a primit o capacitate deosebită de învăţare de la Domnul. S-a decis repede şi a pornit spre Tars, aproximativ 200 km. pe uscat, pentru a-l aduce la Antiohia. Împreună i-au învăţat pe credincioşi; pentru început au rămas acolo un an de zile. Urmarea acestui fapt ne este descrisă ulterior în două capitole: „Dar Cuvântul lui Dumnezeu creştea şi se înmulţea… Şi erau unii profeţi şi învăţători în Antiohia, în adunarea care era acolo“ (Fapte 12:24 13:1 ).

Caracteristici ale adunării din Antiohia

Din istoria formării acestei adunări se deduc primele două caracteristici importante ale unei adunări locale, care sunt neapărat necesare pentru o dezvoltare sănătoasă:

  1. Implicare evanghelistică (misionară);
  2. învăţătură sănătoasă despre adevăr pentru credincioşi.

Ambele existau în Antiohia. Râvna lor în vestirea Evangheliei era exemplară. Deja înainte ca Barnaba să vină la ei, au vestit vestea despre Isus Hristos şi altora, iar când Barnaba i-a sprijinit, au venit alţi oameni la credinţa vie. Adunarea a crescut. S-au adăugat oameni. Ce tensiune trebuie să fi fost în acea adunare de a vedea pe cine a mai adăugat Domnul! Dar nu numai atât. Credincioşii au recunoscut necesitatea învăţăturii sănătoase. Saul şi Barnaba i-au învăţat un an de zile, iar când cei doi s-au întors la Ierusalim, au fost în mijlocul credincioşilor din Antiohia bărbaţi care puteau exercita atât slujba de profet, cât şi de învăţător.

Dacă ne privim noi astăzi în imaginea adunării tinere din Antiohia, mulţi dintre noi vom deveni trişti. Unde este implicarea evanghelistică de a duce mai departe vestea despre cruce oamenilor pierduţi? Cum stau lucrurile cu mărturia noastră personală? Cum stau lucrurile cu activităţile noastre de evanghelizare? Cum stau lucrurile cu susţinerea lucrării misionare în alte ţări? Ne mirăm că adesea, de ani de zile, nu mai vin oameni în adunare? A ne scuza prin faptul că nu mai trăim în primii ani ai creştinismului, este cam simplu. Exemplul credincioşilor din Antiohia să ne facă tuturor curaj să începem din nou să spunem oamenilor vestea bună. Desigur, nu vrem să trecem cu vederea faptul că şi astăzi sunt încă mulţi fraţi care se implică pentru răspândirea Evangheliei. Ne putem bucura cu toată inima de aceştia şi să ne lăsăm impulsionaţi, dacă noi înşine probabil am neglijat această lucrare.

Cum stau lucrurile cu slujba de învăţător şi de profet? Şi aici putem recunoaşte cu mulţumire că Domnul dă Adunării Sale şi astăzi aceste daruri. Totuşi, putem recunoaşte unele comportamente greşite. Care este cauza pentru care mulţi credincioşi duc lipsă de un fundament al învăţăturii, încât rămân deschişi la învăţături noi şi străine? Unde este slujba de profet, care Îl face pe Domnul mare pentru inimile noastre şi să ardă pentru El? Încă o dată: noi suntem mulţumitori pentru tot ceea ce ne dă El în adunarea locală, dar totuşi recunoaştem că stăm cu mult în spatele exemplului acelor creştini de la început.

O a treia caracteristică a unei adunări locale sănătoase o deducem tot pe baza exemplului fraţilor din Antiohia. Credincioşii de acolo se rugau. Barnaba şi Saul urmau să fie trimişi într-o slujbă specială. Se pare că fraţii din Antiohia au căutat la această întrebare claritate înaintea Domnului şi de aceea s-au plecat în rugăciune comună. După ce Domnul le-a arătat calea pe care trebuiau să meargă cei doi, fraţii şi-au pus mâinile peste ei (adică s-au identificat cu ei) şi le-au dat drumul (Fapte 13:2, 3 ).

O adunare locală sănătoasă va fi mereu în rugăciune. Un frate a spus odată foarte bine: pulsul unei adunări poate fi măsurat la ora de rugăciune. Câte nevoi sunt într-o adunare locală şi în lucrarea Domnului! Cât motiv avem să aducem împreună înaintea Domnului nevoile multiple din vremea noastră, pentru a recunoaşte calea Domnului! Rugăciunea personală este fără îndoială de mare importanţă, dar în legătură cu rugăciunea comună ca şi adunare stă o binecuvântare şi o promisiune deosebită. Să învăţăm şi în această privinţă de la credincioşii din Antiohia!

A patra caracteristică o găsim în slujba din interiorul adunării locale prezentată tot în exemplul celor din Antiohia (Fapte 13:2 ). Nu ni se spune în amănunt în ce consta, doar că era o slujbă pentru Domnul. Fiecare slujbă după voia lui Dumnezeu este pentru El, fie că este pentru credincioşi, fie pentru necredincioşi. Fără îndoială, în fiecare adunare locală sunt o mulţime de slujbe, care trebuie făcute. Pentru aceasta nu trebuie să ne gândim numai, şi poate nici măcar în primul rând, la slujba din Cuvânt, ci slujba pentru Domnul poate consta în nevoi foarte practice, pe care nu trebuie să le enumerăm detaliat aici. Fiecare se poate lăsa folosit de Domnul în acest mod; de aceea să ne lăsăm încurajaţi de comportamentul acestor tineri credincioşi să ne punem tot mai mult la dispoziţia Domnului nostru.

Dificultăţi în Antiohia

Adunarea tânără din Antiohia nu a rămas scutită de greutăţi. Aşa a fost odinioară, aşa este şi astăzi. Dar şi aici putem să învăţăm ceva. Prima problemă a apărut în Fapte 15 . Au venit din Iuda la Antiohia nişte bărbaţi care au învăţat că credincioşii pot fi salvaţi doar atunci când se lasă circumcişi. Această întrebare a iscat discuţii, în care atât Pavel, cât şi Barnaba au luat o poziţie hotărâtă faţă de aceşti ispititori. Dar o unitate nu s-a putut obţine. Ce era acum de făcut? Urmau să se despartă în ceartă? Nu, ci s-a decis să se ceară sfat de la apostolii şi bătrânii din Ierusalim. Pavel şi Barnaba au fost trimişi împreună cu alţii, pentru a prezenta problema adunării din Ierusalim. Acolo, problema a fost cercetată şi după o cugetare adâncă asupra ei a fost trimisă o epistolă la Antiohia, care conţinea un răspuns decisiv. Împreună cu câţiva fraţi din Ierusalim, fraţii din Antiohia s-au întors, pentru a citi adunării epistola. Care a fost reacţia? Cuvântul lui Dumnezeu relatează foarte simplu: „Şi, după ce au citit-o, s-au bucurat pentru mângâiere“ (Fapte 15:31 ).

Problema celor din Antiohia nu este problema noastră astăzi. Dar din comportamentul acestor credincioşi putem totuşi învăţa că ei s-au simţit uniţi cu adunarea din Ierusalim şi nu s-au privit ca adunare izolată şi independentă, care putea reglementa singură această problemă. Ei au primit cu bucurie epistola ca un ajutor al fraţilor lor din Ierusalim şi nu au început din nou cu discuţii lungi. Cuvântul lui Dumnezeu nu cunoaşte nici astăzi, în secolul al XXI-lea, adunări locale independente, autonome. Acestea, conform învăţăturii din Noul Testament, sunt legate unele de altele şi pot să se ajute reciproc, fără ca acest ajutor să fie privit ca o intervenţie din afară.

O cu totul altă problemă ne este descrisă la sfârşitul capitolului 15 din Faptele Apostolilor. Pavel şi Barnaba au dorit din nou să plece în călătorie. Dar a existat din păcate o diferenţă de păreri între aceşti doi slujitori deosebiţi ai Domnului. Barnaba dorea să-l ia împreună cu ei pe nepotul său Ioan Marcu, care îi părăsise în prima lor călătorie misionară. Pavel considera că acel tânăr nu era potrivit pentru lucrare. Cei doi nu s-au putut pune de acord, şi astfel drumurile lor s-au despărţit. Barnaba l-a luat pe Ioan Marcu, în timp ce Pavel l-a luat pe Sila ca şi însoţitor de călătorie.

Cum s-au comportat fraţii din adunarea locală? Nu citim nimic că ar fi intervenit în diferenţa de păreri a celor doi. Au simţit că aceasta era o problemă între Domnul şi slujitorii Săi? Este remarcabil că la sfârşitul fragmentului citim: „Pavel, alegând pe Sila, a plecat, încredinţat de fraţi harului lui Dumnezeu“ (versetul 40). Despre Barnaba nu se spune acest lucru. Nu cunoaştem amănuntele, dar recunoaştem că Pavel şi Sila au pornit în călătorie de comun acord cu adunarea locală din Antiohia. Slujitorul este răspunzător înaintea Domnului, dar caută acordul fraţilor, de unde îşi face slujba: să învăţăm acest principiu din acest exemplu.

Primii creştini

Cu siguranţă, cei din Antiohia nu au fost primii creştini credincioşi. Dar despre ei se dă mărturia că „ucenicii au fost numiţi creştini pentru întâia dată în Antiohia“ (Fapte 11:26 ). Se pare că oamenii din vremea lor le-au dat acest nume. Nu vrem să speculăm care ar fi motivele, dar un lucru pare să fie foarte clar: ei au primit acest nume, pentru că s-au recunoscut de partea lui Hristos şi pentru că se putea vedea ceva din El în ei. Astăzi se numesc mulţi oameni creştini, fără să fi avut o întâlnire personală cu El. A te numi creştin nu este astăzi ceva deosebit. Dar cu siguranţă, a-L arăta zilnic pe Hristos în viaţa de zi cu zi este ceva deosebit. Aceasta este o provocare zilnică. Văd oamenii în noi, în mine şi în tine, ce înseamnă să aparţii lui Hristos? Să nu evităm această întrebare. La ucenicii, care L-au însoţit pe Domnul Isus pe acest pământ, se putea vedea „că au fost cu Isus“. Comportamentul lor este exemplar pentru noi astăzi.

În încheiere vrem să reţinem că putem învăţa multe de la credincioşii din acea adunare tânără. Dumnezeu îi pune înaintea noastră ca un exemplu încurajator, ca şi noi să ne comportăm aşa.

http://comori.org/adunarea-biserica/adunarea-din-antiohia/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/biserica/adunarea-din-antiohia/

Adunarea astăzi…Michael Hardt 

download

1 Ce înseamnă cuvântul „adunare“ sau „biserică“? Cuvântul grecesc „ekklesia“, care se traduce prin biserică sau adunare, înseamnă „chemat afară“. Adunarea (Biserica) nu are nimic a face cu această lume. Ea aparţine cerului. Ea a fost chemată afară din această lume şi aparţine lui Hristos.

2 Ce este Adunarea? Cuvântul lui Dumnezeu cunoaşte numai o Adunare (Biserică). Ea este formată din toţi creştinii credincioşi, care au ascultat Evanghelia mântuirii lor şi au crezut (Efeseni 1.13). Ei au fost uniţi într-un Trup, dar nu prin apartenenţa la o anumită organizaţie, ci prin Duhul Sfânt (Fapte 2.47; 1 Corinteni 12.13; Efeseni 1.23).

3 De când există Adunarea? Adunarea există de la Rusalii (50 de zile după învierea Domnului) (Fapte 2).

– De ce nu a existat mai devreme? Adunarea nu putea lua fiinţă mai devreme, pentru că mai întâi trebuia să moară Hristos, să învie şi să fie proslăvit, pentru ca apoi să poată veni Duhul Sfânt pe pământ (Ioan 37-39). În Matei 16, Adunarea încă nu exista; ea urma să fie formată: „Pe această stâncă voi zidi Adunarea Mea“ (versetul 18).

– De ce nu s-a format mai târziu? Unii au gândit că Adunarea s-a format abia mai târziu, pentru că în ziua Rusaliilor erau prezenţi în sala de sus din Ierusalim numai iudei. Credincioşii dintre naţiuni au fost adăugaţi abia mai târziu (Fapte 10; 11). Dar începutul Adunării a fost la Rusalii în Fapte 2, pentru că la sfârşitul capitolului citim că „Domnul adăuga zilnic la Adunare pe cei care trebuiau să fie mântuiţi“. Astfel, Adunarea exista deja.

4 A fost cunoscută Adunarea în Vechiul Testament? Nu. Taina lui Hristos şi a Adunării Sale nu a fost odinioară cunoscută (Efeseni 3.4, 5). Apostolul Pavel a avut sarcina să vestească acest adevăr (Efeseni 3.2, 7, 8). Vechiul Testament conţine desigur imagini despre Adunare (de exemplu Eva, Rebeca), dar nimeni n-a putut recunoaşte în aceste imagini adevărul despre Adunare fără lumina Noului Testament.

5 Cine aparţine astăzi de Adunare? Toţi cei care au crezut Evanghelia mântuirii lor şi astfel au fost adăugaţi la acest unic Trup (Efeseni 1.13; 1 Corinteni 12.13), deci cei care s-au întors la Domnul Isus Hristos, fie că sunt persoane din poporul Israel sau dintre naţiuni.

6 Cum poţi deveni un mădular al Trupului lui Hristos? Pentru aceasta nu trebuie făcut nimic. Cine crede Evanghelia este deja un mădular al „Adunării Dumnezeului celui viu“, a unicii Adunări (sau Biserici) care se găseşte în Noul Testament. Nu este necesar să devii mai întâi membru al unei oarecare organizaţii sau biserici. Fiecare credincios adevărat este şi rămâne un mădular al Trupului lui Hristos (1 Corinteni 12.12, 13).

7 De ce foloseşte Noul Testament imagini pentru Adunare? Cum aţi explica unui pigmeu din pădurea tropicală ce este un avion, dacă el n-a văzut niciodată un avion? Fără îndoială, aţi folosi imagini, de exemplu că un avion arată ca o pasăre foarte mare, dar că este construit din metal şi că el nu poate ateriza pe copaci, că bea benzină în loc de apă etc. Astfel, pigmeul şi-ar face o impresie despre ce este un avion. Dumnezeu foloseşte în mod asemănător imagini cu care noi suntem obişnuiţi (trup, mireasă, casă), pentru a ne explica ce este Adunarea.

8 Ce înseamnă când Adunarea este descrisă ca şi:

  1. a) Trup al lui Hristos?Când Dumnezeu vorbeşte despre faptul că Adunarea este un trup sau un corp, atunci aceasta înseamnă conform 1 Corinteni 12 că:

– toţi suntem diferiţi, aşa cum mădularele corpului nostru sunt diferite şi au diferite funcţii;

– există o unitate, aşa cum mădularele corpului nostru formează o unitate, un tot;

– Hristos este Capul Adunării (a se vedea întrebarea 3.10). Aceasta este realitatea cea mai importantă.

  1. b) Casă a lui Dumnezeu?Într-o casă totul trebuie să fie organizat cum vrea stăpînul casei. Aşa este şi în Casa lui Dumnezeu:

– Acolo există o ordine divină, care trebuie să fie respectată (1 Timotei 3.15);

– Acolo se descoperă slava Stăpânului casei şi El este onorat (Psalm 26.8);

– Acolo totul trebuie să fie sfânt (Psalm 93.5).
Citatele mai sus-numite din psalmi se referă desigur la Templul lui Dumnezeu în Vechiul Testament. Dar ele arată că onoarea, slava şi sfinţenia aparţin Casei lui Dumnezeu. Adunarea este astăzi locuinţa lui Dumnezeu (Efeseni 2.19-22).

  1. c) Mireasă a lui Hristos? Imaginea miresei este în legătură cu simpatia şi cu o relaţie strânsă şi indisolubilă (Geneza 2.24). Ea ne arată că există o relaţie de dragoste între Hristos şi Adunare (Efeseni 5.25). Simpatia Adunării trebuie să fie neîmpărţită – numai pentru Hristos (2 Corinteni 11.2). Mireasa are o singură dorinţă mare: venirea Mirelui! „Vino, Doamne Isuse!“ (Apocalipsa 22.17, 22).

9 La ce ne referim când vorbim despre adunarea din…? Trebuie să înţelegem că Adunarea lui Dumnezeu poate fi văzută în aspectul ei global (Efeseni 1.22, 23) sau în aspectul ei local (1 Corinteni 12.27). Adunarea lui Dumnezeu dintr-un anumit loc (= aspect local) este expresia Adunării lui Dumnezeu ca întreg (= aspect global).

Adunarea lui Dumnezeu dintr-o localitate (de exemplu, din Antiohia) consta din toţi credincioşii din Antiohia. Ea era deci o parte componentă din Adunarea lui Dumnezeu (a se vedea întrebarea 2)

Odinioară, în vremea Noului Testament, acest lucru era uşor de recunoscut, deoarece toţi se strângeau după acelaşi principiu. Când deveneau prea numeroşi pentru a se strânge în acelaşi loc, se strângeau în diverse locuri în case, dar făceau acest lucru în părtăşie unii cu alţii. Numai ei erau recunoscuţi ca creştini şi niciun necredincios nu îndrăznea să li se alăture (Fapte 5.13).

Astăzi, totul este puţin mai complicat. Totuşi, principiile lui Dumnezeu sunt întotdeauna aplicabile. Oamenii au întemeiat biserici, adunări, organizaţii, secte etc., introducând principiul apartenenţei (o altă apartenenţă decât aceea de a fi un mădular al Trupului lui Hristos). Cum putem vedea sau arăta astăzi Adunarea lui Dumnezeu dintr-un loc? Doar prin faptul că ne strângem împreună cu toţi aceia care au aceeaşi dorinţă, numai pe baza Bibliei. Dar trebuie să fim conştienţi că cei care se strâng tocmai acum nu sunt neapărat întreaga Adunare din acel loc.

10 Ce înseamnă a fi strâns pentru Numele Domnului Isus? Un creştin doreşte în principiu să facă totul în Numele Domnului, chiar şi acţiunile ca a mânca şi a bea (Coloseni 3.17). Dar dacă credincioşii doresc să se adune în Numele Său (Matei 18.20), Domnul trebuie să fie punctul central al strângerii laolaltă. El trebuie să aibă conducerea şi să stea în centrul atenţiei. Poţi fi strâns în Numele Domnului numai dacă recunoşti autoritatea Sa. Pe scurt:

– „unde“ – un loc ales de Dumnezeu (Deuteronom 12);

– „doi sau trei“ – un număr minim stabilit de Dumnezeu pentru o mărturie pentru Hristos;

– „sunt adunaţi“: puterea divină (adunaţi prin Duhul Sfânt);

– „adunaţi“: o unitate divină;

– „pentru Numele Meu“: Numele divin al Domnului Isus Hristos, care ne strânge;

– „acolo, Eu sunt“: prezenţa unei Persoane divine, Hristos;

– „în mijlocul lor“: centrul divin.

Rezumând, putem spune: pentru a ne strânge conform versetului din Matei 18.20, trebuie ca:

– Domnul să fie punctul central al strângerii laolaltă;

– trupul lui Hristos să fie temelia;

– autoritatea Domnului să fie recunoscută prin separarea de rău.

11 Ce este o strângere laolaltă ca Adunare? O strângere laolaltă este atunci când toată Adunarea se strânge într-un loc (1 Corinteni 14.23), şi anume ca Adunare (1 Corinteni 11.18). Când noi spunem întreaga Adunare, atunci aceasta se referă desigur la aceia care sunt pregătiţi şi în stare să facă aceasta. Noul Testament ne indică cel puţin trei scopuri sau tipuri de astfel de strângeri laolaltă:

– pentru frângerea pâinii (Fapte 20.7; 1 Corinteni 11.23-26);
– pentru rugăciune (Fapte 12.5, 12 şi Matei 18.19, 20);
– pentru zidire (1 Corinteni 14.5, 12, 22-25).

12 Cine conduce strângerile laolaltă? Este aceasta lucrarea unui pastor? Sau a unui diacon? Când credincioşii sunt strânşi pentru Numele Domnului (Matei 18.20), Hristos trebuie să fie punctul central (a se vedea întrebarea 10). El conduce totul. Nu este o strângere laolaltă condusă de unul sau mai mulţi oameni. Hristos are autoritatea, iar Duhul Sfânt conduce cum vrea el (1 Corinteni 12.4-6, 11). Astfel, fiecare frate (deoarece surorile tac în adunare; 1 Corinteni 14.34) trebuie să fie gata să se lase folosit de Duhul. El îşi îndeplineşte lucrarea sa, propunând o cântare, rugându-se cu voce tare sau vorbind pentru zidirea celorlalţi (1 Corinteni 14.26-33).

13 Cine ar trebui să facă „slujirea Cuvântului“? „Slujirea Cuvântului“ (Fapte 6.4) se referă la predicarea şi învăţarea Cuvântului lui Dumnezeu, adică povăţuirea credincioşilor. Slujirea Cuvântului ar trebui să fie făcută de cei care au primit un dar pentru aceasta (învăţători şi păstori; 1 Corinteni 12; Romani 12), respectiv au fost daţi Adunării ca dar (Efeseni 4). Această slujbă poate avea şi un caracter profetic, adică este un Cuvânt de la Dumnezeu, rostit la timpul potrivit, care atinge inimile şi conştiinţele ascultătorilor.

Cuvântul lui Dumnezeu nu cunoaşte adunări (biserici), în care o persoană, cum ar fi un „pastor“, realizează slujirea Cuvântului. Şi în Antiohia erau mai mulţi „profeţi şi învăţători“ (Fapte 13.1). Pavel le spune corintenilor: „Când vă strângeţi, fiecare dintre voi are un psalm, are o învăţătură… toate să fie făcute spre zidire“ (1 Corinteni 14.26). Totul trebuie făcut cu dragoste şi în teamă sfântă, care aduc cu sine prezenţa lui Dumnezeu.

14 Care este deosebirea dintre daruri şi slujbe? Darurile sunt capacităţi spirituale, de exemplu darul de învăţător sau de evanghelist. Slujbele se referă la activităţile slujitorilor (diaconilor) şi ale bătrânilor, care sunt numiţi întotdeauna la plural.

Darurile sunt pentru întregul Trup al lui Hristos (Efeseni 4.11, 12). Astfel, un învăţător îi poate învăţa, de exemplu, pe credincioşii din alte oraşe sau ţări. Dar slujbele se referă la un anumit loc: „bătrâni în fiecare cetate“ (Tit 1.5) şi: „Îi îndemn pe bătrânii care sunt între voi… păstoriţi turma lui Dumnezeu care este între voi“ (1 Petru 5.1, 2).

15 De ce nu mai este astăzi corect să se aleagă bătrâni? În Noul Testament, bătrânii au fost aleşi întotdeauna de apostoli (Fapte 14.23) sau de unii care au avut o însărcinare specială în acest sens de la apostoli (Tit 1.5). Astăzi nu mai avem apostoli (pentru că aceştia trebuiau să-L fi văzut pe Domnul; Fapte 1.21, 22 şi 9.3-6 în legătură cu 1 Corinteni 15.8). De aceea nici nu mai sunt persoane împuternicite de apostoli, care ar putea rândui bătrâni.

Dar mai există bărbaţi care au caracteristicile sau calificările unui bătrân (1 Timotei 3.1-7). Astfel de oameni, care îndeplinesc aceste condiţii, pot şi astăzi să exercite lucrările unui bătrân (1 Petru 5.2; Fapte 20.28).

16 Ce fel de daruri sunt amintite în Noul Testament?
În Efeseni 4 sunt numite cinci daruri importante, date de Hristos:

1) Apostoli – bărbaţi care L-au văzut pe Domnul (Fapte 1.22; 9.4, 5) şi care aveau o autoritate deosebită, lucrând ca şi trimişi ai Domnului.

2) Profeţi – bărbaţi care profeţeau (adică spuneau poporului, şi anume credincioşilor, Cuvântul lui Dumnezeu). Înainte ca Noul Testament să fie complet, profeţii au avut descoperiri (Efeseni 3.5). Astăzi, Biblia este completă, de aceea nu mai există descoperiri. Totuşi, există şi astăzi o slujbă profetică: ea constă în adresarea unui cuvânt de la Dumnezeu, ales exact pentru acel moment, către cei credincioşi, pentru a-i îmbărbăta (1 Corinteni 14). Dar un astfel de cuvânt se bazează pe Biblie şi astfel nu este o nouă descoperire. Au fost şi femei care au profeţit (Fapte 21.9), dar în domeniul lor de activitate şi, desigur, nu în Adunare (1 Corinteni 14.34).

3) Evanghelişti – aceştia aduc păcătoşilor Evanghelia şi indică spre Domnul şi spre Adunare. Un exemplu bun este Filip, evanghelistul (Fapte 21.8), şi activitatea sa în Fapte 8.

4) Păstori – aceştia se interesează de fiecare persoană în parte, aşa cum un păstor se îngrijeşte de oile sale. Cuvântul „pastor“ înseamnă păstor. Astăzi, mulţi înţeleg prin acesta un fel de persoană care face totul. Dar nu aceasta este lucrarea păstorului, aşa cum este descrisă în Biblie.

5) Învăţători – aceştia au capacitatea să explice adevărul Cuvântului lui Dumnezeu, încât inimile ascultătorilor să se încălzească şi să „ardă“ pentru adevăr, care este Persoana Domnului Isus (Luca 24.27, 32). Mai există şi alte daruri pe lângă acestea (1 Corinteni 12 şi Romani 12). Să avem în vedere faptul că niciunul din aceste locuri din Scriptură nu conţine o listă completă a tuturor darurilor.

17 Darul semnelor şi al minunilor

  1. a)Ce însemnătate a avut acesta în timpul de început? De ce a dat Dumnezeu darul minunilor? Pentru evanghelizare? Pentru spectacole emoţionale? Sau pentru a alina durerile credincioşilor? Pentru niciuna din aceste situaţii.

Dumnezeu a dat darul semnelor, pentru a arăta clar că El a creat un început nou. Timpul Legii trecuse. Dumnezeu formase Adunarea prin Duhul Sfânt. De aceea, în ziua Rusaliilor (în ziua în care a început Adunarea; a se vedea întrebarea 3), El a dat ucenicilor abilitatea de a vorbi în limbi străine, care puteau fi înţelese de oamenii prezenţi acolo. Cine ar putea tăgădui că aceasta a fost o lucrare a lui Dumnezeu?

De asemenea ar trebui să avem în vedere faptul că limbile au fost un semn pentru iudei (1 Corinteni 14.21). Câteodată au avut loc vindecări (de exemplu Fapte 3), dar nu pentru a alina suferinţele credincioşilor, ci pentru a le da necredincioşilor un semn (Fapte 4.16, 30 şi Evrei 2.4).

  1. b)Ce însemnătate are el astăzi? Darul minunilor şi al semnelor a fost pentru început (Evrei 2.3, 4). În exterior, acest dar a fost o dovadă vizibilă că Adunarea este o lucrare a lui Dumnezeu, ceva complet nou, un început nou.

Desigur, Dumnezeu poate face şi astăzi minuni, şi El chiar face. Dar aceasta este cu totul altceva decât darul semnelor.

La ce se referă „limbile“? Permiteţi-mi să întreb: cunoaşteţi vreo persoană care să poată vorbi într-o limbă străină, pe care nu a învăţat-o niciodată (pentru că tocmai aceasta s-a întâmplat în Fapte 2)? Acolo unde oamenii „vorbesc în limbi“, întreb:

– respectă „regulile jocului“ (1 Corinteni 14)?

– se traduce orice afirmaţie (1 Corinteni 14.13, 27)?

– se folosesc „limbile“ ca semn pentru cei necredincioşi (1 Corinteni 14.22)?

– tac femeile în adunare (1 Corinteni 14.34)?
Dacă Dumnezeu dă un dar (descris în Noul Testament), atunci să recunoaştem acel dar. Dar să ne ferim de înşelătorii, de daruri false, neexercitate în mod biblic, chiar dacă acestea sunt lăudate ca fiind „daruri“.

18 Ce înseamnă „ruina (sau decăderea) Adunării“? Această expresie înseamnă că astăzi lucrurile sunt cu totul altfel, decât aşa cum le-a prevăzut Dumnezeu iniţial: planul lui Dumnezeu nu s-a schimbat şi Adunarea este încă Trupul lui Hristos (Efeseni 4.4), dar omul a eşuat foarte grav în prezentarea practică a acestei singure Adunări. Creştinii sunt împărţiţi astăzi în multe grupe. Mulţi au aderat ca „membri“ ai unei organizaţii bisericeşti, în loc să se comporte ca şi „mădulare“ ale Trupului lui Hristos (a se vedea întrebarea 6). În multe locuri s-a introdus „principiul: un singur pastor“. Pe lângă aceasta, există mult rău în mărturia creştină:

– rău bisericesc, de exemplu secte (Galateni 5.20);

– rău doctrinar (despre Hristos, despre Persoana Sa, despre caracterul Său fără păcat, despre venirea Sa ca Om pe acest pământ, despre trăirea Sa ca Om, despre lucrarea Sa de mântuire, despre vestea mântuirii etc.), apoi tăgăduirea inspiraţiei divine a Bibliei (a se vedea capitolul 8);

– rău moral, care este tolerat în multe organizaţii creştine (1 Corinteni 5: desfrâu, adulter, relaţii intime înainte de căsătorie etc.).

Se pare că ne găsim într-o spirală care duce în jos. Pe lângă aceasta, în multe organizaţii creştine nu se mai practică necesitatea despărţirii de orice rău.

19 Cum se mai poate reprezenta unitatea creştină într-un timp caracterizat de ruină şi dezbinare? A stricat omul totul? Da, dar aceasta nu înseamnă că acum nu mai este posibilă practicarea principiilor biblice. Chiar dacă oamenii au întemeiat organizaţii creştine, totuşi putem face ceea ce spune Biblia: să ne strângem pentru Numele Domnului Isus (Matei 18.20), ştiind că suntem fiecare în parte un mădular al Trupului lui Hristos (1 Corinteni 12.12, 13).

Să ne rugăm, iar Domnul ne va arăta alţi credincioşi, care de asemenea doresc să-L recunoască doar pe El ca Domn şi să asculte de El (2 Timotei 2.22). Să ne strângem cu astfel de credincioşi şi să punem în practică cât mai bine ceea ce ne învaţă Biblia. Aceasta nu înseamnă că se înfiinţează o nouă adunare. Dumnezeu a înfiinţat Adunarea Sa de mult timp, adică în urmă cu 2.000 de ani. Aceasta este suficientă, nu este nevoie de o alta. Noi trebuie doar să recunoaştem astăzi că El a făcut acest lucru şi să ne comportăm corespunzător.

20 Cine trebuie să fie acceptat la frângerea pâinii? Fiecare credincios care nu stă în legătură cu păcatul! De ce fiecare credincios? Foarte simplu: deoarece, în principiu, toate mădularele Trupului lui Hristos au dreptul de a lua parte la frângerea pâinii (1 Corinteni 10.17). Dar ce se întâmplă când păcatul stă ca o piedică pe cale? Cum se poate ajunge atât de departe? Mai ales din trei motive:

– răul moral: de exemplu bărbatul din 1 Corinteni 5 a trebuit să fie dat afară din cauza adulterului, adică el nu se mai putea mişca în cadrul părtăşiei creştine şi nici să mai ia parte la Cina Domnului;

– răul doctrinar: cine nu aduce învăţătura lui Hristos (2 Ioan 9-11), nici măcar nu trebuie admis în casă şi nici salutat; cu atât mai puţin poate mânca Cina Domnului. Şi învăţătura stricată, ceea ce Scriptura numeşte „aluat“ (Galateni 5.9), exclude de la participarea la Cină;

– legătura cu răul (2 Timotei 2.21): cine salută un învăţător fals (2 Ioan 9-11), „se face părtaş cu lucrările lui rele“. Cei care mergeau la templele idolatre din Corint, luau astfel parte (fie că doreau sau nu) la masa demonilor (deşi ei înşişi nu credeau în demoni, 1 Corinteni 10.19-22). A se vedea şi 1 Corinteni 15.33; Apocalipsa 2.14.

21 În ce raport se află adunările una faţă de alta? O adunare locală este o parte din întreaga Adunare a lui Dumnezeu şi o reprezentare a acesteia (1 Corinteni 1.2). De aceea, adunările locale acţionează în armonie unele cu altele, aşa cum şi părţile componente ale corpului omenesc lucrează unele pentru altele şi nu unele împotriva altora. Este clar că Trupul nu constă din adunări, ci din credincioşi – dar fiecare în parte, într-o adunare locală, este mădular al unui singur Trup: „Este un singur Trup“ (Efeseni 4.4); şi este un Cap în cer, Hristos Însuşi. El doreşte să-i conducă pe credincioşi, dar şi adunările, conform gândurilor Sale şi în armonie unii cu alţii.

Adunarea locală este numai expresia şi reprezentarea singurei Adunări a lui Dumnezeu (1 Corinteni 10.17; 12.27, a se vedea şi întrebarea 9).

Dacă o adunare locală ia o decizie, de exemplu acceptarea unui credincios sau disciplinarea acestuia, atunci acea decizie este obligatorie pentru toate adunările. În cer este recunoscută o astfel de decizie: „Orice veţi lega pe pământ va fi legat în cer“ (Matei 18.18).

Pavel spune în repetate rânduri că indicaţiile sale pentru corinteni au valabilitate şi pentru toate celelalte locuri (1 Corinteni 1.2; 4.17; 17; 11.16).

22 Ce este disciplina bisericească (sau disciplina Adunării)? Scopul disciplinei Adunării este reabilitarea (schimbarea gândirii şi întoarcerea) persoanei, care a acţionat într-un mod care nu este în concordanţă cu învăţătura creştină. Tipul de disciplină aplicat depinde de respectivul caz. Există diverse tipuri de disciplină:

– îndreptarea unei persoane, care a căzut într-o greşeală: Galateni 6.1, 2;
– avertizarea şi îndepărtarea de persoane, care umblă în neorânduială: 1 Tesaloniceni 5.14; 2 Tesaloniceni 3.6, 14, 15;
– mustrarea în public: 1 Timotei 5.20; Galateni 2.11-14;
– observarea celor care fac certuri: Tit 3.10, 11; Romani 16.17;
– interzicerea de a vorbi: 1 Timotei 1.3, 4; a se compara cu Tit 1.10, 11;
– tragerea la răspundere în cazul unei greşeli a unei persoane faţă de alta: Matei 18.15;
– excluderea de la orice părtăşie creştină: aceasta este forma cea mai gravă a disciplinei Adunării. Adunarea trebuie să se smerească şi să recunoască faptul că nu poate face altceva decât să lase cazul în mâinile lui Dumnezeu (a se citi 1 Corinteni 5).

23 Ce este o sectă? Cuvântul este folosit cu diverse semnificaţii. Iniţial se referea la o „şcoală“ sau un „partid“, care se baza pe anumite idei ale întemeietorului său. Cu această semnificaţie, apar secte când se elaborează o anumită învăţătură (sau se accentuează peste măsură o anumită învăţătură biblică), iar pentru a putea adera la o astfel de şcoală sau partid, trebuie să accepţi acea învăţătură, respectiv să fii de aceeaşi părere cu conducătorul grupului. Aşa a fost în Corint: acolo a apărut înclinaţia de a alege un învăţător preferat şi de a-l urma (1 Corinteni 1.11-13; 3.3-5). Acolo exista şi pericolul ca duhul de grup, care se năştea din aceasta, să ducă la formarea de secte (a se vedea 1 Corinteni 11.18-19).

În limbajul uzual sunt numite astăzi anumite grupe creştine (câteodată chiar toate) ca secte; în mod normal, de fiecare dată, pe un ton depreciativ (a se vedea Fapte 24.5, 14; 28.22).

Ce determină din punct de vedere biblic ca dintr-o grupă de creştini să se formeze o sectă? În mod principal, două lucruri:

– într-un caz se formează o organizaţie, la care trebuie să aderi, înainte de a putea avea părtăşie creştină cu ceilalţi membri;

– celălalt caz este că celor care doresc să aibă parte de părtăşia creştină le sunt impuse condiţii, dar nu condiţiile biblice pentru curăţire în umblare, învăţătură şi legături, ci condiţii nebiblice (cum ar fi, de exemplu, anumite prescripţii referitoare la îmbrăcăminte sau porunci / interdicţii suplimentare).

24 Ce reprezintă o denominaţiune? Dacă aparţinem unei denominaţiuni (o organizaţie cu nume), să ne gândim la următoarele: creştinii de la început nu au avut un nume. Ei au fost numiţi simplu „creştini“, deoarece fiecare ştia că aveau de-a face cu Hristos, că s-au întors la El şi urmăreau interesele Sale. De ce ar trebui să acceptăm astăzi un nume, dacă Biblia nu ne obligă în acest sens? Să ne mulţumim de a fi simplu mădulare ale Trupului lui Hristos (a se vedea întrebarea 6)! Toate celelalte sunt pur şi simplu o tăgăduire a unităţii Trupului.

25 Cum trebuie să ne comportăm faţă de creştinii, cu care nu mergem pe aceeaşi cale (nu frecventează aceeaşi adunare)? Ei sunt fraţii şi surorile noastre în Hristos. Probabil, nu putem merge pe aceeaşi cale ca ei (adică să frângem pâinea cu ei), dar îi iubim. Cum le arătăm dragostea? Căutând binele lor, rugându-ne pentru ei şi încercând în mod frăţesc să-i ajutăm, să-i îmbărbătăm şi să-i sprijinim să crească în viaţa lor de credinţă.

26 Ce este mai important: exactitatea doctrinală sau devotamentul pentru Hristos? Nu are niciun sens să folosim aceste două lucruri unul împotriva altuia. Avem nevoie de amândouă. Învăţătura fără devotament ar putea fi comparată cu un schelet fără carne. Devotamentul fără învăţătură ar fi ca un corp care nu are un schelet, care să-i ofere stabilitate.

http://www.clickbible.org/intrebari-si-raspunsuri/adunarea-astazi/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/biserica/adunarea-astazimichael-hardt/

53 de biserici au primit autorizație de funcționare din partea guvernului Egiptean

  21-04-2018

O comisie specială înființată pentru a revizui cererile de înregistrare a bisericilor a legalizat statutul a 53 biserici egiptene și a clădirilor aferente, pe 26 februarie 2018.

În 2016, Parlamentul egiptean a votat pentru a elimina restricțiile din perioada otomană privind construcția de biserici. Comitetul creat pentru a examina cererile din mai multe biserici preexistente nu s-a întâlnit până în octombrie 2017 – restricțiile anterioare au făcut înregistrarea atât de dificilă, încât multe congregații nu aveau altă opțiune decât să se închine ilegal în clădiri neautorizate.

Lăudați-L pe Dumnezeu pentru rugăciunile ascultate, anume că guvernul egiptean a acționat în vederea legalizării locașurilor creștine de cult, și mulțumiți-I că, în ianuarie 2018, guvernul a anunțat că creștinilor li se va permite să organizeze întruniri în clădiri fără autorizație, până la recunoașterea lor oficială ca locuri de închinare. Rugați-vă ca legalitatea să fie acordată și miilor de biserici care încă așteaptă autorizațiile și cereți ca, pe termen lung, legea să fie schimbată, astfel încât creștinii egipteni să se poată întâlni liber pentru a se închina fără a fi nevoie de înregistrare.

Sursa: Fondul Barnabas

Alte știri:

Conferința „Flacăra Pasiunii pentru Misiune” la Galați

Simion Ioanăș: A „pune șaua” pe cineva

Boko Haram ține captivă o fată creștină răpită în februarie 2018

Jurnal de Misiune din Madagascar: Biserica din

Antanifotsy – un miracol al lui Dumnezeu

Islamiștii pun la cale un alt „Marawi” în Filipine

 

https://www.stiricrestine.ro/2018/04/21/53-de-biserici-au-primit-autorizatie-de-functionare-din-partea-guvernului-egiptean

https://ardeleanlogos.wordpress.com/biserica/53-de-biserici-au-primit-autorizatie-de-functionare-din-partea-guvernului-egiptean/

16 iulie: Ziua Marii Schisme. Biserica de la Roma se rupe de Biserica Ortodoxă

Marea Schismă este separarea canonică și întreruperea comuniunii liturgice dintre Biserica Romei (acum Biserica Romano-Catolică) și Bisericile patriarhiilor de la Constantinopol, Alexandria, Antiohia și Ierusalim (în prezent, Biserica Ortodoxă). Ruptura definitivă a raporturilor formale a avut loc în anul 1054.
Începând cu secolul al IV-lea, Biserica a acordat un statut special unor episcopi, numiți ulterior patriarhi: episcopul Romei, episcopul Alexandriei și episcopul Antiohiei. Lor li s-au alăturat ulterior episcopul Constantinopolului și episcopul Ierusalimului, confirmați în cadrul Sinodului al IV-lea Ecumenic de la Calcedon din 451. Acești cinci întâistătători alcătuiau Pentarhia.
Cauzele schismei sunt mai multe, întinzându-se pe o lungă perioadă de timp și provenind cu mult înainte de purtătorii de cuvânt ai celor două Biserici (de Răsărit și de Apus) din timpul Marii Schisme, care au fost patriarhul Mihail Cerularie al Constantinopolului și, respectiv, papa Leon al IX-lea.
Primele semne au apărut încă de la Sinodul II Ecumenic, care s-a ținut la Constantinopol în anul 381 d.Hr. Un aspect controversat al acestui sinod a fost dat de Canonul III adoptat atunci, care plasa Constantinopolul ca al doilea scaun episcopal în cinstire între cele tradiționale. Atât Roma, cât și Alexandria au privit acest canon cu suspiciune, ambele Biserici temându-se de un joc de putere din partea Constantinopolului. În timp ce Constantinopolul se baza în solicitarea unei poziții mai înalte pe argumentul că era „Noua Romă”, Episcopul Romei considera că el, ca succesor al Sfântului Petru, primul dintre apostoli, trebuia să aibă întâietate.
Dezbinarea Imperiului Roman a contribuit și ea la dezbinarea din sânul Bisericii. Teodosie cel Mare, care a murit în 395, a fost ultimul împărat care a domnit peste un Imperiu Roman unit; după moartea sa, teritoriul a fost împărțit în două jumătăți, răsăriteană și apuseană, fiecare având propriul împărat. 

La sfârșitul secolului al V-lea, Imperiul Roman de Apus se dezintegrase sub presiunea triburilor germanice, în timp ce Imperiul Roman de Răsărit (bizantin) se bucura de o relativă stabilitate. Astfel, unitatea politică a Imperiului Roman a fost prima care a cedat; în timp, acest fapt și-a pus amprenta și asupra unității religioase.

Cu timpul, pretenția episcopilor Romei de a fi mai mult de cât un „primus inter pares” s-a accentuat, ei începând să intervină în jurisdicțiile altor episcopi, îndeosebi cele din apus, care nu mai aparțineau Imperiului Roman. Ei și-au luat titlul de „Papă”, pentru a sublinia primatul lor în sânul Bisericii; primul episcop al Romei care a folosit acest termen pentru sine a fost Sf. Siricius (384-399).
Faptul că episcopii Romei au devenit și suverani temporali a agravat rivalitatea dintre ei și ceilalți primați din cadrul Pentarhiei. În politica lor de a mări și a consolida stăpânirea temporală asupra unor întinse teritorii din Italia, episcopii Romei au invocat ca argument ideologic așa zisa Donatio Constantini („Donația lui Constantin”), prin care, pretindeau ei, le era dată în directă stăpânire o parte din vechiul imperiu roman. Acest act al lui Constantin cel Mare, inexistent în realitate, a fost acceptat ca document valabil de către papalitate abia în anul 754, fiind folosit de Papa Ștefan al III-lea (752-757) pentru a justifica pretențiile teritoriale și jurisdicționale ale episcopului Romei. Ceva mai târziu, în 756, a avut loc așa-zisa „Donație a lui Pepin”, prin care unele teritorii italiene, inclusiv Ravenna, sunt cedate Papei de către regele francilor Pepin cel Scurt, formând astfel baza pentru constituirea viitoarelor State Papale. De jure, acest act nu avea valoare, teritoriile respective aparținând Imperiului Roman de Răsărit; de facto actul a consfințit pierderea de către bizantini a Exarhatului de Ravenna, sub stăpânirea lor rămânând doar regiunile din sudul peninsulei italiene și, implicit, consolidarea stăpânirii temporale a papilor în centrul Italiei.
În ce privește chestiunile legate de dogmă, unitatea Bisericii a fost mult mai bine menținută în timp, o contribuție esențială având-o Sinoadele Ecumenice. De remarcat faptul că și la ultimul Sinod Ecumenic, ale cărui lucrări s-au desfășurat la Niceea în anul 787, reprezentanții papei Adrian I l-au sprijinit pe patriarhul Constantinopolului, Sf. Tarasie Mărturisitorul, susținând condamnarea iconoclasmului ca fiind o erezie și restabilirea cultului sfintelor icoane.
Un alt eveniment de natură politică, dar care a influențat negativ și unitatea Bisericii, a fost apariția unui nou imperiu creștin – cel carolingian. În anul 797, susținătorii Împărătesei Irina l-au detronat pe Constantin al VI-lea, declarând-o pe Irina unică împărăteasă. Papa Leon al III-lea nu a acceptat să o confirme pe Irina ca împărăteasă (pe motivul că aceasta era femeie); în schimb l-a încoronat la Roma pe regele francilor, Carol cel Mare (Charlemagne), ca împărat roman (25 decembrie 800); a fost momentul în care au apărut două imperii creștine: Imperiul Roman de Răsărit (Bizanțul) și Sfântul Imperiu Roman (transformat mai apoi, în secolul al X-lea, în Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană). Carol cel Mare , în calitatea sa de „Patricius Romanorum”, apoi de „Imperator renovati Imperii Romani” a încercat de mai multe ori să-și subordoneze politica externă a Bisericii de la Roma și chiar să controleze afacerile interne ale Bisericii. Astfel, în anul 794 el a convocat un sinod la Frankfurt pe Main, la care au participat episcopi din regatele controlate de el, precum și clerici din Britania și trimiși ai Papei Adrian I. Acest sinod marchează începuturile înstrăinării creștinismului apusean de predania apostolică și patristică a Ortodoxiei: unele din hotărârile celui de-al șaptelea Sinod Ecumenic sunt respinse (în principal datorită traducerii latinești greșite), iar articolul Filioque este introdus în Simbolul credinței.
În secolul al XI-lea tensiunile existente între Bisericile Răsăritene și cea Apuseană se acutizaseră. În afară de unele interpretări dogmatice diferite, apăruseră dispute jurisdicționale în Balcani, sudul Italiei și Sicilia. În plus, cererea papilor de la Roma de a avea o autoritate mai mare asupra celorlalți patriarhi nu era acceptată de către aceștia, care îl considerau pe episcopul Romei doar ca pe un primus inter pares („primul între egali”). De asemenea, Patriarhul Constantinopolului Mihail Cerularie intrase în dispută cu papa Leon al IX-lea pe tema practicilor diferite dintre cele două Biserici (cea Romană și cea Constantinopolitană), în special utilizarea azimei (pâine nedospită) la euharistie.
Conflictul s-a adâncit și mai mult atunci când Biserica de la Roma a reușit să impună folosirea limbii latine la slujbele religioase printre creștinii normanzi din Sicilia. Mihail a reacționat obligând bisericile latinilor din Constantinopol să treacă la practicile religioase care erau uzitate în Biserica Răsăriteană. În corespondența care a urmat pe această temă între capii celor două Biserici, Papa Leon al IX-lea a evitat să-l numească pe Mihail Cerularie „Patriarh Ecumenic”, iar Mihail i s-a adresat papei Leon cu titulatura de „Frate” în loc de „Tată”. Deși mai târziu Mihail Cerularie a încercat să medieze aceste probleme, Leon nu a vrut să facă nici o concesie în această privință.
În 1054 papa Leon al IX-lea a trimis o delegație în frunte cu cardinalul Humbert de Silva Candida (care mai era însoțit de cancelarul papal Frederic de Lotharingia și de arhiepiscopul Petru de Amalfi) la Constantinopol pentru a se confrunta în mod oficial cu patriarhul Mihail. Sosind la Constantinopol în aprilie 1054, delegații papei s-au simțit jigniți de primirea care li s-a făcut și au părăsit brusc palatul patriarhal, lăsând doar o scrisoare a papei către Mihail Cerularie, scrisoare al cărei conținut l-a umplut de mânie pe acesta. Apoi, Mihail a găsit sigiliile scrisorii ca fiind falsificate și acest fapt l-a motivat să nu mai ia în considerare nici scrisoarea, nici delegația papală.
Refuzul patriarhului Mihail de a mai discuta cu delegația papală a dus la măsuri extreme. La 16 iulie 1054, cardinalul Humbert a depus o scrisoare de excomunicare pe altarul bisericii Sfânta Sofia din Constantinopol, scrisoare pe care el o avea deja pregătită, iar două zile mai târziu delegația papală a plecat în grabă la Roma. Dar cum Papa Leon al IX-lea murise deja pe 16 aprilie, scrisoarea de excomunicare nu era o bulă papală propriu-zisă, deoarece nu era semnată de către un papă. Ca măsură de represalii, patriarhul Mihail Cerularie a convocat la 24 iulie 1054 un sinod chiar în Biserica Sfânta Sofia din Constantinopol, în cadrul căruia a rostit anatema asupra papei Leon al IX-lea, a cardinalului Humbert de Silva Candida și a celorlalți trimiși ai Romei, și a ordonat eliminarea numelui papei din diptice, marcând astfel începutul oficial al Marii Schisme.
Din punct de vedere strict al dreptului canonic se poate obiecta că „Marea Schismă” a reprezentat o excomunicare reciprocă a unor persoane și nu a Bisericilor de Răsărit și de Apus.
În 1964, Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului Atenagora I s-a întâlnit cu Papa Paul al VI-lea, la Ierusalim. Această întâlnire a dus la ridicarea reciprocă a bulelor de excomunicare care au dus la Marea Schismă din 1054. A fost un pas semnificativ spre restaurarea comuniunii dintre Biserica apuseană și cele răsăritene, urmând apoi Declarația Comună Catolică-Ortodoxă din 1965, care a fost citită public la 7 decembrie 1965, simultan la o ședință publică la Conciliul Vatican II în Roma și într-o ceremonie specială la Constantinopol (Istanbul). Declarația nu a încheiat schisma, dar a arătat dorința de reconciliere dintre cele două biserici.
Urmașul lui Atenagora I, Dimitrie I al Constantinopolului a primit vizita Papei Ioan Paul al II-lea (30 noiembrie 1979), împreună cu care a proclamat stabilirea dialogului oficial între Biserica Ortodoxă și Biserica Romano-Catolică. De asemenea, în 1987 Dimitrie I a călătorit la Roma, unde a fost primit de Papa Ioan Paul al II-lea. Într-o ceremonie solemnă oficiată în Basilica Sf. Petru din Roma, cei doi înalți ierarhi au recitat în limba greacă Crezul Niceo-Constantinopolitan, în varianta sa originală, fără adaosul Filioque.
În mai 1999, Ioan Paul al II-lea a fost primul papă care, după Marea Schismă, a vizitat o țară ortodoxă: România. Întâmpinându-l, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Teoctist, a declarat: „Al doilea mileniu de istorie creștină a început cu o vătămare dureroasă a unității Bisericii, dar sfârșitul acestui mileniu a văzut un angajament real pentru restaurarea unității creștine”. În declarația comună a Papei Ioan Paul al II-lea și a Patriarhului Teoctist, dată publicității la Vatican, se specifica: „Biserica Ortodoxă Română, centru de întâlnire și de schimburi între tradițiile bogate slave și bizantine ale Răsăritului, și Biserica Romei, care, în componența sa latină, exprima vocea occidentală a unicei Biserici a lui Hristos, trebuie să contribuie împreună la o misiune care caracterizează cel de al treilea mileniu. După expresia tradițională și așa de frumoasă, Bisericilor locale le place să se numească Biserici surori. Deschiderea spre această dimensiune înseamnă a colabora pentru a reda Europei etosul său cel mai profund și chipul său autentic uman”.

10 lucruri ciudate care se întâmplă la întâlnirile administrative de la diferite biserici

intalnire - imagine preluată de pe site-ul unseminary.com

Trupuri moarte și gogoși.Acestea sunt două din temele bisericii din cadrul întâlnirilor de comitet (sau întâlnirile administrative) ale unei biserici.

Recent am făcut o sondare pe site-urile de socializare și am întrebat pe oameni dacă au ceva memorabil din cadrul întâlnirilor administrative ale bisericii. Am fost încurajat de câteva răspunsuri care au fost pozitive. Anumite congregații chiar își fac timp să fac din acele întâlniri un timp pentru a trasa o diferență pozitivă.

Dar majoritatea răspunsurilor au fost, ei bine, cam ciudate. Mai jos voi enumera topul celor 10 alegeri din cadrul acestor răspunsuri.

1). Un corp mort în tomberon. Biserica a avut o întâlnire administrativă cu mult prelungită pe tema dacă sau nu să pună lacăt pe tomberonul lor. Nu s-a ajuns la nici o rezoluție. În cadrul săptămânii cineva a aruncat acolo un trup mort. Biserica a votat în unanimitate și imediat să se pună un lacăt. Mă întreb dacă nu cumva un membru, care era pentru lacăt din acea biserică, ar fi pus chiar el trupul ăla acolo…

2). Schimbarea numelui bisericii. Nu am fost surprins că această întâlnire a fost litigioasă. Acest tip de schimbare este emoțională și plină de consecințe. Doar că acest argument împotriva schimbării numelui era unul clasic: ”Cum va știi Isus cine suntem noi atunci când va reveni El dacă noi ne schimbăm numele?”

3). Gogoși. Biserica a avut o întâlnire de două ore în care s-a discutat despre gogoși. Gata, am înțeles. Gogoșile sunt importante.

4). Membrul absent. Cei care au participat la întâlnirea bisericii au votat ca o persoană să slujească în trei poziții diferite. Doar că ea nu a fost prezentă. Aceasta o va învăța să ducă dorul la întâlnirile administrative.

5). Lamele de la mașina de tuns iarbă.
 Biserica a avut o întâlnire administrativă de mai multe ore cu privire la ce fel de lame să se cumpere la mașina de tuns iarbă. Acum asta e ceva prostesc. Ar trebui să vă zbateți cu privire la cumpărarea de mașini de tuns iarbă, nu la ce lamă o să se pună la ele.

6). Fiul pastorului. Biserica a avut o discuție  litigioasă de trei ore, în mare parte împotriva pastorului. Spre finalul întâlnirii, pastorul s-a uitat sus la balcon să vadă dacă fiul său adolescent se furișase acolo ca să asculte. Of. Doar of.

7). Gogoși… repriză. Această întâlnire a fost o altă discuție litigioasă cu privire la gogoși. Problema acum era dacă oamenii pot mânca sau nu gogoșile în sala de slujba de închinare. Sunt sigur că s-a schimbat și un articol de statut după această întâlnire.

8). Timp record pentru o întâlnire administrativă. Biserica cu pricina a început întâlnirea la ora 19 și a luat o pauză la miezul nopții ca să se rezume în seara următoare. Punctul de dispută a fost tipul de roți care să fie pus la mașina de transport a bisericii, standard sau cromate. Noi înțelegem cu toți de ce e nevoie de mai mult de șase ore să te lupți cu privire la această chestiune vitală.

9). Sora care nu primește respect. Biserica a votat contra unei femei căreia i s-a dat o poziție de slujire voluntară în cadrul bisericii. Doar că ei au votat ulterior pe un bărbat în această poziție pe prezumția că femeia înfrântă ar fi putut face singură toată lucrarea. Mă întreb dacă ea a acceptat.

10). Votul de închidere se închide. Congregația a avut o întâlnire administrativă doar pentru scopul de a vota închiderea bisericii. Datorită lipsei de interes, nu s-au prezentat destui membrii ca să se întrunească cvorumul. Nu am nici un cuvânt.

Au mai fost multe alte subiecte transmise. Cred că și voi aveți destule povestiri bune.

Ia să le auzim.
Materialul de mai sus a fost postat inițial de Dr. Thom Rainer (foto alăturat) în thomrainer.com preluat ulterior de Christian Postpe 27 octombrie 2017. Dr Thom Riner este președinte și CEO al LifeWay Christian Resources din cadrul Convenției Baptiste Sudice din Statele Unite ale Americii. Dacă citați acest material în altă parte, rog să păstrați toate link-urile din el și să oferiți sursa citării, adică acest blog. Mulțumesc.

https://crestinismtrait.blogspot.ro/2017/10/10-lucruri-ciudate-care-se-intampla-la.html?u

https://ardeleanlogos.wordpress.com/biserica/10-lucruri-ciudate-care-se-intampla-la-intalnirile-administrative-de-la-diferite-biserici/

Înapoi sus
www.persecution.org/

Just another WordPress.com site

Alteritas

cu Dănuț Jemna

Pagina creștină

Simion Ioanăș

Danut Tanase

Deschis si sincer, verde-n fata !

danielmiclea

Inca un gand

Semnele vremurilor din urmă

Iată, Eu vin curând!

Dumnezeu este Iubire

In mintea si intentia mea paginile care vor forma acest mijloc de comunicare usor si lesne de accesat vor incerca sa prezinte cititorilor sfaturi de mare folos duhovnicesc desprinse din scrierile sau spusele marilor sfinti parinti si daruitilor duhovnici ai lumii crestin ortodoxe.

Vegheaţi!

Mat 24:42 "Vegheaţi dar, pentru că nu ştiţi în ce zi va veni Domnul vostru."

Aradul Evanghelic

... pentru arădeni şi despre arădeni...şi nu numai!

B a r z i l a i - e n - D a n

Un Barzilai izvorât din Dan - O anagramare pentru Daniel Branzai

Nickbags

Har si Pace

Vrăbiuțe

Cip! Cip!

Bogdan DUCA

Pentru ca în viitor să nu se spună "Acele timpuri au fost întunecate pentru că ei au tăcut"...

ARMONIA MAGAZINE - USA

Locul in care te intalnesti cu CREDINTA.

Mana Zilnica

Mana Zilnica

Viorel - Logos

Har şi Pace

Life Mission

"Ceea ce face farmecul unui om este bunatatea lui"

Sclipiri

Har si Pace

Ciprian Barsan

...din inima pentru tine

Informatii si mesaje

Pecetea Dumnezeului Celui Viu primită de către Maria Divinei Milostiviri în mesajele de la Sfânta Treime și Fecioara Maria

Bucuresti Evanghelic

A topnotch WordPress.com site

Misiunea Genesis

Duceti-va in toata lumea

Curajul credinței

„Sinceritatea este fundamentul vieții spirituale” (Albert Schweitzer)

Creația Biblică

Ioan 1:1 "La început era Cuvîntul, şi Cuvîntul era cu Dumnezeu, şi Cuvîntul era Dumnezeu."

Marius Cruceru

...fără cravată

Cu drezina

de Teofil Stanciu

Semnele vremurilor

Lumea contemporana in lumina profetiilor

Miere și migdale

Luați cu voi ... puțin leac alinător și puțină miere, mirodenii, smirnă, fisticuri și migdale - Geneza 43:12

Noutati Crestine

Ca sa stii!

PERSPECTIVE CRESTINE

Gânduri către o altă lume...

Stiri Crestine.ro

Fii un crestin informat!

Creştinul Azi

Revista Uniunii Bisericilor Creştine Baptiste din România

Persona

Blog of Danut Manastireanu

Revista ARMONIA - Saltmin Media

Hrană pentru minte și lumină pentru suflet

Moldova Creștină

Răspunsuri relevante și actuale din Biblie

EvangheBlog - Un blog din suflet, pentru suflet

„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viața veșnică.” (IOAN 3: 16) „Dacă cred că există Dumnezeu şi El nu există, n-am pierdut nimic. Dar dacă nu cred că există şi El există cu adevărat, atunci am pierdut foarte mult.” (BLAISE PASCAL, filosof, matematician și fizician creștin francez)

%d blogeri au apreciat asta: