BIOGRAFIA LUI TEODOR POPESCU
de Horia Azimioară
O trezire creştină în Biserica Ortodoxă Română
Cuprins:
Prefaţă
Introducere
1. Dumbrava
2. Anii de şcoală
3. Preot ortodox în Bucureşti
4. Întoarcerea la Dumnezeu
5. Activitate de preot credincios
Începuturile lucrării la Ploieşti
Începuturile lucrării la Câmpulung
6. Intenţii de a rămâne pe loc
7. Suspendarea
8. Sentinţa
9. Peregrinări
10. Prin alte localităţi
11. Un locaş stabil
12. Legătura frăţească
13. Cete de călători spre cer
14. Din nou vremuri tulburi
15. Ani de maturitate
16. Isus – şi nimic altceva
17. Ultimele vizite în provincie
18. Suferinţa
Mai multe materiale pentru Theophilos şi cărţi electronice găsiţi pe Internet la: www.theophilos.3x.ro
Prefaţă
Aş dori ca această modestă prezentare a vieţii şi lucrării credinciosului Teodor Popescu să întrunească măcar în parte cerinţele unei „biografii” creştine: să facă să strălucească nu un om, ci Domnul Isus Cristos, să respecte adevărul istoric şi să sugereze învăţăminte şi îndemnuri pentru viaţa de fiecare zi a cititorului.
Am impresia că un defect aproape general al multor biografii creştine este că prezintă persoane ca „eroi” care parcă ar fi fost în toate fără greşeală şi totdeauna ar fi avut o comportare perfectă – spre deosebire de biografiile biblice care redau uneori chiar şi păcate ale celor credincioşi. Cele dintâi te pot dezamăgi şi creează o distanţă între tine şi „eroii fără pată”, în timp ce istorisirile Scripturii Sfinte te încurajează, te apropie şi te fac să înţelegi că harul lui Dumnezeu este comun atât lor cât şi ţie. Hotărât, Teodor Popescu a fost un creştin adevărat, un devotat slujitor al Evangheliei Domnului Cristos, dar a avut şi el slăbiciunile lui, inerente naturii umane; ele se pot citi printre rândurile care urmează. Acum însă, când se împlinesc 100 de ani de la naşterea lui, recunoaştem încă o dată că greu s-ar putea găsi un altul care să i se asemene în ce priveşte bunătatea, amabilitatea şi felul înţelept de a ne face să pătrundem în comorile pe care Dumnezeu ni le-a lăsat în Cuvântul Său. Viaţa lui a fost, aşa cum se intitula una din broşurile publicate de el, o viaţă Pe urmele Mielului lui Dumnezeu.
A fost un om mult preţuit de cei din jur, din cauza darurilor spirituale pe care le primise de la Dumnezeu. Când a fost bolnav, la bătrâneţe, ne duceam – un grup de tineri – acasă la el şi îl întrebam şi din Scriptură şi din viaţa personală şi din viaţa de adunare. În felul acesta am notat multe lucruri direct de la el, apoi din presa vremii şi de la unii fraţi care l-au cunoscut îndeaproape. Materialul acesta, strâns acum 20 de ani, a fost citit de mai mulţi fraţi, iar regretatul Emil Constantinescu mi-a recomandat modificări importante. Dar timpul s-a dus şi n-am mai avut speranţa unei publicări a vieţii lui Teodor Popescu, până de curând, când Alexandru Măianu mi-a făcut marea bucurie de a-mi promite tipărirea lucrării. A trebuit să revizuiesc tot materialul şi mulţumesc îndeosebi lui Şerban Constantinescu pentru contribuţia efectivă la această ultimă revizuire înainte de publicare.
Aceste câteva date biografice gândesc că vor putea fi citite cu folos, de aceea le încredinţez în mâna lui Dumnezeu. ………Horia Azimioară California – Ianuarie 1987
Introducere
Este minunat lucru să primeşti adevărul cu privire la lucrurile veşnice direct din Cuvântul lui Dumnezeu şi de harul acesta au avut parte mulţi credincioşi din ţara noastră, printre care şi Teodor Popescu.
De obicei, pentru pătrunderea Evangheliei în locuri unde ea nu este cunoscută, Dumnezeu Se foloseşte de slujitori ai Săi, trimişi de El să spună altora despre Cristos. Şi ce minune când oamenii care trăiau în ignoranţă spirituală, aud Cuvântul, cred, Îl primesc pe Domnul Cristos ca Mântuitor personal şi în felul acesta devin realmente creştini! Dar Dumnezeu are o infinitate de căi şi metode de a se apropia de noi, chiar în condiţiile în care ne aflăm.
În zbuciumata sa istorie, poporul român a suferit jugul şi jaful năvălitorilor veniţi de peste hotare şi de aceea în psihologia românilor a căpătat prioritate şi confidenţă mai ales ceea ce este autohton. Cercetând viaţa şi lucrarea preotului ortodox român Teodor Popescu, putem vedea cum desfăşurarea acestei vieţi ilustrează faptul că Dumnezeu S-a plecat la condiţiile noastre. În felul acesta, în România creştinismul adevărat, inspirat din creştinismul primului secol, aşa cum este înfăţişat de Sfânta Scriptură, este lucrarea directă a lui Dumnezeu în inimi, prin Cuvântul său şi nu este transplantul unei alte culturi spirituale. Dacă privim la trecutul îndepărtat, s-ar părea că am avea cu ce ne mândri: Andrei, cel dintâi apostol al lui Cristos, se zice că ar fi trecut prin Dobrogea, iar printre trupele romane care au venit în Dacia ar fi fost şi creştini care au adus Evanghelia locuitorilor de pe atunci ai ţării noastre. De asemenea în Evul Mediu, sub influenţa slavonă, mulţi călugări şi oameni religioşi au venit în contact cu Scripturile Sfinte, care au putere divină în ele însele.
Este demn de remarcat că în istoria culturii româneşti, prima tipăritură în limba română a fost cartea Tetraevanghelul Diaconului Coresi, Târgovişte – 1561; iar primele cuvinte româneşti care apar într-un document scris sunt Torna, torna, fratre… Chiar dacă asemenea cuvinte au avut un sens direct şi fizic, rămânerea lor ca expresie care a străbătut veacurile poate dezvălui şi un conţinut spiritual: „Întoarce-te, întoarce-te la Dumnezeu, frate!”
Nu putem şti amănunte din trecutul mai îndepărtat, dar putem conta pe puterea Cuvântului lui Dumnezeu care întotdeauna descoperă Persoana Mântuitorului. De fapt, cum zicea şi Teodor Popescu, adevărata istorie este scrisă în cer, ea ne va fi dezvăluită în realitatea ei când vom fi acolo. Acum cunoaştem în parte şi putem considera ceea ce este aparent ca fiind real sau putem ignora viaţa inspirată din Cristos. Admirăm măiestria cu care vechii domnitori au zidit mânăstiri şi locuri de închinăciune, care dovedesc că pe pământul României au trăit oameni temători de Dumnezeu.
În secolul trecut, cunoscutul George Müller intenţiona să fie misionar în Bucureşti, însă şi-a schimbat gândul şi s-a stabilit în Bristol, Anglia. Iar începuturile lucrării lui Dumnezeu printre fraţii din ţara noastră sunt greu de precizat.
În 1856 funcţiona în Bucureşti, pe strada Popa Rusu, o biserică baptistă pentru credincioşii de limbă germană. Apoi, îndeosebi în Transilvania au adus Evanghelia unii credincioşi care Îl cunoscuseră pe Cristos în bisericile baptiste din America.
În 1903 un credincios dintre fraţii din Anglia, cu numele Broadbent, trecând prin Bucureşti a căutat o adunare creştină. Înţelegând că nu există astfel de adunări în România, a îngenuncheat în public în Piaţa Universităţii şi s-a rugat Domnului să trimită oameni care să vestească Evanghelia în această ţară; apoi a publicat într-o revistă din Anglia un articol în acest sens. Un frate din Elveţia, cu numele Berney, socotind că lui i se adresează această chemare, a venit în România în anul 1907 şi a început să predice Evanghelia, predând totodată lecţii de limba franceză prin case particulare. Opoziţia a fost atât de mare, încât a fost expulzat din ţară. Totuşi, ca urmare a vizitei lui, s-a format adunarea fraţilor din Ploieşti.
Astăzi în România 85% din populaţie este formată din creştini ortodoxi, 7% din româno-catolici, apoi 5% din protestanţi şi mai puţin de 3% din aşa numiţii neo-protestanţi. Penticostalii şi baptiştii formează cele mai multe comunităţi printre neo-protestanţi, fiind urmaţi de creştinii după Evanghelie şi de adventişti. Majoritatea credincioşilor din aceste culte au cunoscut Evanghelia de la alţi credincioşi tot din România.
O lucrare de asemenea autohtonă este cea a părintelui Iosif Trifa, întemeietorul mişcării Oastea Domnului, care avea ca scop să trezească viaţa spirituală a bisericii ortodoxe, credincioşii rămânând totuşi în această biserică. Începând cu anul 1947 mişcarea aceasta nu a mai fost recunoscută legal, însă mulţi credincioşi din gruparea aceasta au continuat să păstreze în inimi adevărul despre Cristos, încât mii de membri ai bisericii ortodoxe sunt gata să-L urmeze, chiar şi cu riscul suferinţei pentru El.
Este de remarcat că toţi creştinii români care au cunoscut pe Cristos ca Mântuitor, indiferent de denominaţie, în afara credinţei lor în Domnul şi a pasiunii pentru Biblie, au şi o trăsătură particulară specific românească: în afara cântărilor creştine clasice, traduse din alte limbi, toţi îndrăgesc şi cântările cu melodii originale româneşti ale compozitorului creştin Nicolae Moldoveanu. Melodiile lui de o variaţie impresionantă sunt inspirate din tezaurul specific muzicii româneşti folclorice sau culte şi satisfac inimile credincioşilor, care parcă le prind din zbor, cum spune cântarea:
Zburaţi cântări, în depărtări…
Pătrundeţi voi, pe unde noi
Nu mai putem pătrunde.
Aşa numiţii „Creştini după Evanghelie” (corespunzător „Fraţilor” din alte ţări) au avut o contribuţie deosebită în trezirea evanghelică din România.
Prima traducere a Bibliei în limba română modernă a fost lucrarea lui Dumitru Cornilescu, fost diacon ortodox şi colaboratorul cel mai apropiat al lui Teodor Popescu. Amândoi aceşti teologi au fost folosiţi de Dumnezeu în trezirea care a avut loc în Bucureşti la biserica Sf. Ştefan Cuibul cu Barză, trezire caracterizată de puritatea pe care o dă intervenţia directă a lui Dumnezeu. Amândoi au cunoscut personal pe Domnul Cristos ca Mântuitor, citind Biblia, neinfluenţaţi de alţii şi fără să se influenţeze în mod hotărâtor nici măcar unul pe altul.
Nimeni nu poate istorisi o trezire creştină în toată profunzimea ei: sfinţenia lui Dumnezeu în această lucrare şi felul Său neaşteptat de a interveni ne ţin pe loc într-un sentiment de adorare, dându-ne seama că toate depăşesc priceperea şi aşteptările omeneşti. De aceea, în rândurile care urmează încercăm să redăm câte ceva din ce se poate şti, din lucrarea pe care Dumnezeu a făcut-o îndeosebi prin Teodor Popescu, un om pe care El Şi l-a ales ca instrument principal, alături de Dumitru Cornilescu, al trezirii din prima parte a secolului nostru.
Dar ce înseamnă trezire? Este lucrarea activă a Cuvântului lui Dumnezeu care pătrunde în inimi pentru a le scoate din indiferenţa, inerţia sau amorţeala spirituală şi pentru a le atrage spre Cristos, ca centru al vieţii personale, al vieţii de familie şi al vieţii de adunare (biserică).
Teodor Popescu spunea: „Să nu aşteptăm trezirea la alţii! Ea începe cu mine şi cu tine”… Şi de fapt, aceste pagini nu sunt gândite ca un document istoric, ci ca o accentuare a nevoii absolute a fiecăruia dintre noi de trezire, de Persoana Domnului Isus, care a schimbat, a dat sens şi a înfrumuseţat mereu viaţa celor ce vin la El.
CAPITOLUL 1 Dumbrava
Nu ne-am ales singuri nici când, nici unde să vedem lumina zilei şi totuşi locurile şi întâmplările din vremea copilăriei se întipăresc atât de adânc în memoria oamenilor! „Locul naşterii”, „casa părintească” sunt cuvinte care exprimă puternica impresie pe care începutul de viaţă o lasă în fiinţele noastre.
Despre satul Dumbrava din judeţul Prahova, din punct de vedere istoric nu se pot spune prea multe lucruri: în secolul trecut, această comună neînsemnată se numea Netoţi. Prezenţa vegetaţiei de dumbravă din lunca largă şi bogată în umezeală dintre Teleajen şi Cricovul Sărat a dat însă sătenilor ideea să schimbe, după un timp, numele satului: Dumbrava. Satul e situat la vest de pârâul Rădila, un afluent al Ialomiţei. În timpul verii este o căldură excesivă, iar iarna crivăţul abate peste sat valuri de frig şi zăpadă, troienind uliţele şi reţinând pe săteni prin casele lor mici, pe lângă foc, câteva luni pe an.
În zilele scurte de iarnă sătenii aveau grijă de animalele din gospodărie, iar femeile lucrau în casă împletituri de lână, broderii. Cei mai mulţi bărbaţi petreceau timpul de iarnă cu mâncarea şi băutura, ştiind că vara îi aştepta munca grea la câmp.
Duminica şi la sărbători auzeau sunetele clopotului de la bisericuţa din sat şi mulţi dintre ei se îndreptau spre acel loc, unde ascultau slujba şi se întâlneau cu atâţia cunoscuţi. Pe atunci, în sat era o biserică de lemn, iar preotul era stimat de săteni, mulţumiţi cum se făceau slujbele religioase. Ei nu ştiau prea multe despre Dumnezeu şi despre Cristos, de aceea lăsau ca problemele spirituale să fie rezolvate de preotul lor.
Părintele Gheorghe Ionescu, originar din comuna Tomşani-Prahova, s-a stabilit în Dumbrava împreună cu soţia sa, Elena, cu prilejul numirii sale ca preot în acest sat. Tatăl lui Gheorghe fusese cântăreţ la o biserică de la ţară. Soţia lui, Elena, era la rându-i fiică de preot, iar când s-a căsătorit cu Gheorghe Ionescu era orfană.
Elena era o femeie – după mentalitatea multora din vremea de astăzi – de tip „vechi”: supusă şi ascultătoare de soţul ei. Pentru Gheorghe avea o adevărată admiraţie: pe alţi preoţi putea să nu-i creadă, dar pe el îl credea, îl aprecia şi nu-i ieşea din cuvânt. Era o femeie temătoare de Dumnezeu, chiar dacă nu cunoştea mai nimic din problemele teologice: pe acestea le lăsa în seama soţului ei, socotind că partea ei era să se teamă de Dumnezeu.
Au avut repede copii. La 12 ianuarie 1887 s-a născut al treilea copil, pe care l-au numit Teodor, fără a şti că numele acesta înseamnă în limba greacă „darul lui Dumnezeu”. Când a fost declarată la primărie naşterea, notarul a trecut din greşeală în actul de înregistrare numele de Popescu în loc de Ionescu, aşa cum se numeau părinţii. O fi zis: „Încă un băiat al popii!” şi aşa i-a rămas numele: Teodor Popescu. Mama nu era prea încântată că al treilea copil era băiat, pentru că cei dinaintea lui erau tot băieţi. După Teodor au urmat însă şase fete – una după alta – şi apoi un băiat. Se pare că Teodor semăna mai mult cu mama, atât la înfăţişare cât şi la suflet. Părintele Ionescu era un om moral, trăia în limitele unei bune-cuviinţe general acceptate. Era un om gospodar, muncitor, căuta să fie de folos pe lângă casă şi se ocupa de copii: le spunea o mulţime de anecdote. Era creştin din moşi-strămoşi, dar nu citise în întregime Sfânta Scriptură, căci pe atunci preoţii din sate nu aveau asemenea obligaţie. În necunoştinţă de cele scrise în Biblie, nu-şi făcea probleme cu privire la starea lui personală înaintea lui Dumnezeu şi nici la cea a enoriaşilor săi; odată ce ştia să oficieze slujbele, toate erau în rânduială – gândea el. Necunoscând adevărurile descoperite în Cartea Sfântă, uneori lua în glumă şi lucrurile serioase.
Casa părintească oferea copiilor un climat bun, totuşi pentru Teodor nu a fost un Betel, un loc de întâlnire cu Dumnezeu: n-a găsit poarta cerului la Dumbrava. Nu ştia ce este rugăciunea personală, nu ştia că viaţa creştină este numai acea viaţă în care Isus Cristos este recunoscut ca Mântuitor şi Domn. A rămas totuşi legat sufleteşte de locul unde s-a născut şi a copilărit, iar mai târziu se ducea deseori pe la fraţii din Ploieşti: erau mai aproape de Dumbrava.
CAPITOLUL 2 Anii de şcoală
Obiceiul preoţilor de la ţară era ca pe copiii lor să-i facă preoţi sau învăţători, iar Gheorghe Ionescu s-a ţinut de obicei: pe Atanase, cel mai mare copil, l-a trimis la Seminarul Teologic Nifon, din Bucureşti, la fel a urmat seminarul şi ultimul băiat din familie, care a rămas apoi preot în Dumbrava, în locul tatălui; numai Ioan, fratele şi prietenul cel mai apropiat al lui Teodor, a fost trimis la liceu. Atanase, cel mai mare dintre fraţi şi-a făcut carieră din preoţie, fiind un preot conştiincios şi apreciat la biserica Sfânta Vineri din Bucureşti. Teodor a fost trimis la seminar la Curtea de Argeş. Între timp acest seminar s-a desfiinţat şi atunci el a fost mutat la Seminarul Central din Bucureşti.
Gândindu-se că a fost mânat de alţii să înveţe teologia, Teodor spunea la bătrâneţe: „Cred totuşi că aşa a fost planul lui Dumnezeu pentru mine. Am mers la şcoala de preoţi ca orice elev. Faptul că mâna lui Dumnezeu m-a dirijat pe aici îmi este clar; dar abia mai pe urmă m-am convins eu că mâna lui Dumnezeu a fost la mijloc”.
Într-una din vacanţele petrecute la Dumbrava, a dat pentru prima oară de Noul Testament. „Cărţile pe care le avusesem în şcoală noi, copiii, le duceam pe toate în pod: tata acolo le ţinea. Căutând printre cărţile din pod, am dat peste Noul Testament, ediţie sinodală. L-am luat în mână şi am avut un sentiment deosebit de plăcere, deşi nu ştiam ce cuprindea; l-am strâns la pieptul meu. Cine l-o fi pus în pod, nu ştiu. Avea un limbaj greoi, totuşi destul de înţeles pentru mine, un amestec de litere vechi şi noi (latine şi cirilice). Era de la cineva din Cernăuţi. Mă izbea tot ce citeam, dar nu aveam pe cine să întreb pentru lămuriri. Am căutat, dar nu mi-a fost nimeni îndrumător. Părinţii nu ne sileau să citim cărţi religioase, ne lăsau în toată libertatea. Tatăl meu nu putea să-mi dea îndrumări în teologie, era un simplu preot de ţară şi nu-şi punea probleme prea înalte în cugetarea lui”.
Explicând în 1951 cuvintele apostolului Pavel privitoare la răpirea celor credincioşi, Teodor Popescu spunea cu tristeţe: „În şcolile unde se învaţă lucruri religioase, nimeni nu-i învaţă pe elevi despre ce am citit aici şi cât timp am fost într-o astfel de şcoală, habar n-aveam de aşa ceva. Despre Cuvântul lui Dumnezeu am învăţat multe, dar Cuvântul lui Dumnezeu însuşi nu-l citeam”.
Din cauză că Scriptura era lăsată pe un plan cu totul secundar în şcolile teologice, mulţi dintre elevii care terminau seminarul ajungeau să se plictisească de meseria lor, care ar fi putut să fie un apostolat şi de aceea viaţa spirituală a enoriaşilor nu reprezenta prima lor preocupare, iar mulţi seminarişti au intrat chiar de pe băncile şcolii în rândurile necredincioşilor declaraţi.
Teodor şi-a petrecut tinereţea în condiţiile vieţii de internat în seminar şi mărturisea că n-a avut nici o perioadă în care să se fi îndoit de existenţa lui Dumnezeu; erau chiar în seminar curente contra Scripturii, dar avea la îndemână imediat combaterea lor şi îi plăceau disputele pe această temă.
În timpul seminarului n-a întâlnit figuri bisericeşti care să-l impresioneze şi pe care să şi le ia ca model în viaţă, însă i-a plăcut oarecum de Ioan Chrisostom şi de Vasile cel Mare, deşi numai pentru un timp. N-a avut nici profesori, nici colegi care să-l entuziasmeze. N-am întâlnit între colegii mei, unul măcar care să aibă temere de Dumnezeu; nici unul nu-şi făcea cu pasiune meseria. N-am rămas prieten cu nici unul dintre ei.
Acelaşi lucru îl spune şi în volumul de predici Isus vă cheamă: „Eu însumi am avut colegi de şcoală care nu se sfiau să se laude cu păcatele lor; şi cu cât purtarea lor era mai neruşinată, cu atât se socoteau mai viteji şi mai de laudă”.
Teodor a dus viaţa obişnuită a unui elev studios. Îşi vedea de studiul care i se recomanda. Pe la paisprezece ani a venit mai îndeaproape în legătură cu literatura şi a urmat o perioadă în care i-a plăcut mult să citească.
„Când mă judec pe mine însumi, văd cum s-a apropiat harul lui Dumnezeu de mine şi cred că între lucrurile de care s-a folosit El pentru întoarcerea mea la El este şi faptul că mi-a sădit în suflet o mare admiraţie pentru cei creştini”. Şi îi plăcea să citească tot ce găsea despre creştinii din primele veacuri.
Una din întâmplările care i-au răscolit cel mai mult sufletul în anii tinereţii a fost moartea fratelui său Ioan, pe care îl simţea cel mai apropiat dintre toţi fraţii lui. Amintirea morţii lui Ioan i-a rămas neştearsă; şi la bătrâneţe, uneori în predici istorisea impresiile pe care le-a avut în această împrejurare.
„Eram de vreo paisprezece ani când a murit fratele meu, bolnav de tuberculoză. Noi nu ştiam că este bolnav, dar ne-am pomenit că a avut o hemoptizie şi de atunci, din toamnă până în iarnă tot bolnav a fost şi iarna a murit. Pe mine m-a cuprins un fior, un dor de fratele meu şi mult aş fi dorit să-l mai văd. În timpul verii am ieşit din grădina casei părinteşti, mă plimbam şi mă întrebam: „O mai fi ceva? N-o mai fi? Unde o fi fratele meu?”. Mă uitam în sus spre stele, dar ele nu-mi spuneau nimic. Dacă mă uitam spre pământ, nici el nu-mi spunea nimic. În mine însumi iar nu aflam nimic şi eram în totală neştiinţă; dar pentru mine s-a pus atunci în mod serios problema existenţei viitoare. Mi-am pus întrebări, dar nu puteam să dau vreun răspuns”.
Preocupările de şcoală n-au reuşit a-l face să nu simtă durerea despărţirii de fratele său. Una din activităţile din şcoală era aceea de a învăţa cum să predice. Seminariştii predicau însă numai când le venea rândul, iar elevul Teodor Popescu se distingea printre colegi în ceea ce priveşte predica. La sfinţirea noii biserici din Dumbrava – clădită în locul celei de lemn prin strădania părintelui G. Ionescu – seminaristul Teodor Popescu a ţinut o predică bine apreciată de sătenii care o ascultaseră.
El era însă tânăr şi îşi ducea viaţa aşa cum credea el, nici vorbă să se intereseze de voia lui Dumnezeu, de ce spune Scriptura. Totuşi, în afara orelor de şcoală, tinereţea i-a fost liniştită, n-a fost zvăpăiat şi nu s-a avântat într-o viaţă de păcat; dar viaţa morală pe care căuta s-o ducă nu era izvorâtă din credinţa în Domnul Cristos, ci era o problemă de educaţie, de caracter.
În 1907 a terminat seminarul şi s-a înscris imediat la Facultatea de Teologie din Bucureşti. A învăţat foarte bine, a excelat la facultate. Ca şi la seminar, între profesori nu era nici unul care să-i inspire temere de Dumnezeu. Singurul care mai impunea era Irineu Mihălcescu, mitropolitul de mai târziu al Moldovei, un om cult. Deşi era profesor de teologie ortodoxă, Mihălcescu avea greutăţi în înţelegerea şi recunoaşterea dumnezeirii Domnului Cristos; el preda teologie dogmatică şi ţinea unul din cele mai clare cursuri; scria foarte plăcut, te delecta din punct de vedere intelectual. Dovezile pe care le aducea el despre existenţa lui Dumnezeu erau temeinice şi frumos prezentate; probabil că şi izvoarele din care se inspira erau bune. Mihălcescu ştia bine limba germană şi i-a împrumutat şi lui Teodor câteva cărţi bune în timpul studenţiei. Teodor ştia bine limba germană, pe care a învăţat-o în scoală şi, pentru a avea acces la mai multă literatură teologică, a învăţat singur şi limba franceză. De asemenea învăţase limba greacă.
CAPITOLUL 3 Preot ortodox în Bucureşti
Avea vreo 24 de ani când s-a căsătorit cu Atena Ionescu, fiica preotului Constantin Ionescu de la biserica Cuibul cu Barză din Bucureşti. Au avut în scurt timp trei copii: pe Paul, băiatul cel mare, apoi două fete, Eugenia şi Ileana.
După ce a terminat teologia, Teodor Popescu a fost numit în anul 1912 preot la biserica Cărămidarii de Jos din Bucureşti, în cartierul Grant, cu concursul socrului său. Nu după mult timp a murit socrul lui, iar Teodor Popescu a fost mutat în locul lui Constantin Ionescu la biserica Sfântul Ştefan, Cuibul cu Barză de pe strada Ştirbei Vodă.
Ca preot, se bucura de un nume bun, foarte bun chiar. Prin viaţa morală pe care se străduia să o ducă şi prin activitatea pe care o desfăşura, era cunoscut ca un om temător de Dumnezeu, cu preocupări şi gânduri serioase, te atrăgea cu blândeţea lui firească şi cu atenţia pe care o acorda necazurilor şi întrebărilor fiecăruia. În adâncul inimii lui era un om mândru, totuşi mândria nu se manifesta ca înfumurare, de aceea era amabil şi cu cei de rând şi astfel era iubit de enoriaşi.
Biserica era foarte frecventată, pentru că ţinea predici frumoase, chiar înainte de a se întoarce personal la Dumnezeu. Spunea mai târziu: „Am predicat şi până să vin la Domnul Isus, dar ce predicam? Legea, morala; luam de exemplu un viciu, cum ar fi beţia sau desfrânarea şi îl înfăţişam pe toate feţele. Omul asculta şi spunea: Da, da, aşa este! Sau luam o virtute: bunătatea, dragostea, dărnicia. Da, da, aşa este, zicea omul, încântat că i se înfăţişează lucrurile într-un mod interesant”. Domnul Cristos lipsea de cele mai multe ori din predică, iar despre mântuirea săvârşită la crucea de pe Golgota, nici pomeneală. Mărturisea el: „Mă socoteam învăţător al altora, deşi eram orb sufleteşte: nu vedeam că la Golgota s-a arătat dragostea lui Dumnezeu”.
Încă din tinereţe, exercitându-şi lucrarea de preot ortodox, a început să vină în legătură cu suferinţele altora. Nici chiar după mulţi ani, la bătrâneţe, nu uitase cum a ţinut prima slujbă de înmormântare. „Îmi amintesc cum am asistat pentru prima oară la înmormântarea unei copiliţe. Poate să fi avut un an, o fetiţă aşa de frumoasă cum parcă nu mai văzusem până atunci. Toţi câţi erau acolo plângeau şi când i-am văzut plângând, mi s-a tăiat şi mie inima şi am început să plâng şi eu împreună cu ei. După aceea am luat parte la alte înmormântări, iar simţul de părtăşie la durerea oamenilor mi s-a tocit. Vedeam durerea, dar n-o mai simţeam aşa de adânc ca la început”.
Dar nu slujbele religioase îi luau cel mai mult timp. Era un preot activ, şi fără să caute el numaidecât acest lucru, în apropierea lui s-au strâns tot oameni activi. Un tânăr teolog din judeţul Mehedinţi, Dumitru Cornilescu a venit pe la Cuibul cu Barză şi el a fost – se crede – cel mai activ teolog ortodox pe care l-a avut ţara noastră în acea perioadă. Era neobosit când era vorba de vreo activitate bisericească. Traducea extraordinar de repede şi foarte clar; în foarte scurt timp a tradus şi a tipărit o mulţime de broşuri pe care le-a publicat în Biblioteca Vremii. La început, Teodor Popescu nu prea l-a simpatizat, l-a ţinut cam la distanţă, ca pe un simplu cântăreţ al bisericii sale; în scurt timp însă cântăreţul i-a devenit cel mai apropiat prieten. Dumitru Cornilescu era foarte vioi şi producea înviorare pentru toţi cei din jur. De la biserică, oamenii plecau cu câteva cuvinte de la Teodor Popescu şi cu câte un tractat sau o cărticică de la Dumitru Cornilescu.
Însă Cornilescu dorea mereu ceva mai bun în ce priveşte credinţa; de aceea s-a gândit să devină călugăr, pentru că socotea că în călugărie va găsi suprema sfinţenie. A făcut chiar parte din metania de la mânăstirea Dobrovăţ, care aparţinea de Episcopia Huşilor. Atât preotul Popescu cât şi diaconul Cornilescu erau plini de râvnă pentru datinile moştenite şi pentru răspândirea unor influenţe bune, moralizatoare pentru popor; doreau ei ceva mai bun, dar nu ştiau ce anume.
În dorinţa de mai bine, a luat fiinţă un comitet de preoţi, cu numele „Ia şi citeşte”, care edita broşuri cu subiecte religioase pentru popor. Ideea pornise de la preotul Mălăieşti, care şi-a asociat pe preotul Runceanu şi pe Teodor Popescu, ca secretar al comitetului. Preotul Mihălcescu, un om extrem de bun şi foarte studios, aprecia intenţiile acestui cerc, care urmărea moralizarea poporului şi susţinerea credinţei strămoşeşti: tipăriturile erau istorisiri moralizatoare în sens creştin ortodox.
Se pare că un obiectiv al cercului „Ia şi citeşte” era şi ţinerea de conferinţe. Printre altele, o doamnă care aprecia foarte mult cuvântările părintelui Popescu, l-a invitat să ţină câteva conferinţe şi la ea acasă. Părintele Popescu a primit invitaţia şi a ţinut de mai multe ori conferinţe după amiaza, la locuinţa acestei doamne, unde se aduna multă lume din cartier, venită să audă spusele preotului. Astfel de conferinţe ţinea Teodor Popescu în multe cartiere, pe oriunde era invitat.
Era în Teodor Popescu şi în Dumitru Cornilescu o râvnă care îi mâna spre activitate, sufletele lor cunoşteau licăriri, năzuinţe, dar scopul şi direcţia lor nu erau încă bine conturate; erau mânaţi de un zel care avea să-i conducă pe cărări mai bune.
Peste câţiva ani, Teodor Popescu scria într-un ziar: „De ani de zile, o bună parte din preoţime este profund nemulţumită de starea în care se găseşte poporul nostru din punct de vedere religios. Din numărul acestora cu dorinţe de mai bine făceam şi eu parte. Şi-am lucrat pe cât m-au ajutat puterile, ba chiar mă legănam cu gândul că-mi făceam binişor datoria; rezultatul sforţărilor mele era însă egal cu zero. De ce? Pentru că mai înainte de a încerca vindecarea altora, trebuia să fiu eu însumi vindecat; mai înainte de a îndrepta pe alţii, trebuia să fiu eu însumi îndreptat; mai înainte de a încerca să ridic pe alţii la o treaptă mai înaltă de credinţă şi de viaţă, trebuia să mă găsesc eu însumi pe acea treaptă. În al doilea rând, trebuia să lucrez cu materialul şi metodele pe care le dă Evanghelia, dar eu eram încă străin de ea”.
În dorinţa de mai bine, Teodor Popescu intenţiona să ia doctoratul în teologie şi s-a înscris ca student la Cernăuţi, pentru că în acea vreme Facultatea de Teologie din Bucureşti nu pregătea şi nu acorda titlul de doctor. La Cernăuţi a avut un profesor priceput, Gheorghiu, care făcea plăcut studenţilor Noul Testament.
Dumitru Cornilescu scria într-o revistă: „Fusesem patru ani cântăreţ la aceeaşi biserică cu Teodor Popescu şi nu rareori vorbeam cu el despre starea de lucruri din lumea noastră creştină şi ne exprimam părerea de rău că nu se vede o înviorare nicăieri. Războiul ne-a despărţit, aruncându-mă pe mine în nordul Moldovei (la Stănceşti-Botoşani), unde am început traducerea Bibliei, care a fost unealta schimbării mele, iar pe dânsul ţinându-l în mijlocul parohiei, în Bucureşti, unde a lucrat tot timpul războiului, predicând şi îmbărbătând”.
Au urmat anii de restrişte. Primul război mondial a adus multe nenorociri şi în ţara noastră, care a fost transformată într-un câmp de bătălie; peste tot suferinţă, durere. În aceste condiţii aspre pentru viaţa tuturor, Dumitru Cornilescu a lucrat la traducerea Bibliei, iar Teodor Popescu a trecut prin experienţe dureroase, care aveau să-l conducă la întoarcerea la Dumnezeu şi apoi la o lucrare creştină reală care a adus la viaţă spirituală mii de suflete care zăceau în ignoranţă şi formalism religios şi care a înviorat viaţa multor credincioşi din România.
Traducerile în româneşte ale Bibliei făcute înainte de noua traducere a lui Dumitru Cornilescu, întrebuinţau un limbaj plin de arhaisme, structura frazelor nu respecta topica normală a limbii române moderne, astfel că dacă cineva ar fi dorit să citească Sfânta Scriptură, cu greu ar fi putut prinde sensul textului citit. Însă această traducere a lui Dumitru Cornilescu, începută în anii războiului, are acele calităţi necesare poporului nostru: este scrisă într-o limbă românească clară, corectă, fără arhaisme sau cuvinte cărturăreşti care să-i îngreuieze înţelesul. „În traducerea mea”, spunea Dumitru Cornilescu, „n-am ţinut seama de nici una din consideraţiile pe care le-ar putea aduce vreo confesiune asupra textului. Am căutat să văd ce spune textul şi numai ce spune el, indiferent ce va spune cutare sau cutare confesiune.” Este traducerea folosită aproape în exclusivitate în ultimele şapte decenii.
CAPITOLUL 4 Întoarcerea la Dumnezeu
Experienţele de care are parte un om în perioada când ajunge să-L cunoască personal pe Dumnezeu sunt un pământ sfânt: numai Dumnezeu şi omul care vine la El sunt martori la toată desfăşurarea acestui eveniment, în amănunte, nimeni nu poate să-şi mărturisească minunea întoarcerii la Dumnezeu; cuvintele sunt prea sărace ca să dea o descriere fidelă, completă. De fapt, o relatare fidelă trebuie să arate totdeauna că nu omul s-a întors la Dumnezeu, ci că Dumnezeu a binevoit să Se apropie de om, să-l schimbe şi să-l întoarcă la El.
În Noua Revistă Bisericească din august 1923, într-un capitol intitulat „O mărturisire care poate fi unora de folos”, Teodor Popescu a istorisit cum s-a întors la Dumnezeu. Multe alte amănunte a mai spus în predicile pe care le-a ţinut mai târziu, amintind deseori câte ceva din întoarcerea sa la Dumnezeu: „Era în anul 1918. De la o vreme, o neînţeleasă nemulţumire începea să-şi facă loc în inima mea şi nu puteam să spun de ce: sănătatea mea şi a celor din jurul meu nu lăsa nimic de dorit; lipsuri în vremea ocupaţiei n-am prea avut sau n-am îndurat multe. De ce eram nemulţumit? Nu ştiam. Predicam aproape regulat, iar biserica mea era binişor frecventată. Şi totuşi nemulţumit!
Asta trebuie să vină de acolo că de mult n-am citit o carte bună, îmi ziceam eu. Mica mea bibliotecă nu-mi putea oferi o astfel de carte. Întâlnind în acest timp un cărturar cunoscut, l-am rugat să-mi împrumute ceva cărţi. Nu ştiu ce m-a făcut după aceea să mă ocup, pe cât puteam şi eu, cu problema suferinţei, iar concluzia la care am ajuns nu cuprindea cine ştie ce lucru nou. În faţa suferinţei, cel mai bun lucru este să pleci smerit capul şi să taci; revolta nu e bună la nimic, ea numai îţi măreşte suferinţa. Iată concluzia: ea nu este decât o idee comună, pe care o întâlneşti des în cărţi şi gândul acestei idei s-a adâncit în mine şi a devenit oarecum a mea.
Curând, curând a venit timpul când aveam să folosesc această idee. Ea forma miezul cuvântării pe care am ţinut-o la înmormântarea soţiei unui prieten preot. Socotindu-mă în locul lui, i-am simţit durerea. La puţin după aceea, am văzut murind pe profesorul şi academicianul Constantin Giurăscu, care mă onorase în timpul din urmă cu prietenia sa aleasă. L-am plâns, se înţelege, cum se plânge un prieten rar şi mult preţuit. Dar nici o lună nu a trecut şi mi-am îngropat soţia, rămânând văduv cu trei copii, din care cel mai mic, o fetiţă, avea abia şase luni. Eram acum în împrejurarea când aveam să pun în practică lecţia învăţată teoretic. Nu m-am răzvrătit împotriva lui Dumnezeu, dar tot nu mă puteam opri de a-l cere socoteala, zicându-I adesea în gând: De ce, Doamne? De ce această durere asupra mea? Cred că nu sunt cel mai rău slujitor al Tău… (În neştiinţa mea, mă consideram că lucrez pentru Dumnezeu, pe când în realitate tot ce făceam nu era decât împlinirea unei slujbe ca oricare alta, ca să am cu ce trăi). Dumnezeu nu voia însă să-mi răspundă. Tânguirea lui Iov era în vremea acea în mare parte tânguirea mea. Mă chinuia şi întrebarea: Eu, care sunt preot şi slujesc lui Dumnezeu, nu ştiu unde s-a dus soţia mea! Şi iar Îl întrebam pe Dumnezeu: De ce, Doamne, mi-ai luat pe mama copiilor mei, de ce mi-ai luat printr-o lovitură ce aveam mai scump în ochii mei?… M-a umilit Dumnezeu şi m-a făcut să trec printr-o durere care mi-a produs lacrimi.
În jalea mea, mulţi mi-au spus cuvinte de mângâiere. Nespus de mult mă dureau însă cuvintele acelora care credeau că mă mângâie cu soluţiile lor străvezii, că de acum încolo calea spre episcopat mi-e deschisă. Să mă îndrept spre mânăstire? Aveam o impresie detestabilă despre mânăstire. Cel mai nimerit cuvânt mi l-a spus D-l profesor Simion Mehedinţi, care mi-a zis: „Părinte Popescu, ascultă sfatul unui om bătrân care îţi înţelege durerea. Eşti om muncitor, o ştiu; nu părăsi munca, lăsându-te pradă deznădejdii. Munceşte şi acum, ba cu atât mai mult acum, şi vei vedea cum prin muncă vei căpăta uşurare; iar puterile sufleteşti, acum împrăştiate, se vor aduna iarăşi”.
A fost, cum spune Biblia, o vorbă spusă la timp potrivit, pentru care îi sunt foarte recunoscător. Chiar mai înainte de a intra în şcoala suferinţei, un gând se furişa adesea pe primul plan al cugetărilor mele. Acum, gândul acesta nu-mi mai dădea pace şi nu se mai lăsa alungat. El mă silea să-mi zic tot mai des: Iată ce e omul! Îţi faci planuri peste planuri şi când colo toate se spulberă într-o clipă. Te gândeai tu că soţia ta va trece dincolo aşa de repede? Poate că mai curând decât îţi închipui tu, va veni şi pentru tine clipa când te vei duce înaintea lui Dumnezeu la judecată! Ba încă îmi şi închipuiam ce mă va întreba Dumnezeu:
— Ce ai fost tu pe pământ?
— Am fost preot.
— Care era datoria ta de preot?
— Să aduc suflete la Tine.
— Ai adus vreun suflet la Mine? Să-mi spui un nume, numai unul, despre care să se poată zice cu adevărat că prin tine a fost adus la Mine.
Aici nu mai găseam nici un răspuns. Căci, cu tot întunericul ce mă stăpânea, nu eram aşa de mărginit încât să cred că prin vreo slujbă bisericească se aduc sufletele la Dumnezeu. Faptul că nu puteam arăta nici un suflet câştigat pentru Dumnezeu mă umplea de groază. Toată lucrarea pe care o socoteam bună în faţa ochilor mei şi lăudată de unii s-a nimicit cu desăvârşire în faţa lui Dumnezeu, s-a prăbuşit. Mi se părea atunci că ar fi drept din partea lui Dumnezeu să-mi zică: „Du-te de la Mine!”, cuvinte care căpătau în sufletul meu un sunet care mă înfiora.
Atunci şi numai atunci s-a pus pentru mine marea întrebare: Dar eu, sunt eu aşa cum vrea Dumnezeu să fiu? Nu cumva din această pricină nu pot să arăt nici un suflet pe care să-l fi adus la adevăr, la Dumnezeu? Şi m-am pomenit îndemnat să caut să mă lămuresc asupra cuvântului întoarcere la Dumnezeu. Cunoşteam acest cuvânt, dar nu-i ştiam înţelesul.
Prietenul meu, Dumitru Cornilescu, era în acest timp în Moldova. Auzind de greaua încercare prin care trecusem, mi-a scris cuvinte de mângâiere, însă într-un limbaj pe care nu prea îl pricepeam. Între altele îmi spunea că Dumnezeu ia cu o mână şi dă cu două. Nu mai ţin minte dacă această vorbă m-a revoltat sau numai n-am înţeles-o. Într-una din scrisori, el mă întreba cu ce mă ocup, iar eu i-am răspuns precis: cu întoarcerea la Dumnezeu şi nu mă pot dumiri asupra acestui lucru. Pe el l-a bucurat mult acest răspuns, căci vedea în aceasta un început de lucrare a lui Dumnezeu pentru întoarcerea mea la El.
Ca unul care cunoştea din experienţă ce înseamnă a se întoarce un suflet la Dumnezeu, el a căutat să mă ajute, scriindu-mi o scrisoare lungă, pe care am citit-o de mai multe ori fără să o înţeleg. Zâmbeam după fiecare citire, căci tot ce-mi scria mi se păreau basme prinse din văzduh şi bune pentru văzduh, nu pentru pământ. Căutam însă mai departe.
Un lucru îmi era acum clar şi anume că toată munca mea de până atunci era egală cu zero: nici un suflet câştigat pentru Dumnezeu! Suspinele mele din acel timp, numai Cel de Sus le ştie. Aceasta se petrecea în perioada decembrie 1918 – mai 1919. Ţin minte ca acum, când a început să străbată o rază de lumină în sufletul meu tulburat şi întunecat, anume în duminica în care pentru prima oară în predică Îl prezentam pe Domnul Cristos ca Cel ce ne scapă de pedeapsa pe care o merităm pentru că suntem păcătoşi. Înfăţişam cerul înnorat, neguros; tunete groaznice se auzeau, fulgere brăzdau văzduhul de la o margine a cerului până la cealaltă. Locuitorii pământului fugeau îngroziţi în toate părţile, fiecare având în spinare o sarcină grea, care atrăgea trăsnetul asupra ei. Era sarcina păcatelor. Mânia lui Dumnezeu se descoperea din cer împotriva oricărui păcat al oamenilor. Dar undeva, la o parte, sta Cineva îmbrăcat în veşmânt alb şi cu glas duios spunea tuturor: Veniţi la Mine, căci numai aşa puteţi scăpa de pedeapsa care vă ameninţă! Cine voia să-L asculte şi intra sub aripa Lui, scăpa de sarcina din spinare şi era la adăpost sigur. Cine nu voia, rămânea afară, sub urgie. Ocrotitorul Acela, ziceam eu, este Isus Cristos. Aceasta nu era însă decât o figură de vorbire. Dacă m-ar fi întrebat cineva cum se face că Isus Cristos este Izbăvitorul de mânia lui Dumnezeu, n-aş fi putut da nici o lămurire. Era însă pentru prima oară în viaţa mea când puneam păcatul în legătură cu Isus Cristos.
Nimeni nu mi-a spus că pentru ispăşirea păcatului a trebuit o jertfă ca aceea de la Golgota. În privinţa acestei jertfe, aş fi fost gata să zic, ca orice necredincios, că Isus a murit pentru ideile Sale. Niciodată, dar absolut niciodată nu mă oprisem asupra cuvintelor din crez: şi S-a răstignit pentru noi. Sau, şi dacă m-am oprit, prin cuvântul noi aş fi înţeles pe oricare altul, numai pe mine nu. Punând în legătură păcatul cu Isus Cristos, am făcut paşi mari spre adevăr. De atunci lumina a tot crescut în mine, nu mi-a fost acum prea greu să încep a mă gândi la mine însumi. Un glas lăuntric îmi spunea: Bine, Isus a murit pentru păcatele oamenilor, ca să le ispăşească prin jertfa Sa, pe cruce; dar aceasta a făcut-o El şi pentru tine, şi pentru păcatele tale? Dacă aş fi răspuns da, răspundeam cu gura pe jumătate. Să răspund cu îndrăzneală nu, iarăşi nu puteam.
Sunt eu un păcătos? Iată întrebarea la care am ajuns. Şi ce greu era de dat răspunsul! Treceam în faţa oamenilor, dar mai ales în faţa mea însumi, drept un om foarte cumsecade, muncitor, cinstit, cu oarecare dar de sus. Nu ştiu dacă toţi cei ce mă cunoşteau aveau despre mine această părere, eu însă o aveam, şi încă în ce grad! Nu luasem niciodată în serios păcatul. Chiar dacă mi-aş fi găsit vreun cusur, vreun păcat, m-aş fi comparat îndată cu cei din jurul meu şi, găsindu-mă mai bun ca ei, gândul mi s-ar fi luat de la cusur şi, în loc de smerenie, ajungeam să mă îngâmf. Acum însă făceam un lucru bun: citeam în fiecare zi Noul Testament, şi îl citeam cu băgare de seamă, ca pentru mine. În felul acesta, privirile mi s-au îndreptat mai mult spre Isus şi spre mine însumi şi am început să iau în serios păcatul şi să încep lupta cu el.
Acum, când am luat în serios păcatul, am văzut cât de mult mă stăpânea el şi cât de mare nevoie aveam de iertare. Trecutul care altădată mi se părea de laudă, curat, nepătat, îmi apărea acum aşa de păcătos, că îmi era ruşine de el. De s-ar fi putut şterge cu desăvârşire acel trecut, ar fi fost cel mai bun câştig pentru mine. Simţeam deci nevoia să închei un trecut plin de păcat şi să mă ştiu împăcat cu Dumnezeu. Dar cum? În Noul Testament vedeam totdeauna puse alături iertarea, mântuirea, cu credinţa. Am luat din Evanghelii cazul cu femeia păcătoasă (Luca 7), apoi cu tâlharul de pe cruce (Luca 23) şi în amândouă aceste cazuri am văzut că a crede înseamnă a te încrede în cuvântul lui Isus.
Şi atunci, dacă Isus îmi spune că Şi-a dat viaţa ca preţ de răscumpărare pentru mulţi (Marcu 10:45), de ce n-ar fi şi pentru mine dăruirea vieţii Lui, jertfa Lui? Epistolele apostolilor vorbesc aşa de clar despre acest lucru, încât mi s-a părut că îl citesc chiar pe fiecare pagină a Noului Testament. Adevărul că Isus a murit pentru păcatele mele, în locul meu, a pătruns tot mai adânc în inima mea, până a ajuns nezguduit. Abia în jertfa de pe cruce am văzut cum priveşte Dumnezeu păcatul – păcatul acela care odinioară mi se părea o nimica toată – dacă pentru ispăşirea lui n-a fost alt mijloc decât moartea de pe cruce a Însuşi Fiului lui Dumnezeu, Isus Cristos. Am văzut însă şi dragostea Celui ce a luat asupra Sa ocara şi blestemul meu şi care Şi-a dat tot ce poate să aibă o fiinţă mai scump – viaţa – pentru mine.
Înţelegând jertfa Lui, am văzut în ea satisfăcută dreptatea lui Dumnezeu şi cerinţele conştiinţei mele, acum trezită. Orice îndoieli se ridicau în mine în privinţa iertării mele, le alungam cu adevărul ţinut acum sus, ca un steag de biruinţă: Isus a murit pentru mine, El a plătit datoria mea, atât îmi este de ajuns. Fireşte a fost atunci, după ce am recunoscut că Isus a murit pentru păcatele mele – ca faţă de acest nume, Isus Cristos, să încolţească în inima mea o iubire necunoscută până atunci şi astfel o tainică şi dulce legătură de gândire, de simţire, de viaţă să înceapă între mine şi El, eu ca rob al Lui, El ca Stăpân al meu. Cuvântul Lui era în acelaşi timp aproape singura mea lectură. Citind Noul Testament, m-am întors la Dumnezeu.
O descoperire nespus de preţioasă a fost pentru mine când, din Noul Testament, am putut să aflu că pot să fiu sigur de mântuire, dacă mă încred numai în Isus Cristos, ţinându-mă strâns lipit de El ca de Mântuitorul şi Stăpânul meu. Ce pace şi ce bucurie mi s-a revărsat atunci în suflet!
Viaţa mea a căpătat astfel o ţintă nouă, faţă de care orice altă ţintă omenească este o nimica, un gunoi. Această ţintă nouă a devenit tot mai plină de lumină. Zi de zi voioşia a crescut în mine. Hotărât acum să o rup cu păcatul, să lupt împotriva lui, când îl voi întâlni, m-am avântat în această luptă cu siguranţa că Isus, potrivit făgăduinţei date de Cuvântul Său, este cu mine şi nu mă va lăsa să fiu biruit. Şi El a fost în adevăr cu mine. Schimbându-mi inima şi viaţa, mi s-a schimbat şi graiul, deci şi predica. Ea a început să fie o chemare la viaţa cu Cristos, viaţă în care intrasem acum şi îi gustasem dulceaţa. Ascultătorii au băgat de seamă schimbarea mea, dar un timp oarecare păreau că nu înţeleg graiul meu.
Aproape vreun an am predicat fără un rod vădit. Cu ce nerăbdare aşteptam eu acest rod! Dar el nu se arăta. Totuşi am stăruit. Nespus de mare mi-a fost bucuria când cele dintâi roade au început să se arate, adică oameni care să caute adevărul mântuirii şi să se hotărască pentru viaţa cu Isus, după Evanghelie. Bucuriile acestea s-au tot înmulţit. Sufletele au început să înţeleagă glasul de chemare la viaţa nouă şi totuşi aşa de veche a Evangheliei Domnului. Cei ce se hotărau la această viaţă treceau prin aceeaşi mare bucurie prin care trecusem şi eu.
Astfel am ajuns la o viaţă nouă, viaţă pe care n-aş dă-o pe mii de alte vieţi, viaţă pentru care lupt şi sunt gată să înfrunt toate, să sufăr toate. Astfel, prin multe suspine şi lacrimi, Domnul mi-a înfrânt inima trufaşă, ca să-mi dea o inimă nouă. Sărut nuiaua care m-a lovit.” Ce minunată este experienţa întoarcerii la Dumnezeu! Orice cititor al acestor rânduri are nevoie de o asemenea experienţă, are nevoie să ştie cu siguranţă că Domnul Isus este Mântuitorul, Mântuitorul personal al celor credincioşi, care prin credinţă L-au primit pe El în inima lor.
CAPITOLUL 5 Activitate de preot credincios
Când a ajuns să întrezărească ceva din păcătoşia sa şi din dragostea arătată la Golgota, nu ştia ce să facă: să rămână un timp deoparte, meditând şi contemplând harul lui Dumnezeu, sau să înceapă să lucreze şi mai cu suflet? El le-a făcut pe amândouă: a lucrat şi a predicat acolo unde se găsea. Lucrând şi adâncind Cuvântul lui Dumnezeu, s-a lămurit în multe privinţe şi lumina din sufletul lui s-a făcut tot mai mare.
Părintele Popescu împărtăşea ascultătorilor prin predică experienţele sale personale, trăite în legătură cu Dumnezeu. Acum nu mai vorbea ca unul care ar fi fost străin de ideile ce le prezenta, predica ceea ce experimenta; cuvântările lui nu erau altceva decât Scriptura trăită, experimentată de el personal. „Îmi dădea mâna să biciuiesc păcatul, în predică, căci nu mi-l îngăduiam mie însumi. Predicam acum nu despre un păcat oarecare, ci despre Isus Cristos şi viaţa cu El. Evanghelia, fiind primită ca autoritate indiscutabilă pentru mine, era nelipsită din mâna mea în predică. Arătam mai totdeauna din ce capitol predicam şi nu oboseam a îndemna pe oameni să citească ei singuri acasă, în fiecare zi”.
În acest timp (1921-1923) avea ca cel mai bun prieten pe Dumitru Cornilescu. Amândoi erau acum oameni credincioşi şi doreau să vadă şi pe alţii devenind credincioşi, pasiunea lor fiind întoarcerea altora la Dumnezeu.
Dumitru Cornilescu scria în Noua Revistă Bisericească: „În acest scop am început predica în mod regulat în biserică. Popescu predica regulat, eu numai în caz de nevoie, când dânsul era prea obosit sau nu avea vreme destulă. Lumea era la început foarte puţină, apoi din ce în ce mai multă, totuşi rezultatele nu erau prea mari.
Într-o zi, Popescu, nu fără durere, îmi spunea: „Bre, dar nu se vede nici un rod. Ce înseamnă asta?” Ai răbdare, i-am răspuns, va veni şi rodul, numai seamănă vârtos. Ştiam că trebuie o lucrare personală cu sufletele, afară de cea oficială prin predica şi slujba de la biserică, deoarece experimentasem lucrul acesta în Moldova. I-am dat ideea să cheme vreo câţiva pe care i-a observat că ascultă cu mare atenţie predica şi par mişcaţi şi interesaţi şi să-i invite la el acasă, marţea seara la ora opt, ca „să mai vorbim”. În întâia seară au venit trei inşi. Am stat de vorbă ca prieteni, despre fel de fel de lucruri, şi religioase şi nereligioase, până în cele din urmă discuţia s-a oprit asupra Evangheliei şi a rostului ei pentru noi. Am accentuat starea de păcat în care se află fiecare om, osânda care apasă asupra fiecăruia din pricina aceasta şi mijlocul de scăpare, prin hotărârea pentru Isus, rupând-o cu păcatul şi începând o viaţă nouă, după Evanghelie. A urmat apoi o discuţie asupra celor vorbite, în care fiecare făcea obiecţiile şi arăta greutăţile unei asemenea hotărâri. Rezultatul a fost că unul din cei de acolo s-a hotărât şi a luat în serios Evanghelia; el a adus pe altul, fiecare din ceilalţi a invitat pe alţii şi aşa s-a făcut că în fiecare marţi seara urmau discuţiile în felul acesta, cu apel la hotărârea pentru Isus şi schimbarea vieţii.
În acelaşi timp, secerişul s-a arătat cu ocazia spovedaniei. Paştile, Crăciunul, erau prilejurile în care mai mult ca oricând se vedea cum se mişca fiecare. Când oamenii veneau la spovedanie, Teodor Popescu avea pe fiecare în faţă şi putea să-i vorbească direct. După ce omul îşi mărturisea păcatele, cum era obiceiul, el îi spunea:
— Numai atât? Iar dacă omul îşi recunoştea cel puţin unele păcate, îl întreba:
— Vrei să fii iertat? Prin credinţa în jertfa Domnului Cristos poţi să fii iertat, alt mijloc de scăpare nu este”.
În vremea Floriilor din anul 1921, mai multe femei s-au dus să se spovedească la părintele Popescu şi toate au rămas mirate de felul cum le-a spovedit: în loc să le pună epitrahilul pe cap şi să le pună întrebări tipice, el le-a spus: „Să ne rugăm.” A îngenuncheat şi el alături de ele şi a început să se roage, iar în rugăciunea lui au fost unele idei care au atins-o direct pe una din femei, Mita Manolescu. Celelalte femei au plecat, dar ea a mai rămas şi a mai stat aproape o oră de vorbă cu Teodor Popescu. Ea i-a spus: „Părinte, eu m-am spovedit la mulţi preoţi, dar n-am găsit mântuire şi vreau să ştiu ce să fac ca să fiu mântuită.” Atunci preotul Popescu a spus cu glas tare: „Doamne, îţi mulţumesc că de şase luni Te rog să-mi trimiţi un suflet care să caute mântuirea şi acum Tu mi-ai răspuns.” Apoi i-a înfăţişat femeii planul de mântuire, i-a vorbit despre Domnul Cristos, au îngenuncheat şi, în timp ce el se ruga, ea a rămas în suflet cu cuvintele lui, că sângele Domnului Isus a iertat şi păcatele ei.
Mita Manolescu a adus la biserică şi pe vecina ei, care de asemenea s-a întors la Dumnezeu. O femeie spunea că avusese un trecut foarte aventuros. Mama şi surorile ei îi spuneau: „Pe tine nu te mai primeşte la nici o biserică.” Dar ea a venit la preotul Popescu, a stat de vorbă cu el şi i-a spus:
— Poţi să fii iertată.
— De toate păcatele?
— Da, dacă crezi în jertfa Domnului Isus.
Dacă i-ar fi spus să facă cine ştie ce lucru greu, sărmana femeie l-ar fi făcut. Dar ea a înţeles că mântuirea a fost împlinită de Domnul Cristos pe cruce, s-a dus acasă şi i-a spus mamei. Când a auzit mama ei, a spus: „Ăla e popă nebun: cum să te primească pe tine?” Bătrâna nu aflase că şi marii păcătoşi au fost primiţi de Domnul Cristos, care le-a schimbat apoi felul de viaţă.
Un nou venit la biserică, după predică n-a putut pleca imediat acasă; era nedumerit. Sta rezemat de un brad care era în faţa bisericii şi se gândea: Dacă poţi să fii mântuit prin credinţa în Domnul Isus, de ce mai spovedeşte oamenii?… Peste foarte puţin timp au trecut pe lângă el două doamne care discutau, şi ele nedumerite. Una zicea celeilalte: „Auzi, părintele Popescu mi-a spus că nu lui trebuie să-i mărturisim păcatele, ci să îngenunchem în faţa Domnului Isus, singurul care poate să ne ierte.” Când le-a auzit, acest nou venit a alergat după acele doamne şi a vorbit cu ele, în stradă, despre ce auziseră la predică. Abia aştepta şi el ziua de marţi, când să-l întâlnească pe Teodor Popescu. Acolo a mai făcut cunoştinţă cu Dumitru Cornilescu şi cu încă vreo cinci persoane. Noul venit le-a mărturisit: „Directorul meu la servici îmi pretinde să mint şi trebuie să mint.” Dar Cornilescu s-a repezit şi i-a spus: „Directorul îţi spune să minţi, iar Domnul Isus să nu minţi. Pe cine vrei să asculţi?” Au stat de vorbă până la orele trei din noapte şi de atunci încolo a ajuns şi el nelipsit de la adunările de marţea.
Dumitru Cornilescu scria: „Numărul celor ce veneau seara creştea mereu şi cămăruţa, care era biroul lui Teodor Popescu, ajungea tot mai neîncăpătoare. Cu timpul, lucrul făcându-se regulat, metoda s-a mai schimbat. Am început să citim din Evanghelia după Ioan, fiecare din noi câte un paragraf şi să-l explicăm în legătură cu viaţa de toate zilele. Aşa a mers până la sfârşitul anului. La început veneau numai bărbaţi, căci socoteam că discuţiile cu bărbaţii nu sunt potrivite şi pentru femei, fiecare sex având greutăţile şi particularităţile lui. Dar parcă femeile nu auzeau de la bărbaţi ce se făcea acolo? Şi de aici dorinţa fierbinte a lor: când se vor face asemenea adunări şi pentru ele?
— Părinte, dar pe noi când ne adunaţi? Dar nouă când o să ne vorbiţi?
— La toamnă, la toamnă! era răspunsul obişnuit cu care nu ştiam cum să mai scăpăm din încurcătură, căci, dacă pentru bărbaţi nu mai aveam loc, ce avea să fie când dădeam drumul şi femeilor?
Toamna nu mai mergea să ţină strângerea laolaltă în biroul părintelui Popescu, căci era prea mic. Au cerut autorizaţie la Ministerul Instrucţiunii şi li s-a îngăduit să ţină aceste adunări la scoală Cuibul cu Barză, în apropiere de biserică. Femeile, exasperate de atâta amânare, au venit într-o seară neinvitate”.
La şcoala Cuibul cu Barză, cei doi au început evanghelizarea pentru prima dată în public. De obicei cântau câte o cântare creştină, apoi Teodor Popescu citea un psalm, citea paragraful din Evanghelia după Ioan care venea la rând şi îl explica o oră. Urma o pauză, în care se cântau mai multe cântări, apoi Dumitru Cornilescu citea paragraful următor şi-l explica. Tema era mai totdeauna aceeaşi, dar pusă în cadrul paragrafului citit şi ţintea totdeauna la luarea unei hotărâri personale: Ce faci tu cu păcatele tale? Îţi sunt iertate păcatele? Eşti un copil al lui Dumnezeu? Ai tu pace? Eşti tu mulţumit? Unde mergi tu? etc.
Dumitru Cornilescu, cel plin de iniţiativă, a găsit că este cazul să traducă cât mai repede, să prelucreze şi să compună unele versuri adaptate la melodii felurite, culese din cărţile religioase pe care le avea la dispoziţie, în foarte scurt timp, el a tipărit prima cărticică de cântece, cu 47 cântece creştine. Teodor Popescu nu era priceput în ale muzicii şi era bucuros că această problemă este rezolvată de Cornilescu.
La şcoală vorbeau amândoi foarte clar şi convingător, dar se deosebeau prin felul lor de a fi. Dumitru Cornilescu părea un om care tuna împotriva păcatului, care punea în faţa omului păcătos pedeapsa care-l aştepta, mânia viitoare; Teodor Popescu avea însă o predică duioasă, liniştită. Cornilescu aducea la Domnul Cristos în special pe cei ce se îngrozeau de judecata viitoare; Popescu predica mai ales dragostea şi harul lui Dumnezeu, arătate în jertfirea pe cruce a lui Cristos.
Nu rareori, la sfârşitul adunării sau la biserică, câte o persoană vroia să stea de vorbă personal cu unul din cei doi şi cu prilejul acesta de obicei se hotăra pentru Domnul Cristos. Câţi nu se hotărau şi fără să mai spună! Se puteau surprinde mărturisiri ca acestea: De când vin aici, m-am lăsat de beţie, duc leafa toată acasă, nu mai înjur, citesc zilnic Scriptura… Un altul spunea: Ştii cum sunt eu? Ca zgârcitul: eu nu ştiu carte, dar vin aici şi ascult ce spun preoţii ăştia şi cum strânge zgârcitul aurul, aşa strâng eu cuvintele lor şi mi le pun în inimă. Şi un altul: Eu mă credeam un om cumsecade, dar abia acum văd că sunt un păcătos. Ca să poată citi ei singuri Noul Testament, unii dintre cei ce vizitau aceste adunări şi nu ştiau carte au învăţat să citească; Noul Testament le-a fost abecedarul. Toţi cei ce veneau în mod regulat la adunarea de la şcoală, veneau şi la biserică. În cursul săptămânii, seara, se făcea într-un timp adunare şi la unele familii care locuiau în apropiere de biserică.
Arhimandritul Scriban spunea la început elevilor din seminarul teologic la care era profesor, în Bucureşti, că la Cuibul cu Barză este un preot care a izbutit, prin predicile pe care le ţine, să atragă mult popor. Zicea că este un preot merituos. În felul acesta, unii tineri studenţi teologi erau îndrumaţi indirect spre Cuibul cu Barză.
Un tânăr, Emil Constantinescu, era student la teologie şi la litere. Împreună cu alţi prieteni, studenţi, s-a gândit să se ducă şi să stea de vorbă cu părintele Teodor Popescu. Fiindcă ştia că Gheorghe Cornilescu, fratele lui Dumitru Cornilescu, are legături cu preotul de la Cuibul cu Barză, l-au rugat să le înlesnească o stare de vorbă cu el. În felul acesta vreo zece studenţi s-au dus la Teodor Popescu, care le-a spus cum s-a întors la Dumnezeu, le-a vorbit despre jertfa Domnului Cristos, le-a spus că în jertfa Lui s-a arătat dreptatea şi iubirea lui Dumnezeu.
Şi alţi tineri teologi, ca Nicolae Tonoiu, Vasile Moisescu şi Ilie Enea au trecut prin experienţe asemănătoare şi L-au cunoscut pe Domnul Cristos cu ocazia mişcării de la Cuibul cu Barză; de asemenea şi unii preoţi, ca Alexandru Teodorescu, Vasile Ouatu, Alexandru Panaitescu. Între cei ce veneau să asculte predicile erau şi unii preoţi sau foşti profesori ai lui Teodor Popescu. Erau mulţumiţi de ce auzeau, dar erau foarte atenţi să vadă dacă se fac ceva modificări faţă de tipicul slujbelor religioase ortodoxe. Venea lume cu grămada să-l asculte, chiar şi din provincie. În acelaşi timp, Teodor Popescu era şi profesor de religie la Institutul Pompilian, un liceu de fete pe Calea Rahovei. La explicaţia Vechiului Testament, folosea uneori şi renumitele lămuriri ale lui C. H. Mackintosh asupra primelor cinci cărţi ale Bibliei, cărţi pe care le traducea tocmai atunci Dumitru Cornilescu, ajutat şi de alţi tineri credincioşi. Lecţiile predate erau deosebit de atrăgătoare. Unele eleve de la această şcoală şi-au predat viaţa Domnului Isus.
În noiembrie 1921, Dumitru Cornilescu a scos primul număr din revista Adevărul Creştin, la care Teodor Popescu şi Gheorghe Cornilescu au colaborat permanent. Articolul introductiv al acestei reviste arăta clar scopul publicaţiei ei: Revista noastră are o ţintă foarte lămurită: ea porneşte de la încredinţarea că ceea ce îi trebuie poporului nostru îndeosebi şi înainte de orice este lumina Evangheliei şi viaţa izvorâtă din cunoştinţa pe care o dă această lumină…
În iulie 1922, arhimandritul Scriban scria: „Altă tipăritură mult mai nouă, dar foarte bună este Adevărul Creştin, scoasă de două ori pe lună în Bucureşti de părintele ierodiacon Dumitru Cornilescu, cel mai harnic dintre teologii tineri pe ogorul scrisului creştinesc. Materialul publicat de sfinţia sa este foarte potrivit scopului, este numai creştinesc şi este la înălţimea publicaţiilor similare din Apus”.
În scurt timp, Dumitru Cornilescu tipărise câteva broşuri răspândite şi printre credincioşii de la Cuibul cu Barză: Viaţa lui Cristos, Ce să fac ca să fiu un adevărat creştin, Ce înseamnă viaţa predată în slujba Domnului, Taina puterii în viaţa creştină, Viaţa lui George Müller (o biografie) şi foarte multe tipărituri mărunte şi tractate care se răspândeau cu zecile de mii”.
În 1922 Teodor Popescu a publicat primul său volum de predici ţinute în biserica Cuibul cu Barză în anii 1921 şi 1922. Au apărut repede trei ediţii ale primului volum Isus vă cheamă şi apoi volumul de predici Veniţi la Isus.
Volumul de predici Isus vă cheamă a fost foarte mult căutat, pentru că el cuprindea felul de a gândi şi de a predica al preotului care desfăşurase cea mai rodnică activitate de predicator creştin din ţara noastră în acea perioadă. În 1922, Noua Revistă Bisericească reda: „Predicile sale au avut un mare efect şi un mare răsunet. Feţe mari bisericeşti şi chiar fostul ministru al cultelor, cu mai mulţi funcţionari superiori, au ascultat câteva din aceste predici. Efectul pe care-l produce ascultarea este cu mult mai mare decât cel pe care-l produce citirea predicilor părintelui Popescu. Când sunt rostite au efect, fiindcă autorul le dă tonalitatea care porneşte din convingerea sa. Toate predicile au una şi aceeaşi temă: primirea lui Cristos ca Mântuitor personal”.
Despre Isus vă cheamă poetul Dimitrie Nanu, care era în rândul credincioşilor de la biserica Cuibul cu Barză, scria în revista Solidaritatea din decembrie 1922: „Paginile lui Teodor Popescu sunt cuvintele aşa cum ies drept din inimă, fără umbră de cochetărie artistică. Acest autor a cunoscut suspinul după lumina divină, dar nu s-a oprit la urmele ce degetele dumnezeiescului Sculptor le-a lăsat în liniile unei flori, ci s-a ridicat, a putut să vadă că frumosul este una cu adevărul. Şi apoi: Dacă arta este expresia spontană a unei convingeri şi a unei simţiri intime, arzătoare, cartea aceasta este în acelaşi timp de o înaltă valoare artistică”.
În afară de viaţa după Evanghelie pe care au început s-o cunoască cei ce primiseră pe Domnul Cristos, ei au ajuns şi la întemeierea unei asociaţii de ajutorare a săracilor. Fiecare membru al acestei asociaţii se obliga înaintea lui Dumnezeu să dea lunar sau anual o sumă oarecare pentru săraci. Ajutorul de căpetenie consta în câteva vagoane de lemne ce se împărţeau în ajunul sărbătorilor Crăciunului.
Cea mai însemnată activitate evanghelizatoare pe care Teodor Popescu a avut-o în această perioadă a fost cea din Bucureşti. Renumele predicilor lui şi a întregii lui lucrări a ajuns însă mai în toată ţara şi a transmis o influenţă binefăcătoare. El personal a vizitat diferite localităţi, unde prin vestirea Evangheliei s-au întors la Dumnezeu unele persoane şi s-au întemeiat adunări creştine.
Începuturile lucrării la Ploieşti
Cel dintâi oraş din provincie în care a păşit pentru a vesti Evanghelia a fost Ploieşti. La chemarea unor tineri, s-a dus în strada Novac 12, unde erau strânse câteva persoane. Adunarea s-a ţinut într-o cămăruţă mică, la Anicuţa Achim. În acea cămăruţă era atâta înghesuială, încât aproape se stingea lampa cu gaz din lipsă de aer. Lumina se făcea tot mai mică şi ei nu ştiau de ce; când se deschidea uşa, atunci venea aer în cameră şi lumina creştea din nou. El le-a spus: „Numai dumneavoastră vreţi să auziţi Evanghelia? Mai chemaţi şi pe alţii”. Au chemat şi pe cârciumarul din capul străzii şi pe alţii care erau buni pentru Evanghelie. Prima predică a fost înfăţişarea planului de mântuire al lui Dumnezeu. Cele zece porunci erau folosite ca o oglindă a lui Dumnezeu care arată că omul este păcătos. Apoi venea prezentarea soluţiei lui Dumnezeu pentru păcat: jertfirea Domnului Cristos pe crucea de pe Golgota şi salvarea deplină pe care o aduce celui ce crede în Cristos.
Bătrâna Achim era o femeie foarte bisericoasă. Când a auzit ea prima dată predica, şi-a zis că băiatul ei a pârât-o şi de aceea l-a certat:
— Nu sunt eu mama ta? De ce, când veneai cu părintele pe drum, m-ai pârât?
— Nu, mamă, nu te-am pârât, n-am vorbit cu el despre dumneata.
— N-ai văzut că numai la mine se uita şi numai păcatele mele mi le spunea? I-ai spus tu toate.
— N-ai văzut, mamă, că este om serios? Poate să facă aşa ceva? Eu nu i-am spus nimic.
La a doua predică a avut aceeaşi impresie, căci i-a spus băiatului:
— Numai la mine s-a uitat şi numai despre mine a vorbit.
— Mamă, să ştii că eu nu te-am pârât, dar asta înseamnă că Dumnezeu te cunoaşte şi El ţi-a vorbit. De atunci ea a început să înţeleagă Evanghelia şi în scurt timp s-a întors la Dumnezeu.
În legătură cu credincioşii din Ploieşti, Teodor Popescu spunea mai târziu: „Dacă m-ar fi văzut cineva, ar fi râs de mine că mă ocup de câteva babe şi de câţiva tineri. Erau spălătorese, femei de serviciu: oameni foarte simpli. Dar Dumnezeu m-a răzbunat: acei tineri care erau atunci copilandri, acum sunt oameni maturi, care au rămas credincioşi Domnului Isus şi lucrează pentru înaintarea Evangheliei”.
După ce predica dimineaţa în Bucureşti la biserică, pleca apoi pentru după amiază la Ploieşti, unde găsea acum suflete credincioase cărora să le vorbească. Uneori câţiva tineri credincioşi care frecventau adunările de la biserică şi de la şcoala Cuibul cu Barză îl însoţeau la Ploieşti. Erau toţi plini de bucurie şi de entuziasm creştin: adesea cântau şi făceau peste tot cunoscute cele 47 cântări creştine.
Începuturile lucrării la Câmpulung
În anul 1922, în timpul verii, domnişoara Elena Grigoriu, credincioasă de la Cuibul cu Barză a împărţit în Câmpulung Muscel foarte multe tractate. Ea venise în acest oraş de munte, cu aer curat, pentru a-şi petrece concediul de vară. N-a uitat însă să ia acolo o mulţime de tractate cu conţinut creştin şi astfel, odihnindu-se şi în acelaşi timp lucrând pentru Dumnezeu, a făcut cunoscut prin Câmpulung pe Domnul Isus, iar dacă era întrebată, vorbea şi de autorul tractatelor pe care le răspândea.
Un cârciumar, Nicolae Predoiu, fusese călugăr la vârsta de 16-19 ani. Negăsind la mânăstire ce-i dorea sufletul, a plecat de acolo şi a deschis un restaurant în Câmpulung. Când a dat de tractatele răspândite de domnişoara Grigoriu, a căutat să vorbească mai amănunţit cu ea şi i-au plăcut cele citite, cât şi cele auzite.
Bătrânul Predoiu, un bun povestitor, istorisea mai târziu: „Soţia şi fiica mea cea mare mi-au cerut voie să meargă la Bucureşti, la preotul Teodor Popescu, căci doreau să primească pe Domnul Cristos. Eu m-am bucurat de lucrul acesta, dar le-am refuzat cererea, voind să le încerc, dacă această dorinţă este din toată inima. Văzând că ele stăruiesc, m-am hotărât să le satisfac dorinţa. I-am spus domnişoarei Grigoriu, care ne vizita în fiecare zi, că atunci când dânsa va pleca la Bucureşti, să ia pe soţia şi fiica mea să le ducă la preotul Popescu. Ea s-a bucurat foarte mult de lucrul acesta şi când a plecat, le-a luat şi pe ele. După cinci zile, soţia şi fiica mea au venit acasă cântând şi bucurându-se că sunt mântuite. Odată sosite acasă, le-am pus la o nouă încercare, făcându-le observaţii nedrepte, ca să văd cum reacţionează când sunt nedreptăţite. M-am convins că o mare schimbare s-a produs în viaţa lor, pentru că după fiecare observaţie pe care le-o făceam, ele se duceau într-o cameră, îngenuncheau şi se rugau. Eu le urmăream. Când am întrebat pe fiica mea ce se roagă, ea mi-a răspuns că se roagă pentru mine, să primesc pe Domnul Cristos”.
În toamna anului 1922, Teodor Popescu a fost chemat de un preot câmpulungean să ţină conferinţe religioase pentru profesori la liceul de băieţi din Câmpulung. Unii localnici s-au opus şi, sosind în Câmpulung, Popescu a fost invitat la vila unui general, Grigorescu, unde a stat trei zile. Acolo venea mult popor, era un adevărat pelerinaj. Teodor Popescu le vorbea de dimineaţa până seara, încât se simţea stingherit când era vorba de masă. Unii veneau, alţii ieşeau, şi el le vorbea despre mântuirea lui Dumnezeu venită prin jertfa Domnului Isus, despre femeia păcătoasă, despre tâlharul de pe cruce şi despre alte subiecte prin care Îl înfăţişa pe Domnul Isus ca Mântuitor personal.
Aici, în casa lui Grigorescu a venit şi Nicolae Predoiu să-l cunoască pe Teodor Popescu şi i-a pus diferite întrebări, ca unul care fusese călugăr şi mai cunoştea câte ceva din ale religiei. Totuşi Predoiu nu s-a hotărât atunci pentru Domnul Isus, a continuat cu meseria pe care o avea: vânzarea băuturilor în restaurant.
Tot aici, la Grigorescu acasă, alături de fiica lui Predoiu era şi o elevă la şcoala normală din Câmpulung, Ecaterina Gugiu (căsătorită apoi Constantinescu). Ea auzise Evanghelia pentru prima dată de la domnişoara Grigoriu. Entuziasmată de frumuseţea adevărului vestit, s-a ataşat de cei credincioşi şi a început să spună şi altora despre Domnul Isus. Când mai venea Teodor Popescu prin Câmpulung, nu uita s-o întrebe şi pe ea:
— Dar dumneata ce mai faci?
— De, părinte, mai vine Satana …
CAPITOLUL 6 Intenţii de a rămâne pe loc
Amintindu-şi de vremea când avea o bogată activitate în biserică, Teodor Popescu spunea: „Cine este un om religios şi se ţine de ceea ce a apucat, rămâne uimit când ajunge la Cuvântul lui Dumnezeu şi-l citeşte. Se aşteaptă să găsească în el ceea ce a apucat, dar nu găseşte în Scriptură aceste lucruri, ci cu totul altele. Prin această mirare am trecut şi eu. Fiind preot în biserica ortodoxă, am crezut că toate rânduielile bisericeşti trebuie să fie după Cuvântul lui Dumnezeu. Când însă m-am îndreptat spre Cuvântul lui Dumnezeu, am rămas uimit şi mi-am zis că poate nu-l înţeleg eu bine; la mine trebuie să fie cusurul. Citind însă mai departe, am văzut că una este în Cuvântul lui Dumnezeu şi altceva este ce am apucat”.
Creştinătatea a trecut de mult peste „ce este scris”, n-a ţinut seama de Scriptură. Ea a pus alături de Scriptură tradiţia şi a amestecat astfel lucrurile. Cine ajunge la încredinţarea că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu, trebuie să se ţină ori de Biblie, ori de tradiţie. Dacă se ţine de tradiţie, rămâne cum a fost; dacă se ţine de Biblie, găseşte pe Domnul Cristos.
Timp de vreo patru ani Teodor Popescu a încercat să pună de acord formalismul religios în care se găsea, cu conştiinţa lui trezită de Scriptură. A fost o perioadă de frământări sufleteşti puternice. Celor ce n-au fost legaţi de un sistem religios, cum fusese legat Teodor Popescu, nu le vine aşa de greu să se dezlipească de orice formă pe care o consideră păgubitoare sau de prisos. El spunea:
„M-am bucurat un timp de pace când am venit la Domnul Isus, dar a venit apoi conflictul cu tipicul. Îmi ajungea foarte grea situaţia. Dar n-aş putea spune că este un moment când am început să modific tipicul, aceasta s-a petrecut lent. La un moment dat, mi se părea că parcă cineva m-ar strânge de gât. Spuneam: „Pentru rugăciunile sfântului cutare, să ne miluiască Dumnezeu pe noi”. Şi totuşi în predică spuneam că este destul să crezi în Domnul Isus ca să fii mântuit. Parcă cineva îmi zicea: „Mincinosule, una spui la predică şi alta la slujbă!”
Odată, într-o discuţie, Dumitru Cornilescu i-a spus: „Dar ce, tu te închini la sfinţi?” Ca urmare a acestei discuţii, Teodor Popescu a stat de vorbă cu Mihălcescu. Când i-a spus că se simte încurcat cu problema închinării către sfinţi, răspunsul lui Mihălcescu a fost că poporul român este „aghiolatru” (închinător la sfinţi). Şi eu mă aşteptam ca el să-mi dea argumente biblice în favoarea închinării la sfinţi. O fi fost sau nu ceva în inima lui Mihălcescu, nu ştiu. Dar el a recunoscut mai târziu că eu sunt sincer, nu umblu cu prefăcătorie. Iar închinarea către sfinţi a mai rămas în slujba mea un timp şi după această convorbire cu el şi mi-a făcut mare bucluc”.
Viaţa străină de Dumnezeu atât a clerului cât şi a poporului era recunoscută de foarte mulţi. Arhimandritul Scriban făcea unele afirmaţii tari în această privinţă. Printre altele el spunea: „Pretutindeni este lipsă de viaţă. O astfel de biserică devine o anexă politică, iar de viaţă religioasă nu mai poate fi vorba. Ea duce o existenţă egală cu moartea. Aceasta a fost biserica bizantină, lăcaş decorativ, din care spiritul se stingea. Moştenirea aceasta au căpătat-o toate bisericile ortodoxe, toate au caracterele sterilităţii ca un viciu din naştere”.
Teodor Popescu nu ataca abaterile încetăţenite ale aşa-zişilor creştini; el predica pe Domnul Isus şi harul lui Dumnezeu, şi astfel făcea o lucrare pozitivă. Dimitrie Nanu spunea: „El s-a mulţumit să împlânte în sufletele credincioşilor calea mântuirii indicată de Cristos, fără să se războiască nicidecum cu rătăcirile trecutului. Ştia că, primenindu-se sufletele, cojile au să cadă de la sine”.
Încetul cu încetul, părintele Teodor a eliminat unele cuvinte de pe textul liturgic al slujbei pe care o făcea la biserică. Nu mai putea să spună: „Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte-ne pe noi”. Nu mai zicea: „Pentru rugăciunile sfinţilor părinţilor noştri.” La sfârşitul slujbei, el zicea: „Cristos, adevăratul Dumnezeu să ne miluiască şi să ne mântuiască. Amin”. Şi-a permis ce nu era de aşteptat, dar nu mai putea altfel, cugetul îl apăsa. Iar modificările acestea îi prevesteau sfârşitul: în biserica ortodoxă, canoanele nu permit nici un fel de schimbare în formele şi ceremoniile stabilite.
Întrebările pe care i le puneau lui Teodor diferiţi preoţi în presa vremii şi la care trebuia să răspundă erau oarecum mai sincere, erau deschise. În schimb, pe ascuns, unii preoţi din Capitală nu puteau să vadă bine lucrarea lui: prea multă lume se ducea la biserica Cuibul cu Barză, iar celelalte biserici rămâneau aproape goale. Totuşi, el nu s-a despărţit de biserică, ţinea foarte mult la ea. Tot neamul lui era de preoţi şi credea că poate să facă şi el ceva în biserică, să îndrepte sunetele spre Evanghelie, spre Domnul Cristos.
Preotul Gheorghe Ionescu, tatăl lui Teodor Popescu, părea să fie şi el împotriva lucrării pe care o făcea fiul său. Bătrânul, auzind că cei mai mulţi preoţi consideră că fiul lui face o mare greşeală prin activitatea sa, a venit în acest timp prin Bucureşti să-şi mustre fiul, să-l îndrume, spunându-i:
— Ce am auzit eu despre tine? Să ştii că în ziua când am să aud că te vor da afară din biserică, am să cad jos şi am să mor din pricina ta.
— Nu tată, când am să fiu dat eu afară, dumneata ai să zici: Băiatul meu este mare, ştie el ce a făcut,
— Măi băiete, zi ca ei şi fă ca tine!
— Nu se poate, tată, Evanghelia este clară şi nu merge cu o purtare împărţită.
— Dar ce o să faci? Sărac eşti, copii ai…
— Va avea grijă Dumnezeu şi de mine, tată….
Enoriaşii de la Cuibul cu Barză au format un aşa numit Comitet de apărare, pentru că au simţit că unii preoţi nu aveau gânduri bune faţă de părintele Teodor. Acest comitet a început să facă diverse memorii, pentru ca preotul lor să fie lăsat în pace, să lucreze liniştit în biserică.
În vara anului 1923, Dumitru Cornilescu şi Teodor Popescu şi-au petrecut concediul împreună, la Blankenburg, în Germania, unde Cornilescu mai fusese cu alt prilej. Era acolo un pastor credincios, Ernst Moderson, care avea obiceiul ca în fiecare vară să ţină un studiu biblic şi veneau acolo tot felul de oameni credincioşi. Se susţineau diferite teme foarte interesante, care erau tratate în mod temeinic creştin. Moderson făcea parte dintr-o mişcare din biserică, numită Gemeinschaft; el nu s-a aliat nici unui cult, dar nici de biserica protestantă nu se despărţea. La câteva din conferinţele la care au luat parte şi cei doi credincioşi români, au fost puşi să vorbească. Teodor Popescu le-a istorisit cum s-a întors la Dumnezeu. Între Moderson şi Teodor Popescu s-a legat o oarecare prietenie: amândoi vesteau Evanghelia în sânul bisericii în care se născuseră şi acesta era un lucru rar în Germania, iar în România era un fenomen unic în felul lui.
În acest timp, în 1923, Dumitru Cornilescu a avut un conflict cu generalul Rusescu, a cărui soră vizita adunările de la Cuibul cu Barză. Rusescu, socotindu-se insultat de Cornilescu, care i-a spus că nu este un adevărat creştin, l-a ameninţat cu moartea. Atunci Cornilescu s-a gândit că trebuie să plece din ţară. Un prieten credincios i-a spus: „Aşadar vrei să pleci din ţară! Ar trebui să rămâi totuşi aici, pentru că eşti un om energic, eşti puternic la minte şi la vorbă”. Desigur, Cornilescu nu îşi închipuia că pleacă pentru totdeauna din mijlocul a lor săi. S-a dus întâi la Lipsca, apoi la Londra, unde a pregătit pentru tipărire alte ediţii ale Bibliei în limba română şi în cele din urmă s-a stabilit în Elveţia, unde a continuat să lucreze neobosit pentru Dumnezeu. În acest fel Teodor Popescu a rămas fără Dumitru Cornilescu.
Erau mulţi care îi sugerau lui Teodor Popescu să rămână pe loc, în biserică, şi să vestească adevărul Evangheliei cu toată hotărârea; dar unii preoţi gândeau altfel, aşa încât el n-a putut să-şi continue în mod liniştit activitatea. Ajuns să fie nevoit să explice în scris mitropolitului situaţia sa, spunea: „Se vorbeşte de jignirea adusă sfinţilor şi canoanelor care cârmuiesc biserica. Mă întreb dacă această expresie este într-adevăr serioasă. Cunosc şi eu aceste sfinte canoane. După câte ştiu, nu este cleric şi nu este mirean care să aibă cutezanţa să spună că le-a ţinut pe toate, afară doar de cazul când nu le-ar cunoaşte… Nu cumva însă şi aceste sfinte canoane merg pe alese? Nu cumva ele sunt bune numai când este vorba să judece cineva pe alţii? Oh, mai multă sinceritate! În ce priveşte închinarea către sfântă fecioară Maria şi către sfinţi, eu stau în formula generală ortodoxă, care sună astfel: Să te închini lui Dumnezeu, iar pe sfinţi să-i venerezi…
Este foarte uşor să arunci sfântului o închinăciune; dacă însă viaţa ta nu se influenţează cu nimic din a lui, închinăciunea devine o bătaie de joc. Câte persoane din cele ce iau parte la acatistele ce se fac prin biserici şi-au schimbat prin aceasta viaţa? Nici una. Este drept că aceste rugăciuni, numite acatiste, sunt producătoare de venituri, dar nu sunt producătoare de viaţă creştină… Că sfinţii, prin rugăciunile lor, ne-ar mântui, asta n-o poate spune decât un om cu totul străin de Evanghelia Domnului Isus Cristos…
De ce atâta zarvă pe o chestie ca asta? Şi cu ea şi fără ea, dacă cineva rămâne mai departe în păcatele lui, totuna este. Iată de ce n-am predicat niciodată ca cineva să nu se închine la sfinţi. Eu am predicat şi predic – vorba apostolului Pavel – pe Isus Cristos Cel răstignit şi viaţa noastră cu El. M-am oprit la acest punct, stau pe această poziţie câştigată… Eu nu urmăresc reforma bisericii române, ci reforma sufletului omenesc luat individual, şi anume prin Evanghelie… Cred că Dumnezeu n-a părăsit de tot acest sărman popor românesc, care pătimeşte amar din pricina atâtor păcate şi nelegiuiri, nu l-a părăsit de tot, ci va ridica din mijlocul lui oameni nebuni pentru Cristos, care, slujindu-I Lui şi predicând Evanghelia, vor sluji neamului lor. Numai prin predicarea Evangheliei vine mântuirea omului şi a popoarelor, prin altceva nu”.
Scria aceste rânduri prin decembrie 1923. În faţa învinuirilor, s-a apărat cu intenţia de a rămâne în biserică, spre a vesti acolo mai departe Evanghelia. Comitetul de apărare care s-a format dintre enoriaşi, în articolele pe care le publica, arăta însă un spirit de controversă, care nu era în felul lui de a gândi.
S-a ivit însă un credincios, poetul Dimitrie Nanu, care în broşura sa Lupta între logică şi sofism, între Evanghelie şi tipic, răspunde cu mult bun simţ celor trei figuri bisericeşti, care prin presă au îndreptat împotriva lui Teodor Popescu unele învinuiri: preotului Grigore Pişculescu (Gala Galaction), preotului Popescu – Mălăieşti şi arhimandritului Scriban.
Lui Galaction, D. Nanu îi răspunde la unele articole publicate în ziare. Între altele, spune: „E scris negru pe alb: „Un singur Mijlocitor”. Prin ce aberaţie scoateţi 11.000 de mijlocitori şi abrogaţi această esenţială şi categorică afirmaţie, care logiceşte nu suferă o altă interpretare? Suntem aşa de naivi ca să nu pricepem cum s-au transformat vechile indulgenţe papale în sărindare şi acatiste, care nu au ca şi ele vreo legătură cu mântuirea păcătosului? Cum? Şi în cer intervenţii şi bilete de recomandaţie? Şi acolo protecţie, şi încă tarifată de pe pământ, fără preţuri maximale? Nu vedeţi cum în admirabilul său bun simţ, poporul român însuşi a pecetluit această erezie cu proverbul: „Până la Dumnezeu te omoară sfinţii”? La ce exasperare trebuie să fi adus pe acest popor taxele pentru mijlocirea sfinţilor, ca să deznădăjduiască şi în cer de a mai găsi dreptatea”.
Cea mai mare parte a broşurii lui Nanu este o lecţie de logică şi creştinism dată arhimandritului Iuliu Scriban: „Acum mă luminez eu , de ce unii ortodocşi nu vor să primească personal pe Isus Cristos ca Mântuitor, cum fac cei care urmează pe preotul Teodor Popescu, exclusul, din această cauză, din biserică. Nu vor să primească personal pe Isus ca Mântuitor, de frică, desigur, să nu aibă a face personal cu El. La marea judecată, ar voi să fie promovaţi în rai, dacă se poate aşa, ca unii elevi chiulangii, care vor să fie trecuţi clasa în mod global, fără să mai dea ochii în parte, personal, cu întrebările profesorului. În adevăr, promovarea aceasta globală în rai, pe care n-o admit cei de la Cuibul cu Barză, credincioşi Evangheliei, dar care-i atât de preferată de potrivnicii Mântuitorului personal, e mai comodă.
Biserica a avut faţă de Evanghelie, în parte, rolul unui arhivar cinstit. Dar ce au făcut tradiţionaliştii? Au realizat cea mai mare minune; numai ei singuri pe lume au găsit mijlocul ingenios să pună în practică, faţă de Evanghelie, monumentala formulă a lui Caţavencu, relativ la constituţie: să nu se revizuiască, primesc, – dar să se schimbe poruncile Evangheliei pe ici, colo, pe cale de tipic, otpusturi, – tocmai în punctele esenţiale. Sărmanul Caragiale, nici n-a visat el că a dat în Caţavencu formula ortodoxiei noastre”.
CAPITOLUL 7 Suspendarea
„Dacă prin biserica ortodoxă se înţelege biserica de astăzi, moartă, în care cei ce intră în ea ca slujitori nu caută decât un mijloc de trai sau folosul lor, – atunci desigur că mă văd scos din ea. Dacă Dumnezeu, în nemărginita Sa bunătate, m-a adus la o stare sufletească nouă, la o smulgere de sub robia atâtor păcate ce bântuie pe cei ce se socot ceva în această biserică, atunci acest lucru m-a rupt de la biserică. Dacă prin biserica de astăzi se înţelege societatea religioasă condusă de oameni care nu calcă pe urmele lui Cristos, atunci da, sunt scos din ea”.
Aşa scria preotul Teodor Popescu mitropolitului, spre sfârşitul anului 1923. La 21 noiembrie 1923 au fost trimişi mai mulţi preoţi de la mitropolie la biserica Cuibul cu Barză. Predica nu a fost ascultată cu linişte şi această situaţie s-a repetat în câteva duminici.
În ziarul Neamul Românesc editat de Nicolae Iorga – din decembrie 1923, scriitorul I.Gr. Oprişan descrie starea de lucruri din acele ultime săptămâni: „În loc ca fraţii lui preoţi să se bucure de această mişcare de regenerare creştină, în loc ca ei să se trudească a aprinde o faclă în întunerecul ţării, o faclă de lumină curată, cum a numit-o mitropolitul Bălan pe aceea care s-a aprins la Cuibul cu Barză, au căutat să-i găsească chiţibuşuri dogmatice, care totdeauna au ascuns altceva decât interese duhovniceşti.
Şi astfel am ajuns să vedem în ultima vreme că s-a instituit o tutelă, trimiţându-se la biserica părintelui Teodor fel de fel de preoţi care să-i facă slujba, să ţină chiar predici şi, culmea, să împăneze biserica cu agenţi tulburători, toate acestea cu unicul scop de a pune pe preot în imposibilitatea de a mai lucra „aşa de minunat”, cum spune unul din anchetatori, părintele Galaction”. Duminică, 10 decembrie 1923, a venit la Cuibul cu Barză pornit pe scandal, preotul Georgescu-Duşumea. Era prezent şi Galaction. După ce au terminat slujba, Georgescu a ieşit să predice şi în predica sa din care Domnul Cristos lipsea cu totul, nu spunea decât răul făcut de Teodor Popescu, că „s-a rătăcit de la credinţa cea adevărată şi rătăceşte şi pe alţii”. La aceste atacuri împotriva parohului, credincioşii au reacţionat şi au atras atenţia preotului Georgescu, că nu este frumos ce face şi nu sunt demne asemenea procedee. Iar unul din mulţime a strigat celor doi preoţi:
— Ieşiţi afară, hoţilor!
Şi poporul a început să strige:
— Vrem să-l auzim pe părintele Popescu!
— Vezi, părinte Popescu, că enoriaşii dumitale sunt împotriva clerului, împotriva noastră?
— Vina nu este a mea; aţi cerut de la mine autorizaţia să vorbiţi către popor?
Cum a ieşit părintele Teodor din altar, s-a făcut o linişte adâncă. El a ţinut o cuvântare înflăcărată; era ultimul lui cuvânt în biserică. Le-a spus: „Este ultima oară când ne mai putem vedea în această biserică. Am căutat să slujesc lui Dumnezeu aici unde sunt, supunându-mă adevărului şi voii Lui. Vedeţi însă că unii au venit peste mine şi eu trebuie să plec. De azi înainte nu mai sunt preotul acestei biserici”.
El a arătat în continuare că dintotdeauna adevăraţii creştini, care se hotărăsc cu toată inima să trăiască pentru Dumnezeu, au fost ca nişte porumbei albi între păsări răpitoare negre. Deoarece plângeau şi femeile şi bărbaţii, el i-a îndemnat să fie liniştiţi. „Dacă Îl iubiţi pe Domnul Cristos şi dacă ţineţi la mine, vă rog fiţi liniştiţi, nu vă răzvrătiţi, nu ridicaţi glasul. Eu plec din biserica aceasta, dar sunt cu dumneavoastră mai departe”.
Din nou a început să vorbească Georgescu, spunea că el este emisarul mitropoliei şi că va vorbi în biserică, chiar dacă ea va rămâne goală. De fapt nici n-a mai avut cui să vorbească, pentru că mulţimea repede a ieşit din biserică, indignată.
„O delegaţie de creştini, scrie I.Gr. Oprişan, ne-am dus la înaltul păstor al bisericii ortodoxe, ca să-i arătăm durerea noastră. N-o să uit niciodată bunăvoinţa cu care ne-a ascultat şi rana pe care i-o producea, după expresia lui, plecarea „celui mai ales dintre preoţi”.
În memoriul-protest adresat mitropolitului de către comitetul de acţiune creştinească la 14 decembrie 1923, pe lângă prezentarea foarte pe scurt a activităţii de la Cuibul cu Barză, enoriaşii făceau şi unele afirmaţii tari la moralitatea preoţilor care au venit să slujească în biserică peste preotul paroh.
În legătură cu situaţia aceasta, Teodor Popescu scria: „Câţiva preoţi au întrunit îndată clerul Capitalei la Societatea Ajutorul, hotărând nici mai mult nici mai puţin decât caterisirea mea. Ei au comunicat acolo că au constituit din iniţiativa lor un fel de tribunal bisericesc şi că mă vor supune unui interogatoriu de conştiinţă”.
În comisia de preoţi care aveau să-l chestioneze, Galaction şi Scriban erau delegaţi anume pentru a formula întrebările ce urmau a fi puse. Vineri seara, 14 decembrie 1923, a fost convocată în palatul episcopal o conferinţă de teologi compusă din: Platon, Boroianu, Scriban, Nazarie, Mălăieşti, Mihălcescu, Gibescu, Georgescu, Galaction şi Atanasie Ionescu, frate cu Teodor Popescu. Au vrut să arate că nici chiar fratele lui nu-i agreează activitatea. Comisia aceasta formulase mai multe întrebări în legătură cu închinarea către Sfânta Fecioară şi a sfinţilor, cu tradiţia. Tribunalul acesta al preoţilor, la care Teodor Popescu s-a prezentat cu inima deschisă, a hotărât trimiterea lui în judecata consistoriului Eparhiei Ungaro-Valahiei.
Duminică 16 decembrie, au venit la biserica Cuibul cu Barză, arhiereul Platon Ciosu, vicarul sfintei mitropolii, să slujească, iar preotul Gibescu să predice, ca după aceea să închidă biserica şi să-i sigileze uşile.
Tot pe atunci părintele Teodor a înaintat mitropolitului un memoriu, în care printre altele spunea: „Cum se poate califica faptul că un preot nejudecat şi neosândit se vede la un timp stingherit în slujba sa şi oprit de a predica? Cu ce drept au fost aduşi peste el alţii, care să-l tulbure în slujba lui şi să-l înlocuiască în predică? Pe cât cunosc eu din legiuirile bisericeşti, preotul e mai mare în biserica sa. Chiriarhul are dreptul de a-l controla, a-l judeca şi osândi dacă l-a găsit vinovat cu ceva, dar să ia astfel de măsuri vexatorii, aceasta constituie o nedreptate. Ţin să subliniez acest lucru.
Fie. Sunt gata pentru orice. Am vrut să lucrez în sânul bisericii în care m-am născut şi am crescut. Dacă infima minoritate care reprezintă astăzi biserica mă respinge, vina ei, adică a lor să fie. Eu n-am ieşit singur din biserică. În orice caz, cu voia lui Dumnezeu, eu îmi voi continua lucrarea… Am ţinut să fiu fără vină faţă de cei din biserica mea, să nu-mi impute vreodată cineva că aş fi putut să lucrez şi în biserica mea, dar n-am vrut”.
În urma apărării şi mărturisirii de credinţă a preotului Teodor Popescu, consistoriul mitropolitan s-a întrunit, pentru a se pronunţa, la 27 decembrie 1923. Cei cinci membri ai consistoriului şi-au declinat competenţa asupra cazului de la Cuibul cu Barză şi au hotărât ca procesul să fie adus în faţa sinodului. N-au vrut să-l judece de astă dată, pentru motivul că ar fi vorba de o chestiune dogmatică ce depăşeşte competenţa consistoriului eparhial. Nefiind vorba de vreo abatere de altă natură, problema urma să fie rezolvată de Sfântul sinod. În felul acesta judecata a fost pentru un timp amânată.
În presă, în special în ziarul Dimineaţa se publicau diverse articole pentru şi contra lui Teodor Popescu. Un ziar reproducea câteva cuvinte ale sale: „Şi dacă sunt oprit de a sluji în biserica mea şi de a mai predica în ea, nu urmează ca eu să rămân pe loc. Continui să predic în orice casă şi în orice loc”. Se ducea unde i se deschidea uşa. Duminică dimineaţa, 30 decembrie, în vreme ce în biserica Cuibul cu Barză slujea arhiereul Platon Ciosu, ajutat de cinci preoţi şi în timp ce părintele Teodor predica unor credincioşi adunaţi într-o casă din cartierul Griviţa, unii din enoriaşii bisericii au ţinut o întrunire în casa unuia dintre ei, fiecare cu dorinţa de a face tot ce se putea pentru ca preotul lor să revină la Cuibul cu Barză.
CAPITOLUL 8 Sentinţa
Poetul Octavian Goga, în revista sa Ţara noastră din 13 ianuarie 1924 a publicat ca articol de fond Răzvrătirea de la Cuibul cu Barză. Din scurta lui vizită pe la această biserică, poetul a intuit lucruri pe care alţii nu puteau sau nu vroiau să le priceapă.
„Fără nici un anunţ prealabil, nu ca ministru, ci ca simplu credincios, m-am dus la biserica aceasta cu nume pitoresc, unde intram întâia oară. Spre marea mea surpriză, din primul moment, interiorul sfântului locaş era ticsit de oameni, un ciudat amestec din toate clasele. M-am strecurat cu greutate prin mulţime până la un colţ de strană din dreapta iconostasului, de unde desluşeam limpede pioasa adunare. Nimerisem la sfârşit de liturghie şi din uşa altarului părintele citea binecuvântarea. Era o figură cuvioasă de preot către 40 de ani, slab, cu barba neagră şi cu ochii strălucitori, rostea slujba rar, apăsând cuvintele şi interpretând rostul lor într-un sens civilizat, fără nici o notă maşinală şi fără cunoscutele motive nazale ale tipicului oriental. O muţenie desăvârşita stăruia împrejur şi la lumina luminărilor de ceară, prin fumul vineţiu al cădelniţei, lămuream feţe în extazul credinţei. Căzusem pe un aspect de viaţă cu totul particulară şi plină de înţeles. Nu ştiu să mai fi văzut undeva la Bucureşti un domn cu blană atât de robit de misticismul religios ca cetăţeanul din faţa mea, care avea aerul unui înalt funcţionar, şi din bisericuţele de la ţară nu mai întâlnisem obraji îmbujoraţi de verbul dumnezeiesc ca la femeile de la trei paşi de mine.
Isprăvind slujba, preotul şi-a început predica… Nu era o cuvântare de exeget mărunt, nici nu reedita clişee uzate de doctrină teologică. Din preajma altarului vorbea un orator îndrăzneţ, cu accente de eclesiast militant, cu fraza rotundă şi sonoră, răscolind în auditoriu întrebări şi pasiuni. Prins de magia cuvântului, preotul tresărea în toată fiinţa lui, crispându-si fruntea palidă de ascet, faţa-i învia ca îmbibată de un fluid nervos şi în adâncul ochilor i se iviseră cele două picături de lumină stranie, care îmi reaminteau pânzele lui Ribera. Mulţimea participa cu devotament la toate analizele lui, îi urmărea ritmul logic şi-i primea argumentul cu o vie agitaţie. Când s-a încheiat zbuciumata retorică ce biciuise instinctele răului şi judecase cu asprime neajunsuri ale societăţii noastre, slujitorul Domnului s-a retras şi, printre rândurile poporului rămas în nemişcare, un tânăr a început să împartă mici cărţulii, în care se schiţa subiectul celor din urmă şase predici. Credincioşii le-au luat cu ei, s-au răzleţit domol, vorbindu-şi încet şi din grămadă eu m-am desfăcut pe îndelete, cu senzaţia că dincolo de zgura cotidiană mi-am revăzut o clipă sufletul, rănit de mustrări şi sfios la orice atingere, ca o mimoză bolnavă. De atunci nu l-am mai zărit pe părintele Teodor, dar i-am păstrat aducerea aminte cu respect şi recunoştinţă.
Astăzi îmi apare într-o postură nouă şi cazul sfinţiei sale e discutat în presă. Gazetele spun de cucernicul preot că o specială evoluţie de gândire l-ar fi făcut să se depărteze de la adevărurile dogmatice ale bisericii răsăritene, că prin cuvântările mai recente şi cu deosebire prin unele neîngăduite schimbări rituale şi-ar fi depăşit atribuţiile consacrate de pravili şi canoane. Consistoriul a examinat deunăzi chestiunea şi se pare că Sfântul sinod va trebui să se pronunţe în curând în cauză, cumpănind pretinsele ştirbiri de dogmă şi făcând să triumfe în toată rigoarea ei bimilenară legiuirea canoanelor. La lumina acestei hotărâri vom putea cerceta cu toţii un interesant caz de conştiinţă, peregrinarea unui suflet prin adâncimile doctrinei religioase. Procesul va fi instructiv, oricare va fi judecata lui, fiindcă ne va apropia de psihologia unei figuri distinse, cu preocupări morale care ne atrag deopotrivă pe toţi.
Ceea ce justifică însă de pe acum şi cuvântul nostru laic în această împrejurare este că răzvrătirea părintelui Teodor Popescu nu se prezintă ca un simplu act individual, că se complică şi cu revolta în masă a enoriaşilor, care, solidari cu păstorul lor sufletesc, şi-au spus şi ei părerea. Mulţimea pe care am văzut-o eu acum doi ani, într-o duminică de iarnă, flagelată de înflăcăratul retor al amvonului, face astăzi zid în jurul lui, se identifică lui şi îşi însuşeşte crezul pentru care e tras la răspundere de chiriarhi. E răzvrătire la Cuibul cu Barză, credincioşii au refuzat pe un nou preot, uşile lăcaşului s-au închis şi se vorbeşte că, în însufleţirea lor, parohienii decişi să-l urmeze sunt gata să-i zidească o biserică nouă. O neobişnuită revoluţie sufletească se petrece aici sub ochii noştri, în mijlocul Bucureştilor, la câţiva paşi de Calea Victoriei, pe care se plimbă mai des păcatul decât virtutea… Există deci în acest furnicar de patimi profane, dincolo de chiotul răguşit al afacerilor de tot felul, o conştiinţă care palpită în sferele abstracţiunii, o flacără care se aprinde la picioarele lui Crist. O inerţie paralizantă pare a stăpâni organismul bisericesc. În afară de îndatoririle reprezentative, în afară de oficialitate şi partea pur rituală, venerata instituţie tânjeşte. Suntem lăsaţi în părăsire şi un cler afon nu ne poate da decât o ţărănime superstiţioasă şi o clasă conducătoare păgână. În mijlocul părăginirii generale ne întrebăm: Cine strigă aici la noi pentru învăţăturile lui Cristos? Ce propagă astăzi amvonul, unde sunt teologii cu graiul inspirat, ca să vestească lumii noastre cuvântul adevărului? Cunoaşte cineva pilda de devoţiune la adăpostul crucii, avem călugări iluminaţi sau înalţi demnitari bisericeşti, a căror viaţă de cristal să lumineze o rază din cer în minţile noastre? Iată întrebări elementare, al căror şir e nesfârşit de lung şi pe urma cărora îndoiala cu fiorii ei de gheaţă se apropie de noi, ca să ne lase sceptici şi amărâţi.
Cazul părintelui Teodor are darul de a scormoni probleme şi de a atrage luarea aminte asupra lor. Sfinţia sa rămâne pe planul al doilea, fie că va fi judecat ca înduşmănit cu preceptele bisericii ortodoxe, fie că se va găsi o formulă de împăciuire. De la Cuibul cu Barză însă pleacă întrebările şi se furişează în conştiinţa publică în toate colţurile, cum s-au furişat şi în mine acum, când, în preajma Crăciunului, reînviind vechi amintiri de la ţară şi recente descoperiri, cu sufletul biruit de tristeţe, mă gândesc la Cristos şi la biserică. Ce facem cu întrebările, preasfinţilor arhierei, ce facem cu ele?”
Arhiereii pentru moment aveau alte probleme de rezolvat. Mitropolitul primat nu a aprobat hotărârea consistoriului bisericesc de a se deferi cazul sfântului sinod şi a ordonat trimiterea preotului Teodor Popescu din nou în judecata aceluiaşi consistoriu. Această a doua judecată a fost fixată pentru ziua de miercuri 16 ianuarie 1924. Deoarece nimic nu se schimbase în învinuirile ce erau aduse împotriva lui, consistoriul ar fi fost normal să procedeze ca întâia dată: să-şi decline competenţa. De data aceasta, dezbaterile consistoriului au durat patru ore şi jumătate. Teodor Popescu a vorbit timp de două ore pentru apărarea sa. La orele şase seara s-a dat sentinţa: depunerea din treaptă, caterisirea preotului Teodor Popescu, sentinţă cu drept de apel la sinod.
După scurt timp, Gala Galaction a scris într-un ziar: „Preotul Teodor Popescu era un cleric deosebit de merituos, bun predicator, devotat păstor sufletesc, amic al întristaţilor şi săracilor. Munca lui pastorală de la Cuibul cu Barză l-a încununat cu laude. Atunci de ce a fost scos din biserică? Citiţi cartea lui de predici Isus vă cheamă. Acolo nu este nicăieri vorba de biserica ortodoxă, după cum nu este nici despre pagodele din Ceylon”.
După ani de zile, Galaction a avut o întrevedere cu Teodor Popescu şi i-a spus:
— Să mă ierţi că m-am amestecat în cearta aceea cu tine.
— Fii pe pace, i-a răspuns Teodor, că nu ai nici o greutate din partea mea.
Presa din acea perioadă vehiculează diferite păreri despre lucrarea de la Cuibul cu Barză. În primul număr din anul I al apariţiei revistei Cuvântul liber din 26 ianuarie 1924, D. Theodorescu scria: „Luther a fost iniţiatorul unei dizidente reale şi binefăcătoare pentru propăşirea luminilor. Avem de câteva zile un Luther român: e preotul elocvent de la biserica Cuibul cu Barză, Teodor Popescu. Răzvrătirea preotului acestuia rar nu constă atât în efortul de eliberare ce ar încerca – fiindcă, slavă Domnului, pe cine terorizează în adevăr spiritualiceşte biserica ortodoxă ca organizaţie socială? – cât în minunea de a fi adus în discuţia obştei româneşti, chiar în discuţia Bucureştilor nepăsător şi chefliu, o gravă problemă bisericească, bazată pe o chestie esenţială de dogmă.
El a izbutit să-şi adune toată mahalaua în biserică şi să se facă ascultat şi urmat. Iată însă că bătrânii preoţi ai bisericilor goale, unde se morfoleşte nazal, în faţa a două-trei babe surde, un tipic neştiut şi neînţeles, dar imutabil şi sfinţit chiar de dispreţul celor ce-l slujesc cu devotament, iată că bătrânii sau şi mai tinerii unei rutini neobositoare se ridică neîndurători împotriva aclamatului, norocosului insurgent: Nu vă mai duceţi la el, creştinilor, fiindcă ereticul falsifică sfântă noastră ortodoxie”.
În ziarul Dimineaţa din 1924, Teodor Popescu a publicat unele lămuriri. Scria: „Convingerea mea adâncă este că această mişcare e înlăturată din biserică din pricina spărturii pe care a făcut-o în făgaşul vieţii din acest oraş şi din alte părţi prin viaţa celor hotărâţi la o viaţă după Evanghelie. Evanghelia spune lămurit că oamenii iubesc mai mult întunericul decât lumina, când faptele lor sunt rele…
Gândul meu a fost să-mi văd mai departe de lucru în sânul bisericii în care m-am născut şi am crescut, nutrind tainic nădejdea că acţiunea pornită şi dusă mai departe va influenţa în bine şi va contribui într-o măsură cât de mică la înviorarea mult dorită. De n-aş fi fost purtat de acest gând, aş fi demisionat în urma scandalului ce mi s-a făcut în biserică. Am preferat însă să primesc să fiu osândit. Pentru chestiuni de tipic, autoritatea m-a înlăturat şi odată cu mine a înlăturat din biserică şi mişcarea pornită. Nu mă revolt din această pricină. Am conştiinţa că n-am greşit faţă de neamul meu, dacă m-am îndreptat de-a binelea către Evanghelie, îndreptând spre ea şi pe alţii. Şi pe cât mă va ajuta Dumnezeu, voi lucra şi mai departe.
Prevăd că de acum voi avea de întâmpinat piedici mari. Ele au şi început să se arate. Spun însă celor ce caută să-mi pună piedici, că nu fac altceva decât dau dovadă de neputinţa lor. Adevărului nu i se poate opune multă vreme forţa. Chiar dacă sunt înlăturat din sânul bisericii, nu-mi voi pierde eu vremea să lupt contra bisericii, ci voi lupta contra neştiinţei şi păcatului; şi voi căuta să câştig suflete nu pentru mine, ci pentru Cristos. Şi dacă totuşi alţii ne vor sili la luptă, o vom primi; prigonirea este anunţată clar în Evanghelie, de aceea ea nu ne surprinde. Piedicile ce ni se pun în cale, prigonirea, vor face să ne încredem tot mai mult în Domnul, în mâna căruia am încredinţat soarta noastră. Vom avea prilejul să vedem dacă libertatea de conştiinţă nu e decât pe hârtie, întemeiaţi pe minunatele făgăduinţe ale lui Dumnezeu, vom căuta să ne vedem liniştiţi de lucru”.
La bătrâneţe, Teodor Popescu a fost întrebat de nişte tineri: „Care v-a fost cel mai mare necaz din viaţă?” Îi murise soţia, cunoscuse deseori boala şi lipsa materială, avusese nenumărate necazuri dinafară şi dinăuntrul adunării, totuşi răspunsul lui a fost: „Atunci când m-au înlăturat din biserică.” Era o inimă care a bătut totdeauna pentru binele spiritual al celor din biserica în care se născuse şi de care n-a fost înţeles.
CAPITOLUL 9 Peregrinări
Văduv, cu trei copii mici, dat afară din biserică, fără nici o situaţie materială asigurată, Teodor Popescu învăţa să fie evlavios, pentru că recunoştea mâna lui Dumnezeu în ultimele evenimente din viaţa sa. El îşi făcuse datoria şi aştepta ca Dumnezeu să-l îndrumeze pentru viitor. Nu ştia ce avea să ajungă mişcarea începută la biserică şi nu ştia să se apuce de o lucrare în mod organizat. Se simţea îndatorat însă să vestească mai departe Evanghelia, dar nu-şi dădea seama în mod precis ce trebuia să facă în condiţiile în care se afla. El a lăsat toate problemele în mâna lui Dumnezeu şi putea să spună: „De acum mă simt liber, zbor cu amândouă aripile”, nu mai era legat de tradiţii care să-i pună probleme de conştiinţă.
A trebuit să plece din casa parohială în care locuise la Cuibul cu Barză. În bulevardul Mărăseşti 95 avea o casă din partea soţiei, însă era ocupată de chiriaşi. A trebuit să se mute, pentru un timp, în casa unei persoane credincioase, a locuit apoi un timp la un inginer în cartierul Grant şi în sfârşit s-a mutat în Mărăseşti 95. După moartea soţiei, de copii îngrijeau surorile lui: avea trei surori care deveniseră credincioase.
În acel timp gândea să se înscrie la Facultatea de litere să se facă profesor, dar Dumitru Cornilescu l-a dat înapoi, scriindu-i: „Oriunde ai fi, tu n-ai loc”. Din această cauză nici nu a avut un serviciu permanent, însă a lucrat cu toată inima pentru vestirea Evangheliei. A făcut lucrul acesta fără plată, încrezându-se în Dumnezeu. De fapt, a fost o reală binecuvântare în faptul că a putut să-şi dedice întregul său timp lucrării lui Dumnezeu.
Mulţi credeau că, odată cu izgonirea din biserică, lucrarea începută va pieri. Lucrurile s-au petrecut însă cu totul altfel. Majoritatea ascultătorilor de la Cuibul cu Barză veneau să-l întrebe fel de fel de lucruri în legătură cu Scriptura şi doreau să-l vadă mai departe activând ca altădată. Dacă i s-a închis o uşă, i s-au deschis fostului preot o mulţime de case, unde se putea vesti mai departe Evanghelia. Multe persoane credincioase şi-au pus casele la dispoziţie în acest nobil scop, ca să se poată vesti Evanghelia şi altor oameni care nu o cunoşteau.
A urmat o peregrinare prin diferite case puse la dispoziţie de credincioşi şi simpatizanţi. Prin Grozăveşti locuia un inginer, în casa căruia s-au făcut câteva adunări. Într-o zi de iarnă poliţia i-a urmărit pe credincioşi şi i-a risipit, încât au trebuit să plece de acolo şi cei mai mulţi dintre ei au continuat adunarea într-o altă casă din cartierul Griviţa. Un timp adunările au fost ţinute în acest loc, apoi aici a rămas să se facă numai adunare de tineret şi să se lucreze distribuirea revistei, Adevărul Creştin, care îşi continua existenţa. Toţi credincioşii erau activi, fiecare după priceperea sa.
Dumitru Cornilescu, deşi plecat din ţară, trimitea articole pentru revistă, iar fratele său, Gheorghe Cornilescu, pe lângă articolele pe care le scria el însuşi, prelucra şi articolele scrise de alţii. La aceasta se adaugă articolele scrise de Teodor Popescu atât pentru Adevărul Creştin, cât şi pentru Adevăratul Creştin, această ultimă revistă fiind pentru cei credincioşi. Totodată a apărut şi revista Poşta noastră, menită să aducă la cunoştinţa adevărului în primul rând pe postaşi. Tot Dumitru Cornilescu a colectat mai departe unele cântări, astfel că în acea perioadă cartea a ajuns să cuprindă 118 cântări creştineşti.
În acest timp, cei credincioşi se întâlneau foarte des, chiar mai des ca la Cuibul cu Barză. Unele adunări de mai puţine persoane durau până târziu seara. Se simţeau toţi una, toţi erau fraţi, toţi Îl aveau pe Domnul Isus ca Mântuitor personal şi, în El, aveau bogăţii nepătrunse, pe care de pe acum începeau să le cunoască.
Teodor Popescu gândea să facă o lucrare legală şi de aceea a primit să i se acorde, potrivit unor prevederi legale, statutul de conferenţiar religios; la fel a făcut şi alt credincios din Ploieşti, Alexandru Panaitescu, care fusese şi el preot în comuna Căţelu. Teodor trebuia să se ducă la prefectură să anunţe unde va vorbi şi uneori să spună chiar şi subiectul.
S-au făcut adunări de casă la o credincioasă, apoi la un inginer a cărui soţie era credincioasă, în cartierul Colentina, pe strada Progresul, pe strada 13 Septembrie, apoi pe strada Abrud, pe calea Moşilor, etc. În unele din locurile acestea de adunare mai izolate, oamenii aruncau cu pietre după credincioşi. Într-o perioadă s-a închiriat o sală de întruniri Turnverein, unde se predica Evanghelia. Credincioşii înţelegeau acum de ce vorbeşte Noul Testament despre „biserica din casa lui Filimon, din casa lui Nimfa” sau „din casa lui Acuila”. În afară de Popescu, la aceste adunări vorbeau şi alţi fraţi; încă de pe atunci Gheorghe Cornilescu şi Emil Constantinescu s-au dovedit a fi oameni dăruiţi de Dumnezeu atât în ce priveşte cunoaşterea Scripturii, cât şi a felului de a prezenta adevărul.
În casa unui inginer de pe strada Brezoianu credincioşii s-au strâns mai mult timp, fără vreo autorizaţie. Se situau pe poziţia libertăţii constituţionale în privinţa strângerilor laolaltă.
Un preot dintre vizitatorii uneia din adunările ce se făceau pe strada Brezoianu, scria în Noua Revistă Bisericească impresiile sale: „Pâlcuri de credincioşi intrau pe gangul caselor şi se suiau la etaj pe o scară de lemn. N-am mai putut înainta, era imposibil să-ţi mai faci loc, înghesuiala era foarte mare. În două birouri, în sala din faţă şi pe scări erau vreo patru sute de persoane de diferite vârste. Erau şi femei sărace, soldaţi, chiar şi un general. În mijlocul celor două birouri se afla Teodor Popescu. Cei mai mulţi credincioşi erau cu Noul Testament în mână. Tonul lui Teodor Popescu era pătrunzător, fraza uşoară, înţeleasă de toţi. Unica temă a tuturor predicilor lui era mântuirea directă şi personală prin credinţa în Cristos. După explicarea textelor, ascultată cu interes şi cu pasiune de auditori, s-a început cântarea în cor a unor bucăţi poetice, cuprinse într-o carte pe care o aveau toţi credincioşii. O oră a ţinut predica, fără ca vreunul din ascultători să dea semne de oboseală sau neastâmpăr. Două femei, galbene ca ceara de prea mare înghesuială, abia au putut să iasă din birouri şi să coboare pe scară, la aer. În predica lui Teodor Popescu, fiecare din cei prezenţi, deşi de diferite vârste, de culturi diferite, s-au simţit povăţuiţi, mustraţi, îndemnaţi. Vocea se părea oarecum extenuată. Credincioşii ieşeau cu ceva de aici, cu o înţelegere a Evangheliei, cu o îndrumare pentru viaţă. Cumpărau şi nişte cărţi”.
Pe strada Olteni 45 era o misiune evanghelică pentru evrei. Pastorul lor, Adeney, un om bătrân, trăise vreo patruzeci de ani în ţara noastră. El cunoştea ce se scria prin ziarele vremii şi s-a interesat între altele şi de lucrarea de la Cuibul cu Barză. Se vede că, din cele citite prin ziare şi reviste, i-a plăcut figura lui Teodor Popescu şi a simpatizat cu atitudinea lui, şi în 1925 i-a pus la dispoziţie localul de adunare care era al misiunii sale. Pastorul nu avea prea mult popor care să-l asculte; sala era destul de mare, iar vara, din cauza căldurii prea mari, el obişnuia să suspende strângerile laolaltă. Deci era destul loc şi timp şi pentru credincioşii de la Cuibul cu Barză care umblaseră în ultimul timp când într-un loc când într-altul. În Olteni erau patru clase de şcoală, despărţite prin pereţi demontabili. Duminica, marţea şi joia, credincioşii se puteau aduna în acest local: dacă se ridicau pereţii demontabili, se făcea o sală destul de mare şi câţiva tineri munceau cu drag la pregătirea sălii de adunare, trăgeau obloanele destul de grele, aduceau scaunele.
În Olteni, la început era şi un cor, format mai mult din tineret. Dar după un timp corul s-a desfiinţat şi credincioşii s-au obişnuit să cânte toţi laolaltă, fără a fi dirijaţi. Din partea autorităţilor, în general nu s-au pus mari piedici în acest ultim loc de peregrinare. Odată însă a venit poliţia şi unii ascultători, speriaţi, au sărit pe fereastră, cu toate că nu a fost nimeni ameninţat.
În această vreme de început se rugau şi femeile în mod public, în adunare. În special Mita Manolescu era o credincioasă foarte activă, lua chiar şi cuvântul în unele adunări din provincie. Uneori femeile plângeau când se rugau în public şi aduceau înaintea lui Dumnezeu probleme personale, care în mod normal se prezintă în „cămăruţă”, cum spune Domnul Isus. Alături de bărbaţi, ele se amestecau în lucrarea care se făcea, cu fel de fel de idei sau chiar de învăţături. Cu încetul s-a precizat care este învăţătura Bibliei în această privinţă, astfel că din 1927, ca urmare a unor scrisori primite de la Dumitru Cornilescu, care de departe se interesa de toate amănuntele lucrării începute, surorile credincioase au înţeles că ascultarea de Cuvânt le cere să rămână la locul indicat lor de Noul Testament: nu s-au mai rugat în public, de faţă cu bărbaţii, şi nu se mai amestecau în lucrare. Credincioasele au un câmp larg de lucru în Evanghelie: în familie, în creşterea copiilor, în mărturisirea Domnului Isus de la suflet la suflet, dar nu sunt chemate să desfăşoare o lucrare publică în adunare.
Către Mita Manolescu, între altele, Dumitru Cornilescu scria: „Scriptura zice să taci în adunare, iar dumneata ai vrea să vorbeşti. Vezi, oricât de predată ai fi Domnului, predarea asta nu merge aşa de departe încât să te bucuri de voia Lui scrisă şi s-o faci. Asta este adevărata predare. Noi ne închipuim mai totdeauna că a lucra pentru El sau a face cine ştie ce altceva este cel dintâi lucru şi uităm că cel mai însemnat lucru este tocmai ascultarea de Cuvântul scris, (1 Timotei 2, 1 Corinteni 14 şi alte locuri din Scriptură erau indicate în această problemă)”.
Doctrina s-a format pe parcurs şi pe măsura necesităţilor, pe măsură ce se ivea câte o greutate. La început era clar adevărul mântuirii. Teodor Popescu spunea: „Foarte devreme am ajuns la conturarea doctrinei. Dacă am avut ceva de lămurit, m-am înţeles cu Dumitru Cornilescu”. Totodată fraţii, cercetând Scriptura şi având la îndemână şi cărţile foarte folositoare ale lui C.H.M. şi ale altor credincioşi au fost ajutaţi să-şi adâncească tot mai mult cunoştinţele din Scriptură, să cunoască mai bine ce este harul, care este poziţia în care este aşezat cel credincios, ce este Adunarea, faptul că toţi cei credincioşi sunt fraţi şi în adunare nu există cler şi laici, apoi care este nădejdea adunării şi multe alte adevăruri preţioase ale Noului Testament. Teodor Popescu a învăţat că, potrivit Noului Testament, nu numai el este preot, ci toţi cei credincioşi sunt preoţi.
În scurt timp s-a ajuns la convingerea că toţi cei credincioşi, care au siguranţa mântuirii, trebuie să urmeze îndemnul dat de purtarea primilor creştini, care stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pâinii şi în rugăciuni. În toamna anului 1925 s-a luat prima oară cina acasă la o credincioasă, pe strada Banu Manta. Credincioşii înţelegeau că părtăşia cu Domnul Isus la cină este o favoare acordată numai celor mântuiţi; cina este sărbătoarea adunării, o sărbătoare care o priveşte numai pe ea, fără să fie o privelişte şi pentru cei străini de Domnul Cristos. Cina se ia nu în vederea mântuirii, nici în vederea zidirii sufleteşti, ci pentru că eşti un om mântuit, care îţi aminteşti de moartea Lui pe cruce. Un timp s-a luat cina duminica seara, în continuare, credincioşii se adunau pentru frângerea pâinii pe bulevardul Mărăşeşti, în locuinţa lui Teodor Popescu, deşi adunările publice se făceau în strada Olteni. Se obişnuia ca Teodor Popescu şi alţi câţiva fraţi să stea de vorbă cu cei ce urmau să participe la adunarea pentru frângerea pâinii.
Dumitru Cornilescu întreba în scris: „Ce adunări mai ţineţi, pe unde şi ce mai faceţi în ele? Aţi început să realizaţi adunările de caracterul celor din 1 Corinteni 14?” Dorinţa după acest tip de adunare, de pe la început se arăta.
La 23 ianuarie 1926, Teodor Popescu s-a căsătorit cu o văduvă credincioasă, Natalia Zaharia, care auzise de Evanghelie la Cuibul cu Barză, dar se hotărâse pentru Domnul Isus abia pe când se ţineau adunările din strada Olteni. Din punct de vedere material, la început a fost destul de greu pentru familia lor. Au fost de multe ori în situaţia să vândă lucruri din casă, pentru a avea cele necesare traiului. Într-un timp erau într-o situaţie aşa de grea, încât nu mai aveau posibilitatea să cumpere copiilor îmbrăcăminte. Banii câştigaţi de pe urma celor două volume de predici ţinute la Cuibul cu Barză au fost folosiţi la amenajarea casei din bulevardul Mărăşeşti. Până să tipărească alte lucrări, a fost destul de greu băneşte, dar Teodor şi Natalia înţelegeau să nu spună altora nimic despre nevoile lor materiale. Iar ajutorul primit uneori de la câte un prieten sau cunoscut era destul de mic.
Pe vremea când adunarea de cină avea loc la Teodor Popescu acasă, odată se terminaseră lemnele pentru încălzit şi tocmai venea ziua de adunare. Era o iarnă geroasă. Prinţesa Ghica, venind la cină, le-a spus: „Dar la dv. e frig. De ce nu faceţi focul?” A doua zi, ea a venit cu o sumă de bani, a pus-o în cutia de scrisori şi astfel au avut cu ce să cumpere lemne. Pe când locuiau în Bulevardul Mărăşesti, la familia Popescu a stat un timp o tânără, Ana, care s-a întors la Dumnezeu şi a scris mamei ei despre Domnul Isus. Când i-a citit scrisoarea, mama şi-a zis: „Vai! s-a rătăcit Ana”. De departe a venit la Bucureşti şi când a ajuns la poarta casei unde era fiica ei, a început să bocească aşa cum se boceşte un mort: „Ana, fata mea, te-ai rătăcit, te-ai rătăcit!” Natalia a condus-o la Teodor în birou, iar ea şi cu Ana s-au dus în altă cameră, să se roage. N-a trecut nici jumătate de oră de convorbire cu Teodor, şi mama Anei a venit la Natalia, schimbată cu totul. Îi spunea: „Doamnă, în timpul războiului eram în lipsă şi m-am dus şi am furat nişte stupi de albine”. Cugetul începuse să o mustre. A doua zi a mers la adunare, s-a întors la Dumnezeu şi a plecat acasă credincioasă.
CAPITOLUL 10 Prin alte localităţi
Mulţi oameni din provincie care treceau prin Bucureşti au fost plăcut impresionaţi de activitatea lui Teodor Popescu şi l-au invitat să meargă şi prin oraşele şi satele de unde erau ei, iar el a răspuns cât a putut invitaţiilor ce i se făceau.
La Ploieşti se ducea foarte des, de obicei duminica după amiaza, la adunarea care se făcea acasă la familia Achim. Mai târziu au făcut adunări şi într-o altă casă, pe strada Mircea Basarab. Un morar avea o casă neterminată, pe care a pus-o la dispoziţie pentru vestirea Evangheliei şi acolo mergeau credincioşii şi ţineau adunări; era spaţiu mai mare. Totuşi, când treceau spre gară, toţi dădeau pe la Anica Achim. Ea era plină de râvnă să vorbească altora despre Domnul Isus, iar ţiganii din mahala o cunoşteau foarte bine şi îi ziceau „Predicu”, pentru că ea le vorbea mereu despre Domnul Isus.
Când Teodor Popescu pleca la Ploieşti sau în alte localităţi, erau şi credincioşi din Bucureşti care îl însoţeau. Unii făceau un fel de gardă în jurul lui, pentru că era adesea pândit prin locurile pe unde se ducea şi ameninţat cu bătaie. Când îl invita câte cineva pe drum să stea de vorbă cu anumite persoane, aceşti fraţi spuneau: „Cine vrea să stea de vorbă cu el, să vină la locul de adunare”. La Ploieşti îl însoţeau Gheorghe Cornilescu, Emil Constantinescu, Nicolae Tonoiu şi alţii.
Lui Emil Constantinescu – pe atunci student la Teologie – i se pusese în vedere de către directorul Seminarului Central, unde el eră pedagog, să nu mai aibă a face cu credincioşii, că altfel va fi dat afară. În această situaţie el şi-a căutat alt serviciu şi altă locuinţă. La noua adresă a primit un bilet de la Teodor Popescu: „Emilule, să te duci la Ploieşti”. Predicase în Olteni şi Teodor Popescu îl ascultase. „Predica pe care ai rostit-o în Bucureşti, merge şi la Ploieşti, pentru că aceia sunt analfabeţi în ale Evangheliei”. Mai mergea pe la Ploieşti şi Alexandru Panaitescu, care până la urmă s-a stabilit în Ploieşti. În acest oraş se împărţeau tractate pe bulevardul principal. Odată, când s-a dus Emil Constantinescu la Ploieşti, de la gară l-au luat cu strigăte de „Huo!”. Constantinescu s-a întors spre unul din cei ce striga după el şi i s-a adresat în numele Domnului: „La anul, pe vremea aceasta, să fii şi tu ca noi”. Şi aşa a şi fost cu acel om: s-a întors şi el l-a Dumnezeu şi exact peste un an s-a alăturat cetei de credincioşi.
Văzând mişcarea produsă de Evanghelie, preotul mahalalei şi un cârciumar s-au unit contra lui Teodor Popescu, pândindu-l când trecea spre adunare, sau căutând să-l întrerupă din predică, ameninţându-l şi făcând tulburare. Unii strigau una, cârciumarul alta. Până în cele din urmă cei doi – preotul şi cârciumarul – au reclamat la poliţie, astfel că Teodor Popescu a fost reţinut şi dus la chestură. „M-am pomenit în faţa a doi comisari; m-au ţinut ei ce m-au ţinut, apoi mi-au dat drumul”.
Văzând că n-au reuşit prea mult cu poliţia, ei au început să-i ţină calea cu bătăuşii mahalalei. Unul din aceşti bătăuşi însă – un şef al lor – începuse să vină la adunare şi să asculte predicile. Odată, când fraţii îl conduceau pe Teodor Popescu, i-au ieşit câţiva bătăuşi în cale, dar fosta lor căpetenie, când a observat ce aveau de gând să facă tovarăşii lui, s-a dus la ei şi le-a spus: „O să aveţi de-a face cu mine, dacă vă atingeţi de el”. Ceilalţi s-au retras numaidecât.
În alt rând l-au pândit pe o stradă pe unde ştiau ei că T. Popescu se întoarce spre gară. Pe când mergeau pe stradă, tocmai trecea o trăsură şi unul din credincioşi a zis: „Hai să luăm trăsura să nu pierdem trenul”. Din trăsură au văzut pe bătăuşi pândind, dar au trecut pe lângă ceata lor, fără ca aceia să fi ştiut că tocmai ei erau în trăsură.
Împreună cu fraţii din Ploieşti, a fost şi pe la Buşteni şi la Breaza. În Dumbrava, satul lui de naştere, s-au întors la Dumnezeu câteva persoane. Teodor Popescu spunea: „Am fost şi la Buzău şi, când am ajuns acolo, atmosfera îmi era făcută: preoţii erau pe stradă, să mă observe. Când m-au luat în trăsură spre locuinţa unui credincios, îmi făceau semne.” Au venit multe persoane să asculte Evanghelia, dar după vreo jumătate de oră au apărut autorităţile oraşului, poliţia. I-au luat pe Teodor Popescu şi pe alţii, i-au dus la poliţie şi i-au pus să dea declaraţii. A venit procurorul oraşului, i-a cercetat şi i-a spus lui Teodor Popescu:
— Ai autorizaţie?
— Nu.
— De acum înainte, dacă mai vii pe aici, să aduci autorizaţie. Când ai autorizaţie, eşti musafirul meu. După vreo două ore le-a dat drumul. După un timp, a mai trecut prin Buzău, unde un credincios i-a spus:
— Ştii că cei de aici au auzit că ai venit?
— Eu credeam că nu mă mai cunosc.
— Şi ai autorizaţie? Le-ai spus că vei veni cu autorizaţie. S-a întâmplat că pe atunci îi dăduse ministerul autorizaţie de conferenţiar ambulant. I-a arătat autorizaţia şi fratele credincios a comunicat acelora că are autorizaţie. Teodor Popescu i-a rugat la un moment dat pe cei din Ploieşti să se ocupe de Buzău, fiind mai aproape de ei.
La invitaţia unei profesoare din Slatina, fiică de preot, care se întorsese la Dumnezeu în urma ascultării predicii de la Cuibul cu Barză cu prilejul venirii ei prin Bucureşti, Teodor Popescu s-a dus şi în acest oraş. Un preot din oraş, auzind că vine Teodor Popescu în Slatina, a făcut mare agitaţie contra lui, încât autorităţile vroiau să-l aresteze chiar din gară, el însă s-a întors în linişte în Bucureşti.
În oraşul Piteşti de asemenea s-a început o lucrare prin Andrei Vişineanu, un credincios cu o inimă devotată lucrării lui Dumnezeu. Fraţii din Bucureşti vizitau deseori şi adunarea din Piteşti, înfruntând şi aici tot felul de greutăţi.
Evanghelia s-a răspândit destul de repede în acest timp, prin fraţi necunoscuţi, în multe sate din judeţele Ilfov, Ploieşti, Braşov, Argeş, Ialomiţa, Constanţa, Tutova.
În Muscel s-au înfiinţat în acest timp cele mai multe adunări. Teodor Popescu se ducea deseori prin Câmpulung şi ţinea adunări pe unde era invitat, în casele oamenilor. Într-un rând, alături de el a vorbit şi poetul Dimitrie Nanu, care era originar din Muscel. Credincioşii din Câmpulung se adunau pe unde puteau, prin case, cu toate împotrivirile. Aveau atât adunări de evanghelizare, cât şi adunări intime de rugăciune şi de frângerea pâinii.
Din împrejurimile Câmpulungului, de prin satele de munte, mulţi au venit în legătură cu aceşti credincioşi. „La Rucăr, spunea Teodor Popescu, ţin minte că ne-a pus la o masă şi ne-a tăiat nişte carne de oaie. O noapte întreagă am stat la fratele Şandru”. Bătrânul Luca Şandru avea doi băieţi pe care i-a trimis să se intereseze ce este cu adevărul, pentru că el nu era încă încredinţat că ce se spunea despre Evanghelie este în totul adevărat. Băieţii au fost la Câmpulung şi, fiindcă soţiile lor, împotrivitoare, le-au încuiat uşa la întoarcere, ei au fost nevoiţi să meargă la tatăl lor, care asculta cu mare interes cele istorisite de băieţi.
La Rucăr lucrarea s-a început cu prigonire. Primii trei săteni care se întorseseră la Dumnezeu erau foarte rău prigoniţi în special de preot. Ei veneau peste munţi până la Câmpulung să audă predica şi să-i întâlnească pe fraţi. Apucau pe poteci mai necunoscute, prin păduri, ca să nu fie urmăriţi şi să poată ajunge astfel, după ore de mers pe jos, la fraţii din Câmpulung.
Nişte credincioşi din Bucureşti şi din Piteşti au trecut odată prin Câmpulung şi au ajuns la Rucăr, unde au împărţit tractate, l-au întâlnit pe fratele Idor, însă au fost toţi bătuţi de unii localnici care nu vedeau bine prezenţa lor pe acolo. Abia au scăpat, având la îndemână autoturismul lui Andrei Vişineanu. Într-un loc, pe şosea, mai mulţi oameni luaseră un trunchi de brad şi se sileau să-l pună de-a curmezişul înaintea maşinii. Nu mai aveau mult să bareze cu totul şoseaua, când maşina a reuşit să se strecoare. Ultima răzbunare a fost o ploaie de pietre aruncate după maşină. În vârful Muntelui Mateiaşul au oprit puţin maşina, s-au rugat, mulţumind lui Dumnezeu, şi astfel s-au înviorat.
Fratele Idor era cunoscut de la început ca un om cu inima întreagă pentru Evanghelie, şi Teodor Popescu a păstrat mereu o amintire foarte plăcută despre adunările din Rucăr, unde era prezent totdeauna şi Idor Ion, cu care a întreţinut mult timp corespondenţă. Dintr-un om pătimaş al băuturii, Idor a devenit pentru cei ce-l cunoşteau, unul din cei mai aleşi credincioşi, un om pe care-l caracteriza dragostea de fraţi şi iubirea de oameni.
Lui Teodor Popescu îi plăcea să numească pe astfel de fraţi „monumente ale harului lui Dumnezeu”. Dragostea, bunătatea şi purtarea lui delicată, i-au dat lui Idor autoritate în faţa tuturor şi el a înlesnit astfel posibilitatea ca Dumnezeu să-Şi adune un mare număr de credincioşi în acest frumos sat de munte.
Teodor Popescu spunea: „Credincioşi sunt mulţi, dar oameni ai iubirii sunt puţini, chiar între cei credincioşi. Pe unul îl caracterizează isteţimea minţii lui, pe altul cunoaşterea Cuvântului lui Dumnezeu, pe altul îndrăzneala către suflete, pe altul râvna în vestirea Evangheliei, dar rar veţi întâlni fiinţe credincioase pe care le caracterizează dragostea”.
Prin 1928, Ghică Şandru era pădurar la un loc în munte numit Mara, în apropiere de Rucăr. Şi-a cumpărat o Biblie şi a citit-o toată, la rând. Un credincios, când îl vedea, îi spunea: „Oaie, oaie!”; nu ştia să-i spună mai mult. De Idor, Şandru se cam ferea, nu dorea să stea de vorbă cu el, se gândea ca nu cumva să fie adventist. Totuşi a primit-o carte de la Idor şi a citit-o: Călătoria Creştinului de J. Bunyan. În noiembrie 1930, la Mara, fără nici o intervenţie a vreunui om, Şandru a îngenucheat în pădure şi s-a predat Domnului Isus. Îndată a început să mărturisească şi celorlalţi pădurari despre Domnul Isus, dar tovarăşii lui de muncă au spus în sat că Şandru a înnebunit. Tot aşa i-au spus şi soţiei lui. Vestea despre el a ajuns la superiorul lui, care l-a chemat şi l-a întrebat între altele:
— Dar despre Teodor Popescu ai auzit?
— Am auzit că este ca şi mine, dar nu l-am văzut, nu-l cunosc.
— Dacă eşti ca şi el, atunci aşa să fii! Să-ţi dau eu o carte să citeşti. I-a dat Călătoria Creştinului, tocmai cartea care îl ajutase să se întoarcă la Dumnezeu. Şeful lui cunoştea ceva din lucrarea lui Teodor Popescu şi o simpatiza.
De atunci Şandru nu se mai ferea de fraţi, nu se mai temea de Idor. S-a dus şi la Câmpulung, la adunare, şi a nimerit locul de adunare, deşi nu ştiuse exact unde este. Acolo a cunoscut atâţia alţi fraţi.
Credincioşii din Câmpulung şi îndeosebi fraţii Târneci erau neobosiţi în răspândirea Evangheliei, peste tot împărţeau Noi Testamente, tractate, cărţi creştineşti aduse din Bucureşti. Prin 1924 au trecut câţiva credincioşi şi prin Lereşti, un sat în apropiere de Câmpulung, însă adunarea în acest loc s-a înfiinţat peste câţiva ani.
Tot în acest timp, în drum spre Câmpulung, unii fraţi din Bucureşti au fost îndrumaţi, prin convorbirile din tren cu diferiţi oameni, să meargă şi de-a lungul frumoasei văi Bratia, să vestească Evanghelia. Cu un tren mic de munte, unul din ei a ajuns astfel pe la Berevoieşti. A fost doar un început, care avea să se precizeze mai târziu prin satele vecine, Aninoasa şi Valea Siliştei.
Prin 1926, Teodor Popescu s-a dus împreună cu soţia la Câmpulung. Era suspectat la orice mişcare, un sergent era tot timpul în apropiere, să vadă unde se duce. În acest timp, credincioşii s-au gândit să facă o excursie la peştera Dâmbovicioara, s-au pregătit trei maşini şi erau vreo optzeci de persoane. Teodor Popescu şi soţia lui s-au dus pe la o familie şi de acolo au fost luaţi cu maşina, iar sergentul le-a pierdut urma. S-au întâlnit toţi la un loc anumit, la Costişe, şi apoi au vizitat peşteră. După aceea s-au aşezat toţi pe un podiş frumos, au luat masa, iar Teodor Popescu le-a vorbit ceva din Scriptură, în timp ce stăteau pe iarbă. Spre sfârşit, pe când se rugau, s-au pomenit cu căpitanul de jandarmi, care i-a luat pe toţi credincioşii cu maşinile şi i-a dus din post în post până la Câmpulung, oprind pe la Rucăr, la Dragoslavele, la Valea Mare, în Schei şi în sfârşit în Câmpulung. Peste tot Teodor Popescu a trebuit să dea declaraţii scrise. La Câmpulung le-a dat însă drumul la toţi.
În Câmpulung, Teodor Popescu a fost odată arestat, însă pentru puţin timp. A doua zi de dimineaţa, sergentul i-a bătut în geam să-l scoale, ca să plece din Câmpulung de dimineaţă. Comisarul părea un om cumsecade şi îi era parcă ruşine că l-a arestat. De la Câmpulung, de data aceasta nu s-a întors imediat la Bucureşti, ci s-a dus întâi pe la Bicaz, unde erau câţiva credincioşi, printre care bătrânul Ciofleac.
Cu Badea Ciofleac se împrietenise un tânăr din Bucureşti, care fusese la Bicaz cu vreo trei ani înainte; el se întreţinuse cu Badea Ciofleac şi cu alţi săteni despre Evanghelie. Sinceritatea şi felul în care întrebau ei despre Evanghelie erau mişcătoare. Soţia lui Ciofleac era necredincioasă şi bătrânul suferea mult din cauza necazurilor pe care i le făcea ea. Locuia în Bicazul Ardelean, cum i se zicea pe acolo, în Valea Ghicăjelului, un sat care se întinde kilometri întregi pe valea râului, printre munţi şi păduri. Locul este excepţional de frumos, de o frumuseţe sălbatică şi pe atunci un tren forestier mergea de la Piatra Neamţ la Bicaz.
„A venit jandarmul la mine, la Bicaz, spunea Teodor Popescu. M-a întrebat:
— Ce eşti dumneata? De ce ai venit aici?
— Eu predic Evanghelia.
— Ce e aia Evanghelie?
— Se predică iertarea păcatelor, împăcarea cu Dumnezeu, starea de copil al lui Dumnezeu.
— Unde este scris asta?
I-am arătat şi el a rămas mirat. L-am poftit la adunare, dar n-a venit, pentru că urmărea pe un bandit în munţi şi i-a părut rău că n-a putut veni. Am stat acolo o săptămână şi s-a început o mică lucrare. Într-o zi era frig şi am cerut şi eu un cojoc. Am apărut în adunare în cojoc, cum erau îmbrăcaţi şi localnicii; le părea bine că sunt ca unul din ai lor.
Ca unul care vedeam pentru prima oară munţii aceia frumoşi de la Bicaz, stâncile acelea mari, mă desfătam privindu-le. Dar bătrânul Ciofleac nu avea nici o admiraţie pentru ce mă încânta pe mine şi le numea „chetrele istea.” Pentru el, stâncile acelea nu erau decât nişte pietre aspre”.
Badea Ciofleac obişnuia să vină în Bucureşti, ca să viziteze pe fraţi şi să-şi împrospăteze gândurile din Scriptură. Cu desaga la spinare, plină cu caş, în jurul Anului Nou, el apărea aproape regulat pe la unul sau altul dintre fraţii din Bucureşti, mulţi ani de-a rândul.
Teodor Popescu a fost dus la început la Bârlad de unii credincioşi din Bucureşti, care erau originari de prin acele locuri. Acolo fusese un cerc de citire a Scripturii şi erau unii oameni doritori să cunoască tot mai bine Cuvântul lui Dumnezeu. Deşi Bârladul era departe de Bucureşti, totuşi s-a dus destul de des şi în acest oraş, unde găsea suflete dornice să audă Evanghelia.
Una din lucrările care de asemenea a început frumos era lucrarea de la Târgovişte. Acolo Evanghelia a fost vestită la început de un credincios, Vintilă, apoi de Nae Ionescu. Izgonit de acasă din cauza credinţei, Nae Ionescu a continuat lucrarea cu binecuvântare de la Dumnezeu. Talentul, simplitatea şi convingerea lui puternică pe care o dovedea când mărturisea pe Domnul Isus, l-au făcut să fie apreciat. Când a fost şi Teodor Popescu pe la Târgovişte, a fost urmărit şi aici de preoţi şi de poliţişti, dar nimeni nu i-a făcut vreun rău.
Emil Constantinescu s-a mutat cu serviciul în oraşul Giurgiu, unde nu era adunare. La început el citea Scriptura împreună cu soţia şi cu copiii săi, totodată cântau cântări creştine (mult iubite de familia lor) şi respectau cultul familiei. Peste puţin timp s-au întors la Dumnezeu câteva persoane din Giurgiu şi se adunau la familia Constantinescu acasă, iar când numărul celor credincioşi s-a mărit, au căutat un local de adunare. Şi Evanghelia lui Dumnezeu se răspândea prin tot felul de oraşe şi sate, deseori prin lucrarea unor fraţi puţin cunoscuţi.
CAPITOLUL 11 Un locaş stabil
Era foarte ospitalier pastorul Adeney din strada Olteni, însă credincioşii de la Cuibul cu Barză şi cei care li s-au alăturat între timp îşi arătau dorinţa de a avea o sală a lor proprie. Pentru construirea unei săli în Bucureşti trebuiau însă bani, de aceea au început să se facă liste de subscribţie şi dădea fiecare ce putea, însă banii strânşi erau prea puţini. În acest timp, prinţesa Ghica s-a gândit să dea ea banii necesari; era bogată. Ea se întorsese la Dumnezeu cu câţiva ani înainte, când venea la Cuibul cu Barză şi şi-a pus averea la dispoziţia lucrării lui Dumnezeu.
Se găsise un loc în apropierea Gării de Nord. Însă între timp o credincioasă a dăruit terenul din strada Carol Davila 48 şi în felul acesta s-a precizat locul unde urma să fie construită clădirea. Pentru că sala trebuia construită pe numele cuiva, fraţii s-au gândit să nu fie pe numele nici unuia dintre ei, ci să se înfiinţeze o societate anonimă. Alexandru Teodorescu, fost preot la Ciorani, a sugerat şi numele acestei societăţi: Trezirea, nume primit bine de ceilalţi fraţi.
În 1925 s-a înfiinţat societatea cooperativă pe acţiuni Trezirea, al cărei preşedinte era Dimitrie Nanu. Scopul societăţii era de a edita diferite scrieri menite să răspândească Evanghelia, de a cumpăra, construi sau închiria în Bucureşti şi în orice altă comună din ţară, imobile cu săli pentru conferinţe, întruniri destinate să înlesnească realizarea aceluiaşi lucru. Societatea Trezirea a început în 1925 construirea clădirii din strada Carol Davila 48. Executantul construcţiei, o clădire făcută după un model foarte simplu şi fără calităţi arhitecturale deosebite, a fost Tiberiu Eremia, care a fost nevoit să facă un compromis: trebuia să construiască o casă cu caracter de vilă, cum arătau casele din acest cartier, Cotroceni; totodată trebuia făcută o sală de adunare.
S-a construit o clădire cu un etaj, jos era o sală şi sus alta. După un timp, la etaj s-au construit două apartamente, unde au locuit familiile Gheorghe Cornilescu şi Teodor Popescu, iar mai târziu, apartamentul familiei Popescu a fost împărţit în două, făcându-se loc pentru familia Constantinescu. Un balcon destul de încăpător a mărit sala de adunare. Din strada Olteni, în 1927 credincioşii au venit în Carol Davila, această sală fiind destul de mare, încăpând în ea peste o mie de persoane.
Într-o cămăruţă din clădire locuiau câţiva tineri, care făceau curăţenie în sală, aeriseau, iarna făceau foc (când era frig, se făcea foc de cu seara, pentru ca să fie cald a doua zi dimineaţa). Credincioşii din strada Carol Davila nu doreau să poarte alt nume decât numele de creştini, însă pentru că autorităţile le-au cerut un nume care să-i deosebească de alte biserici, ei s-au gândit să se numească creştini după Scriptură. Prin 1926, Ministerul Cultelor a găsit că doctrina creştinilor după Scriptură nu cuprinde nimic contra ordinei publice şi bunelor moravuri, dar, considerând că ei nu constituie un cult organizat, a dispus ca ei să se supună dispoziţiilor legale în vigoare referitoare la asociaţii şi întruniri publice. În felul acesta a fost soluţionată oarecum situaţia lor şi s-au putut aduna în libertate.
Teodor Popescu era un predicator distins, care expunea atât de clar şi hotărât adevărul Evangheliei, încât chiar ascultarea unei singure predici avea darul de a te face să înţelegi ce este Evanghelia. El nu vorbea de dragul de a vorbi; ştia că este o datorie a tuturor credincioşilor să-L mărturisească pe Domnul Isus, iar el se ştia chemat să-L mărturisească şi în public. Înţelegea că trebuie să vorbească unor fiinţe nemuritoare şi să le împărtăşească cele mai însemnate adevăruri, hotărâtoare pentru veşnicie.
Emil Constantinescu spunea: „Predicile lui te atrăgeau prin adevărul evanghelic pe care-l conţineau; prin credinţa de care era stăpânit cuvântătorul; prin logica argumentării; prin simplitatea formei; prin imagini care făceau şi mai înţelese ideile; prin efectul lor răscolitor, care te obliga să-ţi precizezi personal atitudinea faţă de Domnu Isus, faţă de chemarea duioasă şi totuşi atât de serioasă a Evangheliei. De fapt predicile lui nu conţineau vreo învăţătură personală, ci erau în realitate propovăduirea curată a Cuvântului scris al lui Dumnezeu”.
De foarte multe ori predicile lui aveau efect imediat; uneori chiar în timpul vorbirii lui, diferite persoane se întorceau la Dumnezeu. Un caz din multe altele: prin 1930, un credincios din Ploieşti a adus în strada Carol Davila la predică, pe un tânăr de curând ieşit din sanatoriu. Teodor Popescu vorbea ca de obicei, despre iubirea Domnului Isus care iartă pe păcătoşi şi descria cât de grozav este păcatul omului înaintea lui Dumnezeu. Când a început să descrie lista păcatelor, tânărul care venise prima dată la predică se făcea când roşu, când galben la faţă. La plecare i-a spus celui ce-l adusese:
— Dacă ştiam că tu faci lucrul acesta, nu mai veneam la adunare. Te-ai dus şi i-ai spus toate păcatele mele şi el mi le-a spus în public!
— Bine, dar mi-ai povestit tu vreodată păcatele tale? Atunci tânărul acela şi-a zis: Cu adevărat, acesta este un om al lui Dumnezeu, mi-a descoperit toate păcatele şi mi le-a pus în faţă, parcă le-aş fi făcut astăzi… Şi a crezut şi el în Domnul Cristos.
Uneori, mărturisea Teodor Popescu, după ce vesteam Evanghelia veneau câteva suflete să îngenunche şi să se întoarcă la Dumnezeu. Dar în această privinţă eu am rămas sceptic şi îmi ziceam: Să vedem dacă s-au întors la Dumnezeu. Eu puneam la îndoială ce făceau aceste suflete şi asta îmi micşora bucuria.
Viaţa lui se confunda cu predicarea Evangheliei. În tot timpul săptămânii aduna material din Scriptură şi se gândea la predicile ce urmau a fi rostite. Iar de sâmbătă dimineaţa intra în fierbere să-şi aleagă subiectul pentru predica de duminică. Cel mai greu lucru era să-şi aleagă subiectul, să se fixeze asupra unui text din Scriptură; se găsesc atât de multe subiecte în Biblie şi problema complicată era să-şi dea seama asupra cărui text vrea Duhul Sfânt să se oprească. Când însă vreun text îi cuprindea inima şi nu mai scăpa de el, nu mai avea nevoie de îndrumări cu privire la tema potrivită: socotea că era subiectul pe care i-l indica Duhul lui Dumnezeu. După ce i se preciza subiectul, el dorea să fie lăsat singur, să gândească, să se roage şi să-şi facă un mic plan al predicii.
Soţia lui îl vedea în fiecare sâmbătă foarte concentrat. L-a întrebat odată: „Dar tu n-ai căpătat o experienţă de atâta timp de când tot predici?” Şi el i-a răspuns cu un verset din Biblie: „Blestemat este cel care face cu nebăgare de seamă lucrul Domnului”. El niciodată nu se prezenta înaintea ascultătorilor fără să se fi rugat şi fără să se fi pregătit, meditând adânc asupra Scripturii. Socotea ca o necinstire a lui Dumnezeu să se prezinte pentru vestirea Cuvântului lui Dumnezeu şi să fie nepregătit. Niciodată nu-şi citea predica. Îşi făcea doar un plan de predică, schiţat pe o jumătate de pagină, numai cu ideile principale; nu făcea un plan prea amănunţit. Şi era încântat când putea avea la îndemână vreo istorioară cu miez.
Planul unei predici de obicei nu era prea compartimentat, nu era o expunere rece, pe puncte, a vreunei învăţături. Pentru el, întreaga predică era un îndemn, o chemare din partea lui Dumnezeu ca oamenii să primească pe Domnul Cristos ca Mântuitor. Predica lui de foarte multe ori avea de la început până la sfârşit aceeaşi idee principală, expusă cu un entuziasm care captiva atenţia. Ideile nu erau ordonate didactic pe subîmpărţiri ale textului; erau prea multe idei în predicile lui, toate adunate în jurul aceleiaşi idei principale. „De fapt, spunea el, ideile hrănesc, pe când entuziasmul doar impresionează”. Dacă avea o mare bogăţie de idei, în acelaşi timp avea şi o mobilitate a ideilor, ele formând un tot.
Ştiind că cei mai mulţi oameni sunt fără multă carte, căuta totdeauna să vorbească extrem de simplu. Dacă vorbea el, trebuia ca şi ultima bătrână să înţeleagă despre ce a vorbit. Străduinţa lui era să dea cu fidelitate gândul cuvintelor citite din Scriptură, pe înţelesul tuturor: „Omul care aude trebuie să înţeleagă despre ce este vorba, spunea el. Dar lucrul trebuie făcut cu putere, cu convingere şi prin Duhul Sfânt; numai aşa cele vestite vor intra nu numai în cap, ci şi în inimă şi îşi vor face lucrarea”.
Odată mărturisea fraţilor: „Dacă aţi şti frământarea în care se găseşte cel ce trebuie să vestească Evanghelia, v-aţi ruga mai mult pentru cei ce iau cuvântul şi aţi avea mai buni vestitori ai Cuvântului, dacă i-aţi înţelege”.
Unul din cei ce vestea Cuvântul, spunea: „De câte ori trebuie să predic, mă apucă un fior, parcă ar fi să dau un examen”. Spunea aşa, deşi făcea acest lucru de multă vreme.
Într-adevăr, să stai înaintea lui Dumnezeu, să vorbeşti înaintea lui Dumnezeu şi pentru suflete veşnice care îţi ascultă mesajul, nu este lucru uşor. Cine crede că este destul să te sui la catedră şi să spui ce ţi-o veni în minte, acela nu ştie ce înseamnă a predica. Predica este un lucru obositor, care cere încordare, trebuie să-ţi dai seama de fiecare cuvânt care îţi iese din gură şi toată fiinţa îţi este cuprinsă în cele ce vorbeşti.
Erau mai multe feluri de predici. Duminica dimineaţa la ora 8 se făcea adunare de frângerea pâinii, după care era rezervat un timp şi pentru unele cuvinte către cei credincioşi, de zidire, sfătuire, mângâiere sau învăţătură, pe care le spunea când un frate, când altul. Apoi, de la ora 10 jumătate până la 12 avea loc adunarea de evanghelizare, la care vorbea ori Teodor Popescu, ori Gheorghe Cornilescu, ori un alt frate. Marţea seara era adunare de rugăciune şi de lămurire a Scripturii, de obicei de către Teodor Popescu; la această adunare de rugăciune, la început veneau numai cei credincioşi care participau şi la cină. Joia seara era de asemenea adunare de evanghelizare, la care era mai totdeauna activ Gheorghe Cornilescu.
Erau deci două feluri de predici: de chemare la Domnul Isus şi de aprofundare a Scripturii. Teodor Popescu avea o chemare deosebită de a vesti Evanghelia celor neîntorşi la Dumnezeu, totuşi avea şi predici mai scurte, deosebit de plăcute, numai pentru cei credincioşi; acestea aveau un caracter mai intim, erau pentru „cei dinăuntru”. Totodată explica în public anumite părţi din Scriptură. El studia foarte conştiincios tot ce putea găsi în legătură cu textul pe care îl lămurea şi îndrăznea să explice şi unele locuri mai dificile din Biblie, iar lămuririle erau simple ca formă, dar adânci în conţinut. De exemplu, când lămurea epistola către Coloseni, spunea la început: „Explicaţiile care se dau aici vor să vă înveţe cum să citiţi Scriptura. Nu pretindem că facem studiu, ne oprim la un cuvânt sau altul numai ca să-l subliniem şi să adăugăm vreo lămurire”.
Cum îi cădea o carte bună în mână, plăcerea lui era să stea până târziu, noaptea, s-o citească şi apoi chiar s-o traducă, în cazul când credea că ar fi de un folos deosebit. „Mi-ar fi trebuit mai multă lectură; dacă ar fi fost să mă adâncesc în lectură şi să fi avut cărţi bune, mai evident ar fi fost progresul meu. Biografiile bune mi-ar fi folosit, dar nu le-am avut”. Aşa aprecia omul care zilnic citea zeci şi zeci de pagini din diferite cărţi creştine, îndeosebi din limba germană.
Îi plăcea foarte mult să traducă, să prelucreze, să scrie şi era foarte pretenţios cu sine însuşi, căutând să aibă o limbă românească simplă, corectă. Totodată în tot ce scria – el urmărea acelaşi scop: să-L facă pe Domnul Isus cunoscut oamenilor din ţara noastră. În timpul lucrării din Carol Davila a avut posibilitatea limitată de a tipări unele lucrări.
Predicile scrise sunt cele mai originale lucrări ale lui. Isus vă cheamă şi Veniţi la Isus s-au tipărit de pe vremea când era la Cuibul cu Barză. Cu timpul, unii fraţi, fiind puşi în situaţia de a lua cuvântul în diferite adunări din ţară, se inspirau din predicile lui iar alţii, care socoteau că nu au darul de vorbire, citeau uneori câte o predică de-a lui în strângerile laolaltă.
Una din cele dintâi broşuri tipărite de el este Cum aducem sufletele la Cristos, o prezentare a adevărului Evangheliei. După un timp,Teodor Popescu a mai amplificat această broşură şi i-a dat numele de Planul de mântuire. Prin ea, omul este pus în faţa poruncilor lui Dumnezeu, care îl fac să înţeleagă cât este de păcătos şi câtă nevoie are de Domnul Cristos pentru a fi salvat. Planul de mântuire s-a tipărit în zeci de mii de exemplare şi era foarte răspândit, împărţit de credincioşi chiar pe străzi.
Emil Constantinescu a caracterizat sumar cărţile tipărite de Teodor Popescu. „Golgota, spunea el, este o broşură care luminează ca un reflector puternic asupra jertfei de la cruce a Domnului Isus, asupra harului lui Dumnezeu iertător pentru vinovatul care crede în El.
Din Betania la Golgota, o carte mai voluminoasă, scrisă mai târziu, ne ajută să urmărim pe Mântuitorul nostru şi mişcările Lui sufleteşti în cea mai încordată etapă a vieţii şi a lucrării Lui, când mergea la Calvar ca să dobândească pentru noi o mântuire veşnică”.
N-a reuşit să tipărească decât trei cărţi scrise de Spurgeon, deşi îi plăcea în mod deosebit să traducă din acest scriitor creştin pe care îl preţuia mai mult ca pe alţii. Fiţi tari în Domnul este o minunată traducere a unor predici de Spurgeon, care dau îmbărbătare celui credincios. Din cuvintele lui Ion Plugarul este o carte în care învăţături de bun simţ se împletesc cu adevăruri biblice, într-un umor fin şi sănătos, care nu coboară niciodată în neseriozitate, ci slujeşte mereu linia unor înalte preocupări morale şi creştine. Iar Eu sunt Domnul, Doctorul tău este o cărticică în care problema suferinţei este tratată într-un mod binefăcător pentru sufletul care o citeşte; este scrisă de un om suferind şi tradusă de un om care a fost încercat deseori de suferinţă.
Mielul lui Dumnezeu, Domnul este Păstorul meu, Dumnezeu îmi este de ajuns, Cercetează-te singur, Smerenia, sunt toate traduceri care au ajutat sufletele să-L cunoască tot mai bine pe Domnul Cristos şi diferite probleme ale Scripturii. De obicei traducea din limba germană. Isus ispitit în pustie şi foarte puţine alte broşuri le-a tradus din limba franceză.
A tradus şi Urmând pe Cristos (Imitatio Christi) a lui Thomas Kempis; apoi Când ai pe Isus, o scurtă biografie a unui credincios Richard Weaver, precum şi broşurile Viaţa în căsnicie şi Păcatele femeilor.
Tractatele tipărite sunt prea multe pentru a putea fi înşirate. Se răspândeau cu zecile de mii: Creştinătatea de astăzi, Împăcaţi-vă cu Dumnezeu, Cea mai mare nenorocire, Trei întrebări, Un fapt sigur, Veşnicia, Pregăteşte-te să întâlneşti pe Dumnezeul tău etc.
Fraţii s-au gândit să înfiinţeze şi o şcoală duminicală pentru copii în mansarda clădirii din strada Carol Davila, în timp ce jos avea loc predica. Câţiva credincioşi se ocupau de copiii care erau aduşi de părinţi la această adunare, îi învăţau câte un verset din Biblie, să cânte, să se roage şi le spuneau câte o istorioară.
Pentru copii, Teodor Popescu a tradus şi a tipărit câteva cărticele, printre care: Cântecul mamei, Fetiţa surdă şi mută, Trei locuinţe, Biruieşte răul prin bine, Biblia ologului. Cel mai mult citite erau însă: Ciobănaşul din Raşova şi În ţara luminii.
Afară de aceste scrieri, Teodor Popescu a mai adunat şi diferite gânduri în legătură cu câte un verset din Biblie, pentru fiecare zi a anului, mai mulţi ani la rând, editând astfel în fiecare an un valoros calendar creştin. Totodată contribuia mereu la apariţia lunară a revistei Adevărul creştin, cu articole originale şi traduceri.
Când scria, îi plăcea să stea liniştit şi dacă rămânea singur acasă, nu-i părea rău, ore întregi avea de lucru. Când avea câte ceva de tradus, îi plăcea ca, înainte de a da cartea la tipărit, să citească măcar câte ceva din ea împreună cu cei ce veneau în vizită pe la el. Câţiva tineri credincioşi le vindeau la preţuri modeste, accesibile, în localul din strada Carol Davila. În felul acesta, el care nu avea nici un servici şi nu era plătit de adunare, îşi câştiga existenţa.
Cartea de cântări creştineşti compuse de Dumitru Cornilescu până la cântarea 118 nu acoperea toate nevoile spirituale ale credincioşilor şi lucrării în desfăşurare. În continuare, Emil Constantinescu s-a ocupat de compunerea altor cântece, care au îmbogăţit cartea de cântări. Câteva cântări sunt compuse de alţi fraţi sau prelucrate din alte cărţi de cântări sau din culegerea de cântece a lui Traian Dorz şi Nicolae Moldoveanu.
În 1932 Teodor Popescu a împlinit 25 de ani de la terminarea seminarului. Au fost înştiinţaţi toţi colegii să se întâlnească în Bucureşti. Înainte de a lua masa la un local unde au fost invitaţi, participanţii au fost la seminar şi au citit catalogul, ca în tinereţe. Aşa au aflat şi care dintre colegi muriseră. Apoi s-a ţinut o slujbă pentru cei morţi, la care Teodor Popescu nu a participat. La masă au fost la largul lor şi Teodor Popescu le-a spus cum s-a întors la Dumnezeu. Mai mulţi dintre ei i-au spus: Noi ne servim de volumele tale de predici, numai că pe unde spui tu de mântuire prin credinţă, noi spunem că prin credinţă şi prin fapte bune ne mântuim.
Teodor Popescu se ducea câteodată pe la Dumbrava, să-şi viziteze părinţii. Cu puţin înainte de moartea tatălui său, Teodor a fost pe acolo cu soţia lui. El i-a spus de-a dreptul:
— Tată, dacă mori unde te duci?
— Mila şi îndurarea lui Dumnezeu.
Nu mai spunea bătrânul, ca altădată, că Dumnezeu va alege cele bune, gândind că a făcut şi el bine, în special prin construirea bisericii din sat. Acum, în pragul veşniciei, sub influenţa adevărului predicat de fiul său, bătrânul se gândea la mila şi îndurarea lui Dumnezeu. Şi Teodor i-a răspuns: „Mila şi îndurarea lui Dumnezeu sunt la crucea de pe Golgota, dacă îţi adânceşti privirile acolo”.
Lângă bătrânul Gheorghe Ionescu a stat, până ce el a murit, fiica lui, Vasilica Gerescu, care era credincioasă. În 1934, el avea 76 de ani. Vasilica l-a întrebat:
— Tată, dacă mori, unde te duci?
— La Domnul Isus. Evanghelia îi luminase şi lui sufletul.
Activitatea lui Teodor Popescu în strada Carol Davila era temeinică şi pentru faptul că el înţelegea să fie pregătit de Dumnezeu în liniştea pe care i-o ofereau rugăciunea şi Scriptura. În public apărea totdeauna pregătit prin legătura lui ascunsă cu Dumnezeu. Îi plăcea şi trăia ce scrisese cunoscutul scriitor creştin C.H.M.:
„Cel ce slujeşte lui Dumnezeu are nevoie să trăiască mai întâi un timp singur cu Dumnezeu; duhul lui trebuie să se lase învăţat de Dumnezeu. Trebuie să treacă apoi printr-o şcoală bogată în experienţe; altfel, nu va fi decât un om de vorbe, nu un martor adevărat. Trebuie să aibă mai întâi urechea deschisă pentru ascultare, pentru ca, după aceea, limba lui să poată vorbi ca a celor înţelepţi”.
Primele clipe ale fiecărei dimineţi, el le folosea pentru citirea Scripturii şi pentru rugăciune. Acesta era pentru el „un obicei sfânt”; întâi ce spune Dumnezeu în Biblie şi în rugăciune şi apoi treburile zilnice. Citea cel puţin o jumătate de oră, alteori o oră, după cum avea dispoziţie. Când erau copiii mai mici, se ruga şi împreună cu ei. Citea el un capitol din Biblie, îl explica şi apoi se ruga el, soţia şi copiii la rând; cultul familiei era respectat. A fost însă o împrejurare destul de tristă, când băiatul care s-a făcut mare, la un moment dat nu s-a mai rugat când i-a venit rândul şi toţi s-au sculat trişti de la rugăciune. Tatăl n-a spus un cuvânt, însă a rămas foarte trist.
Când copiii au devenit mari, el se ruga numai cu soţia lui. Citeau la rând cel puţin un capitol din Noul Testament şi un psalm: după ce citea fiecare pentru sine, spunea când el, când ea, câte ceva care le-a plăcut în mod deosebit şi apoi se rugau. Seara se ruga fiecare separat. De fapt deseori nu se culcau în acelaşi timp, uneori el fiind ocupat cu scrierea vreunei scrisori sau vreunui subiect, alteori ea avea mai mult de lucru prin casă. Obişnuiau totdeauna să se roage înainte de fiecare masă.
El obişnuia să spună: „Evanghelia se răspândeşte în genunchi, adică prin rugăciune. Oricât de înzestraţi de Dumnezeu au fost unii oameni în vestirea Cuvântului, lucrarea lor s-a făcut mai ales prin rugăciune. În măsura în care se lărgeşte inima, trebuie să se lărgească şi rugăciunea, ca să cuprindă pe toţi oamenii. Trebuie să dobândim un orizont mai larg şi să nu ne mărginim numai la persoana noastră, la interesele noastre, la necazurile noastre, numai la adunarea noastră.
CAPITOLUL 12 Legătura frăţească
„Este între noi o legătură pe care n-am făcut-o noi, Domnul a făcut-o şi El o menţine, spunea Teodor Popescu. Deseori avem între noi convorbiri sfinte, ieşite din legătura noastră cu Domnul Isus, care ne pune în părtăşia frăţească unii cu alţii. Legăturile noastre frăţeşti strângându-se tot mai mult, adunarea ne ajunge foarte scumpă, mai scumpă decât familia pământească. O spun fără nici o laudă: şi noi trăim într-o măsură, aceleaşi lucruri ca primii creştini. Ştim de adunările care merg cu noi şi cum este starea din ele, prin fraţii care vin de pe acolo. Ne bucurăm când informaţiile sunt îmbucurătoare iar lucrarea lui Dumnezeu merge crescând, dar ne întristăm când în lucrarea lui Dumnezeu se amestecă oameni neîntorşi la Dumnezeu, care încurcă lucrurile şi mai curând sau mai târziu dau pe faţă ce sunt”.
În mulţimea mare de credincioşi, Teodor Popescu căuta să afle numele fiecăruia, căuta să se intereseze de starea sufletească a fiecăruia. Pe cei din Bucureşti îi cunoştea mai îndeaproape, dar şi din provincie mulţi îi erau cunoscuţi. Se purta cu mare atenţie faţă de toţi fraţii credincioşi, căuta să-i înţeleagă pe toţi. Simţea împreună cu fraţii necazurile lor şi era foarte delicat atunci când era cazul să mustre pe cineva, să facă vreo observaţie vreunui frate. Cuvintele lui, sfaturile lui erau primite şi erau dintre cele mai nimerite.
Duhul cu care trata abaterile unor fraţi era aşa cum descria J.N. Darby starea de suflet necesară pentru o asemenea lucrare: „Dacă sunt nevoit să mustru individual pe un frate care a căzut, trebuie să-mi aduc aminte că nu voi fi în stare să fac acest lucru într-un fel binecuvântat, decât atunci când sufletul meu va fi pregătit printr-o lucrare de preot în această privinţă, ca şi cum eu însumi aş fi în păcat”.
Foarte curând s-a ajuns să se formeze un sfat din câţiva credincioşi consideraţi ca având trăsăturile morale de bătrâni, care se ocupau cu cunoaşterea celor care doreau să vină la cină, pentru a nu pătrunde în adunare oameni care nu s-au întors la Dumnezeu, sau trăiesc într-un păcat moral sau doctrinar. Aceşti fraţi bătrâni supravegheau mersul lucrării lui Dumnezeu. Teodor Popescu a dat în privinţa aceasta câteva îndemnuri care merită să fie ascultate îndeosebi de cei ce sunt bătrâni în adunare: „În adunare sunt şi persoane care se bucură de o mai mare trecere, dar aceasta iese nu din pretenţii, ci din slujire. Ei nu poartă însă titlu; fac lucrarea de bătrân, fără să poarte acest nume. Am tras învăţături din Cuvânt şi din istorie. Domnul a lucrat să ne aducă la simplitatea Cuvântului Său. Treaba se face, dar titlul nu-l poartă nimeni”.
Un principiu pe baza căruia lucrau fraţii care purtau răspunderea în adunare era acela că orice credincios din adunare poate participa la discuţiile fraţilor, dacă îşi exprimă dorinţa şi este interesat în buna desfăşurare a lucrării. Acest principiu avea semnificaţia că fraţii care fac lucrarea de bătrâni fac parte din adunare, nu sunt deasupra ei.
Cu timpul, numărul celor ce se ocupau cu bunul mers al lucrării s-a mărit foarte mult, printre ei fiind şi persoane pioase, dar cu un orizont spiritual şi scripturistic limitat, cu pronunţate înclinaţii spre rigorism, legalism şi neclaritate în privinţa unor învăţături fundamentale ale Scripturii, cum sunt mântuirea, harul lui Dumnezeu, răpirea Bisericii, atitudinea faţă de cei dinafară adunării etc. Aceştia au exercitat o anumită influenţă negativă între credincioşi, atât în adunarea din Bucureşti cât şi în alte adunări din ţară.
Când în adunare se lua vreo hotărâre, se comunica: „Aşa au hotărât fraţii”, niciodată nu se spunea despre hotărârea numai a unuia dintre ei. Probabil că acest principiu al unei hotărâri colective sau majoritare îşi are în lucrarea lui Dumnezeu limitele lui: dependenţa reciprocă a credincioşilor este de dorit chiar şi când unii fraţi au daruri spirituale şi sunt investiţi de Dumnezeu cu autoritate. Pentru toţi, fără excepţie, trebuie să aibă acces în inimi cuvântul: „Supuneţi-vă unii altora în frica lui Cristos” (Efeseni 5:21)
De când nu l-a mai avut alături pe Dumitru Cornilescu, Teodor Popescu n-a mai avut colaboratori cât de cât egali cu el ca vârstă, pregătire şi ţinută spirituală, n-a avut prieteni descărcaţi de condescendenţa pe care viaţa şi lucrarea lui o impuneau. El era sub acest aspect unic. Mai ales Gheorghe Cornilescu, deşi era mai tânăr, îi era de ajutor din plin. Ceilalţi din apropierea lui nu se pricepeau să-l sfătuiască sau mai degrabă se sfiau; toţi aşteptau de la el sfat, îndrumare. Din punct de vedere spiritual şi intelectual îi depăşea mai pe toţi din jurul lui. Şi totuşi în această situaţie el a ştiut să se apropie de fiecare frate în parte şi să aibă o bună legătură cu toţi.
Una din dorinţele lui era să facă măcar două, trei vizite pe săptămână. Era foarte bucuros să viziteze pe credincioşi şi se ducea mai ales la cei ce aveau o nevoie spirituală pe care ochiul lui ager o remarca mult mai repede ca alţii. Cum îl invita cineva, căuta cât mai repede să-i facă o vizită. Şi erau mulţi care doreau să-l vadă acasă la ei, unii bătrâni care nu mai puteau veni la adunare, alţii îl invitau numai de dragul de a fi împreună cu el, ca să mai stea de vorbă din Cuvânt sau despre lucrarea Evangheliei. Era mult iubit de credincioşi, era stimat, era respectat.
În acest timp s-au înfiinţat în Bucureşti alte adunări locale în unele cartiere: la Bucureştii Noi şi în cartierul Rahova. Fraţii din strada Carol Davila vizitau şi aceste adunări, iar Teodor Popescu se ducea uneori pe la una sau alta dintre aceste adunări, duminica după amiază. De asemenea, dacă veneau fraţi din provincie în Carol Davila, erau puşi la lucru în adunare, dacă erau cunoscuţi că au darul de a prezenta Cuvântul spre folosul altora.
În ce priveşte corespondenţa, el răspundea cu promptitudine la scrisori, gândind că şi în felul acesta ajută sufletele să cunoască adevărul şi să umble în adevăr. Scria cam şapte, opt scrisori pe săptămână, unele foarte lungi. Era foarte grijuliu să răspundă, pentru că îşi dădea seama că, dacă nu răspunzi la timp, ţi se risipesc gândurile pe care ai fi vrut să le spui.
„În ce mă priveşte, spunea el, am obiceiul să nu pun îndată orice scrisoare la cutie. Pe câte una, după ce o scriu, o las deoparte ca s-o citesc din nou. Într-un loc este de şters ceva, în altul de adăugat ceva; un cuvânt este prea rece şi trebuie pus unul mai cu dragoste; un gând nu este spus bine şi trebuie spus ceva mai lămurit”.
În 1929 scria celor din Rucăr: „Am o neclintită nădejde că şi acolo, în Rucăr, Domnul va aprinde multe inimi cu dragoste pentru El. Şi când îmi spuneţi că mai sunt suflete gata să se hotărască pentru Domnul Isus, nădejdea mea împreună cu bucuria, cresc. Ce aţi cunoscut ca adevărat, aceea să şi urmaţi. Nu vă lăsaţi amăgiţi de vreun vânt de învăţătură străin de harul Domnului. Cine vine cu altceva decât cu sângele Domnului Cristos care ne curăţeşte de orice păcat; cu altceva decât cu sfinţirea pe care o avem în El; cu altceva decât cu puterea Lui, care lucrează în noi – cine vine cu altfel de lucruri decât acestea, să nu-l primiţi în casele voastre şi să nu aveţi de-a face cu el”.
După ce a primit veşti despre prigonirea celor din Muscel pentru că erau credincioşi, el scria celor din Rucăr: „Ştiu că aveţi parte şi de oarecare hărţuieli, căci sunteţi aşezaţi între nişte lei care se zburlesc mai mult decât leii din alte părţi. Dar Domnul ştie unde vă aflaţi şi nu are alt loc mai nimerit pentru creşterea dv. duhovnicească decât acolo”.
Într-altă scrisoare: „Nu avem drept de stăpânire asupra nimănui, fiecare e liber să meargă cu cine vrea, însă cine încurajează în vreun fel dezbinarea, nu merge cu noi. Şi este lucru însemnat să-şi cunoască cineva tovarăşii de lucru”.
În mai 1934 scria unui frate: „Pe aici s-a pornit iarăşi o anchetă împotriva noastră. Dacă o merge aşa cum se arată ei până acum, ne vor închide sala. Noi însă nu ne oprim cu privirea la ei, căci cunoaştem pe Cel ce este mai presus de orice domnie, de orice stăpânire”. În timp ce în Capitală credincioşii erau oarecum liberi să se adune, la ţară erau deseori prigoniţi. Răsuflau şi ei în voie când veneau în Bucureşti.
Din cauza neînţelegerii din partea unor săteni, fraţii din Rucăr, de exemplu, aveau tot pădurea ca loc de adunare. Acolo erau oarecum liberi, puteau să se roage, să cânte. Odată erau vreo douăzeci de credincioşi adunaţi pe o coastă de munte şi au venit tot atâţia necredincioşi să audă Evanghelia. După scurt timp s-au zărit jandarmii, care i-au arestat pe toţi. Din cei douăzeci de necredincioşi, opt au primit chiar atunci pe Domnul Isus. Cu toate hărţuielile, credincioşii continuau să se adune; odată pe o coastă de munte, în a doua duminică în alt loc şi astfel îşi schimbau mereu locul prin pădure. Odată jandarmii erau pe un deal, iar credincioşii adunaţi pe dealul vecin. Erau vreo nouăzeci de credincioşi, iar paisprezece din ei au fost prinşi pe drum:
— De unde veniţi?
— De la adunare, au răspuns ei.
Şi cu cât împotrivirea era mai mare, cu atât veneau mai mulţi oameni să se alăture cetei celor credincioşi. Unii jandarmi se arătau mai înţelegători şi spuneau: „Nu noi vrem să vă urmărim, dar aşa am primit ordin”.
Cina Domnului o luau după miezul nopţii, până spre ora două, ca să nu fie prinşi. Se anunţau unul pe altul; la fraţii care nu aveau ceas, venea un frate vecin şi ciocănea în fereastră şi astfel se strângeau noaptea toţi la aceeaşi oră. Aceeaşi situaţie era şi la Schitu Goleşti, la Lereşti, în tot Muscelul şi mai peste tot.
Odată, Ion Târneci împreună cu fratele lui au plecat din Câmpulung spre Rucăr. Au căutat să nu meargă pe drumul cunoscut de toţi, ci pe câte o coastă, pe poteci şi astfel după o bună bucată de timp au ajuns la fratele Idor, în valea lui Andreiaş, tare obosiţi. Tocmai când se pregăteau să se odihnească, a venit fiica unui credincios şi le-a spus: „Vin jandarmii cu popor mult!” Abia au ieşit ei şi au apucat să se urce pe deal, că a şi început să apară mulţimea cu jandarmii şi cu preotul. De sus, din mijlocul brazilor, cei doi fraţi Târneci vedeau cum erau căutaţi cu lumini, peste tot, prin podurile caselor din vecini. Negăsindu-i pe cei doi vizitatori, mulţimea a pus mâna pe Idor, pe care l-au bătut.
Cu toate împotrivirile, fraţii credincioşi vesteau Evanghelia, se adunau şi erau plini de putere. La Schitu Goleşti se începuse lucrarea prin soţia unui credincios, care era învăţătoare în sat. Un frate din Câmpulung s-a dus pe la Petroşani, spunând oamenilor despre Domnul Cristos. Alţi fraţi au dus Evanghelia la Lereşti, Dragoslavele, Capul Piscului, Stoieneşti şi alte sate din Muscel.
În comuna Bughea, o femeie doritoare de mântuire îşi vânduse o mare parte din avere şi o împărţise la săraci, crezând că aşa va fi plăcută lui Dumnezeu. Venind în legătură cu unii credincioşi din Câmpulung, a ajuns să se ducă şi la Bucureşti, în scurt timp a devenit credincioasă, a vândut tot ce mai avea şi se gândea să dea banii pentru Dumnezeu. Erau vreo cincizeci de mii de lei, pe care i-a folosit pentru a împărţi, fără bani, Noi Testamente oamenilor doritori.
De la Rucăr, împreună cu alţi fraţi, Teodor Popescu a făcut, într-o vreme ceva mai liniştită, câteva excursii plăcute prin împrejurimi. Odată a mers pe jos un drum cam lung pe valea Râuşorului şi a înnoptat la Mara, la stâna lui Luca Şandru. Baci bătrân, Luca Şandru era foarte respectuos şi emoţionat de plăcerea pe care i-o făcea vizita şi de aceea parcă nu ştia ce să mai spună. „Domnilor fraţi”, aşa li se adresa bătrânul credincios. Acolo a văzut Teodor Popescu „uşa oilor”, atât de renumită în Evanghelie. De la stâna lui Luca Şandru a urcat împreună cu alţi fraţi la Sătic, unde s-au întâlnit cu fraţii Comăneci.
În 1938, Teodor Popescu scria unei credincioase din Rucăr: „Nu ţi-am răspuns, fiindcă nu m-am simţit bine. Sufăr de un timp oarecare şi nu s-a lămurit prea bine suferinţa. Nu ştiu ce-o fi, o oboseală, o slăbire a inimii, un mers repede al sângelui în trup, tensiune cum zic doctorii sau altceva. Ceea ce pare mai ciudat este că slăbesc în trup şi nu ştiu de ce. Din lucru sunt scos ca o unealtă care, ori este aruncată de tot, ori aşteaptă să fie reparată. Facă-se voia Domnului! Dacă atât a găsit cu cale să mă folosească, îi mulţumesc. Dacă mă duce în şcoala suferinţei, iarăşi Îi mulţumesc. De va voi să mă ia la El, este cu atât mai bine. Trebuie să fim pregătiţi pentru orice şi în orice clipă gata să părăsim pământul. Că sunt încă multe lucruri care ne leagă de el, este drept; însă şi mai mult inima trebuie să ne fie legată de cer şi mai ales de Cel ce este în cer”.
Avea obiceiul ca aproape anual să viziteze unele adunări, unde se adunau mulţi fraţi şi din împrejurimi. În afară de Ploieşti şi Câmpulung, pe unde se ducea mai des, obişnuia să viziteze pe fraţii din Giurgiu, Piteşti, Târgovişte, Bârlad. De asemenea, în fiecare duminică, mulţi fraţi din Bucureşti se duceau să vestească Evanghelia prin satele şi oraşele unde auzeau că este nevoie şi sete după Dumnezeu.
Un om ca el, care a cunoscut ce înseamnă legătura frăţească, spunea totuşi: „Sufletele nu trebuie legate de oameni, oricât de deosebiţi ar fi ei; ele trebuie legate de Domnul Isus. Unii se sprijină pe adunare, prin adunare se hrănesc, prin adunare sunt ajutaţi. Nu voi vorbi nimic de rău despre strângerea laolaltă; presupun însă cazul când adunarea n-ar mai fi şi mă întreb dacă astfel de suflete ar mai rămâne pe cale. Chiar dacă un credincios ar fi chiar singurul credincios pe pământ, fără adunare şi fără legătură frăţească, încă să stea în picioare, sprijinit pe braţul Celui Atotputernic!”
În acelaşi timp era plin de grijă şi atent faţă de vorbăreţii care se iveau prin adunări şi care, fără să fie întemeiaţi în învăţătura Scripturii, voiau cu orice preţ să ţină predici altora. Aşa s-a întâmplat cu un credincios fără pregătire, priceput să spună doar snoave, fără să prezinte vreun cuvânt din partea lui Dumnezeu. Cu autoritatea sa spirituală, Teodor l-a oprit pe acel om să mai ia cuvântul în adunări, iar acest fapt a nemulţumit pe cineva care i-a scris în Elveţia lui Dumitru Cornilescu. Sesizând esenţa lucrurilor, Dumitru Cornilescu a răspuns:
„Cum? Te îndoieşti de temeinicia măsurii luată de Teodor pentru a opri pe cei nechemaţi să se amestece în lucrarea lui Dumnezeu? Eu aş fi în totul alături de Teodor, pentru care aş fi gata să-mi dau şi viaţa. Ca şi el, n-aş lăsa ca adevărul lui Dumnezeu să fie falsificat de ignoranţii plini de ambiţii. Mulţi se dau vestitori ai Evangheliei, dar au trecut prin ea ca gâsca prin apă. Evanghelie, Evanghelie – pe ce mâini ai încăput!” Legătura frăţească în înţelegerea lui Teodor era nu numai asocierea cu fraţii, ci şi păstrarea acestei uniri strânse pe temeiul adevărului Scripturii, nu pe temeiul concesiilor sau ambiţiilor reciproce.
CAPITOLUL 13 Cete de călători spre cer
Domnul Cristos ştia că Adunarea va fi formată din oameni care deşi născuţi din nou, poartă în ei o fire veche, păcătoasă, fire care îi face să aducă, chiar pe terenul sfânt al adunării, manifestări dăunătoare unităţii trupului lui Cristos. Fiecare om – chiar credincios – care în firea lui păcătoasă caută să fie ceva, care caută interesele sale, care caută să accentueze anumite învăţături şi nu se ţine strâns de Cristos, contribuie la lipsa de unitate dintre cei credincioşi. În felul acesta, în sânul creştinătăţii s-au format diferite grupări, fiecare având doctrina ei favorită şi un anumit nume care de obicei nici nu se găseşte în Noul Testament, adevărul despre Adunare rămânând necunoscut de cei mai mulţi credincioşi.
Încercarea de a spune că este unitate, atunci când diviziunile în diferite grupări sunt evidente, cât şi năzuinţa de a îndreptăţi această împărţire în grupări sau denominaţii creştine nu arată altceva decât că biserica, în starea ei pământească, nu mai dă o bună mărturie. Lucrarea omului şi-a arătat roadele în toate sistemele religioase creştine; în clădirea creştină, omul a adus lemn, fân, trestie. Duhul Sfânt trebuie să fie singura putere prin care trăieşte biserica; iar când biserica nu mai este călăuzită de Duhul Sfânt şi nu este deci supusă numai lui Cristos, creştinismul ei este de fapt un început al lepădării de credinţă. Şi totuşi, este o unitate între cei credincioşi, oricâte adaosuri ar aduce firea pământească a omului. Duhul Sfânt face să existe această unitate mult dorită de Domnul Isus. Toţi cei născuţi din nou sunt mădulare ale aceluiaşi trup, sunt părtaşi ai aceluiaşi har, au acelaşi Duh al lui Dumnezeu şi sunt făcuţi pentru totdeauna desăvârşiţi prin jertfa Domnului Isus. Pe pământ însă, datorită slăbiciunilor noastre pământene, călătorii spre cer merg în cete, cete.
Din propria sa experienţă, Teodor Popescu şi-a putut da seama că poate exista credinţă veritabilă chiar şi în sufletele unor oameni înlănţuiţi de un formalism religios accentuat, fără vreo cunoaştere a adevărului despre Adunarea lui Dumnezeu, cum a fost la Cuibul cu Barză. El a întâlnit credincioşi în diferite grupări religioase, în diferite condiţii, a recunoscut în ei pe nişte fraţi şi n-a aruncat niciodată vreun cuvânt de desconsiderare faţă de cei ce nu erau alături de el; dimpotrivă, el recunoştea: „Încă o ceată de călători spre cer”, chiar dacă această ceată nu cunoscuse decât într-o măsură limitată ce înseamnă într-adevăr Adunarea lui Dumnezeu. El mai spunea:
„Nici o adunare nu poate să spună că ea este singura adunare a lui Dumnezeu pe pământ. Nu stă bine nimănui să spună – „Hai la noi, căci la noi este adevărul!” chiar dacă este sigur că merge pe calea lui Dumnezeu.
În chestiunea mare a mântuirii, a iertării păcatelor şi a vieţuirii cu Domnul Cristos, nu este deosebire între cei credincioşi. Şi credinciosul adevărat iubeşte pe toţi sfinţii, pe toţi copiii lui Dumnezeu. Drept este că acum s-a făcut amestec, se clădeşte Babilonul religios, cu fel de fel de păreri, ceea ce duce la criticarea unora de către alţii.
Nu tăgăduim lucrarea lui Dumnezeu din alte adunări. Dimpotrivă, dorim ca Dumnezeu să binecuvinteze lucrarea Lui, oriunde ar fi ea. Dar nimeni nu ne va lua în nume de rău dacă ţinem la adunarea noastră. Este firesc lucrul acesta, ca fiecare să ţină cu scumpătate la adunarea din care face parte”.
Alexandru Panaitescu se despărţise de ceata de credincioşi iniţiată prin lucrarea de la Cuibul cu Barză în temeiul unei înţelegeri deosebite a modului de desfăşurare a adunării de frângerea pâinii şi a botezului creştin; fraţii din Ploieşti nu ştiau cum să se poarte cu el. Teodor Popescu le-a spus să-l privească tot ca pe un frate, care s-a despărţit de ei şi atâta tot. Pentru motive asemănătoare s-au despărţit şi alţi credincioşi de ceata cu care porniseră la început. Cu toate acestea, dacă vreun frate din altă adunare dorea ocazional să ia parte la cină şi era cunoscut ca om credincios care nu umblă cu dezbinări, era primit. Hotărât însă, au fost şi nemulţumiri, unii căutând să meargă mai peste tot şi uneori să ia parte şi la cină în Carol Davila.
Teodor Popescu spunea: „Eu sunt foarte pornit spre imitaţie şi m-am ferit să nu iau nimic cu împrumut de la alţii. Pe cei mai răsăriţi dintre baptişti, i-am cunoscut, atâta tot. Discuţii principiale cu ei nu am avut”.
Credincioşii din Carol Davila şi adunările surori din Bucureşti şi din provincie fuseseră nevoiţi să accepte o denumire: Creştini după Scriptură. Asociaţia Creştinilor după Scriptură cerea mereu să fie recunoscută nu anual, ci definitiv şi, fiindcă nu se deosebea de asociaţia Creştinilor după Evanghelie ca doctrină şi practică decât în ce priveşte botezul (primii botează copiii, iar ceilalţi se botează maturi), Ministerul Cultelor a sfătuit în 1939 pe Creştinii după Scriptură să fuzioneze cu Creştinii după Evanghelie. Urmând acest îndemn, în acelaşi an, s-a făcut această fuziune, prin care Creştinii după Scriptură au acceptat să-şi continue lucrarea sub denumirea de Creştini după Evanghelie.
În octombrie 1939, Teodor Popescu a dat o scrisoare circulară către fraţi, prin care explica ce înseamnă această fuziune, arătând atât poziţia lui personală cât şi a fraţilor consultaţi în această privinţă. Câteva fragmente din scrisoare (care este foarte lungă) sunt necesare.
„Chestiunea aceasta a mai fost pusă şi discutată de unii dintre noi şi în anul trecut, numai că atunci ea se punea altfel de cum a fost pusă acum şi am ajuns la concluzia că nu se poate. De astă dată, chestiunea a fost discutată din nou cu fraţii din Bucureşti şi părerile au fost împărţite. Cum însă suferinţele erau mai ales ale fraţilor din provincie, am căutat să stăm de vorbă şi cu ei. Părerea celor mai mulţi dintre ei a fost ca unirea să se facă şi s-a făcut”.
În scrisoare, Teodor Popescu arată însemnătatea conştiinţei unităţii Adunării, ca trup al lui Cristos. Este accentuat faptul că botezul – administrat la copii sau la maturitate – nu trebuie să fie un criteriu de separare a credincioşilor între ei şi că respectarea reciprocă poate conduce la relaţii frăţeşti normale. Cine însă accentuează lucruri care pot despărţi pe credincioşi se expune disciplinei exercitate de adunări.
Este normal să ţii la adunarea din care faci parte, să-i doreşti tot binele, este normal să doreşti să fie respectate convingerile pe care ţi le-ai format din Cuvântul lui Dumnezeu, dar tot aşa este normal să respecţi şi alte păreri, dacă ele nu aduc atingeri adevărurilor de bază ale Scripturii.
Tratând problema fuziunii cu Creştinii după Evanghelie, Teodor Popescu arată că aceasta nu înseamnă a face concesii sau a admite în adunări lucruri pe care Biblia nu le permite referitor la rugăciunea publică a surorilor credincioase sau la desfăşurarea adunărilor de frângerea pâinii: „Îndată ce o persoană este primită la cină, face parte din adunarea locală şi cine intră la cină, intră la disciplină. Lipsa de la cină înseamnă ori o nepreţuire a cinei, ori trăirea într-un păcat. Cei ce lipsesc de la cină sunt cercetaţi acasă. Dacă cineva lipseşte mai multă vreme, are datoria să spună fraţilor pricina pentru care a lipsit. Credincioşii din alte localităţi, dacă sunt cunoscuţi, sunt primiţi la cină; dacă nu, li se cere recomandarea scrisă de la fraţii din adunarea din care fac parte. Socotim că este în totul după Cuvânt să luăm cina numai între noi, cei credincioşi. Istoria spune la fel: păgânii nu ştiau cum iau creştinii cina. Dacă totuşi cineva ia cina Domnului într-un chip nevrednic, acela are a face cu Domnul, care poate să-i dea o boală în trup sau o adormire în trup (moarte), cum se spune în l Corinteni 11.
Purtarea noastră de până acum să alcătuiască, pentru oricine vrea să judece, dovada că nu suntem oameni de ceartă şi că lăsăm pe cei ce gândesc altfel, să-şi hrănească adunările cu ce cred ei că este nimerit. Recunoaştem că până acum s-au făcut totuşi unele greşeli triste şi din partea alor lor şi din partea alor noştri; s-au schimbat adică unele cuvinte tari, care nu sunt cuviincioase. Am privit totdeauna ca un lucru neserios să umble cineva din adunare în adunare (vorbim de adunările care stau pe temelia care este jertfa Domnului Isus). Am sfătuit pe fiecare să rămână în adunarea sa: baptiştii la baptişti, Creştinii după Evanghelie la Creştini după Evanghelie, iar Creştinii după Scriptură la Creştini după Scriptură. N-am voit să primim în adunarea noastră credincioşi din alte adunări, decât numai în mod cu totul excepţional. În general purtarea noastră este aceasta: trimitem la adunările lor pe cei ce vin la noi ca să fie primiţi între noi. Am făcut lucrul acesta, nu pentru că i-am socotit necredincioşi, ci tocmai pentru că i-am socotit credincioşi; şi trimiţându-i la adunările lor, nu i-am trimis în lume, ci la adunări – surori, care stau ca şi noi pe aceeaşi temelie: jertfa Domnului Cristos. Experienţa a dovedit că cine a umblat din adunare în adunare s-a umplut de multă critică împotriva tuturor. Ei au crezut că lucrează în numele libertăţii şi dragostei, dar au slăbit dragostea dintre credincioşi, ba chiar au înveninat legăturile dintre adunări. Nesupunându-se disciplinei dintr-o adunare, au plecat, în condiţii care erau nu bune, în altă adunare, au ascuns aceasta acelei adunări şi abia cu vremea s-a descoperit ceea ce trebuia să se ştie de la început. Pe cât ştim noi, adunările noastre nu s-au făcut vinovate de primirea sufletelor din alte adunări, încurajând umblarea de colo până colo şi slăbind disciplina.
Unindu-ne cu Creştinii după Evanghelie, nici prin gând nu ne trece să ne amestecăm în adunările lor şi să cerem să fie primite acolo rânduielile noastre. Credem că şi ei gândesc la fel. Unindu-ne cu dânşii, nu le-am cerut să renunţe la nici una din rânduielile lor, lucrul acesta îl înţelege oricine, dar nici ei nu ne-au cerut să renunţăm la vreuna din rânduielile noastre, aceasta iarăşi s-o ştie oricine. Totuşi, pentru arătarea în afară a unirii noastre, ca trup al Domnului Cristos, şi-au arătat dorinţa ca (în localităţile unde avem şi noi şi ei adunare) să luăm cina împreună. Dorinţa aceasta noi n-am respins-o, ci o lăsăm la aprecierea fiecărei adunări în parte. Deci acolo unde fraţii vor găsi cu cale că această dorinţă se poate înfăptui, o vor face. De vor avea a face cu credincioşi creştini după Evanghelie cunoscuţi ca oameni sănătoşi în credinţă şi cu viaţă sfântă, vor fi bucuroşi să ia împreună cu ei cina Domnului; însă unde vor avea a face cu oameni uşuratici, neserioşi, vorbăreţi şi cu viaţă care lasă de dorit, nu-i vor primi la cină şi le vor arăta pentru care pricină nu pot lua cina Domnului împreună. Acelaşi drept sau mai bine zis aceeaşi datorie o au şi Creştinii după Evanghelie faţă de ai noştri.
O altă dorinţă pe care şi-au arătat-o a fost aceasta: dacă vreunul de la dânşii vine la noi în adunare şi voieşte să ia cuvântul, să fie lăsat să vorbească. De ce să ne privim cu neîncredere? Totuşi, dacă pe faţă sau pe ascuns, cineva din ai lor face între ai noştri propagandă pentru lucrurile care ne despart, acela trebuie socotit ca un om fără pricepere şi mustrat; dacă înţelege şi se îndreaptă, ne bucurăm; dacă nu vrea să înţeleagă, îl dăm în vileag în faţa tuturor, ca să ştie oricine cu cine are de a face. Socotim că astfel de cazuri nu vor fi prea dese. În ce mă priveşte, îmi pare rău că nu pot să slujesc, vestind Cuvântul, mai mult adunărilor noastre (lasă că şi împrejurările au fost potrivnice). Ce să mai vestesc Cuvântul şi în alte adunări? „Vezi-ţi de oile tale” spune un prooroc. Totuşi, când voi avea prilejul, le voi sluji bucuros, vestind Cuvântul. Acelaşi lucru îl gândeşte orice frate dintre noi. Ne bucurăm de orice frate de la dânşii care are dar în vestirea Cuvântului şi ar sluji şi alor noştri spre zidire. Tot ce e bun vine de sus şi Domnul îl dă fie prin unul, fie prin altul şi se folosesc toţi. Domnul este suveran, face ce voieşte şi dă cui voieşte; iar toţi cei sinceri şi serioşi se bucură să ia de la El. Aceasta o gândim despre toţi copiii lui Dumnezeu de pretutindeni. De acum încolo, ca nume, nu mai există Creştini după Scriptură, ci numai Creştini după Evanghelie. Acesta ne este de acum numele în faţa autorităţilor. Unirea care s-a făcut nu ne va scuti de suferinţe în viitor; acesta este un lucru asupra căruia nu mai este nevoie să stăruim, aşa este calea.
Să nu ne sprijinim însă pe rânduieli şi uniri, ci pe Domnul Isus, de la El să aşteptăm tot binele. El ne-a purtat de grijă până acum, ne va purta şi de acum încolo. Grija noastră să fie să-I fim recunoscători şi să-L urmăm fără şovăire”.
Unii credincioşi din diferite biserici spuneau despre fraţii din strada Carol Davila că au cam acelaşi fel de gândire ca J.N. Darby. De fapt scrierile lui Darby erau cunoscute de foarte puţini credincioşi români şi numai C. H. McIntosh era oarecum mai cunoscut. Teodor Popescu spunea: „Când citeşti pe Darby, parcă ronţăi nişte covrigi uscaţi”. Darby, în secolul trecut, a ajuns să concretizeze mai temeinic convingerea care a existat încă din vremurile apostolice, că cei credincioşi trebuie să se adune în jurul Domnului Cristos ca nişte simpli fraţi, la cină, fiind călăuziţi doar de Duhul Sfânt, fără ca vreunul din ei să fie socotit mai mare, datorită vreunui dar primit de la Dumnezeu. De asemenea, arăta că în Noul Testament nu există practica folosită de-a lungul veacurilor ca fiecare biserică să aibă un singur om numit pastor, ci Cristos dă adunărilor darurile pe care El le consideră necesare, unei adunări dându-i numai învăţători, alteia mai mulţi păstori, fără a exista un cler numit de adunarea locală sau de alte adunări. El personal a fost folosit de Dumnezeu pentru întemeierea a 1500 adunări.
Cu o cultură vastă, J.N. Darby a pus la dispoziţie una din cele mai exacte traduceri ale Bibliei în limba germană, franceză şi engleză, precum şi Noul Testament în limba italiană. A scris enorm de mult cu privire la toate temele creştine şi W. Kelly a sistematizat scrierile lui în 34 volume, fiecare volum conţinând cam 500 pagini. El a deosebit venirea Domnului Isus pentru răpirea Bisericii de venirea Lui pentru a judeca lumea, a subliniat chemarea cerească a Bisericii şi a arătat, din Biblie, atâtea comori preţioase pe care le au cei ce fac parte din Biserică. Din când în când răsfoia şi Teodor Popescu cărţile lui J.N. Darby, mai ales că ele cuprind şi lămuririle pentru toate cele şaizeci şi şase cărţi ale Bibliei. Iar când dorea să aibă mai multă precizie asupra vreunui text din Scriptură, în traducerea lui Darby se uita. „Îmi spunea Dumitru Cornilescu să mă uit, când am ceva timp, prin comentariile lui Darby. Nu l-am ascultat în totul şi poate am greşit. Zicea că ce este Iorga în istorie, este Darby în Evanghelie”.
CAPITOLUL 14 Din nou vremuri tulburi
La masă la Teodor Popescu de multe ori erau şi alţi fraţi din alte localităţi. Lui îi plăcea să discute despre fel de fel de lucruri, nu numai din Biblie. Când ataca însă o temă care îi plăcea, el parcă devenea altul, atunci parcă se aprindea ceva în sufletul lui şi ideile pe care le avea, le expunea în mod admirabil. Toţi mesenii tăceau, nu mai aveau altă ocazie să audă lămurindu-se, într-un mod atât de clar şi atrăgător, un subiect din Biblie. Multe convorbiri a avut cu fraţii într-o intimitate familială.
Prin 1939 a venit la Teodor Popescu un tânăr credincios elev de liceu, care fusese eliminat din liceu pentru că mărturisise pe Domnul Isus; era în clasa a şaptea şi abia de două săptămâni se întorsese la Dumnezeu. Teodor Popescu i-a spus: „Să ştii că asta e o cale fără întoarcere. Dacă te întorci de pe ea, te nenoroceşti, mai bine n-o mai cunoşteai. Să te rogi lui Dumnezeu mai bine să mori, decât să te întorci de pe ea”. Şi tânărul s-a rugat în felul acesta. Mai târziu, acest sfat primit şi ascultat a exercitat asupra lui o influenţă pozitivă, în sensul că l-a reţinut de la unele lucruri rele în care ar fi fost ispitit să ajungă.
Teodor Popescu era într-un fel un om izolat, uneori părea absent de la ce se petrecea în jurul lui. Totuşi, în singurătatea sa, prevedea că vremurile se vor tulbura. Înţelegea mai bine ca alţii ce se petrecea în jurul lui şi de aceea tăcea, căci lăsase în mâna cea mai bună, în mâna Domnului Isus, lucrarea începută; deocamdată el nu pierdea timpul: predica, scria mereu. „Domnul Isus a fost un om izolat, spunea el. Ce urmăreau fariseii, cărturarii, mai marii preoţilor, poporul chiar, toate Îl lăsau rece. pentru că El avea de făcut alt lucru: să preamărească pe Tatăl, făcând în totul numai voia Lui. Apostolul Pavel, la fel era un om izolat; el îşi vedea de lucrarea lui Dumnezeu, în vestirea Evangheliei, iar curentele religioase de pe vremea aceea nu-l interesau decât în măsura în care veneau în legătură cu Evanghelia”.
Începuseră concentrările şi mulţi trebuiau să plece pe front. Unii veneau pe la el să-şi ia rămas bun şi el căuta să-i încurajeze pe toţi, deseori cu câte un cuvânt proaspăt din Scriptură.
În februarie 1940, scria unor fraţi: „Pe aici ne bucurăm de pace şi libertate, Evanghelia se răspândeşte chiar şi printre cei concentraţi. Domnul să arate îndurare faţă de ţara noastră şi, dacă voieşte, să ţină departe de ea prăpădul războiului”.
Şi apoi: „Mă întrebi dacă e bine ca atunci când credincioşii se găsesc în faţa autorităţilor înfuriate, să spună ceva despre Evanghelie, fiindcă aceia, în furia lor, aruncă cuvinte grele, sfâşietoare. Şi aici este vorba de călăuzirea Duhului, care zice unuia: – Vorbeşte şi nu tăcea! iar altuia – Taci şi nu scoate o vorbă! Duhul ne cunoaşte şi ştie când trebuie să tăcem, de aceea grija noastră să fie aceasta: să ne lăsăm în tot timpul sub călăuzirea Duhului.
În iulie 1940 scria unei credincioase: „Doreşti să afli cum mai stau cu sănătatea. Acum doi ani şi acum un an îmi era foarte greu când predicam pe căldură, îmi vâjâia capul şi mă simţeam ameţit, îmi era teamă să nu cad jos odată. Acum însă nu mai este aşa, totuşi trupul meu este mereu slăbit şi foarte simţitor la răceală, din lucru de nimic mă pomenesc răcit. Cât priveşte boala, ea este în trup şi pe cât se pare, lucrează mereu, făcându-mi scorburi pe dinăuntru.
Cutremurul de pământ a adus oarecare pagubă în sală: ne-a dărâmat coşurile. Dar s-au făcut la loc. Şi unii necredincioşi au fost zguduiţi şi îndemnaţi să caute mântuirea. Lasă că şi altădată aici, în Bucureşti, nu-i mai încăpea sala noastră, dar acum nu-i mai încape locul”.
Scria la 20 martie 1941: „În ce mă priveşte, sunt bucuros dacă duminica mi-am îndeplinit slujba; luni şi marţi pot să stau bolnav în casă sau chiar în pat. Cei de pe aici ne sunt tot mai împotrivă. Deocamdată cenzura, unde se aprobă tipăriturile, ne-a luat la ochi şi caută să ne pună piedici. De aceea n-aţi primit Adevărul Creştin până acum. Vremurile se fac tot mai grele şi oamenii tot mai împotrivă”.
Iar la 11 aprilie 1941: „S-a făcut percheziţie acasă la mine şi au scris că am vreo mie volume cărţi religioase”. În acest timp, Teodor Popescu şi Gheorghe Cornilescu erau un fel de cap de listă al celor ce urmau să dispară, autorităţile intenţionând să se descotorosească de ei. Îl sfătuiau toţi să plece, să nu doarmă la el acasă, să nu stea în fiecare noapte la aceeaşi adresă.
Într-o zi din decembrie 1940, Teodor i-a spus soţiei sale: „Noi suntem puşi pe listă să fim omorâţi şi fraţii ne sfătuiesc să nu mai stăm acasă. Trebuie să plecăm pe undeva”. Şi-au făcut un mic bagaj şi au plecat la un credincios de prin Giuleşti, unde au fost găzduiţi peste noapte. Era foarte frig în camera aceea, pentru că atunci făcuseră gazdele focul pentru prima dată în acea iarnă. A fost o noapte foarte grea, îndeosebi pentru soţia lui Teodor: afară bătea vântul şi viscolea, încât avea mereu impresia că cineva ciocăne la uşă sau că cineva îi urmăreşte; i s-a părut o noapte îngrozitoare. A doua zi însă s-au dus acasă în strada Carol Davila şi n-au mai vrut să plece, doreau să se încreadă în Dumnezeu în această privinţă, cum se spune în psalmul 4: „Eu mă culc şi adorm în pace, căci numai Tu, Doamne, îmi dai siguranţă deplină în locuinţa mea”.
Autorităţile din acea vreme au vrut să-l condamne pe Teodor Popescu şi i-au găsit un motiv: tipărise broşura Golgota fără s-o treacă prin cenzură. A fost judecat şi s-a apărat el singur, fără avocat şi nu i s-a putut găsi o adevărată vină.
Mai înainte el avea o autorizaţie personală de a vorbi în strada Carol Davila. A fost chemat la Prefectura Poliţiei Capitalei şi prefectul l-a ameninţat: „Te împuşc ca pe un câine!” Şi un timp lui Teodor Popescu şi lui Gheorghe Cornilescu li s-a interzis de autorităţi să ia cuvântul în adunare şi încăperea mare a sălii s-a transformat în magazie de efecte militare.
Teodor spunea: „Cine vrea să slujească lui Dumnezeu să se pregătească de suferinţă. Nu se poate altfel! Dacă într-adevăr El ne este Stăpânul, să ne aşteptăm în mod sigur că vom întâmpina oameni şi întâmplări care vor căuta să ne facă să ne lepădăm de Cristos. Mai mult, dacă cineva nu este prigonit şi nu întâmpina nici o împotrivire şi necaz, face să se întrebe atunci dacă este într-adevăr credincios. Nu se poate fără suferinţă!”
Se primeau mereu veşti triste mai din toate părţile ţării, adunările erau închise peste tot. La Lereşti fraţii se adunau prin pădure; li s-a făcut un proces, dar au fost achitaţi. La Schitu Goleşti se adunau tot în pădure, în miezul nopţii. La Câmpulung, la fel, aveau adunări de noapte; lăsau oamenii copilul în leagăn şi se duceau la adunarea din pădure, în locul pe care numai ei îl ştiau. O credincioasă a fost prinsă de jandarmi după ce a fost la o astfel de adunare şi a fost dusă la judecător, care o învinuia că şi-a lăsat legea. Dar ea, cu simplitatea unui copil, spunea: „Domnule judecător, eu nu m-am lăsat de lege, m-am lăsat de păcat”.
Vreo treizeci de credincioşi din Rucăr au fost luaţi din satul lor, duşi la Craiova şi judecaţi de Curtea Marţială: era stare excepţională şi erau interzise adunările, iar ei se adunaseră. La Craiova i-au întrebat:
— Care este mai marele vostru?
— Domnul Isus este mai marele nostru. Atâta răspuns au primit de la ei.
La Craiova l-au cercetat în mod deosebit pe bătrânul Luca Şandru.
— Ai copii, moşule?
— Da, zece copii am şi unul dintre ei este aici. Atunci judecătorul s-a adresat fiului lui Şandru:
— Cum, şi tu te-ai luat după ăştia?
Şandru cel tânăr a avut atunci ocazia să spună cum s-a întors la Dumnezeu. I-a spus judecătorului că a fost un ticălos, îşi bătea soţia, era un om rău, dar de la un timp s-a gândit să se îndrepte, a vândut o sută de oi şi şi-a cumpărat o Biblie. A citit Scriptura, singur, acolo în pădure la Mara şi a înţeles din cele citite că Domnul Isus este Când istorisea el că a îngenuncheat în mijlocul pădurii singur şi s-a rugat: „Doamne, vino în ajutorul meu, căci sunt un păcătos”, judecătorul a început să lăcrimeze. După o mică hărţuială, le-a dat drumul tuturor credincioşilor.
În toată ţara credincioşii erau ameninţaţi cu deportarea în Transnistria şi unii îşi făcuseră câte un mic bagaj, în care adunaseră cele mai preţioase lucruri, ca să le aibă la îndemână, dacă ar fi cazul să fie luaţi deodată. Pentru credinţa lor în Domnul Cristos, ei erau gata să se lipsească şi de casele lor, de rude, de tot ce le era mai drag pe pământ; Dumnezeu însă n-a îngăduit acest lucru. În Câmpulung credincioşii erau chemaţi la poliţie să declare dacă se lasă de credinţa lor, altminteri luau cunoştinţă că vor fi deportaţi în Transnistria. Cei mai mulţi au declarat că rămân cu Domnul Isus cu orice preţ!
Tot acum a fost prigonit un vechi credincios care venea altădată la biserica Cuibul cu Barză, un evreu, Isaac Feinstein. El a avut de suferit atât ca evreu, cât şi ca creştin. Vestea Evanghelia la Iaşi în timpul când evreii erau în mod deosebit persecutaţi. În 1941 a fost închis şi Feinstein şi, în închisoarea prefecturii, el a continuat să predice: „Fraţi evrei, să nu ne facem iluzii, nu vom scăpa cu viaţă. Să ne întoarcem acum la Dumnezeu…” Apoi a fost urcat, împreună cu sute de alţi evrei, în vagoane de vite şi au fost ţinuţi închişi acolo vara, pe o arşiţă mare, mai multe zile. În unul din aceste vagoane a murit asfixiat şi Isaac Feinstein, cu capul pe umărul unui rabin, căruia îi dovedea din psalmi că Isus este Mesia cel prezis pentru mântuirea lor şi a întregii lumi.
Isaac Feinstein publica o revistă creştină frumoasă pentru copii, intitulată Prietenul Copiilor; era un bun evanghelist. În timpul prigoanei a scris un cântec care sfârşea cu versurile:
Voi, care azi mă prigoniţi,
Pe care ieri v-am supărat,
Isus vă cere, de-L iubiţi:
Iertaţi vrăjmaşul dezarmat!
Acasă vreau, în cortul meu,
În ţara psalmului cântat,
În ţara lui Isus eu vreau,
Acolo mi-este destinat.
Vreo cinci mii de credincioşi din toate adunările şi bisericile au umplut închisorile, în urma interzicerii aşa numitelor „secte religioase”, iar condamnările mergeau chiar până la munca silnică pe viaţă.
Credincioşii din Bucureşti se adunau izolat, prin casele lor, când la unul, când la altul acasă. În felul acesta au început să se înmulţească aşa numitele „adunări de casă”. Mai mulţi dintre credincioşii din Bucureşti s-au unit între ei ca să pună o zi deoparte pentru ţara lor, să postească şi să se roage în mod deosebit, în fiecare miercuri. Aproape un an de zile au pus de-o parte această zi.
După primul bombardament (4 aprilie 1944) asupra Bucureştiului, Teodor Popescu împreună cu soţia sa s-a refugiat la Pucioasa, unde se dusese şi familia lui Gheorghe Cornilescu. Şi multe familii de credincioşi din Bucureşti au plecat pentru un timp prin diferite sate din împrejurimi. Teodor Popescu, în singurătatea lui, lucra mereu, îi plăcea să stea în grădina unui vecin, unde citea şi scria. La Pucioasa a tradus câteva lucrări, printre care şi Notiţe asupra Apocalipsei.
Cu toate nenorocirile aduse de război, tocmai acum s-au compus de către Emil Constantinescu ultimele cântece care au completat cartea de cântări creştine. Ele exprimă încrederea personală în Domnul Cristos, care îi era atât de necesară credinciosului în aceste zile grele, sau dorinţa după venirea Domnului Isus, după persoana Lui, după cer:
Când drumul meu e-ntunecos,
Lumina mea este Cristos:
Cu El străbat calea voios,
Ce bun e El!
Aceste versuri, care au o melodie frumoasă şi potrivită, au fost scrise în focul luptelor, departe de cei dragi, în mijlocul primejdiilor şi doliului.
CAPITOLUL 15 Ani de maturitate
După terminarea războiului, în toamna anului 1944, fraţii din întreaga ţară au început să se adune iarăşi în public. În strada Carol Davila 48, fiind încă efecte militare depozitate în sală, până la mutarea lor din acest loc s-a făcut adunare câteva luni în mansarda clădirii. Era destul de mare şi acest loc, însă nu era încăpător pentru mulţimea care venea să asculte, iar oamenii stăteau în picioare până pe scările ce duc la mansardă. La ora 10 şi jumătate, duminica, Teodor Popescu vorbea despre Predica de pe munte a Domnului Isus de la Matei 5-7. Totodată se lua cina, duminica dimineaţa; marţea era adunare de rugăciune şi joia seara adunare de evanghelizare ca altădată. Nu mai vorbise în public un anumit timp şi acum, reluându-şi activitatea de vorbitor, socotea că trebuie să se pregătească temeinic pentru predică. Spunea:
„Unii zic să te ridici să vorbeşti cele ce îţi dă Duhul în ceasul acela, deci pe nepregătite. Vorba se găseşte în Cuvânt, dar nu în legătură cu predica. Nu cumva însă în dosul ei se ascunde trândăvia? Mai la toţi la care am auzit vorba aceasta, am văzut la mijloc trândăvia. Cei credincioşi însă se gândesc cu ce se alege sufletul care ascultă şi de aceea se roagă în vederea aceasta şi se pregătesc cât mai bine, adunând material”.
Adunările de casă înfiinţate în timpul războiului şi-au continuat existenţa, având program mai ales în zilele în care nu era adunare în strada Carol Davila, pentru ca în felul acesta să se poată întâlni toţi în acelaşi loc, în special pentru frângerea pâinii. În felul acesta, în anul 1946 erau în Bucureşti 28 adunări de cartier.
Era timpul când, după metodele altora, unii credincioşi din alte grupări încercau să practice predica la colţ de stradă, iar alţii să vestească Evanghelia în localuri publice mai renumite. Teodor Popescu nu a practicat această metodă. De fapt, el se ferea să imite pe alţii şi totodată spiritul lui nu era făcut pentru gălăgie, pentru controversă, pentru dezbaterea în vălmăşagul public a acestor probleme atât de preţioase. Spunea într-o cuvântare:
„S-a vorbit mult despre predicatorii de la colţ de stradă, dar eu n-am recomandat să se facă aşa, chiar dacă s-ar fi putut. Eu nu sunt pentru zgomot; pe tăcute, liniştit, aşa se face lucrarea în suflet. Dar nu-i osândesc pe aceştia. Mă tem că nu au însă nota simplă a Evangheliei”.
În acest timp, presa ajungând din nou liberă, Teodor Popescu a mai tipărit trei cărţi, ultimele lui tipărituri: Notiţe asupra Apocalipsei de Brinke, pe care o tradusese şi o redase prescurtat şi care este o schiţare a faptelor arătate în ultima carte a Bibliei; Pâinea vieţii, care este o expunere a unor pasaje din Evanghelia după Ioan, şi Smerenia de A. Murray, o carte relativ mică, însă cu un cuprins foarte bogat.
După anul 1947 nu s-a mai publicat nici o lucrare. Dumnezeu însă a îngrijit ca un tânăr credincios să stenografieze, să transcrie şi să dea la corectat, săptămână de săptămână, predicile ţinute de Teodor Popescu, precum şi ale lui Gheorghe Cornilescu şi Emil Constantinescu care pot fi gustate şi astăzi de cei ce le citesc, în speranţa că ele vor vedea şi lumina tiparului, fapt atât de mult dorit de Teodor Popescu.
În afară de Teodor Popescu, în adunarea din strada Carol Davila vorbeau şi alţi fraţi, Gheorghe Cornilescu fiind cel mai apropiat colaborator. De asemenea vorbea Emil Constantinescu, care s-a mutat în acest timp de la Giurgiu la Bucureşti şi locuia chiar în localul adunării, alături de ceilalţi doi; predica şi Simion Boboia, precum şi alţi câţiva fraţi. Entuziasmul credincioşilor se manifesta destul de liber. În cartierul Bucureştii Noi, fraţii mai rămâneau de obicei după adunare, iar unii credincioşi, în special tineri, continuau să mai stea de vorbă şi să cânte. Cântau nu numai cântări din Cartea de cântări creştineşti, ci şi alte cântări culese de diferiţi fraţi de prin localităţile pe unde se duceau, provenite mai ales de la fraţii din Oastea Domnului. „Iată că locul unde locuim noi cu tine este prea strâmt pentru noi au zis fiii proorocilor către Elisei. Frumos lucru că nu-i mai cuprindea locul” spunea Teodor Popescu. Şi noi putem spune, spre slava Domnului, că localurile în care se vesteşte Evanghelia nu mai cuprind pe cei ce vin să asculte Cuvântul. Aceasta dovedeşte sete şi foame după Evanghelie, lucru care înviorează pe cel credincios.
Când duminica dimineaţa năpădeşte aici atâta lume de te dă jos, nu ne supărăm de aceasta, chiar ne bucurăm. Năpădirea lor înseamnă pentru noi sete după Cuvânt şi acest lucru ne dă bune nădejdi. Într-adevăr, după ce se termina adunarea de „frângerea pâinii”, care ţinea de la ora 8 la 10 dimineaţa, credincioşii cu greu ieşeau din sală, pentru că mult popor se aduna din timp la uşă, să apuce un loc în sală, dacă nu pe scaun, măcar în picioare. Altfel, trebuiau să rămână în curtea adunării, unde abia de se mai auzea câte ceva din cele ce se vorbeau. Din această cauză credincioşii erau sfătuiţi, în măsura în care se poate, să se ducă acasă, să lase loc pentru cei ce nu mai auziseră Evanghelia. Şi într-adevăr, plecau femeile care aveau treburi pe acasă, dar mulţi credincioşi rămâneau, dorind ca măcar de la balcon, din holul adunării sau chiar din curte să audă câte ceva din predică, să participe şi ei astfel la adunare, măcar la cântări.
În ce priveşte adunarea pentru frângerea pâinii Teodor Popescu spunea: „Socotesc că nu greşesc când afirm că adunarea de cină este o adunare frecventată. N-avem să ne plângem că la frângerea pâinii vin puţini. Noi nu înţelegem cum vine asta: credincios care ai putinţa să frângi pâinea şi totuşi să lipseşti de acolo. Câte alte suflete îşi arată dorinţa să fie primite la frângerea pâinii! Ar fi o mare ruşine dacă o adunare tânără ca a noastră ar fi ajuns să nu mai preţuiască o astfel de adunare rânduită de Domnul nostru”.
Un credincios spunea despre predicile lui Teodor Popescu: „Modul de prezentare a predicilor, stilul corect şi coloritul folosit în expunere, dicţiunea plăcută, făceau ca ele să se bucure de un succes real. Cuvintele lui se înşiruiau într-o înlănţuire logică şi într-o unitate atât de închegată, încât puteai urmări de la început până la sfârşitul predicii firul gândurilor. Predicile lui nu erau reci, ci brodate cu pilde şi întâmplări reale, care-ţi reţineau atenţia fără încordare şi te atrăgeau prin noutatea şi prospeţimea unor lucruri puţin obişnuite. Vorbele exprimate cu atâta claritate de omul de la catedră te transportau în momentele şi locurile descrise în paginile Noului sau Vechiului Testament, pe care le evoca cu multă măiestrie. Nu era greu să-ţi imaginezi cum pe malurile înverzite ale Iordanului, prin ţinuturile Galileii şi Tiberiadei sau pe munţii stâncoşi din jurul Ierusalimului apărea, parcă aievea, silueta plină de demnitate, a Omului din Nazaret, fie singur în liniştea patriarhală a naturii, fie înconjurat de ucenici sau de mulţime”.
Teodor Popescu mărturisea: „N-aş putea să spun care ar fi cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea. M-am bucurat de câte ori am putut vesti Evanghelia şi aceste ocazii mi s-au dat de atâtea ori!” Totuşi în această perioadă, din 1944 până în 1956, Teodor Popescu a avut cei mai mulţi ascultători şi succese deosebite în lucrarea de vestire a Evangheliei. Acum el era un om bătrân, cu experienţă şi îşi dădea bine seama de însemnătatea lucrării la care Dumnezeu îl pusese. Spunea: „Noi suntem nişte stârpituri, născuţi mai pe urmă” comparând lucrarea care se făcea în ţara noastră cu trezirile din alte părţi, dându-şi seama de nedesăvârşirea lucrării care se făcea. „Cu cât vremea trece, cu atât descoperim mai multe cusururi la noi. Aceasta este impresia mea şi sunt sigur că şi alţii privesc lucrurile la fel ca mine.”
În anul 1946 asociaţiile religioase au fost recunoscute drept culte. Asociaţia creştinilor după Evanghelie a devenit Cultul Creştin după Evanghelie.
Începând din anul 1947, când a împlinit şaizeci de ani, Teodor Popescu a primit pensie. El nu fusese întreţinut materialiceşte de către adunare şi în privinţa aceasta, spunea: „Este mult mai bine ca cel ce predică Evanghelia să nu depindă în ce priveşte întreţinerea sa de adunare sau de adunări, ci să-şi câştige existenţa prin altceva. Mai bine ducem lipsă de hrană, de îmbrăcăminte, decât să fie împiedicată Evanghelia în vreun fel, iar mărturia despre Domnul Cristos să fie stricată”.
În Carol Davila nu a existat niciodată strângere de bani pentru lucrarea Domnului, la adunările de evanghelizare. Numai la adunările pentru cei credincioşi, după terminarea cinei, fiecare punea în pungă ce credea că este potrivit, pentru nevoile întreţinerii sălii de adunare sau alte obiective. În 1950 Teodor Popescu spunea celor credincioşi: „Ia începe a pune ceva deoparte din câştigul săptămânal pe care ţi-l dă Dumnezeu şi ai să vezi că ce ai pus acolo nu se mai sfârşeşte. Spun aceasta din experienţă. N-am avut rânduială în ce priveşte punerea deoparte pentru Dumnezeu şi de multe ori m-am găsit în strâmtorare. De când însă mi-am făcut rânduială, din plicul pentru Domnul nu lipsesc banii. Pune din câştigul dumitale atâta la sută pentru Dumnezeu. Aceasta va fi ca o copaie din care făina nu se mai termină. Dărnicia să se arate din orice ban care îţi intră în mână ca rezultat al muncii tale. Pui deoparte cât vrei. Sub lege era zece la sută; sub har să fie oare mai puţin decât sub lege? Dacă pui regulat deoparte, aceasta s-o discuţi cu Dumnezeu nu cu altcineva”.
Mama lui Teodor Popescu era foarte mult ocupată cu treburile gospodăreşti, în acelaşi timp era o femeie evlavioasă. A stat un timp la Vasilica, fiica ei căsătorită cu un credincios, Gerescu, un om foarte amabil, care se arăta totdeauna deosebit de atent faţă de bătrână. Stând în Bucureşti şi mergând la adunare, în ea s-a făcut o lucrare a lui Dumnezeu. S-a dus înapoi la ţară şi acolo mediul era altul. După un timp a venit iar în Bucureşti şi îi spunea băiatului ei, Teodor: „Apoi, măiculiţă, acolo la ţară toate te supără: porcul te supără, găina te supără. Aici tot să fiţi credincioşi, dar la ţară nu se poate”.
În 1949 i-a murit mama. El mărturisea într-o predică: Întrebam pe mama mea nu cu mult înainte de a muri:
— Mamă, dacă mori, unde te duci?
— La Domnul Isus.
— Pe ce te bazezi că ai să mergi la Domnul Isus?
— Păi, nu este sângele Lui, care ne curăţeşte de orice păcat?
— Aşa, mamă, cu aceasta intri în cer. Sunt liniştit şi mângâiat cu privire la mama mea şi sunt încredinţat că dânsa este acum la Domnul Isus, pentru că s-a întemeiat pe jertfa Domnului Isus, s-a luminat în suflet şi a intrat în lumină trecând de pe pământ.
Întâmplările mai deosebite din viaţa lui de familie nu i-au întrerupt activitatea în public. Marţea seara era în strada Carol Davila adunare de rugăciune, când se lămurea la rând câte o parte din Scriptură. În 1949, împreună cu Gheorghe Cornilescu a explicat epistolele adresate de Domnul Isus, în Apocalipsa, către cele şapte biserici din Asia Mică. Au explicat şi cu ocazia aceasta că, potrivit Noului Testament, lucrarea de păstorire şi învăţarea într-o adunare locală nu este datoria sau răspunderea unui singur om, şi nu există o succesiune apostolică ce ar conferi o autoritate specială vreunor credincioşi. Adunarea lui Dumnezeu este un trup spiritual al cărei Cap este Cristos şi numai El este Cel ce dă adunării evanghelişti, păstori şi învăţători, pregătiţi de Duhul Sfânt. Unii fraţi din Carol Davila erau foarte doritori după felul de adunare indicat de apostolul Pavel în 1 Corinteni 14 şi în special după o stare de vorbă între cei credincioşi, fără să fie cineva care să predice. Nu prea ştiau ei ce doreau, totuşi cei mai mulţi erau bine intenţionaţi. Când se strâng fraţii laolaltă, potrivit acestui loc din Scriptură, fiecare are un cuvânt, o cântare, însă toate să se facă spre zidirea sufletească; oricine ar avea ceva de spus, să fie liber să spună, dar toate să se facă potrivit călăuzirii Duhului Sfânt.
Fraţii se gândeau la felul de desfăşurare a strângerilor laolaltă în care Duhul Sfânt este liber să folosească darurile spirituale care sunt în adunare, pentru zidirea credincioşilor adunaţi în jurul Domnului Isus. Desigur, acest fel de strângere laolaltă presupune o anumită maturitate spirituală, căci altminteri mulţi credincioşi pot lua impulsurile personale drept „călăuzire a Duhului” şi pot consuma timpul afectat strângerii laolaltă, fără un real folos spiritual al credincioşilor.
Se pare că adunarea din strada Carol Davila a ales o asemenea desfăşurare a strângerii laolaltă numai la Cina Domnului, când fiecare credincios ca preot putea să înalţe o rugăciune de laudă, să propună o cântare care amintea de jertfa salvatoare de la Golgota sau să citească un text din Scriptură legat de tema specială a acestei adunări: amintirea morţii Domnului până va veni El.
În general, lucrările de citire a Cuvântului lui Dumnezeu sau cele de zidire erau strângeri „pe răspunderea unui frate cu dar”, organizate de adunare. Uneori fraţii care aveau această răspundere în strângerile laolaltă puneau întrebări în sală şi în felul acesta puteau participa şi alţi fraţi la lucrare.
Acest fel de a strânge fraţii laolaltă a fost realizat şi în 1948, deşi adunarea era destul de mare. Miercurea seara se adunau numai bărbaţii credincioşi care veneau la cină şi se discuta din cartea Daniel. După ce un frate expunea foarte pe scurt ideile principale ale unui capitol, ceilalţi fraţi discutau liber asupra capitolului citit. De cele mai multe ori, gândurile spuse de fiecare credincios erau foarte plăcute şi întreaga carte Daniel a fost cercetată cu folos. Cunoaşterea temeinică a Scripturii şi darul vorbirii îi dădeau lui Teodor Popescu putinţa să înfăţişeze subiecte variate. Lucrarea lui nu se mărginea numai la chemarea oamenilor la Domnul Isus, în care s-a remarcat îndeosebi, ci avea o sferă mai largă. Foarte bine întocmite erau şi predicile de zidire sufletească pentru cei credincioşi. Unele predici, cele de după luarea cinei, aveau scopul de a trezi tot mai mult în sufletele celor credincioşi respectul şi recunoştinţa faţă de Domnul Isus, dorul înflăcărat după venirea Lui. La acestea se adăugau predicile de mângâiere, de înviorare şi de încurajare pentru cei care treceau prin înfrângeri sau prin greutăţi mai deosebite. De un deosebit interes s-au bucurat explicaţiile epistolelor Noului Testament în adunările de marţea seara, după rugăciune.
În 1949 a cercetat împreună cu fraţii, în aceste adunări de marţea seara, epistola către Romani; a continuat apoi cu explicarea epistolei către Coloseni, din ianuarie până în iunie 1949.
Din iunie până în octombrie 1949, a explicat întâia epistolă a lui Ioan. Spunea că îi place această epistolă, pentru că în ea toate sunt date cu precizie.
Epistola I către Corinteni s-a cercetat din octombrie 1949, până în septembrie 1950. Fiind o epistolă mare, şi ideile ei sunt multe, iar unele din ele se potriveau foarte bine situaţiei de atunci a adunării. Spunea între altele: „Au apărut vorbăreţi prin adunări, de plictisesc sufletele. Repetă întruna aceleaşi lucruri, le iau mereu de la cap, le sucesc şi le învârtesc, crezând că au făcut mare ispravă, iar sufletele oftează şi zic: „Of, că nu mai termină odată!” Sufletele trebuie să capete lumină, hrană, învăţătură, îmbărbătare, nu să geamă. Când vorbeşte unul, ceilalţi să judece. Iată un lucru pe care credincioşii de astăzi nu prea îl fac. Ei ascultă şi nu judecă sau, dacă judecă, nu spun în faţă, ci în spate. Ai curajul şi spune-i în faţă. Cum o să se îndrepte omul, dacă nu-i spune în faţă? El îşi închipuie că este bine aşa cum face el. Cei ce judecă, să vadă dacă cel ce vorbeşte are dar sau nu. Dacă adunarea nu-şi face datoria, ca să-i oprească pe cei ce nu sunt chemaţi să facă o astfel de lucrare, ea însăşi va suferi”.
Din septembrie 1950 până în februarie 1951 s-a lămurit epistola către Filipeni, epistola bucuriei. Spunea în acest timp între altele: „Mântuirea nu este la sfârşitul vieţii creştine, ci la începutul ei. Ea este un dar, prin credinţă. Deosebirea între Evanghelie şi toate religiile de pe faţa pământului este aceasta: religiile pun mântuirea la sfârşitul vieţii, unii chiar la judecată, iar Evanghelia o pune la început, întâi mântuit şi pe urmă alergi la ţintă, nu să alergi întâi şi pe urmă să ajungi sau nu la mântuire. Dacă, din lucrarea de mântuire, a milioana parte ar trebui s-o fac eu, n-aş mai avea nici o siguranţă că pot să fiu mântuit. Aş spune: „Nu pot, Doamne, nici atât”, însă totul s-a săvârşit, este la îndemână fiecăruia, iertarea este deplină, primirea înaintea lui Dumnezeu este deplină şi în dar pentru totdeauna”.
Din februarie până în iulie 1951, a explicat epistolele I şi II către Tesaloniceni. Spunea în acest timp: „Creştinătatea a pierdut nădejdea venirii Domnului Isus. Acum vreo sută de ani, Dumnezeu S-a servit de câţiva dintre cei mai aleşi credincioşi ai Săi ca să vestească în toată lumea venirea Domnului. Aceştia au alcătuit ceea ce se numeşte biserica trezirilor. Oamenii au fost treziţi ca dintr-un somn: „Vine Domnul Isus!” şi noi ne vedem făcând parte din biserica trezirilor, căci şi nouă ne-a fost încredinţat acest adevăr, că vine Domnul Isus”.
Epistola I a lui Petru a fost cercetată din iulie 1951 până în ianuarie 1952. Apoi a urmat epistola către Efeseni, iar prin 1954 lămurea la rând Evanghelia după Matei, la care s-a oprit mai mult timp.
În anul 1950 câţiva dintre fraţi au ajuns să împărtăşească învăţătura că iubirea lui Dumnezeu ar exclude o pedeapsă veşnică din partea lui Dumnezeu. Această învăţătură pe care unii dintre adepţii ei au retractat-o mai târziu, zdruncina însuşi adevărul despre mântuirea prin jertfa Domnului Cristos. Teodor Popescu spunea: „Este spre umilirea noastră că s-a strecurat o astfel de învăţătură. Persoanele care au împrumutat această învăţătură şi-au schimbat mintea până acolo că nu ne mai putem înţelege cu ei. Am înştiinţat persoanele care au împrumutat această învăţătură, dar n-au vrut să asculte. Lucrul acesta ne-a întristat foarte mult… Cei ce au îmbrăţişat această învăţătură îşi fac un gol în jurul lor; n-am făcut noi golul acesta din jurul lor, ei înşişi l-au făcut”.
Teodor Popescu era tare întristat că trebuie să rămână despărţit de aceşti fraţi şi întristarea lui se manifesta şi în predicile către cei credincioşi, unde alegea subiecte care îi arătau durerea sufletească şi totodată şi mângâierile care îi rămâneau. Totuşi, lucrarea lui Dumnezeu se continua. Bătrânul Teodor Popescu mărturisea: „Mă simt dator să spun că obişnuiesc să mă rog pentru toate persoanele cu care am venit în legătură într-o zi. Înainte de a îngenunchea pentru rugăciune, sau chiar când am îngenuncheat, mă gândesc – de azi dimineaţă şi până acum, cu cine m-am întâlnit, cu cine am vorbit, ce scrisori am primit sau trimis, ce am lucrat? După aceea mă rog. Mi se întâmplă totuşi să uit pe câte cineva şi îmi aduc aminte abia după ce m-am sculat de la rugăciune. Atunci, ori continui rugăciunea, ori amân pentru altădată”.
După terminarea adunării, totdeauna îşi rezerva timp pentru a sta de vorbă cu cei prezenţi. De cele mai multe ori convorbirile atrăgeau un cerc numeros, căci erau pline de învăţăminte. Iar în „timpul liber” Teodor Popescu studia ore întregi: cu Biblia deschisă putea fi văzut în balconul locuinţei sale. În fiecare zi făcea şi câte o plimbare prin jurul casei, îndeosebi spre Grădina Botanică, căci simţea nevoie de aer, de mişcare, de linişte.
Cu toată grija şi răspunderea pe care o avea pentru activitatea publică, Teodor Popescu avea un ochi atent asupra credincioşilor. Într-o seară de adunare, de Crăciun, unui tânăr care o cam rărise cu venitul la adunare, i-a spus: „Numai la Crăciun sau la Paşti vrei să vii la adunare?” A rămas ruşinat tânărul care credea că în viitoarea preocupărilor, „Dom’ Popescu” – cum i se spunea – nu a observat lipsa lui.
Ca întotdeauna, el s-a arătat străin faţă de intenţiile celor din afara adunării. Fiind solicitat să spună ceva despre pacea în lume, în faţa unor autorităţi, el a ţinut o scurtă cuvântare despre: „Împăcaţi-vă cu Dumnezeu”. Ideea a fost: fără pacea individuală nu poate fi pace colectivă.
CAPITOLUL 16 Isus – şi nimic altceva
La bătrâneţe, fiind întrebat odată ce subiect preferat avea pentru predică, el a răspuns îndată: „Domnul Isus şi jertfa Lui, harul Lui; aici mă simt în elementul meu”. Trăsătura de căpetenie a oricărei predici era prezenţa persoanei Domnului Isus ca Mântuitor, în jurul căruia gravitau toate ideile tratate. Ele prezentau în mod stăruitor jertfa Lui, ca efect direct al îmbinării dintre dreptatea lui Dumnezeu, care cere pedepsirea păcatului, şi dragostea, harul lui Dumnezeu faţă de păcătos, înţelesul adânc al harului lui Dumnezeu arătat în jertfa de pe Golgota, el ţinea să-l împărtăşească atât la evanghelizare, cât şi în orele de zidire sufletească.
După ce Teodor Popescu îşi terminase lucrarea, Emil Constantinescu îi caracteriza astfel predica, în cuvântarea ţinută: „De fapt, predicile acestui slujitor al Cuvântului nu conţineau vreo învăţătură personală, ci erau în realitate predicarea curată a Cuvântului veşnic al lui Dumnezeu, pe care Dumnezeu, în îndurarea Sa, a binevoit să ni-l lase scris în Biblie”.
Câteva din ideile lui Teodor Popescu din predici, arată felul lui de a gândi: „Că există Dumnezeu, la aceasta poţi să ajungi şi cu mintea, cercetând natura, universul, cerul. Cum este însă Dumnezeu, ce sentimente şi gânduri are El faţă de noi, acestea numai în Domnul Cristos şi în Cuvântul Lui găsim.”
„El are ultimul cuvânt, chiar dacă acum El nu Se amestecă, nu intervine cu puterea Sa dumnezeiască.”
„El este regula, exemplul vieţii noastre, El este lumina vieţii noastre. Chiar dacă nu cunoaşte prea bine Scriptura, credinciosul poate deosebi voia lui Dumnezeu, căci regula lui este aceasta: Ce zici Tu, Doamne Isuse?”
„Se ţin multe predici, dar în câte din ele Domnul Cristos este centrul? Parcă îţi vine să zici ce a zis Maria la mormântul Domnului Isus: ,Au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde l-au pus!’ Au dat pe Domnul Isus la o parte şi pun în locul Lui morală, filozofie, religie.”
„Credincioşii la picioarele crucii s-au născut şi acolo trebuie să rămână, ca să fie sănătoşi în credinţă şi viaţă: cum se vor depărta de jertfa de pe Golgota şi-şi vor lua privirile de la Domnul Isus, ei pot să se îmbolnăvească.”
„Cei ce nu cunosc adânca păcătoşenie a firii noastre pământeşti se laudă cu ce pot să facă ei; noi însă ne lăudăm cu Domnul Isus şi nu venim înaintea lui Dumnezeu cu vreun merit al nostru, ci cu meritele şi lucrarea Domnului Isus. Ceea ce are valoare veşnică, întreagă şi nepătată este jertfa Domnului Isus.”
„Domnul Cristos n-a venit ca să arate păcatul, aceasta a făcut-o Moise, când a dat Legea. Domnul Cristos n-a venit să micşoreze păcatul şi să ne spună că el nu este aşa de grav; El n-a venit ca să aline durerile unui cuget trezit; El n-a venit să ne facă să uităm de păcate: El a venit ca să ne scape de păcat, să ne vindece de păcat, să ne mântuiască.”
„Credinţa care nu-ţi dă iertare şi nu te scapă de păcate, aceea nu este credinţă, ci închipuire. Credinţa care trăieşte în păcat, într-un singur păcat cunoscut ca păcat, nu este credinţă.”
„A fi mântuit înseamnă a avea păcatele iertate, a fi scos de sub puterea păcatului şi a merge în cer, unde nu intră nimic păcătos.”
„Suntem mântuiţi în chip desăvârşit, mântuiţi pe deplin, cu o mântuire veşnică, primiţi în chip desăvârşit înaintea Tatălui. Nu lipseşte nimic mântuirii noastre, primirii noastre înaintea Lui. Aici este perfecţiune, aici nu mai este nimic de adăugat, în ce priveşte însă lucrarea Duhului Sfânt în noi, lucrare care trebuie să scoată chipuri asemenea Domnului Isus, lucrarea aceasta se continuă până în ziua când şi Duhul Sfânt va zice: S-a isprăvit!”
„Prin Evanghelie nu se vestesc învăţături; învăţăturile, oricât de sfinte ar fi ele, nu mântuiesc pe nimeni. Prin Evanghelie, sufletele sunt chemate la o persoană vie, la Domnul Isus. Când Domnul Isus este primit, El mântuieşte. Învăţătura vine după aceea. La drept vorbind, toate învăţăturile noastre ca oameni credincioşi sunt cuprinse în Domnul Isus. Îmi este aşa de dragă Evanghelia şi pentru motivul că este aşa de simplă: Domnul Isus şi în afară de El nimic.”
Cuvântul har se întâlnea mai în toate predicile lui Teodor Popescu, chiar şi atunci când predica avea cu totul alt subiect. Uneori însă întreaga predică avea acest cuprins, harul lui Dumnezeu, atât pentru mântuire cât şi pentru viaţa pe care o duce cel credincios.
„Omul firesc înţelege pe a face, nu înţelege însă pe a crede. Cere-i să facă ceva pentru Dumnezeu şi găseşte că este bine aşa; cere-i însă să creadă şi să ia, şi vei vedea că nu pricepe cum vine asta. Şi de n-ar lucra Dumnezeu însuşi prin harul Lui, nimeni n-ar ajunge la credinţă”.
„Prin har am fost mântuiţi toţi câţi am fost mântuiţi, de la începutul lumii şi până acum; nu este mântuire decât prin har.”
„Dacă oaia se rătăceşte, nu se mai întoarce acasă. Câinele se întoarce, pisica se întoarce, chiar porcul se întoarce. Oaia nu se mai întoarce, ci se duce şi se tot duce, căci nu mai ştie drumul spre casă. Oare nu este şi omul tot aşa? Cunoaşte el drumul spre Dumnezeu? Dacă nu ne-ar căuta Domnul Isus însuşi, cine L-ar mai căuta? Ne-a căutat însă El Însuşi, în aceasta este harul la lucru şi toată mântuirea noastră este numai har din partea Lui. El este Alfa şi Omega, El începe, El continuă, El duce totul la bun sfârşit. Nu este nici un merit din partea noastră, să nu credem că am fost mai ceva decât ceilalţi şi de aceea ne-am întors la Dumnezeu. El ne-a căutat şi ne-a chemat cu chemare sfântă; El face totul.” „Chiar faptul că cineva caută pe Dumnezeu, tot de la Dumnezeu porneşte. Chiar faptul că te-ai încredinţat măcar în parte de păcat şi ai simţit nevoia unui Mântuitor care să te scape de păcat, chiar şi aceasta este lucrarea Lui. Noi nu L-am căutat pe El, ci El ne-a căutat pe noi. Aşa că de la un capăt până la altul, lucrarea nu este decât a Lui.”
„Epistola către Efeseni cuprinde o preamărire a harului lui Dumnezeu. Şi noi, pe măsură ce înaintăm în viaţa de credinţă, învăţăm să preamărim harul lui Dumnezeu. Cei mai mulţi nu cunosc la început harul lui Dumnezeu decât într-o mică măsură. La început parcă îţi atribui şi ţie însuţi un merit: Da, dar şi eu m-am interesat de lucrul acesta, am dorit după Dumnezeu; deci am făcut şi eu ceva în comparaţie cu alţii care nu fac nimic. Mai târziu toate aceste pretenţii cad şi, comparându-te cu cel mai decăzut om din lume, zici: Nici eu n-am fost mai bun. Dacă este vreun merit, este al harului lui Dumnezeu.”
„Harul ne face să recunoaştem că chiar binele pe care l-am făcut, nici acela nu este lipsit de pete şi de întinăciuni.” „Este har pentru mântuire. Este har pentru a fi sfinţiţi. Harul lui Dumnezeu este puterea noastră, fără har nu putem rezista în faţa ispitelor. Harul lui Dumnezeu păstrează pe cei credincioşi. Este har pentru a lucra. Este har pentru timpul de suferinţă. Este har pentru clipele din urmă ale celui credincios.”
„Dumnezeul nostru este un foc mistuitor. Nu te arde pe tine, dacă eşti copilul harului. Vă aduceţi aminte de cei trei tineri care au fost aruncaţi în cuptorul de foc, înfăşuraţi în albiturile lor. Focul ar fi trebuit să le ardă întâi rufele. Dumnezeu a făcut ca nici măcar părul să nu capete miros de ars. Când copilul harului lui Dumnezeu nu ia seama şi se lasă înfăşurat de unele lucruri care i-ar fi o greutate pe cale, Dumnezeu poate să ardă ceea ce ar putea să ne înfăşoare, dar nu pe noi înşine. Adeseori poate boala de care suferi în trup ar trebui să fie un foc care să ardă unele primejdii care îţi sunt necunoscute.”
„Chiar şi răsplata este tot lucrarea Lui, tot harul Lui. Chiar în răsplata pe care o primesc toţi cei ce se ostenesc în lucrarea de răspândire a Evangheliei, ei vad tot un har.” „Ce ne ţine pe cale: harul ori credinţa? Un copilaş s-a dus cu tatăl să facă o vizită. În timpul acela a venit o ploaie care a umflat mult râul pe care trebuiau să-l treacă şi râul a luat puntea. Tatăl a luat pe copilaş în braţe şi a trecut prin apă. De frica apei, copilaşul se ţinea strâns de gâtul tatălui său. Braţele strânse de gâtul tatălui sunt credinţa. Ce l-a ţinut? Faptul că el s-a ţinut de gâtul tatălui său? Nu, el nu putea să se ţină singur, l-au ţinut braţele tatălui său. Acesta este harul. Şi-a făcut el partea lui, prin credinţă; dar harul lui Dumnezeu, adică braţele tatălui l-au ţinut”.
Cunoaşterea de către Teodor Popescu a harului lui Dumnezeu l-a făcut să tragă concluzii şi asupra altor adevăruri ale Scripturii şi în special asupra siguranţei mântuirii. El spunea: „Am adus la Domnul Cristos un caracter destul de rău, unii într-un fel, alţii în alt fel, mai toţi cu destul şiretlic şi viclenie. Dumnezeu însă a aprins o lumină în noi şi tot El Se însărcinează să păstreze şi să păzească această lumină; ba mai mult, s-o şi facă să crească spre slava Lui. Nu noi îl ţinem pe El, ci El ne ţine pe noi.”
„Am fost chemaţi la Domnul Isus prin har şi am fost mântuiţi prin har. Ce caută acest DACĂ aici, la Coloseni: ‘Dacă rămâneţi’? Atârnă oare de mine să rămân? Dar eu nu sunt în stare să fac nimic bun. Cei uşuratici cad pe cale. Acest DACĂ vrea să trezească pe cel credincios, să-l facă să alerge la har. Un tată ţine pe copilul său de mână. Sunt amândoi pe o înălţime, lângă care se arată o prăpastie mare.
— Vezi tu, zice tatăl copilului, dacă nu te laşi ţinut de mâna mea, ai putea să cazi în prăpastia asta!. Ce face copilul? ‘Lasă-mă, tată, că o să fiu eu atent?’ Nu. El se ţine şi mai strâns de mâna tatălui, tocmai pentru că i-a spus acest DACĂ. Mă ţii Tu, Doamne, ţinut sunt; mă laşi Tu, mă prăpădesc. Dar Dumnezeu păstrează pe ai Săi.
„Şi care totuşi au căzut” (Evrei 6). N-au căzut pe cale, ci alături de ea, peste parapet. Întrebarea de căpetenie este dacă un suflet care zice că a crezut, este născut din nou. Cei născuţi din nou pot să piardă viaţa veşnică? Întrebarea pare grea, cutez însă să răspund că nu pot (Ioan 10.28). Dacă un astfel de om a căzut într-un păcat, nu înseamnă că s-a prăbuşit pentru totdeauna. Când un credincios a căzut într-un păcat, se vede la el durerea unui copil al lui Dumnezeu şi mai curând sau mai târziu, el se va ridica din căderea lui.”
„Samson a părăsit pe Dumnezeu, dar Dumnezeu n-a părăsit pe Samson. Chiar în închisoare, Dumnezeu nu l-a părăsit. Acolo i-a venit pocăinţa, i-a venit şi credinţa prin care a fost restabilit în starea de om credincios.”
„Se poate şterge numele din Cartea vieţii! Cutare conta drept credincios, a mers până la un timp pe cale şi pe urmă a căzut. S-a şters numele lui din Cartea vieţii! Dacă a fost născut din nou, n-a fost şters; dacă însă n-a fost născut din nou, n-a fost scris acolo, deci nici n-a fost şters. Mulţi se numesc căzuţi, dar n-au avut de unde să cadă.”
Teodor Popescu şi-a exprimat idei clare şi îndrăzneţe cu privire la toate amănuntele vieţii creştine. Din mulţimea lor, iată câteva:
„A cădea într-un păcat este un lucru, şi a te lepăda cu totul de Cristos este altceva.”
„Stăpâneşte păcatul asupra noastră? Atunci nu suntem credincioşi. S-a întâmplat însă să păcătuim? Atunci Cuvântul ne spune că avem un Mijlocitor.”
„Chiar dintre credincioşi, nu toţi predică pe Domnul Cristos, ci morala: ce să facă şi ce să nu facă omul. Să-i auzi cum vorbesc împotriva păcatelor sau cum vorbesc de o viaţă curată, dar de Domnul Cristos nu vorbesc! Toate lucrurile trebuie aduse la Domnul Cristos, aşa ca viaţa să iasă din legătura cu El.”
„Numai ce iese din credinţă se poate numi faptă bună.”
„Adevărata credinţă stă în picioare, oricare ar fi împrejurările. Cât se arată credinţa la necaz, atâta credinţă ai.”
„Noi nu umblăm cu puncte de credinţă; noi avem pe Domnul Isus şi El este cuprinsul credinţei noastre.”
„Ca să prindem călăuzirea Duhului Sfânt, ne trebuie trei lucruri: să stăm liniştiţi, să aşteptăm cu răbdare şi să fim gata să ascultăm în totul. Dacă ţinem cu tărie la dorinţa noastră, nu putem să prindem călăuzirea Duhului Sfânt. De obicei suntem foarte grăbiţi şi de aceea pierdem călăuzirea Duhului, pentru că El nu strigă, ‘ci îndeamnă, şoptind. Nu putem avea parte de călăuzirea Duhului fără Cuvânt sau împotriva Cuvântului. Credinciosul cunoscător al Cuvântului va avea parte de o mai lămurită călăuzire a Duhului”.
„Unii încă mai gândesc că abia atunci, când vor ajunge să trăiască fără păcat, abia atunci pot să se socotească fără prihană înaintea lui Dumnezeu. Aceasta este însă o greşeală, căci, după Scriptură, întâi sunt socotit neprihănit şi după aceea am dorinţa să trăiesc în neprihănire. Trăirea rămâne mai pe urmă, în timp ce starea de neprihănire o am întreagă, ca un dar ce mi-a fost dată”.
„Oricâte greutăţi îi punem în faţă, oricâtă încăpăţânare şi îndărătnicie arătăm deseori, El nu oboseşte, nu ne lasă şi nu ne părăseşte. El niciodată nu va spune despre noi: – Nu ştiu ce să mai fac cu tine, te-am dus până aici, dar de aici încolo nu te mai pot duce”.
„Să nu faceţi cuib în nici unul din copacii lumii acesteia, căci toţi vor fi tăiaţi”.
Prin corespondenţa pe care o avea cu foarte mulţi credincioşi, Teodor Popescu dădea de asemenea îndrumări celor ce i le cereau şi uneori răspundea la dorinţa lor de a le lămuri unele locuri din Scriptură.
CAPITOLUL 17 Ultimele vizite în provincie
În împrejurimile oraşului Bucureşti erau vreo treizeci de adunări, dar el n-a putut vizita decât câteva, duminica după amiaza. Pe oriunde mergea, era însoţit de câţiva credincioşi din Bucureşti; şi se aduna lume multă să-l asculte.
Prin apropiere de Ploieşti erau de asemenea multe adunări. Teodor Popescu însă se ducea mai ales în oraşul Ploieşti, stătea câte o săptămână întreagă în acest oraş şi atunci în fiecare seară se făcea adunare. Deşi această adunare era destul de mică, totuşi mulţi credincioşi din ea îi erau prieteni. Ultima vizită în Ploieşti a fost în anul 1955.
Odată, la Schitu Goleşti, din adunare l-au luat pe Teodor Popescu la miliţie şi l-au ţinut până la miezul nopţii, în timp ce fraţii îl aşteptau în adunare.
Pe la fraţii din Moldova nu a mai ajuns să se ducă în acest timp, totuşi păstra corespondenţă cu unii din ei şi îi îndemna la lucru. În martie 1950 scria unuia dintre ei: „Spre marea mea mirare, mi-ai înşirat atâtea localităţi în care odinioară nici nu se pomenea despre Evanghelie. Acesta este un lucru foarte frumos. O ce mult e de lucrat! Acele suflete au nevoie de creştere şi de îmbărbătare. Mişcaţi-vă, mişcaţi-vă cât vă mai puteţi mişca. Cunosc sărăcia voastră, dar cu atât mai mare răsplată veţi primi dacă puneţi în slujba Domnului tot ce v-a dat El. Rânduiţi-vă pentru fiecare duminică încotro s-o luaţi. Cine se duce într-o altă localitate, când se înapoiază să dea lămuriri amănunţite, pentru ca fiecare frate să cunoască exact situaţia. Acum vine munca pe câmp, dar tot vă mai puteţi mişca….
Ultima călătorie în provincie a făcut-o în primăvara anului 1955. A vizitat foarte multe localităţi din judeţul Argeş şi vorbea mereu, de dimineaţă până seară, fie că predica, fie că avea diferite convorbiri. Odată predicase dimineaţa la Petroşani, după amiaza la Bădeşti, iar seara la Domneşti, câte patru sau cinci predici pe zi. Luase la rând mai multe sate unde erau credincioşi şi fraţii îl însoţeau dintr-o comună în alta, pe la Mălureni, Stroeşti, Vâlsăneşti. Timp de şase săptămâni a fost în vreo douăzeci şi patru de localităţi şi unde se ducea i se spunea: „Mai rămâneţi pe la noi…” A rămas însă numai câte puţin în fiecare localitate. Aceasta i-a fost ultima vizită prin ţară. Sănătatea şi bătrâneţea nu i-au mai îngăduit să se mişte ca în 1955.
CAPITOLUL 18 Suferinţa
În urma emoţiilor pe care le-a avut în viaţă, Teodor Popescu a ajuns şi trupeşte foarte sensibil şi de timpuriu s-a manifestat la el boala hipertensivă. Deşi predica de ani de zile, fiecare predică îi producea noi emoţii.
Situaţia aceasta a dus cu timpul la arteroscleroză, care a afectat întregul organism, însă în mod deosebit s-a localizat pe arterele renale şi cerebrale. În ianuarie 1956, în urma unei răceli, suferinţa renală l-a doborât la pat. A fost excepţional de bine îngrijit de soţia sa şi, după o convalescenţă de vreo cinci luni, abia în primăvară a început să se mişte. Nu mai avea însă o bună stabilitate la mers, simţea că îl părăseşte puterea; chiar şi scrisul lui citeţ începuse să se modifice. Spunea uneori cuvintele psalmistului: „Am ajuns ca un vas sfărâmat”.
Încet, ajutat de câte un credincios care se oferea, făcea câte o mică plimbare prin împrejurimi, prin parcuri. Îi cunoştea pe toţi bătrânii care, ca şi el, ieşeau zilnic pentru câtva timp la aer, prin parc.
Venea la adunare în acest timp şi asculta pe alţii vorbind. Acum vorbeau mai ales Emil Constantinescu, Ion Bărbulescu şi Simion Boboia; lui Gheorghe Cornilescu i se interzisese să ia cuvântul în adunare pentru motivul că fratele lui, Dumitru Cornilescu, se stabilise în Elveţia. Prin iulie 1956 Teodor Popescu a început să predice iar, însă predicile lui erau mai scurte şi le rostea cu o uşoară greutate în exprimare. În 1956 a rostit vreo douăzeci de predici, duminica dimineaţa după cină şi la adunările de rugăciune. Deşi mai scurte, predicile lui erau bine gândite şi toţi credincioşii erau bucuroşi să-i mai audă glasul. În 1957 a mai vorbit de vreo cincizeci de ori în adunarea din strada Carol Davila, iar în 1958 de vreo 30 de ori.
Începuse să aibă gânduri mai triste ca altădată cu privire la adunare şi poate pe bună dreptate. Îşi dădea seama că influenţa dinafară pătrundea până printre cei credincioşi. În 1957 spunea: „Ce mult am dorit să mă socotesc făcând parte din această biserică, din Filadelfia, dar parcă am pierdut curajul. De ce? Prea se arată atâtea slăbiciuni care caută să stingă iubirea de fraţi. După Filadelfia ce vine? Laodicea, o adunare într-o stare cu totul rea. Nu cumva ne îndreptăm spre Laodicea, fiind noi nişte oameni care ne deosebim foarte puţin de ceilalţi?”
Tristeţea pe care o avea deseori în suflet şi-o arăta în predici: „De câte ori mă găsesc pe malul unei ape şi văd câte o frunză dusă de valuri, o tristeţe pune stăpânire pe sufletul meu, căci îmi zic: Oare nu tot aşa este şi omul pe pământ? O frunză luată de valuri. Se vede un timp, după aceea dispare, ca să nu mai fie văzută de oameni”.
Altă dată: „Mărturisesc şi îmi dau seama de multe defecte în lucrarea mea. Cu cât îmbătrânesc, îmi dau tot mai mult seama de acest lucru. Şi, dacă lucrarea a fost binecuvântată, aceasta se datoreşte numai şi numai harului lui Dumnezeu”.
Tot mai purta corespondenţă cu unii fraţi din provincie. În 1958, scriind către o soră din altă localitate, îşi arăta totodată şi gândurile cu privire la adunarea din acel loc: „Am primit scrisoarea pe care mi-ai trimis-o şi îţi înţeleg amărăciunea. Dar mai amărât decât toţi, crede-mă, sunt eu. Sunt aproape treizeci şi cinci de ani de când am lucrat pe acolo şi nu mică îmi este amărăciunea când văd halul în care a ajuns adunarea de acolo.” (Era dezbinare între fraţi.)
„Eu pe acolo n-am mai venit şi nici acum nu pot să vin, nu-mi permite suferinţa pe care o am în trup, de acum doi ani când am fost bolnav greu.”
Câteodată el nici nu mai putea să scrie şi doar îi dicta soţiei câte o scrisoare. Poate că ultima este adresată unui credincios de la Dăişoara, în iulie 1958: „De acum doi ani, de când am fost bolnav, nu mi-am revenit niciodată la starea la care am fost… Cercetându-mă serios, nu găsesc nimic de modificat în viaţa mea şi rămân la ţinta ce de ani de zile mi-am ales-o: să urmez Mântuitorului meu. Dacă ar fi cu putinţă să încep din nou viaţa, la fel aş începe-o, având în plus experienţele de ani de zile, care mi-ar fi de folos pe cale. Dar aceasta nu este cu putinţă, aşa că rămân la ţinta ce mi-am ales, dorind să slujesc Aceluiaşi bun Stăpân. Şi dacă o fi să cad, să cad ca boul pe brazdă. Prima cădere pe brazdă am avut-o când cu boala. Acum sunt în amurgul vieţii şi totuşi plin de dorinţa de a mai sluji Domnului. Dacă El voieşte, o singură dorinţă am: să las vouă, urmaşilor mei, ceva tipărituri. Aş vrea să ating prin Evanghelie pe cei din tagma din care am făcut parte. Dar aceasta este o chestiune de viitor.”
„Nu pot să spun că nu mă gândesc când şi când la moarte. Mormântul şi putrezirea mă înfioară, dar nu mă opresc cu gândul la ele, căci altceva mai însemnat îmi apare în suflet. Am viaţa veşnică şi în ea voi intra. Moartea va fi pentru mine o lăsare deplină în mâna Domnului, ca să facă El ce va crede de cuviinţă cu mine.” „Când va fi trecerea mea de pe pământ, nu ştiu, dar ştiu că mult nu va mai fi. Am satisfacţia de a lăsa fraţilor mei o sală plină. Cât priveşte lucrarea Lui, în general, o las în cele mai bune mâini: ale Tatălui nostru. El va îngriji şi, împotriva tuturor potrivnicilor Lui, o va face să propăşească. Mulţi au prezis lucruri rele, că adică lucrarea va muri odată cu mine, eu însă nu mă învoiesc cu acest gând. În cazul cel mai rău, tot mi s-a dat harul să smulg câteva suflete din prăpăd şi pierzare.”
„Dar zic şi eu ca şi cosaşul la sfârşit: Oh, de mi s-ar mai da voie să pun odată mâna pe coasă, cum aş mai cosi! Şi dacă i se dă, trage o brazdă, două, şi oboseşte. Du-te lucrător la odihnă, Domnul cunoaşte osteneala ta, ea nu va fi zadarnică.”
Odată cu sfârşitul anului 1958, s-a încheiat şi lucrarea lui. Una din ultimele predici rostite în Carol Davila avea ca subiect cuvintele Domnului Isus de la Matei 28: „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele.” Şi spunea între altele: „Aceasta îmi este nădejdea, că Domnul nostru va fi cu noi în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Va fi desigur şi atunci când primejdia va fi mai mare şi când frica morţii ne va fi copleşit. Frica morţii nu ne stăpâneşte, totuşi este natural ca unul şi altul din noi să fie îngrozit de frică morţii. Gemem în trupul acesta, din pricina stricăciunii care-l ameninţă prin moarte, dar nu gemem pentru sufletul nostru, care va merge în locaşurile veşnice”.
Boala de care suferea se tot agrava, mersul îi era tot mai greu, cu paşi mărunţi, cu un început de rigiditate în mişcări, care apoi s-a accentuat. În public nu mai putea să vorbească, însă venea mereu la adunare şi uneori se ruga. Bunăvoinţa fraţilor, amabilitatea unor fraţi ca Andrei Popa care îl vizitau, îl înviora.
În Bucureşti, de ziua naşterii sale, Teodor Popescu obişnuise să primească în vizită diferiţi credincioşi, cărora le mai spunea câte un cuvânt. Deşi se exprima greu, ideile lui erau foarte clare în aceste convorbiri. Spunea acum:
„La sfârşitul vieţii mele, ce îndrumări mai pot da, decât să se ocupe fraţii mai departe cu Evanghelia, cu simplitatea Evangheliei, să nu filozofeze asupra ei. De veţi cădea în patima aceasta, o să vă tăiaţi tot entuziasmul. Eu totdeauna am avut grijă să fiu simplu şi clar, precis”.
În iarna lui 1962 s-a îmbolnăvit foarte grav, în urma unei răceli. De atunci au urmat zilele de zăcere în pat, cu foarte puţin timp de mişcare prin casă. Suferinţa lui cronică era arteroscleroza, pe care se grefa aproape în fiecare iarnă ceva acut în legătură cu rinichii. A urmat cea mai grea perioadă a bolii, când aproape nu mai putea vorbi şi răspundea cu mare greutate când era întrebat.
În aceste zile de zăcere, Teodor Popescu era vizitat de foarte mulţi fraţi. Într-una din zilele lunii mai 1962, soţia lui l-a întrebat:
— Spune-mi, ai vreo dorinţă?
— Da, vreau să fiu cât mai repede la Domnul Isus. Altă dată o credincioasă l-a întrebat:
— La ce fraţi vă gândiţi mai mult?
— Am atâţia fraţi scumpi la care mă gândesc cu drag. Dar n-a numit pe nici unul.
— Despre copii ce ziceţi?
— Să se întoarcă la Dumnezeu.
Când şi-a dat seama că s-a apropiat clipa morţii, a chemat la el pe Gheorghe Cornilescu şi pe Emil Constantinescu; voia să-i mai vadă doar, pentru că nu mai putea vorbi.
Miercuri 20 februarie 1963 n-a mai putut mânca şi avea o respiraţie grea. Pe la ora două şi jumătate noaptea a murit.
Deoarece el îşi dedicase viaţa vestirii Evangheliei în special în Carol Davila, a fost depus în această sală în ziua de joi, iar înmormântarea a avut loc în ziua de 23 februarie 1963, într-o sâmbătă. Era zi de lucru, mulţi credincioşi erau la servici, iar în provincie mulţi fraţi n-au auzit la timp vestea morţii lui. Totuşi, cu câteva ore înaintea începerii adunării care se stabilise că va avea loc cu această ocazie, erau adunaţi atât de mulţi oameni, încât în sală nu se mai putea sta pe scaune, toţi trebuiau să stea în picioare, într-o mare înghesuială.
Pe Teodor Popescu care iubea atât de mult simplitatea Evangheliei, l-au condus totuşi până la groapă aproape cinci mii de persoane. În strada Carol Davila, Emil Constantinescu a ţinut o cuvântare, a schiţat câteva din trăsăturile alese cu care l-a dăruit Dumnezeu pe Teodor Popescu şi datele biografice importante ale acestui preţuit slujitor al lui Cristos. N-au putut asculta cuvântarea toţi oamenii care au venit în strada Carol Davila, pentru că lumea se strânsese în aşa de mare mulţime, încât nu numai sala era plină, dar şi curtea adunării şi strada. Cei credincioşi au putut să intoneze încă o dată cântarea preferată a lui Teodor Popescu: Cea mai dulce vorbă-i harul…
Începea să se însereze când coloana de credincioşi şi de necredincioşi l-au condus la cimitirul Ghencea. Cu tot gerul şi vântul care erau în acea zi, cimitirul era plin. Pământul şi-a primit încă o dată ce este al lui, iar cei credincioşi au rămas cu nădejdea învierii într-un trup slăvit.
Emil Constantinescu spunea spre sfârşitul cuvântării pe care a ţinut-o: „Teodor Popescu s-a luptat lupta cea bună, şi-a isprăvit alergarea, a păzit credinţa. Iar dacă fruntea îi va fi încununată cu cununa neprihănirii, Teodor Popescu, în modestia şi smerenia lui, va face, cred, cum spune una din frumoasele noastre cântări creştineşti: „El înaintea Ta va arunca, în semn de preamărire, acea cunună de Tine dată-n îndurarea Ta”.
https://ardeleanlogos.wordpress.com/biografii/teodor-popescu/
Extras din cartea „Europa și Evanghelia” (în curs de traducere în limba română de către Alfa Omega Publishing), de Evert van de Poll, profesor de studii religioase și misiologie de la ETF Leuven, pastor baptist în Franța
Leonardo da Vinci spunea că ura e mai puternică decât iubirea. Altcineva zicea că doar iubirea poate cuceri ura.
Blog Creștin Ardelean Viorel 