Închide

PETRU POPOVICI

download

Atlanta, Georgia

12 septembrie, 1918

Sa născut la 12 septembrie 1918, în Harrisburg, Pennsylvania, din părinții Simion și Zara Popovici.

iunie, 1930

S-a predat Domnului în iunie 1930 și a fost bătut de preotul ortodox în primăvara anului 1931… pentru că “nu și-a făcut cruce”

18 septembrie, 1937

Începe Seminarul Teologic la București la 18 septembrie 1937 și a continuat seminarul până în 1940.

21 februarie, 1941

Între 21 februarie 1941 și 5 mai 1945 a fost militar de război.

5 mai, 1945

La 5 mai 1945 a fost demobilizat de la statul major al marinei și a început să păstorească biserica “Dragostea” din Arad – Pârneava, concomitent fiind redactor la revista Farul Creștin.

24 octombrie 1945

S-a căsătorit la 24 octombrie 1945, cu Hortensia Cristea. Familia lor a fost binecuvântată cu trei fete: Iedidia, Angela și Agnia.

1 iunie, 1953

La 1 iunie 1953 a acceptat pastoratul bisericii nr. 1 “Betel” din Timișoara.

1954

În anul 1954, guvernul încearcă să impună reglementări bisericii, dar fratele Pitt împreună cu comunitatea baptistă Timișoara au refuzat să se compromită, s-au opus acestei decizii guvernamentale printr-un memoriu creat de fratele Pitt. Drept urmare, bisericile și-au urmat cursul normal până în ianuarie 1960.

15 noiembrie 1959

Pe data de 15 noiembrie 1959 a fost chemat de inspectorul regional și i s-a cerut să fie primul în aplicarea “reglementării” cu amenițarea că dacă nu o aplică într-o lună de zile, va fi destituit. Fratele a refuzat aplicarea.

12 septembrie 1964

La 12 septembrie 1964, după 4 ani de lupte și încercări nereușite de a reprimi aprobarea de păstor, cere viza pentru America, fiind cetățean american prin naștere.

1965

În toamna anului 1965 este recunoscut din nou ca păstor și activează la biserica nr. 1 din Timișoara, până la 1 septembrie 1967. În cei 14 ani la Timișoara, biserica a crescut de la 172 la peste 500 de membri.

13 octombrie 1967

Ajuns în Statele Unite la 13 octombrie 1967, lucrează împreună cu fratele mai mare, Alexa Popovici, la înființarea și creșterea bisericii române din Chicago. De asemenea se formează de către un grup de frați români Societatea Misionară Română, pentru difuzarea de programe evanghelice prin radio și literatură.

1977

În primăvara anului 1977 înființează o misiune la San Francisco și reușește să-l aducă pe fratele Boțan Avram din New York, care va fonda biserica din San Leandro, și pe fratele Daniel Brânzei să ajute lucrarea din Hollywood.

1984

În 1984, fiindcă misiunea s-a exins prin tractate, casete, literatură și emisiuni radio, Fratele Olah a fost chemat să fie păstor asistent al bisericii până în 1988, când fratele Pitt s-a pensionat și s-a mutat în Sacramento, California.

anii ’90

În Sacramento, fratele Pitt lucrează alături de fratele Nelu Gug, pastorul primei biserici baptiste române din zonă. În anii ’90 se pun bazele bisericii “Harul” și fratele Pitt girează această biserică până la venirea pastorului Tiberius Rață.

1990

În 1990, fratele Pitt e însărcinat ca președinte al Societății Misionare “România pentru Hristos”.

1996

În vara lui 1996 familia Popovici se mută în Atlanta, Georiga, pentru a-și petrece toamna vieții alături de fiica dumnealor, Angela Popovici. Ajuns în Atlanta, fratele Pitt slujește alături de frații păstori Marțian și Titi Cocian, pastorii primei biserici baptiste din Atlanta.

1999

În descursul anului 1999 fratele Pitt lansează inițiativa deschiderii unui câmp de misiune printre românii situați în nord-estul Atlantei, astfel că în primăvara anului 2000 se înființează cea de-a doua biserică baptistă română din Atlanta (Gwinnett Romanian Baptist Church), unde fratele Pitt continuă slujirea chiar la vârsta de nouăzeci și cinci de ani, alături de pastorul Matei Istudor.

Pentru activitatea sa, fratele Petru Popovici a fost onorat de mai multe publicații: Who is Who, Notable Americans, Personalities of the West and Mid-West, Dictionary of Distinguished Americans, Dictionary of International Biography, Dicționarul Românilor de Seamă din America și în Biographical Roll of Honor. Mai presus va fi însă aprecierea Domnului Isus, la întâlnire cerească: “Bine rob bun și credincios…”

Istoric

 

Pelagius (c. a. 354-418)

download

 Pelagius, deşi se cunoaşte foarte puţin despre el decât că a venit din Anglia şi personal a jucat un rol important în modelarea caracterului creştinismului Celtic. Deşi era un preot, Pelagius a fost un călugăr Celtic şi un conducător spiritual foarte respectat deopotrivă de laici cât şi de clerici. Ceea ce este înregistrat despre comportamentul său indică moştenirea sa Celtică. El a crezut cu fermitate în individ – în voinţa sa liberă şi în capacitatea sa de a se îmbunătăţi pe sine ca o fiinţă spirituală.

Aceste idei au făcut ca Pelagius să fie confruntat direct cu Biserica creştină din timpul său. Era timpul în care Biserica încerca să combată erezia Donatiştilor din America de Nord. Afirmat simplu, Donatiştii pretindeau că eficienţa sacramentelor depindea de starea spirituală a preotului care le împărţea. O astfel de declaraţie a creat o mare dilemă pentru Biserică. Pentru că dacă ea era de acord cu aceasta, însemna „că întreaga ceremonie edificiu a Bisericii ar fi dependentă de caracterul moral al clerului şi nimeni nu mai putea fi sigur vreodată că un anumit ritual a fost supranatural eficient.” Dar, dacă declaraţia Donatiştilor era declarată falsă atunci „un sacrament putea fi administrat eficient chiar şi de un eretic sau de un păgân.”

Apărarea împotriva ereziei era pentru a salva structura Bisericii. În acel timp mulţi oameni din Biserică inclusiv Augustin, vorbeau împotriva acestei erezii pretinzând că „Biserica (în cuvintele predecesorului lui Augustin, Optatus din Mileum) este o instituţie „a cărei sfinţenie este derivată din sacramente, şi nu este estimată din mândria persoanelor. … Sacramentele sunt sfinte în sine şi nu prin oameni.””

Nu mai este nevoie să spunem, împotrivirea Bisericii a biruit. Dar, toţi celţii au eşuat să vadă că în acest fel i-au inclus şi pe Pelagius şi pe ucenicul său principal Caelestius care erau contemporani cu preotul Patrick în Irlanda. Pelagius şi Caelestius au susţinut cu fermitate doctrina Stoică a liberului arbitru. Ei nu au susţinut doctrina lui Augustin despre păcatul original pe care Biserica a adoptat-o. Pelagius nu credea că natura omului era infectată de păcatul lui Adam; şi de aceea, prin natura sa şi prin meritele sale putea moşteni cerul sau pierzarea. El a îndepărtat presupunerea lui Augustin că omul putea să îşi câştige mântuirea numai prin Biserică.

El a declarat doctrina păcatului original ca fiind dezgustătoare, detestând-o în întregime. Această doctrină este cea care afirmă că toţi oamenii sunt născuţi în păcat şi pot fi mântuiţi doar prin harul nemeritat al lui Dumnezeu care este primit numai prin Isus Hristos şi Biserica Sa.

Pelagius şi adepţii săi au susţinut cu fermitate viziunea doctrinei Stoice a liberului arbitru al omului şi a bunătăţii înnăscute a naturii, despre care ei au pretins că nu era coruptă ci doar modificată de păcat. O astfel de poziţie îi pune într-o opoziţie directă cu mare lor antagonist Augustin. Totuşi, viziunea lor a servit pentru a pune bazele Pelagianismului.

Punctele de vedere ale lui Pelagius nu a fost singura sursă a problemelor sale cu Biserica. El a vizitat Roma în jurul anului 380. Ceea ce a văzut şi a auzit a fost în opoziţie directă cu ascetismul riguros practicat de el şi de adepţii săi. El a fost dezgustat de grandoarea ierarhiei Bisericii, în special de Papalitate. El „a acuzat delăsarea morală a Romei cu privire la doctrina harului divin pe care a auzit-o citată de un episcop din cartea Mărturisiri a lui Sfântul Augustin, care în rugăciunea sa pentru abstinenţă l-a implorat pe Dumnezeu să acorde orice va determina harul voii divine. Pelagius a atacat această învăţătură pe temelia faptului că ea periclita întreaga lege morală.” El a câştigat mulţi adepţi şi s-a întâlnit cu cel mai apropiat prieten şi colaborator al său, un avocat, Caelestius.

Când s-au întors în Irlanda ei au continuat să întâlnească critica lui Augustin, dar Pelagius datorită vieţii sale de ascetism Isus a predicării sale despre „natura morală în esenţă bună a omului şi despre responsabilitatea omului de a alege ascetismul creştin pentru avansarea sa spirituală” a continuat să câştige şi mai mulţi adepţi.

În jurul anului 412 Pelagius a mers în Palestina unde în 415 a apărut înaintea sinodului de la Ierusalim acuzat de erezie. El a reuşit să se cureţe pe sine pentru a evita să fie cenzurat. Pentru a combate următoarele atacuri din partea lui Augustin şi a cărturarului biblic latin Ieronim, el a scris cartea De libero arbitrio („Liberul arbitru”) în 416, care a dus la condamnarea sa de către două consilii Africane. Împreună cu Caelestius a fost considerat pentru condamnare şi excomunicare de Papa Innocent I, dar succesorul lui Innocent, Zosimus mai întâi l-a declarat nevinovat pe Pelagius pe baza cărţii sale Libellus fidei („Scurtă mărturisire de credinţă”), dar a fost reconsiderat după investigaţii a fost propus din nou de către consiliul din Cartagina din 418. Zosimus a confirmat cele nouă canoane ale consiliilor de condamnare a lui Pelagius. Nu există nici o altă informaţie despre Pelagius după această dată.

Totuşi, Pelagius este amintit pentru a încerca să elibereze omenirea de vina lui Adam. El şi adepţii săi ne amintesc din nou că în istoria timpurie a Bisericii au existat dezacorduri. „Marele teolog german Karl Barth a descris în urmă cu câţiva ani creştinismul englez ca fiind „incurabil Pelagian.” Individualismul neregulat al călugărului Celtic, convingerea sa că fiecare persoană este liberă să aleagă între bine şi rău, şi insistenţa sa că credinţa trebuie să fie practică şi spirituală rămân amprente ale creştinilor din Anglia. Iar imaginaţia engleză a rămas înrădăcinată în natură, mărturisită de poezia pastorală şi de picturile de peisaje prin care Anglia excelează, într-adevăr acea obsesie engleză specifică faţă de grădinărit este Celtică în origine. Vizitatorii în Insulele Engleze sunt adesea şocaţi de cât de puţini oameni frecventează biserica în fiecare duminică. Totuşi pentru englezi, care merg la biserică cât şi pentru cei care lipsesc, testul primar al credinţei nu este observaţia religioasă, şi comportamentul zilnic faţă de vecinii noştri – şi faţă de animalele de casă, inventarul viu şi plantele cuiva.” A.G.H.

Biblioteca Online Vox Dei

http://www.voxdeibaptist.org/index_ro.htm

https://ardeleanlogos.wordpress.com/biografii/pelagius/

LIVIU OLAH

wplogo61111111111111111113111212112211111211111111111112111121111211111311111111121111111111112111111111111111111111111111211111111121111111111112111111121111

Date personale
Născut 30 mai 1934
OradeaRomânia
Decedat 4 iulie 2008, (74 de ani)
Los AngelesCaliforniaSUA
Căsătorit cu Eugenia Olah, născută Lupescu
Copii Teodora Diana
Naţionalitate  România
Religie creştină baptistă
Activitate
Educaţie Facultatea de Drept a Universităţii din BucureştiSeminarul Teologic Baptist dinBucureşti

Criswell Center for Biblical Studies, Dallas

California Graduate School of Theology

Lucrări remarcabile Marea importanţă a rugăciunii(1994)Flacăra rugăciunii (2009)

Predici (2015)

Cunoscut pentru pastor şi evanghelist baptist român

Liviu Olah (n. 30 mai 1934Oradea – d. 4 iulie 2008Los Angeles) a fost unul dintre cei mai cunoscuţi pastori şi evanghelişti baptişti români ai secolului XX. De numele său se leagă mişcarea de redeşteptare spirituală care a avut loc în anii ’70 în câteva oraşe din vestul României, Timişoara, Arad, Oradea[1]. Anii săi de slujire în Biserica Baptistă nr. 2 din Oradea (astăzi, Biserica Baptistă Emanuel) corespund cu anii de creştere explozivă a acestei biserici[2], ea fiind astăzi a doua biserică baptistă din Europa, ca mărime.

Cuprins

Anii de formare

S-a născut la Oradea, în familia lui Dumitru şi a Veturiei Olah, ambii creştini baptişti. La doar 13 ani, Liviu Olah a trăit experienţa convertirii creştine şi a început o relaţie personală intensă cu Dumnezeu. Aici am putea găsi explicaţia pentru atenţia deosebită pe care a acordat-o de-a lungul lucrării duhovniceşti de pastor şi evanghelist copiilor şi tinerilor. Ştia că o convertire spirituală timpurie putea canaliza orice tânăr spre o dedicare adâncă pentru slujirea lui Dumnezeu şi a semenilor.

Între 1952 şi 1957 a urmat şi absolvit Facultatea de Drept din Bucureşti, timp în care a frecventat una dintre bisericile baptiste ale Capitalei, Biserica Baptistă Golgota, ataşându-se de pastorul pentru tineri al acesteia, Nechifor Marcu[3], un tânăr plin de înflăcărare şi devotament pentru Dumnezeu. Prietenia cu acesta avea să-şi pună amprenta pe viziunea lui Liviu Olah cu privire la mântuirea celor pierduţi spiritual şi, mai cu seamă, asupra nevoii de rugăciune a credincioşilor şi a bisericilor. Alte mărturii relevă faptul că Jean Staneschi,[4]pastorul principal al acestei biserici, ar fi tradus în acea perioadă o carte a lui Oswald J. SmithJarul dragostei mântuitoare, iar lectura acestei cărţi l-ar fi marcat profund pe tânărul student Olah.

Între 1957 şi 1960 a urmat cursurile Seminarului Teologic Baptist din Bucureşti, pe care însă nu l-a absolvit. Liviu Olah a fost discret şi a păstrat pentru sine motivele reale pentru care n-a finalizat studiile la seminarul teologic. În lumina documentelor din dosarele fostei Securităţi scoase recent la iveală, faptul s-a datorat verticalităţii pe care Liviu Olah a arătat-o în relaţiile cu autorităţile şi structurile statului comunist.

În perioada de practică de vară a anului 1958, cerută de seminarul teologic, a cunoscut-o pe Eugenia Lupescu, cu care căsătoreşte în anul 1960. În februarie 1966, vine pe lume singurul copil al familiei, o fetiţă, Teodora Diana.

Începuturile lucrării pastorale. Adversităţi

Petru Popovici, pastor în acea vreme al Bisericii Baptiste nr. 1 din Timişoara, l-a invitat în perioadele de practică din timpul studiilor teologice la biserica pe care o slujea şi de care s-a ataşat mult. Biserica l-a propus în 1965 ca pastor în locul lui Petru Popovici, care urma să plece în S.U.A., însă conducerea baptistă teritorială nu a fost multă vreme de acord cu propunerea bisericii.

Deşi avea pregătire superioară juridică, Liviu Olah s-a angajat în diverse slujbe: muncitor, merceolog, funcţionar, timp în care, ca membru al bisericii baptiste aflate pe strada Odobescu din Timişoara, lucra pentru Dumnezeu, mai ales cu tinerii care îl îndrăgeau foarte tare. Într-o scrisoare din 1965, adresată unui prieten din Galaţi, scrisoare interceptată de organele de Securitate, Liviu Olah îşi mărturiseşte bucuria pentru starea spirituală din biserica în care-L slujea pe Dumnezeu: „mă bucur de progresul Evangheliei din biserica noastră, de afluenţa de sinceri căutători după salvarea sufletească. Mă bucur şi pentru că sunt fraţi şi surori care fac din Hristos ideal de viaţă, iar din rugăciune o armă, prin care imploră asupra tuturor fraţilor şi a vizitatorilor multă putere de sus.” Avusese profesii care solicitau munca brută – în construcţii, ca zugrav etc – şi care nu necesitau un program fix, tocmai pentru a putea participa la viaţa bisericii nestingherit. Evita astfel să intre sub incidenţa legii cu privire la parazitism.

Liviu Olah s-a dovedit a fi un om al rugăciunii. Era o prezenţă electrizantă, polarizând mulţimile de oameni în jurul lui, în special pe cei tineri, nu predici sau expuneri orale foarte elaborate sau senzaţionale, ci mai ales pentru că făcea mereu apel la întoarcerea la practicile bisericii creştine din primul veac: rugăciunea, postul, vieţuirea în puterea Duhului Sfânt printr-o continuă consacrare şi purificare spirituală.

De-abia în 1968 Liviu Olah este ordinat ca pastor al Bisericii Baptiste nr.1 din Timişoara. Deşi a slujit doar trei ani şi jumătate ca păstor aici, biserica a crescut numeric, nouăzeci de noi membri adău­gându-se celor existenţi. Foar­te curând avea să i se reproşeze faptul că numeroasele bo­te­zuri pe care le făcea ignorau obligaţia de a avea aprobarea autorităţilor pentru fiecare dintre cei botezaţi. Speriate de numărul mare de convertiri, autorităţile, cu sprijinul conducerii cultului, l-au transferat în mod abuziv în cercul pastoral Făget/Sinteşti, apoi la Jimbolia, Bobda, Beregsău. La scurt timp i-a fost retras carnetul de păstor, dar nimeni nu i-a putut stinge pasiunea pentru rugăciune şi pentru salvarea celor păcătoşi de sub osânda păcatului. Deşi nu s-a mai bucurat prea curând de recunoşterea autorităţilor, bisericile pe care le-a slujit şi-au asumat riscul de a solicita aprobarea alegerii sale ca păstor.

Mişcarea de trezire spirituală de la Oradea

În 1973 acceptă invitaţia de a sluji ca păstor al Bisericii Baptiste nr. 2 din Oradea. Înfricoşat de un atac de cord pe care-l suferise, Nicolae Covaci, păstor pe atunci al acestei biserici şi preşedinte al Cultului Baptist, a insistat la autorităţi ca să-l accepte pe Liviu Olah ca al doilea păstor al bisericii. Deîndată ce şi-a început activitatea aici, Liviu Olah a chemat credincioşii la pocăinţă şi rededicare pentru Dumnezeu. Po­că­inţa, abandonarea stilului „căldicel” de viaţă duhovnicească, rugăciunea stăruitoare, citirea intensivă a Bibliei, evanghelizarea personală au penetrar viaţa membrilor congregaţiei şi au generat o efervescenţă spirituală fără precedent. Cunoscut ca om al rugăciunii, Liviu Olah a cerut bisericii să-l sprijine în mod direct prin rugăciune, a învăţat biserica să practice rugăciunea stăruitoare. Caracterul de om integru şi smerit a molipsit comunitatea locală; credinţa aprinsă în pocăinţa zilnică, în invocarea consecventă a jertfei purificatoare a Mântuitorului şi îndemnurile insistente adresate bisericii de a se pocăi au dat rezultate. Mulţi enoriaşi au renunţat total la băutură – o mare problemă a bisericii la acea vreme – sau la alte practici păcătoase care Îl dezonorau pe Dumnezeu. Fiind un evanghelist pur-sânge, mistuit de dorinţa de a salva sufletele pierdute din mâna celui rău, a transmis prin puterea exemplului această pasiune bisericii pe care o păstorea. Rezultatele nu au întârziat să apară. Convertirile erau tot mai frecvente şi, odată cu ele, şi botezurile erau din ce în ce mai dese şi cu tot mai multe persoane. Cel mai mare botez din istoria baptiştilor din România datează din perioada în care Liviu Olah a fost păstor la Oradea, cu acea ocazie 149 de persoane şi-au mărturisit credinţa în Isus Hristos. În doi ani şi jumătate cât a fost păstor la Oradea, Liviu Olah a fost urmărit permanent de organele Securităţii care şi-au infiltrat sau au racolat oameni chiar în cercurile cele mai apropiate de cunos­cuţi şi colaboratori. Au fost folosite toate metodele specifice „muncii informative”: interceptarea corespondenţei, ascultarea convorbirilor telefonice, instalarea „tehnicii operative”, supra­vegherea continuă cu agenţi, lansarea de zvonuri, acţiuni de „influenţare pozitivă” etc. Dosarele întocmite de fosta Securitate acestui proeminent slujitor al bisericii baptiste arată cât se poate de limpede că se urmărea discreditarea şi chiar eliminarea sa.

După episodul Oradea, încheiat prin refuzul autorităţilor comuniste de a aproba un botez public în râul Criş, i s-a retras din nou carnetul de păstor, şi după câteva luni, la sfârşitul anului 1975, a fost chemat ca păstor de o bise­rică baptistă din car­tierul arădean Bujac, nere­cu­noscută oficial. Aici Liviu Olah a slujit ca păstor fără le­gi­timaţie ofi­cială şi a avut parte atât de bucuria sufletească a slujirii rodnice, cât şi de şicanările şi ameninţările autorităţilor.

A sfidat permanent autorităţile comuniste, ţinându-le la distanţă şi tratându‑le cu răceală, nerecunoscându-le dreptul de a se amesteca în viaţa personală sau a bisericilor pe care le păstorea. În confruntarea cu acestea a fost mai degrabă tăcut, apelând la ajutorul lui Dumnezeu şi aşteptând de la El rezolvarea dificultăţilor pe care le întâmpina.

Plecarea din România

În acest climat ostil, în 1978, Liviu Olah decide, împreună cu soţia şi fiica sa, să plece definitiv în Statele Unite, alegând să-şi pună familia la adăpost de ameninţările Securităţii, care, de altfel, nu doar că a permis plecarea, dar chiar a salutat-o.

Astfel, se stabileşte la Detroit, unde păstoreşte timp de doi ani biserica baptistă română. Următorii doi ani şi-i petrece la Dallas, Texas, timp în care îşi definitivează studiile telogice, obţinând licenţa în teologie la Criswell Biblical Studies Center.

În 1984, este invitat de Petru Popovici, acelaşi păstor cu care colaborase şi în Timişoara, să i se alăture ca păstor al Bisericii Baptiste Române din Bellflower, California, biserică pe care a iubit-o şi a slujit-o până la ieşirea la pensie şi căreia s-a străduit să-i transmită pasiunea sa pentru rugăciune şi sfinţire. Le repeta tinerilor o frază în care se ascundea un principiu serios de viaţă creştină: cine nu misionează, demisionează!

Participă, în anii 1985 şi 1988, la campanii evanghelistice în Australia, iar în 1989 participă la un tur evanghelistic prin Europa (Germania, Franţa şi Austria). Tot în 1989 îşi obţine masterul în teologie la California Graduate School of Theology.

Anii din urmă

După 1990 a vizitat de mai multe ori România, exprimându-şi mulţumirea faţă de Dumnezeu care a răspuns rugăciunilor sale. A predicat în multe biserici şi în spaţii publice din România şi din Republica Moldova. După o lungă suferinţă, pe 4 iulie 2008, Dumnezeu l-a chemat la Sine, ca pe un bun slujitor la mult dorita odihnă de după ostenelile de aici, de pe pământ.

Concluzie

Liviu Olah rămâne în amintirea tuturor nu doar ca un om al rugăciunii, nu doar ca un predicator şi un evanghelist înflăcărat, ci şi ca un spirit profetic. În vremea în care creştinii nu aveau voie să se întâlnească nici măcar în propriile biserici după cum doreau, el îi îndemna pe credincioşi să se roage pentru ca Evanghelia să se poată predica şi în ţara noastră pe stadioane şi arene, la posturile de radio şi de televiziune. El se ruga şi îi îndemna şi pe cei din jurul său să se roage ca Dumnezeu să aducă vremea unei mari treziri spirituale, când Evanghelia să se predice în orice loc, iar flăcările credinţei creştine să atingă orice casă, orice neînsemnat cătun, orice oraş, să cuprindă toată România şi lumea întreagă.

Note

  1. ^Alexa Popovici, ISTORIA BAPTIŞTILOR DIN ROMÂNIA. 1856–1989, ed. revizuită, Editura Făclia, Oradea, 2007, pp. 840–843
  2. ^Daniel Mitrofan, PAŞI. Cultul Creştin Baptist din România în perioada comunistă – pp.114–129
  3. ^Ilie Pop, Silviu Jurjeu, UN SECOL DE HAR, Bucureşti 2012, p. 158
  4. ^Ilie Pop, Silviu Jurjei,  cit., p. 88

Bibliografie

  • Ioan Bunaciu, ISTORIA BISERICILOR BAPTISTE DIN ROMÂNIA, Editura Universităţii Emanuel Oradea, Editura Făclia Oradea, 2006
  • Daniel Mitrofan, PAŞI. Cultul Creştin Baptist din România în perioada comunistă
  • Ilie Pop, Silviu Jurjeu, UN SECOL DE HAR, Bucureşti 2012
  • Alexa Popovici, ISTORIA BAPTIŞTILOR DIN ROMÂNIA. 1856–1989, ed. revizuită, Editura Făclia, Oradea, 2007

https://ro.wikipedia.org/wiki/Liviu_Olah

https://ardeleanlogos.wordpress.com/biografii/liviu-olah/

John Calvin / Cauvin

 

S-a născut în 10 iulie 1504 în Noyon, Picardy, Franţa
A murit în 27 mai 1564, Geneva, Elveţia

Francezul Jean Calvin, sau Cauvin

Teolog şi politician clerical. El a fost principalul reformator Protestant francez şi cea mai importantă figură în a doua generaţie a reformei Protestante. Interpretarea sa a creştinismului, dezvoltată mai presus de toate în cartea sa Institutio Christianae religionis (1536 dar elaborată în ediţii mai târzii; Instituţii ale religiei creştine), şi modelele instituţionale şi sociale pe care el le-a realizat pentru Geneva au influenţat adânc Protestantismul pretutindeni în Europa şi în America de Nord. Majoritatea consideră că forma Calvinistă a Protestantismului a avut un impact major asupra formării lumii moderne.

Viaţa şi lucrările

Calvin a avut părinţi de clasă mijlocie. Tatăl său, un administrator laic în funcţia de episcop local, l-a trimis la Universitatea din Paris în 1523 pentru a fi educat pentru preoţie dar mai târziu a decis că el ar trebui să fie avocat; astfel din 1528 până în 1531 Calvin a studiat în şcolile de avocatură din Orléans şi Bourges. Apoi el s-a întors la Paris. În timpul acestor ani el a fost expus la umanismul Renaşterii, influenţat de Erasmus and Jacques Lefèvre d’Étaples, care au constituit mişcarea studenţească radicală a momentului. Această mişcare, anterioară Reformei, a urmărit să reformeze biserica şi societatea după modelul antichităţii clasice şi a celei creştine, care să fie întemeiată printr-o întoarcere la Biblia studiată în limbile originale. Aceasta a lăsat o urmă de neuitat asupra lui Calvin. Sub influenţa sa el a studiat greaca, ebraica şi latina, cele trei limbi ale discursului creştin antic, ca o pregătire pentru un studiu serios al Scripturilor. Aceasta a intensificat şi interesul său pentru scriitorii clasici; prima sa publicaţie (1532) a fost un comentariu asupra eseului lui Seneca despre îndurare. Dar mişcarea, mai presus de orice, a accentuat mântuirea indivizilor prin har mai degrabă decât prin fapte bune şi ceremonii.

Anii de la Paris ai lui Calvin au avut un sfârşit brusc în 1533. Deoarece guvernul a devenit mai puţin tolerant faţă de această mişcare reformatoare, Calvin, care participase la pregătirea unei afirmaţii puternice de principii teologice care erau adresate publicului prin Nicolas Cop, rector la universitate, a considerat că este precaut să părăsească Parisul. În cele din urmă el a plecat la Basel, atunci Protestant dar tolera o varietate de religii. Totuşi, până în acest punct, există puţine dovezi ale convertirii lui Calvin la Protestantism, un eveniment greu de datat deoarece probabil el a fost treptat. Înainte de zborul său în Elveţia crezurile sale erau probabil compatibile cu ortodoxia Romano Catolică. Dar ele au suferit o schimbare când el a început să studieze teologia intensiv în Basel. Probabil în parte pentru a-şi clarifica propriile sale crezuri, el a început să scrie. El a început o prefaţă la o traducere franceză a Bibliei de către vărul său Pierre Olivétan şi apoi a întreprins ceea ce a devenit prima ediţie a Institutes (Instituţiile), capodopera sa, care, în revizuirile sale succesive, a devenit singura cea mai importantă mărturisire a crezului Protestant. Calvin a publicat ediţii ulterioare în latină şi în franceză, care conţin învăţături elaborate şi în câteva cazuri revizuite şi răspunsuri faţă de criticii săi. Versiunile finale au apărut în 1559 şi 1560. Instituţiile reflectă de asemenea descoperirile comentariilor biblice masive ale lui Calvin, care, prezentate improvizat în latină ca lecturi pentru candidaţii ministeriali din multe ţări, alcătuiesc cea mai mare parte din lucrările sale. În plus el a scris multe tratate teologice şi polemice.

În 1536 Instituţiile i-a dat lui Calvin o anumită reputaţie printre conducătorii Protestanţi. De aceea, Reformatorul şi predicatorul Guillaume Farel, care se străduia să planteze Protestantismul în acel oraş, descoperind că la sfârşitul anului 1536 Calvin stătea o noapte la Geneva, l-a convins să rămână şi să îl ajute în această lucrare. Reforma era în pericol în Geneva, un oraş de aproape 10.000 de oameni unde Protestantismul avea cele mai slabe rădăcini. Alte oraşe din regiune care au fost conduse iniţial de prinţii lor episcopi, au câştigat cu succes auto-guvernarea mult mai devreme, dar Geneva a zăbovit mult în spatele acestui proces deoarece prinţul ei episcop era sprijinit de ducele vecin din Savoy. Au existat revolte iconoclaste în Geneva la mijlocul anului 1520, dar acestea aveau temelii teologice neglijabile. Protestantismul a fost impus în Geneva adormită religios în principal cu preţul ajutorului militar faţă de Berna Protestantă. Entuziasmul limitat pentru Protestantism în Geneva, reflectat printr-o rezistenţă faţă de reforma religioasă şi morală, a continuat aproape până când a murit Calvin. Rezistenţa a fost atât de serioasă deoarece consiliul oraşului Geneva ca şi în alte oraşe Protestante, a exercitat un control extrem asupra bisericii şi asupra slujitorilor, toţi refugiaţi francezi. Problema principală era dreptul de excomunicare, pe care slujitorii îl priveau ca fiind esenţial pentru autoritatea lor dar pe care consiliul a refuzat să îl recunoască. Atitudinile necompromiţătoare ale lui Calvin şi Farel au rezultat în final prin expulzarea lor din Geneva în luna mai din anul 1538.

Calvin şi-a găsit un refugiu pentru următorii trei ani în oraşul german Protestant Strasbourg, unde el a fost pastorul unei biserici pentru refugiaţi care vorbeau franceză şi de asemenea a ţinut prelegeri din Biblie; acolo el a publicat comentariul său asupra Epistolei lui Pavel către Romani. Tot acolo, în 1540, el s-a căsătorit cu Idelette de Bure, văduva unui bărbat pe care el l-a convertit de la Anabaptism. Deşi nici unul dintre copiii lor nu a supravieţuit copilăriei, relaţia lor conjugală s-a dovedit a fi extrem de caldă. În timpul anilor petrecuţi la Strasbourg, Calvin a învăţat multe despre administrarea unei biserici urbane de la Martin Bucer, pastorul ei principal. Intre timp, frecventarea de către Calvin a unor conferinţe religioase internaţionale l-au făcut cunoscut altor conducători Protestanţi şi i-au dat experienţă în dezbaterea cu teologii Romano Catolici. De aici în colo el a fost o figură majoră în Protestantismul internaţional.

În septembrie 1541 Calvin a fost invitat în Geneva, unde fără o conducere puternică revoluţia Protestantă a devenit tot mai nesigură. Deoarece el era într-o poziţie mult mai puternică, consiliul oraşului a legiferat în noiembrie Decretele Clericale ale sale, care au oferit o educaţie religioasă pentru oamenii din oraş, în special copiii, şi a instituit concepţia lui Calvin despre ordinea bisericească. Aceasta a întemeiat şi patru grupuri de pastori ai bisericii: pastori şi învăţători pentru a predica şi a explica Scripturile, bătrânii bisericii reprezentând adunarea pentru a conduce biserica, şi diaconi pentru a îngriji de responsabilităţile ei caritabile. În plus aceasta a ridicat un consitoriu de pastori şi bătrâni ai bisericii pentru a face toate aspectele vieţii din Geneva conforme cu legea lui Dumnezeu. Au fost întreprinse o serie largă de acţiuni disciplinare acoperind totul de la „superstiţia” Romano Catolică până la impunerea moralităţii sexuale, reglarea tavernelor, şi măsuri împotriva dansului, jocurilor de noroc şi înjurării. Aceste măsuri au ofensat un element semnificativ din populaţie, şi sosirea unui număr crescând de refugiaţi religioşi francezi în Geneva a fost o cauză în plus a nemulţumirii native. Aceste tensiuni, cât şi persecuţia adepţilor lui Calvin în Franţa, ajută la explicarea procesului şi arderii lui Michael Servetus, un teolog spaniol care predica şi publica unele crezuri neortodoxe. Când Servetus a ajuns pe neaşteptate în Geneva în 1553, amândouă părţile au simţit nevoia pentru a-şi demonstra zelul lor pentru ortodoxie. Calvin a fost responsabil pentru arestarea şi condamnarea lui Servetus, deşi el a preferat o formă de execuţie mai puţin brutală.

Lupta pentru controlul Genevei a durat până în luna mai din anul 1555, când Calvin a biruit în final şi a putut să se dedice cu mai multă inimă de alte chestiuni. El a trebuit să supravegheze scena internaţională şi să îi ţină pe aliaţii săi Protestanţi într-un front comun. Pentru acest scop el s-a angajat într-o corespondenţă masivă cu lideri politici şi religioşi din toată Europa Protestantă. De asemenea, el şi-a continuat comentariile sale asupra Scripturii, lucrând prin tot Noul Testament cu excepţia Apocalipsei lui Ioan şi în majoritatea Vechiului Testament. Multe dintre acele comentarii au fost publicate prompt, adesea cu dedicaţii pentru conducători europeni cum ar fi Regina Elisabeta, deşi Calvin a avut prea puţin timp să facă o mare parte din munca editorială el însuşi. Comitetele şi secretarii au luat ceea ce el a spus, au pregătit o copie principală, şi apoi le-au prezentat lui Calvin pentru aprobare. În timpul acestei perioade, Calvin a întemeiat şi Academia din Geneva pentru a pregăti studenţi în învăţarea umanistă pentru a se pregăti pentru slujire şi pentru poziţii în conducerea seculară. El a îndeplinit şi o serie largă de datorii pastorale, predicând regulat şi adesea, înfăptuind multe oficieri de căsătorii şi botezuri, şi dând sfaturi spirituale. Uzat până la fibră de atâtea responsabilităţi şi suferind de o mulţime de dureri, el a murit în 1564.

Personalitatea

Spre deosebire de Martin Luther, Calvin a fost un om reticent; rareori s-a exprimat la persoana întâi singular. Această reticenţă a contribuit la reputaţia sa ca şi rece, intelectual şi inabordabil uman. Din această perspectivă, gândirea sa a fost interpretată ca fiind abstractă şi preocupată mai degrabă cu chestiuni veşnice decât cu un răspuns al unui om sensibil la nevoile unei situaţii istorice particulare. Totuşi, cei care l-au cunoscut, l-au perceput diferit, remarcând talentul său pentru prietenie dar şi caracterul său fierbinte. Mai mult, intensitatea mâhnirii sale cauzată de moartea soţiei sale, cât şi citirea emfatică a multor pasaje din Scriptură, au revelat o capacitate largă pentru a simţi.

Expresia impersonală a lui Calvin poate fi înţeleasă acum ca ascunzând gradul său înalt de nelinişte cu privire la lumea din jurul lui, cu privire la competenţa eforturilor sale de a trata cu nevoile ei, şi cu privire la mântuirea umană, incluzând notabil şi pe cea a lui. El credea că fiecare creştin – şi cu siguranţă s-a inclus pe sine – suferă din cauza încăierărilor teribile ale îndoielii. Din această perspectivă, nevoia pentru auto-control şi controlul mediului, adesea distins în Calvinişti, poate fi înţeles ca o funcţie a neliniştii lui Calvin.

Neliniştea lui Calvin şi-a găsit expresie în două metafore pentru condiţia umană care apar din nou şi din nou în scrierile sale: ca un abis în care fiinţele umane şi-au pierdut calea lor şi ca un labirint din care ei nu pot scăpa. Calvinismul ca un corp de gândire trebuie să fie înţeles ca fiind produsul efortului lui Calvin de a scăpa de terorile exprimate de aceste metafore.

Formaţia intelectuală

Istoricii sunt în general de acord că, Calvin trebuie să fie înţeles în primul rând ca un umanist Renascentist care a ţintit să aplice noutăţile umanismului pentru a recăpăta o înţelegere biblică a creştinismului. Astfel căutat mai degrabă să apeleze retoric la inima umană decât să constrângă acordul, în maniera tradiţională a teologilor sistematici, prin demonstrarea adevărurilor dogmatice. Într-adevăr, duşmanii săi principali au fost teologii sistematici din vremea lui, Scolasticii, deoarece ei se bazau prea mult pe raţiunea umană decât pe Biblie şi pentru că învăţăturile lor erau moarte şi irelevante pentru o lume aflată într-o nevoie disperată. Umanismul lui Calvin a însemnat în primul rând că el s-a considerat un teolog biblic în acord cu sloganul Reformei Sola Scriptura. El a fost pregătit să urmeze Scriptura chiar şi atunci când ea a întrecut limitele înţelegerii umane, încrezându-se în Duhul Sfânt pentru a inspira credinţa în promisiunile ei. Ca şi alţi umanişti, el a fost foarte interesat să remedieze relele din vremea sa; şi aici el a găsit călăuzire în Scripturi. Învăţăturile sale nu pot fi prezentate ca un set de abstracţii veşnice ci ele a trebuit să fie aduse la viaţă prin adaptarea lor la înţelegerea contemporanilor potrivit cu principiul retoric al bunei-cuviinţe – cum ar fi, potrivirea la timp, loc şi audienţă.

Umanismul lui Calvin a influenţat gândirea sa în alte două feluri de bază. Pentru unul, el a împărtăşit cu umaniştii timpurii ai Renaşterii o concepţie biblică esenţială a personalităţii umane, înţelegând-o nu ca o ierarhie de facultăţi conduse de raţiune ci ca pe o unitate misterioasă în care ceea ce este primar nu este ceea ce este cel mai înalt ci ceea ce este central: inima. Această concepţie a atribuit mai multă importanţă voinţei şi sentimentelor decât intelectului, şi de asemenea a dat o demnitate nouă trupului. Din acest motiv Calvin a respins desconsiderarea ascetică a nevoilor trupului care era adesea proeminentă în spiritualitatea medievală. Implicit în această respingere particulară a ierarhiei tradiţionale a facultăţilor din personalitate, era totuşi o respingere radicală a credinţei tradiţionale că ierarhia era baza întregii ordini. In schimb pentru Calvin singura temelie pentru ordine în afacerile umane era utilitatea. Printre alte consecinţe ale ei această poziţie a subminat-o pe cea tradiţională subordonând femeile bărbaţilor. Calvin credea că din cauza unor motive practice, ar putea fi necesar ca unii să poruncească şi alţii să asculte, dar nu s-a mai putut argumenta că femeile trebuie să fie în mod natural supuse bărbaţilor. Aceasta ajută la explicarea respingerii în Geneva a standardului dublu în moralitatea sexuală.

În al doilea rând, utilitarismul lui Calvin cât şi înţelegerea sa a personalităţii umane ca fiind deopotrivă mai puţin şi mai mult decât intelectuală, a fost reflectată şi în rezervaţiile adânci cu privire la capacitatea fiinţelor umane pentru orice altceva în afara cunoştinţei practice. Noţiunea că ei pot cunoaşte orice absolut, aşa cum cunoaşte Dumnezeu, ca să spunem aşa, i s-a părut lui foarte impertinentă. Această convingere ajută la explicarea încrederii sale în Biblie. Calvin credea că fiinţele umane au acces la adevărurile mântuitoare ale religiei doar atât cât Dumnezeu le-a descoperit în Scriptură. Dar adevărurile revelate nu au fost date pentru a satisface curiozitatea umană ci au fost limitate la împlinirea celor mai urgente şi mai practice nevoi ale existenţei umane, mai presus de toate pentru mântuire. Acest accent pus pe partea practică reflectă o convingere de bază a umanismului Renaşterii: superioritatea unei vieţi pământeşti dedicate împlinirii nevoilor practice a unei vieţi de contemplare. Convingerea lui Calvin că fiecare ocupaţie în societate este o „chemare” din partea lui Dumnezeu însuşi a sfinţit această concepţie. Astfel Calvin a exprimat implicaţiile teologice ale umanismului Renaşterii în diferite feluri.

Dar Calvin nu a fost un umanist Renascentist pur. Cultura din secolul 16 a fost specific eclectică, şi, ca şi alţi cugetători ai timpului său, Calvin a moştenit un set de tendinţe contradictorii, pe care le-a combinat neliniştit cu umanismul său. El a fost un cugetător nesistematic nu doar pentru că el a fost un umanist ci şi deoarece cugetătorilor din secolul 16 le lipsea perspectiva istorică care i-ar fi făcut în stare să aleagă diferitele materiale din cultura lor. Astfel, chiar aşa cum el a accentuat inima, Calvin a continuat de asemenea să gândească în termeni tradiţionali despre personalitatea umană ca o ierarhie de facultăţi conduse de raţiune. Uneori el a atribuit un loc larg raţiunii chiar în religie şi a accentuat importanţa controlului raţional asupra pasiunilor şi asupra trupului. Persistenţa acestor atitudini tradiţionale în gândirea lui Calvin ne ajută totuşi să explicăm apelul ei larg; ele au fost reasiguratoare pentru conservatori.

Teologia

Calvin a fost văzut adesea puţin mai mult decât un sistematizator ale intuiţiilor creative ale lui Luther. El l-a urmat pe Luther în multe puncte: despre păcatul original, Scriptură, dependenţa absolută a fiinţelor umane de harul divin şi justificarea doar prin credinţă. Dar diferenţele dintre Calvin şi Luther sunt de semnificaţie majoră, chiar dacă unele erau în mare chestiuni de accent. Astfel Calvin a fost probabil mai impresionat decât Luther de transcendenţa lui Dumnezeu şi de controlul său asupra lumii; Calvin a accentuat puterea şi slava lui Dumnezeu, în timp ce adesea Luther s-a gândit la Dumnezeu ca la un bebeluş într-un staul, aici printre fiinţele umane. Contrar impresiei generale, înţelegerea de către Calvin a predestinării a fost efectiv identică, cu cea a lui Luther (şi într-adevăr este apropiată de cea a lui Thomas Aquinas); şi, deci Calvin putea să o afirme mai emfatic, chestiunea în sine nu este de o importanţă centrală faţă de teologia sa. El a considerat-o un mare mister, de care trebuie să ne apropiem cu frică şi cutremur şi doar în contextul credinţei. Văzută în acest fel, predestinarea i s-a părut lui o doctrină mângâietoare; aceasta a însemnat că un Dumnezeu iubitor şi în întregime vrednic de încredere a avut grijă de mântuire.

Dar în anumite privinţe majore Calvin s-a îndepărtat de Luther. În anumite căi, Calvin a fost mai radical. Deşi el a fost de acord cu Luther cu privire la prezenţa reală a lui Hristos în Împărtăşanie, el a înţeles aceasta într-un sens complet spiritual. Dar majoritatea diferenţelor sale sugerează că el a fost mai aproape de biserica veche decât a fost Luther, ca în eclesiologia sa, care recunoştea biserica instituţională din această lume ca fiind biserica adevărată, ceea ce Luther nu a recunoscut. El a fost de asemenea mai tradiţional în clericalismul său; crezul său în autoritatea clerului asupra laicilor a fost cu greu consistent cu accentul lui Luther asupra preoţimii a tuturor credincioşilor. El a insistat şi asupra necesităţii trăirii unei vieţi sfinte, cel puţin ca un semn al alegerii originale. Chiar mai semnificativ, în special pentru Calvinism ca o forţă istorică, a fost atitudinea lui Calvin faţă de lume. Luther a privit această lume şi instituţiile ei ca fiind incapabile de îndreptare şi a fost pregătit să le lase Diavolului, o figură mult mai importantă în universul său spiritual decât în cel al lui Calvin. Dar pentru Calvin această lume a fost creată de Dumnezeu şi încă îi aparţine lui. Aceasta încă era împărăţia potenţială a lui Hristos, şi fiecare creştin era obligat să se lupte pentru a o face să fie aşa în realitate aducând-o sub legea lui Dumnezeu.

Spiritualitate

Rezervele lui Calvin asupra capacităţilor minţii umane şi insistenţa sa că creştinii exercită ei înşişi rolul de a aduce lumea sub conducerea lui Hristos sugerează că este mai puţin instructiv să abordezi gândirea sa ca o teologie care să fie pricepută de minte decât un set de principii pentru viaţa creştină – pe scurt, ca o spiritualitate. Spiritualitatea sa începe cu convingerea că fiinţele umane îl „cunosc” pe Dumnezeu atât cât îl „experimentează” în mod indirect, prin faptele sale măreţe şi prin lucrările în lume, aşa cum experimentează ei dar cu greu se poate spune că ei cunosc tunetul, una din metaforele favorite ale lui Calvin pentru experienţa religioasă. O astfel de experimentare a lui Dumnezeu dă încredere în puterea sa şi îi stimulează pe ei să îl laude şi să i se închine lui.

În acelaşi timp în care Calvin a accentuat puterea lui Dumnezeu, el l-a descris pe Dumnezeu şi ca un tată iubitor. Într-adevăr, deşi Calvinismul este considerat adesea una dintre formele cele mai patriarhale ale creştinismului, Calvin a recunoscut că Dumnezeu este experimentat de obicei ca o mamă. El i-a denunţat pe cei care îl reprezintă pe Dumnezeu ca fiind înspăimântător; Dumnezeu este pentru el „blând, amabil, nobil şi milostiv.” Fiinţele umane nu îl pot lăuda niciodată suficient de potrivit, a declarat Calvin, „până când el ne câştigă prin dulceaţa bunătăţii sale.” Faptul că Dumnezeu iubeşte şi îngrijeşte creaturile sale umane a fost pentru Calvin ceea ce a distins doctrina sa a providenţei de cea a Stoicilor.

Înţelegerea lui Calvin a creştinismului este astfel mai nobilă decât s-a presupus în mod obişnuit. Aceasta se arată în înţelegerea sa cu privire la păcatul original. Deşi el a insistat asupra „depravării totale” a naturii umane după Cădere, el nu a vrut să spună prin aceasta că nu a mai rămas nimic bun în fiinţele umane, ci mai degrabă că nu este nici un agent din personalitatea sa care să fi rămas neatins de Cădere de care să depindă pentru mântuire. Intenţia doctrinei este practică: pentru a reîntări dependenţa de Hristos şi de harul gratuit al lui Dumnezeu. De fapt, spre deosebire de unii dintre adepţii săi, Calvin a crezut în supravieţuirea de după Cădere, cumva slabă, a urmelor originale a chipului lui Dumnezeu, după care au fost create fiinţele umane. „Întotdeauna este necesar să ne întoarcem la aceasta,” a declarat el, „că Dumnezeu nu a creat niciodată un om în care să nu imprime chipul său.” Uneori, pentru a fi siguri, denunţările păcatului de către Calvin dau o impresie foarte diferită. Dar ar trebui să ţinem minte că fiind un umanist şi un retoric, Calvin a fost mai puţin interesat să fie precis teologic decât să îşi impresioneze audienţa sa cu nevoia de a se pocăi de păcatele ei.

Problema pusă de păcat a fost pentru Calvin nu că el a distrus potenţialul spiritual al fiinţelor umane ci mai degrabă că fiinţele umane şi-au pierdut capacitatea lor de a folosi potenţialul lor. Prin Cădere ei au fost înstrăinaţi de Dumnezeu, care este sursa întregii puteri, energii, călduri şi vitalităţi. Dimpotrivă, păcatul a expus rasa umană la moarte, negarea puterilor dătătoare de viaţă ale lui Dumnezeu. Astfel fiinţele umane experimentează efectele păcatului ca o somnolenţă când ei ar trebui să fie alerţi, apatici când ei ar trebui să simtă preocupare, lenevie când ei ar trebui să fie harnici, răceală când ei ar trebui să fie calzi, slăbiciune când ei au nevoie de tărie. Astfel de vreme ce Diavolul care caută să golească fiinţele umane de spiritualitate dată de Dumnezeu lor, încearcă să îi legene ca să doarmă, Dumnezeu trebuie să folosească diferite stratageme pentru a-i trezi. Aceasta ajută la explicarea necazurilor care îi afectează pe cei aleşi: Dumnezeu ameninţă, pedepseşte aspru şi îi constrânge să îşi aducă aminte de el prin transformarea vieţilor lor atât de rea.

Efectul păcatul îi împiedică pe oameni să reacţioneze cu o uimire corespunzătoare faţă de minunile lumii. Eşecul spiritualităţii este primul obstacol către o cunoaştere afectivă care, spre deosebire de priceperea intelectuală, poate mişca întreaga personalitate. Calvin a ataşat o importanţă particulară felului în care păcatul mortifică sentimentele, dar cunoştinţa spirituală reînnoieşte legătura, ruptă de păcat, dintre cunoştinţă, sentimente şi acţiune. Astfel duhul lui Dumnezeu, în toate manifestările sale, este puterea vieţii. Înţelegerea păcatului de către Calvin este strâns legată de accentul său umanist pe activitate.

Aşa cum accentul său pe sfinţire pentru credinciosul individual şi pe recucerirea lumii pentru Hristos implică, spiritualitatea lui Calvin a inclus şi un sens puternic al istoriei, pe care el a perceput-o ca pe un proces în care scopurile lui Dumnezeu sunt realizate în mod progresiv. De aceea, elementele centrale ale Evangheliei – Întruparea şi Ispăşirea, harul disponibil prin ele, darul credinţei prin care fiinţele umane sunt făcute în stare să accepte pentru ele harul, şi sfinţirea care rezultă – împreună descriu obiectiv cum fiinţele umane sunt făcute pas cu pas, în stare să îşi recapete relaţia lor originală cu Dumnezeu şi că recâştige energia care vine din ea. Calvin a descris aceasta ca o „înviorare” care, de fapt, îl aduce pe credincios înapoi de la moarte la viaţă şi face posibil cel mai mare zel în serviciul lui Dumnezeu.

Calvin a exploatat două metafore tradiţionale pentru viaţa unui creştin. Trăind într-o eră neobişnuit de militantă, el a extras ideea familiară a vieţii credinciosului ca o luptă nesfârşită, cvasi-militară împotriva puterilor răului deopotrivă cu sine şi cu cele din lume. În această concepţie, creştinul trebuie să se lupte împotriva impulsurilor sale rele, împotriva majorităţii rasei umane în numele Evangheliei, şi în cele din urmă împotriva Diavolului. Totuşi, paradoxal, războiul creştin constă în mai puţine răni date altora decât în suferirea efectelor păcatului în mod răbdător, adică, prin ducerea crucii. În gândirea Calvinistă metafora pentru viaţa creştină ca un conflict ia asupra ei înţelesul adăugat de cunoştinţă în suferinţă. Dezastrele care îndurerează existenţa umană, deşi sunt pedepse pentru cei răi, sunt o educaţie pentru credincios; ele întăresc credinţa, dezvoltă umilinţa, curăţă răutatea şi îl constrâng să rămână ager şi să privească spre Dumnezeu pentru ajutor.

A doua metaforă tradiţională pentru viaţa creştină folosită de Calvin, cea a unei călătorii sau a unui pelerinaj – cum ar fi, o mişcare spre o ţintă – implică în mod egal activitatea. „Viaţa noastră este ca o călătorie,” a afirmat Calvin; totuşi „nu este voia lui Dumnezeu ca noi să mergem la întâmplare aşa cum ne place, ci el stabileşte un scop înaintea noastră, şi de asemenea ne direcţionează pe calea corectă spre acesta.” Această cale este şi o luptă pentru că nimeni nu înaintează uşor şi cei mai mulţi sunt atât de slabi încât „şovăie şi şchiopătează şi chiar se târăsc pe pământ, ei se mişcă spre o pace plăpândă.” Totuşi cu ajutorul lui Dumnezeu oricine poate avansa puţin zilnic, oricât de neînsemnat. În această concepţie este notabilă o onestitate asociată adesea cu Calvinismul: creştinii trebuie să privească drept înainte spre ţintă şi să nu fie distraşi de nimic, să nu se uite nici la stânga şi nici la dreapta. Calvin le permite să iubească lucrurile bune din această viaţă, dar numai în cadrul limitelor.

Astfel viaţa creştină este un progres zelos în sfinţenie, care, prin efortul constant al individului de a face toată lumea ascultătoare de Dumnezeu, va fi reflectată şi în sfinţirea progresivă a lumii. Totuşi, aceste procese nu vor fi complete în această viaţă. Pentru Calvin chiar şi cel mai dezvoltat creştin din această lume este ca un adolescent, care tânjeşte să crească, deşi încă este departe de întreaga statură a lui Hristos. Dar, Calvin şi-a asigurat adepţii săi, „în fiecare zi într-un anumit grad puritatea noastră va creşte şi corupţia noastră va fi curăţată câtă vreme locuim în lume,” şi „cu cât mai mult creştem în cunoştinţă, cu atât mai mult creştem în dragoste.” Între timp, cel credincios experimentează o viziune, întotdeauna mai clară, a „feţei lui Dumnezeu, plină de pace şi linişte şi milostivă faţă de noi.” Astfel viaţa spirituală, pentru Calvin ca şi pentru mulţi dinaintea lui, culminează în viziunea lui Dumnezeu.

Evaluare

Influenţa lui Calvin a persistat nu numai în bisericile Reformate din Franţa, Germania, Scoţia, Olanda şi Ungaria, ci şi în Biserica Angliei, unde Calvin a fost privit multă vreme ca fiind cel mai înalt printre acei Puritani care s-au separat de orânduirea Anglicană. Aceasta a organizat propriile ei biserici, Presbiteriene sau Congregaţioniste, care au dus Calvinismul în America de Nord. Chiar şi astăzi aceste biserici, alături de Evanghelicii germani şi Biserica Reformată îl numesc pe Calvin părintele lor fondator. În final, teologia Calvinistă a fost atât de larg acceptată de grupuri mari de Baptişti; şi chiar şi Unitarianismul, care a fugit din bisericile Calviniste din Noua Anglie în secolul 18. reflectă impulsurile mai raţionale din teologia lui Calvin. Interesul Protestant mai recent în implicaţiile sociale ale Evangheliei şi neo-ortodoxia Protestantă, aşa cum este reprezentată de Karl Barth, Emil Brunner şi Reinhold Niebuhr, reflectă influenţa continuă a lui John Calvin.

Influenţa largă a lui Calvin asupra dezvoltării civilizaţiei moderne vestice a fost evaluată în mod variat. Controversata „Weber thesis” (Teza lui Weber) atribuia ridicarea capitalismului modern în mare parte Puritanismului, dar nici Max Weber în faimosul său eseu din 1904, “Die protestantische Ethik und der Geist des Kapitalismus” (Etica protestantă şi spiritul capitalismului), nici marele istoric economist Richard Henry Tawney, în Religion and the Rise of Capitalism (Religia şi ridicarea capitalismului) (1926), nu l-a implicat pe însuşi Calvin în această dezvoltare. Aproape acelaşi lucru se poate spune despre eforturile de a lega Calvinismul de ridicarea ştiinţei moderne; deşi Puritanii au fost proeminenţi în mişcarea ştiinţifică din Anglia din secolul 17, Calvin însuşi a fost indiferent faţă de ştiinţa din zilele lui. Un caz cumva mai bun se poate face despre influenţa lui Calvin asupra teoriei politice. Instinctele sale politice erau foarte conservatoare şi el a predicat supunerea faţă de persoanele private cu toată autoritatea legitimă. Dar, ca şi umaniştii italieni, el personal a preferat o republică în locul unei monarhii. În confruntarea problemei puse de conducătorii care se opuneau în mod activ răspândirii Evangheliei, el a avansat o teorie a rezistenţei, păstrată vie de urmaşii săi, potrivit căreia magistraţii mai mici puteau în mod legitim să se răzvrătească împotriva regilor. Spre deosebire de majoritatea contemporanilor săi, Calvin a inclus printre responsabilităţile corecte ale statelor nu numai menţinerea ordinii publice ci şi un interes pozitiv pentru binele general al societăţii.

De aceea Calvinismul are un loc în dezvoltarea gândirii politice liberale. Cu toate acestea, cea mai durabilă influenţă a lui Calvin a fost religioasă. Din timpul său şi până în prezent Calvinismul a însemnat o seriozitate caracteristică a creştinismului şi implicaţiile sale etice.

Lucrări adiţionale

Cea mai completă ediţie a lucrărilor lui Calvin este Ioannis Calvini Opera quae supersunt omnia, 59 vol. în 26, editată de Guilielmus (Johann Wilhelm) Baum, Eduardus (Eduard) Cunitz, şi Eduardus (Eduard) Reuss (1863–1900; retipărită 59 vol. în 58, 1964). Materiale suplimentare se pot găsi în seriile “Supplementa Calviniana: Sermons inédits” (1961– ), care colectează predici care nu au fost tipărite până azi, cu 5 vol. publicată în 1988; şi the Registres de la Compagnie des Pasteurs de Genève au temps de Calvin, editată de Robert M. Kingdon şi Jean-françois Bergier, 2 vol. (1962–64), o înregistrare parţială a dezbaterilor de la Asociaţia de Păstori de la Geneva din 1546 până în 1564, primele 2 vol. dintr-un set mai larg, Registres de la Compagnie des Pasteurs de Genève, editată de Olivier Fatio et al. Cea mai bună traducere engleză a Institutio Christianae religionis este Instituţiile religiei creştine, tradusă de Ford Lewis Battles, 2 vol. (1960). Pentru alte lucrări selectate ale lui Calvin în engleză, vezi David W. Torrance şi Thomas F. Torrance (editori), Commentaries, (Comentarii) 12 vol. (1959–72, retipărită 1976–88), asupra Noului Testament; şi Donald K. McKim (editor), Readings in Calvin’s Theology (Citate din teologia lui Calvin) (1984). Studiile lui Calvin sunt numerose. Pentru o călăuzire către lucrări mai vechi, vezi Alfredus (alfred) Erichson, Bibliographia Calviniana (1900, retipărită în 1979); şi Wilhelm Niesel, Calvin-Bibliographie, 1901–1959 (1961). Pentru literatura din 1960 încoace, vezi bibliografiile editate de Peter De Klerk şi publicate anual în numărul 2 din Calvin Theological Journal (Jurnalul teologic al lui Calvin). O bibliografie şcolară recentă a lui Calvin este T.H.L. Parker, John Calvin (1975, republicată în 1987). Pentru o relatare mai completă a gândirii sale, vezi François Wendel, Calvin: Origins and Development of His Religious Thought (Calvin: originile şi dezvoltarea gândirii sale religioase) (1963, retipărită în 1987; publicată original în Franţa, 1950); şi pentru Calvin în contextul istoric, vezi William J. Bouwsma, John Calvin: A Sixteenth-Century Portrait (John Calvin: un portret al secolului al şaisprezecelea) (1988). Robert M. Kingdon, Geneva and the Coming of the Wars of Religion in France (Geneva şi venirea războaielor religiei în Franţa), 1555–1563 (1956), tratează interesul lui Calvin în Franţa.

William J. Bouwsma

Copyright © 1994-2002 Encyclopædia Britannica, Inc.

Surse
Encylopedia Britannica 2002, Expanded Edition DVD

http://www.voxdeibaptist.org/John_Calvin_Encyclop_Brit_trd.htm

 John Calvin (1509-1564)

Cu greu putem să ne imaginăm o figură mai mare cu o dezaprobare a filozofiei decât cea a lui John Calvin. Expatriatul francez a scris unele din cele mai sarcastice critici împotriva filozofiei şi a rolului ei în teologia scolastică scrisă vreodată. Astfel, într-o singură modalitate, această imagine este mai degrabă bine-meritată şi un articol despre Calvin într-o enciclopedie de filozofie poate fi destul de scurtă. Totuşi, într-o altă modalitate, considerarea lui Calvin, cunoştinţa şi folosirea filozofiei în lucrarea sa dezminte reprezentarea obscurantistă pe care o lasă o citirea prea rapidă. O citire mai îndeaproape a lucrării mari a lui Calvin, Institutes of the Christian Religion (Instituţiile religiei creştine) şi a comentariilor şi a tratatelor sale demonstrează că în loc să nege importanţa filozofiei, Calvin caută în general să stabilească filozofia în locul pe care el îl consideră a fi potrivit. Vehemenţa sa provine din crezul său că raţionalismul unor scolastici a deplasat înţelepciunea lui Dumnezeu, cel mai sigur găsită în lucrarea Duhului Sfânt în Scripturi, ca o culme a cunoaşterii divinului.

Biografie

JohnCalvin, (1509-1564) s-a născut în Noyon, fiul al notarului, Gerard Cauvin, şi al soţiei acestuia, Jeanne LeFranc. Deşi tatăl lui Calvin nu a arătat o evlavie specială, mama sa este înregistrată prin faptul că l-a luat ca să viziteze altarele, şi cu o asemenea ocazie se presupune că el a sărutat un fragment al capului Sf. Ana. Calvin a fost al patrulea din cei cinci fii a unei familii care cu siguranţă nu a fost dintre aristocraţi, ceea ce în mod normal ar fi lucrat împotriva şanselor sale de a primi o educaţie sistematică. Dar prin norocul tatălui său care avea o relaţie profesională cu o familie din nobilimea locală, el a primit o educaţie particulară împreună cu copiii acelei familii. Distingându-se la o vârstă timpurie, Calvin a fost considerat vrednic să primească un venit bisericesc, un salariu oferit de biserică la vârsta de 12 ani, pentru a-l sprijini în studiile sale. Deşi în mod normal salariile erau date ca o plată pentru lucrul în biserică, în prezent sau viitor, nu există nici o înregistrare despre Calvin că ar fi săvârşit vre-o lucrare pentru această poziţie. Mai târziu el a beneficiat de încă două salarii, pentru care nu a lucrat. Sprijinit astfel de biserică, la vârsta de 14 ani, Calvin s-a înrolat la College de la Marche în Universitatea din Paris, deşi s-a transferat rapid la College de Montaigu.

Cât timp a fost la Paris, pentru a se pregăti pentru o carieră ca preot, Calvin a intrat în contact prima dată cu învăţătura umanistă. Deşi nu se pot urmări toate întâlnirile pe care le-a avut Calvin, este clar că el a întâlnit mulţi umanişti conducători ai zilelor sale. Calvin a dobândit masteratul la vârsta de 18 ani. Totuşi, el nu a continuat planul său iniţial de a se pregăti pentru o carieră clericală. Gerard Cauvin, recent excomunicat într-o dispută cu conducătorul catedralei de la Noyon, a ordonat ca fiul său să se înroleze în schimb la Orleans la facultatea de drept. Calvin a ascultat şi s-a înscris el însuşi, obţinând doctoratul în drept, undeva înainte de 14 ianuarie 1532. În acelaşi an, a apărut prima sa carte publicată, comentariile sale asupra cărţii lui Seneca De Clementia. În mod semnificativ, aceasta nu conţine nici o preocupare făţişă, o preocupare sau o conştiinţă a evenimentelor contemporane din lumea religioasă.

În jurul anului 1533, Calvin a experimentat o „subita conversione,” o convertire subită. Deoarece Calvin era un reticent notoriu cu privire la viaţa sa personală, scrierile sale nu oferă prea multă înţelegere cu privire la timpul sau cauza acesteia. Ganoczy o relatează cu privire la acuzarea lui Cop pentru erezie, în timpul căreia Calvin a zburat la Paris, şi în acest timp apartamentul său a fost percheziţionat şi hârtiile lui au fost confiscate. În orice caz, în 4 mai 1534, el a apărut în Noyon şi şi-a predat salariile sale clericale. Probabil de la acest punct înainte, Calvin nu a mai fost ataşat personal faţă de biserica din Roma.

Scriind rapid, Calvin şi-a terminat prima sa ediţie a cărţii Institutes of the Christian Religion în 1536. Aceasta s-a bucurat de o cerere populară largă, şi rezerva originală a fost extenuată într-un an. În loc să o retipărească, Calvin a revizuit-o, şi ediţia din 1539 a extins în mod substanţial lucrarea originală. Acesta a fost tiparul lui Calvin în următoarele ediţii latine din 1543, 1550 şi 1559. Ediţiile franceze au fost tipărite în 1545 şi 1560, iar franceza lui Calvin este uşoară şi la fel de influentă ca şi germana lui Luther pentru formarea dialectului modern. Fiecare ediţie latină a fost o rearanjare a materialului de mai înainte, cât şi o adăugare a unor componente noi. Dacă acesta ar fi fost singurul dar al condeiului lui Calvin, acesta ar fi fost suficient. Dar Calvin a scris şi comentarii despre aproape fiecare carte din Biblie, a editat multe tratate şi a predicat aproape în fiecare zi în Geneva.

Geneva a fost triumful şi încercarea lui Calvin. În 1536, Guillaume Farel l-a făcut de ruşine pe Calvin în împărtăşirea conducerii Genevei. Această perioadă din viaţa lui Calvin a durat până când consiliul oraşului l-a dat afară în aprilie 1538. Calvin era prea rigid pentru gustul lor. El s-a stabilit în Strasbourg şi a păstorit o adunare. Aici el şi-a început cealaltă lucrare a vieţii sale, comentând cărţile din Biblie. Începând cu comentariul asupra lui Romani, scris cel puţin parţial şi publicat în Strasbourg în 1540, Calvin a comentat majoritatea cărţilor din Scriptură. Totuşi, Geneva l-a chemat înapoi în 1541. Crezând că Geneva este chemarea sa particulară, Calvin s-a întors. El a trăit acolo uneori sprijinind consiliul iar alteori mustrându-i aspru, până când a murit în 1564. În această perioadă Calvin a făcut cealaltă contribuţie majoră a sa faţă de biserică, pregătind şi apoi forţând consiliul oraşului să ratifice Ordonanţele sale Clericale ale Bisericii din Geneva. În acestea se găsesc toate principiile politicii Reformate. În 1564, fiind debil din pricina unor serii de îmbolnăviri, Calvin a murit în Geneva. După termenii testamentului său, el a fost îngropat într-un mormânt nemarcat, pentru a împiedica orice posibilitate de idolatrie.

Gândirea lui Calvin este marcată de o dialectică permanentă dintre perspectiva unui creator în întregime pur şi bun, Dumnezeu, şi fiinţa creată şi coruptă, umanitatea. Antropologia sa şi soteriologia arată dependenţa sa de Augustin, cu voinţa fiind cumva limitată în aplicaţia umană, şi fără putere faţă de efectul schimbării statutului ei cu privire la mântuire. Totuşi, Calvin echilibrează cu un accent inimos asupra răspunsului uman la dragostea şi mila lui Dumnezeu în ordinea creată, prin acţiune corectă deopotrivă în lumea umană şi chiar şi în lumea naturii.

Filozofia

Cunoaşterea Filozofiei

Dată fiind antipatia ocazională a lui Calvin pentru filozofi, este prea tentant să îl vezi pe el ca fiind cineva care a cunoscut foarte puţină filozofie, astfel că el lovea ceea ce nu cunoştea. Totuşi oricât de tentant poate fi aceasta, pur şi simplu este neadevărat. În cartea sa Institutes, în tratatele sale, şi în comentarii, Calvin demonstrează în mod continuu o familiarizare deopotrivă cu cunoştinţa filozofică generală şi cu cunoştinţa specifică ce pare să fi fost dobândită prin studiul său a scrierilor lor. Ceea ce pare cel mai semnificativ despre folosirea filozofiei de către Calvin este că în general, el refuză să accepte un sistem filozofic. Mai degrabă, el consideră filozofia ca şi istoria încercării înţelepciunii umane de a căuta răspunsuri la întrebările existenţei umane. Astfel, filozofii şi teoriile lor devin mai degrabă paradigme pentru considerare, decât structuri pentru organizarea gândirii.

Astfel, efortul lui Calvin de a folosi filozofia trebuie să fie înţeles mai degrabă ca o parte a umanismului său, decât ca o unealtă a coerenţei sistematizării gândului său. Calvin a pus logica în curiculum-ul Academiei din Geneva. El putea ilustra credinţa cu cele patru cauzalităţi ale lui Aristotel. El poate folosi gândurile filozofilor ca şi ajutoare pentru antrenarea minţii, şi credea că nu mulţi pastori şi cu siguranţă nici un doctor din biserică nu putea fi ignorant faţă de filozofie. Dar din această privinţă el a trăit într-o tensiune constantă cu iritarea sa faţă de filozofie şi faţă de eforturile filozofilor care şi-au depăşit locul lor potrivit.

Epistemologia

Aşa cum am notat, Calvin poate părea prea aspru cu privire la filozofie. Cu privire la cunoaşterea lui Dumnezeu, Calvin afirmă că în acest punct devine clar „cât de volubil şi-a arătat prostimea şi stupiditatea întregul trib de filozofi! Căci chiar dacă îl putem scuza pe celălalt (care acţionează ca unul care rosteşte prostii), Plato, cel mai religios dintre toţi şi cel mai prevăzător, dispare şi el în globul său rotund.” (Institutes of Christian Religion I.v.11) Calvin găseşte că chiar cel mai înţelept dintre filozofi nu se compară cu „scrierile sfinte,” care au în sine puterea de a mişca inima cititorului. (ICR I.viii.1) Puterea Scripturii este că ea poartă evanghelia, asigurată de prezenţa Duhului Sfânt, astfel că al ei cuvânt poate transporta sufletul. Calvin afirmă că scopul lui Dumnezeu în învăţătura biblică a esenţei sale infinite şi spirituale, este să respingă chiar cele mai subtile speculaţii ale filozofiei seculare (ICR I.viii.1) Chiar aceia care au dobândit primul rang intelectual, nu poate ajunge la înălţimea care este naturală Evangheliei. (Comentariu la 1 Corinteni 2:7).

            Totuşi, Calvin nu este simplu anti-filozofic, urând cuvintele filozofilor şi ale filozofiei în general. Dacă era aşa, ar fi cerut el logica în Academia din Geneva? Mai degrabă, el a dorit să întoarcă întrebările despre înţelepciune şi filozofie în mod clar înspre ascultare de Hristos. Astfel, în comentariul asupra lui 1 Corinteni, Calvin scrie că

„Căci orice cunoştinţă şi înţelegere are un om ea nu contează pentru nimic decât dacă se bazează pe înţelepciunea adevărată; şi nu este de o valoare mai mare pentru înţelegerea învăţăturii spirituale decât ochiul unui om orb pentru a distinge culorile. Amândouă trebuie să fie însoţite în mod atent pentru că (1) acea cunoaştere a tuturor ştiinţelor este un fum mare despărţită de ştiinţa cerească a lui Hristos; şi (2) că omul cu toată perspicacitatea sa este la fel de idiot cu privire la înţelegerea prin el însuşi a misterelor lui Dumnezeu ca şi un măgar care este incapabil să înţeleagă armonia muzicală.”

Punctul interesant cu privire la acest pasaj este că aici Calvin nu defăimează filozofia umană şi nici raţiunea umană. Mai degrabă, el discută care ar trebui să fie scopul adevărat al cunoştinţei sau al înţelegerii, şi care este temelia reală a cunoaşterii umane. Aici, Calvin nu se întoarce la un principiu evident în sine al lui Aristotel, temelia sa în schimb este înţelepciunea adevărată. Pentru Calvin, fraza „înţelepciunea adevărată” (vera sapientia) ascultă imediat de începutul propoziţiei din Institutes. (ICR I.i.1) Aceasta a fost baza „înţelepciunii adevărate şi solide” (vera ac solida sapientia) pe care o căuta Calvin, singurul loc din care epistemologia putea fi întemeiată în mod sigur. Raţiunea şi roadele raţiunii îşi au locul lor. Totuşi, acel loc nu porunceşte un privilegiu peste înţelepciunea revelată.

            Acest punct de vedere instrumental îi permite lui Calvin să laude roadele raţiunii. Raţiunea umană se poate ridica uneori să considere adevăruri care sunt mai presus de înţelegerea ei, dar nu poate oferi verificările necesare pentru a asigura că investigaţiile sale sunt considerate cu grijă şi în mod corect. Raţiunea este suficient de inteligentă pentru a gusta ceva din lucrurile de sus, deşi este mai nepăsătoare cu privire la investigarea lor.” (ICR II.ii.13). Calvin împarte raţiunea, dându-i adâncimi variate de penetrare potrivit cu subiectul ei materie. El a putut să scrie „Aceasta este deosebirea: că există un fel de înţelegere a lucrurilor pământeşti; şi alta a celor cereşti. Eu numesc „lucrurile pământeşti” cele care nu aparţin lui Dumnezeu şi Împărăţiei sale, despre justiţia adevărată, sau despre binecuvântarea vieţii viitoare; dar care îşi au semnificaţia şi relaţia lor cu privire la viaţa actuală şi sunt, într-un sens, limitate între limitele lor.” (ICR II.ii.13)

            Astfel, Calvin îşi execută divizarea sa când el comentează din 1 Corinteni 3 că „Apostolul nu ne cere să ne supunem total înţelepciunii care este înnăscută sau dobândită printr-o experienţă lungă. El ne cere doar să o supunem lui Dumnezeu, astfel ca toată înţelepciunea noastră să fie derivată din Cuvântul Său.” (Comentariu asupra lui 1 Corinteni 3:18). Calvin doreşte destul de explicit să considere diferitele arte ca servitori ai fecioarelor. El ne avertizează împotriva transformării lor amante.

            Nu poate fi nici o îndoială că aici Calvin a făcut această mutare din cel puţin două motive. Primul este că pentru Calvin, efectele păcatului sunt mult mai drastice decât pentru alţi gânditori creştini. Păcatul nu a corupt doar voinţa ci şi intelectul. După introducerea păcatului în lume, posibilitatea umană este limitată radical, şi nici un intelect ne-ajutat, nici chiar cel mai ascuţit, nu va fi în stare să penetreze în misterele adevărului lui Dumnezeu şi în voia lui Dumnezeu actuală pentru umanitate.

            La fel de importantă ca şi această înţelegere este alta asupra cărora mulţi au eşuat să o înţeleagă. Teologia lui Calvin implică o noţiune radicală despre acomodarea lui Dumnezeu la capacitatea umană, sau mai adevărat, a slăbiciunii umane. Chiar înainte de Cădere, oameni erau în stare să îl cunoască pe Dumnezeu numai datorită dezvăluirii de sine a lui Dumnezeu; oamenii erau în stare să fie pe placul lui Dumnezeu doar datorită călăuzirii anterioare a lui Dumnezeu sub forma regulilor. Nu a fost niciodată un moment în care oameni au fost în stare cu adevărat să iniţieze cunoaşterea lui Dumnezeu sau mişcarea spre Dumnezeu. Aceasta este nelimitat mai adevărat după stabilirea păcatului şi a efectelor sale în lume. Astfel Calvin îndepărtează toate eforturile de a merge dincolo de Scripturi (şi o mare parte din clasica metafizică), ca o speculaţie pură, deopotrivă greşită şi păcătoasă.

Influenţa lui Calvin asupra folosirii filozofiei în teologie

Probabil în mod ciudat, moştenirea lui Calvin asupra poziţiei subordonate a filozofiei în căutarea adevărului divin nu este nici clară şi nici care durează. În timpul vieţii sale, teologii din Geneva cum ar fi Theodore Beza au fost mai optimişti cu privire la înţelegerea uneltelor teologiei scolastice şi ale filozofiei, şi se pare că s-au îndepărtat de ierarhia asupra căreia a insistat Calvin. În următorul secol, unii dintre cei dintâi scolastici teologi Protestanţi învăţau la Academia din Geneva, sau cel puţin se învăţau ideile lor acolo.

            O luptă teologică modernă şi istorico-grafică există cu privire la ceea ce atrage după sine schimbarea, şi care trebuie să fie semnificaţia ei. Unii au argumentat ca Brian G. Armstrong că această schimbare în modelele scolastice de gândire reprezintă o schimbare inevitabilă în conţinutul teologiei Reformate, şi astfel este o diminuare a proiectului teologic al lui Calvin. Alţii, ca remarcabilul Richard Muller, s-au luptat că nu a existat un timp original fără teologia scolastică, şi că metoda scolastică are un conţinut neutru. În orice caz, ceea ce este clar este că la mijlocul secolului al 17-lea, avertizarea pe care a exprimat-o Calvin atât de frecvent cu privire la folosirea filozofiei, s-a pierdut. Cu pierderea ei s-a pierdut însuşirea caracteristică a lui Calvin a filozofiei.

Informaţii bibliografice

Surse primare

________Opera Quae Supersunt Omnia. 59 volumes.  Edited by Wilhelm Baum, Edward Cunitz, & Edward Reuss.  Brunswick: Schwetschke and Sons, 1895.  (Still the standard edition of Calvin’s works.)

________  Opera Selecta.  5 volumes.  3rd ed.  Edited by Peter Barth and Wilhelm Niesel.  Munich: Christian Kaiser, 1967.  (Almost as frequently cited as the Calvini Opera.)

________ Ioannis Calvini Opera Exegetica.  Various editors.  Geneva: Droz, 1992-.  (This represents a modern effort to provide true critical editions of  Calvin’s exegetical works, the first volumes present fine texts.)

________ Registres du Consistoire de Genève au Temps de Calvin.  Tome I (1542-1544).  Edited by Thomas A. Lambert and Isabella M. Watt.  Geneva: Droz, 1996. (Along with later volumes, this allows a far greater contextualization of Calvin than previously possible.)

________  Institutes of the Christian Religion.  2 volumes.  Translated by Ford Lewis Battles, edited by John T. McNeill.  Library of Christian Classics.  Philadelphia: Westminster Press, 1960.  (The standard English translation of Calvin’s final Latin edition of the Institutes.)

________  Calvin’s Commentaries, translated by the Calvin Translation Society, 1843-1855; reprint, Grand Rapids, Michigan: Baker, 1979, 22 volumes.  (A usable translation of Calvin’s commentaries.)

________  Calvin’s New Testament Commentaries, 12 volumes.  Edited by David W. Torrance and Thomas F. Torrance.  Grand Rapids: Eerdmans, 1960.  (Probably the most widely read edition of Calvin’s New Testament commentaries.)

________  Calvin’s Old Testament Commentaries, Rutherford House Translation, ed. D. F. Wright.  Grand Rapids, Michigan: Eerdmans, 1993-. (A fine new translation of Calvin’s Old Testament Commentaries.)

Surse secundare

Bieler, Andre.  The Social Humanism of Calvin.  Translated by Paul T. Fuhrmann.  Richmond: John Knox Press, 1961.  (An important work on Calvin’s social ethic.)

Bouwsma, William.  John Calvin: A Sixteenth Century Portrait.  Oxford: Oxford University Press, 1988.  (A widely cited, controversial reconstruction of Calvin’s thought from a psychological framework.)

Breen, Quirinus.  John Calvin:  A Study in French Humanism. 2nd ed. New York: Archon Books, 1968. (A helpful engagement of Calvin’s work as humanism.)

Cottret, Bernard.  Calvin: A Biography.  Translated by M. Wallace McDonald.  Grand Rapids: Eerdmans, 2000.  (The newest biography of Calvin, written from a historian’s viewpoint, and supplying rich contextual detail for consideration of Calvin’s influences.)

Davis, Thomas J.  The Clearest Promises of God:  The Development of Calvin’s Eucharistic Teaching.  New York:  AMS Press, 1995.  (The clearest setting out of Calvin’s eucharistic teaching and its development.)

Dowey, Edward A. Jr.  The Knowledge of God in Calvin’s Theology.  3rd ed.  Grand Rapids, MI:  Wm. B. Eerdmans, 1994.  (Essentially unchanged from its appearance in 1952, still indispensable for its categories and its vital grasp of the Reformer’s thought.)

Gamble, Richard C. Articles on Calvin and Calvinism, 9 vols.  New York: Garland Publishing Co., 1992. (Gathers together most of the significant articles on Calvin, other fine collections exist, but this is the most comprehensive.)

Ganoczy, Alexandre.  The Young Calvin.  Translated by David Foxgrover and Wade Provo.  Philadelphia: Westminster Press, 1987. (The best biography and tracing of Calvin’s early influences.)

Kingdon, Robert. Geneva and the Coming of the Wars of Religion in France, 1555-1563.  Geneve: Librairie E. Droz, 1956. (This seminal work demonstrated the importance of solid historical work to undergird any effort at understanding Calvin’s world.)

McGrath, Alister E.  A Life of John Calvin: A Study in the Shaping of Western Culture.  Cambridge, MA: Blackwell Publishers, 1990.  (A standard biography of Calvin.)

Millet, Olivier.  Calvin et la dynamique de la parole:  Etude de Rhétorique réformée.  Geneve: Editions Slatkine: 1992.  (Not yet translated, but too important to leave off the list – this magisterial work opens new vistas of research into rhetoric, the early use of theological French, and Calvin’s linguistic skills.)

Muller, Richard. The Unaccommodated Calvin: Studies in the Foundation of a Theological Tradition.  Oxford: Oxford University Press, 2000.  (A conscious effort at returning Calvin studies toward the texts and thought-worlds of the sixteenth century.)

Naphy, William. Calvin and the Consolidation of the Genevan Reformation.  Manchester: Manchester University Press, 1994.  (One of the best works for understanding Calvin’s Geneva.)

Parker, T.H.L. Calvin’s New Testament Commentaries.  2nd ed.  Louisville: Westminster/John Knox Press, 1993.

________  Calvin’s Old Testament Commentaries.  Edinburgh: T. & T. Clark, 1986. (Together, these two volumes serve as a fine introduction to Calvin’s major life work – the exposition of the scripture.)

Partee, Charles.  Calvin and Classical Philosophy.  Leiden: E. J. Brill, 1977.  (Probably the best place to begin in considering Calvin’s knowledge of Greek and Latin philosophy.)

Schreiner, Susan E.  The Theater of His Glory: Nature and the Natural Order in the Thought of John Calvin.  Studies in Historical Theology.  Durham: Labyrinth Press, 1991.  (The best textually-argued source for considering Calvin’s appropriation of the created order.)

Steinmetz, David.  Calvin in Context  Oxford: Oxford University Press, 1995.  (This set of essays argues convincingly for understanding Calvin always within the stream of tradition he inherited.)

Thompson, John. The Daughters of Sarah: Women in Regular and Exceptional Roles in the Exegesis of Calvin, His Predecessors, and His Contemporaries.  Geneve: Librairie Droz, 1992.  (Demonstrates the promise of considering new questions through solid history of exegetical models.)

Wendel, François.  Calvin: Origins and Development of His Religious Thought.  Translated by Philip Mairet.  Durham, NC: Labyrinth Press, 1987.  (Originally published in 1963, this introduction is still widely cited.)

Zachman, Randall C.  The Assurance of Faith:  Conscience in the Theology of Martin Luther and John Calvin.  Minneapolis: Fortress Press, 1993.  (A sensitive study of how the different grasp of a critical concept led to quite different outcomes in the thought of two giants of the Reformation.)

 Informaţii despre autor:

Ward Holder, Ph.D.

Profesor asistent de teologie

St. Anselm College

John Calvin (1509-1564)

Informaţii generale

Teologul francez John Calvin, născut în 10 iulie, 1509, mort in 27 mai, 1564, a fost după Martin Luther, spiritul conducător al Reformei Protestante. Dacă Luther a sunat trompeta pentru reformă, Calvin a orchestrat partitura prin care Reforma a devenit o parte a civilizaţiei vestice. Calvin a studiat în Paris, probabil între 1521 şi 1526, unde a fost introdus în şcolarizarea umanistă şi în apelurile pentru reformarea bisericii. Apoi el a studiat dreptul la porunca tatălui său din 1525 până în 1530. Când tatăl său a murit în 1531, Calvin s-a întors imediat la dragostea sa dintâi – studiul clasicilor şi a teologiei. Între 1526 şi 1531, el a experimentat o convertire Protestantă deosebită. „Dumnezeu,” a scris el mult mai târziu, „a întors în cele din urmă cursul meu în altă direcţie prin frâul secret al providenţei sale.” Prima lucrare publicată de Calvin a fost un comentariu asupra cărţii lui Seneca, De Clementia (1532). Apoi a urmat un belşug de comentarii influente asupra cărţilor Bibliei.

Poziţia sa în Franţa a devenit precară când în 1533 prietenul său Nicholas Cop, rector la Universitatea din Paris, a dat o adresă publică ce sprijinea reforma. În final Calvin a fost forţat să zboare în 1535 la Basel, Elveţia. Acolo el a făcut o carte mică despre crezurile sale reformate noi. Aceasta a fost proiectată pentru a oferi un rezumat scurt al credinţei creştine esenţiale şi pentru a-i apăra pe Protestanţii francezi, care treceau prin persecuţii serioase, ca moştenitori adevăraţi ai bisericii primare. Această primă ediţie a lui Calvin Institutes of the Christian Religion (Instituţii ale religiei creştine) (1536) conţinea doar şase secţiuni scurte. Prin ultima sa ediţie (1559), ea a crescut la 79 de capitole întregi. Institutes prezintă cu o claritate fără egal o viziune a lui Dumnezeu în maiestatea sa, a lui Hristos ca profet, preot, şi rege, a Duhului Sfânt ca şi dătător al credinţei, a Bibliei ca autoritate finală, şi a bisericii ca popor sfânt al lui Dumnezeu. Doctrina sa a predestinării este o deducere a lui Calvin din crezul său în păcătoşenia umană şi în harul suveran al lui Dumnezeu în Hristos.

După publicarea cărţii Institutes, Calvin a intenţionat să îşi dedice viaţa sa pentru un studiu ulterior. Totuşi, într-o călătorie la Strasbourg în iulie 1536, ea a fost forţat să ocolească prin Geneva unde a sperat că va sta doar o noapte. Însă aprigul Guillaume Farel, care a muncit mult pentru reforma acelui oraş, avea alte planuri.

Ameninţându-l pe Calvin cu un blestem de la Dumnezeu, Farel l-a convins să rămână. Următorii doi ani au fost dificili, deoarece planurile severe pentru reformarea bisericii şi a oraşului s-au ciocnit de indiferenţa morală de lungă durată a Genevei. În 1538, Calvin şi Farel au fost expulzaţi din oraş. Calvin a continuat să meargă spre Strasbourg unde şi-a petrecut cei mai fericiţi ani ai vieţii sale ca pastor al adunării de francezi din oraş. În timp ce era în Strasbourg, Calvin a alcătuit un comentariu influent asupra cărţii Romani, supraveghind pregătirea unei liturghii şi o carte de psalmi pe care o va folosi mai târziu în Geneva, şi s-a căsătorit cu văduva Idelette de Bure. Când prietenii lui Calvin au câştigat controlul asupra consiliului din Geneva în 1541, ei i-au cerut să se întoarcă, şi el a fost de acord şovăind. În următorii 14 ani reforma sa încă întâlneşte o rezistenţă aspră. Atunci unii din Geneva şi mai târziu mulţi critici, au considerat moralitatea lui Calvin absurd de severă, prin interzicerea pieselor de teatru şi încercările ei de a introduce pamfletele religioase şi cântecele psalmilor în tavernele Genevei.

Alţii au admirat curajul convingerii sale că toţi cei vii ar trebui să îl glorifice pe Dumnezeu. În final, libertinii au făcut o gafă în 1553 prin acordarea sprijinului indirect faţă de ereticul Michael Servetus. Servetus a fost condamnat la moarte prin ardere, şi în 1555 oraşul a aparţinut lui Calvin. Ordinul Bisericii Presbiteriene a fost că el a întemeiat un principiu al implicării laice care a avut un mare impact în toată Europa.

În timpul ultimilor ani ai lui Calvin, Geneva a fost casa multor refugiaţi religioşi care au dus cu ei dorinţa de a aplica o reformă Genevană în ţările lor. Scrisorile sale personale şi lucrările sale publicate au ajuns de la Insulele Britanice până în cele Baltice. Academia Genevei, întemeiată în 1559, a extins cercul influenţei sale. Folosirea strălucită a francezei lui a promovat mult acea limbă la fel cum lucrarea lui Luther a răspândit influenţa germanei. În ciuda personalităţii sale rezervate, până când a murit, Calvin a generat o dragoste profundă printre prietenii săi şi un dispreţ intens de la duşmanii săi. Influenţa sa, care s-a răspândit în toată lumea vestică, a fost simţită în mod special în Scoţia prin lucrarea lui John Knox.

Mark A Noll

Bibliografie

W J Bousma, Calvin (1987); Q Breen, John Calvin: A Study in French Humanism (1968); J Calvin, Institutes of the Christian Religion, 1559 ed.; H J Forstman, Word and Spirit: Calvin’s Doctrine of Biblical Authority (1962); T H L Parker, John Calvin: A Biography (1975); R Stauffer, The Humanness of John Calvin (1971); F Wendel, Calvin: The Origin and Development of His Religious Thought (1963).

http://www.voxdeibaptist.org/John_Calvin_general_info_trd.htm

https://ardeleanlogos.wordpress.com/biografii/john-calvin-cauvin/

John Calvin (1509-1564) – Ward Holder, Ph.D.

download

Cu greu putem să ne imaginăm o figură mai mare cu o dezaprobare a filozofiei decât cea a lui John Calvin. Expatriatul francez a scris unele din cele mai sarcastice critici împotriva filozofiei şi a rolului ei în teologia scolastică scrisă vreodată. Astfel, într-o singură modalitate, această imagine este mai degrabă bine-meritată şi un articol despre Calvin într-o enciclopedie de filozofie poate fi destul de scurtă. Totuşi, într-o altă modalitate, considerarea lui Calvin, cunoştinţa şi folosirea filozofiei în lucrarea sa dezminte reprezentarea obscurantistă pe care o lasă o citirea prea rapidă. O citire mai îndeaproape a lucrării mari a lui Calvin, Institutes of the Christian Religion (Instituţiile religiei creştine) şi a comentariilor şi a tratatelor sale demonstrează că în loc să nege importanţa filozofiei, Calvin caută în general să stabilească filozofia în locul pe care el îl consideră a fi potrivit. Vehemenţa sa provine din crezul său că raţionalismul unor scolastici a deplasat înţelepciunea lui Dumnezeu, cel mai sigur găsită în lucrarea Duhului Sfânt în Scripturi, ca o culme a cunoaşterii divinului.

 Biografie

John Calvin, (1509-1564) s-a născut în Noyon, fiul al notarului, Gerard Cauvin, şi al soţiei acestuia, Jeanne LeFranc. Deşi tatăl lui Calvin nu a arătat o evlavie specială, mama sa este înregistrată prin faptul că l-a luat ca să viziteze altarele, şi cu o asemenea ocazie se presupune că el a sărutat un fragment al capului Sf. Ana. Calvin a fost al patrulea din cei cinci fii a unei familii care cu siguranţă nu a fost dintre aristocraţi, ceea ce în mod normal ar fi lucrat împotriva şanselor sale de a primi o educaţie sistematică. Dar prin norocul tatălui său care avea o relaţie profesională cu o familie din nobilimea locală, el a primit o educaţie particulară împreună cu copiii acelei familii. Distingându-se la o vârstă timpurie, Calvin a fost considerat vrednic să primească un venit bisericesc, un salariu oferit de biserică la vârsta de 12 ani, pentru a-l sprijini în studiile sale. Deşi în mod normal salariile erau date ca o plată pentru lucrul în biserică, în prezent sau viitor, nu există nici o înregistrare despre Calvin că ar fi săvârşit vre-o lucrare pentru această poziţie. Mai târziu el a beneficiat de încă două salarii, pentru care nu a lucrat. Sprijinit astfel de biserică, la vârsta de 14 ani, Calvin s-a înrolat la College de la Marche în Universitatea din Paris, deşi s-a transferat rapid la College de Montaigu.

Cât timp a fost la Paris, pentru a se pregăti pentru o carieră ca preot, Calvin a intrat în contact prima dată cu învăţătura umanistă. Deşi nu se pot urmări toate întâlnirile pe care le-a avut Calvin, este clar că el a întâlnit mulţi umanişti conducători ai zilelor sale. Calvin a dobândit masteratul la vârsta de 18 ani. Totuşi, el nu a continuat planul său iniţial de a se pregăti pentru o carieră clericală. Gerard Cauvin, recent excomunicat într-o dispută cu conducătorul catedralei de la Noyon, a ordonat ca fiul său să se înroleze în schimb la Orleans la facultatea de drept. Calvin a ascultat şi s-a înscris el însuşi, obţinând doctoratul în drept, undeva înainte de 14 ianuarie 1532. În acelaşi an, a apărut prima sa carte publicată, comentariile sale asupra cărţii lui Seneca De Clementia. În mod semnificativ, aceasta nu conţine nici o preocupare făţişă, o preocupare sau o conştiinţă a evenimentelor contemporane din lumea religioasă.

În jurul anului 1533, Calvin a experimentat o „subita conversione,” o convertire subită. Deoarece Calvin era un reticent notoriu cu privire la viaţa sa personală, scrierile sale nu oferă prea multă înţelegere cu privire la timpul sau cauza acesteia. Ganoczy o relatează cu privire la acuzarea lui Cop pentru erezie, în timpul căreia Calvin a zburat la Paris, şi în acest timp apartamentul său a fost percheziţionat şi hârtiile lui au fost confiscate. În orice caz, în 4 mai 1534, el a apărut în Noyon şi şi-a predat salariile sale clericale. Probabil de la acest punct înainte, Calvin nu a mai fost ataşat personal faţă de biserica din Roma.

Scriind rapid, Calvin şi-a terminat prima sa ediţie a cărţii Institutes of the Christian Religion în 1536. Aceasta s-a bucurat de o cerere populară largă, şi rezerva originală a fost extenuată într-un an. În loc să o retipărească, Calvin a revizuit-o, şi ediţia din 1539 a extins în mod substanţial lucrarea originală. Acesta a fost tiparul lui Calvin în următoarele ediţii latine din 1543, 1550 şi 1559. Ediţiile franceze au fost tipărite în 1545 şi 1560, iar franceza lui Calvin este uşoară şi la fel de influentă ca şi germana lui Luther pentru formarea dialectului modern. Fiecare ediţie latină a fost o rearanjare a materialului de mai înainte, cât şi o adăugare a unor componente noi. Dacă acesta ar fi fost singurul dar al condeiului lui Calvin, acesta ar fi fost suficient. Dar Calvin a scris şi comentarii despre aproape fiecare carte din Biblie, a editat multe tratate şi a predicat aproape în fiecare zi în Geneva.

Geneva a fost triumful şi încercarea lui Calvin. În 1536, Guillaume Farel l-a făcut de ruşine pe Calvin în împărtăşirea conducerii Genevei. Această perioadă din viaţa lui Calvin a durat până când consiliul oraşului l-a dat afară în aprilie 1538. Calvin era prea rigid pentru gustul lor. El s-a stabilit în Strasbourg şi a păstorit o adunare. Aici el şi-a început cealaltă lucrare a vieţii sale, comentând cărţile din Biblie. Începând cu comentariul asupra lui Romani, scris cel puţin parţial şi publicat în Strasbourg în 1540, Calvin a comentat majoritatea cărţilor din Scriptură. Totuşi, Geneva l-a chemat înapoi în 1541. Crezând că Geneva este chemarea sa particulară, Calvin s-a întors. El a trăit acolo uneori sprijinind consiliul iar alteori mustrându-i aspru, până când a murit în 1564. În această perioadă Calvin a făcut cealaltă contribuţie majoră a sa faţă de biserică, pregătind şi apoi forţând consiliul oraşului să ratifice Ordonanţele sale Clericale ale Bisericii din Geneva. În acestea se găsesc toate principiile politicii Reformate. În 1564, fiind debil din pricina unor serii de îmbolnăviri, Calvin a murit în Geneva. După termenii testamentului său, el a fost îngropat într-un mormânt nemarcat, pentru a împiedica orice posibilitate de idolatrie.

Gândirea lui Calvin este marcată de o dialectică permanentă dintre perspectiva unui creator în întregime pur şi bun, Dumnezeu, şi fiinţa creată şi coruptă, umanitatea. Antropologia sa şi soteriologia arată dependenţa sa de Augustin, cu voinţa fiind cumva limitată în aplicaţia umană, şi fără putere faţă de efectul schimbării statutului ei cu privire la mântuire. Totuşi, Calvin echilibrează cu un accent inimos asupra răspunsului uman la dragostea şi mila lui Dumnezeu în ordinea creată, prin acţiune corectă deopotrivă în lumea umană şi chiar şi în lumea naturii.

Filozofia

Cunoaşterea Filozofiei

Dată fiind antipatia ocazională a lui Calvin pentru filozofi, este prea tentant să îl vezi pe el ca fiind cineva care a cunoscut foarte puţină filozofie, astfel că el lovea ceea ce nu cunoştea. Totuşi oricât de tentant poate fi aceasta, pur şi simplu este neadevărat. În cartea sa Institutes, în tratatele sale, şi în comentarii, Calvin demonstrează în mod continuu o familiarizare deopotrivă cu cunoştinţa filozofică generală şi cu cunoştinţa specifică ce pare să fi fost dobândită prin studiul său a scrierilor lor. Ceea ce pare cel mai semnificativ despre folosirea filozofiei de către Calvin este că în general, el refuză să accepte un sistem filozofic. Mai degrabă, el consideră filozofia ca şi istoria încercării înţelepciunii umane de a căuta răspunsuri la întrebările existenţei umane. Astfel, filozofii şi teoriile lor devin mai degrabă paradigme pentru considerare, decât structuri pentru organizarea gândirii.

Astfel, efortul lui Calvin de a folosi filozofia trebuie să fie înţeles mai degrabă ca o parte a umanismului său, decât ca o unealtă a coerenţei sistematizării gândului său. Calvin a pus logica în curiculum-ul Academiei din Geneva. El putea ilustra credinţa cu cele patru cauzalităţi ale lui Aristotel. El poate folosi gândurile filozofilor ca şi ajutoare pentru antrenarea minţii, şi credea că nu mulţi pastori şi cu siguranţă nici un doctor din biserică nu putea fi ignorant faţă de filozofie. Dar din această privinţă el a trăit într-o tensiune constantă cu iritarea sa faţă de filozofie şi faţă de eforturile filozofilor care şi-au depăşit locul lor potrivit.

Epistemologia 

Aşa cum am notat, Calvin poate părea prea aspru cu privire la filozofie. Cu privire la cunoaşterea lui Dumnezeu, Calvin afirmă că în acest punct devine clar „cât de volubil şi-a arătat prostimea şi stupiditatea întregul trib de filozofi! Căci chiar dacă îl putem scuza pe celălalt (care acţionează ca unul care rosteşte prostii), Plato, cel mai religios dintre toţi şi cel mai prevăzător, dispare şi el în globul său rotund.” (Institutes of Christian Religion I.v.11) Calvin găseşte că chiar cel mai înţelept dintre filozofi nu se compară cu „scrierile sfinte,” care au în sine puterea de a mişca inima cititorului. (ICR I.viii.1) Puterea Scripturii este că ea poartă evanghelia, asigurată de prezenţa Duhului Sfânt, astfel că al ei cuvânt poate transporta sufletul. Calvin afirmă că scopul lui Dumnezeu în învăţătura biblică a esenţei sale infinite şi spirituale, este să respingă chiar cele mai subtile speculaţii ale filozofiei seculare (ICR I.viii.1) Chiar aceia care au dobândit primul rang intelectual, nu poate ajunge la înălţimea care este naturală Evangheliei. (Comentariu la 1 Corinteni 2:7).

Totuşi, Calvin nu este simplu anti-filozofic, urând cuvintele filozofilor şi ale filozofiei în general. Dacă era aşa, ar fi cerut el logica în Academia din Geneva? Mai degrabă, el a dorit să întoarcă întrebările despre înţelepciune şi filozofie în mod clar înspre ascultare de Hristos. Astfel, în comentariul asupra lui 1 Corinteni, Calvin scrie că „Căci orice cunoştinţă şi înţelegere are un om ea nu contează pentru nimic decât dacă se bazează pe înţelepciunea adevărată; şi nu este de o valoare mai mare pentru înţelegerea învăţăturii spirituale decât ochiul unui om orb pentru a distinge culorile. Amândouă trebuie să fie însoţite în mod atent pentru că (1) acea cunoaştere a tuturor ştiinţelor este un fum mare despărţită de ştiinţa cerească a lui Hristos; şi (2) că omul cu toată perspicacitatea sa este la fel de idiot cu privire la înţelegerea prin el însuşi a misterelor lui Dumnezeu ca şi un măgar care este incapabil să înţeleagă armonia muzicală.”

Punctul interesant cu privire la acest pasaj este că aici Calvin nu defăimează filozofia umană şi nici raţiunea umană. Mai degrabă, el discută care ar trebui să fie scopul adevărat al cunoştinţei sau al înţelegerii, şi care este temelia reală a cunoaşterii umane. Aici, Calvin nu se întoarce la un principiu evident în sine al lui Aristotel, temelia sa în schimb este înţelepciunea adevărată. Pentru Calvin, fraza „înţelepciunea adevărată” (vera sapientia) ascultă imediat de începutul propoziţiei din Institutes. (ICR I.i.1) Aceasta a fost baza „înţelepciunii adevărate şi solide” (vera ac solida sapientia) pe care o căuta Calvin, singurul loc din care epistemologia putea fi întemeiată în mod sigur. Raţiunea şi roadele raţiunii îşi au locul lor. Totuşi, acel loc nu porunceşte un privilegiu peste înţelepciunea revelată.

Acest punct de vedere instrumental îi permite lui Calvin să laude roadele raţiunii. Raţiunea umană se poate ridica uneori să considere adevăruri care sunt mai presus de înţelegerea ei, dar nu poate oferi verificările necesare pentru a asigura că investigaţiile sale sunt considerate cu grijă şi în mod corect. Raţiunea este suficient de inteligentă pentru a gusta ceva din lucrurile de sus, deşi este mai nepăsătoare cu privire la investigarea lor.” (ICR II.ii.13). Calvin împarte raţiunea, dându-i adâncimi variate de penetrare potrivit cu subiectul ei materie. El a putut să scrie „Aceasta este deosebirea: că există un fel de înţelegere a lucrurilor pământeşti; şi alta a celor cereşti. Eu numesc „lucrurile pământeşti” cele care nu aparţin lui Dumnezeu şi Împărăţiei sale, despre justiţia adevărată, sau despre binecuvântarea vieţii viitoare; dar care îşi au semnificaţia şi relaţia lor cu privire la viaţa actuală şi sunt, într-un sens, limitate între limitele lor.” (ICR II.ii.13)

Astfel, Calvin îşi execută divizarea sa când el comentează din 1 Corinteni 3 că „Apostolul nu ne cere să ne supunem total înţelepciunii care este înnăscută sau dobândită printr-o experienţă lungă. El ne cere doar să o supunem lui Dumnezeu, astfel ca toată înţelepciunea noastră să fie derivată din Cuvântul Său.” (Comentariu asupra lui 1 Corinteni 3:18). Calvin doreşte destul de explicit să considere diferitele arte ca servitori ai fecioarelor. El ne avertizează împotriva transformării lor amante.

Nu poate fi nici o îndoială că aici Calvin a făcut această mutare din cel puţin două motive. Primul este că pentru Calvin, efectele păcatului sunt mult mai drastice decât pentru alţi gânditori creştini. Păcatul nu a corupt doar voinţa ci şi intelectul. După introducerea păcatului în lume, posibilitatea umană este limitată radical, şi nici un intelect ne-ajutat, nici chiar cel mai ascuţit, nu va fi în stare să penetreze în misterele adevărului lui Dumnezeu şi în voia lui Dumnezeu actuală pentru umanitate.

La fel de importantă ca şi această înţelegere este alta asupra cărora mulţi au eşuat să o înţeleagă. Teologia lui Calvin implică o noţiune radicală despre acomodarea lui Dumnezeu la capacitatea umană, sau mai adevărat, a slăbiciunii umane. Chiar înainte de Cădere, oameni erau în stare să îl cunoască pe Dumnezeu numai datorită dezvăluirii de sine a lui Dumnezeu; oamenii erau în stare să fie pe placul lui Dumnezeu doar datorită călăuzirii anterioare a lui Dumnezeu sub forma regulilor. Nu a fost niciodată un moment în care oameni au fost în stare cu adevărat să iniţieze cunoaşterea lui Dumnezeu sau mişcarea spre Dumnezeu. Aceasta este nelimitat mai adevărat după stabilirea păcatului şi a efectelor sale în lume. Astfel Calvin îndepărtează toate eforturile de a merge dincolo de Scripturi (şi o mare parte din clasica metafizică), ca o speculaţie pură, deopotrivă greşită şi păcătoasă.

Influenţa lui Calvin asupra folosirii filozofiei în teologie 

Probabil în mod ciudat, moştenirea lui Calvin asupra poziţiei subordonate a filozofiei în căutarea adevărului divin nu este nici clară şi nici care durează. În timpul vieţii sale, teologii din Geneva cum ar fi Theodore Beza au fost mai optimişti cu privire la înţelegerea uneltelor teologiei scolastice şi ale filozofiei, şi se pare că s-au îndepărtat de ierarhia asupra căreia a insistat Calvin. În următorul secol, unii dintre cei dintâi scolastici teologi Protestanţi învăţau la Academia din Geneva, sau cel puţin se învăţau ideile lor acolo.

 O luptă teologică modernă şi istorico-grafică există cu privire la ceea ce atrage după sine schimbarea, şi care trebuie să fie semnificaţia ei. Unii au argumentat ca Brian G. Armstrong că această schimbare în modelele scolastice de gândire reprezintă o schimbare inevitabilă în conţinutul teologiei Reformate, şi astfel este o diminuare a proiectului teologic al lui Calvin. Alţii, ca remarcabilul Richard Muller, s-au luptat că nu a existat un timp original fără teologia scolastică, şi că metoda scolastică are un conţinut neutru. În orice caz, ceea ce este clar este că la mijlocul secolului al 17-lea, avertizarea pe care a exprimat-o Calvin atât de frecvent cu privire la folosirea filozofiei, s-a pierdut. Cu pierderea ei s-a pierdut însuşirea caracteristică a lui Calvin a filozofiei.

Informaţii bibliografice

Surse primare

________Opera Quae Supersunt Omnia. 59 volumes.  Edited by Wilhelm Baum, Edward Cunitz, & Edward Reuss.  Brunswick: Schwetschke and Sons, 1895.  (Still the standard edition of Calvin’s works.)

________  Opera Selecta.  5 volumes.  3rd ed.  Edited by Peter Barth and Wilhelm Niesel.  Munich: Christian Kaiser, 1967.  (Almost as frequently cited as the Calvini Opera.)

________ Ioannis Calvini Opera Exegetica.  Various editors.  Geneva: Droz, 1992-.  (This represents a modern effort to provide true critical editions of  Calvin’s exegetical works, the first volumes present fine texts.)

________ Registres du Consistoire de Genève au Temps de Calvin.  Tome I (1542-1544).  Edited by Thomas A. Lambert and Isabella M. Watt.  Geneva: Droz, 1996. (Along with later volumes, this allows a far greater contextualization of Calvin than previously possible.)

________  Institutes of the Christian Religion.  2 volumes.  Translated by Ford Lewis Battles, edited by John T. McNeill.  Library of Christian Classics.  Philadelphia: Westminster Press, 1960.  (The standard English translation of Calvin’s final Latin edition of the Institutes.)

________  Calvin’s Commentaries, translated by the Calvin Translation Society, 1843-1855; reprint, Grand Rapids, Michigan: Baker, 1979, 22 volumes.  (A usable translation of Calvin’s commentaries.)

________  Calvin’s New Testament Commentaries, 12 volumes.  Edited by David W. Torrance and Thomas F. Torrance.  Grand Rapids: Eerdmans, 1960.  (Probably the most widely read edition of Calvin’s New Testament commentaries.)

________  Calvin’s Old Testament Commentaries, Rutherford House Translation, ed. D. F. Wright.  Grand Rapids, Michigan: Eerdmans, 1993-. (A fine new translation of Calvin’s Old Testament Commentaries.)

Surse secundare

Bieler, Andre.  The Social Humanism of Calvin.  Translated by Paul T. Fuhrmann.  Richmond: John Knox Press, 1961.  (An important work on Calvin’s social ethic.)

Bouwsma, William.  John Calvin: A Sixteenth Century Portrait.  Oxford: Oxford University Press, 1988.  (A widely cited, controversial reconstruction of Calvin’s thought from a psychological framework.)

Breen, Quirinus.  John Calvin:  A Study in French Humanism. 2nd ed. New York: Archon Books, 1968. (A helpful engagement of Calvin’s work as humanism.)

Cottret, Bernard.  Calvin: A Biography.  Translated by M. Wallace McDonald.  Grand Rapids: Eerdmans, 2000.  (The newest biography of Calvin, written from a historian’s viewpoint, and supplying rich contextual detail for consideration of Calvin’s influences.)

Davis, Thomas J.  The Clearest Promises of God:  The Development of Calvin’s Eucharistic Teaching.  New York:  AMS Press, 1995.  (The clearest setting out of Calvin’s eucharistic teaching and its development.)

Dowey, Edward A. Jr.  The Knowledge of God in Calvin’s Theology.  3rd ed.  Grand Rapids, MI:  Wm. B. Eerdmans, 1994.  (Essentially unchanged from its appearance in 1952, still indispensable for its categories and its vital grasp of the Reformer’s thought.)

Gamble, Richard C. Articles on Calvin and Calvinism, 9 vols.  New York: Garland Publishing Co., 1992. (Gathers together most of the significant articles on Calvin, other fine collections exist, but this is the most comprehensive.)

Ganoczy, Alexandre.  The Young Calvin.  Translated by David Foxgrover and Wade Provo.  Philadelphia: Westminster Press, 1987. (The best biography and tracing of Calvin’s early influences.)

Kingdon, Robert. Geneva and the Coming of the Wars of Religion in France, 1555-1563.  Geneve: Librairie E. Droz, 1956. (This seminal work demonstrated the importance of solid historical work to undergird any effort at understanding Calvin’s world.)

McGrath, Alister E.  A Life of John Calvin: A Study in the Shaping of Western Culture.  Cambridge, MA: Blackwell Publishers, 1990.  (A standard biography of Calvin.)

Millet, Olivier.  Calvin et la dynamique de la parole:  Etude de Rhétorique réformée.  Geneve: Editions Slatkine: 1992.  (Not yet translated, but too important to leave off the list – this magisterial work opens new vistas of research into rhetoric, the early use of theological French, and Calvin’s linguistic skills.)

Muller, Richard. The Unaccommodated Calvin: Studies in the Foundation of a Theological Tradition.  Oxford: Oxford University Press, 2000.  (A conscious effort at returning Calvin studies toward the texts and thought-worlds of the sixteenth century.)

Naphy, William. Calvin and the Consolidation of the Genevan Reformation.  Manchester: Manchester University Press, 1994.  (One of the best works for understanding Calvin’s Geneva.)

Parker, T.H.L. Calvin’s New Testament Commentaries.  2nd ed.  Louisville: Westminster/John Knox Press, 1993.

________  Calvin’s Old Testament Commentaries.  Edinburgh: T. & T. Clark, 1986. (Together, these two volumes serve as a fine introduction to Calvin’s major life work – the exposition of the scripture.)

Partee, Charles.  Calvin and Classical Philosophy.  Leiden: E. J. Brill, 1977.  (Probably the best place to begin in considering Calvin’s knowledge of Greek and Latin philosophy.)

Schreiner, Susan E.  The Theater of His Glory: Nature and the Natural Order in the Thought of John Calvin.  Studies in Historical Theology.  Durham: Labyrinth Press, 1991.  (The best textually-argued source for considering Calvin’s appropriation of the created order.)

Steinmetz, David.  Calvin in Context  Oxford: Oxford University Press, 1995.  (This set of essays argues convincingly for understanding Calvin always within the stream of tradition he inherited.)

Thompson, John. The Daughters of Sarah: Women in Regular and Exceptional Roles in the Exegesis of Calvin, His Predecessors, and His Contemporaries.  Geneve: Librairie Droz, 1992.  (Demonstrates the promise of considering new questions through solid history of exegetical models.)

Wendel, François.  Calvin: Origins and Development of His Religious Thought.  Translated by Philip Mairet.  Durham, NC: Labyrinth Press, 1987.  (Originally published in 1963, this introduction is still widely cited.)

Zachman, Randall C.  The Assurance of Faith:  Conscience in the Theology of Martin Luther and John Calvin.  Minneapolis: Fortress Press, 1993.  (A sensitive study of how the different grasp of a critical concept led to quite different outcomes in the thought of two giants of the Reformation.)

 Informaţii despre autor:

  1. Ward Holder, Ph.D.

Profesor asistent de teologie

St. Anselm College

Biblioteca Online Vox Dei

http://www.voxdeibaptist.org/index_ro.htm

https://ardeleanlogos.wordpress.com/biografii/john-calvin/

GIROLAMO SAVONAROLA

download

Niciodata starea morala a lumii crestine,nu a atins o treapta mai joasa a decaderii. Clasa conducatoare era despotica si oprimanta, poporul era brutal si egoist. Si unii si altii erau desfranati si misei.

Intr-o lume de nelegiuire si pacat,cine se va ridica sa o condamne?Cine isi va deschide gura sa strige impotriva ticalosiei celor ce-si ziceau conducatori spirituali,a preotilor care detineau toata puterea? Cultura decadenta a cuprins nu doar societatea, ci si altarele bisericii romano-catolice.

In timp ce Columb descoperea America,locuitorii din Italia descopereau in Savonarola pe cel mai mare predicator al lor.

Daca solul Italiei ar fi fost ca cel al Germaniei,lucrurile ar fi luat o alta intorsatura si Savonarola,nu Luther,ar fi fost instrumentul de producere al Reformatiei. Asa a ramas doar un precursor al reformei protestante.

Girolamo Savonarola s-a nascut la 14 septembrie 1452,la Ferrara,Italia.Era al treilea dintr-o familie de sapte copii,cinci baieti si doua fete.Parintii erau oameni de o cultura aleasa.Bunicul sau era medic la curtea Ducelui fiind o familie de o deosebita formatie culturala si pedagogica.

De mic copil era retras si tacut,jocul nu-l atragea prea mult.La scoala a fost foarte silitor.Ca student i-au placut mult artele si filozofia.Dupa Aristotele si Plato,a trecut la scriitorii crestini citind scrierile lui Augustin si Toma d’Aquino.Acestea au fost o adevarata hrana pentru sufletul lui,dar nu erau totul.

Cand mergea la biserica catolica ingenunchea si statea acolo ore intregi varsandu-si focul inimi sale tinere lui Dumnezeu.Viciul,stricaciunea,luxul si belsugul bogatasilor si saracia lucie,mizeria poporului de rand apasau greu pe inima lui.Pe langa acestea,tirania conducatorilor,desfraul,stricaciunea mare a preotilor de toate gradele,,de la vladica pana la opinca”ii umpleau sufletul de durere.

Profunda impresie ce a facut-o decaderea morala asupra lui i-a produs o tinerete trista.El s-a inchis in sine,vorbea foarte putin cu altii si mereu se retragea in singuratate.Acolo ochii lui mari,albastrii,varsau lacrimi fierbinti ce udau pamantul unde era prosternut.Rugacinea cu lacrimi era o adevarata usurare pentru el.

Dezgustat de lumea si pacatosenia ei,deceptionat cu privire la viitor din pricina unei fete mandra din familia Strozzi,negasind pe nimeni care sa-i impartaseasca sentimentele,Savonarola s-a decis sa intre intr-o manastire,sa se calugareasca.

Astfel, la data de 24 aprilie 1475,pe cand ai lui au fost plecati la sarbatorirea Sf.Gheorghe,el isi lua hainele si pleca la Bologna si ceru sa fie primit in ordinul calugarilor dominicani.

Acasa lasase o foaie de hartie pe care a scris:<>si in care arata ca starea de pacatosenie e ca in Sodoma si Gomora.

Nu la mult timp dupa intrarea in manastire,el fu numit lector,pozitie ce a detinut-o tot timpul cat a stat acolo.Durerile lui spirituale nu au fost cu nimic mai mici in retragerea la manastire,caci si acolo a inceput sa vada alte pacate ale calugarilor,si sa auda despre altele si mai mari ale celor de sus.Indignarea lui si furia impotriva pacatului a crescut tot mai mult si simtea nevoia sa le denunte.Si a facut aceasta intr-un poem numit ,,Ruina bisericii.”

Anul urmator la manastirea Sf.Marcu,Savonarola a fost numit instructor al novicilor.De acum incepe sa studieze intr-un mod deosebit Sfanta Scriptura,se adanceste in intelegerea cuvintelor ei si Domnul Isus ocupa locul principal in inima lui.

Cu multa ardoare citea toate textele,iar portiuni mari le memoriza.Dupa catva timp,el a fost ridicat la rangul de predicator al manastirii.

Cand a inceput mai intai sa predice,el a avut un succes foarte slab.Vorbirea lui era una biblica.El dispretuia sofismele si cauta sa atinga constiinta oamenilor ca sa-i trezeasca.

Fiind trimis de catre biserica manastiri sa predice,la el in catedrala venea putin popor.Cei mai multi mergeau la catedrala Santo Spirito.Acolo predica un calugar augustinian numit Mariano.Acesta niciodata nu mustra pacatele ,din contra,lasa Biblia la o parte si isi delecta publicul cu citate din filozofie,astronomie si poezii incat toata Florenta dadea buzna ca sa-l asculte.Dar Savonarola nu s-a descurajat.

Intr-o zi in timp ce statea de vorba cu un calugar,de odata a cazut intr-o rapire:a vazut cerul deschis si toate calamitatile viitoare ce urmau sa vina asupra bisericii catolice au trecut prin fata sa.Si o voce l-a insarcinat sa anunte poporul de toate acestea.Din acel moment,el a fost constient de misiunea sa divina si a fost umplut de putere pentru aceasta slujba.Poporul a inceput sa alerge cu gramada.Denuntarile sale erau cu voce de tunet.Barbati si femei au inceput sa fie treziti.Lacrimile pe fetele lor au inceput sa curga.De multe ori catedrala catolica rasuna de oftatele ,gemetele si plansul poporului.Renumitul filozof Pico della Mirandola ne spune cum o predica a lui Savonarola,,a facut sa simta cum ii curge pe spate o transpiratie rece si parul i s-a facut maciuca”.

El ii indemna pe oameni sa nu mai tina la religia formelor,ritualuri si traditi ci,,invataura lui Hristos sa fie ceva viu in fiecare si daca va trebui,sa sufere martirajul Lui”.

Pe la inceputul anului 1491,Biserica San Marco a devenit prea mica pentru multimile care veneau sa-l asculte.Florenta era miscata de predicile lui zguduitoare.Atunci a hotarat sa se mute in marea catedrala a orasului,unde a predicat timp de opt ani.Asa cuvinte pline de puterea Duhului Sfant ieseau din gura lui, incat multimile uimite se sculau la miezul noptii si umpleau strazile din jurul catedralei,ca dimineata cand se deschid usile sa poata intra..La deschiderea usilor,poporul incolonat cu cantari de bucurie,intra in casa Domnului.Predicile le ascultau cu atata sete incat atunci cand se terminau,loR li se parea ca abia au inceput.

Fata Florentei a inceput sa se schimbe .Stricaciunea de alta data,carnavalurile,coruptia,balurile mascate,betiile au luat sfarsit.Oamenii au inceput sa strige dupa mila lui Dumnezeu.Multi din negustorii care au facut inselatorii au fost gata sa restituie celor pagubiti mari sume de bani.Pocainta florentinilor s-a putut observa si in aceea ca au fost gata sa se desparta de cartile lor stricate si de toate tablourile obscene.

Influenta prea mare pe care a avut-o Savonarola in schimbarea poporului n-a fost privita cu ochi buni de clasa conducatoare politica,economica si religioasa.Lorenzo de Medici,conducatorul Florentei a devenit furios si alarmat de schimbarea produsa.La inceput prin mita si fagaduielei,apoi prin constrangere si amenintari au incercat sa-l faca pe calugarul Savonarola sa taca,si sa nu mai denunta pacatele poporului si ale conducatorilor.Dar neanfricat,a continuat sa predice cu mai multa tarie.

Intr-o duminica din aceasta vreme,cand marea catedrala era tixita de popor,calugarul predicator Savonarola,plin de inflacarare a urcat la amvon si ridicand crucifixul a strigat cat a putut multimii:,,Florenta,iata Acesta este Domnul Universului si ar vrea bucuros sa fie si al tau.Vrei tu sa fie El Regele tau?Sa fie Domnul tau?La aceasta intrebare,multimile au inceput sa strige, cu ochii plini de lacrimi: Papa Alexandru al VI -lea Borgia,unul din cei mai desfranti papi,auzind ca Savonarola calugarul lor,denunta vehement pacatele clerului si chiar pe ale papei,s-a gandit sa-l cumpere oferindu-i tichia de cardinal.Atunci papa a recurs la amenintari,dar nici acestea nu l-au facut sa taca.

Fiindca nu a vrut sa faca targul rusinos cu papa,acesta l-a acuzat de erezie si l-a excomunicat.Intr-o zi,agentii papei il prinsera si-l dusera la Roma.Aici a fost supus celor mai grele torturi.Doar mana dreapta i-a mai fost lasata intreaga,pentru a putea sa semneze procesul verbal de retractare,in rest tot corpul i-a fost mutilat.

In cele din urma a fost condamnat la moarte prin spanzuratoare si apoi la arderea trupului pe rug.

Pe data de 23 Mai 1498,sentinta a fost executata,fiind spanzurat impreuna cu doi din ucenicii sai in piata publica din Florenta in fata unei mari multimi. Ultimele sale cuvinte au fost “Domnul meu a suferit atat de mult pentru mine. O, Florenta, ce ai facut tu astazi”?

Edward Dennett (1831 – 1914)

download

Edward Dennett s-a născut în 1831 în Bembridge, pe insula Wight. Părinţii lui făceau parte din biserica anglicană. Un duhovnic temător de Dumnezeu a fost folosit ca instrument pentru ca băiatul care a crescut să se întoarcă la Dumnezeu. A părăsit apoi din convingere personală biserica oficială şi după terminarea studiilor sale în Londra a devenit predicator baptist, lucrând în diferite localităţi. Încă din acest timp, el a devenit bine cunoscut, şi nu în ultimul rând, pentru că a scris o broşură împotriva fraţilor. Curând însă după această publicaţie l-a cuprins îndoiala, întrebându-se dacă el însuşi se afla pe drumul drept. În anul 1872 s-a îmbolnăvit grav, dar după o scurtă pauză a continuat să lucreze şi, în final, în primăvara anului 1873 s-a prăbuşit complet fizic. Pentru restaurarea sănătăţii sale a plecat pentru 13 luni în Veytause, o localitate din Elveţia franceză. Aici Dumnezeu l-a adus în linişte pentru a reflecta temeinic la punctul lui de vedere şi a-I verifica cu Sfânta Scriptură, lucrare Ia care a fost ajutat şi de câţiva creştini care locuiau în aceeaşi pensiune cu el. Astfel a cunoscut şi înţeles mai mult principiile strângerilor împreună în Numele Domnului.

După întoarcerea Iui în Anglia, în mai 1874, a făcut cunoscut adunării sale că înţelegerile sale s-au schimbat. Cu toată insistenţa unora din prietenii lui, el nu a mai putut rămâne mult timp predicator angajat într-o adunare. El i-a scris, de asemenea, o scurtă scrisoare lui William Kelly, în care îi relata despre pasul pe care l-a făcut exprimându-şi regretul de a fi scris şi publicat broşura amintită mai sus. Acum drumul său urma să fie alături de aceia pe care mai înainte îi condamnase, acest drum fiind liber, şi el a luat fericit locul său la Masa Domnului cu cei ce se strâng în simplitate în „Numele Său”.

El a descris evoluţia sa lăuntrică în „The Steps I Have Taken” (Paşii pe care i-am făcut), o cărticică foarte interesantă sub formă de scrisori, arătând cum a ajuns el să facă aceşti paşi. Edward Dennett a fost un scriitor deosebit de talentat, care a lăsat în urma sa cărţi foarte valoroase. Mai mulţi ani a fost şi editorul revistei: „The Christian Friend” (Prietenul creştin). El a editat, de asemenea, în trei Volume, scrieri colecţionate de Ia G.V.Wigram. Din cărţile lui amintim în mod deosebit: „Învăţăturile simbolice ale cărţii Exod”, „Expuneri privind cartea Ezra”, „Expuneri privind cartea Neemia”, „Zaharia şi Maleahi”, „Viziunea lui Ioan în insula Patmos”- o explicaţie a Apocalipsei. În afară de acestea, în limba germană au rămas de la el cărţile: „Copiii lui Dumnezeu” şi “Eliberarea, liniştea, puterea şi devotamentul credincioşilor”.

Edward Dennett a călătorit în special în Anglia, Irlanda şi Scoţia, pentru a îmbărbăta adunările, prin slujba sa de păstor şi învăţător. A vizitat însă şi Suedia, Norvegia şi America.

În localitatea Croydon, după o scurtă boală, a plecat acasă la Domnul, în anul 1914.

http://www.clickbible.org/biografii/edward-dennett-1831-1914/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/biografii/edward-dennett-1831-1914/

Dumitru Cornilescu – Un Luther al României


Petru Hututui este cu Jacob Mătăsaru și alții 40 .

VIZIUNE … DESPRE

La 100 de împlinirea ani de cand sa o Scanteie Născut VIZIUNE numită, învățăm CĂ Carora le există Sală Oameni Pașa. Le Pașa de ei, Dar Si de ALt ii, Sunt interesati, de Caută raspunsuri ȘI Cele mai multe ori le gasesc.

Privesc version-se Trecut întrebându „De ce?“ Privesc version-se prezent întrebându „CAT? Cum?“Si, cu Perseverenta, Privesc version ViitorPlus-se întrebându„Încotro?“ 
Spre deosebire de mulțimi, DescOPERA aceștia le Nevoi ȘI raspund favorabil.

Ei de Caută la FIECARE Dată Soluții Probleme ȘI NICIODATA la Probleme Soluții. Si ce ÎI feței remarcabili, Este CĂ Nu aceștia renunța. Sunt frecvent controversați, de multe ori contestați, se expun, Sunt vulnerabili, dispuși Să piardă ȘI neînfricați înaintează.

Sunt multe Situatii cunoscute în îngrijirea s-Marile incendii au produs de la o Scanteie plecata de sub Cenușa inofensivă a Unui Foc mocnit. Tot asa se crasnii Naste O VIZIUNE: prin de la îngrijire Oameni nu te astepti, în locuri ȘI SI în vremuri neprevăzute și condiții nefavorabile.

„Prin Stiinta si lumină, putem întări Numai prezentul ȘI ViitorPlus Unui pregăti temeliile Rodnic“. Regele Ferdinand
Viziunea Priveste Viitorul ȘI TREBUIE înțeleasă, asumată, dezvoltată ȘI Altora version mod explicată pentru o fi repetat aplicată. „Da, … ei Se vor odihni de ostenelile cerule, CACI ÎI cerule faptele urmeaza!“ (Apocalipsa 14:13 VDC)

Dumitru Cornilescu – Un Luther al României

https://ardeleanlogos.wordpress.com/biografii/dumitru-cornilescu-un-luther-al-romaniei/

Dumitru Cornilescu Viata si lucrarea lui Dumitru Cornilescu

download

(Traducătorul Bibliei în limba română modernă), de Alexandru Măianu

Dedic această lucrare mamei mele, care mi-a pus în mână Biblia în traducerea lui Cornilescu, înaintea oricărei alte cărti de religie, de literatură sau de stiintă. Respectul nemăsurat pe care ea mi l-a inspirat fată de principiile de viată cuprinse în Biblie mi-a călăuzit pasii în anii buni, ca si în cei de grele încercări, asa cum nimeni altul nu putea s-o facă. Multumesc pe această cale tuturor celor care au contribuit într-un fel sau altul la aparitia acestei cărti. Mai întâi multumesc Doamnei Anna Cornilescu pentru timpul pe care mi l-a acordat pentru a răspunde întrebărilor mele. Apoi celor care au citit manuscrisul si mi-au făcut recomandări si propuneri de îmbunătătire, între ei citez în mod deosebit pe Horia Azimioară, Dr. Peter Trutza, Marioara si Dănilă Pascu…

Alexandru Măianu

Cuprins

Cea mai mare descoperire

Primii pasi

descoperire crucialã

Scurtã retrospectivã istoricã

Traducerea Bibliei

Tipãrirea Bibliei

Lumină în întuneric

Începe sã se lumineze de ziuã!

Întoarcerea la Dumnezeu

întãrire si un început

„Cuibul cu barzã”

Marea confirmare

Împotriviri

În exil

Peregrinãri

Ländly

În doi

Pe cont propriu

A doua viată

Privind înapoi spre tara lui

Altã usã deschisã – America

Din nou acasã… la lucru…

Recunostiintã

O viată sfântă O cale de urmat

Viatã sfântã

Cale de urmat

Prefată

S-au împlinit de curând 60 de ani de când Dumnezeu a făcut românilor din tară si de pretutindeni un mare dar – Biblia, într-o traducere românească autentică, în graiul limpede si melodios care ne-a înaripat mintea si inima citind pe Creangă, Eminescu, Cosbuc. Traducătorul Bibliei, despre care este vorba, a făcut pentru starea spirituală a poporului român, mai mult decât oricare altul dintre înaintasii lui. El a introdus în casele românilor Cuvântul lui Dumnezeu, hrănindu-i cu hrana spirituală pe care nici un scriitor laic nu ne-o putea da. Si acest om, spre deosebire de scriitorii amintiti mai sus, a rămas toată viata un necunoscut publicului român, desi a trăit până în zilele noastre, fiind activ de-a lungul primelor trei sferturi ale veacului nostru, în anul 1975, la vârsta de 85 de ani, a trecut în împărătia luminilor, cel care a propovăduit lumina lui Dumnezeu fără întrerupere o viată de octogenar, atât în româneste, cât si în principalele limbi moderne. Desi a fost nevoit să trăiască ultimii 50 de ani ai vietii între străini, departe de vatra strămosească, el nu a uitat niciodată România. Am avut privilegiul ca în ultimii ani ai vietii sale să-mi scrie si să-i aud glasul. Vorbea cea mai autentică limbă românească, limbă pe care a iubit-o si în care a gândit până în ultimul ceas al vietii sale, desi 50 de ani nu a vorbit-o nici măcar în casă, sotia nestiind româneste. Rândurile care urmează sunt un prinos foarte modest adus memoriei lui Dumitru Cornilescu, la scurt timp după ce ne-a părăsit. Dar chiar dacă el nu mai este printre noi, el a rămas cu noi si va fi cu noi atât timp cât se va vorbi româneste, prin cele 5 000 000 de Biblii, în traducerea sa, care s-au răspândit până în prezent în casele celor ce vorbesc româneste pe toate continentele. Si Biblia tradusă de el continuă să se răspândească în cel putin 100 000 de exemplare în fiecare an. Dacă alte cărti de valoare ale culturii si spiritualitătii românesti au fost înlocuite în timp cu altele mai noi, curând după aparitia lor, Biblia în traducerea lui Cornilescu este încă pentru cei ce vorbesc româneste, aceeasi ca si acum 60 de ani. Si aceasta pentru că traducătorul ei foloseste cel mai autentic limbaj românesc, care se adresează atât cărturarului si cercetătorului, cât si fiecăruia din popor, dintre care trebuie mentionată multimea celor care au învătat să citească, folosind ca abecedar chiar Biblia tradusă de Cornilescu. Fiind de o modestie impresionantă, caracteristică marilor personalităti, si ascunzând cu grijă de urechile marelui public orice ar fi putut constitui un prilej de mândrie pentru el, se cunosc foarte putine amănunte despre viata lui intimă. Luptele de mare intensitate spirituală pe care le-a dus cu sine însusi, cu Dumnezeu si cu lumea, ne vor rămâne necunoscute pentru totdeauna. Nu stim nimic în afară de ceea ce el însusi ne-a lăsat scris, într-o formă foarte simplă, într-una din cele mai modeste (si în acelasi timp pline de putere) brosuri crestine care s-au publicat în limba română: „Cum m-am întors la Dumnezeu si cum am spus si altora. Am citit-o de mai multe ori: când eram doar un copil, mai târziu, ca si acum, când scriu aceste rânduri. De mai multe ori, citind-o, am avut de gând să scriu câte ceva despre autorul ei, despre conceptia lui asupra crestinismului, asa cum i-a fost descoperit de Dumnezeu. Dar de fiecare dată am abandonat intentia aceasta până acum. Am abandonat-o, convins fiind că nu voi putea adăuga nimic de fond la expunerea autorului însusi, mai mult decât clară, completă si revelatoare. Mi s-a părut că as comite un sacrilegiu. Dar acum, după ce am a vut ocazia să comunic personal cu autorul prin scris, si apoi să iau cunostintă personal cu mostenirea spirituală pe care a lăsat-o în dar viitorimii, după ce m-am inspirat din atmosfera de har de pe meleagurile unde a trăit, în casa în care a trecut la Domnul său, îndrăznesc să rup vălul care i-a acoperit viata si să fac cunoscut românilor pe acela care a făcut mai mult bine spiritual neamului său decât multi altii. Căci prin el, si pentru noi românii, „Cuvântul S-a făcut trup, si a locuit printre noi, plin de har si de adevăr”. Scriind aceste rânduri am încercat să redau nu numai lucrarea lui, ci si simplitatea, modestia care l-a caracterizat pe Dumitru Cornilescu. Am încercat s-o fac pentru a continua iar nu a întrerupe, ceea ce a constituit pentru crestinii din tara noastră, din Elvetia, din America si din alte tări, o minune a vremurilor noastre: un om mare, într-un învelis fără strălucire; un mare lucrător al lui Dumnezeu, într-un trup de lut, plin de toate slăbiciunile oamenilor, dar în acelasi timp întărit de harul lui Dumnezeu. Dumitru Cornilescu a trecut de curând la Domnul său, pe care L-a iubit, L-a înteles, L-a ascultat si L-a introdus în casele multora din poporul său, în forma cea mai reală posibilă, prin Cuvântul scris, în acest fel lucrarea lui a fost si continuă să fie o binecuvântare pentru toti cei ce citesc româneste si însetează după Cu vântul lui Dumnezeu. Ca si lucrarea sa, viata lui Dumitru Cornilescu a fost o binecuvântare pentru multi. Cunoasterea vietii lui de către cei care L-au descoperit pe Mântuitorul citind Biblia tradusă de el, ascultând predicile lui în direct si prin radio, sau citind cărtile scrise de el, nu poate fi decât de un real folos. Rândurile care urmează sunt o mărturie a puterii fizice, sufletesti si spirituale care l-a însufletit de-a lungul întregii sale călătorii pe acest pământ. Fie ca ea să dea un nou imbold vietii de credintă a celor răscumpărati din felul desert de vietuire, prin citirea Bibliei. Iar pentru cei care nu au citit-o încă si nu au descoperit izvoarele de apă vie care curg din ea, fie ca mărturia vietii si lucrării lui Dumitru Cornilescu, cuprinse în rândurile care urmează, să constituie un imbold pentru citirea ei, spre spiritualitate. Lucrarea de fată se adresează de asemenea preotilor ortodocsi români, în ea ei vor reîntâlni un remarcabil coleg de breaslă, care, prin traducerea Bibliei si prin propovăduirea principiilor descoperite în ea, a adus o contribuţie deosebită la realizarea menirii de preot, care este luminarea oamenilor prin Evanghelie. Public aceste rânduri cu ocazia unei duble aniversări: 60 de ani de la tipărirea primei editii a Bibliei în traducerea lui Dumitru Cornilescu si 90 de ani de la nasterea lui, la 4 aprilie 1891.
ALEXANDRU MĂIANU Fargo, 4 aprilie 1981
Niciodatã o fiintã umanã nu a strigat cãtre Dumnezeu fãrã sã primeascã rãspuns.
D. Cornilescu

Partea întâi  Cea mai mare descoperire

Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos, Tatãl slavei, sã vãdea un duh de înþelepciune si de descoperire în cunoasterea Lui.   (Efeseni1:17)

Primii pasi

au fãcut din mântuirea aceasta tinta cercetãrilor si cãutãrii lor stãruitoare.
(1 Petru 1:10)

„Alaltăieri, la casa părintilor săi din comuna Slasoma, judetul Mehedinti, plasa Câmpul Blahnita, s-a născut Dimitrie, de sex bărbătesc, fiul lui Ion Cornilescu, de profesie învătător, si Eufimia I. Cornilescu, de profesie menajeră casnică…” Asa stă scris în Extractul după registrul de stare civilă, datat 4 aprilie 1891. Martori la declararea nasterii lui au fost doi tărani de 40 si 50 de ani, care nu stiau carte. Atunci nu exista încă o Biblie – Cornilescu, pe care au învătat mai târziu atâtia tărani să citească! Zece zile mai târziu, copilul a fost botezat în Biserica Ortodoxă din Turnu Severin, „Grecescu”, desi în comuna de nastere exista biserica „Sfintii împărati Constantin si Elena”, în care tatăl său fusese botezat cu 25 de ani mai devreme. Dacă tatăl său era învătător, iar mama casnică, asta nu înseamnă că familia nu avea de-a face cu religia ortodoxă decât prin primirea botezului de obste. Dimpotrivă! Bunicii lui din partea ambilor părinti au fost preoti ortodocsi în două comune de vază din partea Mehedintilor. Bunicul dinspre tată a fost preotul Constantin Cornelie, născut tot în comuna Slasoma, iar bunicul dinspre mamă a fost preotul Andrei Vasilescu, din comuna vecină Dobra. Sotiile lor, bunicile copilului Dimitrie, erau amândouă fiice de preoti, însusi Cornelie, numele care a devenit mai târziu Cornilescu, aminteste de mănăstire, probabil de Sfântul Munte, de Ierusalim. Religia ortodoxă era toată mândria familiilor de preoti din neamul cărora s-a ridicat cel care avea să zdruncine mai târziu multe din traditiile adânc înrădăcinate ale Bisericii Ortodoxe române. Si aceasta numai prin redescoperirea râurilor de apă vie care izvorăsc din Biblie. Era o traditie nestrămutată atunci, ca fiul unui preot să se facă preot, sau cel putin învătător: pentru a da sătenilor săi apa vietii, de la altar, sau măcar apa limpede a izvorului de limbă si traditie românească, de la catedră. Dacă tatăl său a fost mai putin atras de chemarea mosilor si strămosilor săi, Dimitrie nu numai că a urmat-o, dar mai mult, după cum vom vedea mai departe, el a readus în familie, în timpurile moderne, atractia pe care probabil unii dintre înaintasii lui au avut-o pentru ascetism, pentru călugărie, pentru preocupările exclusiv duhovnicesti. A făcut-o însă cu o putere nemaiîntâlnită până atunci nu numai în familie, dar în tot neamul românesc! Scoala primară a făcut-o sub îngrijirea tatălui său, în comuna Slasoma; însă după aceea nu a mers la liceul din Turnu Severin, ca tatăl său, ci a plecat la Bucuresti, unde a urmat Seminarul teologic ortodox. Pe elevul si apoi seminaristul Dimitrie îl caracteriza o mare sete de cunoastere. Lucrul acesta era evident nu numai pentru dascălii si colegii lui, ci si pentru oricare altul care intra în legătură cu el. De altă parte, nu concepea să facă ceva pe jumătate: era un om dintr-o bucată. Mai mult decât oricare dintre cei 400 colegi de seminar, era un pasionat cititor, răscolind toate cărtile sfinte care-i veneau la îndemână: mai întâi din mica bibliotecă a tatălui său, din biblioteca seminarului si din marile biblioteci bucurestene, iar apoi si din străinătate. Căuta cu înversunare ceva, despre care nimeni nu-i putea spune nimic: era mesajul Evangheliei pe care nu-l aflase încă. Viata si lucrarea lui nu pot fi întelese dacă la aceste însusiri ale lui nu o adăugăm pe a patra si cea mai importantă dintre ele: iubea pe Domnul Isus Hristos dintr-o pornire lăuntrică, personală! Din păcate nu întâlnea pe nimeni care, având o legătură personală cu Mântuitorul, să-l initieze în tainele părtăsiei cu El! După cum spunea el însusi în brosura citată mai sus „nu exista nici o persoană întoarsă la Dumnezeu în seminar, si nu stiam ce înseamnă să ai un Mântuitor personal. Dar Îl iubeam fără să-L cunosc.” Trebuie mentionat faptul că tânărul Dimitrie nu si-a ales să studieze seminarul numai ca să continue traditia mosilor si strămosilor săi. Mai mult decât orice simtea chemarea de a fi păstor de suflete si ar fi dorit s-o facă cu toată cucernicia si toate fortele spiritului său, cu vointa sa nestăvilită, încercând să, afle într-o parte si alta în ce va consta viitoarea lui slujbă, a constatat însă că „nu putea afla cum va fi”. Această afirmatie a lui pare cel putin de neînteles, dacă nu chiar stranie, tinând seama de faptul că trăise si studia între preoti. „Cum tinere Dimitrie, nu stii ce înseamnă să fii preot ortodox?” O, da! Asta stia el foarte bine, dar nu despre asta este vorba în mărturisirea lui! Pentru că el nu învăta seminarul ca să-si câstige pâinea cu usurintă, făcând slujbe religioase. Pe el îl preocupa mântuirea sufletului său si a sufletelor celor din neamul său. Si pentru că îl caracteriza un fel de a fi cu totul neprefăcut, directorul seminarului, o cunoscută fată bisericească a vremii, stia toate frământările prin care trecea tânărul seminarist, într-o zi, pentru a răspunde întrebărilor insistente cu care acesta îl asalta, directorul seminarului l-a chemat la el si i-a dat un catalog cu cărti religioase din alte tări, pe care el însusi nu le comandase, dar care, zicea el, „ vor răspunde, poate, la unele din întrebările tale”. Dimitrie a rămas uimit când a văzut că există asa de multe cărti crestine, din care, pe vremea aceea, la noi în tară nu exista aproape nici una. A început deci să comande personal unele din acele cărti din străinătate, si să le citească cu nesat. Pe când le citea, a constatat că toate vorbeau de o viată crestină deosebită, cu totul diferită de viata religioasă pe care o vedea în tara lui. Pe măsură ce trecea vremea se înflăcăra tot mai mult despre o astfel de viată si îsi zicea: „Asta are să fie slujba mea când mă voi face preot: să fac cunoscută poporului nostru această viată.” Întrebarea era însă: Cum? Om de actiune imediată, nu a asteptat să devină mai întâi preot. A început încă din seminar a traduce capitole din aceste cărti, iar uneori chiar cărti întregi si să le transmită spre publicare aproape la toate revistele religioase din tară. Se astepta să vadă viata despre care vorbeau aceste cărti dar, după cum el însusi mărturisea, „ viata nu venea „. Când a terminat seminarul, înainte de a împlini 20 de ani, era deja cunoscut în tară ca unul care se interesa îndeaproape de menirea slujbei de preot. Dar el nu numai că se interesa, ci o si exercita într-un mod necunoscut până atunci, desi era numai elev. Cursurile pe care le-a urmat apoi, ca unul dintre cei mai constiinciosi studenti ai Facultătii de teologie din Bucuresti, nu-l împiedicau să-si continue lucrarea începută ca elev, aducând tot mai mult la cunostinta poporului român si în primul rând a preotilor, ce înseamnă să fii cu adevărat crestin, asa cum întelegea el atunci. Cele materiale de care avea nevoie ca student depăseau resursele familiei. De aceea tânărul Dimitrie se întretinea singur. A fost mai întâi pedagog la seminar. Nevoile materiale ale unui tânăr asa de duhovnicesc erau însă limitate. Din economiile pe care le făcea a început să tipărească o parte din capitolele si chiar din cărtile traduse si să le distribuie pe contul său în tară. Dar cu toate acestea, viata pe care o astepta, nu venea! Îsi zicea mirat: „Ciudat lucru! Sunt aceleasi cărti, aceleasi gânduri; de ce nu vine această viată despre care vorbesc ele?” Dar studentul Dimitrie era prea matur în gândire si avea o dorintă după adevăr prea puternică, pentru ca să abandoneze, în căutările lui după adevăr a descoperit o miscare religioasă care se asemăna oarecum cu dorintele lui si s-a simţit atras de ea imediat. Este vorba de o lucrare pe care un alt teolog, de mare renume mai târziu, o initiase ca si Cornilescu, numai din dorinta profundă de a ajunge el însusi la adevăr, pentru a sti apoi cum să-l predice enoriasilor săi. Miscarea fusese începută de preotul Tudor Popescu de la Biserica Cuibul cu Barză, din Bucuresti, la scurt timp după ce ocupase acest post, în 1912. Datorită numelui bun de care se bucura, a predicilor de înaltă tinută si a darului de vorbitor, Tudor Popescu a atras repede în jurul său, la această biserică, nu numai mult popor, dar si personalităti de vază ale vremii preocupate de probleme religioase atât pentru ei personal, cât si pentru tara lor. Desi nu stia încă nimic despre planul de mântuire al lui Dumnezeu, preotul Tudor Popescu era foarte iubit si apreciat de enoriasii săi. Cel mai activ intelectual dintre cei atrasi de lucrarea de la Biserica Cuibul cu Barză a fost tânărul Dimitrie Cornilescu. Între cei doi s-a stabilit o legătură desigur rânduită de Dumnezeu, desi erau firi foarte deosebite. De aceea, la început nu s-au simpatizat reciproc. Totusi, Tudor Popescu l-a numit pe tânărul Dimitrie Cornilescu diacon la biserica sa. Târziu, la bătrânete, Tudor Popescu spunea: „Eu tineam la personalitatea mea, tineam să nu mă iau după altul”. Destul de repede, tânărul diacon i-a devenit prietenul cel mai apropiat, iar nu numai colaborator, în amintirile sale de mai târziu, Tudor Popescu spunea despre el: „Dumitru Cornilescu era foarte vioi si producea înviorare în ceilalti. El se ocupa cu tipăritul. Traducea, tipărea, si plasa cărtile si tratatele la noi în biserică, îmi plăcea ca lumea care vine la biserică să plece cu ceva în mână, cu ceva scris… ” Dumitru Cornilescu a fost 4 ani diacon la Biserica Cuibul cu Barză, în această perioadă era, fără nici o îndoială, cel mai activ teolog pe care l-a avut România, fiind neobosit la orice activitate bisericească. Citea enorm, traducea cu o repeziciune uimitoare tot ceea ce-l interesa si voia să facă cunoscut si altora, în acest fel s-a făcut cunoscut publicului român ca cel mai fecund traducător si scriitor de literatură crestină al vremii. Prin acest vas ales al lui Dumnezeu, credinciosii din România au cunoscut pe unii din scriitorii crestini renumiti: Frank Thomas, F. Bettex, R.A. Torrey, S.D. Gordon, J.H.M. Conkey, G. Miiller, C.H. Machintosh si altii. Cărtile lor l-au pregătit pe neobositul cercetător în cele sfinte, să descopere importanta Cărtii Cărtilor – BIBLIA, fără însă ca prin citirea lor să înteleagă mare lucru despre mântuirea prin jertfa de pe Golgota. Traditia ortodoxă era nefolositoare în acest scop, ba chiar mai mult, îl împiedica să înteleagă ceva din cărtile citite în această privintă, si nu avea încă temeiul puternic, pe care numai Biblia însăsi îl putea constitui. Mai târziu, când prin lucrarea celor doi preoti, Dumnezeu si-a adăugat la poporul Său de pe pământ martori si în tara lor, aceste traduceri au constituit timp de peste o jumătate de veac, cărtile de căpătâi ale generatiilor de credinciosi care s-au ridicat în România, până în zilele noastre. Reproduse din nou în ultimii 10 ani, ele reprezintă si astăzi literatura crestină de căpetenie pentru credinciosii români care nu cunosc limbi străine. Dumitru Cornilescu era plin de o râvnă nestăvilită pentru datinile ortodoxe strămosesti, pe care el însusi le păzea cu sfintenie. Dar în acelasi timp, cu aceeasi credinciosie, ducea o activitate neobosită de moralizare a poporului, în afara canoanelor bisericii, în acest sens considera că scrisul, cartea, au un rol foarte important. De aceea, a contribuit la înfiintarea unui cerc, condus de un comitet de preoti, denumit „Ia si citeste”, care avea drept scop sustinerea credintei strămosesti si moralizarea poporului cu ajutorul tipăriturilor precum si prin conferinte religioase. Cele mai multe dintre ele au fost traduse, scrise si tinute de Dumitru Cornilescu. în acest fel, timp de peste 4 ani (1912-1916), el a lucrat intens la traduceri, publicarea de cărti religioase si vorbea în public de mai multe ori pe săptămână. Vorbea în cadrul cercului amintit, la Biserica Cuibul cu Barză, si oriunde era chemat să prezinte celor invitati probleme religioase. Dar nu stia încă ce înseamnă mântuirea, nu cunostea încă pe Domnul Isus ca Mântuitor personal. El nu stia încă ce înseamnă întoarcerea la Dumnezeu!

O descoperire crucială
Oricui va bea din apa pe carei-o voi da Eu, în veac nu-i va fi sete; ba încã apa pe care i-o voi da Eu, se va preface în el într-un izvor de apã care va tâsni în viata vesnicã. (Ioan4:14)

La starea generală de neliniste si nesigurantă care a cuprins poporul român la începutul veacului nostru din motive politice, nationale si culturale, poate că cel mai mult a contribuit nemultumirea poporului si a tinerei intelectualităti cu privire la cele religioase. Ortodoxismul nemultumea profund poporul, pe intelectuali si pe însisi preotii constienti de importanta sarcinii lor înaintea lui Dumnezeu si a sufletelor oamenilor. Presa vremii exprima foarte clar această nemultumire. Dumitru Cornilescu făcea tot ce era posibil pentru a da răspunsul cerut multimii întrebărilor care se puneau, pentru a face rânduială în confuzia generală. Din nenorocire, se lupta cu morile de vânt. Si ceea ce este mai important este că nu descoperise încă „sabia Duhului care este Cuvântul lui Dumnezeu”. Amintindu-si, câtiva ani mai târziu, despre acea vreme, el scria într-o revistă: fusesem 4 ani diacon sub Tudor Popescu la aceeasi biserică si nu rareori vorbeam despre starea de lucruri din lumea noastră crestină si ne exprimam părerea de rău că nu se vede nici o înviorare nicăieri”. De ce? Ei nu puteau să înteleagă atunci ceea ce au descoperit numai după aceea, ceea ce astăzi nu mai este nici un secret pentru noi: lipsea izvorul, lipsea Cuvântul lui Dumnezeu dătător de viată! El nu era cunoscut, nu era pretuit, nici de cele mai cunoscute fete bisericesti ale vremii. Seminarul si facultatea de teologie dădeau tării specialisti în istoria ortodoxiei, cunoasterea unui noian de traditii si forme goale, care nu numai că nu duceau pe cei ce le învăţau la Dumnezeu, dar mai mult, îi împiedicau să fie cu adevărat păstori sufletesti, care să conducă sufletele la Dumnezeu. Orbirea lor era nu numai totală, dar era si poleită cu cunostinte si practici care îi împiedicau să ajungă la Dumnezeu, ducând astfel în rătăcire, odată cu ei, si poporul, care îi considera păstorii lui spirituali. Desi diplomat în teologie cu succes răsunător, Cornilescu îsi dădea seama că ceva de bază îi lipseste, dar nu stia încă ce. Puterea despre care citea în cărtile pe care le traducea fără încetare nu-si făcea aparitia nici în viata lui si nici a celor care lucrau cu el în acelasi scop. A început să se gândească mai temeinic asupra acestor lucruri, citind cărtile respective cu multă atentie, în acest fel a făcut o mare descoperire. A observat că toate cărtile citite vorbesc despre o singură carte – Biblia! În ele se spunea că fiecare om trebuie să aibă Biblia, s-o citească zilnic si s-o trăiască. Ca si alte idei din această brosură, si aceasta poate fi stranie pentru tinerii de astăzi din tară, dar mai ales pentru cei care trăiesc în tările crestine. Cum era posibil ca poporul să nu poată citi Biblia? Dar mai ales cum era posibil ca un student în teologie să n-o fi citit încă? Ce mare descoperire este faptul că Biblia trebuie să fie în casa fiecărui om si să fie citită zilnic, să fie îndreptarul de viată al fiecărui om, cu atât mai mult al unui teolog! Pentru ca cititorii să înteleagă importanta lucrării făcută de Dumitru Cornilescu, si cât de mare este într-adevăr descoperirea pe care a făcut-o, este nevoie să cunoastem câteva fapte din istorie. Există date istorice care atestă existenta unor forme organizate de manifestare religioasă ortodoxă la românii de la nord de Dunăre, încă din sec. XIII. Până la unirea Principatelor, Biserica Ortodoxă Română a fost o parte a Bisericii Ortodoxe Ruse, slujbele religioase făcându-se în limba slavonă. De abia în anul 1885, patriarhul Constantinopolului a publicat recunoasterea independentei Bisericii Ortodoxe Române. Dar si după introducerea limbii române ca limbă oficială a slujbelor religioase, datorită faptului că aceste slujbe sunt cântate într-o limbă guturală, practic complet neînteleasă, enoriasul ortodox nu întelege nimic din mesajul pe care aceste slujbe îl aduc. De fapt, si dacă ar întelege, ar constata că întreaga slujbă este dedicată proslăvirii unei multimi de sfinti si datini ortodoxe adăugate an de an la Cuvântul lui Dumnezeu, care a ajuns să cuprindă, în cadrul unei slujbe de câteva ore, numai câteva minute. Mai mult, transmiterea acestui text biblic, de asemenea într-o formă cântată, si într-o limbă românească veche, din care cei tineri nici nu înteleg multe cuvinte, face ca enoriasul să participe numai fizic la slujbe. El intră de cele mai multe ori în biserică pentru câteva minute, aprinde o lumânare, si iese la treburile lui zilnice, socotind că astfel si-a făcut datoria; pentru că si dacă ar zăbovi mai mult tot nu ar întelege nimic. Dar ceea ce este cel mai important, este faptul că despre mântuirea păcătosului, despre scopul venirii Domnului Isus pe pământ, despre mostenirea vietii vesnice, nimeni nu stie nimic, ca si cei mai multi preoti ortodocsi. Nu este curios deci că un seminarist si apoi student eminent la facultatea de teologie ortodoxă era nevoit la începutul acestui veac să-si procure câteva cărti si brosuri crestinesti din Occident, ca să descopere importanta Bibliei, Nimeni nu putea să-l ajute atunci în România. Si din păcate, situatia a rămas aceeasi până astăzi, atât în ceea ce priveste marele public, cât si preotii ortodocsi. Cine vrea să afle însă astăzi adevărul poate s-o facă, deoarece are la dispoziţie Biblia, în traducerea lui Cornilescu, si brosurile pe care acesta, si apoi altii după el, le-au tradus si scris, în intervalul dintre cele două războaie mondiale. De asemenea, Vestea cea Bună a mântuirii prin har, prin jertfa de pe Golgota a Domnului Isus, este făcută cunoscută publicului român în cadrul serviciilor crestine ale celor 4 culte neoprotestante autorizate în prezent în România, si anume: Cultul Baptist, Cultul Adventist, Cultul Penticostal si Cultul Crestin după Evanghelie (în 1981, la data publicării primei editii. N. Ed) Dar să revenim la viata lui Dumitru Cornilescu. Văzând cât pret se punea în acele cărti pe citirea Bibliei, tânărul Dumitru si-a zis: „Iată un lucru pe care nici eu nu-l fac. Asta trebuie să fie pricina pentru care viata nouă zăboveste să vină”. Si a început să citească Biblia în fiecare zi. O citea nu cu usurătate, ci ca unul care caută în ea pe Dumnezeu si secretul unei vieti noi. Dar chiar de la început, Biblia nu i-a plăcut. Si este explicabil de ce! Avea în fata lui o traducere asa de proastă încât nu o putea întelege. Se mira cum poate cineva să laude Biblia asa de mult, când el nu găsea nimic de laudă în ea. Ajunsi la acest punct este necesară o privire înapoi, în istorie. Ea este utilă chiar si pentru cei care cunosc personal istoria traducerii Bibliei de către Dumitru Cornilescu si a influentei bune aduse de ea în România, la începutul acestui veac.

 Scurtă retrospectivă istorică
Domnul zice: «Când se apropie de Mine poporul acesta, Mã cinsteste cu gura si cu buzele dar inima lui este departe de Mine si frica pe care o are de Mine nu este decât o învãtãturã de datinã omeneascã».  (Isaia 29:13)

În România, acum 100 de ani, Biblia tipărită era ceva cunoscut numai de cele mai înalte personalităti bisericesti ortodoxe. Societatea pentru Răspândirea Bibliei în Anglia si Străinătate, care a tipărit mai târziu Biblia în traducerea lui Cornilescu, în 1855 a publicat 5 000 Noi Testamente în limba română veche si cu caractere chirilice (slavone), necunoscute de public. Primul Nou Testament, de asemenea în limba română veche, dar cu caractere latine, a fost tipărit de aceeasi societate în anul 1859. Datorită faptului că în bisericile ortodoxe întreaga slujbă se făcea în limba slavonă, autoritătile eclesiastice, atotputernice pe atunci în cele spirituale, nu vedeau cu ochi buni asemenea initiative. Pentru evitarea împotrivirii lor, traducătorii foloseau un limbaj foarte vechi, încărcat, adaptat cântecului, iar nu cititului. De aceea aceste Noi Testamente nu erau practic de vreun folos celor care ar fi căutat în ele adevărul cu privire la mântuire. Si dacă asa stăteau lucrurile în 1912-1914 cu limba folosită de traducătorii Bibliei pentru o somitate de talia lui Dumitru Cornilescu, este usor de închipuit că pentru marele public, astfel de traduceri ale Bibliei erau cu atât mai nefolositoare. Acest lucru apărea evident de asemenea prin numărul extrem de mic de Biblii în aceste traduceri vechi, care se cereau pe piată: cel mult 500 – 1000 pe an. Este evident că nimeni din publicul laic nu cumpăra astfel de traduceri, nefiindu-i folositoare. Pentru a întelege dificultătile de a traduce Biblia într-o limbă înteleasă de popor, înainte de începutul acestui secol, este suficient de spus că pe atunci, somitătile în materie se războiau încă între ele pentru definirea limbii române moderne, cât mai apropiată de cea vorbită de popor. Lupta principală se ducea, ( cel putin în ceea ce priveste Biblia, între fetele bisericesti care sustineau în continuare o puternică influentă slavonă si curentul latinist, venit mai ales din Ardeal. Datorită acestor greutăti, prima traducere a Bibliei într-o limbă mai mult sau mai putin românească si publicată cu litere latine, cum se învăta în scoli, a apărut abia în anul 1871, sub numele de Santa Scriptura. La traducerea ei au colaborat peste 10 persoane, de cele mai diferite formatii, ceea ce se reflecta în limba pe care ei o foloseau. Cu toate acestea, primul pas s-a făcut, dacă nu pentru marele public, cel putin pentru preoti si specialisti. O altă editie, revizuită de Gîrboviceanu, a apărut abia în 1911. Ea era cumpărată de asemenea numai de  specialisti, într-un an vânzându-se numai 1000 de bucăti, la o populaţie de 6 milioane. Ca să putem aprecia cât de departe era traducerea acestei Biblii de limba românească cultă si cea vorbită de popor, este suficient să amintim aici critica ce i s-a adus chiar la Londra, de unul dintre redactorii sefi ai unei reviste de specialitate. El spunea: „Am încercat să învăt româneste; si asa cum am făcut si cu alte limbi, am început folosind Biblia în limba română, publicată de Societatea pentru Răspândirea Bibliei în Anglia si Străinătate. Mergând însă la Bucuresti, după un timp, am constatat că limba folosită în această Biblie nu are nimic de-a face cu limba reală, vorbită de popor. Mi-am dat seama că am pierdut un timp foarte pretios în vătând o limbă care nu există, si care în nici un caz nu poate fi folosită de aceia cărora societatea noastră vrea să li se adreseze.” Făcând cercetările necesare, împuternicitul societătii a constatat că publicistul respectiv avea dreptate. Filologi proeminenti, oameni de litere români si însusi primul ministru Dimitrie Sturza, i-au atras atentia asupra inutilitătii acestei traduceri. Iată de ce, citind o astfel de traducere, Dumitru Cornilescu nu întelegea de ce este Biblia asa de lăudată în cărtile pe care le citea, în timp ce din lectura ei el nu avea nici un folos. încercările de revizuire care se impuneau, începute de Scriban si Nicodim, au esuat. Dar undeva, în umbră, fără stirea oficialitătilor eclesiastice, si sustinute de persoane particulare bogate, două autorităti ale scrisului românesc de mai târziu traduceau separat Biblia în limba română a timpului. Ambii traducători voiau ca lucrarea lor să constituie Biblia sec. XX. Cine va reusi? Desigur, cel care va lucra mai mult sub călăuzirea lui Dumnezeu; cel care se va gândi mai putin la sine si la critica literară si bisericească, si mai mult la mântuirea sufletelor. În paginile care urmează se va prezenta rezultatul acestei competiti pasionante, efectele minunate ale succesului care a urmat nu numai pentru literatura religioasă, dar mai ales pentru slava lui Dumnezeu, pentru mântuirea sufletelor din poporul român.

Traducerea Bibliei
Lucrul acesta nu se va face nici prin putere, nici prin tãrie, ci prin Duhul Meu-zice Domnul.  (Zaharia 4:6)

Alternând între recomandarea insistentă din literatura cresină de a citi Biblia zilnic s imposibilitatea de a o face, datorită traducerii imposibil de întes, tânărul Dumitru care nu era dintre aceia care să lase la jumătate o lucrare începută, a avut ideea să citească Biblia în alte limbi. Imediat a avut o adevărată revelate. O revelate pentru sine, dar care s-a răsfrânt curând asupra tuturor celor din neamul nostru care aveau să facă aceeas descoperire ca si el ” Si-a zis el „dacă este vorba ca poporul nostru să capete viaţa creştină din Biblie, trebuie să aibă o traducere pe care s-o înţeleagă. Dacă eu nu înţeleg traducerea de faţă, cum vor putea s-o înţeleagă ei?” Şi aşa a început să traducă Evanghelia după Matei pentru sine însuşi, pe când era încă student la teologie. Nu putea în nici un caz să-şi pună problema să publice Biblia cu economiile lui, fiindcă l-ar fi costat prea mult. Dar a continuat să publice mici tratate, articole de revistă şi chiar broşuri. între timp a tipărit un calendar cu cugetări creştine pentru fiecare zi a anului. Cineva a trimis acest calendar unei prinţese din România, care se găsea în acel timp la Geneva. Este vorba de prinţesa Rallu Callimachi, soţia preşedintelui Camerei Conservatoare a României din acea vreme – Cantacuzino Paşcani. Ei i-a plăcut calendarul, care era o noutate pentru ţara noastră, pe atunci. A scris în legătură cu el autorului în ţară. Când s-a întors în România, prinţesa a rugat pe Dumitru Cornilescu să-i facă o vizită. Au discutat împreună despre lucrarea lui, şi între altele el i-a spus că are de gând să facă o nouă traducere a Bibliei. „Tocmai acesta este şi gândul meu”, i-a răspuns ea. Avea o sumă de bani moştenită de la mama sa, pe care o consacrase scopului de a răspândi Biblia în poporul său. Dar nu începuse să facă acest lucru, pentru că şi ea considera că traducerea existentă era complet nefolositoare în acest scop. De aceea, a fost foarte bucuroasă să afle că o persoană cu autoritatea pe care deja şi-o câştigase Dumitru Cornilescu, are de gând să ducă la îndeplinire gândul pe care şi ea îl avusese, independent de el. Aşa lucrează Dumnezeu! El îşi alege unsul prin care să-şi facă lucrarea, şi tot El scoate la lumină posibilităţile materiale, pentru ca lucrarea Sa să poată fi dusă la bun sfârşit. Şi înţelegerea celor doi, făcută înaintea lui Dumnezeu, a fost binecuvântată de El. în mai puţin de 5 ani a fost terminată una din cele mai minunate lucrări a lui Dumnezeu făcută până în prezent în ţara noastră: traducerea Bibliei într-o limbă modernă, limba vorbită de întreg poporul român, actuală astăzi ca şi acum 60 de ani. Apărea într-un timp nemaipomenit de scurt, şi la un nivel care depăşea de departe orice se făcuse vreodată înainte şi toate încercările care s-au mai făcut după aceea… Alte traduceri similare făcute în acelaşi timp, ca şi după aceea, vor trece practic neobservate. Cum se explică această minune? Traducerea lui Cornilescu a izvorât dintr-o necesitate spirituală adânc simţită, din interes viu faţă de soarta spirituală a lui personal şi a celor din jurul lui şi dintr-o conştiinţă profesională neegalată. în anul 1916, Dumitru Cornilescu şi-a trecut cu succes strălucit licenţa, la Facultatea de teologie din Bucureşti. Deoarece nu intenţiona să întrerupă activitatea literară şi religioasă pe care o începuse, ci dimpotrivă s-o continue şi s-o dezvolte, tânărul teolog a pus Bisericii Ortodoxe române o problemă grea. Conform normelor acestei biserici, licenţa îi dădea dreptul să ocupe un post de preot în capitală, ceea ce era cel mai de dorit pentru strălucitul teolog. Dar aceleaşi norme spuneau că nu poţi fi hirotonisit preot, dacă nu te căsătoreşti mai întâi. Dar cum s-ar fi putut împlini astfel marea chemare pe care neobositul traducător o avea de îndeplinit? El începuse să facă traducerea pentru sine şi ardea de nerăbdare să-şi continue activitatea, nestânjenit de o slujbă şi de greutăţi familiale. Cum ar mai fi făcut el, apucând aceste căi obişnuite, descoperirile spirituale care aveau să-l ducă la cunoaşterea personală a Domnului Isus ca Mântuitor? în toamna aceluiaşi an, soluţia a fost găsită. Tânărul teolog a fost hirotonisit în catedrala din Huşi, de Prea Sfinţia Sa Episcopul Nicodim, mai târziu mitropolit al Moldovei şi apoi patriarh al României. Pentru că nu urma să ia un post de preot, a fost hirotonisit pe seama Mănăstirii Dobrovăţ, aparţinând de Episcopia Huşilor, devenind astfel călugăr. Socotea că în acest fel va ajunge la o mai mare sfinţenie, pe care de atâta timp o căuta cu înfrigurare. Era un om cu totul deosebit! Deşi călugăr, cu toate că ştia ce înseamnă starea de totală lepădare de sine care însoţeşte totdeauna pe cei duhovniceşti, avea în acelaşi timp o ţinută ireproşabilă, foarte îngrijită. Studiul, departe de a-l înstrăina de realitate, l-a condus la înnoiri pe toate planurile, aşa cum numai spiritele mari sunt în stare s-o facă. în acelaşi timp era plin de o smerenie deosebită şi avea o totală lipsă de interes pentru starea sa materială. Ambele aceste însuşiri l-au însoţit toată viaţa, bucurându-se astfel de o nemărginită apreciere şi dragoste din partea tuturor, a susţinătorilor, a superiorilor săi, a enoriaşilor. în iulie 1916 începuse deja să traducă Biblia, imediat după trecerea licenţei, întrucât prinţesa Callimachi se obligase să îngrijească de micile lui nevoi materiale, a doua zi după hirotonisirea lui ca preot-călugăr, Dumitru Cornilescu şi-a declinat oficial obligaţiile faţă de Biserica Ortodoxă, pentru a-şi putea continua nestânjenit marea lui chemare – traducerea Bibliei. Pentru ca în această mare lucrare să nu fie împiedicat de nici o altă activitate, conştient de însemnătatea şi urgenţa traducerii, şi parcă presimţind efectele spirituale pe care această minunată operă avea să le aibă asupra sa însuşi şi asupra poporului român, Dumitru Cornilescu a părăsit aproape com–plet lumea pentru 5 ani. A plecat imediat la castelul prinţesei Rallu Callimachi de pe moşia Stănceşti, judeţul Botoşani, unde a lucrat cu o înfrigurare nemaiîntâlnită. În acest fel, cel ce avea să devină una dintre cele mai luminoase personalităţi creştine a României nu avea să încaseze niciodată nici măcar un salariu, nici de la Biserica Ortodoxă română, şi nici de la statul român, deşi a tradus în limba poporului român Cartea care ne aduce cea mai mare lumină: Lumina care vine de sus! Despre viaţa particulară a călugărului în aceşti 5 ani de activitate înfrigurată nu ştim aproape nimic. A lucrat fără întrerupere, într-o stare de înălţare spirituală şi adevărată euforie a muncii. Tot ceea ce urmaşii lui au putut să afle de la el despre acest timp se reduce la descrierea, de către el însuşi, a marilor descoperiri spirituale pe care Dumnezeu i le-a făcut în acest timp, în legătură cu planul de mântuire al omului prin jertfa de pe cruce a Domnului Isus Hristos. Numai soţiei sale i-a relatat mai târziu, foarte pe scurt, aspecte din timpul activităţii sale de traducător, iar unul dintre cei dintâi care s-au întors la Dumnezeu prin el, a redat în puţine cuvinte, impresia pe care i-a făcut-o, când l-a întâlnit prima dată, în timpul lucrului. Despre această perioadă, ca şi despre altele necunoscute sau puţin cunoscute din viaţa sa, soţia spunea: „Într-o smerenie extremă, vorbea foarte puţin despre sine. Şi chiar atunci când o făcea, de exemplu faţă de mine, nu repeta, niciodată ceea ce deja îmi spusese.” îmbrăcat călugăr, cu tichia pe cap, stătea adesea pe pardoseală, scriind pe un scaun mic, cu trei picioare. Avea întinse pe jos nenumărate ediţii ale Bibliei în greacă, ebraică şi aproape toate traducerile existente pe atunci in limbile moderne: engleză, franceză, germană. Pe lângă acestea, multe dicţionare şi fişe cu traducerea paralelă a celor mai de seamă termeni din Biblie. Traducea nu numai cu grija şi cu precizia unui traducător înnăscut, dar şi cu responsabilitatea pe care i-o impunea dorinţa de a înţelege el însuşi şi de a transmite şi altora mesajul dumnezeiesc pe care îl căuta în Biblie. Un interes imens pentru marea lucrare arăta deopotrivă bătrâna doamnă. Renunţând la comodită-ţile pe care i le oferea Elveţia, ea a rămas alături de protejatul său, apărându-l de privirile celor indiscreţi, îngrijindu-se de trebuinţele sale materiale personale şi de cele ale lucrării. Dar ceea ce este tot atât de important este faptul că i-a fost în acelaşi timp un adevărat colaborator de specialitate. Cunoscând limbile moderne mai importante, întocmea fişe de termeni creştineşti de bază, cuprinzând înţelesul lor din cele mai vestite dicţionare şi traduceri ale Bibliei în alte limbi. Era astfel de un real folos traducătorului. De multe ori succesul savantului sau artistului se datorează pasiunii pentru munca lui a unei soţii credincioase sau a unei mame iubitoare, în cazul de faţă era vorba de ceva mai mult: de o mamă a poporului român, dornică de iluminarea lui spirituală. Parcă grăbin-du-se să nu moară înainte de a vedea terminată această lucrare care o interesa aşa de mult, bătrâna prinţesă Callimachi n-a precupeţit nimic din ce avea: nici timpul, nici munca, nici averea moştenită de la mama sa, pentru a-l ajuta pe Dumitru Cornilescu să-şi poată face lucrarea la care fusese chemat de Dumnezeu.

 Tipărirea Bibliei
Eu sunt Alfa si Omega, începutul si Sfârsitul. Celui ce îi este sete, îi voi da sã bea fãrã platã din izvorul apei vietii.  (Apocalipsa21:6)

În timp ce lucrarea se făcea în umbră, la început numai cu posibilităţile unui student (1914-1916), iar apoi cu cele ale unei prinţese (1916 – 1920), cerinţa naţională pentru o nouă traducere a Bibliei într-o limbă română modernă, scrisă şi citită de toată lumea„ devenea tot mai acută. Societatea pentru Răspândirea Bibliei în Anglia şi Străinătate s-a adresat la începutul anului 1914 arhimandritului Scriban pentru traducerea Noului Testamment, iar acesta a recomandat pe mitropolitul Nicodim pentru traducerea Vechiului Testament. Cerinţa poporului şi intelectualităţii româneşti a fost întărită de Conferinţa baptistă română din Austro-Ungaria, care a avut loc în acest an. Doi ani mai târziu, Societatea Biblică Americană constata de asemenea nevoia unei traduceri a Bibliei pentru comunităţile de credincioşi români din America. Dar începerea primului război mondial a făcut ca Scriban să-şi întrerupă revizuirea traducerii existente a Noului Testament, lucrare care nu a mai fost sfârşită până în anul 1919. între timp însă, Societatea pentru Răspândirea Bibliei în Anglia şi Străinătate a înregistrat o ofertă neaşteptată. Dumitru Cornilescu terminase traducerea Psalmilor, a Noului Testament şi anunţa terminarea traducerii Vechiului Testament către sfârşitul anului 1920. Prinţesa şi traducătorul au oferit Societăţii noua lor traducere şi efectuarea corecturilor fără a pretinde nici un drept de autor. Era pentru prima dată când se întâmpla aşa ceva. Mai mult, ei spuneau că dacă societatea refuză, prinţesa va publica noua Biblie pe seama sa. Ea prefera însă tipărirea Bibliei lui Cornilescu de către Societate, în care caz se obliga să cumpere un mare număr de exemplare. Avea pe inimă nu numai promovarea noii lucrări, dar şi răspândirea ei pe gratis în masa poporului român. Reprezentantul Societăţii a avut ideea ca lucrarea să se publice cu colaborarea lui Nicodim pentru Vechiul Testament şi a lui Scriban pentru Noul Testament. Dar tânărul şi neobositul traducător a refuzat colaborarea aceasta. Desigur că atunci nimeni, în afară de autor, nu putea să înţeleagă un astfel de act de mândrie profesională, la un călugăr cunoscut pentru modestia sa. Numai el şi Dumnezeul lui, pe care îl descoperise făcând traducerea, ştiau care ar fi fost consecinţele dacă accepta, între timp se făcuse o minune: traducătorul se întorsese la Dumnezeu! Lumina nu mai putea să stea alături de întuneric! Biblia ţinută sub obrocul unei limbi neînţelese de popor şi a unei doctrine religioase abătute de la adevăr ar fi putut să fie prezentată şi acum publicului în termeni care să ascundă încă pentru multă vreme o descoperire care se făcuse şi fusese experimentată deja: întoarcerea la Dumnezeu! Acest lucru nu trebuia să se întâmple, şi nu s-a întâmplat! Prin grija lui Dumnezeu, în anul 1920 apare la Bucureşti Cartea Psalmilor sau Psaltirea împăratului David, tălmăcită de Dumitru Cornilescu (Stănceşti – Botoşani), în Editura Societatea Evanghelică Română, Tipografia Gutenberg. Din-tr-o greşeală tipografică, menţiunea că traducerea apare la comanda Societăţii pentru Răspândirea Bibliei în Anglia şi Străinătate a apărut numai pe spatele ultimei pagini. În anul 1921 a urmat tipărirea Noului Testament, şi în acelaşi an a Bibliei. O operă mare, într-o Românie mare, la sfârşitul celui mai pustiitor război pe care l-a cunoscut vreodată lumea şi România până atunci! în timp ce războiul pustia ţara noastră şi Europa întreagă, undeva, într-o chilie ca de mănăstire, se dădea o luptă spirituală. Nu era vorba de viitorul politic al ţării, ca în cazul războiului, ci cu mult mai mult: de destinul spiritual al întregului popor de limbă română de pretutindeni. Era lupta dintre Dumnezeu şi Satana, mai întâi pentru sufletul muncit de îndoieli al tânărului călugăr, şi apoi al tuturor celor iubiţi de el, de aceeaşi limbă cu el. Dumitru Cornilescu era hotărât însă să nu abandoneze lupta, oricât de aprigă ar fi fost ea. Era lupta cu sine, cu credinţele strămoşeşti, cu Diavolul şi uneltirile lui, prezente uneori chiar şi prin feţele bisericeşti. Dar era decis să nu înceteze lupta decât odată cu victoria deplină asupra îndoielilor sale, asupra nesiguranţei în care Se aflau el şi cei din jurul lui. Şi în această luptă a triumfat Dumnezeu!

Noi avem nevoie de toate bogãtiile dragostei si întelepciunii lui Dumnezeu, cãci numai o viatã din belsug exercitã atractie asupra altora.       D. Cornilescu

Partea a doua   Lumină în întuneric

El stie ce este în întuneric si la El locuieste lumina.  (Daniel 2:22)

Începe să se lumineze de ziuă!

Si Domnul va face sã rãsune glasul Lui mãret…”  (Isaia 30:30)

Ceea ce împingea cu deosebire pe Dumitru Cornilescu la traducerea Bibliei era conştiinţa întunericului spiritual în care se găsea el însuşi, apoi feţele religioase din ţară şi împreună cu ele, întregul popor. Pentru a înţelege importanţa lucrării începute de Dumitru Cornilescu şi pentru a explica marea binecuvântare pe care a adus-o poporului român de pretutindeni, trebuie amintit mai întâi spiritul în care s-a făcut această traducere. Nu era vorba nicidecum de o competiţie cu alte condeie de vază ale vremii, nici o încercare laică de a umple un gol adânc simţit în literatura de specialitate românească, şi cu atât mai puţin nu era o afacere. Nu s-a făcut în prealabil nici un contract cu nici o societate de tipărire a Bibliei, nu au avut loc obişnuitele târguieli între agentul societăţii şi o impunătoare faţă bisericească asupra costului în valută forte pentru fiecare coală sau capitol, pentru fiecare corectură a şpaltului, cum era cazul la toate traducerile anterioare şi la cele care au urmat. Nimic din toate acestea! După cum se ştie foarte bine, Dumitru Cornilescu a început traducerea exclusiv pentru lămurirea sa personală asupra principiilor de bază ale Evangheliei. Lucrarea lui s-a transformat însă într-o operă social-religioasă, ca urmare a responsabilităţii pe care acest mare iniţiat o simţea apăsând pe umerii săi, faţă de ignoranţa morală şi spirituală pe care o vedea la toţi cei din jurul lui. Nu este de mirare că roadele au fost cu totul excepţionale, atât imediat cât şi după aceea, până în zilele noastre! Şi fără îndoială, ele vor continua cât timp se va vorbi româneşte. Greutăţile au fost imense! Numai cine a tradus măcar un capitol de câteva pagini înţelege ce dificultăţi presupune această muncă, mai ales când este vorba de filosofie sau religie, unde sunt posibile mai multe greşeli de interpretare decât în orice alt domeniu. Ca să înţelegem cât de cât imensitatea sarcinii pe care Dumitru Cornilescu şi-a asumat-o de bună voie şi fără nici un folos material, trebuie menţionate câteva fapte. Mişcarea religioasă din România era dominată atunci exclusiv de Biserica Ortodoxă, în care spiritul tradiţional şi dependenţa de biserica răsăriteană, cel puţin în privinţa limbii, au dat naştere totdeauna şi mai ales în ultimii 70 de ani, unui ghem de contradicţii şi interese cu care nimeni nu cuteza să dea piept la scară naţională. Temeritatea iniţierii unei astfel de acţiuni şi consecinţele grave pe care le-ar fi putut avea asupra persoanei respective, nu puteau fi ignorate decât de un spirit ca cel al lui Dumitru Cornilescu. Consecinţele nu s-au lăsat aşteptate, schimbând în mod dramatic sensul vieţii unuia dintre cei mai capabili români, care şi-a petrecut, de aceea, tot restul vieţii în exil. Trebuie apoi să apreciem corect greutăţile de specialitate pentru efectuarea unei astfel de opere, în România din vremea aceea. Mai multe decenii, Societatea pentru Răspândirea Bibliei în Anglia şi Străinătate a căutat pe două continente un cadru de înaltă clasă, care să cunoască (în acelaşi timp şi în mod corespunzător realizării unei asemenea sarcini) limbile ebraică, greacă şi română. Dar nu l-a găsit. De aceea, împotriva concepţiei acestei Societăţi, de a traduce Biblia numai pe baza textului ebraic, a trebuit să se facă excepţie în cazul României. Avem astfel o traducere a Bibliei bazată pe textul grecesc al Bibliei Septuaginta. Traducerea Bibliei după acest text, confruntată în punctele cheie cu textul ebraic şi cu cele mai cunoscute traduceri din limbile moderne, reprezenta însă o sarcină pe care nu o putea duce la capăt decât un specialist de înaltă ţinută intelectuală şi spirituală. în sfârşit, în cazul traducătorului de faţă, mai mult decât toate aceste greutăţi, pe umerii săi apăsa responsabilitatea tălmăcirii Bibliei fără influenţe străine, fără idei preconcepute, în spiritul concepţiilor de bază pe care Mântuitorul însuşi le-a propovăduit în timpul vieţii Sale pe pământ. Dumitru Cornilescu şi-a dat seama de această responsabilitate. Grija faţă de soarta sufletului său şi a fiilor neamului său i-a dat posibilitatea să facă o lucrare de o ţinută nemaiatinsă până la el, înscriindu-se astfel în rândul celor mai de seamă conducători spirituali ai poporului român. Dar cine ar putea să prezinte mai bine ca el însuşi gândurile, sentimentele, umbrele de îndoială şi străfulgerările de lumină cerească ce l-au inspirat în această perioadă de 5 ani? Acestea sunt prezentate în mod magistral şi în acelaşi timp cu o simplitate caracteristică numai marilor personalităţi şi descoperitori, în broşura scrisă de el, intitulată: „Cum m-am întors la Dumnezeu şi cum am spus şi altora.” Desigur, cuvintele care urmează, extrase din această lucrare a lui, nu au nici pe departe semnificaţia corespunzătoare pentru credincioşii din zilele noastre, şi mai ales pentru ,cei din ţările creştine dezvoltate. Cele ce urmează sunt pentru ei lucruri de la sine înţelese, deoarece ei s-au născut şi au trăit într-o ţară, într-o lume unde Cuvântul lui Dumnezeu este cunoscut, preţuit, publicat şi răspândit fără nici o stavilă. Rândurile de mai jos trebuie luate însă în contextul istoric, politic, social şi religios al vremii, descris în numai câteva cuvinte în paginile precedente. Numai aşa le putem înţelege forţa lăuntrică, bogăţia de conţinut, măreţia spirituală pe care le cuprind. Pentru români însă, amintirea acestor idei simple ale creştinismului, aşa cum au fost ele descoperite de Cornilescu din Biblie numai prin călăuzirea Duhului Sfânt, este revelatoare. Pentru ei, paginile care urmează sunt încărcate cu toată afectivitatea pe care Dumnezeu a dat-o unui popor de la extrema estică a Europei, strivit între influenţe istorice şi politice potrivnice, pe de o parte, şi între prejudecăţi şi forme religioase moarte, statornicite de secole prin tradiţia omenească, pe de altă parte. Ele se adresau de asemenea unor oameni care nu cunoşteau nici chiar cele mai elementare lucruri ale Cuvântului lui Dumnezeu, în această lumină, înţelesul frazelor care vor urma, deşi arhicunoscut astăzi de credincioşii din toată lumea, poate căpăta şi în ochii lor, sensul unui simbol, sensul lor adevărat! Pentru că şi astăzi, ca şi în timpul lui Cornilescu, şi în timpul Mântuitorului, marile adevăruri ale Evangheliei sunt descoperite de Dumnezeu direct slujitorilor Lui celor mai devotaţi, celor mai spirituali, fără participarea unei idei preconcepute, ci exclusiv prin Duhul Său cel Sfânt. Pildă stau marile reforme protestante şi neoprotestante care au avut loc mai ales în ultimii 400 de ani în ţările de limbă germanică şi anglo-saxonă. Pe drept cuvânt, un ziar european numea pe Dumitru Cornilescu la aniversarea a 50 de ani de la traducerea Bibliei: un Luther român. Şi apoi cine ar putea vorbi mai bine despre întoarcerea la Dumnezeu, decât el însuşi? Să-l ascultăm.

Întoarcerea la Dumnezeu

Mã veti cãuta si Mã veti gãsi, dacã Mã veti cãuta cu toatã inima. Mã voi lãsa sã fiu gãsit de voi zice Domnul. (Ieremia 29:13-14)

„Pe când lucram la traducerea Noului Testament, a trebuit să caut fiecare cuvânt în greceşte, într-un dicţionar, ca să-i văd înţelesul. Şi pe când făceam lucrul acesta, am căpătat cu totul alte convingeri despre lucrurile cele mai obişnuite. De pildă, când am văzut că Biblia vorbeşte aşa de mult despre păcat, m-am gândit că păcatul trebuie să fie ceva grozav înaintea lui Dumnezeu, dacă El vorbeşte atât de mult despre păcat. Negreşit, totdeauna am crezut că păcatul este ceva foarte rău înaintea lui Dumnezeu, dar dacă m-ar fi întrebat cineva: „Ce este păcat?”, i-aş fi răspuns: „Dacă omori pe cineva, ai făcut un păcat.” „Cine este un păcătos?” „Ucigaşul este un păcătos şi locul lui este la închisoare. „Dar când am citit că „oricine se mânie pe fratele său va cădea sub pedeapsa jude-căţii” (Matei 5:22) am rămas uimit, fiindcă ştiam că oricine se mânie în fiecare zi. Dacă ai de-a face cu persoane supărăcioase, nu poţi altfel decât să te superi. şi dacă oricine se supără, nu se poate să fie aşa de grav. Nu puteam să pricep versetul acesta şi am trecut mai departe. Când am ajuns la versetul din epistola către Romani care spune că: „toţi au păcătuit…”, nu m-am putut împăca cu el, fiindcă ziceam: „eu cunosc foarte multe persoane caren-au omorât niciodată pe nimeni şi nu sunt la închisoare. Nu pot pricepe de ce spune Biblia că toţi au păcătuit. Dacă nu cunosc pe alţii, mă cunosc măcar pe mine însumi. Eu n-am omorât pe nimeni, n-am fost la închisoare, aşa că nu pot spune că sunt un păcătos.” N-am putut înţelege nici versetul acesta; l-am lăsat şi am trecut mai departe. Când am ajuns la celălalt verset: „Nu este nici un om neprihănit. Nu este nici un om care să facă binele…” m-am înfuriat puţin pe versetul acesta, „asta n-o potcrede”, mi-am zis eu. Fiindcă eu cunosc multe persoane care au făcut multe lucruri bune. şi dacă nu cunosc pe alţii, mă cunosc pe mine. Am făcut o mulţime de lucruri bune, împărţind cărţulii, dând ceva bani pentru Dumnezeu şi aşa mai departe. Şi acum ce fac? Fac o lucrare foarte frumoasă: traduc Biblia în limba poporului meu. Ce vreţi mai mult? Dar atunci de ce spune Biblia că ,nu este nici unul care să facă binele”, când eu văd că e măcar unul, acel unul… sunt eu însumi. N-am putut pricepe şi am mers mai departe. Când am venit la un alt verset din epistola către Romani, care spune că „plata păcatului este moartea „, am zâmbit şi am zis: „Este cu neputinţă să crezi asemenea lucruri, fiindcă toată lumea moare: fie buni, fie răi. Ce fel de plată este aceea, dacă fiecare o capătă? „Aşa că nici asta n-am înţeles-o şi am mers mai departe. Când am ajuns la versetul din Apocalipsa 20:14, care vorbeşte despre „a doua moarte”, adică de iazul de foc, mi-am zis: „Asta-i moartea ca plată a păcatului. Dar asta-i grozav! Aş vrea să ştiu cine este acolo în iazul de foc.” Şi când am văzut că în iazul de foc sunt ucigaşii (Apocalipsa 20:8), mi-am zis:, foarte bine, ucigaşii trebuie să fie acolo pentru că sunt mari păcătoşi.” Apoi am cercetat mai de aproape tot versetul, ca să văd cine mai este acolo. şi spre marea mea uimire am descoperit că acolo sunt şi mincinoşii. „Cum”, mi-am zis eu: e minciuna un păcat aşa de mare ca să fie pedepsită cu aceeaşi pedeapsă ca uciderea ? Doar fiecare spune minciuni în fiecare zi. şi nu numai una, ci mai multe şi de felurite soiuri: minciuni de afaceri, minciuni de nevoie, minciuni de linguşire, minciuni de politeţe. Şi dacă este aşa, mi-aduc aminte că şi eu am spus o mulţime de minciuni în viaţa mea. De pildă când eşti acasă şi vine cineva să te vadă şi nu vrei să te vadă, spui că nu eşti acasă. Asta înseamnă o minciună. Aşa căacumm-am încredinţat de-a binelea că eram un păcătos. Dar nu numai un păcătos, ci un păcătos osândit, care mergeam spre iazul de foc.” Atunci a început să-mi fie frică şi îmi ziceam mereu: „Nu vreau să mă duc acolo în ruptul capului.” Nu cunoşteam însă calea mântuirii. Nu ştiam ce să fac ca să nu merg în iazul de foc. Am cercetat mai departe. Când am ajuns la versetul acela din epistola către Romani care spune că „toţi sunt socotiţi neprihăniţi fără plată”, am zâmbit şi am zis: „ Ce ciudat! Cartea aceasta este plină de lucruri care se bat cap în cap. Până acum am văzut că toţi sunt păcătoşi, osândiţi să meargă în iazul de foc şi acum deodată, iată-ipe toţi «socotiţi neprihăniţi fără plată». Care este deosebirea?” Şi citind mai cu luare aminte versetul acesta am văzut că era o deosebire. Da, „socotiţi neprihăniţi fără plată”, dar prin credinţă în sângele lui Isus Hristos, pe care Dumnezeu L-a dat ca o jertfă de ispăşire pentru păcate.” mi-am zis eu, „adevărat? Pentru păcate a murit Hristos? învăţasem la şcoală că El a murit pentru păcatele întregii lumi (1 Ioan 2:2). Dar ce-mi foloseşte mie lucrul acesta, când eu sunt un păcătos şi păcatele mele nu sunt iertate? Da, dar dacă a murit pentru păcatele întregii lumi, mi-am zis eu, a murit şi pentru păcatele mele, fiindcă şi eu sunt unul din lume. Oricum ar fi, mi-am zis eu, văd din cartea aceasta că există o iertare a păcatelor, că Hristos a murit şi pentru mine, deci iertarea aceasta este şi pentru păcatele mele. Slavă Domnului! Dacă voi merge la judecată, voi zice lui Dumnezeu: «Doamne, nu cunosc decât Cartea aceasta. Tu ai zis că este Cuvântul Tău. Eu am cititîn ea că Hristos a murit pentru mine, am luat iertarea pentru mine şi dacă mă vei osândi, nu-i vina mea, fiindcă am crezut ce spune Cuvântul Tău.» Şi aşa am luat pentru mine iertarea păcatelor. Acesta a fost cel dintâi pas. Al doilea pas a fost când am descoperit căn-aveam un Mântuitor mort, ci un Mântuitor viu, cu care puteam intra în legătură. El a murit pentru păcatele noastre, dar a şi înviat ca să ne facă neprihăniţi… Şi acum este un Mântuitor viu. „Bun”, mi-am zis eu, „tocmai asta este ce-mi mai trebuia, îmi place să am o persoană vie căreia să-i pot vorbi. „Dar cea mai mare bucurie a mea a fost când am descoperit că El nu este numai un Prieten viu căruia îi pot vorbi, ci că în Mântuitorul cel viu am puterea să biruiesc păcatul, fiindcă El a înfrânt puterea Vrăjmaşului, prin înviereaLui. „Bine”, mi-am zis eu, „dacă lucrul acesta este adevărat, – şi văd că este adevărat – vreau să-l iau pentru mine însumi, fiindcă nu vreau să mai trăiesc în păcatul care a omorât pe Mântuitorul meu.” Eu îmi închipuiam că păcatul face parte din firea noastră, că nu putem altfel, că trebuie să păcătuim, aşa că înţelegeţi ce bucuros am fost când am descoperit că există o astfel de putere ca să biruieşti păcatul. Astfel L-am luat pe Domnul Isus ca Mântuitor viu al meu. Cel din urmă pas a fost când am descoperit că El este şi Domn. Domn înseamnă stăpân. El este stăpân, iar noi suntem robi. Noi nu mai suntem ai noştri, ci suntem ai Lui cu tot ce avem şi cu tot ce suntem. Când am văzut că Pavel era un rob al lui Isus Hristos, am zis: „Dacă Pavel a fost rob şi eu trebuie să fiu rob.” Şi aşa L-am luat ca Domn şi Stăpân al meu, care n-are decât să poruncească, iar eu să ascult. şi ce Domn şi Stăpân minunat este El, căci te poţi încrede deplin în El! Aşa m-am întors la Dumnezeu. Acum ştiam că eram născut din nou, un copil al lui Dumnezeu. Ştiam că de acum toate trebuiau să se înnoiască în viaţa cea nouă. Şi cel dintâi lucru pe care a trebuit să-l înnoiesc a fost traducerea Bibliei, la care lucram. Căci îmi ziceam: „ Traducerea de până acum este făcută de omul cel vechi. Eu sunt un om nou şi trebuie să am o altă traducere făcută de omul cel nou. ” Am început traducerea din nou, dar acum nu mai citeam Biblia cu întrebările de mai înainte, când ziceam: „Se poate? Să fie adevărat?” ci cu alte întrebări şi anume: ,Am eu ce spune cartea aceasta? Sunt eu ce spune ea ? Dacă nu, de ce nu sunt şi de ce nu am? Dacă da, slavă Domnului!”

O întărire şi un început

Sãmânta cãzutã în pãmânt bun este cel ce aude Cuvântul si-l întelege; el aduce roadã: un grãunte dã o sutã, altul saizeci, altul treizeci.  (Matei 13:23)

„Acum greutatea era că eram singura persoană care începusem o viaţă nouă în felul acesta. Citisem şi alte cărţi care întăreau cele de mai sus. Dar erau… cărţi. Aşa că am început să mă gândesc: «Viaţa mea este foarte frumoasă, dar cine ştie dacă nu este numai o închipuire a mea, fiindcă am căpătat-o numai prin citirea şi cercetarea Bibliei.» Dar acum fiecare verset mi se înfăţişa într-o lumină nouă. Şi versetul acesta din Filipeni 4 mi-a venit îndată în minte: „în orice lucru aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri.” „Doamne”, am zis eu, „nu pot să spun că sunt un necredincios. Cred orice lucru din Cuvântul Tău. Dar nu ştiu dacă sunt pe calea cea bună. însă, dacă îmi dai prilej să văd un alt suflet venind la Tine, în acelaşi fel, voi fi pe deplin încredinţat că sunt pe calea cea bună.” M-am rugat. După 3 luni, m-am pomenit într-o dimineaţă cu doi tineri de la şcoala militară din Bucureşti, care m-au întrebat cum pot să fie pregătiţi de moarte. „Fiindcă”, ziceau ei, „trebuie să plecăm în curând pe front şi cine ştie dacă nu vom muri. Şi trebuie să spunem adevărul, că nu suntem gata de moarte?” „da,” am zis eu, „bine că aţi venit acum, fiindcă dacă aţi fi venit acum 3 luni, n-aşfipututsă vă răspund la această întrebare. Hristos a murit pentru păcatele Dv. şi dacă credeţi lucrul acesta şi-l luaţi pentru Dv. şi vă daţi viaţa şi inima în mâna Lui, aveţi iertarea păcatelor acum; sunteţi mântuiţi. Iar dacă vă duceţi pe front şi muriţi, Mântuitorul vă aşteaptă să vă primească la El. Dar dacă vă veţi întoarce, veţi avea ceva de făcut pentru El şi anume: să spuneţi şi altora cum pot fi pregătiţi pentru moarte.” S-au bucurat de această veste. A uprimit-o îndată şi s-au întors la cazarmă spunând celorlalţi că sunt mântuiţi şi că păcatele le sunt iertate. Uniii-au luat în râs, alţii doreau să mai audă despre aşa ceva. Duminica următoare au mai venit cu alţii şi le-am spus adevărul şi lor. Unii dintre ei s-au hotărât pentru Domnul şi după câtă va vreme erau mai multe suflete hotărâte pentru Domnul şi petreceam fiecare duminică împreună, de la ceasurile două după masă până la nouă seara. Era cam lung, aşa că simţeam nevoia de o oarecare schimbare. Fiindcă toţi eram tineri, ne-ar fi plăcut să cântăm, dar nu ştiam ce să cântăm. Cântece din lume nu puteam cânta, iar cântări creştineşti nu ştiam niciuna. Dar, printre cărţile pe care le comandasem la început a veam şi o carte de cântări. M-am uitat prin ea şi am văzut că erau foarte frumoase într-ade-văr, dar păcat că erau în altă limbă, nu în româneşte. A cum însă mă obişnuisem samă duc la Mântuitorul cu toate greutăţile, şi I-am zis: „Mântuitorule, vezi în ce greutate mă aflu. Eu nu sunt un mare muzicant, dar Tu eşti şi muzicant şi poţi să-mi dai putere să traduc câteva cântări. „M-am rugat astfel mai multă vreme, apoi-am încercat şi după multă trudă am tradus o cântare şi apoi altele. în duminica următoare, când au venit băieţii la mine, le-am spus că toate trebuie să fie noi în viaţa cea nouă, chiar şi cântarea. Ca urmare, am început sale cânt cântarea pe care o tradusesem. Le-a plăcut foarte mult şi la strofa din urmă au început toţi să cânte. Am cântat un ceas, au învăţat-o pe dinafară şi s-au întors la cazarmă şi au cântat-o şi acolo. Mulţi din camarazii lor au început să le zică: ,^Asta-i frumos, ăştia se duc şi petrec duminica cu muzică. Trebuie să ne ducem şi noi la petrecere. „Au venit să petreacă şi mulţi din ei s-au hotărât pentru Domnul. Aşa a fost începutul. Câteva fapte izbitoare au făcut să se întindă mişcarea. Unul dintre ele a fost întoarcerea la Dumnezeu a unui ateu. Era un tânăr foarte citit, dar care nu credea în nimic. Prietenii noştri doreau la început să-l facă şi pe el să vină să audă Evanghelia, dar el nu voia. Unul din cei dintâi hotărâţi pentru Dumnezeu s-a îmbolnăvit. Doctorul i-a spus să mănânce miere, dar miere nu se găsea în oraş în timpul războiului. El şi-a adus aminte că la mine mâncase miere la ceai. A rugat pe prietenul lui necredincios să vină la mine şi să-i aducă puţină miere. Necredinciosul nu voia să vină. Căci zicea: „Omul acela îşi are părerile lui, eu le am pe ale mele, şi nu vreau samă cert cu el. „Dar prietenul lui i-a zis: „Dacă tu nu aduci vorba de religie, el nu începe.”„A dacă este aşa”, a zis el în cele din urmă, „am samă duc.” A venit. A mai luat un alt prieten cu el., fiindcă”, zicea el, „cine ştie, poate că ajungem la ceartă asupra părerilor noastre deosebite şi măcar să fim noi doi, iar el unul. „Cândau venit, am început să vorbim despre toate: cum este vremea, cum merge războiul etc., dar nici o vorbă despre credinţă. Prietenul lui, care nu ştia nimic despre hotărârea camaradului său, şi-a zis: „Suntem în casa unui preot. Vorbim despre toate celea, dar numai despre religie nu. Nu este frumos. Trebuie să vorbim puţin şi despre credinţă, chiar dacă nu credem.” Şi a început să spună că acum lumea nu mai crede în nimic. Fără îndoială, m-am folosit de prilejul acesta şi am început să vorbesc despre Evanghelie. Necredinciosuls-a supărat foc. A început să-mi spună o mulţime de lucruri neplăcute. Eu am aşteptat până s-a liniştit şi apoi am început să-i vorbesc despre Mântuitorul. El a ascultat foarte liniştit şi la urmă a spus doar atât: „De ce nu ni se spun astfel de lucruri la şcoală?” pentru că”, am zis eu, n-au trecut prin ele şi nu le au. „Lui îi plăcea să citească. I-am dat o carte şi l-am rugat să vină duminica viitoare şi să-mi spună dacă i-a plăcut. Duminica următoare când a venit, l-am întrebat despre carte. A spus căi-a plăcut foarte mult şi că tot ce a găsit în ea era foarte adevărat. „Dacă este adevărat”, i-am zis eu, „trebuie să iei o hotărâre”. „Am şi luat-o”, a răspuns el. „Cehotărâre?”, am întrebat eu curios. „M-am hotărât pentru Hristos”. Ce bucurie pe noi, mai ales că el avea o oarecare trecere printre tovarăşii lui, ca unul care era citit. El, prin pilda lui, a adus şi pe alţii. Aveam şi un foarte bun muzicant, care a pregătit un cor. într-o zi, el era la carceră şi citea o carte despre rugăciune. Un prieten al lui l-a văzut şi a început să râdă de el. La urmă a zis: „Dacă este adevărat că prin rugăciune se poate face atât de mult, roagă-te ca disearăla 6 să-mi dea drumul din carceră şi samă duc la Iaşi. Atunci am să mă întorc şi eu la Domnul.” Muzicantul şi-a zis: „De ce n-ar face Dumnezeu lucrul acesta ?Doar este spre sla va Lui. „Apoi a zis prietenului său: „Dorinţa ţi se va împlini.” S-a retras pentru câteva minute, s-a rugatîntr-un colţ şi a început să citească mai departe. Spre marea mirarea celorlalţi, pe la 6 seara a venit un soldat şi a zis: ,,/,… este slobod şi are ordin să plece îndată la Iaşi. Ce răsunet a avut această întâmplare în cazarmă! Fiecare a ştiut de ea. Duminica următoare şi mai mulţi au venit să audă vestea Evangheliei. Aşa a început mişcarea. Când s-a isprăvit războiul, doi din cei întorşi la Dumnezeu au trebuit să se ducă la Şcoala normală din Bucureşti să-şi sfârşească studiile, ca să se facă învăţători. Simţeau că trebuie să facă şi acolo ceva pentru Domnul, dar nu vedeau ce. Nu puteau nici să predice, nici să vorbească prea mult cu colegii lor despre Isus. Erau într-o mare încurcătură. Puteau însă să se roage. S-au hotărât să se ducă pe malul râului, în pădure, şi să se roage. Au spus Domnului cam aşa: „Doamne, Tu ştii că noi nu putem să predicăm şi nu putem vorbi prea mult colegilor despre Tine. Dar Tu cunoşti sufletele din şcoala aceasta şi nevoia lor de un Mântuitor. Te rugăm să faci pe cei ce sunt frământaţi de gândul mântuirii să vină la adunarea noastră. Noi nu vrem să vorbim nimănui şi nu chemăm pe nimeni. „Aşa au şi făcut. După 4 zile a venit la ei un coleg şi le-a zis: „Am băgat de seamă că în fiecare seară voi vă duceţi regulat în pădure. Puteţi să-mi spuneţi şi mie ce faceţi acolo?” Cei doi au rămas cam încurcaţi, dar au spus: „Ce facem noi, poate nu ţi-o plăcea. „„Ce anume?”, a întrebat el. „Ei, ne rugăm şi noi.” „Tocmai de asta aveam nevoie şi eu”, a zis el. „Cam bănuiam eu ceva. Vreţi să mă lăsaţi să vin şi eu cu voi?” „încape vorbă?”, a fost răspunsul celorlalţi, înţelegeţi ce bucurie a fost pe ei când au văzut că rugăciunea le fusese ascultată aşa de curând. Acesta a fost începutul. Apoi au venit şi alţii, aşa că după o vreme erau un număr bun, care se duceau regulat şi se rugau… Mulţi dintre ei s-au întors la Dumnezeu numai venind la această adunare de rugăciune. Fără îndoială, n-au mai putut rămâne ascunşi. Colegii lor au auzit. Se înţelege că nu prea le plăcea sase lase de păcat. Aşa că a început, ca de obicei, o mică prigonire. Câţiva colegi neîntorşi la Dumnezeu s-au hotărât într-o seară să se ducă după ei la adunarea de rugăciune şi să arunce cu pietre în ei. Creştinii noştri au auzit, dar s-au hotărât să se ducă fără teamă, ca de obicei. S-au dus şi au început să se roage. Apoi au, venit cei neîntorşi la Domnul, cu pietrele în mâini. Cel care se ruga i-a văzut venind şi a început să spună în rugăciunea lui: „Şi acum, Doamne, ai milă de cei care vin cu gânduri rele împotriva noastră şi atin-ge-le inima.” Deodată, cel care era în fruntea cetei a aruncat şapca şi pietrele jos şi a îngenunchiat şi el, mişcat de cuvintele rugăciunii pe care o auzise. Toţi ceilalţi au făcut la fel. Astfel i-a izbăvit Domnul şi au făcut împreună adunare de rugăciune în seara aceea. După două luni au isprăvit şcoala şi trebuiau să plece. S-au despărţit la gară, după o adunare de rugăciune de neuitat, pe care au avut-o pe marginea râului, pe o lună frumoasă, înainte de venirea trenului care avea să-i împrăştie în lungul şi în latul ţării.”

Cuibul cu barză                                                            

Rodul celui neprihãnit este un pom de viatã, si cel întelept câstigã suflete.  (Proverbe 11:30)

De multe ori în istorie, opere celebre, nemuritoare au fost realizate prin cooperarea a două spirite mari, a căror chemare pentru înnoiri revoluţionare a corespuns întocmai cerinţelor celor mai profunde ale momentului istoric, social, filosofic, religios. Aşa a fost cazul şi cu cei doi credincioşi aleşi ai Bisericii Ortodoxe române, în anii dinaintea începerii primului război mondial, în timp ce spiritele laice se îndreptau exclusiv spre rezolvarea marilor probleme politice, sociale şi economice cu care era confruntată ţara noastră, undeva, într-o chilie din îndepărtata Moldovă şi într-o biserică fără importanţă din Bucureşti, doi aleşi ai lui Dumnezeu, fără strălucire omenească deosebită, dar dedicaţi cu tot sufletul şi cu toată fiinţa lor ridicării spirituale a lor şi a poporului român, se luptau o altă luptă, o luptă spirituală poate de proporţii şi mai mari. Oricum, cu urmări veşnice. Preotul Tudor Popescu continua să predice Evanghelia la biserica „Cuibul cu Barză”, fără însă ca el însuşi să fie mântuit, încetul cu încetul el şi-a dat seama de inutilitatea marilor lui eforturi, prin aceea că nici unul din enoriaşi nu căpăta o viaţă nouă, aşa după cum el însuşi îşi dădea seama că nu este schimbat. Scrisorile pe care le primea de la prietenul său Dumitru Cornilescu, din Moldova, i se păreau bizare, în ele se vorbea despre lucruri care îi erau cu totul străine. Nu putea să accepte, ca şi prietenul său la început, că este un păcătos ca toţi ceilalţi oameni şi că are nevoie de mântuire, ca fiecare din ei. Pentru a putea înţelege adevărul, Dumnezeu trebuia să-l smerească, pe de o parte prin a constata inutilitatea eforturilor sale, iar în al doilea rând, în mod direct, în propria sa familie. Astfel, în faţa mormântului deschis al fratelui său preferat a început pentru prima dată să-şi dea seama în mod nemijlocit de nimicnicia omului şi să caute cu tot dinadinsul răspuns la întrebările care îl preocupau. Dar aceasta era încă prea puţin. Mândria lui nu putea fi înfrântă decât dacă avea să fie lovit mai puternic, mai direct, în mod fulgerător i-a murit soţia, la care ţinea foarte mult, lăsându-l singur cu trei copii mici. Aceasta s-a întâmplat în 1918. Zdrobit prin suferinţă, Tudor Popescu a început să se întrebe: „Sunt eu aşa cum vrea Dumnezeu să fi u? Nu cumva din această pricină nu pot să arăt nici un suflet pe care să-l fi adus la adevăr, la Dumnezeu?” Dar iată că în 1919, Dumitru Cornilescu a trebuit să vină la Bucureşti pentru a duce tratativele necesare în vederea tipăririi Psalmilor şi apoi a Noului Testament şi a Bibliei. Ziua ducea tratative cu editurile şi tipografiile, iar seara, uneori toată noaptea, discuta cu Tudor Popescu despre subiectele care îi preocupau. Discuţiile lor se învârteau tot în jurul „întoarcerii la Dumnezeu”, pentru că unul o experimentase şi ştia că aceasta constituie începutul pentru fiecare păcătos înaintea lui Dumnezeu şi cu atât mai mult pentru un lucrător în via Domnului. Fără să ajungă la vreun rezultat, Tudor Popescu a fost totuşi de acord ca Dumitru Cornilescu să vorbească în biserica lui despre „întoarcerea la Dumnezeu”, şi dacă şi în alţi oameni se va produce schimbarea de care vorbea Dumitru Cornilescu, „va vedea ce este de făcut”. După ce Dumitru Cornilescu a predicat de câteva ori, Tudor Popescu a încercat şi el să predice despre acelaşi subiect. Avertizat că acest lucru nu se poate face dacă nu eşti mai întâi tu însuţi întors la Dumnezeu, Tudor Popescu a răspuns: „Nu contează am să predic mai întâi altora.” într-o duminică, pe când zugrăvea cu mult talent în predica sa grozăvia păcatului, a sfârşit prin a-şi da seama de gravitatea propriilor sale păcate, şi s-a întors astfel la Dumnezeu prin propria sa predică. De atunci a început să predice prin Duhul lui Dumnezeu.

Marea confirmare

„ Cine rãmâne în Mine si în cine rãmân Eu, aduce multã roadã.  (Ioan 15:5)

Ca şi Dumitru Cornilescu, Tudor Popescu nu s-a mulţumit cu starea de linişte sufletească pe care o căpătase el însuşi. Dimpotrivă, el era preocupat ca şi prietenul său, de obţinerea unor confirmări publice din partea lui Dumnezeu, iar pe de altă parte era dornic să dea poporului vestea cea bună pe care nu o cunoscuse în activitatea anterioară. De aceea, Tudor l-aîntrebat într-o zi pe Dumitru Cornilescu: „Ce va să zică asta ? Sunt întors la Dumnezeu, predic Evanghelia şi nimeni nu se întoarce la Dumnezeu?” Dumitru Cornilescu, care experimentase mai înainte efectul discuţiilor de la om la om, i-a făcut lui Tudor Popescu următoarea propunere: „ Vezi că unii ascultători urmăresc cu mare băgare de seamă predica. Cheamă pe câţiva din ei la tine acasă, marţi seara, să vorbim cu ei despre sufletele lor. „Ideea a prins viaţă pe loc şi în marţea următoare 5 persoane discutau despre întoarcerea la Dumnezeu în biroul particular al lui Tudor Popescu. Trei erau încă nemântuiţi, dar dornici să afle adevărul. Primul suflet a fost câştigat din prima seară, în săptămânile următoare au venit din ce în ce mai mulţi, astfel că, în scurt timp, biroul preotului Popescu era plin. La predicile ţinute în biserică, el împărtăşea enoriaşilor nu litera moartă, ci experienţele personale ale unui suflet mântuit; iar în întâlnirile de marţi seara discuta cu fiecare în parte problemele lor spirituale. Rezultatul acestui mod de a lucra cu sufletele nu s-a lăsat mult aşteptat. Curând, numărul celor întorşi la Dumnezeu a devenit tot mai mare. După terminarea traducerii Bibliei, în 1920, Dumitru Cornilescu s-a stabilit definitiv la Bucureşti, pentru a se îngriji singur de editarea şi tipărirea valoroaselor manuscrise. De la o lucrare de o intensitate nemaiîntâlnită, dar oarecum statică – traducerea Bibliei, într-un sat din nordul ţării, Dumitru Cornilescu a revenit deodată la o activitate publică foarte intensă. Din nou mai multe predici pe săptămână, traduceri de cărţi creştineşti, tipărituri, traduceri de cântări creştineşti, îngrijirea tipăririi Bibliei şi a unor părţi din Biblie etc. Nici o personalitate religioasă din ţara noastră nu a dus o activitate atât de intensă, într-o perioadă aşa de scurtă, ca acest om ales al lui Dumnezeu. Imboldul era acum însă altul, înainte de 1916 căuta, şi chiar atunci când dădea altora lucruri de primă calitate, el însuşi nu era convins de ele. Acum, teologul de renume naţional se impunea tuturor cu o putere nemaiîntâlnită. Scopul principal al activităţii lui, ca şi al prietenului lui nedespărţit Tudor Popescu, era perfect precizat: câştigarea sufletelor pentru Dumnezeu. Restul era numai un mijloc sau ceva auxiliar. Predicile erau ţinute de obicei de Tudor Popescu, dar şi Dumitru Cornilescu predica adesea, mai ales înlocuindu-l pe Tudor Popescu atunci când era obosit. La discuţiile de marţi seara, care cu timpul s-au transformat în adevărate adunări de lămurire a sufletelor şi de câştigare a lor pentru Dumnezeu, Cornilescu avea un rol deosebit. Lucrarea făcută de Dumitru Cornilescu în timpul predicilor şi după predici şi mai ales în discuţiile cu sufletele de marţi seara, era aşa de puternică şi hotărâtă, încât toţi cei ce l-au auzit nu pot uita răscolirea pe care au produs-o în sufletele lor. Astfel, unul dintre primii credincioşi câştigaţi pentru Dumnezeu în acea vreme, scria acum câţiva ani lui Dumitru Cornilescu: „Miaduc aminte de seara aceea neuitată… Era într-o marţi seara, după duminica Floriilor din anul 1921, când v-am cunoscut prima dată, în cancelaria părintelui Popescu, unde mai erau câteva persoane. După ce părintele Popescu a citit ceva din Cuvântul lui Dumnezeu şi a dat o scurtă explicaţie, eu am cerut voie să spun ceva. Mi s-a dat voie şi am povestit pe scurt viaţa mea din copilărie până în ziua aceea, arătând că sunt un păcătos, care am crezut că Domnul Isus m-a spălat cu sângele Său. Dar am mărturisit că am mai rămas cu un mare cusur minţeam. Minciunii îi ziceam cusur, nu o socoteam păcat, fiindcă eram obligat de director să mint; deci, ziceam eu, directorul răspunde! Dumneavoastră aţi ascultat cu răbdare povestea vieţii mele până aici. Aici m-aţi oprit şi mi-aţipus întrebarea: — Directorul îţi spune să spui minciuni, dar Cuvântul lui Dumnezeu ce zice? — Cuvântul lui Dumnezeu mă învaţă să spun adevărul, am răspuns eu. — Fă aşa şi gata, aţi spus Dv. foarte hotărât. — Da, dar dacă spun adevărul mă dă afară din serviciu şi am greutăţi, am copii, am zis eu. — Ce vrei atunci, aţi zis Dv., să te dea directorul afară din serviciu, sau Domnul Isus afară din cer? Aceste cuvinte m-au lovit adânc în inimă, am plecat capul şi am tăcut. La despărţirea noastră mi-aţi arătat multă înţelegere, m-aţi mângâiat, dar eu eram încă îngrijorat. Domnul nostru a lucrat însă aşa de minunat că a doua zi s-a făcut mare zarvă cu minciuna pe care am spus-o încât a aflat şi directorul care m-a chemat la el. Am a vut astfel ocazia să-i mărturisesc credinţa în Domnul Isus. Acest fapt m-a smerit foarte mult. îngrijorarea mea s-a transformat în mare bucurie.” în legătură cu lucrarea minunată pe care Dumnezeu o făcea în acele vremuri cu sufletele, Dumitru Cornilescu scria: „Numărul celor ce veneau marţiseara creştea mereu şi mica odaie, care era biroul lui Tudor Popescu, devenise tot mai neîncăpătoare. Cu timpul, lucrul acesta făcându-se regulat, şi metoda s-a mai schimbat. După multe întâlniri cu simple discuţii, am început să citim din Evanghelia după Ioan, fiecare din noi câte un paragraf şi să-l explicăm, în legătură cu viaţa de toate zilele. Aşa a mers până la sfârşitul anului (1921). La început veneau numai bărbaţi, căci socoteam că discuţiile pe care le aveam cu bărbaţii nu sunt potrivite şi pentru femei, fiecare sex având greutăţile şi particularităţile lui. Dar parcă femeile nu aflau de la bărbaţii lor ce se făcea acolo? Şi de aici; dorinţa lor fierbinte era: când se vor face asemenea adunări şi pentru ele? Ele ziceau: părinte, dar pe noi când ne adunaţi? Nouă când o să ne vorbiţi?” Răspunsul cu care scăpam din încurcătură era: „La toamnă, la toamnă!”, căci dacă pentru bărbaţi nu aveam loc, ce avea să fie când am fi dat drumul şi la femei?” Prin experienţă, adunările lor laolaltă s-au perfecţionat necontenit. Dumitru Cornilescu, totdeauna plin de iniţiativă, a continuat să facă lucrarea începută la Dorohoi, să traducă cântece creştineşti, să compună altele şi să le adapteze la melodiile pe care le găsea în cărţile comandate din străinătate. Una câte una, mica ceată de credincioşi a început să cunoască pe de rost aceste cântări, pe care le intonau la biserică, acasă şi chiar la lucru. La scurt timp, Dumitru Cornilescu a tipărit prima cărticică cu 47 cântări creştineşti. „Toamna”, îşi spuse Dumitru Cornilescu, „Numai merge în biroul părintelui Popescu, căci este prea mic. Am cerut atunci autorizaţie la Ministerul Instrucţiunii şi ni s-a îngăduit să ţinem aceste adunări la şcoala „ Cuibul cu Barză”, o şcoală primară din apropiere… Femeile, exasperate de atâta amânare, au venit în-tr-o seară nepoftite, şi nu le-am putut da afară… La şcoală nu mai era ca acasă. Aici fiecare venea, se aşeza în bancă, iar noi soseam oficial, la ora fixă şi făceam aşa: cântam o cântare creştinească din cele noi, apoi TudorPopescu citea un psalm, citea paragraful din Evanghelia după Ioan care venea la rând şi îl explica o oră. Urma o pauză în care cântam multe cântări, apoi eu citeam paragraful următor şi-l explicam… Tema era mai totdeauna aceeaşi, dar pusă în cadrul paragrafului citit şi ţintea totdeauna la luarea unei hotărâri personale: Ce faci tu cu păcatele tale? îţi sunt ele iertate? Eşti un copil al lui Dumnezeu? Ai tu pace? Eşti tu mulţumit? Unde vei merge după ce mori?” Predicile lui Dumitru Cornilescu înfăţişau mai ales păcatul şi pedeapsa care aşteaptă pe păcătos. Tuna şi fulgera împotriva păcatului! Avea un dar de vorbire excepţional, putea să vorbească ore în şir despre un subiect, fără ca cineva să se plictisească. Curând, adunările de duminică dimineaţa şi seara de la biserică şi cele de marţi seara de la şcoală au devenit insuficiente. S-au început adunări de evanghelizare şi joia seara. Un credincios, întors de curând la Dumnezeu într-una din adunările de joi seara din acea vreme, scria lui Dumitru Cornilescu cu puţin timp înainte ca amândoi să treacă la Domnul: „De atunci, din februarie 1923, eu v-am socotit, atât pe Dv. cât şi pe fratele Tudor Popescu, părinţii mei spirituali în Domnul. V-am iubit şi vă voi iubi mereu, pentru că Dumnezeu S-a folosit deDv. amândoi ca sa ajung un copil al lui Dumnezeu… Mi-aduc aminte (pe atunci aveam numai 24 de ani) cum vă ascultam împreună cu soţia mea, joi seara la şcoala primară Cuibul cu Barză, stând pe pervazul ferestrei, pentru că în bănci nu mai erau locuri. Cum conduceaţi micul cor, acompaniat tot de Dv. la mica orgă portativă şi cum apoi, ca un vulcan în plină erupţie, împrăştiaţi în jurul Dv. nu lavă, ci apa vie a Cuvântului lui Dumnezeu, pentru sufletele noastre uscate de păcat, dar însetate după o viaţă nouă.” „Nu rareori”, spunea Dumitru Cornilescu, „la sfârşitul predicilor de la şcoală sau de la biserică te pomeneai cu câte un suflet care voia să-ţi vorbească între 4 ochi şi cu prilejul acesta se hotăra pentru Domnul Isus. Câţi nu se hotărau şi fără să mai spună! Trăind adevărurile Evangheliei, cei întorşi la Dumnezeu aveau să-mi spună lucruri minunate! Ce biruinţe împotriva ispitei şi a păcatului! Ce împlinire întocmai a celor spuse în Evanghelie! Toate acestea măreau depozitul meu de cunoştinţe şi nu puţine din ele îşi găseau locul în predici, ca ilustrare a unor adevăruri ale Evangheliei.” Setea după Cuvântul lui Dumnezeu creştea mereu. Au început să se ţină adunări şi prin case şi Dumnezeu binecuvânta pe oameni prin vestirea Evangheliei de către Dumitru Cornilescu. Traducerile şi experienţele pe care le făcea Dumitru Cornilescu depăşeau posibilităţile de publicaţie ale unor reviste ocazionale. De aceea, la 1 noiembrie 1921, el a început să scoată revista Adevărul creştin”. Concepţia clară şi scopul precis al iniţiatorului ei se văd lămurit din însuşi articolul introductiv al primului număr al revistei: „Revista noastră are o ţintă foarte lămurită: ea porneşte de la încredinţarea că ceea ce îi trebuie poporului nostru îndeosebi şi înainte de orice este lumina Evangheliei şi viaţa pe care o dă această lumină. Ea ştie că omul, din fire, nu are această viaţă, care este un dar al lui Dumnezeu şi se capătă prin credinţa într-un Mântuitor personal… în al doilea rând, ea se îndreaptă către copiii lui Dumnezeu care trăiesc în strânsă legătură cu Mântuitorul lor personal. Şi pe ei vrea să-i ducă pe căile sfinţeniei, arătându-le cum pot fi din ce în ce mai asemenea chipului Mântuitorului lor.” În iulie 1922, arhimandritul Scriban scria în Noua Revistă Bisericească: „O tipăritură mult mai nouă, dar foarte bună, este Adevărul creştin”, scoasă de două ori pe lună, în Bucureşti, de părintele ierodiacon Dumitru Cornilescu, cel mai harnic dintre teologii tineri pe ogorul scrisului creştinesc. Materialul publicat de sfinţia sa este foarte potrivit scopului, este numai creştinesc şi este la înălţimea publicaţiilor similare din apus.” într-adevăr, prin această revistă bilunară, Dumnezeu a dat multă binecuvântare poporului Său, întărindu-i credinţa şi făcând să crească ceata Lui. De mare folos pentru cei credincioşi au fost traducerile lui Cornilescu din C.H. Machintosh, G. Miiller, J.H.M. Conkey, S.D. Gordon, R.A. Torrey, F. Bettex, care au ajutat mult la punerea bazelor unei doctrine cât mai apropiate de adevăr.

Adevărul se răspândeşte

Luati seama sã pãstoriti Biserica Domnului, pe care a câstigat-o cu însusi sângele Sãu.  (Faptele Apostolilor 20:28)

Ceea ce Dumnezeu a pus mai întâi în inima şi sufletul lui Dumitru Cornilescu şi a puţinilor lui urmaşi din Moldova, în timpul războiului, şi a înmulţit apoi şi a statornicit prin colaborarea dintre el şi Tudor Popescu, încetase să mai fie o lucrare care să poată fi ţinută sub obroc. Pe nesimţite, ea s-a transformat într-o lucrare de răspândire a Evangheliei cum nu mai fusese înainte. Sufletele veneau la Mântuitorul în număr tot mai mare şi printre ele nu erau numai oameni de rând ci şi intelectuali, mai ales tineret cult, dornic de o viaţă nouă. Astfel, la Biserica Cuibul cu Barză au început să vină tot mai mulţi seminarişti, studenţi de la teologie şi alte facultăţi, ofiţeri, scriitori, politicieni, şi chiar feţe bisericeşti de prima mână. Unii dintre aceştia din urmă susţineau prin scris lucrarea rodnică pe care Dumnezeu o făcea la această biserică. Faima pe care o căpătase ca traducător al Bibliei, traducător al unor cărţi de mare circulaţie, autor creştin şi publicist în marile reviste ale vremii, precum şi ca vestit predicator, au făcut ca Dumitru Cornilescu să fie invitat să predice Evanghelia în cele mai înalte cercuri ale societăţii bucureştene, în casele unor oameni de stat, oameni politici şi figuri cunoscute vieţii sociale şi intelectuale a vremii. A vestit Evanghelia până şi îîn casa primului ministru din acea vreme şi în cercuri patronate de familia regală. Dumnezeu a îngăduit astfel ca vestea bună a Evangheliei să pătrundă în toate păturile sociale ale capitalei ţării, astfel ca Dumnezeu să aibă martorii Lui pretutindeni. A fost solicitat de asemenea să predice şi să dea lecţii la Societatea Acoperământul’Maicii Domnului; în seminarul monahal pentru călugăriţe. Ca pretutindeni unde lucra, scopul activităţii sale rămânea acelaşi: câştigarea sufletelor pentru Mântuitorul, întoarcerea lor la Dumnezeu. Aici erau multe fete de la ţară, cu un nivel foarte scăzut, aşa că la început nu a vrut să primească oferta, pentru a nu-şi pierde timpul degeaba. Ulterior a acceptat, în cele dintâi luni sarcina lui aici a fost foarte grea. După cum spunea singur: „…bietele fete nu aveau nici o idee despre Cuvântul lui Dumnezeu şi pe deasupra erau pline de credinţe deşarte. Am dat fiecăreia un Nou Testament şi le-am rugat să citească în fiecare zi. Apoi am început să citesc şi eu cu ele, căutând să le lămuresc un verset, o dată pe săptămână, prin întrebări şi răspunsuri. Se înţelege că în toate aceste lecţii căutam să le pun înainte calea mântuirii, cât se poate de lămurit. Timp de câteva luni, totul a părut în zadar. Dar la urmă a început să se vadă ceva rod şi multe din ele s-au hotărât pentru Domnul Isus. Clipele mele cele mai frumoase au fost la examenul de la sfârşitul anului. Nu-mi plăcea să fac un examen, dar regula şcolii îl cerea. Ele trebuiau să înveţe în fiecare săptămână versetul pe care li-l lămuream când făceam lecţia. Aşa că acum ştiau multe versete pe dinafară… Pentru examen le-am spus să în veţe fiecare câte un verset şi că am să văd ce au înţeles din el. în ziua examenului am rămas mirat când am văzut cât de mult ştiau aceste fete simple despre calea mântuirii. De exemplu, una din ele mi-a spus versetul 28 din Matei 11: „ Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă.” — Ce înseamnă asta?, am întrebat-o eu. — Ce înseamnă « Veniţi la Mine ?» — Ei, a răspuns ea, „înseamnă ce spune. Dv. staţi acolo şi eu aici. Dacă-mi spuneţi să vin la Dv., pornesc îndată şi vin la Dv. —Bine, dar cum poţi să vii la Isus în felul acesta? — La fel, Isus este aici, chiar dacă nu-L vedem cu ochii trupului. Aşa că n-avem nevoie să mergem cu picioarele ca să venim la El, fiindcă El este aici, Doar îi pot spune că vin la El acum. — Dar ce înseamnă să fi împovărat? \ — Vedeţi Dv., noi de multe ori lucrăm din greu aici. Şi câteodată avem de purtat lucruri cam grele. Am vrea atunci aşa demult să ne odihnim puţin. La fel şi cu păcatele. Noi suntem împovăraţi din pricina păcatului. Vina păcatului este foarte grea. Aşa că, venind la Isus cu păcatele noastre, El ni le iartă şi ne dă odihnă. — Dar dumneata ai venit la Isus ? — Da! — Când şi cum? — în cutare zi, când vorbeaţi despre versetul acesta, eu am făcut întocmai cum ne-aţi spus. Am văzut că eram vinovată din pricina păcatului. Şi am zis Domnului: „cum, Doamne, sunt împovărată. Vin la Tine şi Te rog să-mi ierţi păcatele. Şi mi le-a iertat. —De unde ştii? — Aşa a spus El. —A fost vreo schimbare în viaţa D-tale de atunci? — Da. Cam spuneam minciuni înainte. Acum nu mai mint. Mă mâniam. Acum nu mă mai supăr etc. — Cum poţi să faci aşa ceva ? — Cer putere de la El. Elmi-o dă. Eu o iau şi aşa biruiesc. — Adevărat?, am întrebat eu pe directoare care era de faţă la examen. — Da, da, a răspuns dânsa cu lacrimi în ochi. Eu am băgat de seamă că de la o vreme fetele mele sunt cu totul schimbate, dar n-am ştiut până azi că această schimbare s-a făcut prin lecţia de religie. Ce bucurie a fost când am văzut că vreo 20 de eleve dintr~o clasă de 30 erau hotărâte pentru Hristos! într-adevăr, „Evanghelia este vestită săracilor”, şi este „puterea lui Dumnezeu pentru oricine crede.” Dumitru Cornilescu nu a activat nici o zi ca preot ortodox, nu a încasat niciodată salariu de la Biserica Ortodoxă sau de la Statul Român pentru activitatea neasemuit de intensă şi rodnică pe care a dus-o. Spiritul de independenţă duhovnicească ce-l caracteriza s-a arătat din plin, şi în cele materiale folosind lucrurile materiale ca şi cum nu le-ar fi avut, exclusiv în slujba lui Dumnezeu. Şi Dumnezeu l-a binecuvântat în mod minunat!

Împotriviri

În ziua aceea s-a pornit o mare prigonire împotriva Bisericii…” (Faptele Apostolilor 8:1)

Când Dumnezeu binecuvintează lucrarea făcuta prin unşii Săi, totdeauna apare împotrivirea celui rău. Aşa s-a întâmplat şi în cazul lucrării începute de Dumitru Cornilescu şi Tudor Popescu. După cum s-a arătat mai înainte, cele mai cunoscute feţe bisericeşti şi teologi de frunte au privit la început cu simpatie şi chiar au făcut publicitate lucrării, prin scrierile lor. în ciuda aprecierilor care erau însuşite de toată lumea, a venit pe nesimţite vremea ca spiritul să se confrunte cu tipicul, credinţa vie cu formele închistate, viaţa cu tradiţia moartă. Lucrând pentru Dumnezeu, cei doi s-au izbit din ce în ce mai mult de dezacordul între ceea ce propovăduiau – o credinţă vie – şi formele tradiţionale ale ortodoxiei. Pe măsură ce timpul trecea, ei observau tot mai mult prăpastia dintre doctrina Scripturii, care li se contura din mers şi balastul tradiţiei ortodoxe, vădit netestamentală. Cea mai izbitoare problemă s-a ridicat cu privire la închinarea la sfinţi şi la Maica Domnului, în timp ce în predici cei doi vorbeau despre o mântuire numai prin Hristos, în slujbele religioase Tudor Popescu era nevoit să urmeze tipicul ortodox. Convingerile personale erau însă mai puternice decât tradiţiile de veacuri, despre care cei doi au ajuns la convingerea că nu se potrivesc cu Biblia. Şi au început să elimine pas cu pas ceea ce trecea peste încredinţarea lor. Aceasta a declanşat o reacţie din ce în ce mai îndârjită, cu atât mai mult cu cât preotul Tudor Popescu intenţiona să rămână în Biserica Ortodoxă, dar să lucreze conform convingerilor sale. În lupta care a început cu apărătorii tradiţiei, cei doi şi-au dat seama din ce în ce mai bine de inutilitatea acestor forme, ba mai mult, de faptul că ele constituie o piedică pentru aducerea sufletelor la Hristos. Lupta a devenit foarte îndârjită. De fapt, la această luptă Dumitru Cornilescu şi prietenul său au participat mai ales ca implicaţi în sufletele lor, pentru că nu duceau această luptă cu arme ascuţite, ci doar îşi expuneau deschis convingerile la care ajungeau pe măsură ce trecea timpul. Clerul însuşi s-a divizat atunci în două: o ceată care apăra sălbatic şi fără abatere datinile strămoşeşti şi altă ceată, care fără să accepte în totul ideile înnoitoare ale celor doi, atrăgeau totuşi atenţia asupra stării deplorabile în care se găsea biserica oficială. Astfel, despre starea gravă a acesteia, arhimandritul Scriban scria atunci în revista „Neamul românesc”: pretutindeni este lipsă de viaţă… O astfel de biserică (Biserica Ortodoxă) devine o anexă politică, iar de viaţă religioasă nu mai poate fi vorba. Ea duce o existenţă egală cu moartea… Aceasta a fost biserica bizantină, lăcaş decorativ, din care spiritul se stingea… Moştenirea aceasta au căpătat-o toate bisericile ortodoxe; toate au caracterele sterilităţii ca un viciu de naştere.” în aceeaşi vreme, scriitorul român Gala Galaction scria: „există oameni care nu dau pe la biserică decât în zile de sărbătoare, o dată pe an, care nu ştiu nici decalogul, nici simbolul credinţei, care nu se spovedesc şi nu se împărtăşesc niciodată, care nu cred nici în Tatăl, nici în Fiul, nici în Duhul Sfânt, aceşti oameni fac şi desfac totul în biserica românească…” Cele scrise şi publicate de Dumitru Cornilescu şi Tudor Popescu nu semănau deloc cu aceste anateme aruncate la adresa bisericii, din care înşişi autorii lor făceau parte. Poetul Dimitrie Nanu arăta atunci că, prin contrast cu aceştia, „ Tudor Popescu s-a mulţumit să împlânte în sufletele credincioşilor calea mântuirii indicată de Hristos, fără să se războiască nicidecum cu rătăcirile trecutului. Ştia că, primenin-du-le sufletele, cojile au să cadă de la sine.” Convinşi de adevărul cuprins în mişcarea de la „Cuibul cu Barză”, de curăţia spirituală a promotorilor ei, scriitorii citaţi, care nu îndrăzneau însă să părăsească biserica oficială, în ciuda stării deplorabile în care se găsea, prevedeau un exod al sufletelor dinspre biserica oficială către noua mişcare. Astfel, arhimandritul Scriban continuă: „Dacăstarea noastră bisericeasca nu se schimbă şi fabricile oficiale urmează mai departe să confecţioneze preoţi, dascăli şi episcopi, toată lumea iubitoare de Hristos se va duce după Tudor Popescu, după Cornilescu şi după alţi revoluţionari, care se pregătesc în umbră.” în revista „Crucea „, un preot modest din comuna Băleşti, judeţul Gorj, scria: „Sărmani apostoli Petru, Pavel şi toţi ceilalţi, voi care nu aţi avut fericirea să luaţi lecţii de ortodoxie de la noi cei de azi, voi care nu aţi ştiut că a fi apostoli ai Domnului înseamnă numai a oficia liturghii pompoase, împodobiţi cu stofe strălucitoare; dacă activitatea voastră s-ar desfăşura azi, noi, cerberii ortodoxismului, n-am putea să vă privim decât ca «alunecaţi pe povârnişul di feritelor secte» „. Lupta publică şi mai ales cea subterană au devenit tot mai acerbe. Obiectivul ei era ca preotul Tudor Popescu să fie eliminat din Biserica Ortodoxă. Totodată, Dumitru Cornilescu, deşi nu avea o poziţie oficială ca să poată fi judecat, constituia un spirit prea ascuţit în coasta feţelor bisericeşti care se erijau în apărătorii ortodoxiei. Iar spiritul lui ascuţit, convingerile lui puternice şi influenţa de care se bucura în toate cercurile religioase şi laice din ţară, făceau din el unul dintre obiectivele principale ale loviturilor lor.

Experimentarea personalã si intimã a harului lui Dumnezeu este singura temelie a vietii crestine.     D. Cornilescu

Partea a treia   În exil

Eu zic Domnuluimeu: «Tu esti Domnul meu, Tu esti singura mea fericire!»
(Psalmul 16:2)

Peregrinări

Ascultati Cuvântul Domnului, neamuri, si vestiti-l…”(Ieremia 31:10)

Divergenţele doctrinare foarte ascuţite declanşate între Dumitru Cornilescu şi apărătorii ortodoxiei ajunseseră la un nivel aşa de ridicat, încât unii chiar se temeau pentru viaţa lui. S-a ajuns astfel la ideea că ar fi bine ca el să plece pentru un timp din ţară, pentru a permite spiritelor să se liniştească. De aceea, în iulie 1923, în urma unei convorbiri avute cu Patriarhul Miron Cristea care preţuia pe Dumitru Cornilescu, acesta a fost sfătuit să plece din ţară pentru o perioadă mai lungă, în acelaşi an, Dumitru Cornilescu avusese un conflict cu generalul Rusescu, a cărui soră frecventa adunările creştine. Generalul Rusescu s-a considerat insultat de Cornilescu, deoarece îi spusese că este păcătos, că nu este credincios şi de aceea l-a provocat la duel. La 1 iulie 1923 Dumitru Cornilescu a plecat împreună cu Tudor Popescu în concediu, în Germania. Cu această ocazie, s-au oprit mai întâi la o casă de odihnă pentru credincioşi de la Blankenburg, a cărei adresă Dumitru Cornilescu o găsise când era student, pe revista cu care era învelită una din cărţile pe care directorul seminarului i le-a dat să le citească, în timpul călătoriilor făcute la Londra pentru tipărirea Bibliei, Dumitru Corni lescu mai fusese în acest loc, unde făcuse cunoştinţă cu un pastor credincios, Ernest Modersohn. în fiecare vară acesta ţinea un studiu biblic. El făcea parte din cultul protestant, dar nu s-a despărţit niciodată de această biserică, deşi participa activ la o mişcare neoprotestantă numită Geminschaft. Datorită situaţiei oarecum comune pe care o aveau, precum şi concepţiilor asemănătoare, între cei doi preoţi români şi pastorul Modersohn s-a realizat o prietenie strânsă. În unele publicaţii ale sale, pastorul Modersohn recunoştea că el însuşi a fost binecuvântat prin legătura cu aceşti doi credincioşi români. Modersohn a prezentat pe cei doi preoţi tinerilor pastori adunaţi la cursul de vară şi i-a invitat să vorbească. Dumitru Cornilescu a făcut-o cu mare reţinere, deoarece considera că nu ştie destul de bine limba germană. Dar toţi cei de faţă s-au arătat interesaţi de lucrarea celor doi români, în timp ce, foarte transpirat, Cornilescu se plimba apoi pe aleile parcului înconjurător, o domnişoară care participase la discuţie, s-a apropiat de el şi l-a încurajat, spunân-du-i ce mult bine au făcut sufletului ei cele auzite din partea lui. Modersohn însuşi a fost profund impresionat de cele spuse de Cornilescu, care reprezentau experienţe de viaţă. A colectat pentru el o mare sumă de bani şi i-a oferit-o. Se găsea în străinătate susţinut tot de subvenţiile prinţesei Callimachi. Cornilescu a vizitat mai multe case de odihnă pentru credincioşi, şi chiar a stat câtva timp într-o casă de odihnă de la Erholungheim, condusă de diaco-niţe. Aici a întâlnit pe directoarea sanatoriului şi şcolii de diacone din Lăndli, Elveţia. Ea l-a invitat zicându-i: „Vino să te odihneşti un timp în Elveţia şi să vorbeşti musafirilor sanatoriului nostru.” Dumitru Cornilescu a acceptat invitaţia pe timpul vacanţei, dar nu a rămas pentru totdeauna acolo, cum a fost rugat. Astfel, a început o perioadă lungă de peregrinări prin mai multe case de odihnă, case particulare şi hoteluri din diferite ţări europene, înainte să dea curs chemării care avea să-şi pună pecetea pe cea mai lungă perioadă din viaţa lui. în septembrie 1923 pleacă în Elveţia şi locuieşte la Iverdon, la nişte prieteni, între octombrie 1923 şi iulie 1924 este invitat de un avocat la Londra să predice Evanghelia în această ţară. Acest timp l-a folosit şi pentru a duce tratativele necesare cu Societatea pentru Răspândirea Bibliei în Anglia şi Străinătate, pentru ca aceasta să-şi asume sarcina tipăririi Bibliei traduse de el, spre a fi scutit de grija banilor necesari publicării ei. Cu această ocazie s-a întâlnit la Londra cu Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Miron Cristea, care ducea în acelaşi timp tratative pentru ca societatea respectivă să publice traducerea bisericească a Bibliei. După îndelungate discuţii, societatea a acceptat numai traducerea efectuată de Cornilescu. şi i-a solicitat pregătirea unei ediţii noi, lucru pe care l-a început imediat lucrând la ea mai întâi la Londra şi apoi în Elveţia. în august şi septembrie 1924 a studiat în Franţa, la Bologne, iar apoi la o staţiune din Savoie – Mornex, la o casă de odihnă pentru credincioşi, unde de asemenea a fost invitat să predice. A făcut acest lucru împreună cu preotul G. Criveanu, mai târziu episcop al Huşilor. S-a întors în Elveţia, locuind mai întâi la Lausanne şi apoi la St. Gallen, vestitele staţiuni de odihnă, în acest timp a lucrat la noua ediţie a Bibliei, a predicat unde era invitat şi a pregătit pentru publicare unele din predicile sale în limbile germană, engleză şi franceză, în mai-iunie 1925 îl regăsim în Franţa, probabil pentru a-şi îngriji sănătatea din ce în ce mai şubredă, în iulie-august ale aceluiaşi an, călătoreşte din nou în Anglia pentru întâlniri cu agenţii Societăţii Biblice Britanice, fiind totodată invitat să se odihnească în casa unui credincios bogat, la Illford. înainte de a se stabili definitiv în Elveţia, dând curs invitaţiei mai vechi primită în Germania cu 4 ani în urmă, stă la Cannes, în Franţa, unde lucrează, scrie, şi pregăteşte pentru publicare materialele acumulate până atunci.

Lăndly

Neamurile se frãmântã, împãrãtiile se clatinã, dar glasul Lui rãsunã…”  (Psalmul 46:6)

Era un bărbat bine făcut şi deşi avea talia potrivită, dădea impresia unui om de statură înaltă. Ascendentul pe care-l avea asupra altora era evident, chiar înainte de a începe să vorbească. După aceea, captiva irezistibil! Avea faţa ovală, fruntea lată şi părul castaniu. Impresiile contradictorii la prima vedere, de nespusă bunătate şi cea de o hotărâre nestrămutată, erau date de zâmbetul abia perceptibil care îi flutura per^ manent pe faţă şi de ochii căprui, profunzi, care priveau parcă dincolo de suprafaţa lucrurilor şi făpturii omeneşti. Abia depăşise 35 de ani şi părintele Cornilescu avea în spate o viaţă extrem de zbuciumată. Câteva cute adânci i se imprimaseră pe faţă. Erau un rezultat al luptelor permanente pe care le dusese şi al sănătăţii din ce în ce mai şubrede. Uneori, ele dădeau impresia că vijeliosul de altădată se apropia de sfârşitul călătoriei. într-adevăr, neobositul luptător pentru Hristos, omul totdeauna nemulţumit de ceea ce ştia şi însetat de a cunoaşte locuri noi, oameni noi, experienţe noi, pare ajuns la sfârşitul slujbei sale. O boală cruntă îl obligă să se gândească şi la soarta trupului său, nu doar la starea sa sufletească. Se îmbolnăvise grav de tuberculoză. Boala se localizase la cotul drept, oprind mâna neobosită să scrie, potolind dorinţa aprinsă de a cunoaşte lumea. Şi-a reamintit astfel de Casa pentru convalescenţi întreţinută de diaconiţe la Lăndli, Oberăgeri, cantonul Zug, la 1/2 distanţă de Zuerich. S-a întors aici să se odihnească. Putea însă să se odihnească un om făcut pentru activitate? Putea să rămână inactiv un lucrător cu o asemenea energie? Avea în urma sa 20 de ani de activitate, călătorise prin toată Europa, vorbea 5 limbi, scrisese multe cărţi şi articole de revistă. Dar mai ales cunoştea perfect Cartea Cărţilor, pe care o tradusese cuvânt cu cuvânt, confruntând-o cu religia ortodoxă şi cu toate traducerile importante ale vremii. La scurt timp după internarea în acest sanatoriu, conducătoarea diaconiţelor l-a invitat să predice celor internaţi. Aceştia au fost mişcaţi de profunzimea ideilor sale, de simplitatea expunerii, au fost atraşi de farmecul personal al experimentatului şi în acelaşi timp ireproşabilului predicator. L-au rugat apoi să vorbească o săptămână enoriaşilor şi fetelor care se instruiau pentru diaconat, în şcoala asociată casei pentru convalescenţă. Nu făcuse niciodată slujbe -religioase. Nu predicase niciodată vreo confesiune. Predicase, scrisese şi luptase 20 de ani pentru răspândirea adevărului curat al lui Dumnezeu, în propria sa ţară şi în multe ţări europene. Ceea ce propovăduia el era deopotrivă bun pentru ortodocşi, catolici, protestanţi, neoprotestanţi. Mesajul său cel mai de seamă era dragostea lui Dumnezeu pentru sufletele oamenilor, arătată în jertfa Domnului Isus. Spiritul său viu, inteligenţa sclipitoare, convingerile nestrămutate pe care le avea, darul de predicator şi farmecul personal erau tot atâtea calităţi care făceau pe tânărul de altădată, acum matur şi greu încercat, să obţină succes în tot ce întreprindea. A fost rugat să se stabilească acolo, devenind pastorul bolnavilor, profesorul şi duhovnicul elevelor. Casa avea deja un pastor, dar în vremea aceea el era în Germania, în vacanţă. Nu a acceptat însă, din pricina colegului lui care trebuia să se întoarcă curând, în ziua când pastorul trebuia să sosească la ora 3 după-amiază, Cornilescu părăsise Lăndli la ora 11 dimineaţa, plecând la Zuerich. Solicitarea însă nu-i fusese retrasă şi astfel, la insistenţa directoarei, a acceptat să lucreze la o altă casă de odihnă, la Iselwald, lângă Interlaken. Acolo i-a plăcut. S-a simţit bine, lucra cu plăcere, era mai liber, nu avea permanent lângă el directoarea care îl stânjenea. A trebuit să primească să se angajeze aici. Boala îl obliga să se stabilească într-un climat de munte, într-un loc liniştit. Lipsurile materiale au constituit şi ele un motiv; prinţesa nu mai avea resurse şi oricum, nu mai putea primi devize din ţară. Vorbea oamenilor din casa de odihnă de două ori pe zi, câte o jumătate de oră, pregătea două reviste săptămânal, predica oriunde era invitat. Era tot mai apreciat şi iubit de toţi aceia cu care venea în legătură. Curând s-a întors la Lăndli. Pe lângă activitatea de pastor a primit sarcina să facă educaţia laică şi mai ales religioasă a diaconiţelor. Curând a devenit un element nelipsit atât la casa pentru convalescenţi cât şi la şcoala de fete. A început ca pastor; a devenit apoi şi profesor şi în sfârşit, în anul 1934, a fost numit directorul acestei Case şi al şcolii de diaconiţe din cadrul acesteia. Timp de aproape un sfert de veac (1927 – 1951) a educat 400 de diaconiţe, care au răspândit Cuvântul curat al Evangheliei, aşa cum l-au primit de la iubitul lor pastor şi profesor, în nenumărate case de odihnă, case pentru convalescenţi, sanatorii şi spitale din Elveţia, precum şi alte ţări. Astfel, 58 dintre ele s-au dus misionare în China, 22 în Brazilia, 19 în Statele Unite şi în multe alte locuri. O lucrare binecuvântată de Dumnezeu pentru mântuirea şi mângâierea sufletelor celor bolnavi! Se ocupa nu numai de educaţia lor religioasă, ci şi de cea laică, făcând cu ele lecţii câte 2-3 ore zilnic. Erau pregătite în primul rând pentru a duce Evanghelia bătrânelor bolnave, femeilor, tinerelor şi copiilor. învăţau să facă cercuri biblice cu copiii şi tineretul, să mângâie pe bolnavi şi să-i îngrijească din punct de vedere medical şi sufletesc. în acelaşi timp era ocupat permanent cu îndrumarea spirituală a circa 150-200 de bolnavi în timpul verii – din aprilie până în octombrie – şi 60-70 în cursul iernii. Totodată mergea să vorbească la o casă de bătrâni din Zuerich, care funcţionează şi astăzi. Rezultatele erau, desigur, pe măsura lucrătorului. Pe lângă pensionarii caselor de odihnă şi sănătate pe care le patrona, veneau oameni de la mari distanţe ca să-l audă vorbind. Unii bolnavi reveneau la odihnă pentru a le fi de folos mai mult din punct de vedere spiritual, decât trupesc. Cei ce-l auziseră, povesteau despre el când se întorceau acasă şi astfel casele pentru convalescenţi de care se ocupa erau totdeauna pline. în afara programului era tot timpul ocupat cu consilierea spirituală. Cele experimentate în România l-au învăţat că cea mai sigură întoarcere la Dumnezeu are loc în urma unor discuţii individuale, de la om la om Era un adevărat doctor sufletesc, înţelegea aşa de bine pe bolnavi şi-i îngrijea cu pasiune pentru că-i iubea, simţea cu ei. Era el însuşi bolnav… Venise aici să se odihnească, dar lucra mai mult ca oricând. Pe lângă cele menţionate mai sus, avea ‘ nenumărate probleme cu administraţia celor două locaşuri, cu îndrumarea diaconiţelor trimise să lucreZe în afara casei şi, pe lângă toate acestea, întreţinea o vastă corespondenţă cu elevele lui de pretutindeni, precum şi cu mulţi din enoriaşii care îi cereau sfaturi îi trimiteau prieteni sau rude să-i îndrume din punct de vedere spiritual. şi ca totdeauna când se face o lucrare deosebită, avea de multe ori piedici din partea directoarei care nu înţelegea întotdeauna marea chemare a acestui om, care lucra sub îndrumarea directă a lui Dumnezeu. în anul 1935, boala şi oboseala l-au doborât. A început la braţul drept şi apoi s-a întins. A trebuit să-şi facă operaţie la braţ, rămânând astfel infirm pentru toată viaţa. Braţul care scria cu atâta repeziciune, un scris mărunt, regulat, elegant, avea să fie inutilizabil pentru totdeauna? Mare încercare pentru un maestru al condeiului! Asta era însă voia lui Dumnezeu, şi el a luat totul din mâna Lui. De fapt boala, operaţia, limitele impuse de Dumnezeu în acest fel i-au decis soarta viitoare. Avea nevoie de control medical continuu şi să stea necontenit în climatul blând al Alpilor. Nici o altă ţară nu i-ar fi putut oferi condiţii mai bune ca Elveţia. Şi apoi se obişnuise deja cu spiritul acestei ţări a libertăţii, a îngăduinţei creştine, după atâta hăituiala pe meleaguri mai dragi, dar neasemuit mai vitrege… Necazurile care trebuiau să-l încerce şi să-l călească nu se puteau însă opri aici. Era făcut dintr-un material slab din punct de vedere fizic, dar avea o tărie nemăsurată din punct de vedere sufletesc şi spiritual. Era de fapt străin în această ţară, iar ţara lui îl hărţuia necontenit datorită faptului că locuia în Elveţia ca cetăţean român. Pe atunci, cetăţenia elveţiană se obţinea cu mare greutate. De altă parte, Cornilescu nu ar fi dorit să renunţe la cetăţenia română. De aceea, în fiecare an trebuia să obţină o prelungire a paşaportului. Cu această ocazie, era mereu obligat să-şi reînnoiască actele privind situaţia militară, ceea ce i-a creat de multe ori mari necazuri. Conform legii româneşti, fusese deblocat din armată imediat după hirotonisirea lui ca preot, în 1916. Avea asupra lui actul oficial de ştergere din efectivul armatei, dar nu putea aduce nici o dovadă că ar fi fost măcar o zi preot undeva, nici în ţară, nici în străinătate. Regulile omeneşti nu au ţinut niciodată seama de importanţa lucrului făcut, de lucrul în sine, de rezultatele obţinute! Nu avea hârtie şi pace! De aici multe memorii, reconstituirea unor acte vechi cărora nu le dăduse niciodată importanţă; o corespondenţă îndelungată cu cercurile militare, cu ambasadele şi cu marii lui susţinători. Timpul trecea. Peste toată Europa se acumulau nori negri, începuse războiul, iar el avea cetăţenia unei ţări care nu-l dorea, lucrase ilegal într-o ţară care-i cerea să intre în legalitate şi nimeni nu ţinea seama de imensul profit spiritual pe care îl aducea. începând cu anul 1938, relaţiile cu România au devenit din ce în ce mai oficiale, reînnoirea paşaportului se făcea din ce în ce mai greu, aşa că în 1940 s-a hotărât să ceară naturalizarea şi cetăţenia elveţiană. Alte memorii, alte acte, alte necazuri! I-au trebuit aproape 10 ani de peregrinări, dificultăţi, intervenţii, pentru ca abia în 1948 să devină cetăţean elveţian. L-au ajutat editorii, foştii lui enoriaşi. Aceste necazuri au avut însă pentru noi cei de astăzi, un avantaj nepreţuit… Cornilescu nu voia niciodată să vorbească despre sine; cu atât mai puţin să scrie despre sine. Obligat să-şi scrie biografia în vederea obţinerii cetăţeniei elveţiene, şi pentru a explica peregrinările sale care nu se reflectau în nici un act legal, a trebuit să-şi calce pe inimă şi să înşire pe două pagini de hârtie locurile pe unde a trecut, mobilurile care l-au mânat, să se explice unei lumi care nu înţelegea faptele neobişnuite, ci numai pe cele ale oamenilor de duzină. Fără aceste memorii, firul vieţii acestui credincios ar fi rămas necunoscut pentru totdeauna.

În doi

Domnul Dumnezeu a zis: «Nu este bine ca omul sã fie singur»…”  (Geneza 2:18)

Deşi Cornilescu iubea aşa de mult sufletele oamenilor, prin structura lui sufletească era un singuratic. Avea nevoie de momente prelungite să se retragă departe de oameni, de lume, pentru a se regăsi pe sine, pentru a-şi pune în ordine observaţiile făcute asupra oamenilor… Fără singurătate nu există reculegere, cugetare, creaţie, spiritualitate! Era un singuratic aici jos între oameni, dar se regăsea pe sine totdeauna când urca în sferele cereşti. De acolo îşi trăgea seva, avutul nemărginit de spiritualitate pe care îl revărsa zilnic asupra celor din jurul lui. Cu cât lucra mai mult, cu atât trebuia să aibă o perioadă mai lungă de retragere. Chiar după ce s-a căsătorit, petrecea uneori 2-3 zile fără să stea de vorbă cu cineva. Sărac, bolnav, departe de ţară, împlineşte vârsta de 50 de ani. Dumnezeu însă mai avea nevoie de el 35 de ani şi pentru aceasta îi trebuia un sprijin material şi moral care să-l îngrijească, să-l iubească, să-l ajute în lucrarea pe care o făcea şi în alte lucrări la care Dumnezeu avea să-l cheme. Pe viitoarea soţie a cunoscut-o la Lăndli, în anul 1936, dar mult mai târziu s-a gândit că i-ar putea fi tovarăşă de viaţă. Venise acolo ca asistentă particulară a unui medic bogat, care îşi căuta sănătatea, în fiecare vară, Dumitru Cornilescu trebuia să meargă la Montreux, staţiunea însorită de pe malul Lacului Geneva, să facă plajă şi să se odihnească. Când s-a făcut mai bine, mâna îi rămăsese mai subţire ca cealaltă şi o purta într-o cotieră. Aceasta a purtat-o neîntrerupt până la vârsta de 70 de ani. Boala lui nu a împiedicat-o pe tânăra Anna să se simtă din ce în ce mai puternic atrasă de pastorul casei de odihnă la care a adus-o bolnavul ei. Când lua masa în aceeaşi încăpere cu el, ea considera aceasta o favoare. îl întâlnea de asemenea când îi asculta predicile, când venea să acorde îngrijirea spirituală pacientului ei. între timp acesta a murit, iar ea a fost solicitată să rămână ca asistentă în casa de odihnă respectivă. Dar nu a acceptat şi s-a întors la şcoala de asistente medicale de Cruce Roşie pe care o absolvise. Câţiva ani mai târziu, în 1940, s-au căsătorit. El avea 50 de ani şi ea 36. Directoarea casei de odihnă, care avea în multe privinţe vederi deosebite de ale lui Dumitru Cornilescu, a fost la început împotriva acestei căsătorii. După căsătorie, tânăra Anna a rămas alături de soţ, la casa pentru convalescenţi la care Dumitru Cornilescu era director. Fără să ocupe o funcţie oficială, ea era ajutorul lui în toate privinţele. Avea de fapt mare nevoie de aşa ceva, de cineva care să facă pentru el muncile care îl depăşeau fiziceşte, dar pe care nu accepta să le lase nefăcute. Ea îl ajuta din dragoste, nu din obligaţie, şi el niciodată nu ar fi putut găsi pe cineva mai potrivit, între cei doi s-a realizat o comuniune aşa de strânsă, încât, curând, toţi au binecuvântat unirea lor, care fusese binecuvântată de Dumnezeu de la început. L-a îngrijit cu dragoste şi cu devotament, pentru felul lui de a fi, pentru dragostea pe care o avea pentru slujba lui sfântă. Căsătoria l-a întinerit pe Dumitru Cornilescu şi i-a dat forţe de lucru. Când alţii se gândeau deja la pensionare (mai ales că era aşa de bolnav), Dumitru Cornilescu începe o nouă etapă în viaţa lui de lucrare pentru Dumnezeu. încă 11 ani lucrează la Lăndli. Predici, publicaţii, păstorirea sufletelor, administraţia casei pentru convalescenţi şi a şcolii, lecţiile zilnice, dar cu forţe noi, cu un spirit înviorat. Legătura lor a devenit aşa de strânsă, încât tânăra Anna era supranumită „jumătatea” pastorului Cornilescu. Ea îl însoţea absolut pretutindeni. Douăzeci şi cinci de ani ea nu a avut niciodată paşaport separat, ci era trecută pe paşaportul lui. Spunea: „Dra-ga mea, unde m-aş putea duce fără tine?” Când a devenit octogenar, deseori spunea: ,fără tine, draga mea, nu aş fi trăit eu nicidecum atât de mult!” îi spunea tot ce gândea, tot ce întreprindea, de la cele mai însemnate lucruri până la cele mai neînsemnate. Nu a considerat-o niciodată inferioară cu ceva. îi cerea părerea asupra celor mai importante lucruri, ca şi asupra celor mai neînsemnate. Dacă ceva o depăşea, discuta cu răbdare cu ea până ce ajungeau la acelaşi numitor comun. Nu aveau prea mulţi prieteni. Şi-au petrecut viaţa mai mult singuri, dar erau fericiţi! Şi el o spunea adesea… Când ea trebuia să plece de acasă pentru o perioadă oricât de scurtă, el nu putea lucra singur, o aştepta să se întoarcă. De aceea prefera să plece împreună cu ea. Practic vecinii, oamenii din localităţile unde au trăit, nu i-au văzut niciodată despărţiţi. Aşa au trăit 35 de ani, care li s-au părut foarte scurţi. Cornilescu spunea adesea că el a fost cu adevărat fericit abia după 1940.

Pe cont propriu

„…îi voi aduce înapoi în locul acesta si-i voi face sã locuiascã în liniste acolo.”  (Ieremia 32:37)

Fără îndoială că cei 23 de ani petrecuţi la casa de odihnă de la Lăndli au reprezentat una din cele mai importante perioade din viaţa’lui Cornilescu. Marele singuratic, care aproape toată viaţa lucrase pe cont propriu, fiind pensionat în 1951, s-a întors acasă la el. Au urmat 25 ,de ani, cei mai fericiţi din viaţa lui! Nu avea nici o obligaţie faţă de nimeni, nici un program, nici o epitropie. împreună cu iubita lui soţie s-a stabilit lângă Montreux, în oraşul însorit, plin de vegetaţie mediteraneană, de pe malul Lacului Geneva, la poalele munţilor Mont Blanc. Nu putea să facă o alegere mai bună. Bărbatul care a suportat aşa de greu să lucreze în acelaşi loc o perioadă aşa de lungă, 23 de ani la Lăndli, dar care avea totuşi nevoie de cât mai multă odihnă, şi-a găsit locul potrivit pentru o odihnă activă. Aici, la Montreux, totul esteîntr-o continuă schimbare. Nu trebuie să faci nici un pas pentru ca an de an, lună de lună, zi de zi, oră de oră să fii în acelaşi loc şi parcă altundeva. Lumina, culoarea cerului şi a apei lacului, verdeaţa munţilor, totul se schimbă necontenit şi nu arată niciodată ca mai înainte. O zi ţi se pare ca un an şi un an ca o zi. Scurgerea timpului este aici imperceptibilă pentru cel inactiv, dar foarte rapidă pentru cel sensibil, perspicace şi vrednic. Fericita familie s-a bucurat în acelaşi timp de ambele stări de lucruri. Şi-au cumpărat o vilă pe Riviera elveţiană la Montreux, localitatea Brent. Era pentru prima dată în propria sa casă, după 60 de ani de peregrinări. Ca însuşi Stăpânul său, nu a avut unde-şi odihni capul, în propria lui casă. Câtă deosebire faţă de oamenii obişnuiţi! Şi nimeni nu s-a îndoit vreodată că el nu este unul dintre ei! Aici a început pentru el cea mai liniştită şi fericită parte a vieţii. Dumnezeu a îngăduit slujitorului Său ca această perioadă să nu fie deloc scurtă, în termeni omeneşti. Deşi doctorii au crezut totdeauna că viaţa lui va fi scurtă, Dumnezeu, Dătătorul vieţii, a vrut altfel. Aşa răsplăteşte El pe cei consacraţi Lui din toată inima. Cel slab, bolnav, neputincios în termeni omeneşti, a fost situat de Dumnezeu peste limita celor „mai tari”. De fapt, puţini au trăit aşa de deplin ca Dumitru Cornilescu, Psalmul 90. Aici, viaţa lui s-a împărţit între lucrarea pentru Dumnezeu, îngrijirea sănătăţii şi odihnă. Dar înainte de toate, ca şi până acum, – lucrarea lui Dumnezeu. Pentru că proteza pe care o avea la mâna dreaptă nu-i permitea să scrie prea mult, în această perioadă a propovăduit Evanghelia ori de câte ori i se ivea prilejul, folosind notiţe scurte, scrise pe un sfert de coală de hârtie, în nemţeşte. Participa astfel la adunări creştineşti, la întâlniri între adunări, la cursuri de vară organizate pentru creştini de toate vârstele: când pentru tineri, când pentru oameni maturi, când pentru bătrâni. Era solicitat peste puterile sale, dar nu refuza decât atunci când ar fi trebuit să se deplaseze prea mult. A fost astfel o binecuvântare pentru mulţi. Suferea însă mult că nu putea să scrie cum ar fi vrut. Supărarea pe care i-o producea această infirmitate l-a făcut să capete tensiune arterială. De aceea a trebuit să evite mai mult eforturile, mâncarea copioasă, călătoriile, înţelegea că aşa îngăduie Dumnezeu, dar suporta cu greu imobilitatea la care era supus. Când scriu aceste rânduri mă gândesc la modul necugetat cum eu însumi şi mulţi alţii ca mine din ţară şi din străinătate condamnam imobilitatea unui lucrător al Domnului despre care ştiam cum fusese la 20 de ani, dar despre care nu ştiam cum arăta după 70 şi apoi după 80 de ani. Puneam viaţa lui lungă pe seama unei presupuse forţe fizice deosebite. Lucrurile stăteau cu totul altfel. Dumnezeu ţinea în viaţă pentru lucrarea pe care o voia El, pe cel care după pronosticurile oamenilor trebuia să fi trecut de mult la Domnul. În al doilea rând, tot timpul anului dar mai ales vara, lucra printre turiştii şi vizitatorii frumoasei staţiuni Montreux. Primea chiar în casa lui persoane care voiau să-şi petreacă concediul în vestita staţiune. Cei care urmau să locuiască în casa lui erau anunţaţi de la început că este vorba de o casă creştinească; că înainte de micul dejun se citeşte Biblia şi se cântă cântări creştineşti; că la masă se face rugăciune, că în această casă nu se fumează, iar la ora 10 seara se încuie uşa. Niciodată nu a înţeles ca sfinţenia să se limiteze la sine însuşi, ci a extins-o totdeauna şi asupra familiei sale, asupra casei sale, asupra tuturor relaţiilor sale. Niciodată în viaţă nu a avut de-a face cu cineva dacă nu era implicat în lucrarea lui Dumnezeu. Nu a avut de-a face decât cu adunări creştineşti, cu case de odihnă pentru credincioşi, cu editori creştini. Domnul Isus Hristos şi lucrarea Lui au fost toată viaţa lui Dumitru Cornilescu. Altceva nu ştia. De aceea era foarte mult solicitat de credincioşii de pretutindeni, să ţină predici, să conducă cercuri pentru tineret sau bătrâni, să participe la întruniri creştineşti de toate felurile. Deoarece vara era ocupat la Montreux, călătorea pe distanţe scurte mai ales iarna. Dar toată vara, în casa sa, făcea zilnic adunare pentru vizitatori. Era plin de gândurile lui Dumnezeu în aşa măsură, încât totdeauna avea de împărtăşit ceva altora. Şi o făcea cu o mare putere a Duhului şi într-un mod aşa de atractiv, încât oricine îl auzea pentru prima dată se hotăra să facă orice să-l mai asculte din nou. Predicile sale nu erau savante, docte; nu erau rostite într-o limbă greoaie, inteligibilă numai pentru iniţiaţi. Dimpotrivă, cele mai alese gânduri le îmbrăca într-un limbaj simplu, curgător, accesibil oricui, dar în acelaşi timp foarte corect. Niciodată nu a făcut distincţie între denominaţiile creştine. Era fericit să-şi petreacă timpul şi să se îmbărbăteze cu oricine, de orice limbă şi denominaţie creştină, care stătea pe temelia cea tare a Evangheliei, care chema Numele Domnului dintr-o inimă curată. Nu a participat niciodată la discuţii asupra părerilor îndoielnice şi nu a supus pe nimeni unui tratament diferenţiat pe baze denominaţionale. Dimpotrivă iubea pe toţi cei răscumpăraţi prin sângele Domnului Isus, ca pe fraţii săi. Datorită odihnei, armoniei în căsnicie, îngrijirii deosebite pe care şi-o acorda şi de care se bucura din partea soţiei, a climatului foarte prielnic de la Montreux, sănătatea i s-a îmbunătăţit simţitor. Vara făcea plajă pe peluza din splendida lui grădină, tot timpul lua medicamente indicate de doctori, ducea o viaţă cu totul şi cu totul ponderată, fără nici un fel de exces, în acest fel, în jurul vârstei de 70 de ani se simţea mai bine ca oricând. Datorită tensiunii arteriale i s-a recomandat să mănânce un regim special. Dumnezeu i-a făcut parte să intre în legătură cu un dietetician vestit în Elveţia, care i-a devenit un bun prieten. Cornilescu îl servea pe medic cu cele spirituale, iar acesta îi acorda – în schimb – cea mai aleasă îngrijire trupească. Datorită îmbunătăţirii sensibile a stării sănătăţii, la 70 de ani a dat jos proteza de la mâna dreaptă, în acest fel, mâhnirea pe care o resimţise deoarece nu-şi putea folosi pentru Dumnezeu mâna, aşa cum ar fi vrut, s-a transformat în bucurie. Deşi bătrân, bolnav, consumat de mulţimea greutăţilor şi împotrivirilor vieţii, a început iarăşi să lucreze din plin. Cum? în multe feluri… „ Credinciosul transformă toate experienţele vieţii lui în valori veşnice; întocmai ca un arbore care îşi pregăteşte, din toate sărurile pământului, hrana sa.” D. Cornilescu

Partea a patra  A doua viaţă

El îti saturã de bunãtãti bãtrânetea si te face sã întineresti iarãsi ca vulturul.
(Psalmul 103:5)

Privind înapoi spre ţara lui

Cãci asa vorbeste Domnul: «Nu se va mai întoarce; ci va muri în locul unde este.., si nu va mai vedea tara aceasta».  (Ieremia22:11,12)

Toată viaţa a avut pe inimă România şi lucrarea lui Dumnezeu din această ţară. Acolo îi rămăsese inima, acolo unde împlinise lucrarea tinereţii sale. Avea în ţară fraţi şi surori de trup, dar mai ales mii de fraţi şi surori în Domnul. Aceştia nu numai că nu l-au uitat niciodată, dar mulţi dintre ei îi cereau sfaturi asupra celor mai diferite probleme personale, creştineşti, de adunare etc. Un mod binecuvântat în care a lucrat în această perioadă, a fost prin scrisori. Multă îmbărbătare a adus credincioşilor din România pe această cale. Era fericit ori de câte ori putea să citească vreo câteva rânduri de la unul dintre cei cu care a lucrat în primul pătrar al acestui veac în ţara lui, de la cei care au fost primele roade ale descoperirilor pe care i le-a făcut Dumnezeu din Biblie, precum şi de la urmaşii acestora. Se bucura de asemenea foarte mult când vreun creştin din ţară sau de pe orice continent i se adresa ca aceluia care i-a pus prima dată în mână Cuvântul lui Dumnezeu, prin care L-a cunoscut pe Mântuitorul. S-a bucurat mult de scrisorile primite din partea unui credincios, care îi amintea cu patos de minunatele zile petrecute în 1923 la biserica „ Cuibul cu Barză” şi mai ales la adunările de marţi şi joi seara ţinute în şcoala din apropierea acesteia. A fost adânc mişcat de cele câteva scrisori trimise de Emil Constantinescu din care afla noutăţi din ţară, despre mersul lucrării lui Dumnezeu în România, despre familia fratelui său Gheorghe Cornilescu care trecuse la Domnul, fără să-l fi văzut vreodată timp de 45 de ani… Amintiri plăcute i-au readus înaintea ochilor scrisorile trimise de unii dintre primii oameni câştigaţi pentru Dumnezeu prin lucrarea pe care o făcuse în ţară. De asemenea, menţiunile pe care Vasile Teodorescu le-a făcut în unele din scrisorile acestora, i-au reamintit anii dinaintea primului război mondial. în multe din aceste scrisori şi în altele trimise de persoane mai puţin cunoscute, era invitat mereu să viziteze ţara în care s-a născut, adunarea la temelia căreia a pus prima piatră. Toate chemările lor au rămas fără răspuns! Atunci nu înţelegeam de ce, cu atât mai mult cu cât eu însumi i-am făcut nu numai o invitaţie, ci i-am arătat şi posibilitatea efectuării ei, inclusiv grija de cele materiale. Acum însă înţeleg de ce nu s-a putut şi că aşa cum a îngăduit Dumnezeu a fost mai bine. Cu siguranţă însă că cel mai mult l-a impresionat şi l-a tulburat scrisoarea plină de disperare scrisă de o credincioasă după moartea fratelui său Gheorghe Cornilescu. îi sunau în urechi vorbele puternice care ziceau: „Dv. să vă amintiţi ce răspundere aveţi faţade sufletele noastre, fiindcă la casa zidită de Dv. am venit să ne adăpostim… Amintiţi-vă că sunteţi român şi că viaţa noastră are atâta nevoie de binecuvântările Evangheliei, ale luminii spirituale… Acestei ţări îi sunteţi dator prin naştere să-i slujiţi cu toată trecerea pe care o aveţi în locurile cereşti şi cu toate darurile Dv.” Nimic mai mişcător decât aceste cuvinte din inimă! Cu siguranţă că nu exista credincios din România care să nu fi gândit la fel. Două lucruri erau însă potrivnice acestei dorinţe arzătoare a credincioşilor români: mai întâi faptul că Dumnezeu a vrut altfel şi în al doilea rând, starea sănătăţii aceluia care rămăsese în mintea şi în inima lor „ca un vulcan”, care abia împlinise 30 de ani când i-a părăsit. Acum însă avea 70 de ani, fusese sortit morţii de medici încă de la 50 şi numai harul lui Dumnezeu l-a păstrat pentru credincioşii din ţara lui adoptivă şi într-un fel şi pentru români, până la frumoasa vârstă de 85 de ani. Nu s-a lăsat însă impresionat de nici o chemare, oricât a fost ea de entuziastă sau deznădăjduită. O viaţă de om şi încă una foarte lungă, trăită exclusiv în slujba lui Dumnezeu, îl învăţase că singur Dumnezeu este Cel care face lucrarea, că pentru aceasta El Se poate folosi de unul sau de altul, iar uneori de nici unul. Adesea regreta că nu a învăţat mai devreme acest lucru, pentru că ar fi fost scutit de multe necazuri şi ar fi putut fi mai de folos Domnului. Ceea ce noi greşim din neştiinţă, dar de bună credinţă, El corectează în vieţile noastre şi în istoria Adunării lui Dumnezeu, de care este legată lucrarea noastră. Aceasta este o învăţătură de seamă pe care Domnul l-a învăţat pe Dumitru Cornilescu şi prin care El ne învaţă şi pe noi. De asemenea, se bucura de scrisorile fraţilor credincioşi români de orice denominaţie, din ţara sa şi de peste hotare. I-au scris mai ales români credincioşi din Europa occidentală, iar mai târziu, în condiţii deosebite pe care le vom expune în continuare, i-au scris mai mulţi credincioşi din America.

O altă uşă deschisă America

mi se deschisese acolo o usã în Domnul.  (2Corinteni 2:12)

Dacă Dumnezeu închide o uşă undeva… El deschide alta… Cu voia Lui unele uşi pot fi închise o vreme pentru slujitorii Lui, dar Dumnezeu are totdeauna „o uşă deschisă pe care nimeni nu o poate închide…” (Apocalipsa 3:8). Dumitru Cornilescu îndeplinea toate condiţiile pe care le cere Dumnezeu pentru aceasta: „…căci ai puţină putere, şi ai păzit Cuvântul Meu, şi n-ai tăgăduit Numele Meu…” (Apocalipsa 3:8). După ce a trecut de 70 de ani, Dumitru Cornilescu s-a hotărât să întrerupă orice activitate şi să se odihnească ultimii ani pe care îi mai avea de trăit. Odihnă binemeritată!… Putea însă un spirit aşa de viu să mai aibă odihnă? Desigur, nu! Cu ocazia uneia din călătoriile sale în Europa, fratele Dănilă Pascu şi soţia, din Cleveland, Ohio, Statele Unite ale Americii, au vizitat pe Dumitru şi Anna Cornilescu, la ei acasă, în vara anului 1960. Locuiau încă în vila lor de lângă Montreux. Au discutat, s-au bucurat şi mai ales fraţii din America au fost impresionaţi să audă prin viu grai lucruri pe care cei mai mulţi credincioşi le ştiu numai din citite: nemuritoarea povestire a tinereţii lui Dumitru Cornilescu – „Cum m-am întors la Dumnezeu şi cum am spus şi altora.” Din păcate nu li s-a putut oferi un exemplar din aceAsta broşură, pentru că autorul ei nu mai avea nici unul. Spiritul practic american a fost însă la lucru. Ea a fost descoperită curând în casa unui frate din Iugoslavia şi publicată apoi în editura Luminătorul a Bisericii Baptiste Române din Cleveland. Această cărţulie a provocat în rândurile baptiştilor români din America dorinţa de a cunoaşte personal, la ei acasă, pe „omul lui Dumnezeu carene-a tradus Biblia în cea mai frumoasă limbă română”, cum scria fratele Dănilă Pascu în ediţia americană a acestei broşuri. Din nou spiritul practic a fost la lucru, spre binecuvântarea a sute şi mii de fraţi români de peste ocean. în vara anului 1964, pe când se găseau la Geneva la un congres internaţional, Dănilă Pascu şi soţia au vizitat din nou familia Cornilescu, de această dată invitându-i să facă o vizită de câteva luni, credincioşilor români din nord-estul Statelor Unite ale Americii. Invitaţia nu a fost acceptată. Toate planurile neobositului lucrător erau să se odihnească, iar nu să călătorească şi să lucreze. în anul următor, Dumitru Cornilescu şi-a pus în aplicare a doua oară, planul de a se pensiona, Mutându-se din vila sa, într-o casă mică, exclusiv pentru odihnă. Avea 75 de ani. Din nou a refuzat invitaţia de a merge în America; însă la insistenţele fratelui Dănilă, a consultat un medic, şi apoi pe al doilea; dar aceştia nu l-au încurajat deloc să facă o călătorie aşa de lungă şi obositoare. I s-a explicat că promisiunile făcute de americani, că se va putea odihni în America, nu se vor realiza: Acolo viaţa este prea trepidantă, americanii prea întreprinzători şi o astfel de călătorie v-ar putea fi fatală”, spuneau ei. A refuzat din nou! Iată însă că la 1 septembrie 1965 urma să aibă loc la Detroit, Convenţia Baptiştilor Români din S.U.A. Creştinii americani voiau măcar să-l vadă pe legendarul Cornilescu la convenţia lor. „nu vei avea nici o obligaţie… Să Fi văzut şi atât”, i se spunea mereu. Cuvintele celui de-al doilea medic din Europa, care îl văzuse ultima dată, îi sunau în urechi: Americanii nu in vită pe nimeni degeaba… Vei locui într-un oraş mare, cu zgomot, cu smog… Vei fi exploatat la maximum… Vei fi ţinut treaz pana la miezul nopţii cum fac americanii… Vei muri acolo, iar noi avem nevoie de Dv. aici în Europa, la Dv. acasă…” Mesaje telefonice şi scrise nu conteneau să sosească, cu aceeaşi întrebare din ce în ce mai insistentă: „Vii?” Al treilea doctor consultat asupra oportunităţii unei asemenea călătorii în starea în care se afla, a fost nu numai de părere să meargă, ba chiar arătân-du-se entuziasmat, îi spunea: „Arfi o greşeală să pierdeţi o asemenea ocazie unică. Iată aici medicamentele necesare pentru cele 3 luni şi Dumnezeu sa vă aibă în paza Sa !” Dar mai erau numai câteva zile până la convenţie, iar familia Cornilescu, care de 25 de ani nu părăsise niciodată ţara, nu avea paşapoarte noi, ci tot pe acela în care soţia era trecută alături de soţul ei. Intervenţii de sus, intervenţii din partea unui senator american, bagaje făcute în grabă şi Dumitru Cornilescu a ajuns în America cu 3 zile înainte de convenţie. Tot ce-i spuseseră primii doctori s-a întâmplat întocmai: călătorii una după alta, adunări repetate, unele până la miezul nopţii, predici nenumărate, căldură, hrană diferită, suprasolicitare şi multe altele pe care ei nu le-au prevăzut. Dar şi al treilea doctor a avut dreptate: Dumnezeu l-a avut în paza Sa şi a fost o posibilitate unică pentru creştinii americani să se întâlnească cu un frate atât de deosebit. A vizitat adunările baptiste din Cleveland, Detroit şi împrejurimi, pe cele din Canada; a predicat în adunări, în case, la întâlniri frăţeşti, în tabere de vară şi în alte locuri. A fost pus de mai multe ori să vorbească la radio… I s-au cerut mereu articole pentru a fi publicate imediat sau după aceea în revistele creştinilor români din America. Trei luni de activitate neobosită, care l-a înviorat. Era o activitate pe măsura lui la tinereţe, dar Dumnezeu când vrea să facă o lucrare, poate să întărească pe aleşii lui ca „vulturul”. După 3 luni de activitate neobosită s-a întors acasă sănătos şi a continuat să lucreze pentru cei din ţara lui adoptivă, încă 10 ani.

Din nou acasă la lucru

Domnul va da din nou putere mãdularelor tale; vei fi ca o grãdinã bine udatã, ca un izvor ale cãrui ape nu seacã.   (Isaia58:11)

Întors din zgomotoasa Americă în patria adoptivă – Elveţia, viaţa şi lucrarea lui Dumitru Cornilescu au cunoscut un nou impuls. Două lucruri au contribuit îndeosebi la aceasta: dorinţa lui nestinsă de a face ceva pentru poporul român şi îmbunătăţirea stării sale fizice. Călătoria în America l-a făcut să înţeleagă că şi dacă nu se va mai putea întoarce vreodată la poporul său, pe care l-a iubit şi îl mai iubea încă cu o dragoste înflăcărată, Dumnezeu poate să-l folosească încă pentru românii de peste hotare, iar prin radio, pentru cei din România. Experienţa călătoriei în America, binecuvântările primite prin ea de alte persoane, ca şi cele pe care le-a experimentat el personal şi soţia sa, l-au făcut să reconsidere planurile sale de viitor şi să se gândească la noi proiecte. La aceasta a contribuit apoi faptul că dăduse jos proteza care atâţia ani îl împiedicase să facă ceea ce considera că este chemarea sa – să scrie. Şi acum iată-l din nou putând să scrie… A făcut-o cu precauţie în ultimii ani şi fără nici un menajament în timpul călătoriei în America. Şi în loc să se simtă obosit sau neproductiv, a constatat că se bucură de o vigoare binecuvântată pentru el şi pentru alţii. înainte de plecarea sa din America, fratele Thomas Todor din Hollywood, California, îi scria: „Am dori foarte mult să vă a vem cu noi, aici, în California, pentru o lună sau două. Nimic nu ne-ar face mai fericiţi decât să vă avem cu noi pentru a ne bucura de părtăşie frăţească în casa noastră. Să vă conduc să vizitaţi frumoasa Californie, şi mai presus de toate să avem împreună părtăşie cu fraţii şi surorile în Domnul Hristos din această parte a Americii. Am stat de vorbă cu mai mulţi fraţi care au avut ocazia să vă asculte şi care mi-au povestit despre binecuvântările de care au a vut parte în acest fel.” Thomas Todor îi face apoi invitaţia de a veni în mod special în California, cu altă ocazie, dacă nu putea rămâne în continuare în America. Dar Cornilescu nu a rămas şi nici nu s-a mai întors. La numai două săptămâni după plecarea lui către casă, am avut eu însumi ocazia să vizitez S.U.A. şi să aflu în mod direct despre impresia puternică pe care a lăsat-o în urma lui şi despre binecuvântările primite prin el, de românii din jurul Marilor Lacuri. I-am scris atunci o scrisoare de apreciere pentru rolul pe care l-a avut în propria mea educaţie creştinească, a părinţilor mei şi a întregului neam românesc. Totodată i-am făcut în mod insistent invitaţia de a vizita România, arătându-i cât de mult este dorit acolo, cât de necesară şi de binecuvântată ar fi o asemenea vizită, mai ales acum, când asociatul său în lucrare – Tudor Popescu trecuse la Domnul, între altele i-am scris aşa: „Cărţile Dv. au reprezentat primele manuale pe care mi-am făcut educaţia religioasa… Biblia tradusa de Dv. constituie baza renaşterii spirituale a multor români după primul război mondial şi până în prezent. Ea a reprezentat o cotitură nu numai în rândul cărturarilor şi celor interesaţi de religie, ci şi a multor oameni din popor. Mama mea a învăţat să citească numai ca să poată citi Biblia. Prin limbajul simplu, precis, revelator al Bibliei tradusă de Dv., Dumnezeu a pus la îndemâna acestui popor planul Său de mântuire pentru oameni, şi a contribuit la formarea spirituală a poporului nostru.” în scrisoarea de răspuns şi-a exprimat, cu modes-tia-i caracteristică, mulţumirea pentru aprecierile aduse, dar a refuzat proiectul unei vizite în România, pe motive de sănătate. între timp, amintirea călătoriei în America şi rezultatele ei exprimate în scrisori de mulţumire şi noi invitaţii îl fac să regrete că nu a stat mai mult acolo. Mai mult, este îndemnat chiar să se gândească la o stabilire definitivă în această ţară, pentru anii care îi mai avea de trăit şi de lucrat pentru Stăpânul său. Animatorul acestor propuneri şi planuri este din nou Dănilă Pascu din Cleveland, care s-ar fi bucurat să aibă condeiul şi glasul binecuvântatului lucrător în via Domnului, la lucru pentru programul său de radio şi pentru revista pe care o edita la Cleveland. Planurile au rămas însă numai planuri şi după cât se pare neîmpărtăşite de Dumitru Cornilescu. Ţara lui adoptivă – Elveţia ştersese urmele necazurilor şi nemulţumirilor pe care le avusese în ţara lui de origine. Devenise cetăţeanul acestei ţări minunate care i-a fost refugiu, câmp de activitate şi adăpost binecuvântat pentru o jumătate de veac. De aceea, Dumitru Cornilescu s-a reîntors la viaţa lui obişnuită, la scrierile lui, la predicile sale în public sau la radio, la participarea sa la conferinţe şi întruniri creştineşti din diferite case de odihnă şi la părtăşia cu Domnul său, cu soţia şi cu credincioşii cei mai apropiaţi. După întoarcerea din America, Dumitru Cornilescu a continuat să scrie predici şi să le înregistreze pentru programul de radio creştin din Cleveland, condus de Dănilă Pascu. Şi a făcut lucrul acesta aproape neîntrerupt până la sfârşitul vieţii. Chiar în prezent, la câţiva ani după moarte, unele din predicile sale mai pot fi auzite la acest post de radio. Totodată, în revista baptiştilor români din America „Luminătorul”, predicile sale au fost publicate timp de câţiva ani după ce a vizitat această ţară. în acest fel, el a scris peste 150 de predici scurte pentru radio, pline de harul mântuitor acordat de Dumnezeu oamenilor în persoana Domnului Isus, şi de îmbărbătare sfântă pentru cei mântuiţi. Multe din ele se ocupă de subiectele fundamentale ale doctrinei creştine. Altele sunt serii de predici înfăţişând elementele de bază ale creştinismului, pe marginea unui text din Biblie. înseşi titlurile date predicilor sale sunt grăitoare prin ele însele. Astfel cităm: „Atraşi la cruce”, „Mântuirea a fost desăvârşită”, „Răstignit cu Hristos”, „Noi avem un mare preot”, „învoit cu Dumnezeu, părtaşi ai slavei Lui”, „Biruinţa asupra lumii”, „Pot totul”, „Chemarea de Tată”. Dintre ciclurile de predici cu continuare cităm ciclul: „Naaman Sirianul” format din 16 predici, începând cu predica intitulată Nefericire strălucitoare”, care descrie starea nenorocită a unui general lepros şi sfârşind cu predica: , fericita întoarcere acasă”, după ce a fost curăţit de lepra lui. în aceşti ultimi 10 ani din viaţă a publicat de asemenea câteva zeci de predici şi cuvinte de îmbărbătare în limba germană, pe care le-a folosit la desele lui întâlniri cu credincioşii din Elveţia şi cu cei ce îl vizitau din alte ţări, precum şi cu ocazia invitaţiilor pe care le avea de a vorbi în case de sănătate. Prin intermediul prietenilor pe care şi i-a făcut în America, Dumitru Cornilescu a fost descoperit sau redescoperit de alţi credincioşi din Europa şi America preocupaţi de lucrarea pentru România. Astfel s-a întâlnit cu pastorul român stabilit în Franţa – Jeremia Hodoroabă şi cu Dr. Peter Trutza, stabilit în Florida, Statele Unite ale Americii. Aceştia l-au vizitat de câteva ori, i-au înregistrat mai multe predici pe bandă şi le-au transmis prin posturile de radio creştine din Bonaire – Caraibe şi din Monte Carlo – Monaco, în acest fel, nu numai creştinii români din America, dar şi cei din România au avut ocazia să asculte o serie de predici transmise de Dumitru Cornilescu la radio. Vorbise ultima dată publicului român, în ţară, pe când avea în jur de 30 de ani, cu înflăcărarea unui deschizător de drumuri. Revenea acum, după aproape o jumătate de veac, cu profunzimea şi calmul unei experienţe de octogenar, care umblase o viaţă întreagă cu Dumnezeu. Toţi aceia care ştiau lucrarea pe care o făcuse, sau cel puţin faptul că el este cel prin care Dumnezeu a pus Biblia în „mâna poporului nostru, au fost mişcaţi de predicile lui domoale, blânde, dar pline de conţinutul trăirii unei vieţi de credinţă.

Recunoştiinţă

„Fiindcã Mã iubeste – zice Domnul… îl voi sãtura cu viatã lungã, si-i voi arãta mântuirea Mea.”  (Psalmul 91:14,16)

Sunt foarte greu de descifrat mobilurile cele mai ascunse ale vieţii şi lucrării unui om al lui Dumnezeu ca Dumitru Cornilescu, care a făcut tot ce a fost cu putinţă să se ascundă, să nu-şi etaleze lucrarea şi să nu primească recunoştinţa oamenilor. Cel mai bun prieten al său şi poate singurul prieten înainte de căsătorie, i-a fost însuşi Mântuitorul. Lucrul acesta rezultă în mod evident din părtăşia pe care a avut-o cu El toată viaţa, din felul de viaţă de deplină predare pe care a dus-o, precum şi din mărturia puternică a predicilor şi îndemnurilor pe care le-a dat toată viaţa celor ce-l ascultau. Atât cei ce l-au cunoscut îndelung, cât şi cei care au avut cu el doar convorbiri scurte, au rămas cu convingerea că el trăia o viaţă de strânsă legătură cu Domnul Hristos. Acelaşi lucru rezultă foarte evident din experienţa de 35 de ani pe care soţia lui a avut-o alături de el. Dumnezeu a voit însă ca o viaţă aşa de lungă, plină de zbucium fizic şi sufletesc şi trăită într-o asemenea smerenie, să aibă parte de o frumoasă răsplătire nu numai în cer, ci chiar şi aici pe pământ. Cea mai mare răsplătire i-au fost desigur, aşa cum o mărturisea singur, anii liniştiţi de după retragerea lui la Montreux. Aici, numai cu soţia sa iubitoare, el mărturisea că a trăit cea mai fericită perioadă din viaţă. Dumnezeu a voit însă ca Dumitru Cornilescu să aibă şi bucuria recunoaşterii publice a lucrării sale pentru România şi mai ales pentru lucrarea de a fi tradus Biblia şi a fi pus-o în mâna oamenilor de pretutindeni care vorbesc limba română, în acest scop, Dumnezeu S-a folosit de iniţiativa predicatorului român Iosif Ţon. Găsindu-se la studii la Colegiul Baptist din cadrul Universităţii Oxford – Anglia, acesta a vizitat Societatea pentru Răspândirea Bibliei în Anglia şi Străinătate, unde a citit corespondenţa avută cu România în anii în care Dumitru Cornilescu a tradus şi tipărit Biblia. Cu această ocazie el a descoperit că Biblia lui Cornilescu împlinea 50 de ani de la apariţie – în anul 1971. Totodată a aflat că autorul ei trăieşte în Elveţia. Mişcat de istoria palpitantă a traducerii şi tipăririi celei mai măreţe cărţi care a apărut vreodată în limba română, Iosif Ţon l-a vizitat pe Dumitru Cornilescu în Elveţia, în vara anului 1970. Cu această ocazie a aflat istoria fascinantă a unei vieţi, a unei lucrări şi a unei cărţi care era normal să atragă în mod deosebit atenţia unui om plin de iniţiativă. într-adevăr, Iosif Ţon ia câteva iniţiative. Mai întâi semnalează apropiata aniversare la Societatea pentru Răspândirea Bibliei în Anglia şi Străinătate, propunând sărbătorirea ei. De fapt, urma să aibă loc o dublă sărbătorire, pentru că în 1971 Dumitru Cornilescu împlinea 80 de ani. O coincidenţă frumoasă şi o propunere de sărbătorire bine meritată pentru un lucrător zelos care s-a bucurat aşa de puţin de recunoştinţa oamenilor o viaţă îndelungată! Iosif Ţon a scris apoi un articol despre această dublă aniversare în revista „European Baptist” şi o scrisoare pe care a multiplicat-o în 50 de copii şi a trimis-o pastorilor din România ale căror adrese le cunoştea, în această scrisoare, ca şi în cea trimisă lui Dumitru Cornilescu însuşi, Iosif Ţon spunea: „Pentru noi anul acesta trebuie să fie o deosebită sărbătoare, căci această aniversare cuprinde în ea evenimente de mare importanţă.” Iniţiativa lui Iosif Ţon a fost binevenită. Mai multe biserici din România şi America, pastori şi simpli credincioşi au scris scrisori de adâncă recunoştinţă faţă de Dumnezeu şi caldă apreciere faţă de traducător, pentru binecuvântarea pe care Biblia în traducerea lui Cornilescu a adus-o în viaţa lor, în particular, şi în viaţa poporului român, în general. în scrisorile primite, credincioşii îşi exprimau aprecierea pentru acela care a pus în mâna poporului român de pretutindeni Biblia, Cartea Cărţilor, Cuvântul lui Dumnezeu, în cea mai limpede şi mai frumoasă limbă românească. Pentru două generaţii de oameni, Cuvântul Sfânt a fost cunoscut, gustat, citit în fiecare zi, aşa cum l-a formulat sărbătoritul, cu tot harul cu care l-a umplut Dumnezeu, cu multă trudă, cu entuziasm divin şi măiestrie literară neegalată. Ei menţionau faptul că istoria creştină românească va păstra pentru totdeauna numele aceluia care a realizat marea operă de traducere a Bibliei în limba română frumoasă, scrisă pe înţelesul tuturor. Ei şi-au exprimat convingerea că această lucrare măreaţă este scrisă în cer, în cartea faptelor. Mulţi pastori, lucrători în via Domnului în ţară şi peste hotare, credincioşi care citiseră Biblia în fiecare zi timp de aproape 50 de ani, au realizat cu această ocazie recunoştinţa pe care o datorează aceluia care îşi închinase viaţa iluminării poporului român, prin Sfânta Scriptură. Unii recunosc îndelunga lor nepăsare faţă de acela care le-a făcut cel mai mare bine pentru viaţa aceasta şi pentru cea viitoare: le-a oferit Biblia, prin citirea căreia s-au întors la Dumnezeu şi au primit în fiecare zi putere de viaţă prin recitirea ei. Cu ocazia primirii acestor scrisori, Dumitru Cornilescu are sentimentul restabilirii legăturii cu poporul său, simţământul reintegrării lui în neamul căruia şi-a dedicat sufletul, talentul şi energia tinereţii sale. Culege astfel, deşi mai târziu, roadele de recunoştinţă ale cititorilor săi români. Aniversarea este organizată de secretarul general al Departamentului de traduceri al Societăţii Biblice pentru Răspândirea Bibliei în Anglia şi Străinătate, canon R.W.F. Wooton. La începutul anului 1971 acesta scrie lui Dumitru Cornilescu următoarea scrisoare: „Iubite Domnule Cornilescu, Cunosc numele Dv. de mai mulţi ani, în legătură cu traducerea românească a Bibliei şi am citit o serie de scrisori care se găsesc în arhiva societăţii, legate de această lucrare. Dar numai cu puţin timp în urmă am aflat, prin intermediu] Rev. Iosif Ţon, despre împlinirea în curând a 50 de ani de la traducerea Bibliei şi despre faptul că Dv. trăiţi în Elveţia. Aceste lucruri mi-au stimulat interesul în mod cu totul deosebit, şi întorcându-mă la arhivă am aflat mult mai mult despre istoria traducerii Bibliei în româneşte şi despre legăturile Dv. cu societatea noastră. Am fost puternic impresionat de cele ce am citit, de scrisoarea trimisă mie de Iosif Ţon, descriind viaţa şi lucrarea Dv., şi de broşura „Cum m-am întors la Dumnezeu şi cum am spus şi altora „. îmi pare bine că va trebui să merg de două ori la Geneva în această primăvară. Sper foarte mult să am ocazia să vă întâlnesc…” Şi într-adevăr, s-au întâlnit. Mai întâi în luna martie, când canon Wooton a cunoscut pentru prima dată pe Dumitru Cornilescu personal şi apoi pe 5 aprilie, în ziua aniversării. Sărbătorirea aniversării s-a făcut în prezenţa membrilor Comitetului de traduceri al Uniunii Internaţionale a Societăţilor Biblice, prezidat de Dr. Oliver Beguin – secretarul general al uniunii. Au fost prezenţi de asemenea cu această ocazie: secretarul Societăţii Biblice Elveţiene, secretarul Federaţiei Mondiale Luterane, secretarul Federaţiei Bisericilor Reformate şi alte personalităţi oficiale ale vieţii creştine internaţionale şi elveţiene. Sărbătoarea a început cu un prânz dat în cinstea lui Dumitru Cornilescu la vestitul „Centre des rencontres”, din localitatea Cartigny, de lângă Geneva. După prânz, canon R.W.F. Wooton a prezentat viaţa şi opera lui Dumitru Cornilescu, a vorbit despre munca sa de traducător de literatură engleză creştină în limba română încă de pe vremea când era student la teologie în Bucureşti şi a expus aspecte din activitatea de 5 ani pentru traducerea Bibliei în limba română modernă. A insistat apoi asupra faptului că în acea perioadă, când era călugăr ortodox, el a descoperit din Evanghelie, pas cu pas, calea mântuirii şi a căpătat singur, fără ajutorul cuiva, o viaţă nouă, o viaţă de legătură personală cu Domnul Isus Hristos. El a devenit astfel un om nou, un om născut din nou, înainte de a fi sfârşit să traducă Epistola către Romani. După aceea, cu optica nouă dată de calitatea de copil al lui Dumnezeu, el a revizuit cele 4 Evanghelii şi cartea Faptele Apostolilor deja traduse, şi a continuat traducerea cu fiorul temerii de Dumnezeu şi al dragostei nemăsurate faţă de nevoile spirituale ale poporului său nemântuit. Vorbitorul a arătat apoi cum la apariţia traducerii, criticii vremii au caracterizat Biblia lui Cornilescu ca net superioară oricărei alte traduceri, fiind prezentată într-o limbă suplă şi curgătoare, care lipseşte oricărei alte traduceri; fiind expusă într-o limbă care vorbeşte înseşi inimilor oamenilor”. Pentru prima dată poporul român a căpătat astfel o Biblie în limba vorbită, înţeleasă de oricine fără nici o dificultate, împotrivirea născută în România faţă de mişcarea creştină determinată de lucrarea traducătorului, l-a obligat-pe acesta să părăsească ţara în 1923 şi să nu se mai întoarcă acolo, niciodată. Dar lucrarea începută de el a continuat în ţara sa de origine – România, iar Biblia lui s-a răspândit între timp în milioane de exemplare la toţi cei ce vorbesc limba română de pe tot pământul. De aceea autorul acestei traduceri a fost supranumit – Luther al României. După terminarea cuvântării sale, canon Wooton a înmânat sărbătoritului o diplomă prin care Dumitru Cornilescu este numit preşedinte de onoare pe viaţă al Societăţii Biblice Britanice, precum şi o ediţie de lux a ultimei traduceri a Bibliei în limba engleză, publicată de această societate. La sfârşit. Dumitru Cornilescu a vorbit în termeni impresionanţi despre orele lungi de muncă neobosită pentru traducerea Bibliei şi despre roadele binecuvântate ale acestei lucrări şi şi-a manifestat mulţumirea pentru recunoştinţa acordată. Aniversarea a fost menţionată în presa elveţiană, sub titlul, „Martin Luther al României”. A fost o aniversare de neuitat şi o frumoasă răsplătire! Dar mai presus de toate, Dumitru Cornilescu s-a bucurat de conştiinţa lucrării împlinite şi de rezultatele ei binecuvântate: câştigarea sufletelor românilor pentru Hristos. S-au împlinit astfel cu el cuvintele proorocului Isaia de la cap. 53, vers.’ 10-11: „…va vedea o sămânţă de urmaşi, va trăi multe zile şi lucrarea Domnului va propăşi în mâinile Lui. Va vedea rodul muncii sufletului Lui şi se vaînviora.” După această aniversare, octogenarul a continuat ca şi înainte să scrie, să vorbească la radio, să participe la cursuri, să ţină predici în case de odihnă. Dar vremea plecării sale la Domnul era aproape. După 4 ani, care nu s-au deosebit prea mult de cei anteriori în ceea ce priveşte prospeţimea şi activitatea pentru Domnul său, Dumitru Cornilescu a fost chemat acasă! Era 27 august 1975. Numai câteva zile înainte de moarte s-a simţit mai obosit şi a avut dureri mai intense decât de obicei. Nu se neliniştea pentru sine, ci pentru soţia care rămânea singură. Treizeci şi cinci de ani fusese fericit alături de ea, iar acum ştia că merge la Mântuitorul său iubit, fără ea. După dorinţa sa, a fost îngropat extrem de simplu şi fără nici o publicitate. Cel care cândva, cu 50 de ani în urmă, răscolise o ţară, pleca acum pe ultimul său drum, singur. Dar îşi făcuse datoria din plin. Nu aşteptase recunoştinţă de la nimeni şi pleca acum să primească răsplătirea veşnică a Domnului său, Căruia îi închinase toată viaţa. Iar rămăşiţele lui pământeşti se odihnesc în cimitirul din Montreux, vizitate zilnic de aceea care a fost în ultima parte a vieţii lui, singurul sprijin pământesc, singurul prieten şi confident – Anna Cornilescu. „Pe măsură ce-L cunoşti pe Domnul Hristos, în veţi să te cunoşti pe tine însuţi”. D. Cornilescu

Partea a cincea   O viaţă sfântă o cale de urmat

Am fost rãstignit împreunã cu Hristos si trãiesc dar nu mai trãiesc eu, ci Hristos trãieste în mine.   (Galateni 2:20)

O viaţă sfântă

Perii albi sunt o cununã de cinste, ea se gãseste pe calea neprihãnirii.  (Proverbe 16:31)

Dumnezeu are pentru fiecare din credincioşii Lui o lucrare; prin fiecare din ei are de transmis un mesaj. Ce anume? Când? Cât timp durează? Cât de important este? Răspunsul la aceste întrebări este treaba lui Dumnezeu. Rolul nostru, obligaţia noastră de oameni credincioşi? Una singură: ascultarea! Atunci, la timpul când Dumnezeu ne pune într-un anumit loc, pentru o anumită lucrare, să fim gata să o împlinim. El este suveran să ne folosească pe fiecare aşa cum crede El de cuviinţă, iar noi nu avem dreptul să comentăm hotărârile Lui. El poate să folosească pe unii din credincioşii Lui pentru o lucrare care să dureze toată viaţa, pe alţii pentru o lucrare de numai un an, sau numai o zi!… Noi putem aprecia unele lucrări ca fiind foarte importante, iar altele mai puţin importante; unele foarte interesante, iar altele mai puţin; unele pentru care, împlinindu-le, ni s-ar cuveni o răsplată mai mare decât pentru altele. Dar toate acestea sunt gânduri şi măsuri omeneşti. Pentru Dumnezeu însă contează un singur lucru: să faci numai ceea ce El îţi dă de făcut, atunci când El te pune să faci, cu înţelepciunea şi puterea pe care ţi le pune El la dispoziţie; iar când El te pune deoparte, să ştii din nou să asculţi şi să rămâi liniştit acolo unde a hotărât El. Nouă ne place să lucrăm, să facem multe lucruri, să le vedem roadele. Ni se pare foarte greu să stăm deoparte atunci când Domnul ne spune: „Acum, lucrarea ta s-a terminat.’” Ascultarea se învaţă numai într-o viaţă de părtăşie permanentă cu Domnul Isus. Aşa ajungi să-I cunoşti gândurile şi dorinţele, ce-I place şi ce aşteaptă El de la tine. Aşa învăţăm că El vrea mai mult să-L ascultăm decât să facem’lucrări pe care nu ni le-a dat El. Mulţi dintre cei care au cunoscut îndeaproape viaţa lui Dumitru Cornilescu şi-au pus această întrebare: „Cum se poate ca un om al lui Dumnezeu ca el, care a înfăptuit o lucrare creştinească atât de importantă pentru o ţară întreagă într-un timp record, să-şi trăiască apoi tot restul vieţii în anonimat, fără să mai realizeze lucruri la fel de izbitoare, deşi a mai trăit o jumătate de veac?” întrebarea pare să fie îndreptăţită şi neînţelegerea justificată, pentru că discordanţa dintre cele două părţi ale vieţii lui Dumitru Cornilescu nu se referă numai la lucrarea lui, ci chiar şi la caracterul lui, la acea parte din personalitatea omului despre care ştim că nu se schimbă. Cei 4-5 ani în care a tradus Biblia rămân pentru toţi cei care l-au cunoscut, chiar şi cei mai apropiaţi, o enigmă. Nimeni, nici chiar soţia lui, nu ştie multe lucruri cu privire la această perioadă din viaţa lui. Cum a fost posibil ca un singur om, într-un timp atât de scurt, să facă o lucrare atât de mare, de grea şi de importantă? Niciodată nu se mai întâmplase aşa ceva. Nu numai că a realizat această lucrare singur, într-un timp record şi fără să aibă o pregătire specială, dar era şi bolnav, nu ştia ebraica, trăia într-o ţară cu posibilităţi foarte reduse şi mai ales era în necunoş-tinţă totală despre elementele esenţiale ale mântuirii. Toate aceste carenţe trebuiau rezolvate din mers şi au fost rezolvate! Cum a fost posibil? Desigur că dacă privim la Dumnezeu ca autor al acestei lucrări, nimic nu mai pare extraordinar. Dumnezeu cu resursele Lui, cu capacitatea Lui, cu dorinţa Lui de a aduce lumina în acest colţ de lume cuprins de întuneric… şi atât! Au urmat apoi câţiva ani în care călugărul solitar s-a manifestat ca un excepţional organizator, energic şi efervescent. Ocupându-se de tipărirea Bibliei a avut de-a face cu oficialităţile din ţară şi de peste hotare, cu cele mai de seamă feţe bisericeşti, pe care a trebuit să le înfrunte fără compromisuri. După aceea a urmat lupta dusă pentru a-l lămuri şi a-l convinge să se întoarcă la Dumnezeu pe însuşi prietenul său Tudor Popescu. Apoi, împreună cu el, lupta şi munca extenuantă pentru înfiriparea şi întărirea bisericii lui Dumnezeu din România. în toată activitatea pe care a dus-o în anii aceia a fost neobosit, năvalnic, inepuizabil; un canal deschis prin care Dumnezeu îşi revărsa pe pământul spiritual al României tot belşugul binecuvântărilor Lui cereşti. A venit însă un moment în care Dumnezeu a socotit că rolul lui Dumitru Cornilescu în această lucrare şi în acest loc s-a sfârşit. De aceea l-a luat din ţara lui, dintre puţinii prieteni credincioşi pe care şi-i făcuse, din familia lui, din adunarea care abia se înfiripase şi care avea atâta nevoie de el şi l-a pus în alt loc. Din acel moment, viaţa acestui om al lui Dumnezeu intră în umbră: puţin cunoscută, puţin semnificativă! De ce? Pentru că aşa a hotărât Dumnezeu! Lucru important şi demn de luat în seamă este faptul că Dumitru Cornilescu a înţeles foarte bine voia lui Dumnezeu cu privire la el. Dumnezeu l-a scos din lucrarea pentru alţii şi l-a crescut pe el însuşi, l-a maturizat, l-a copt. în suferinţele unei boli fără leac, departe de toţi fraţii şi surorile de trup şi în Domnul, departe de poporul pe care l-a iubit şi pentru care a făcut atât de mult, fără să poată auzi măcar o slovă din melodioasa limbă românească, despărţit de toţi şi toate a avut minunata revelaţie a întâlnirii lui cu Dumnezeu, pentru alte raţiuni decât iertarea de păcate… Atunci când a apărut mare în faţa oamenilor, nu era decât un învăţăcel înaintea lui Dumnezeu. Iar atunci când a dispărut dinaintea privirilor oamenilor, când pentru ei se spune că nu a mai făcut nimic, a devenit un titan în aprecierea Celui Preaînalt.

O cale de urmat

Dupã ce a fost gãsit bun, va primi cununa vietii, pe care a fãgãduit-o Dumnezeu celor ce-L iubesc.   (Iacov 1:12)

A rămas puţin de la el în afară de Biblie: un mănunchi de predici publicate în câteva broşuri! Cantitativ – foarte puţin! Sunt însă portiţe prin care aflăm ce a gândit, ce a crezut, cum a trăit Dumitru Cornilescu în această lungă perioadă a vieţii lui; şi despre aceste lucruri aş vrea să spun câteva cuvinte. Ajuns în Elveţia prin forţa împrejurărilor, el a trebuit să rămână acolo ca într-un fel de exil. Lăsase în ţară totul. Era aici numai cu Domnul său, care i se descoperise ca Mântuitor cu câţiva ani în urmă, în liniştea şi singurătatea unei chilii de călugăr. Dumnezeu l-a lăsat să spună şi altora vestea bună a Evangheliei pe care o aflase, să arunce sămânţa bună într-un pământ care o aştepta. Apoi l-a scos din nou din mijlocul oamenilor, l-a luat deoparte, ca să-l înveţe miezul vieţii de credinţă, o lecţie care nu se poate învăţa decât în doi. Cunoştea puţin atunci, dar Dumnezeu voia să-i descopere mult. „Experimentarea personală şi intimă a harului lui Dumnezeu este singura temelie a vieţii creştine”, scria el, şi aceasta a fost temelia celor 50 de ani de viaţă care a urmat. Tot ce a lăsat scris este îmbibat de această realitate a vieţii lui. puterea unei vieţi de credinţă se arată în lupta cu vrăjmaşul. Ea ne este dată în orele de meditaţie, când facem linişte în noi înşine pentru a asculta glasul lui Dumnezeu.” De la oameni învăţăm să vorbim, iar de la Dumnezeu învăţăm să tăcem. Cât de important este să ştim şi să putem face să tacă toate glasurile înăuntrul nostru, ca să se facă auzit numai glasul lui Dumnezeu şi pe acela să-L ascultăm. Care sunt urmările acestei ascultări? Iată ce citim în meditaţiile lui: „O viaţă de comuniune intimă cu Dumnezeu nu rămâne fără nici un efect: ea se traduce printr-o asemănare tot mai mare cu modelul divin; suntem transformaţi în chipuri asemenea Lui.” „ Viaţa de comuniune cu Dumnezeu îşi răsfrânge binecuvântarea asupra întregii noastre fiinţe. Nobleţea spirituală iluminează viaţa şi o face să strălucească.” „şi ce izvoare de apă vie sunt în El! Iertare dumnezeiască şi înfiere, pace, legătură cu Dumnezeu, firea dumnezeiască chiar, iată câteva din comorile acestei stări binecuvântate de care ne bucurăm aici. Şi când ne gândim la ele, ni se înflăcărează inimile şi cântarea înfloreşte pe buzele noastre.” în toţi aceşti ani pe care i-a petrecut departe de ţară, Domnul Isus a fost pentru Dumitru Cornilescu nu numai un Mântuitor care l-a eliberat de un trecut păcătos, ci un prieten real şi desăvârşit. Iată ce scrie cu privire la acest lucru: „în Isus găsim plinătatea unei prietenii adevărate, de fond… Eu am găsit în Mântuitorul meu un prieten căruia îi spun totul, cu care împart totul. Nu există nimeni în această lume mare care să merite mai mult ca El încrederea mea. Prietenia Lui mă umple de o fericire negrăită. Cum aş putea samă simt vreodată singur sau sărac alături de El?” Din părtăşia acestei prietenii divine a învăţat multe lucruri, pe care le-a menţionat apoi în scrierile lui: „Rugăciunea este de fapt punerea noastră de acord cu Dumnezeu, pentru ca să atingem împreună cu El un ţel comun „. Cât de puţini cunosc ce înseamnă în viaţa practică această „punere de acord” despre care vorbeşte el aici, această armonie care se realizează numai „împreună cu El”, într-un „ţel comun”… în viaţa de credinţă trebuie să ştim să-L deosebim pe Domnul Isus Hristos de lucruri care nu sunt ale Lui, şi să fim una cu El în lucrurile Lui. Fiindcă „este periculos să separăm problemele spirituale de interesele noastre trecătoare”. „Acela care ştie să se lege de Domnul Isus şi să fie nedespărţit de El, nu se va găsi niciodată în impas.” „Pe măsură ce înaintăm în viaţa de credinţă, învăţăm să-L deosebim pe Domnul Hristos de toate celelalte lucruri.” încă două lucruri importante în legătură cu viaţa de părtăşie cu Domnul, găsite în meditaţiile lui: Este imposibil să-ţi faci provizii de har. El ne este dat din plin, dar numai pentru momentul prezent. „Nu există nimic mai delicat decât comuniunea cu Domnul Isus. Este suficient un lucru de nimic pentru a o tulbura.” în prezenţa lui Dumnezeu, orice lucru din viaţa celui credincios capătă semnificaţie veşnică: „Credinciosul transformă toate experienţele vieţii lui în valori veşnice: întocmai ca un arbore care îşi pregăteşte, din toate sărurile pământului, hrana sa.” Dar care este drumul spre această viaţă de părtă-şie intimă cu Dumnezeu? Răspunsul lui este simplu şi clar: „Există un singur drum care duce la legătura personală şi la o încredere nelimitată în Domnul Isus: drumul ascultării!” Ce este ascultarea, Dumitru Cornilescu a învăţat, desigur, de la prietenul său, Domnul Isus Hristos: „Şi ce jertfă a fost pentru Fiul lui Dumnezeu să Se facă Fiul omului!… Parcă-Laudpe Tatăl zicând: «Du-Te, Fiule, şi scapă pe păcătoşii pe care i-am pedepsit în mânia Mea! Pedeapsa e grea, mânia împotriva păcatului e mare, dar Tu poţi şi trebuie să-i scapi din ea, prin moartea şi sângele Tău!» şi parcă îl aud pe Fiul răspunzând: «Da, Tată, vreau din toată inima, vreau să fac ce zici Tu. Ce vrei Tu este ce vreau şi Eu.» Şi pleacă El, Fiul lui Dumnezeu celpreaslăvit şi preasfânt, da, pleacă şi ia chip de rob şi Se face Fiul omului.” Trăind o viaţă de ascultare după modelul Domnului Hristos şi prin El, Dumitru Cornilescu obişnuia să-şi noteze scurte meditaţii şi gânduri pe măsură ce le asimila: „A şti să asculţi de Dumnezeu înseamnă să fii de acord ca El să-ţi coordoneze toate planurile tale omeneşti.” „Acela care stă să discute un ordin divin, nu este demn de numele de creştin.” „Nimicc nune îndreptăţeşte să credem că Domnul Hristos ne va însoţi în toate experienţele în care dorim să ne aventurăm. Din contră, noi trebuie să-L urmăm pe El, acolo unde vrea să ne ducă.” „Acela care nu ascultă în viaţa lui de cuvintele Domnului Isus: «Nu vă îngrijoraţi de nimic…», să nu se aştepte niciodată să aibă pace în sufletul său. ” „Dumnezeu cunoaşte drumul pe care ne conduce. Nu ar fi nepotrivit să nu ne încredem total în El, cu privire la viaţa noastră? Nu este nici necesar, nici important să înţelegem întotdeauna căile Lui! Să ştim să-L ascultăm şi El Se,va îngriji de tot ceea ce ne priveşte.” „Este foarte important să ştim să mergem cu Dumnezeu: fără să grăbim pasul şi fără să rămânem în urmă.” Cornilescu a mers la pas cu Dumnezeu, s-a odihnit la picioarele Domnului Isus. A trăit pe pământ cu seva pe care şi-a tras-o din cer, şi ea răzbate în tot ce a scris: „DomnulIsus nu vrea să fie pentru noi o idee abstracta, în care să credem doar, ci o Persoană vie, pe care în fiecare zi să o cunoaştem într-un fel nou, slăvit!” „Domnul Isus ne cunoaşte mai bine decât ne cunoaştem noi înşine. El Se roagă în mod special pentru noi când ne simţim slabi şi descurajaţi. El cunoaşte toate greutăţile pe care le întâmpinăm, toate pericolele care ne ameninţă şi ne aude suspinurile.” Ce privilegiu de a putea începe fiecare zi cu această siguranţă şi convingere: „Azi, Dumnezeu vrea din nou să mă binecuvânteze. Fără îndoială însă că binecuvântarea divină este deseori diferită de ceea ce neînchipuim sau dorim noi. Dar nu e mai puţin adevărat că toţi aceia care se lasă în mâinile Sale binecuvântate, văd sla va lui Dumnezeu. …Ce mare iubire ne arată Dumnezeu că vrea să meargă cu noi în viaţă! Acesta este şi numele pe care L-a dat îngerul Domnului Isus: Emanuel – adică Dumnezeu este cu noi. Isus este Dumnezeu şi are toată puterea. Dacă merge cu noi înseamnă că toată puterea Lui merge cu noi, A tun-ci nu mai este nici o greutate în viaţa noastră în care El nu ne-ar putea ajuta. Dumnezeu] cel Atotputernic îmi făgăduieşte să meargă cu mine! Cum aş putea şo văi să merg cu El?” „DomnulIsus merge cu noi nu numai ca Dumnezeu, ci ca Dumnezeu care S-a făcut om, a trăit pe pământ, şi a trecut prin tot ce trebuie să trecem şi noi, dar ca biruitor…” „ Viaţa este cu totul altfel când mergi cu Isus. El este un prieten bun care nu ne lasă niciodată singuri. .. Ia-ţi locul la picioarele Domnului Isus!” Cel care împarte cu Dumnezeu viaţa lui de fiecare zi ajunge în armonie cu cerul şi cu el însuşi, reuşind să se bizuie în totul numai pe Domnul, să nu se mai teamă de nimic, să-L slăvească şi să-L înalţe înăuntrul lui pe Acela pe careL-a acceptat, nu numai ca Mântuitor, ci şi ca Domn şi Stăpân al vieţii. Iată ce citim în scrierile lui Dumitru Cornilescu: „Isus, care a fost răstignit odată, este astăzi împăratul împăraţilor, Regele regilor, Domnul domnilor. El este Stăpânul şi Cârmuitorul istoriei lumii; deaceeanune temem denimic, nici chiar atunci când ni se pare că vine potopul peste lumea aceasta, căci El linişteşte furtuna şi este Domn şi Stăpân peste inimile noastre.” „Dacă un suflet îl primeşte pe Domnul Hristos ca Stăpân şi scop unic în viaţă, toate eforturile lui se coordonează în ordine şi armonie spre acest ţel.” „Nu este totul să ai credinţă. Nu este esenţial ca această credinţă să fie mare. Este însă foarte important ca slăbiciunea noastră să se bizuie pe puterea Mântuitorului şi să se încreadă în EL ” „Dacă Hristos nu este singura şi cea mai importantă preocupare a mea, nu voi ajunge niciodată la plinătatea după care inima mea este atât de însetată.” „ Ce durere pentru Mântuitorul nostru să ne vadă înaintând cu anevoie sub povara greutăţilor care ne apasă, în loc sale aruncăm asupra Lui!” O viaţă trăită în prietenie cu Dumnezeu i-a dat lui Dumitru Cornilescu o viziune nouă, pozitivă asupra multor lucruri. Care dintre noi nu ştie, de exemplu, că ispita este un lucru rău, negativ, cel mai mare duşman în viaţa de credinţă? Sau că necazurile şi împrejurările mărunte din viaţa noastră de fiecare zi sunt lucruri care ne trag în jos, ca un balast nedorit? Dar iată ce scrie el: „Ce este ispita? Este ocazia oferită de Dumnezeu pentru a ne scoate biruitori asupra Celui Rău… Dumnezeu ne dă posibilitatea de a învinge exact în momentul în care duşmanul vrea să ne dea lovitura de graţie… Să nu uităm că ispita, prin ea însăşi nu este păcat, ci numai un prilej de izbândă… Să înaintăm în viaţă cu convingerea că este posibil să ieşim biruitori din toate cursele duşmanului nostru. Vom avea biruinţa pentru că ea ne-a fost asigurată în Domnul. Dumnezeu pune toată puterea Lui la dispoziţia noastră, pentru a birui fiecare ispită. Nu este acest lucru minunat? Să ne luăm curaj ca să biruim cu bucurie în fiecare zi.” „ Toate ispitele noastre au asupra noastră efectul pe care noi îl acceptăm. Dacă le privim ca pe nişte nenorociri, ele ne vor doborî. Dacă, din contră, le vom vedea ca pe nişte ocazii de a pune la încercare credincioşia lui Dumnezeu şi a Domnului nostru Isus Hristos, elene vor umple viaţa de o mare bucurie.” „împrejurările mărunte din viaţa noastră de toate zilele sunt amănunte pe care, într-o zi, Dumnezeu le va uni; ele vor constitui o operă măreaţă: perfecţionarea caracterului nostru creştin! Vom fi miraţi de valoarea pe care o vor căpăta greutăţile pe care le-am întâlnit aici, jos, pe pământ. Ele sunt instrumentele transformării noastre după chipul şi asemănarea Domnului Isus. Să nu pierdem din vedere acest lucru şi să nu privim nici oamenii, nici împrejurările în care ne găsim, dintr-un punct de vedere omenesc. Aţintindu-ne privirile asupra scopului veşnic, să devenim copii ai lui Dumnezeu fericiţi, purtători de biruinţe în orice împrejurare… Prin suferinţe, dragostea lui Dumnezeu ne conduce spre maturitate şi frumuseţe spirituală.” în loc de ispită – prilej de izbândă… în loc de nimicnicia vieţii de fiecare zi auzim de perfecţiunea caracterului creştin, de fericire, biruinţă, frumuseţe spirituală, dragostea lui Dumnezeu. Acestea sunt gândurile lui Dumnezeu, mesajul Domnului Isus Hristos. pentru timpul în care avem de trăit pe acest pământ. Dumitru Cornilescu a fost înainte de toate un evanghelist. Predicile lui erau simple, clare, curate, îţi aduceau vestea bună a iertării în forma cea mai apropiată de sufletul omului împovărat de păcate. Cineva care l-a ascultat vorbind a spus despre felul cum vorbea: „Mesajullui este limpede ca apa de izvor de stâncă, continuu, cristalin, de care te apropii cu încredere că nu va izbucni în clocote; răcoritor, dătător de linişte şi asigurare.” Ca evanghelist, mesajul lui era întotdeauna uimitor de simplu: „DomnulIsus a venit, a trăit şi a murit pe pământ, fiindcă voia să caute pe oamenii pierduţi… De la miazănoapte la miazăzi, şi de la apus la răsărit, cutreiera ţara întotdeauna cu acelaşi gând: să caute suflete… în oriceclipă, în oricezi, El era gata să asculte necazurile oamenilor, căci El venise să caute pe fraţii Săi… Şi după cum căuta sufletele când trăia pe pământ, tot aşa le caută şi azi. Şi de-a lungul veacurilor El a căutat totdeauna să mântuiască sufletele oamenilor.” Când adresa ascultătorilor chemarea la mântuire, la Domnul Isus, o făcea într-un mod foarte personal, individualizat, voind parcă să-l atingă pe fiecare în situaţia în care se găsea, şi să-l pună faţă în faţă cu Domnul Hristos: „Cum te-a mai căutat El pe drumurile greşite ale vieţii tale! Da, te-a căutat! Când erai bolnav în pat şi stăteai înaintea porţilor veşniciei – ţi-aduci aminte? – atunci El te căuta. Când te găseai în nevoia aceea – ai uitat? – şi ai strigat către El ca să te scape şi I-ai făgăduit că ai să te predai Lui – îţi aduci aminte? – El te căuta! Când ai auzit o predică bună şi ai simţit că te mişcă la inimă şi ziceai:, Asta e pentru mine”, atunci El te căuta! Când cineva ţi-a pus în mână o foaie creştină, în tren, în autobuz, sau pe stradă, atunci El te căuta. Ţi-aduci aminte când stăteai la mormântul acelei fiinţe iubite, când după moartea ei te simţeai singur-singurel pe lume şi părăsit de Dumnezeu şi de toţi şi ţi se părea că viaţa nu mai are nici un rost pentru tine? Atunci El te căuta. Da, da, El te-a căutat de multe ori!” Sau: „Pe cine cheamă El la Sine? Pe cei trudiţi şi împovăraţi! Adică pe orice om, de orice limbă, de orice naţie, de orice vârstă, de orice stare, numai să aibă nevoie de odihnă. Pe cei trudiţi să le dea uşurare. Pe cei împovăraţi să le poarte povara. Pe cei fricoşi, cei ce au teamă, să le dea iertarea. Pe cei înlănţuiţi de vreo apucătură păcătoasă, să le dea biruinţă şi izbăvire din robia păcatului. Pe cei împovăraţi, cu răspunderi mari în casă, copii, afaceri, să-i întărească şi să le dea odihnă în neliniştea lor. Pe cei împovăraţi care se simt singuri pe lume, să le dea prietenia şi tovărăşia Lui. Pe cei în deznădejde să le dea curaj şi nădejde. Oricare ar fi povara ta, Isus te cheamă… El dă odihnă. El o dă fiecăruia personal, nu uita! El îmi dă mie odihna de care eu am nevoie şi ţie odihna de care tu ai nevoie.” Predicile de evanghelizare pe care Dumitru Cornilescu le-a ţinut după ce s-a întors la Dumnezeu, în perioada cât a fost în ţară, erau pline de energia de care el însuşi era cuprins. El punea înaintea oamenilor pedeapsa lui Dumnezeu dacă nu voiau să se întoarcă la El. Ar fi vrut parcă să se pocăiască toţi, atunci, când le spunea el. în a doua parte a vieţii lui, vorbea şi scria cuprins de cu totul alte sentimente. Vorbea numai despre dragostea nesfârşită a lui Dumnezeu faţă de cel păcătos, despre bucuria şi fericirea de care ai parte când îl cunoşti pe Domnul Isus, despre viaţa de plinătate care urmează unei predări totale. Este adevărat cuvântul care spune că: „Din prisosulinimii vorbeşte gura…” El vorbea despre lucrurile de care îi era plină inima. îl apropia pe păcătos cu dragoste, de dragostea lui Dumnezeu: „Prietene, se prea poate ca păcatele tale sa fie roşii ca sângele, şi vina ta să fie nespus de mare. Eu nu vreau să spun că păcatele tale sunt mici şi că vina ta nu e mare. Dar numai una îţi spun: dacăvrei să îţi zugrăveşti starea în care te găseşti cu un singur cuvânt, poţi să spui doar: sunt pierdut! Mai mult decât pierdut nu poţi fi şi nici mai puţin. Aşa e! Dacă da, atunci vestea aceasta bună este tocmai pentru tine. Pentru că Fiul omului a venit să caute şi să mântuiască ce era pierdut. şi aşa eşti tu, pierdut!… Iubitul meu prieten, eşti tu pierdut? Atunci tu eşti tocmai bine venit la Isus!..” Sau: „Dumnezeul nostru nu este un Dumnezeu aspru şi nemilos, ci un Dumnezeu care suferă când noi plângem şi Se bucură împreună cu noi când suntem fericiţi…” De ce vorbea el atât de mult despre dragostea lui Dumnezeu pentru cel păcătos? Pentru că ea este o dragoste cu totul deosebită, singura care poate naşte dragostea păcătosului pentru Dumnezeu. Iată ce spunea Dumitru Cornilescu: „Dragostea faţă de Domnul Isus Hristos nu poate fi impusă. Ea se naşte acolo, la cruce, când ochii păcătosului se deschid şi văd imensitatea dragostei Lui!” Sau: „Isus ne iubeşte ca cel mai devotat prieten. Dragostea Lui nu depinde de valoarea noastră, ci este esenţa fiinţei Lui…” „Niciodată o fiinţă umană nu a strigat la Dumnezeu fără să primească răspuns…” „Mulţi oameni când aud că-i caută Isus, fug ca de foc. Se tem de El. De ce? Pentru că îşi închipuie că Isus îi va mustra pentru tot ce au făcut în viaţă şi le va citi pomelnicul tuturor păcatelor săvârşite. Şi apoi, aşa cred ei, vor începe o viaţă fără bucurie. Să fie oare adevărat? Nu! De o mie de ori nu!… Domnul Isus a venit să mântuiască, nu să piardă oameni. El vrea să-i facă fericiţi, nu nefericiţi. O, sărmane suflet, numai fugi, căci El te caută numai ca să te facă fericit…” El prezintă oamenilor un Hristos care ne poate salva din orice stare, mângâietor, neschimbat în dragoste şi credincioşie, care face totul pentru noi şi în locul nostru: „Când în viaţă vin împrejurări grele, atunci Dumnezeu ne iese în ajutor. El ne ridică, ne ia în braţele Sale şi ne ascultă plângerea. Apoi, fără să ne reproşeze nimic, El ne pune pe frunte sărutul Său, care mângâie şi vindecă…” „Puterea păcatului care ne înfăşoară este atât de mare, încât noi nu vom avea niciodată puterea să ne smulgem din el pentru a apuca mâna întinsă a Domnului Isus. Toate eforturile noastre vor rămâne zadarnice. De aceea, Mântuitorul S-a aplecat până la noi. A coborât între noi. El întinde sprenoi mâinile Sale, într-un semn suprem de dragoste. Dacă le privim prin credinţă, le vom simţi întotdeauna destul de puternice pentru a ne salva…” „Dacă devenim orbi cu privire la frumuseţea lui Dumnezeu şi insensibili la binecuvântările Sale, înseamnă că un nor din viaţa noastră acoperă slava Sa. Cu toate acestea, El rămâne mereu acelaşi, neschimbat în dragoste şi credincioşie…” „Când vezi un om care se căzneşte să devină mai bun prin eforturile sale, este de datoria ta să mergi la el şi să-i spui: «Vino la Isus, vino şi ai să vezi!…»” Dumitru Cornilescu punea mult accentul pe predarea totală, în braţele Domnului Isus, fără nici o reticenţă, pentru ca apoi să-L putem avea în totul pentru noi: „în fond, care este preţul unei vieţi creştine? Singurul răspuns exact este: totul! Nu este suficient să-I dăm lui Dumnezeu jumătate, un sfert, sau trei sferturi din viaţa noastră. Nu! Domnul Isus pretinde să-I dăm inima noastră în întregime. Trebuie să-I dăm totul, pentru ca să primim totul. Numai acela care I se predă Mântuitorului în întregime este capabil să trăiască o viaţă creştină autentică. Unii se pot speria la gândul acesta… De aceea în viaţa noastră acest lucru nici nu a devenit o realitate; şi nu este de mirare căne-am oprit şi nu mai suntem capabili să înaintăm.” „Ce trebuie să înţelegem prin acest tot pe care Îl aşteaptă Dumnezeu de la noi? Tot înseamnă foarte exact tot. Dumnezeu nu face joc de cuvinte.” Pre-dându-I lui Dumnezeu în întregime viaţa noastră, binecuvântările care decurg de aici sunt nelimitate: „Secretul bucuriei creştine stă în a-L accepta pe Domnul Isus Hristos în inimă, în a-I acorda o încredere nelimitata şi a asculta în totul de El…” Sau cum citim în altă parte: „Câţi oameni sunt gata să cadă de oboseală în lupta pe care această viaţă o reprezintă pentru ei. Ah! Să nu uităm niciodată că, chiar acum, în momentul de faţă, Dumnezeu este lângă noi. El ne înconjoară din toate părţile şi ne dă putere să trecem biruitori prin toate greutăţile care se ridică înaintea noastră. Dumnezeu este deasupra noastră şi ne binecuvintează. El este dedesubt şi ne poartă în braţele Sale pline de dragoste şi de har. La dreapta şi la stânga El este sprijinul nostru. Dumnezeu este înaintea noastră şi ne conduce pe drumul cel bun, ca să nu ne rătăcim. El este în spatele nostru, ca să nu rămânem în urmă. Poate, câteodată, privim cu îngrijorare la viitor. Să avem curaj la gândul că Dumnezeu S-a aşezat între noi şi viitorul nostru.,. El este ajutorul nostru în orice vine din partea oamenilor sau a propriei noastre inimi.” Dumitru Cornilescu nu propovăduia numai un Hristos care a murit pentru păcatele noastre, ci unul viu, care trăieşte pentru noi: „El ne-a făgăduit că va fi cu noi până la sfârşitul lumii. Fie zile de nenorocire, fie zile însorite, fie zile întunecoase; pururea şi pretutindeni El este cu noi ca să ne ajute, să ne îmbărbăteze, să ne dea putere şi tot ce ne trebuie în fiecare clipă. Să scriem şi noi cu cretă pe perete în necazuri şi în nevoi: «El este viu», «El trăieşte» şi apoi să ne vedem de drum plini de bucurie şi de mângâiere.” în alt loc, întâlnim aceste cuvinte: „Moartea L-a ţinut numai o scurtă vreme sub puterea ei pe Domnul nostru iubit, pe Prinţul vieţii. La urmă a trebuit să-I dea drumul… De aceea atâta bucurie în văzduh, în cer şi pe pământ… Viaţa a biruit! Biruinţa Lui este biruinţa noastră. Cum să nu săltăm de bucurie la această veste de biruinţă?… Da, iubiţilor, avem un Mântui tor viu!… Ştergeţi-vă lacrimile voi toţi cei întristaţi!” Am putea spune că o trăsătură dominantă a predicilor de evanghelizare ale lui Dumitru Cornilescu este bucuria, întâlnim în mod constant şi din plin această idee în cele ce spunea şi scria. Iată numai câteva exemple: „în Dumnezeu noi avem plinătate de bucurie. Psalmi s tul ne arată unde este adevăratul izvor al bucuriei când spune: «…îi adăpi din izvorul desfătărilor Tale.» Dumnezeu ne-a pregătit un şuvoi de bucurii multiple şi variate, care nu trec odată cu lumea, ci durează veşnic. Numai Dumnezeu poate să ne dea adevărata viaţă: o viaţă de o profunzime şi de o intensitate pe care cu greu ne-o putem imagina.” „O, iubitule, când Mântuitorul vine, nu zăbovi! Deschide-I, deschide-Irepede uşa inimii tale! Fă şi tu ca vameşul Zacheu: el L-a primit cu bucurie… Nu-L izgoni, căci izgoneşti fericirea ta; ba încă fericirea veşnică. Primeşte-L şi vei avea fericirea… Hotărăş-te-te acum să începi o viaţă nouă cu El şi vei avea o sărbătoare adevărată!… Zaci şi tu, prietene dragă, în carcera păcatului şi a vinei nelegiuirilor tale? Ascultă vestea cea bună: Fiul omului a venit să te scape. Bucură-te şi veseleşte-te!” „Dacă cineva care aude vestea aceasta are încă un Mântuitor mort, să se bucure, căci poate avea de acum un Mântuitor viu, iubitor şi milostiv. Vino şi tu, prietene, la acest Mântuitor minunat şi bucură-te de toate binecuvântările pe care ţi le dă El.” „Un Mântuitor viu! Noroade, să ne bucurăm şi să ne veselim!” „El arată oamenilor că această bucurie şi fericire este deplină şi-l însoţeşte pe cel credincios până în ultima clipă a vieţii sale pe pământ, pentru ca să continue apoi, în chip desăvârşit, în veşnicie…” „ Vedeţi, ceea ce nu poate da slava acestei lumi, dă Isus fiecărui om care-L primeşte. O fericire adevărată, deplină, adâncă, veşnică… Ea rămâne neclintită chiar şi în clipa morţii. Chiar şi la moarte copiii lui Dumnezeu sunt fericiţi, căci ei ştiu că pentru ei moartea înseamnă o mare moştenire. Ei intră într-o slavă şi într-o fericire pe care nici un om nu a văzut-o, nici o ureche nu a auzit-o şi nici la inima omenească nu s-a suit. Aceasta e fericirea pe care a pregătit-o Dumnezeu celor ce-L iubesc.” „Şi când te gândeşti că fericirea aceasta pe pământ nu este nimic alătun de fericirea care ne aşteaptă sus în cer, în casa Tatălui ceresc! Ea e numai o arvună. Acolo nu va mai fi nici o urmă de păcat şi vom vedea pe Isus faţă în faţă şi vom fi asemenea Lui. O, ce fericire mare este aceasta!” „ Vezi, prietene drag, o asemenea fericire a pregătit Isus celor ce-L primesc ca Mântuitor; o fericire veşnică!” „Un izvor nesecat – iată ce trebuie să fie bucuria noastră în Domnul. Ea trebuie să crească mereu, să curgă din belşug, pentru a se vărsa, întocmai unui fluviu puternic, în marea veşniciei.” În predicile lui Dumitru Cornilescu întâlnim ideea că mântuirea căpătată prin sângele Domnului Isus este veşnică şi totodată desăvârşită: la ea nu mai este nimic de adăugat, nimic de scăzut, şi nu poate fi anulată de nimeni şi de nimic: „înţelegem acum, ce deplină iertare ne-a dăruit Domnul? El ne-a luat păcatele, le-a acoperit cu scump sângele lui Isus şi nu le va mai ţine în seamă în veci de veci.” „Dumnezeu ori ne şterge vina, fără să putem face ceva din partea noastră, ori trebuie să pierim sub povara fărădelegilor noastre… El ne iartă păcatele, fără ca noi să putem aduce sau face ceva. El poate să ierte, pentru că Isus a plătit totul…” „Nu ştim ce ne va aduce viitorul. Dar ştim cu certitudine un lucru care ne este de-ajuns: că dragostea lui Dumnezeu va birui.” , Dragostea şi credincioşia lui Dumnezeu cu privire la noi nu se schimba. El îşi duce la împlinire planurile Sale, în ciuda împotrivirii şi a păcatelor noastre.” Am văzut că el vorbeşte de fericire în clipa morţii, pregătită de Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc şi totodată vorbeşte de viaţă veşnică în prezent: „…Mântuirea înseamnă să ai viaţă veşnică şi viaţa veşnică începe aici pe pământ, din clipa în care primeşti pe Domnul Isus în inima ta.” Viaţa lui D. Cornilescu a fost plină de modestia pe care numai cunoaşterea lui Dumnezeu o poate da. El spunea: „Pe măsură ce-L cunoşti pe Domnul Hristos, înveţi să te cunoşti pe tine însuţi. ” Şi cunoscându-se pe sine, acest minunat om al lui Dumnezeu a căutat să rămână neîncetat în umbra Prietenului său divin pe care L-a văzut întotdeauna nespus de mare. Toată viaţa lui a căutat să-L facă cunoscut oamenilor pe Domnul Isus Hristos, aşa cum L-a cunoscut el: „Prinţul vieţii”, „Domnul vieţii”, prietenul desăvârşit…” în viaţa lui a învăţat să meargă la pas cu Dumnezeu, să depindă în totul de El, să dea şi să primească totul de la El. De ce? Ne mărturiseşte singur: „Noi avem nevoie de toate bogăţiile dragostei şi înţelepciunii lui Dumnezeu, căci numai o viaţă din belşug exercită atracţie asupra altora.”

https://ardeleanlogos.wordpress.com/biografii/dumitru-cornilescu/

Mulţi satanişti preferă umbrele Apr 2, 2007 by Joe Westbury

Pagina de ştiri baptiste

BPNews

AGENŢIA DE PRESĂ A CONVENŢIEI BAPTISTE DE SUD

Mulţi satanişti preferă umbrele Apr 2, 2007 by Joe Westbury

BETTSTOWN, Ga. (BP) – Probabil că cel mai proeminent satanist al lumii a fost Anton Szandor Lavey, care a fondat Biserica lui Satan în 1966 ca un amestec de filozofii hedoniste şi ritualuri de magie neagră.

Lavey, care a murit în 1997, a scris „Biblia Satanică” (1969, care a vândut 1 milion de copii) şi alte cărţi în calitate de auto-proclamat mare preot al bisericii care se lăuda odată cu 10.000 de membrii.

Încă de la începutul bisericii satanice, alte capitole locale, sau grote, au fost fondate în cadrul naţiunii.

Mulţi satanişti, totuşi, evită recunoaşterea publică, preferând să opereze din umbre.

„Aţi fi surprinşi să ştiţi cât de mulţi satanişti practicanţi există de fapt”, a spus Gwan Garriosn, un fost satanic, către The Christian Index. „Ei nu sunt la fiecare colţ, dar sunt acolo undeva”

De ce se întorc oamenii spre satanism?

„Oamenii caută feluri de a trăii în viaţă aşa că ei se uită la satanism cu promisiunile sale de câştig material. Însă eu le spun că Satan le va da tot ceea ce vor ei pentru o vreme însă în cele din urmă îi va distruge. El ne foloseşte doar pentru scopurile sale de a fura sufletele; cu cât poate fura mai mult, cu atât mai puternic se simte”.

Garrison a spus că puterea pe care el şi un vrăjitor de la un fost loc de muncă din California puteau să o ţină deasupra altora prin aruncarea de vrăji era „într-adevăr uimitoare”.

„Dacă aveam o ceartă cu cineva, aveam să aruncăm o vrajă de boală, ceartă maritală sau pierdere financiară asupra lor. Aveam să aruncăm tot felul de lucruri la ei pentru a le face rău, şi noi am văzut rezultatele foarte clar”.

Puterea asupra creştinilor era mai puţin efectivă, în timp ce aceia care erau fără vreo dedicare puternică faţă de Hristos erau mult mai vulnerabili.

„Aceste vrăji nu trebuiesc luate cu uşurătate”, spunea Garrison.

*****

Pentru mai multe informaţii despre mărturisirea acelora din secte, culte şi mişcări religioase noi, Bordul de Misiune Nord American are o resursă online, numită Belief Bulletin, care este gratis pentru download. Vizitaţi http://www.namb.net, scrieţi „occult” în motorul de căutare din partea dreaptă sus, şi apăsaţi pe link-ul care apare pe pagină; acesta vă va duce la o listă comprehensivă de buletine; informaţia despre Satanism este localizată în secţiunea de „Alte Resurse” din partea de jos a paginii din buletinul cu titlul „Vedere de Ansamblu al Ocultului”.

http://publicatia.voxdeibaptist.org/stiri11_mai07.htm

DIVIZIUNILE BIBLIOLOGIEI – Inspiraţia Cuvântului lui Dumnezeu – „Scriptura inspirată de Dumnezeu”, Înţelegerea lui „Theopneustos”, de B.B. Warfield.

download

Scriptura inspirată de Dumnezeu de B B Warfield

Fraza „Oferită prin inspiraţia lui Dumnezeu,” sau „Inspirată de Dumnezeu,” apare, aşa cum se ştie bine, numai o dată în Noul Testament – în pasajul clasic, 2 Timotei 3:16, care este redat de Versiunea Autorizată astfel: „Toată scriptura este oferită prin inspiraţia lui Dumnezeu,” şi de Versiunea Revizuită, „Orice Scriptură inspirată de Dumnezeu este, etc.” Cuvântul grecesc reprezentat de acesta, şi care în acest pasaj este un epitet sau un predicat al cuvântului „Scriptură” „theopneustos” deşi apare numai aici în Noul Testament şi nu mai este găsit nicăieri mai devreme în toată literatura greacă, are cu toate acestea până în zilele noastre o interpretare care pare a fi nesigură. Forma sa, folosirea sa ulterioară, implicaţiile unor termeni paraleli şi ale analogiei credinţei, s-au combinat cu sugestiile contextului pentru a-i atribui un înţeles care i-a fost în mod constant atribuit începând cu primele înregistrări ale interpretării creştine până azi. Această înţelegere neschimbată a cuvântului este raportată astfel de către lexicografii principali a lucrării „New Test. Lexicon.” de Schleusner Glasgow retipărită în a patra ediţie Leipzig, 1824:

„’Theopneustos’, ‘ou’, ‘ho’, ‘he’, afflatu divino actus, divino quodam spiritu afflatus, et partim de hominibus usurpatur, quorum sensus et sermones ad vim divinam referendi sunt, v.c. poetis, faticidis, prophetis, auguribus, qui etiam ‘theodidaktoi’ vocantur, partim de ipsis rebus, notionibus, sermonibus, et scriptis, a Deo suggestis, et divino instructu natis, ex ‘theos’ et ‘pneo’ spiro, quod, ut Latinum afflo, de diis speciatim usurpatur, quorum vi homines interdum ita agi existimabantur, ut notiones rerum, antea ignotarum, insolito quodam modo conciperent atque mente vehementius concitata in sermones sublimiores et elegantiores erumperent. Conf. Cic. pro Archia c. 14; Virgil. Aen. iii, 358, vi, 50. In N. T. semel legitur II Tim. iii. 16, ‘pasa graphe theopneustos’ omnis Scriptura divinitus inspirata, seu, quae est originis divinae. coll. II Pet i. 21. Syrus…. scriptura, quae per spiritum scripta est. Conjunxit nempe actionem scribendi cum actione inspirandi. Apud Plutarchum T. ix. p. 583. ed. Reiske. ‘Theospeustoi oneiroi’ sunt somnia a diis immissa.”

Robinson „Greek and English Lexicon of the New Testament,” new ed., New York, 1872:

„’Theopneustos’, ‘ou’, ‘ho’, ‘he’, adj. (‘theos’,’pneo’), inspirată de Dumnezeu, insuflată de Dumnezeu, 2 Timotei 3:16 ‘pasa graphe theopneustos.’ –Plut. de Placit. Philosoph. 5. 2, ‘tous oneirous tous theopneustous’. Phocylid. 121 ‘tes de theopneustou sophies logos estin aristos’. Comp. Jos. c. Ap. 1. 7 [‘hai graphai’] ‘ton propheton kata ten epipnoian ten apo tou theou mathonton’. Cic. pro Arch. 8, ‘poetam … quasi divino quodam spiritu inflari.’”

Thayer-Grimm „Greek-English Lexicon of the New Testament,” New York, 1887:

„’Theopneustos’, –‘on’, (‘theos’ and ‘pneo’), inspirată de Dumnezeu: ‘graphe’, adică conţinutul Scripturii, 2 Timotei 3:16 [vezi ‘pas’ I. 1 c.]; ‘sophin’, [pseudo-] Phocyl. 121; ‘oneiroi’, Plut. de plac. phil. 5, 2, 3 p. 904f.; [Orac. Sibyll. 5, 406 (cf. 308); Nonn. paraphr. ev. Ioan. 1, 99]. (‘empneustos’ este folosit şi la modul pasiv, dar ‘apneustos’, ‘eupneustos’, ‘puripneustos’, [‘dusdiapneustos’], la modul activ [şi ‘dusanapneustos’ aparent sau activ sau pasiv.; conform notei W. 96 (92)].)”

Cremer „Biblico-Theological Lexicon of New Testament Greek” ed. 2, E.T., Edinburgh, 1878:

„‘Theopneustos’, îndemnat de Dumnezeu, inspirat divin. 2 Timotei 3:16, ‘pasa graphe th'(?). În greaca laică acesta apare doar în Plut. de placit. philos. v. 2, ‘ovieroi theopneustoi (kat anagken ginontai)’, opus lui ‘phusikoi’. Formarea cuvântului nu poate fi urmărită cu folosirea lui ‘pneo’, ci numai cu a lui ‘empneo’. Conform Xen. Hell. vii. 4, 32, ‘ten areten theos men empneusas’; Plat. Conv. 179 B, ‘menos empneusai eniois ton heroon ton theon’; Hom. Il. xx. 110; Od. xix. 138. Verbul simplu nu este niciodată folosit cu privire la acţiunea divină. Cât de mult corespunde cuvântul cu punctul de vedere Scriptural este evident în 2 Petru 1:21.”

În general comentatorii nu vorbesc altfel despre aceasta. Totuşi, întregirea acestui consimţământ lexical a fost ruptă de o autoritate nu mai mică decât cea a lui însuşi Prof. Hermann Cremer, şi în sprijinul acestei afirmaţii avem a doua ediţie a Lexiconului Biblio-teologic. Data apariţiei acestei ediţii, în forma sa originală germană este 1872. A treia ediţie a fost întârziată până în 1883. În acest interval Dr. Cremer a fost chemat să scrie articolul „Inspiraţia” în a doua ediţie a lui Herzog’s „Realencyklopaedie” (Vol. iv, sub voc., pp. 746 seq.), care a văzut lumina tiparului în anul 1880. Pregătind acest articol el a fost condus să adopte un nou punct de vedere[2] cu privire la înţelesul lui „theopneustos”, potrivit căruia el defineşte Scriptura în 2 Timotei 3:16, nu potrivit originii ei, ci potrivit efectului ei – nu ca „inspirată de Dumnezeu,” ci „inspirându-i pe cititorii ei.” Afirmaţia acestui nou punct de vedere a fost transferată în a treia ediţie a cărţii „Lexicon” (1883; E.T. ca un „Supliment,” 1886) foarte mult în forma care apare la Herzog; şi aceasta şi-a păstrat locul ei în „Lexicon,” practic fără nici o schimbare de atunci.[3] Deoarece exprimarea sa prin Herzog era cea mai timpurie, şi de aceea era istoric cea mai importantă, şi de vreme ce articolul din „Lexicon” este uşor accesibil şi în engleză şi în germană, şi mai mult, el nu diferă în mod esenţial faţă de ceea ce a spus Herzog, vom cita aici afirmaţia Dr. Cremer despre Herzog. El spune:

„În sens teologic, Inspiraţia denotă în special influenţa Duhului Sfânt în crearea sfintelor Scripturi, prin intermediu căreia ele devin pentru noi expresia voii lui Dumnezeu, sau Cuvântul lui Dumnezeu. Termenul provine din Vulgate, care redă 2 Timotei 3:16 ‘pasa graphe theopneustos’, by omnis Scriptura divinitus inspirita. Dacă înţelesul termenului grec este exprimat prin aceasta, lucrul acesta este puţin îndoielnic. În mod clar aceasta aparţine numai eleniştilor şi creştinilor greci. Noţiunea care este folosită şi în greaca clasică a poeţilor şi a profeţilor (Huther în cartea sa Comentarii) şi pentru a exprima ceea ce spune Cicero în pro Archia, p. 8, nemo vir magnus sine aliquo afflatu divino unquam fuit, este cu siguranţă greşit. Căci „theopneustos” nu apare în toată greaca clasică sau în greaca profană ca un întreg. În unicul pasaj, Plutarch, de placit. phil., 5, 2 (Mor. 904, 2): ‘tous oneirous tous theopneustous kat anagken ginesthai’. ‘Tous de phusikous aneidolopoioumenes psuches to sumtheron aute ktl’., este foarte probabil că acesta a fost atribuit copistului, şi stă, ca ipotezele Wyttenbach, în locul lui „theopneustos.” În afară de aceasta el apare în Pseudo-Phocylides, v. 121: ‘tes de theopneustou sophies logos estin aristos’ – numai dacă întreaga linie, cu Bernays, trebuie ştearsă deoarece ea deranjează sensul – ca şi cea de-a cincia carte a lui „Sibyllines,” v. 308: ‘Kume d he mora sun namasi tois theopneustois’, and v. 406, ‘Alla megan genetera theon panton theopneuston En thusiais egerairon kai hagias ekatombas’. Totuşi, Psuedo-Phocylides a fost un elenist şi autorul celei de-a cincia carte a lui „Sibyllines” şi a fost cel mai probabil, un evreu egiptean care a trăit în timpul lui Hadrian. În cadrul creştin îl găsim în 2 Timotei 3:16, care este posibil cea mai timpurie utilizare scrisă a acestuia către care putem arăta. În acest pasaj Wetstein aduce această propoziţie din Vita Sabae 16 ( Cotelerii Monum.): ‘ephthase te tou Chu chariti he panton theopneuston, panton christophoron autou sunodia mechri ho onomaton’ ca şi denumirea lui Marcus Eremita ca ‘o theopneustos aner’ că termenul are un înţeles pasiv = „înzestrat cu Duhul Sfânt,” „spiritualizat divin,” (nu „inspirat” cum distinge în mod corect Ewald[4]) ar putea să fie luat incontestabil din „Sibyll.”, v. 406 şi cele două pasaje expuse ultimele. Cu toate acestea, ‘graphe theopneustos’ nu pare a fi capabil uşor de a însemna „inspirat de Duhul lui Dumnezeu” în sensul dat de Vulgate; când este conectat cu astfel de concepţii ca ‘graphe’ aici, ‘nama’, ‘fântână,’ ‘Sibyll.’ v. 308, mai degrabă ar semnifica „suflând un duh divin,” pentru a păstra acea tranziţie potrivită a sensului pasiv în activ pe care îl vedem în ‘apneustos’, ‘eupneustos’, „a răsufla rău sau bine;” = „a respira rău sau bine.” Comparaţi Nonnus, paraphr. ev Jo., i, 102: ‘ou podos akrou andromeen palamen ouk axios eimi pelassas, lusai mounon himanta theopneustoio pedilou’, cu v. 129: ‘baptizein apuroisi kai apneustoisi loetrois’. În armonie cu aceasta, s-ar putea să fie înţeles şi în Phocyl. 121; explicaţia, „Înzestrat cu înţelepciune de Duhul Sfânt,” are în toate cazurile în favoarea sa că „theopneustos” este dat cu acelaşi sens ca atunci când este conectat cu ‘aner’, ‘anthropos’. Cu siguranţă că o tranziţie spre sensul „respirat de Dumnezeu” = „inspirat de Dumnezeu” pare a fi dificilă şi s-ar potrivi numai dacă am forţa Phocyl. 121, în timp ce în 2 Timotei 3:16, presupunând că are acest sens, s-ar cere nu în întregime o metonimie uşoară. Sensul „respiraţia Duhului Sfânt” este mai mult pentru a păstra contextul, în special cu ‘ophelimos pros didaskaliav ktl.’ şi cu ‘ta dunamena se sophisai’, v. 15, cât şi cu limbajul întrebuinţat în altă parte, cum ar fi cel din Epistola către Evrei, unde ceea ce spune Scriptura, după cum este bine cunoscut, spus ca o maximă, cuvântul Duhului Sfânt. Conform lui Fapte 28:25. De asemenea şi Origen în Hom. 21 din Jerem., pare să o înţeleagă astfel: sacra volumina Spiritus plenitudinem spirant. Să fie adăugat faptul că expresia „insuflată de Dumnezeu, inspirată de Dumnezeu,” deşi întrece ideea Biblică, cu siguranţă, atât cât se referă la profeţie care nu se naşte din voinţa umană (2 Petru 1:21), totuşi abia se poate aplica restului sfintelor Scripturi – numai dacă nu găsim în 2 Timotei 3:16 expresia unei concepţii a sfintei Scripturi asemănătoare cu cea Philoniană. Totuşi nu este nici o îndoială că Peshito a înţeles-o simplu = „inspirată de Dumnezeu” – totuşi nu diferit faţă de Matei 22:43 unde găsim: Dauid en pneumati lalei. Aceasta traduce „etcatav cal catav ger cabodotah”, „căci fiecare Scriptură care este scrisă „en pneumati”” – cu siguranţă păstrează proeminent în primul plan inspiraţia scriitorului. În mod asemănător AEthiopic exprimă astfel: „Şi fiecare Scriptură este în (prin) Duhul Domnului şi este de folos”; în timp ce versiunea arabă (derivată din textul original) scrie: „şi fiecare Scriptură care este din mod divin spiratio, divinam sapiens auram.” Exprimarea lui Peshito şi explicaţiile exegeţilor greci împrumută cu siguranţă o mare pondere lui divinitus inpirata, nu au fost explicabile de ideea dominantă a timpului – pentru care, s-a crezut, că s-a găsit un termen potrivit în 2 Timotei 3:16, care nu a fost nicăieri altundeva folosit şi a fost inventat pentru scopul acela – dar care a fost în sine mai mult sau mai puţin preluat de la Iudaismul Alexandrian, adică de la păgâni.”

Aici vom distinge că încercarea de a inversa consensul lexical anterior este o încercare motivată cu grijă datorită înţelesului acestui cuvânt important. Nu am observat multele urme ale influenţei determinării noi ale importului acesteia. Scriitorul curent după ce a recunoscut terenul sub influenţa Prof. Cremer, a adoptat prea repede concluzia sa într-o lucrare „Doctrina lui Pavel asupra Vechiului Testament” publicată în The Presbyterian Quarterly în iulie 1899; şi o critică împotriva raţionamentului Dr.-lui Cremer, din condeiul lui Prof. Dr. L. Schulze, din Rostock, apărută în the Theologisches Literaturblatt din 22 mai, 1896 (xvii. 21, pp. 253, 254), în cursul unei recenzii a ediţiei a opta a „lexicon”-ului. Dar nu am mai văzut aşa ceva în timpul reexaminării întregii chestiuni, cum este reafirmarea acesteia aşa cum Dr. Cremer s-ar fi putut aştepta ca să provoace. Cazul garantează cu siguranţă şi cere într-adevăr aceasta. Afirmaţia Dr.-lui Cremer este mai mult decât o afirmaţie – este un argument; şi concluzia sa este revoluţionară, nu chiar ca o doctrină – căci aceasta se sprijină pe o bază mai largă decât un singur text sau un cuvânt izolat – ci se referă la înţelesul purtat de un termen remarcabil din Noul Testament. S-ar părea că nu este nevoie de nici o apologetică pentru a întreprinde o mică examinare a faptelor din acest caz sub călăuzirea afirmaţiei bine chibzuită a Dr.-lui Cremer.

Aceasta ar putea contribui în final la claritatea prezentării dacă începem cumva cu mijloacele de cercetare ridicând întrebarea cu privire la cât de mult este folosit cuvântul. Este un cuvânt grec foarte răspândit, sau este un cuvânt elenistic, sau pur şi simplu un cuvânt pur creştin? Până acum, din ceea ce apare din folosirea constatată,[5] s-ar părea că este post-creştin. Dacă ar trebui să îl numim creştin, inventat probabil de Pavel şi folosit numai în cercurile creştine, depinde în starea noastră actuală de cunoştinţă de determinarea a două întrebări plăcute. Una din aceste preocupări este asupra autenticităţii citirii lui „theopneustos” în tratatul despre „Opiniile filozofilor” (v, 2, 3), care a ajuns la noi printre lucrările lui Plutarch, cât şi în documentul său independent, „Istoria Filozofiei” (106), transmisă printre lucrările lui Galen. Cealaltă preocupare este asupra caracterului fie iudaic fie iudaic-creştin a unor anumite porţiuni din a cincia carte din „Oracole Sibylline” şi din „Poemul mustrării,” care odată a fost atribuită lui Phocylides dar acum de mult este recunoscută a fi lucrarea unui evreu Alexandrin târziu,[6] – în amândouă în care apare cuvântul. Dr. Cremer consideră că citirea este falsă în tratatul Plutarchian, şi crede că a cincia carte din „Sybillines” şi că poemul Pseudo-Phocylidian este evreiesc la origine. De aceea el pronunţă cuvântul ca pe unul elenist. Totuşi, aceste decizii foarte greu pot fi privite ca fiind sigure; şi vor trebui să fie cercetate cu atenţie, în special deoarece ele sunt însoţite de anumite erori incidentale de afirmaţie. Aceasta va necesita cu siguranţă o îndrăzneală considerabilă pentru a decide cu încredere asupra autorităţii oricărei părţi oferite din a cincia carte din „Sybillines.” Friedlieb (pe care Cremer îl urmează) şi Badt atribuie întreaga carte unui evreu, dar Alexandre, Reuss şi Dechent o atribuie unui autor creştin; în timp ce alţii o împart în mod diferit între două clase de surse – totuşi cei mai mulţi atribuie secţiunile care conţin cuvântul în chestiune unui autor evreu (Bleck, Lucke, Gfrorrer; Ewald, Hilgenfeld; Schurer). Practic Schurer disperat fiind renunţă la problema împărţirii cărţii numeroşilor săi autori, şi se mulţumeşte să spună că părţile eveieşti predomină şi provin ca dată între primul secol creştin şi Hadrian.[7] În aceste circumstanţe ar fi desigur corect ca să existe o anumită doză de îndoială cu privire la originea evreiască sau creştină a cuvântului nostru din textul Sibylline. Pe de altă parte, se pare că există un motiv pozitiv destul de bun pentru a presupune că poemul Pseudo-Phocylidian să fie în întregime o producţie creştină. Totuşi originea sa evreiască a fost susţinută cu zel de Bernays,[8] dar relaţia sa cu „Învăţătura apostolilor” a determinat ca subiectul să fie redeschis, şi credem că aceasta l-a făcut cel puţin probabil să se stabilizeze în favoarea opiniei lui Scaliger că aceasta este lucrarea ‘anonumon’ Christiani.”[9] În faţa acestei probabilităţi strălucitoare şi atrăgătoare, dar nu întotdeauna în întregime convingătoare conjuncturi prin care Bernays a eliminat anumite caracteristici creştine din text ar putea să fie neglijate acum: şi printre ele cea prin care el a înlăturat linia care conţinea cuvântul nostru. În ce priveşte apariţia sa în a cincia carte din „Sibyllines” şi în Pseudo-Phocylides, nu apare nici un motiv de constrângere pentru care cuvântul nu ar putea fi considerat unul creştin distinct: deşi în acelaşi timp trebuie să recunoaştem că secţiunile din a cincia „Sibyl” în care el apare sunt mai mult probabil evreieşti decât creştine. Trebuie să mai spunem ceva referitor la pasajul Plutarchian. „În pasajul unic, Plutarch de plac. phil. 5, 2 (904 F.):” ‘Ton oneiron tous men theopneustous kat anagken ginesthai. Tous de phusikous aneidolopoiou menes psuches to sumpheron aute ktl.’” afirmă Dr. Cremer, „este cea mai mare probabilitate ca acesta să fie atribuit celui care a transcris, în a cărui minte „theopneustos” era în sensul exprimat de Vulgate, divinitus inspirata, şi stă ca şi ipotezele Wyttenbach, în locul lui ‘theopemptous’.” Remarca referitoare la Wyttenbach este eronată – şi este doar una dintr-o serie de greşeli vechi stăruitoare în notele textuale ale acestui pasaj. Wyttenbach scrie ‘theopemptous’ în textul său şi îl însoţeşte cu această notă textuală:[10] „‘Theopemptous reposuit editor Lips. ut ex Gal. et Mosc. At in neutro haic reperio. Sane non est quare compilatori elegantias obtrudamus.” De aceea, theopemptous nu este ipoteza lui Wyttenbach: Wyttenbach nici măcar nu o acceptă, şi aceasta i s-a imputat mai târziu:[11] el o atribuie „editorului de la Leipzig,” adică lui Christian Daniel Beck, a cărui ediţie a acestui tratat a fost publicată la Leipzig, în 1787. Dar Wyttenbach îl citează mai greşit pe Beck decât a fost citat greşit el însuşi de Dr. Cremer. Pentru Beck, care a tipărit acest text: ‘ton oneiron tous men theopneustous’, se adnotează după cum urmează: „Olim: ‘tous oneirous tous theopneustous –Reddidi textis elegantiorem lectionem, quae in M. et G. est. ‘theopneustous’ sapere Christianum librarium videtur pro ‘theopemptous’.”[12] Adică, Wyttenbach a transferat nota lui Beck din ‘ton oneirov tous men’ în ‘theopemptous’. Aceasta este clauza şi nu „theopemptous” pe care Beck mărturiseşte că a provenit din Moscow MS. şi Galen: „theopemptous” pe care el îl prezintă ca o simplă presupunere găsită în considerarea că „theopneustos” are o aromă de scrib creştin în ea; şi nu se aventurează să pună „theopemptous” în text. Lucrul ciudat este că Hutten îl urmează pe Wyttenbach în interpretarea sa greşită a lui Beck, scriind în nota sa: „Beck. dedit ‘thopemptous’ ut elegantiorem lectionem e Mosq. et Gal. sumptam. In neutro se hoc reperisse W. notat, addens, non esse quare compilatori elegantias obtrudamus. Cors. e Gas. notat ‘ton oneiron tous men theopneustous’.”[13] Corsini într-adevăr raportează în nota sa următoare: „Paullo aliter” (adică din textul obişnuit pe care el îl retipăreşte de la Stephens) „Galenus, ‘ton oneiron tous men theopneustous’, somniorum ea quidem quae divinitus inspirata sint, etc.”[14] Dar aceasta este exact ceea ce spune Beck, şi nimic altceva, cu excepţia că el adaugă că această formă este găsită şi în Moscow MS. Trebuie să concluzionăm că atunci când Hutten s-a uitat la nota lui Beck a fost preocupat de prezentarea greşită a lui Wyttenbach. Concluzia întregii chestiuni este că citirea lui ‘theopemptous’ este doar o presupunere a lui Beck, bazată numai pe noţiunea sa că „theopneustous” era un termen pur creştin, şi oricum el nu avea nici o bază diplomatică. În consecinţă aceasta nu şi-a găsit calea printre textele tipărite ale lui Plutarch: toate ediţiile, cu o singură excepţie, inclusiv cele ale lui Dubner-Dohner („Biblioteca” lui Didot) din 1856 şi ale lui Bernardakis (seriile lui Teubner) din 1893 care citesc ‘theopneustous’. Totuşi, chestiunea a primit o nouă faţă prin publicarea în anul 1879 de către Diels a cărţii „Doxographi Graeci,” în care întreaga clasă de literatură antică căreia Plutarch „De plac. philos.” îi aparţine, este supusă unui studiu de cercetare, pentru a găsi relaţiile reciproce dintre diferite piese şi sursele din care ele au fost construite.[15] Cu această excursie în „critica înaltă,” în care intră un element foarte riscant, adică, în ciuda minuţiozităţii ştiinţifice şi a agerimii admirabile care dă întregului un aspect neobişnuit de atractiv, lasă câteva îndoieli în minte cititorului cumpătat,[16] din fericire avem puţine de făcut. Este suficient să spunem că Diels se uită la tratatul Plutarchian ca la un rezumat al unui Aetios ipotetic alcătuit cam in anul 150 d.Hr. si deja a fost folosit de Athenagoras (c. 177 A.D.):[17] şi la tratatul Galenic ca la porţiunea sa mai târzie, un fragment din tratatul Plutarchian, alcătuit cam în anul 500 d.Hr.[18] În cursul lucrării sale, el a alcătuit o revizie tipărită cu grijă a textului din ambele tratate,[19] şi în amândouă el citeşte în locul în care ne interesează, „theopemptous”. Aici pentru prima (şi singura[21]) dată „theopemptous” apare în textul pe care am putea, cu respect faţă de descoperirile lui Diels şi după exemplul lui Gerke,[22] să îl numim, cel puţin, „[Pseudo?-] Plutarch.”[23] Cheia situaţiei lui Diels, stă în citirea Pseudo-Galen: căci ca un fragment din [Pseudo?-] Plutarch, Pseudo-Galen devine un martor preţios faţă de acest text, şi este tratat în acest caz într-adevăr ca un martor determinant, în măsura în care transmiterea întregului manuscris al [Pseudo?-] Plutarch, atât cât se cunoaşte, citeşte aici „theopemptous”. Modificând „theopemptous” în Pseudo-Galen, Diels îl modifică şi în [Pseudo?-] Plutarch, având ca bază numai acel document. Pentru ca să alcătuim unele estimări probabile ale noii citiri, trebuie să formăm unele estimări probabile ale textului din Pseudo-Galen, cât şi ale principiilor pe care este alcătuit textul din [Pseudo?-] Plutarch. Ediţiile din Pseudo-Galen – inclusiv cea a lui Kuhn[24] au citit până acum „theopemptous” în locul nostru, şi de aici am putea deduce că aceasta este citirea obişnuită a manuscriselor.[25] Diels construieşte textul său doar pentru această porţiune a tratatului din două manuscrise asemănătoare, şi nu înregistrează citirea altuia: deoarece nu este dată nici o variaţie asupra cuvântului nostru, am putea deduce că aceste două manuscrise cel puţin sunt de acord în privinţa citirii cuvântului „theopemptous”. Cel anterior dintre ele (Codex Laurentianus lxxiv, 3), al doisprezecelea din secolul al treisprezecelea, este descris ca fiind transcris „cu o corupere incredibilă”; ultimul (Codex Laurentianus lviii, 2), din secolul al cincisprezecelea este scris cu mai multă grijă; amândouă reprezintă un prototip obişnuit foarte corupt.[26] Acest prototip este reconstruit prin consimţământul celor două, şi unde ele diferă este preferat primul. Textul format astfel este mărturisit a fi corupt:[27] şi de aceea el trebuie folosit cu grijă, Diels îl consideră cu toate acestea a fi o casă a comorilor dintre cele mai bune scrieri ale lui [Pseudo?-] Plutarch.[28] În special în cea de-a doua parte a [Pseudo?-] Plutarch, unde ajutorul lui Eusebiu şi altă eglogă eşuează, el crede că acest caz ar fi adesea disperat dacă nu am avea Pseudo-Galen. Trei exemple ale apărării dreptului de a fi citit doar de el, unul din ele fiind chiar în pasajul nostru, în care el urmează citirea Pseudo-Galen împotriva transmiterii întregului manuscris. Diels consideră că întreaga transmitere a manuscrisului [Pseudo?-] Plutarch ne duce înapoi spre un prototip din anul 1000 d.Hr., şi selectează din el trei manuscrise cât mai aproape de prototip,[29] şi anume, A = Codex Mosquensis 339 (nune 352) din secolul 11 sau 12 (la fel ca Mosq. citat de Beck), confruntat de Matthaei şi în anumite locuri reexaminat pentru Diels de Voelkelius; B = Codex Marcianus 521 [xcii, 7], din secolul 14, foarte asemănător cu A, confruntat de însuşi Diels; şi C = Codex Parisinus 1672 din secolul 13 ex. vel. xin. în care este o copie a culegerii lui Plutarch pusă laolaltă de Planudes sau de un contemporan. Prin aceste trei manuscrise el ajunge la epigraful original care stă la rădăcina tuturor manuscriselor existente, şi de la el, cu ajutorul fragmentelor din tratat – în pasajul nostru doar Pseudo-Galen – el ajunge la textul său. Nota sa cu privire la citirea noastră sună astfel: „‘Theopemptous’ G cf. Arist. de divinat. 2p. 463b 13: ‘theopneustous’ (A) B C, cf. Prol. p. 15.” Paranteza în care este inclusă litera A înseamnă că A este citată aici din tăcerea confruntării lui Matthaei.[30] Referinţa la Prolegomena este pasajul la care ne-am referit deja, în care citirea Galenică a lui „thepemptous” este citată ca fiind una din cele trei exemple ale unor citiri excelente păstrate numai de Galen. Nota este astfel: „alteri loco christiani librarii pius fraus nocuit. V. 2, 3, ‘Hrophilos ton oneiron tous men thepneustous kat’ anagken ginethai’. fuit scilicet ‘theopemptous’, quod sero intellectum est a Wyttenbachio in indice Plutarcheo. si Galenum inspexisset, ipsum illud ‘theopemptous’ inventurus erat. simili fraude versus 121 Phocylideis a Byzantinis insertus est, ubi vox illa sacra [2 Timotei 3:16] I. Bernaysio interpolationis originem manifesto aperuit.” Adică, citirea lui Pseudo-Galen este preferată celei a manuscriselor, deoarece citirea „theopneustous” se explică prin sine ca fiind înşelătoria unui scrib creştin, dându-i un loc în textul lui Plutarch „acestui cuvânt sacru” – un alt exemplu a cărui procedură se poate găsi în Pseudo-Phoc. 121, scoasă afară de Bernays din text pe baza acestui lucru. Cu privire la această observaţie, ca într-o balama care se întoarce, s-ar părea, că este decizia întregii chestiuni. Problema citirii poate fi lămurită în acest punct sub forma acestei alternative: – Ce este mai probabil, – că „theopneustous” din [Pseudo?-] Plutarch îşi are originea în înşelăciunea pioasă a unui scrib creştin? – sau că „theopneustous” din textul Pseudo-Galen publicat de Diels îşi are originea în eroarea unui scrib neatent? Când punem problema în această formă precisă nu putem simţi cu toată certitudine că soluţia lui Diels este cea corectă. Există o probabilitate anterioară în acest fel: coruperea deliberată a textelor este relativ rară şi nu trebuie să fie presupusă fără un motiv bun. Paralela din Pseudo-Phocylikes eşuează, acum că este probabil ca întregul poem să aibă originea creştină. Se pare să nu există vre-un motiv pentru o astfel de înşelăciune pioasă: ce câştig ar fi din introducerea lui „theopneustous” în textul Plutarchian? şi care este sfinţenia specială ataşată acestui cuvânt? Şi dacă cuvântului îi este atribuit un caracter sfânt, nu ar fi tot atât de plauzibil că s-a argumentat faptul că aceasta este o ofensă la adresa conştiinţei creştine în această legătură păgână, şi a fost prin urmare înlocuit de un „theopemptous” mai puţin sacru, un cuvânt al asocierilor păgâne şi cu un sens secundar nu departe de „extraordinar.”[31] Sau dacă s-ar spune acum că el nu este destinat pentru a aduce acuzaţii de înşelătorie conştientă, este potrivit să întrebăm ce asocieri speciale au avut creştinii cu cuvântul „theopneustous” în legătură cu visele care ar putea cauza pentru care el s-a impus pe sine într-o astfel de legătură. Cineva este aproape în mod egal în încurcătură ca să întâlnească imixtiunea cuvântului în locul unui cuvânt mai simplu „theopemptos”, fie că imixtiunea ar putea fi privită ca fiind intenţionată sau inconştientă. Pe de altă parte, înlocuirea lui „theopemptos” pentru „theopneustos” în textul Pseudo-Galen pare a fi explicabilă repede, şi că fie este atribuită fragmentului original sau unui copist de mai târziu al tratatului. Termenul a fost asociat cu visele în mintea celor care cunoşteau literatura acestui subiect. Diels însuşi se referă la un pasaj din Aristotel unde are loc asocierea,[32] şi la pasaje familiare din Philo[33] şi „Clementina”[34] vor sugera ele însele altora. „Visele trimise de Dumnezeu” trebuie să aibă aproape rangul unui „terminus technicus.”[35] Mai mult, scribul tocmai a scris cuvântul în contextul imediat, şi aceasta în apropierea cuvântului ‘oneirous’,[36] şi se poate presupune repede că îl avea lâncezind în memoria sa când a scris următoarea secţiune. În fine, imixtiunea în text a lui „theopneustous”, un cuvânt rar şi cineva a sugerat că acesta îi aparţine unui scrib leneş şi neatent, ceea ce se poate a fi socotit mult mai uşor decât imixtiunea lui „theopemptous”, un cuvânt obişnuit, un termen normal în această legătură, şi un termen care i-a fost sugerat scribului de contextul imediat. Pe baza motivului de transcriere cu siguranţă că cel dintâi motiv pare a fi mai apropiat de original – „proclivi scriptioni praestat ardua.” Consideraţia decisivă împotriva lui „theopneustous” în mintea lui Diels – aşa cum a fost mai înainte în mintea lui Beck – pare să fi fost, într-adevăr, nimic altceva decât presupunerea că „theopneustos”, ca un cuvânt creştin distinctiv, trebuie să argumenteze cu un creştin, oriunde este găsit. Totuşi, aceasta este exact chestiunea investigată în studiul nostru de faţă; şi în special trebuie să ne păzim împotriva permiterii imixtiunii decisive în premizele noastre a ceea ce ne propunem pentru a ajunge doar printr-o concluzie. Fie că acest cuvânt este original în [Pseudo?-] Plutarch fie nu, este unul din factorii cei mai importanţi în a decide dacă el este un cuvânt specific creştin sau nu. O paralelă instructivă poate fi găsită în tratamentul acordat de unele autorităţi mari cuvântului înrudit „theopnoos” când acesta a ieşit la iveală pe o inscripţie care părea în mod evident a fi păgână.[37] Această inscripţie, gravată (în secolul al treilea) pe faţa unui sfinx cu cap de om la Memphis, laudă frumuseţea sfinxului – printre articolele menţionate fiind şi ‘ephuper[th]e prosopon echei to th[e]o[pn]oun’, în timp ce sub ea, trupul este cel al unui leu, împăratul animalelor. Boeckh comentează aceasta: „Vs. 4, 5, recte legit Letronnius, qui ‘theopnoon’ money Christianum quidam sonare.” Dar de ce deduce Letronnius creştinismul din cuvântul „theopnoos”, sau Boeckh a crezut că el merită să înregistreze acest fapt? Din fericire, folosirea păgână a cuvântului „theopnoos” este dincolo de orice întrebare.[38] Aceasta oferă o ilustraţie excelentă a grabei de a pronunţa cuvinte de acest fel să fie de origine creştină; şi sugerează ezitarea cu care ar trebui să scoatem un astfel de cuvânt din textul [Pseudo?-] Plutarch doar pe baza faptului că el ar putea în mod egal să îl inventeze şi să îl folosească pe celălalt. Şi cu siguranţă aceasta este o mare greşeală, aceea de a ne uita la compuşii cu „theos” de acest fel în orice alt sens în afară de cel creştin. Lista lungă de termeni păgâni cu acest caracter oferită de Dr. Cremer este într-adevăr în sine suficientă pentru a indica uşurinţa păgână de a le inventa. Am putea să credem că multe dintre astfel de cuvinte au fost găsite de creştini potrivite pentru ei, şi au trebuit să fie adaptate pentru a fi folosite mai mult. Ceea ce este mai caracteristic creştin este lista paralelă a cuvintelor compuse cu „pneuma”[39] sau chiar „christos”[40] care au fost puse de partea lor, cum ar fi [‘pneumatikos’], ‘pneumatokinetos’, ‘pneumatophoros’, ‘pneumatemphoros’; ‘christographos’, ‘christokinetos’, ‘christoleptos’, ‘christophoros’. Ca şi motivele care l-au determinat pe Diels să îşi alcătuiască textul său nu par să fie în stare să poarte greutatea pusă pe ele, în mod natural nu putem să adoptăm textul său cu încredere. Ne îndoim dacă „theopemptous” a fost în citirea originală a Pseudo-Galen; ne îndoim, dacă ar fi cazul, că bazându-ne pe aceasta ar trebui să îl corectăm în [Pseudo?-] Plutarch. Simţul nostru este hotărât că acea imixtiune a lui „theopemptous” în textul care se citea original „theopneustous” ar fi mult mai uşor justificat pentru această anulare. Desigur, ar trebui să nu ne grăbim să respingem o citire lăudată de Diels cu tactul său de cărturar. Dar putem să ne încurajăm din faptul că Bernardakis împreună cu textul lui Diels înaintea lui continuă să citească „theopneustous” deşi recunoaşte că „theopemptous” este citirea lui Galen. Noi credem că ar trebui să ni se permită să ţinem chestiunea cel puţin subordonată esenţei şi să declarăm deschis incapacitatea noastră în aceste circumstanţe pentru a privi cuvântul ca fiind un termen pur creştin.[41] Ar fi interesant să ştim ce frazeologie a folosit Herophilus (născut în anul 300 î.Hr.) în pasajul care conţine fragmente din [Pseudo?-] Plutarch. Dar acest fragment pare a fi singura sursă de informare pe care o avem în această privinţă,[42] şi probabil că am fi prea îndrăzneţi ca să presupune că acel compilator a păstrat exact cuvintele marelui doctor. Dacă această presupunere ar putea fi socotită a fi plauzibilă atunci am fi obligaţi să ducem înapoi prima utilizare cunoscută a cuvântului „theopneustos” până în secolul al treilea înainte de Hristos, dar nu ca provenind din altă parte decât din Alexandria unde cea mai timpurie utilizare a sa poate fi localizată. Probabil că dacă nu îl putem numi un termen pur creştin sau, cu Dr. Cremer, un termen exclusiv elenistic, ne-am putea aventura să credem, cel puţin temporar, că aparţine grecii Alexandrine. Dacă ar mai trebui să spunem că aparţine grecii Alexandrine târzii, probabil vom depinde de gradul de probabilitate pe care îl atribuim reprezentării lui în textul [Pseudo?-] Plutarch ca o utilizare a lui Herophilus. Interesul nostru în determinarea citirii [Pseudo?-] Plutarch culminează, desigur, cu auzirea sa cu privire la înţelesul cuvântului „theopneustos”. Remarca Prof. Schulze[43] că nici un copist nu ar fi înlocuit aici „theopneustos” pentru „theopemptos” dacă uzul lingvistic nu a ataşat un sens activ ultimului, fără nici o îndoială. Aceasta este admisă, într-adevăr, de Dr. Cremer, care consideră că scribul s-a gândit la substituţia „theopneustos” deoarece a vrut să interpreteze aceasta ca „divinitus inspirata”; şi caută doar să zdrobească puterea acestei recunoaşteri argumentând faptul că tradiţia exegetică constantă care a atribuit acest înţeles lui „theopneustos”, se bazează pe neînţelegerea cuvântului şi îl citeşte într-un sens derivat din concepţia alexandino-iudaică despre inspiraţie. Acest apel de la un sens fix mai târziu la unul preluat al cuvântului are putere, fără îndoială, doar în cazul acelor urme al unui sens original preluat astfel poate fi citat; şi în timpul acesta prezenţa lui „theopneustos” ca un sinonim al lui „theopemptos”, chiar şi în vocabularul unor scribi mai târzii, trebuie să fie la rangul unui articol în dovada prin care se poate stabili sensul acestuia. Întreaga faţă a chestiunii este schimbată, totuşi, dacă „theopneustos” poate fie permis ca să fie probabil sau chiar posibil autentic în [Pseudo?-] Plutarch. În acest caz, de-abia s-ar crede că el reflectă concepţia creştină târzie referitoare la inspiraţie, poruncită de termenul lui Pavel de gânditorii afectaţi de doctrina lui Philo despre Scriptură, dar aceasta ar sta ca o fărâmă independentă care dovedeşte sensul original al termenului. Înlocuirea clerică a cuvântului „theopemptos” pentru aceasta sub influenţa asocierilor literare ar putea, şi în acest caz, doar să mărturisească sinonimia din mintea scribilor de mai târziu, care ar putea bine să fie presupuşi a fi creştini şi unii care împărtăşesc concepţia obişnuită pe care o citesc creştinii în „theopneustos”. Dar implicaţiile pasajului în sine vor fi o mărturie valabilă pentru importul original al termenului folosit aici. Şi se pare clar că implicaţiile pasajului în sine atribuit unui sens pasiv, şi că acest nu este foarte îndepărtat de „theopemptos”. „Herophilus spune,” cităm, „acele vise theopneustic” („vise inspirate divin,” Holland; „visele care sunt cauzate de un instinct divin,” Goodwin), „vin din necesitate; dar cele naturale” („visele naturale,” Holland; „visele care îşi au originea într-o cauză naturală,” Goodwin), „din imaginile sufletului despre ceea ce este potrivit cu acestea şi consecinţele lor,” etc.[44] Contrastul de aici dintre vise care sunt „theopneustoi” şi cele care sunt „psusikoi”, cele dintâi dintre care sunt poruncite sufletului în timp ce ultimele sunt propria sa producţie, ar părea cu siguranţă că presupun că „theopneustos” de aici înseamnă ceva care este aproape înrudit cu „dăruit de Dumnezeu”, deşi în mod natural are implicaţiile sale cu privire la modul de dăruire. Aceasta ar putea fi citit ca a indica vise care sunt insuflate de Dumnezeu, umplute cu inspiraţia Sa şi astfel sunt făcute vehiculele mesajului Său, dacă am fi cunoscut că aceasta este implicaţia termenului. Dar nimic atât de subtil ca aceasta nu este sugerat de limbaj, care pare să exprime pur şi simplu simpla noţiune că visele theopneustic diferă de cele naturale, fie ultimele aparţin unor elemente mai înalte sau mai joase ale naturii noastre, în faptul că ele provin de la Dumnezeu şi de aceea nu sunt în mod necesar potrivite cu propria imagine a sufletului de a face aptitudinile sau produsul dorinţelor sale permanente, ci iau formă şi poartă un înţeles care le-a fost impus din exterior. Există puţine locuri ale apariţiei cuvântului care au o şansă mare de a ne înşela în totalitate înafara sferei de influenţă a folosirii lui în 2 Timotei 3:16. În primul rang al acestora cu siguranţă vor fi puse cele două exemple în a cincia carte din „Sibyllines.” Cel dintâi din acestea apare într-o descriere a oraşului Cyme, care este numit „cel ridicol,” şi este descris ca fiind deprimat de mâini rele, „alături de pâraiele theopneustic (‘namasi theopneustois’)” ne mai putând să strige lăudăroşeniile sale ci de aici în colo să rămână „mort în mijlocul pâraielor Cymean.”[45] Descrierea aduce împreună cu dibăcie tot ce cunoaştem despre Cyme – face reclamă la măreţia sa anterioară („cel mai mare şi mai nobil dintre toate oraşele AEoliane,” ne spune Strabo,[46] şi cu Lesbos, „metropola” tuturor celorlalţi), reputaţia sa pentru nebunie (care a fost explicată ciudat şi reclamată de Strabo), decăderea sa actuală, şi situaţia sa prin apele curgătoare (o caracteristică indicată şi de monezile sale care arată că a existat un pârâu aproape ce era numit Xanthus). În mod uzual prin „pâraiele theopneustic” menţionate s-a înţeles unele pâraie sau fântâni din vecinătate cunoscute pentru presupusele puteri oraculare ale apelor lor.[47] Dar nu se pare că s-ar fi păstrat vre-o notă a existenţei unor astfel de ape oraculare care să aparţină de Cyme, şi aceasta este împotriva presupunerii că Cymeanii, ca şi restul Ionianilor şi AEolianilor erau obişnuiţi să se ducă pentru oracolele lor departe în sud în Branchidae.[48] Atunci pare mult mai probabil ca izvoarele lăudate să fie izvoare naturale şi stau aici doar ca o parte dintr-o descriere întreagă foarte exactă a oraşului – raportul este în primul rând al lui Xanthus doar ca un element în excelenţă al situaţiei. În acest caz „theopneustic” de aici, ar părea că are un sens înrudit cu „dăruit de Dumnezeu”, sau probabil în linii mari încă „divin”, în sensul de excelent şi de dorit. Al doilea pasaj Sibylline este partea unei tânguiri cu privire la distrugerea Templului din Ierusalim, unde (ni se spune) aurul, „înşelătorul cuvântului şi al sufletelor”, nu era lăudat, ci oamenii „adorau în sacrificii, cu hecatombe pure şi nobile, marele Tată-Dumnezeu al tuturor lucrurilor theopneustic.”[49] Aici Alexandre traduce „Qui caelestis vitam pater omnibus afflat”; şi Terry, „Dumnezeu şi marele făcător al tuturor lucrurilor vii.”[50] Şi ei par a fi susţinute în concepţia lor generală de faptul că se pare că avem înaintea noastră doar o mică formă variată a formulei întâlnită în altă parte în Sibyllines. Astfel, un Rzach subliniază că avem în iii, 278[51] o condamnare a celor care „nici nu se tem şi nici nu doresc să îl onoreze pe nemuritorul Tată-Dumnezeu al tuturor oamenilor,”[52] şi în iii, 604, esenţial aceeaşi frază este repetată. Se pare că ne întâlnim printr-un cuvânt cu echivalentul Homericului „pater andron te theon te”. Prin urmare, se pare că aici theopneuston stă în locul lui „anthropon” în pasajele paralele, şi doar ca să indice oameni, fără îndoială cu o amintire a lui Geneza 2:7 – sau probabil, mai departe, creaturi, cu o amintire unui astfel de pasaj ca Ps. civ. 30. În oricare eveniment, puterea creativă a lui Dumnezeu este cea care este proeminentă în mintea scriitorului în timp ce scria cuvântul „theopneuston”, care este pentru el în mod evident cuvântul potrivit pentru „creaturi” în corelaţie cu „genetes theos”. Pe lângă aceste pasaje Sibylline este probabil natural să punem linia din Pseudo-Phocylides, care marchează culmea laudei sale faţă de „limbaj” ca fiind cel mai mare dar al lui Dumnezeu – o armă, spune el, mai ascuţită decât oţelul şi mai dorită ca iuţeala păsărilor, sau viteza cailor, sau tăria leilor, sau coarnele taurilor sau înţepătura albinelor – „căci (cel mai bun dintre toate) este limbajul înţelepciunii theopneustic”, astfel că omul înţelept este mai bun decât cel puternic, şi înţelepciunea este cea care domneşte asemenea în câmp, oraş sau în mare. Cu siguranţă că cel mai simplu mod de a înţelege „înţelepciunea theopneustic” aici este „înţelepciunea dăruită de Dumnezeu.” Fără îndoială ea în sine este inspiratoarea limbajului care o dovedeşte, şi am putea reuşi să interpretăm „theopneustou” ca desemnând – „înţelepciunea inspirată de Dumnezeu, insuflată de Dumnezeu.” Dar aceasta cu greu ar putea fi considerată ca fiind un lucru natural; şi fără îndoială ea înşeală în mod egal mai uşor pentru a o interpreta ca indicând sursa înţelepciunii înşăşi ca fiind născută în Dumnezeu. Înţelepciunea este născută ca theopneustic, într-un cuvânt, deoarece se crede că înţelepciunea în sine vine de la Dumnezeu, fiind produsul activităţii divine – indicată aici, atât de frecventă în Vechiul Testament, operând ca respiraţia. Un pasaj care a fost iluminat de când Dr. Cremer a investigat acest cuvânt în studiul care a fost întocmit, nu are o implicaţie diferită. Ea se găseşte în cartea de recent publicată „Testamentul lui Avraam”[53], o piesă care în forma sa originală, editorul ei, Prof. James, o atribuie unui creştin-evreu egiptean din secolul al doilea, deşi a suferit o astfel de evaluare a mediei în secolul nouă sau zece. Aceasta este după cum urmează: „Şi Mihail arhanghelul a venit imediat cu o mulţime de îngeri, şi ei i-au luat sufletul preţios (‘ten timian autous psuchen’) în mâinile unei haine ţesute de Dumnezeu (‘sindoni theouphanto’); şi au pregătit (‘ekedeusan’) trupul neprihănitului Avraam spre a treia zi a morţii sale cu alifii theopneustic şi ierburi (‘murismasi theopneustois kai aromasin’), şi l-au îngropat în ţara promisă.” Aici cu greu „theopneustos” ar putea însemna „inspirat de Dumnezeu”, şi „îmbibat cu Dumnezeu” nu este mai bun, şi deşi am putea fi ispitiţi să îl facem să însemne „suav divin” (un fel de sens derivat al „alifiei care aminteşte de Dumnezeu”; căci „pneo” înseamnă şi „a mirosi”, „a mirosi dintr-un lucru”), fără îndoială că este mai bine să îl luăm simplu, ca şi paralela cu „theophanto” care sugerează că importă ceva nu departe de „dăruit de Dumnezeu.” Haina în care sufletul a fost dus sus la Dumnezeu şi unguentele cu care trupul a fost pregătit pentru îngropare au fost asemănătoare cu cele de la Dumnezeu – erau „furnizate de Dumnezeu”; cuvintele care desemnează aceasta au fost alese în fiecare caz cu o referire plăcută la aplicarea lor specifică, acoperind un înţeles puţin mai specific pentru scriitorul lor decât ar fi făcut adjectivul „divin”. Cu siguranţă că în aceeaşi categorie trebuie să punem versetul lui Nonnus pe care Dr. Cremer îl citează ca arătând în mod precis faptul că cuvântul „theopneustos” „nu trebuie să fie luat ca un echivalent pentru inspiratus, inspirat de Dumnezeu, ci mai degrabă ca îndemnând umplut cu spiritul lui Dumnezeu şi din acest motiv radiază aceasta.” Nonnus parafrazează Ioan 1:27 şi îl face pe Ioan Botezătorul să spună: „Şi cel care vine după mine stă azi în mijlocul vostru, eu nu sunt vrednic să mă apropii cu mâna umană de vârful degetelor de la picioare decât doar pentru a dezlega chingile sandalelor theopneustic.”[54] Aici cu siguranţă că înţelesul nu este în mod direct la faptul că sandalele Domnului „radiau divinitatea”, deşi cu siguranţă că aceasta ar putea fi una din implicaţiile epitetului, ci mai simplu că ele împărtăşeau din divinitatea Persoanei divine a cărei proprietate erau şi în contact cu care au fost. Totul despre Hristos a fost divin. De aceea nu ar trebui să greşim interpretând „theopneustos” de aici simplu ca şi „divin”. Ceea ce este „divin” este fără îndoială „ceva care sugerează Divinitatea”, dar este numit astfel nu din pricina a ceea ce face, ci din cauza a ceea ce este, şi mintea lui Nonnus când a numit sandalele theopneustic a fost preocupată mai degrabă cu influenţa divină care a făcut sandalele ceea ce erau, şi anume, ceva mai mult decât doar nişte simple sandale, deoarece ele au atins acele picioare divine, decât cu vre-o altă influenţă pe care sandalele o exercitau. Linia din urmă pe care Dr. Cremer ne cere să o comparăm nu este calculată pentru a modifica această decizie. În ea Ioan 1:33 este parafrazat şi Ioan Botezătorul contrastează misiunea sa cu cea a lui Hristos care urma să boteze cu foc şi cu Duhul Sfânt „en puri baptizon kai pneumati”. Ioan a fost trimis, din contră, spune el, pentru a boteza trupul unor oameni deja regeneraţi, şi pentru a face această în scăldări care sunt lipsite şi de foc şi de duh – fără foc şi fără duh (‘apuroisi kai apneustoisi loetrois’).[55] Într-adevăr, aceasta este posibil să fie interpretată „ne-arzând şi ne-spiritualizând”; dar aceasta nu pare a fi nuanţa exactă a gândului pe care cuvintele au vrut să îl exprime; deşi în orice caz purtarea înţelesului lui „theopneustos” de către frază în cea dintâi linie este cea mai mică. Dintre pasajele citate de Dr. Cremer mai rămân doar două pe care el le derivează din Wetstein, în care „theopneustos” apare ca un epitet al unor oameni. Acestora li se poate adăuga o inscripţie găsită în Bostra, în care un anumit cleric este denumit un „archiereus thepneustos”.[56] Însuşi Dr. Cremer crede că este clar că în astfel de pasaje avem un sens pasiv, dar îl interpretează ca ceva spiritualizat divin, „ înzestrat cu duh divin”, mai degrabă decât „inspirat divin”, – în acord cu deosebire făcută de Ewald. Cu siguranţă este greu să înţelegi cuvântul din această legătură ca exprimând o simplă iniţiere de către Dumnezeu; aceasta era ceva mai mult decât simplul fapt că Dumnezeu le-a făcut, este ceea ce a fost intenţionat a fi afirmat numindu-i pe Marcus şi Antipater ca oameni theopneustic. Nici nu pare foarte natural să presupunem că intenţia era să îi desemneze precis ceea ce noi înţelegem în mod obişnuit prin oameni inspiraţi de Dumnezeu. Aceasta este foarte aproape de presupunerea că ceea ce s-a intenţionat a se spune despre ei, este că ei sunt oameni pătrunşi de Dumnezeu, oameni în care Dumnezeu locuia într-o manieră specială; şi s-ar putea crede că această presupunere este întărită de paralela, în pasajul din „Vita Sabae” cu „christophorus”. Din această „caravană a tuturor theopneustics, a tuturor christophers”, a fost compusă, nu avem nici un mijloc de a determina, ca Cotelerius’ „Monumenta,” din care Wetstein a citat pasajul, nu este accesibil pentru noi în timp ce scriem. Dar sensul general al cuvântului nu pare a fi îndoielnic. Ignaţiu, („ad Ephes.” ix.) ne spune că toţi creştinii stabilesc o astfel de caravană, de „purtători de Dumnezeu şi purtători de altar, purtători de lucruri sfinte, îmbrăcaţi complet în poruncile lui Hristos”; şi Zahn comentează în mod corect că astfel creştinii apar ca adevăraţii „’enitheoi’ sau ‘enthousiazontes’, de vreme ce ei îl poartă pe Hristos şi pe Dumnezeu în ei.” Anumiţi creştini remarcabili ar putea să fie concepuţi foarte potrivit într-un sens preeminent ca umpluţi cu Dumnezeu şi purtători ai lui Hristos; şi aceasta ar putea fi exprimată foarte potrivit prin dubla atribuire al lui „theopneustos” şi „christophoros”. Doar aceasta ar părea a fi necesară pentru a înţelege că astfel un sens secundar şi derivat ar fi atribuit lui „theopneustos”, cu privire la care ar trebui să adere în favoarea ideii conceperii. Cuvintele „theopneustos aner” înseamnă umplut de Dumnezeu prin acţiunea lui Dumnezeu Însuşi, adică, el este un om înzestrat de Dumnezeu, unul care a fost făcut ceea ce este prin eficienţa lui Dumnezeu. Nu există nici o îndoială în folosire că sensul ar putea suferi mai multă uzură şi vine să sugereze puţin mai mult decât „divin” – care este epitetul dat lui Marcus din Scetis[57] de Nicephoeus Callistus, („H. E.,” xi, 35) – ‘ho theios Markos’ – adică „Sfântul Marcu”, pentru care fără îndoială că ‘ho theopneustos Markos’ este un sinonim foarte bun. Concepţia exprimată de „theopneustos” în această utilizare este astfel ceva foarte diferită faţă de cea exprimată de interpretarea Vulgate, o Deo inspiratus, când este luată în mod strict; aceasta ar părea să ceară, aşa cum sugerează Ewald, ceva de forma lui „theempneustos”; omul theopneustic nu este omul „care a fost insuflat de Dumnezeu.” Dar aceasta este în mod egal diferită de ceea ce este exprimat prin fraza: „pătruns de Dumnezeu”, folosită ca o expresie a caracterului omului descris astfel, fără implicaţia originii acestei caracteristici. Ceea ce ar părea propriu să arătăm este că el a fost alcătuit de Dumnezeu ca omul de altfel; şi creştinul remarcabil la fel de mult ca şi creştinul în general; şi folosirea lui „theopneustos” pentru a-l descrie pe unul sau pe altul ar părea să stea în cele din urmă pe această concepţie. El este, în ceea ce a devenit, produsul energiei divine – a respiraţiei divine. Nu putem gândi că acesta îl exprimă prea tare, de aceea, a spune că aceasta nu poate fi descoperită în nici unul dintre aceste pasaje, cea mai mică urmă a unui sens activ al lui „theopneustos”, prin care acesta ar trebui să exprime ideea că „aminteşte de Dumnezeu.” Peste tot cuvântul apare sub formă pasivă şi exprimă producţia lui Dumnezeu. Dacă înaintăm de la aceste pasaje spre cele mult mai numeroase, în care, ca şi în 2 Timotei 3:16, un epitet sau un predicat al Scripturii, şi unde semnificaţia lui ar putea fi afectată de felul în care antichitatea creştină a înţeles acel pasaj, impresia sensului pasiv al cuvântului creşte şi mai mult. Deşi aceste pasaje nu ar putea fi puse în materialul de rang primar pentru a determina înţelesul lui 2 Timotei 3:16, prin care se poate ca ele să fi fost afectate; este limpede că este nepotrivit să le excludem din considerare cu totalitate. Chiar ca o parte a purtătorilor tradiţiei exegetice ele sunt vrednice de a fi citate: şi cu greu se poate concepe că termenul a fost golit pe deplin de sensul său curent, de influenţa unei singure folosiri a lui de către Pavel – în special dacă ar fi să credem că înţelesul său natural aşa cum este folosit de el diferă de cel atribuit de scriitorii următori. Folosirea patristică a termenului în legătură cu Scriptura are greutatea sa, ca o dovadă a folosirii naturale a termenului de scriitorii creştini care vorbeau greacă. Această folosire a lui nu pare să aibă loc în cea mai timpurie literatură patristică; ci din timpul lui Clement din Alexandria termenul „theopneustos” apare ca unul din cele mai obişnuite denumiri tehnice ale Scripturii. Următoarele exemple răsfirate, adunate la întâmplare, vor sluji pentru a ilustra această utilizare suficientă pentru scopul nostru. Clement din Alexandria; „Strom.,” vii. 16, secţiunea 101 (Klotz, iii. 286; Potter, 894), „Potrivit acelora care cad de la înălţimea lor care nu îl urmează pe Dumnezeu unde El îi conduce; şi El ne conduce în Scripturile inspirate (‘kata tas theopneustous graphas’)”; „Strom.,” vii. 16, secţiunea 103 (Klotz, iii. 287; Potter, 896), „Dar ei sunt însetaţi de glorie, toţi cei care de bună voie complică lucrurile strâns legate de cuvintele inspirate (‘tois theeopneustois logois’) lăsate moştenire de binecuvântaţii apostoli şi învăţători, prin diferite argumente, opunând învăţătura umană cu tradiţia divină de dragul întemeierii ereziei”; „Protrept.” 9, secţiunea 87 (Klotz., i. 73, 74; Potter 71), „Această învăţătură apostolul o cunoaşte ca fiind cu adevărat divină (‘theian’): „Tu, O Timotei,” spune el, „din copilărie cunoşti sfintele litere care te pot face înţelept spre mântuire, prin credinţa care este în Isus Hristos”; căci cu adevărat sfinte sunt acele litere care sfinţesc şi îndumnezeiesc; şi scrierile sau volumele care constau din acele sfinte litere sau silabe, acelaşi apostol le numeşte consecvent „inspirate de Dumnezeu, văzând că ele sunt de folos pentru doctrină,” etc.” Origen: „De Principiis,” iv, 8 (conform cu titlul Book iv), „După ce am vorbit astfel pe scurt având subiectul inspiraţiei Divine a Sfintelor Scripturi (‘peri tou theopneustou tes theias graphes’)” Migne, (ii, 1276), „Evreii şi creştinii sunt de acord cu privire la inspiraţia Sfintei Scripturi (‘theio gegraphthai pneumati’), dar diferă ca interpretare a ei”; (12, 1084), „De aceea, cărţile inspirate (‘theopneusta biblia’) sunt douăzeci şi două”; (14, 1309), „Scriptura inspirată”; (13, 664-5), „Căci trebuie să căutăm hrana întregii Scripturi inspirate (‘pases tes theopneustou graphes’);” Hom. xx. in Joshuam,” 2 (Robinson’s „Origen’s Philocalia,” p.63), „Să nu fim miraţi ascultând Scripturile pe care nu le înţelegem, ci să ni se facă potrivit cu credinţa noastră prin care noi credem că „fiecare Scriptură, care este inspirată („theopneustos”), este de folos”: căci trebuie să recunoşti unul sau două lucruri cu privire la Scripturi, sau că nu sunt inspirate („theopneustoi”) deoarece nu sunt de folos, aşa cum le consideră un necredincios, sau, ca un credincios, trebuie să recunoşti că de vreme ce ele sunt inspirate („theopneustoi”) ele sunt de folos”; „Selecta in Psalmos,” ps. i, 3 (Migne XII, ii. 1080; De la Rue, 527), „Fiind gata să începem interpretarea Psalmilor, prefixăm o tradiţie foarte excelentă transmisă de ebraică[58] către noi cu privire la întreaga Scriptură divină (‘katholikos peri pases theias graphes’); căci el a afirmat că întreaga Scriptură este inspirată (‘ten holen theopneuston graphen’)…. Dar dacă „cuvintele Domnului sunt cuvinte pure, argint rafinat, încercat ca pământul, purificate de şapte ori” (Psalmul 11:7) şi Duhul Sfânt le-a dictat cu toată grija în mod corect prin slujitorii cuvântului ‘meta pases akribeias exetasmenos to hagion pneuma hupeobebleken auta kea ton huperton tou logou’), să nu ne scape niciodată proporţia, potrivit căreia înţelepciunea lui Dumnezeu este prima privitoare la întreaga Scriptură theopneustic până la ultima literă (‘kath hen epi pasan ephthase graphen he sophia tou theou theopneuston mechri tou tuchontos grammatos’); şi din fericire cu această ocazie Mântuitorul a spus: „O iotă sau o literă nu va trece din lege până nu se vor împlini toate”: şi tocmai aşa este că arta divină în crearea lumii, nu a apărut numai în cer, soare, lună şi stele, întrepătrunzând trupurile lor întregi, ci şi un pământ a făcut acelaşi lucru în materia nenorocită, astfel că nici măcar trupurile celor mai neînsemnate animale nu sunt desconsiderate de inventator…. Astfel înţelegem lucrurile referitoare la toate lucrurile scrise prin inspiraţia (‘ex epipnoias’) Duhului Sfânt….” Athanasius (Migne, 27, 214): ‘pasa graphe hemon ton christianon theopneustos estin; (Migne, 25, 152): ‘theopneustos kaleitai’; (Bened. Par., 1777, i. 767): „Spunând şi eu, „De vreme ce mulţi s-au apucat să lămurească pentru ei înşişi apocrifele şi să le cânte cu ‘te theopneusto graphe….’”” Cyrillus Hier., „Catechet.,” iv. 33: „Aceasta este învăţată de noi prin ‘hai theopneustoi graphai’ şi din Vechiul şi din Noul Legământ.” Basil, „Despre Duhul Sfânt,” xxi (ad fin.): „Cum poate cel care numeşte Scriptura „inspirată de Dumnezeu” deoarece a fost scrisă prin inspiraţia Duhului Sfânt (‘ho theopneuston ten graphen onomaxon, dia tes epipnoias tou hagiou pneumatos suggrapheisan’), să folosească limbajul unuia care îl insultă şi îl depreciază pe El?” „Scrisori,” xvii. 3: „Toată pâinea este hrănitoare, dar poate fi vătămătoare pentru cel bolnav; tot aşa, toată Scriptura este inspirată de Dumnezeu (‘pasa graphe theopneustos’) şi este de folos”; (Migne, xxx. 81): „Cuvintele Scripturii inspirată de Dumnezeu (‘hoi tes thepneustou graphes logoi’) vor sta pe tribuna lui Hristos”; (Migne, 31, 744): „Căci fiecare cuvânt sau faptă trebuie să fie crezută prin mărturia lui ‘theopneustou graphes’, pentru convingerea binelui şi ruşinea celor răi”; (Migne, 31, 1080): „În afară de mărturia lui ‘theopneuston graphon’ aceasta nu este posibilă, etc.” (Migne, 31, 1500): „Din ce fel de Scriptură ne vom certa acum? ‘Panta homotima, kai panta pneumatika. Panta theopneusta, kai panta ophelima’”; (Migne, 31, 1536): „Cu privire la interpretarea şi remarcarea numelor şi termenilor ‘tes theopneustou graphes’” (Migne, 32, 228): ‘mengiste de hodos pros ten tou kathekontos heresin kai he melete ton theopneuston graphon’. Gregory Naz. (Migne, 35, 504): ‘peri tou thepneustou ton hagion graphon; (Migne, 36, 472, cf. 37, 589), ‘peri ton gesion biblion tes theopneustou graphes’; (Migne, 36, 1589), ‘tois theopneustois graphais’. Gregory Nyssen, „Împotriva lui Eunom.,” vii. 1: „Ceea ce înţelegem cu privire la subiect este că: ‘El theopneustos graphe’, aşa cum îl numeşte apostolul divin, este Scriptura Duhului Sfânt şi intenţia sa este folosul oamenilor”; (Migne, 44, 68), ‘mones tes theopneustou diathekes’. Cyrillus Alex. (Migne, 68, 225), ‘polumeros kai polutropos he theopneustos graphe tes dia christou soterias proanaphonei tous tupous’. Neilos Abbas (Migne, 79, 141, cf. 529): ‘graphe he theopneustos ouden legei akairos ktl’. Theodoret din Cyrrhus („H. E.”, i. 6; Migne, iii. 920). Ioan din Damasc (Migne, 85, 1041), etc. Dacă apoi trebuie să facem o introducere din folosirea cuvântului, vom descoperi că el poartă o semnificaţie pasivă uniformă, înrădăcinate în ideea suflării creatoare a lui Dumnezeu. În întregime, este insuflată de Dumnezeu („Sibyll.” v. 406); şi în mod corespunzător râurile care udă câmpia Cymean sunt insuflate de Dumnezeu („Sibyll.” v. 308); mirodeniile pe care Dumnezeu le furnizează pentru trupul mort al prietenului Său („Testamentul lui Avraam”, A. xx), şi mai presus de toată înţelepciunea pe care El o pune în inima omului (Ps.-Phocyl. 121), visele pe care El le trimite cu un mesaj de la El (Ps.-Plut., v. 2, 3) şi Scripturile pe care El le dă poporului Său (2 Timotei 3:16). Printr-o prelungire a înţelesului care nu este în nici un caz extremă, cei pe care El i-a onorat foarte mult ca urmaşi ai Săi, pe care El i-a creat printre sfinţii Săi, sunt numiţi oameni insuflaţi („Vita Sabae” 16. Inscripţie în Kaibel); şi chiar sandalele care au atins picioarele Fiului lui Dumnezeu sunt numite sandale inspirate de Dumnezeu (Nonnus), adică, sandalele care au fost făcute prin acest contact divin ceva diferit faţă de ceea ce au fost; în ambele cazuri, cuvântul se apropie mai mult sau mai puţin de înţelesul lărgit al cuvântului „divin”. Nicăieri nu există o urmă a unei semnificaţii active cum este „inspirate de Dumnezeu”; şi deşi în aplicarea cuvântului unor anumiţi oameni şi sandalelor Domnului nostru ar putea fi o cale spre sensul „impregnaţi de Dumnezeu”, acest sens este realizat pe cărarea dezvoltării de la ideea simplă de dăruit de Dumnezeu, determinat de Dumnezeu, şi altele asemănătoare. Putem observa cu grijă, desigur, că deşi Dr. Cremer doreşte să ajungă la o semnificaţie activă pentru cuvântul din 2 Timotei 3:16, nu se aventurează să îi atribuie un înţeles activ imediat şi direct, ci se apropie de această ţintă prin intermediul altei semnificaţii. El recunoaşte faptul că cuvântul este original pasiv în înţelesul său; acesta se luptă cu faptul că acest sens pasiv original nu este „inspirat de Dumnezeu”, ci mai degrabă „umplut de Dumnezeu” – un sens care este argumentat prin trecerea repede în sensul activ al lui „insuflat de Dumnezeu”, după analogia cu astfel de cuvinte ca ‘apneustos’, ‘eupneustos’, care din „respirat greu sau bine” au ajuns la înţelesul „respiraţie greoaie sau bună”. Ceea ce este umplut de Dumnezeu va aminti cu siguranţă de Dumnezeu, şi ceea ce aminteşte de Dumnezeu va fi respirat din Dumnezeu. Motivele sale pentru a prefera sensul lui „dăruit sau umplut cu Duhul lui Dumnezeu, spiritualizat divin”, faţă de „inspirat de Dumnezeu” pentru implicaţia original pasivă a cuvântului se trag în special din ceea ce crede el, adică, nepotrivirea ultimei idei cu unele legături în care cuvântul este găsit. Se crede că, ca şi un epitet a unui om individual, ca un epitet al Scripturii sau al unei fântâni, şi (în ultimele ediţii ale „Lexicon”-ului cel puţin) în special, ca un epitet al unei sandale, „inspirat de Dumnezeu” este incompatibil şi este sugerat ceva asemănător cu „umplut cu Duhul Sfânt şi de aceea îl radiază”. În mod evident se naşte aici o anumită confuzie din studierea foarte naturală a traducerii Vulgate „a Deo inspiratus” ca alternativa care exprimă ceea ce este propus. Am putea admite foarte bine că, nu există nimic în cuvântul „theopneustos” care să garanteze exprimarea Vulgate: acest cuvânt nu vorbeşte despre o „inspiraţie” a lui Dumnezeu, ci despre o „aspiraţie” a lui Dumnezeu. Alternativele aduse înaintea noastră de prezentarea lui Dr. Cremer nu trebuie reţinute, de aceea, cele două „Spiritualizat divin” şi „Inspirat divin”, trebuie să includă cele trei, „Spiritualizat divin”, „Inspirat divin” şi „Aspiraţia divină”. Eşecul lui Dr. Cremer de a observa aceasta introduce, ca să spunem aşa, o anumită confuzie în afirmaţia sa. Totuşi, doar ocazional trebuie să ne referim la acest punct. De o importanţă mai mare este să observăm că remarcile lui Dr. Cremer ne conduc în mod natural spre o investigare a sensului natural al cuvântului „theopneustos” sub incidenţa legilor de formare a cuvântului. În aceste observaţii el se înclină destul de mult spre discuţia lui Ewald la care el face referire, şi aceasta va contribui la o înţelegere mai bună a subiectului dacă vom urma direcţiile sale şi să ne întoarcem la Ewald al nostru. Ewald, ca şi Dr. Cremer, este ne satisfăcut cu explicaţia curentă a lui „theopneustos” şi caută să obţină pentru el un sens activ, dar este mai puţin înclinat de a-i atribui un sens activ direct lui aşa ca Dr. Cremer. El mai degrabă îl critică pe Winer,[59] pentru că foloseşte limbajul când vorbeşte despre „theopneustos” care pare să implice faptul că astfel de compuşi ar putea fi activi cu adevărat – ca şi când dacă „ar fi să fie luaţi ca fiind pasivi, deşi astfel de cuvinte ca ‘eupneustos’, ‘apneustos’, sunt folosite activ.” El nu poate recunoaşte că orice compus al unui cuvânt ca ‘-pneustos’ poate fi cu adevărat activ în sensul primar, şi explică faptul că ‘eupneustos’ nu înseamnă atât de mult „respirând bine”, adică, stimulează ceva bun prin respiraţie, ca „înzestrat cu respiraţie bună”, şi exprimă ca şi ‘apneustos’, „fără suflare”, adică „mort”, o condiţie subiectivă, şi de aceea trebuie comparată cu un verb pe jumătate pasiv, aşa cum într-adevăr cuvântul format sugerează aceasta. Astfel, el spune că „theopneustos” nu înseamnă „insuflat de Dumnezeu” ca „plin de Duhul lui Dumnezeu”, „pătruns şi însufleţit de Duhul lui Dumnezeu”. Astfel, el presupune că „theopneustos” înseamnă „suflat prin de Dumnezeu” (Gottdurchwehet, „pătruns de Dumnezeu”), mai degrabă decât „suflat în de Dumnezeu” (Gotteingewehet, „inspirat de Dumnezeu”) aşa cum Vulgate (inspiratus) şi Luther (eingegeben) îl exprimă – o idee care, aşa cum spune el corect, ar fi cerut ceva ca şi „theempneustos”[60] (sau am putea spune „theeispneustos”)[61] pentru a-l exprima. La început el pare că s-a gândit că prin această explicaţie el a înlăturat toate implicaţiile ale originii Scripturii din epitet: el exprimă, a spus el,[62] ceea ce este Scriptura – şi anume, pătrunsă de Dumnezeu, plină de Duhul Său – fără cel mai mic indiciu cum a ajuns să fie aşa. Apoi el a realizat că aceasta mergea prea departe, şi s-a mulţumit să spună că deşi implică o doctrină a originii Scripturilor, pune accentul pe calitatea sa.[63] De aceea, el s-a exprimat astfel: „Cu siguranţă că nu putem nega faptul că noua expresie „theopneustos”, 2 Timotei 3:16, intenţionează să spună foarte mult ceea ce Philo a vrut să spună, dar totuşi încă nu ştia cum să se exprime cu agerime prin intermediul unui astfel de termen comprimat şi puternic. Căci ‘theopneustos’ (ca şi ‘eupneustos’, corect, ‘respirat bine’) trebuie să însemne ‘insuflat de Dumnezeu’ sau ‘însufleţit de Dumnezeu’ (Gottbeathmet, sau Gottbegeistert), şi, potrivit talentului celui comprimat, componente greceşti clare, acesta include în sine implicaţia cuvintelor care sunt vorbite de Duhul lui Dumnezeu, sau de cei care sunt inspiraţi de Dumnezeu”, – un lucru care, adaugă el, este afirmat în mod repetat în Scriptură că ar fi cazul, de exemplu, în 2 Petru 1:21. Cu altă ocazie,[64] el repetă aceasta substanţial, obiectând traducerilor inspiratus, eingegeben, prin introducerea unei idei care nu stă în cuvânt şi este răspunzătoare pentru îndrumarea greşită, ce afirmă un acord general dar nu perfect al ideii implicate în ea cu concepţia lui Philo despre Scriptură şi insistă asupra paralelismului incomplet dintre termen şi ideea noastră autoritară a „inspiraţiei”. „Acest termen”, spune el, „exprimă fără îndoială numai ceea ce este pretutindeni presupus de Philo ca Scriptură şi în mod repetat îi spune aceasta prin alte cuvinte; totuşi folosirea lui nu este foarte dezvoltată; şi este în acord cu faptul că în Noul Testament, de asemenea, doar în una din cele mai târzii cărţi acest cuvânt este folosit astfel. Este posibil ca acest autor să fie primul care a aplicat-o astfel.” Din nou, „theopneustos” „înseamnă ceva pasiv, spiritualizat de Dumnezeu (Gottbegeistet), sau plin de Duhul lui Dumnezeu, şi în nici un caz, când este luat în mod strict aşa cum îl numim noi în mod deosebit inspirat de Dumnezeu (Gottbegeistert) sau umplut cu inspiraţia lui Dumnezeu (Begeisterung), dar numai în sine, într-un sens aproape general, insuflat de Dumnezeu, inspirat de Dumnezeu (Gottbeathmet, gottbegeistert), sau umplut cu duhul divin. În sine, acesta permite cele mai diferite aplicaţii şi trebuie să apelăm numai la context în fiecare exemplu pentru a obţine înţelesul său exact.” Aici avem în întregime ceea ce spune Dr. Cremer mult mai scurt în articolele sale. Pentru a ne orienta cu referire la el, vom avea nevoie să considerăm pe rând cele două puncte care sunt accentuate. Acestea sunt, prima, forma pasivă şi sensul cuvântul; şi, a doua, sensul particular pasiv atribuit lui de scrierea: Gottbegeistet mai degrabă decât Gottbegeistert, „înzestrat cu Duhul lui Dumnezeu”, mai degrabă decât „inspirat de Dumnezeu”. La primul punct se pare că este puţin loc pentru diferenţe de opinie. Încă citim în Winer a lui Schmiedel: „Verbele în „-tos” corespund uneori participiului latin în – tus, uneori adjectivelor în -bilis”; şi apoi într-o notă (în ciuda protestului de mai demult al lui Ewald), după citarea autorităţilor, „theopneustos”, inspiratus (2 Timotei 3:16; pasiv ca şi ‘empneustos’, în timp ce ‘eupneustos’, este activ).”[65] La acestea, Thayer-Grimm adaugă şi pe ‘puripneustos’ şi ‘dusdiapneustos’ ca folosite activ şi ‘dusanapneustos’ ca folosit aparent sau activ sau pasiv. Totuşi, Ewald ne-a învăţat să ne uităm sub folosirea „activă” a lui ‘eupneustos’ şi ‘apneustos’ pentru „jumătate pasiv: fundal, şi acesta poate fi în mod egal găsit şi în alte cazuri; în fiecare exemplu el este o stare sau cel puţin o condiţie, care este descrisă de cuvânt, şi adesea este doar o chestiune de punct de vedere dacă prindem concepţia pasivă sau nu. De exemplu, ne vom uita la ‘dusdiapneustos’ ca activ sau pasiv potrivit felului în care ne gândim la obiectul pe care îl descrie ca un obiect „care se evaporă încet” sau „care s-a evaporat încet” – adică, ca un obiect care doar se evaporă încet, sau ca un obiect care poate fi numai evaporat cu greutate. Noi am putea prefera prima expresie; grecii au preferat-o pe ultima: aceasta este totul. Sunt pe deplin de acord cu Prof. Schulze, când el spune că toate cuvintele compuse cu „-pneustos” au sensul pasiv ca implicaţie a lor originală, şi sensul activ, când apare, este întotdeauna unul derivat. În această expunere nu ne putem lupta cu aceasta, desigur, că „theopneustos”, ca şi unele din rudele sale, s-ar putea să nu fi dezvoltat un înţeles activ sau cvasi-activ, dar un sens pasiv este cu siguranţă implicat de cel original, şi o anumită presupunere că este ridicat astfel pentru originalitatea sensului pasiv care este găsit adăugat lui în utilizarea cea mai uzuală.[66] Această concluzie găseşte confirmare într-o considerare care are comportamentul celui de-al doilea punct – consideraţia care este compusă din verbele în „-tos” cu „theos” în mod normal exprimă un efect produs de activitatea lui Dumnezeu. Aceasta este anunţată de Prof. Schulze, care recomandă că „Înruditul cuvânt ‘theodidaktos’ şi multe altele, sau mai degrabă cele mai multe, care se compun din „theo-” în Părinţi, poartă sensul pasiv,” aducând următoarele dovezi pentru a ilustra aceasta: ‘theoblastos’, ‘theobouletos’, theogenetos’, ‘theograptos’, ‘theodmetos’, ‘theodotos’, ‘theodoretos’, ‘theothreptos’, ‘theokinetos’, ‘theokletos’, ‘theopoietos’, ‘theophoretos’, ‘theochrestos’, ‘theochristos’. Afirmaţia poate fi lărgită mai mult şi ea poate acoperi întregul corp de astfel de compuşi care apar în literatura greacă. Fiecare să privească la lista de mai jos cu compuşi din „theos” cu verbe în „-tos” aşa cum apar în paginile oricărui Lexicon grec, şi va fi convins repede că în mod normal noţiunea exprimată este rezultatul produs de Dumnezeu. S-a întâmplat că a şasea ediţie a lui Liddell şi Scott este la îndemâna noastră pentru a scrie; şi în ea găsim introduse (dacă am numărat corect), cam optzeci şi şase de compuşi de acest fel, sau măcar, şaptezeci şi cinci foarte simpli care au sensul unui rezultat produs de Dumnezeu. Ataşăm lista: ‘theelatos’, ‘theobastaktos’, ‘theoblustos’, ‘theobrabeutos’, ‘theogenetos’, ‘theognostos’, ‘theograptos’, ‘theodektos’, ‘theodidaktos’, ‘theodmetos’, ‘theodometos’, ‘theodotos’, ‘theodoretos’, ‘theothetos’, ‘theodataratos’, ‘theodataskeuastos’, ‘theokeleustos’, ‘theokinetos’, ‘theokletos’, ‘theokmetos’, ‘theokrantos’, ‘theokritos’, ‘thektetos’, ‘theoktistos’, ‘theoktitos’, ‘theokubernetos’, ‘theokurotos’, ‘theolektos’, ‘theoleptos’, ‘theomakaristos’, ‘theomisetos’, ‘theomustos’, ‘theopaistos’, ‘theoparadotos’, ‘theopemptos’, ‘theoperatos’, ‘theoplektos’, ‘theoploutos’, ‘theopoietos’, ‘theoponetos’, ‘theoprosdektos’, ‘theoptustos’, ‘theorgetos’, ‘theorretos’, ‘theortos’, ‘theosdotos’, ‘theostreptos’, ‘theosteriktos’, ‘theostugetos’, ‘theosullektos’, theosumphutos’, ‘theosunaktos’, ‘theosutos’, ‘theosphragistos’, ‘theosostos’, ‘theoteratos’, ‘theoteuktos’, theoptimetos’, ‘thetreptos’, ‘theotupotos’, ‘theoupostatos’, ‘theouphantos’, ‘theophantos’, ‘theophthegktos’, ‘theophiletos’, ‘theophoitos’, ‘theophoretos’, ‘theophrouretos’, theophulaktos’, ‘theocholotos’, ‘theochrestos’, ‘theochristos’. Cele unsprezece exemple care mai rămân, ca un fel de excepţie de la regula generală, include cazuri de feluri diferite. În unele din ele verbul este derivat dintr-un verb deponent şi de aceea ele sunt pasive numai în formă, dar în mod natural poartă un sens activ: astfel sunt ‘theodeletos’ (rănit de Dumnezeu), ‘theomimetos’ (imitarea lui Dumnezeu), ‘theoseptos’ (temut ca Dumnezeu). Altele ar putea fi cu adevărat pasive, deşi preferăm o formă activă în engleză pentru a exprima ideea implicată, cum ar fi, probabil, ‘theoklutos’ („Dumnezeu a auzit”, acolo unde mai degrabă ar trebui să spunem, „apelând la zei”), ‘theokolletos’ („alăturea lui Dumnezeu”, acolo unde mai degrabă ar trebui să spunem, „unit cu Dumnezeu”), ‘theopreptos’ („remarcat de Dumnezeu”, acolo unde mai degrabă ar trebui să spunem, „întâlnit de un zeu”). Mai rămân numai acestea cinci: ‘theaitetos’ („obţinut de la Dumnezeu”), ‘theothutos’ („oferit zeilor”), ‘theorrastos’ şi cel mai uzual ‘theorrotos’ („curgând de la zei”), şi ‘theochoretos’ („care îl conţine pe Dumnezeu”). În acestea relaţia lui „theos” cu ideea verbală nu este cauza care produce rezultatul exprimat, ci altul: probabil ceea ce avem nevoie pentru a recunoaşte este faptul că verbul de aici implică o relaţie pe care în mod obişnuit o exprimăm printr-o prepoziţie, şi că sensul ar fi sugerat de una din frazele „cerut de la Dumnezeu”, „oferit lui Dumnezeu”, „scurs de la Dumnezeu”, „a făcut loc pentru Dumnezeu”. În orice caz, aceste câteva cazuri excepţionale nu pot fi de folos pentru a respinge sensul normal al acestui compus, aşa cum este expus în imensa majoritate a cazurilor a apariţiei sale. Dacă analogia este să numeri orice, întreaga sa greutate este aruncată astfel în favoarea interpretării care vede în „theopneustos”, sensul foarte simplu de „insuflată de Dumnezeu”, adică, produsă de respiraţia creatoare a lui Dumnezeu. Apoi, ce raport trebuie să îi fie dat lui Ewald şi, după el, dorinţei lui Prof. Cremer, pentru a-l lua în sensul specific al lui „spiritualizat de Dumnezeu”, adică, „impregnat cu Duhul lui Dumnezeu”, am putea să ne simţim cu uşurinţă nedumeriţi pentru a întoarce un răspuns satisfăcător. Fără îndoială nu ar trebui să mergem mai departe spunând greşit, aşa cum s-a sugerat deja, că acţiunea lor este aproximativ datorată faptului că nu au luat în mod corect toate alternativele în faţa lor. Se pare că ei au lucrat, aşa cum am spus, la ipoteza că singura alegere care era pusă între exprimarea Vulgate, „inspirat de Dumnezeu”, şi propriul lor „impregnat de Dumnezeu”. Ewald, aşa cum am văzut, argumentează (după cum credem noi corect) că „inspirat de Dumnezeu” este cu greu de acord cu forma cuvântului, dar ar fi cerut ceva ca „theempneustos”. În mod asemănător am putea observa pe Dr. Cremer în a doua sa ediţie din „Lexicon” (când el argumenta pentru concepţia curentă) spunând că „formarea cuvântului nu poate fi urmărită până la folosirea lui „pneo”, dar numai „empneo”,” şi susţine aceasta prin observaţia că „verbul simplu nu este folosit cu privire la acţiunea divină”; şi în toate privinţele al doilea său articol, acţionând bazându-se pe presupunerea că exprimarea „inspirat” va fi comparat numai cu noul său propus. Toate acestea par să fie datorate, nu doar exprimării tradiţionale a cuvântului în sine, ci şi concepţiei despre natura acţiunii divine exprimată în mod obişnuit prin termenul „inspiraţie”, şi într-adevăr doctrinei Sfintei Scripturi, predominante în minţile acestor cărturari.[67] Dacă vom renunţa la acele influenţe obscure şi vom considera termenul fără a ne preocupa mintea, s-ar părea că simpla exprimare „insuflat de Dumnezeu” va fi foarte lăudată de noi: cu siguranţă nu cu Vulgate şi Luther, „în suflarea lui Dumnezeu”, de vreme ce prepoziţia „în” lipseşte cu desăvârşire din termen şi nu este cerută pentru sens în oricare din aplicaţiile sale; dar în mod egal nici „impregnat de Dumnezeu” sau „turnat de Dumnezeu” în sensul lui impregnat în turnat cu (mai degrabă decât de) Dumnezeu, de vreme ce, potrivit întregii analogii, cât şi potrivit cu cea mai simplă construcţie a compusului, relaţia lui „Dumnezeu” faţă de actul exprimat este cel de „agent”. Orice altă presupunere decât a treia şi cu siguranţă alternativa cea mai naturală, „inspirat de Dumnezeu”, a fost în mintea lor, întregul tratament al lui Ewald şi al Dr. Cremer va rămâne într-un fel inexplicabil. Altfel, de ce, de exemplu, ultimul a remarcat că, „cuvântul trebuie urmărit faţă de folosirea lui „empneo” şi nu faţă de verbul simplu „pneo”?” Dr. Cremer, este adevărat, adaugă, aşa cum am spus, că verbul simplu nu este folosit niciodată cu privire la acţiunea divină. În orice caz, această afirmaţie este fără acoperire. Nu numai că „pneo” este aplicat într-un sens fizic lui Dumnezeu în pasaje ca LXX. ca Psalmul 147:7 (18) (‘pneusei to pneuma autou’) şi Isaia 40:24, şi a lui Symmachus şi Theodotion ca Isaia 40:7; şi nu numai în Părinţii timpurii este folosit dintre cele mai mari daruri ale lui Hristos Domnul Divin, în astfel de pasaje ca Ign., „Eph.” 17: – „Din această cauză Domnul a primit ungerea pe capul Său, pentru ca să poată sufla incoruptibilitatea peste Biserica Sa (‘ina pnee te ekklesia aphtharsian’)”; dar în ceea ce poate fi pe drept numit pasajul normativ, Geneza 2:7, este practic justificat, în aplicarea lui la Dumnezeu, de LXX. folosirea lui „pnoe” în clauza obiectivă, şi realmente întrebuinţează pentru verbul în sine de amândoi Symmachus şi Theodotion. Dacă vom pătrunde sub simpla chestiune a folosirii unui cuvânt până la concepţia în sine, nimic nu ne-ar putea îndruma mai greşit ca o astfel de observaţie ca cea a lui Dr. Cremer. Cu siguranţă că nu a existat o concepţie mai adânc înrădăcinată în mintea evreiască, cel puţin, decât cea a „suflării creative a lui Dumnezeu”; şi această concepţie cu siguranţă că nu a fost în întregime necunoscută în cercurile etnice. Pentru un evreu, la toate evenimentele, „suflarea lui Dumnezeu” ar părea evident creativă în sine; şi nici o exprimare nu i-ar sugera mai repede ca expresivă a actului Divin al „creării” decât tocmai aceea prin care s-ar afirma că El a suflat lucrurile în existenţă. „Suflarea celui Atotputernic” – ‘pnoe pantokratoros’ – era în mod tradiţional în gura sa ca denumirea potrivită a actului creativ (Iov 32:8, 33:4); şi nu numai că el era obişnuit să gândească despre om că îşi datorează existenţa sa suflării lui Dumnezeu în nările lui (Geneza 2:7, în special Symm. Theod.) şi viaţa sa ca din motivul „suflării lui Dumnezeu” (‘pneuma theion’, LXX., Iov 27:8), pe care dacă Dumnezeu o retrage la Sine toate fiinţele ar pieri (Iov 34:17): dar el şi-a imaginat că tot prin suflarea gurii lui Dumnezeu (‘pneumati tou stomatos’, Psalmul 33:6), au fost făcute oştirile cerurilor, şi prin trimiterea suflării Sale, (‘pneuma’, Psalmul 104:30) a fost creată multitudinea vieţii animale. Prin suflarea sa (‘pnoe’, Iov 37:10), ni se spune că a fost formată gheaţa; şi prin suflarea Sa (‘pneuma’, Isaia 11:5, conform lui Iov 4:9) toţi cei răi sunt consumaţi. Într-adevăr întreaga concepţie a Duhului lui Dumnezeu ca un administrator al divinităţii este implicat aici; concepţia este că Duhul lui Dumnezeu este agentul activ în producerea tuturor lucrurilor care există. În conştiinţa evreiască, creaţia în sine ar trebui în mod natural să apară pentru noi, nu chiar ca o „inspiraţie”, şi mai puţin decât o „infuzie a esenţei divine”, ci cu siguranţă o „aspiraţie”; şi tot ce există va apărea în sensul propriu theopneustic, adică, simplu, „respirat de Dumnezeu”, produs de suflarea creativă a celui Atotputernic, ‘pnoe pantokratoros’. Trebuie să reamintim că aceasta nu va implica o „creaţie imediate”, aşa cum o numim noi. Când Elihu declară că suflarea celui Atotputernic i-a dat viaţă şi pricepere (Iov 32:8, 33:4), el nu trebuie să fie citit ca excluzând cauzele secundare prin care el a fost adus în existenţă; nici Psalmistul (104:30) nu trebuie înţeles că ar învăţa o „creaţie imediată” a întregii mase de animale existente. Dar cu siguranţă că fiecare vrea să spună că Dumnezeu este cel care a făcut toate lucrurile, şi că prin suflarea Sa: El a suflat în fiinţa lor – toţi sunt „theopneustoi”. Până acum, de la cuvântul care prezintă o dificultate din acest motiv de la punctul de vedere al conceperii lui, este corect, după natura compuşilor greci, cristalizarea potrivită într-un termen concis al unei concepţii care a fost ideea conducătoare în mintea evreilor. În particular, dacă ar fi să presupunem (împreună cu Ewald şi Cremer) că acest cuvânt este o invenţie a lui Pavel, sau chiar de origine elenistică, nimic nu ar putea fi mai natural decât acesta ar fi trebuit să fie păstrat cu evlavie în convingerea ebraică, că Dumnezeu produce tot ceea ce va aduce în fiinţă printr-o simplă suflare. De la acest punct de vedere, nu pare a fi nici o ocazie de a căuta dincolo de forma goală a cuvântului în sine pentru a găsi un sens care să i-l atribuim. Dacă în mod natural nu putem să îi dăm înţelesul de „inspirat de Dumnezeu”, cu siguranţă că nu trebuie să mergem atât de departe deranjându-ne să îi atribuim sensul de „umplut cu Dumnezeu”: sensul natural care îi aparţine în virtutea formării sale, şi care este lăudat de analogia compuşilor asemănători, este de acord cu formele gândurilor cercurilor în care probabil s-a ridicat şi cu siguranţă era folosit aproape în mod exclusiv. Ceea ce cuvântul înseamnă în mod natural din acest punct de vedere, este „spiritualizat de Dumnezeu”, „insuflat de Dumnezeu”, „produs de suflarea creativă a celui Atotputernic”. Astfel se pare că o astfel de concepţie ca „insuflat de Dumnezeu” se stă bine în cercul general de idei ale scriitorilor elenişti, care cu siguranţă au folosit în mod predominant cuvântul. O aplicaţie a acestei concepţii la Scriptură, aşa cum este făcută în 2 Timotei 3:16, era nu mai puţin armonioasă cu ideile legate de originea şi natura Scripturii care a predominat în cercurile din care a înaintat epistola. Aceasta ar putea fi destul de corect să fie păstrată pentru a fi recunoscută în mod general. Obiectul principal al tratamentului mai recent al lui Ewald al acestui pasaj, pentru a fi sigur, a fost să golească cuvântul „theopneustos” de toate implicaţiile care ţineau de conceperea sa din Scriptură. Atribuindu-i sensul de „pătruns de Dumnezeu”, „plin de Duhul lui Dumnezeu”, el a presupus că l-a făcut o descriere a ceea ce este Scriptura, fără cea mai mică sugestie a cum a devenit să fie aşa; şi el nu a ezitat să afirme că acesta nu are nimic de spus cu privire la originea Scripturii.[68] Dar apoi, aşa cum am arătat deja, a spus eroarea acestei poziţii şi până acum a corectat-o explicând, bineînţeles, că termenul „theopneustos” include în sine implicaţia faptului că acele cuvinte desemnate astfel sunt spuse de Duhul lui Dumnezeu sau de oameni inspiraţi de Dumnezeu – în acord cu ceea ce a fost spus în mod repetat în alte locuri în Scriptură, cum ar fi, în 2 Petru 1:21 – totuşi încă insistă că aceasta se concentrează cel mai mult mai degrabă pe natura decât pe originea acestor cuvinte.[69] El nu s-a gândit niciodată să nege că în cercurile în care cuvântul a fost folosit aplicat la Scriptură, ideea conceperii Scripturii cu cuvântul vorbit al lui Dumnezeu a fost într-adevăr subiectul tratat de el când a scris nota din care am citat ultima dată; şi el nu a eşuat explicit în a ţine seama de faptul că acele concepţii ale scriitorului pasajului din 2 Timotei erau referitoare la cele ale lui Philo. „Cu siguranţă este de netăgăduit,” scrie el, „că noul termen „theopneustos”, 2 Timotei 3:16, este destinat să exprime foarte mult ceea ce a vrut să spună Philo, şi încă nu ştim cum să spunem ascuţit prin intermediul unui termen atât de direct şi de comprimat”; şi din nou, în alt loc, „acest termen, fără îndoială, întruchipează numai ceea ce este presupus peste tot de Philo cu privire la Scripturi, şi este în mod repetat exprimat de el în alte cuvinte; totuşi folosirea sa nu este prea dezvoltată; şi este în acord cu faptul că şi în Noul Testament este numai una din ultimele scrieri care foloseşte termenul în acest fel.”[70] S-ar părea că în mod sigur această afinitate cu concepţia lui Philo despre Scriptură este cea pe care Dr. Cremer vrea să o excludă în tratamentul său al termenului. „Să fie adăugat,” scrie el, aproape de finalul extrasului din articolul lui Herzog pe care l-am oferit mai sus, „că expresia „insuflat de Dumnezeu, inspirat de Dumnezeu”, deşi întrece ideea Biblică, cu siguranţă, în ceea ce se referă la profeţie care nu vine din voinţa umană (2 Petru 1:20), totuşi cu greu poate fi aplicată întregului rest din Scriptură – numai dacă găsim în 2 Timotei 3:16 expresia unei concepţii a sfintei Scripturi asemănătoare cu cea Philoniană.” Şi puţin mai târziu el îndeamnă împotriva mărturiei tradiţiei exegetice a sensului cuvântului, că acesta a fost afectat de concepţiile Alexandrino Iudaice – adică, el sugerează aproape de păgânism. Cu siguranţă sub acest mod de reprezentare stă o încercare de a reprezenta ideea naturii şi a originii Scripturii expusă în Noul Testament, ca fiind într-un dezacord fundamental cu cea a tratatelor Philoniene, şi asimilarea concepţiei exprimată în 2 Timotei 3:16 faţă de ultimul deoarece există o separare faţă de primul. Ceva asemănător este afirmat şi de Holtzmann când scrie:[71] „Este clar că autorul împărtăşeşte concepţia evreiască a originii pur supranaturale a Scripturilor în cea mai îngustă acceptare, potrivit căreia, theopneusty este atribuit imediat Scripturilor, şi nu doar, ca în 2 Petru 1:21, scriitorilor ei; şi în ceea ce priveşte lucrul în sine nu este nimic incorect implicat în traducerea tota Scriptura.” Noţiunea că ideile biblice şi cele Philoniane despre Scriptură diferă întrucâtva şi aparent sunt comune celor doi scriitori: numai Holtzmann identifică ideea exprimată în 2 Timotei 3:16 cu Philonian, şi de aceea o pronunţă a fi un semn a originii târzii a acelei epistole; în timp ce Cremer doreşte să o despartă de Philonian, ca să fie forţat să recunoască faptul că concepţia Philoniană posedă autorizaţia Noului Testament. Totuşi, aici nu se ridică nici o diferenţă fundamentală între concepţiile Philoniană şi cea a Noului Testament, aceasta nu este posibil să se facă; deşi orice diferenţe minore ar putea fi localizate între concepţia generală a Noului Testament şi tratamentul Scripturii şi cel al lui Philo, rămâne o chestiune simplă al faptului că nici o altă viziune generală a Scripturii decât cea numită Philoniană este desluşită în Noul Testament, toate ale cărui scriitor – aşa cum este adevărat despre Isus în sine, potrivit cuvintelor Sale raportate, – se uită consecvent asupra cuvintelor scrise ale Scripturii ca exprimând rostirile lui Dumnezeu, datorându-şi originea aspiraţiei Sale directe şi caracterul lor acestei origini divine. Este absurd să contrastezi 2 Petru 1:21 cu 2 Timotei 3:16 (cum face Holtzmann în mod explicit şi alţii în mod implicit), pe baza unei diferenţe de concepţie despre „inspiraţie”, arătată în atribuirea aspiraţiei în pasajul dintâi cu scriitorii, în ultimul imediat cu cuvintele Scripturii. În faţa ei, este „cuvântul profeţiei” pe care Petru o atribuie garantat divinităţii; este profeţia scrisă pe care el o declară că nu are o „interpretare particulară”; şi dacă el înaintează ca să expună cum Dumnezeu a produs acest cuvânt sigur al profeţiei – şi anume, prin oameni ai lui Dumnezeu care au dus înainte, separat faţă de propria lor voinţă, prin puterea hotărâtoare a Duhului Sfânt[72] – cu siguranţă această expunere a modului acţiunii divine de a produce Scripturile poate fi pledată ca o negare a faptului că Scripturile au fost produse prin acţiunea Divină doar prin cea mai extremă confuzie de idei. Pentru Petru cât şi pentru Pavel, şi pentru Pavel din epistolele timpurii cât şi pentru Pavel din 2 Timotei, sau pentru Philo însuşi, Scripturile sunt produsul Duhului Sfânt, şi cel mai bine ar putea fi descrise prin epitetul „insuflate de Dumnezeu”, adică, produse de respiraţia, inspiraţia lui Dumnezeu. Întreaga distincţie care este văzută a se ridica între Noul Testament şi concepţiile Philonice despre Scriptură, cât şi când Scripturile erau pentru scriitorii Noului Testament erau mai puţin oracolele lui Dumnezeu decât lui Philo, şi îşi datorează originea lor mai puţin decât directei acţiuni ale lui Dumnezeu, şi de aceea ar putea fi tratate ca fiind mai puţin divine în caracter sau acţiune, atârnă în aer. Ar putea fi recunoscute anumite diferenţe între Noul Testament şi concepţiile Philonice despre Scriptură; dar cu siguranţă ele nu se mişcă în această regiune fundamentală. Epitetul „insuflat de Dumnezeu”, „produs de respiraţia creatoare a celui Atotputernic”, se laudă ca fiind una care stă la îndemână şi exprimă rapid viziunea fundamentală cu privire la conceperea Scripturii curente în întregul corp de scriitori ai Noului Testament, cât şi printre toţi contemporanii lor evrei, în mijlocul cărora ei au fost educaţi. Distincţia dintre inspiraţia scriitorilor şi cea a înregistrării, este o subtilitate a timpurilor târzii faţă de care ele erau nevinovate: aşa cum este şi distincţia dintre conceperea Scripturii prin acţiunea Duhului Sfânt şi prin insuflarea Duhului Sfânt în Scripturi iniţiată de activitatea umană. Pentru scriitorii din epoca aceasta care au o credinţă mai simplă, Scripturile sunt pătrunse de Dumnezeu deoarece ele au fost date de Dumnezeu: şi chestiunea efectelor ei, sau chiar a naturii ei, ca ne fiind separate conştient de chestiunea originii lor. Faptul suficient şi decisiv în privinţa acestor scriitori, inclusiv a celorlalţi şi hotărâtoare pentru restul care a fost adevărat despre ei ca şi despre Cuvântul lui Dumnezeu, a fost că ei erau „daţi de Dumnezeu”, sau, mai precis, produsul „respiraţiei” creative a lui Dumnezeu. În aceste circumstanţe cu greu ar fi nevoie să ne oprim ca să subliniem în detaliu cât de complet corespunde această concepţie cu întreaga doctrină a Noului Testament despre Scriptură, şi cu întregul trup de frazeologie folosit curent în ea pentru a exprima conceperea sa divină. Avem nevoie numai să ne amintim declaraţiile că Duhul Sfânt este autorul Scripturii (Evrei 3:7, 10:15), „în care” ea este, pentru acest motiv, ceea ce autorii ei umani vorbesc (Matei 22:43; Marcu 12:36), deoarece El este cel care vorbeşte ceea ce ei vorbesc „prin ei” (Fapte 1:16, 4:25), ei fiind doar mijlocul prin care a venit cuvântul profetic (Matei 1:22, 2:15, 3:3, 4:14, 8:17, 12:17, 13:35, 21:4, 24:15, 27:9, Luca 18:31, Fapte 2:16, 27:25, Romani 1:2, Luca 1:76, Fapte 1:16, 3:18, 21). Întreaga concepţie fundamentală a unor astfel de moduri de expresie este în principiul expus în porunca lui Isus către ucenicii Săi, ca, în momentele lor de nevoie, ei ar trebui să depindă în totalitate de Duhul Divin care vorbeşte în ei (Matei 10:20; Marcu 13:11; conform cu Luca 1:41, 67, 12:12; Fapte 4:8): şi probabil mai hotărât în descrierea lui Petru a profeţilor Scripturii ca „purtaţi de Duhul Sfânt”, ca „pneumatophoroi”, a căror cuvinte sunt din acest motiv nesupuse unei „interpretări particulare”, şi cu cea mai mare siguranţă (2 Petru 1:21). În toate expresiile de acest fel afirmaţia principală este că Scriptura, ca produs al activităţii Duhului, este doar „respiraţia lui Dumnezeu”; şi cel mai puternic accent este pus pe conceperea lor prin intermediul divin al Duhului. Caracteristica fundamentală a Scripturii în mintea scriitorilor Noului Testament este astfel revelată într-un cuvânt, originea sa Divină. Faptul că aceasta a fost singura concepţie predominantă ataşată de la început termenului „theopneustos” ca un epitet al Scripturii, este mărturisită mai departe de tradiţia exegetică intactă cu privire la sensul ei în singurul pasaj din Noul Testament în care el apare. Dr. Cremer recunoaşte că astfel este tradiţia exegetică, deşi el încearcă să zdrobească greutatea acestui fapt pledând faptul că unanimitatea interpretărilor patristice ale acestui pasaj este datorat mai degrabă opiniilor preconcepute din partea Părinţilor cu privire la natura Scripturii, derivată din iudaismul Alexandrin, apoi datorită efectului natural asupra minţii lor a pasajului în sine. Aici suntem îndreptaţi spre consimţământul universal al studenţilor evrei şi creştini ai Cuvântului în ce priveşte originea divină a Scripturilor pe care ei o ţin în comun – un fapt impresionant în sine – ca un motiv pentru a discredita mărturia celor din urmă cu privire la înţelesul unui pasaj fundamental care susţine doctrina Sfintei Scripturi. Cineva este ispitit să întrebe dacă s-ar putea demonstra cu adevărat faptul că teologia iudaismului Alexandrin a exercitat o stăpânire atât de universală şi absolută asupra gândirii Bisericii, aceasta este probabil să se datoreze numai influenţei sale faptul că doctrina creştină a inspiraţiei a luat formă, în ciuda (după cum ni se spune) implicaţiilor naturale ale documentelor creştine în sine, şi pot foarte bine să fi găsit expresie în 2 Timotei 3:16 – care de aceea nu are nevoie de nici o modificare faţă de ideile curente. În orice caz, este recunoscut faptul că acest punct de vedere al învăţăturii din 2 Timotei 3:16 este sprijinit de tradiţia exegetică intactă; şi acest fapt necesită cu siguranţă să fie luat în considerare în determinarea înţelesului cuvântului. Este adevărat că într-o propoziţie Dr. Cremer nu pare să păstreze în minte faptul că tradiţia exegetică este intactă. Citim: „Şi Origen în ‘Hom. 21 in Jerem.’, pare să [adică, ca şi Dr. Cremer] înţeleagă aceasta [adică „theopneustos”]: – sacra volumina spiritus plenitudinem spirant.” Cititorul imprudent ar putea deduce din aceasta că aceste cuvinte ale lui Origen explică 2 Timotei 3:16, şi că prin aceasta ele rup tradiţia exegetică şi arată că Origen a atribuit pasajului înţelesul că „Sfintele Scripturi respiră plenitudinea Duhului”. Dar, oricum, nu este cazul. Origen nu comentează aici 2 Timotei 3:16, ci îşi exprimă liber noţiunea sa cu privire la natura Scripturii. De aceea, cuvintele lui nu rup constanţa tradiţiei exegetice, ci în cel mai rău caz doar universalitatea acelei concepţii Philoniane despre Scriptură, faţă de universalitatea care printre Părinţi, Dr. Cremer o atribuie faptului că tradiţia exegetică este intactă. Ceea ce rezultă din citarea lor nu este o slăbire a mărturiei patristice cu privire la înţelesul lui „theopneustos” din 2 Timotei 3:16, ci (în cel mai rău caz) un posibil indiciu că explicare Dr. Cremer a unanimităţii acelei mărturii, ar putea fi în cele din urmă să nu fie aplicabilă. Când comentează 2 Timotei 3:16, Origen ia în mod uniform cuvântul „theopneustos” ca un indicator al originii Scripturii; deşi atunci când el însuşi vorbeşte despre ceea ce este Scriptura, ar putea vorbi uneori aşa cum vrea Dr. Cremer ca el să vorbească. Se pare că interpretarea sa a lui 2 Timotei 3:16 a explicat înţelesul său mai degrabă decât să explice punctele sale de vedere. Haideţi să arătăm un citat complet a cuvintelor lui Origen în pasajul citat de Dr. Cremer, lângă un pasaj care are legătură directă cu 2 Timotei 3:16, şi să observăm rezultatul.

„Secundum istiusmodi expositiones decet sacras litteras credere nec unum quidem apicem habere vacuum sapientia Dei. Qui enim mihi homini praecipit dicens: Non apparebis ante conspectum meum vacuus, multo plus hoc ipse agit, ne aliquid vacuum loquatur. Ex plenitudine ejus accipientes prophetae, ea, quae erant de plenitudine sumpta, cecinerunt: et idcirco sacra volumina spiritus plenitudinem spirant, nihilque est sive in prophetia, sive in lege, sive in evangelio, sive in apostolo, quod non a plenitudine divinae majestatis descendat. Quamobrem spirant in scripturis sanctis hodieque plenitudinis verba. Spirant autem his, que habent et oculos ad videnda coelestia et aures ad audienda divina, et nares ad ea, quae sunt plenitudinis, sentienda (Origen, „in Jeremiam Homilia,” xxi, 2. Wirceburg ed., 1785, ix, 733).”

Aici Origen scrie liber: şi tema sa este plinătatea divină a Scripturii. Nu este nimic în Scriptură care este zadarnic sau gol şi toate plinătatea ei este derivată din El din care ea este scoasă de profeţi. Contrastaţi această manieră, acum, când el explică 2 Timotei 3:16.

„Să nu fim miraţi ascultând Scripturile pe care nu le înţelegem; ci să ni se facă potrivit cu credinţa noastră, prin care noi credem că fiecare Scriptură deoarece este theopneustic (‘pasa graphe theopneustos ousa’) este de folos. Căci trebuie să recunoşti unul din două lucruri cu privire la Scripturi: sau că nu sunt theopneustic deoarece nu sunt de folos, aşa cum le consideră un necredincios, sau, ca un credincios, trebuie să recunoşti că de vreme ce ele sunt theopneustic, ele sunt de folos. Ar trebui să fie recunoscut faptul că folosul este adesea primit de noi în mod inconştient, tot aşa cum adesea ni se alocă o anumită mâncare pentru folosul ochilor, şi numai după două sau trei zile digerarea acelei mâncări arată că a fost spre folosul ochilor noştri…. Astfel, credem şi cu privire la Scripturile divine, căci carnea ta sărată este beneficiată, chiar dacă înţelegerea ta nu distinge fructul profitului care provine din scrisori, din simpla citire a lor” [Origen, „Hom. XX in Josuam” 2, in J.A. Robinson’s Origen’s „Philocalia,” p. 63).

Este evident că aici Origen nu înţelege 2 Timotei 3:16, să înveţe că Scriptura este inspirată doar pentru că este de folos, şi că mai întâi trebuie să determinăm folosul ei şi apoi inspiraţia ei din aceasta; ceea ce strânge el din pasaj este că Scriptura este de folos deoarece este inspirată, şi că deşi noi am putea să nu vedem aceasta în orice caz particular, sau chiar că, ea este folositoare, încă trebuie să o credem că este folositoare deoarece este inspirată, adică, aceasta este evident deoarece este dată de Dumnezeu pentru acest sfârşit. S-a părut a fi necesar să cităm ceva din aceste pasaje din Origen, în măsura în care citarea parţială doar a unuia din ele, de către Dr. Cremer s-ar putea dovedi a fi o îndrumare greşită pentru cititorul imprudent. Dar se pare că nu este necesar să multiplicăm pasajele dintr-o expunere mai timpurie a lui 2 Timotei 3:16, urmărind ca acesta să fi mărturisit liber tradiţia exegetică. Noi putem să fim diferiţi cu privire la greutatea pe care o dăm acestui fapt; dar cu siguranţă ca o parte a mărturiei coroborative a înţelesului cuvântului derivat din alte consideraţii, nu valorează nimic faptul că aceasta a fost înţeleasă de la început numai într-un fel – chiar şi de cei, cum ar fi Origen şi îl putem adăuga şi pe Clement, care ei înşişi ar putea să nu fie absolut consecvenţi în păstrarea punctului de vedere învăţat de ei în acest pasaj.[73] Testul final al sensului atribuit oricărui cuvânt este, desigur, derivat din potrivirea sa cu contextul în care este găsit. Şi Dr. Cremer nu eşuează să îndemne cu referire la „theopneustos” din 2 Timotei 3:16, faptul că înţelesul pe care el i-l atribuie corespunde bine cu contextul, în special cu clauzele următoare; cât şi cu limbajul din altă parte din Noul Testament, de exemplu, în Epistola către Evrei, unde ceea ce spune Scriptura este spus ca o declaraţie, rostirea Duhului Sfânt, cu care el compară mai departe chiar şi Fapte 28:25. Faptul că cuvintele Scripturii sunt născute, nu numai în Evrei ci în tot Noul Testament, ca declaraţiile Duhului Sfânt este destul de evident şi nu trebuie negat. Dar tot atât de evident că fundamentul acestei concepţii este peste tot atribuirea acestor cuvinte Duhului Sfânt ca autor al lor responsabil: littera scripta manet şi rămâne ceea ce a fost când a fost scris, şi anume, cuvintele scriitorului. Faptul că toată Scriptura este născută ca un trup de Oracole şi se apropie cu veneraţie în timp ce declaraţiile lui Dumnezeu cu siguranţă nu sugerează că aceste declaraţii pot fi descrise ca fiind cuvinte date de Dumnezeu sau să arunce o preferinţă pentru o interpretare a lui „theopneustos” care îl va transforma într-o afirmaţie că ele sunt mai degrabă cuvinte dăruitoare de Dumnezeu. Şi la fel se poate spune despre argumentul contextual. În mod natural, dacă „theopneustos” înseamnă „dăruitor de Dumnezeu”, aceasta, ca un epitet sau ca un predicat al Scripturii ar putea foarte bine servi la aşezarea unui fundament pentru a declara aceasta „Scriptura dăruitoare de Dumnezeu” este de folos, etc. Dar o fundaţie egală pentru această declaraţie este pusă de descrierea ei ca „dăruită de Dumnezeu”. Pasajul care tocmai a fost citat din Origen ne va învăţa aceasta el singur. Tot ce poate fi spus despre realizarea aceasta pentru noua interpretare, este că aceasta ar putea fi în conformitate cu contextul; şi mai mult se poate spune pentru cea veche. Lăsăm chestiune în această formă, de vreme ce în mod evident o interpretare detaliată a întregului pasaj nu poate fi scrisă aici, dar trebuie să fie rezervată pentru o ocazie viitoare. Ar putea fi suficient să spunem că în mod evident nu poate fi pretins nici un avantaj pentru noua interpretare din acest punct de vedere. Întrebarea este, în cele din urmă, nu ceea ce poate fi făcut cuvântul să însemne, ci ce înseamnă el; şi mărturia folosirii lui în altă parte, forma sa şi modul de compunere, şi sensul dat lui de către cititorii săi din primul, oferă aici dovada fundamentală. Numai dacă sensul încredinţat astfel nouă era nepotrivit cu contextul, doar atunci am fi justificaţi să căutăm mai departe o nouă interpretare – care este cerută astfel de către context. Aceasta nu poate fi pretinsă în nici un fel în exemplul de faţă, şi nu ni se poate cere nimic de la noi dincolo de a arăta că sensul mai natural curent al cuvântului este în acord cu contextul. Rezultatul investigaţiei noastre ar părea astfel că discreditează noua interpretare a lui „theopneustos” oferită de Ewald şi Cremer. Din toate punctele de acces asemănătoare se pare că am condus spre concluzia că acesta este în primul rând expresiv cu privire la conceperea Scripturii, nu a naturii sale şi nici a efectelor ei. Ceea ce este „theopneustos” este „insuflat de Dumnezeu”, produs de suflarea creativă a celui Atotputernic. Şi Scriptura este numită „theopneustos” pentru a indica că este „insuflată de Dumnezeu”, produsul aspiraţiei Divine, creaţia acelui Duh care este în toate sferele activităţii Divine, executivul Divinităţii. Traducerea tradiţională a cuvântului de latinul inspiratus a Deo este fără îndoială şi ea discreditată, dacă ar fi să o considerăm în partea de jos a scrisorii. Aceasta nu exprimă o suflare în Scripturi de către Dumnezeu. Ci concepţia obişnuită ataşată ei, fie de Părinţi sau de Dognaticieni, este în general justificată. Ceea ce afirmă ea este că Scripturile îşi datorează originea unei activităţi a lui Dumnezeu Duhul Sfânt şi sunt în cel mai înalt şi mai adevărat sens creaţia Sa. Pe această temelie a originii Divine sunt construite toate atributele înalte ale Scripturii.
http://www.voxdeibaptist.org/scriptura_ispirata.htm

Eu, Vasul De Lut

Adăugat De Arise For Christ

Stau și mă întreb pentru a nu știu câta oară, eu vasul de lut modelat cu atâta măiestie de Marele Olar: Cine sunt? Ce vede El în mine, dincolo de ceea ce văd eu sau ceilalți? Dincolo de slăbiciuni, de imperfecțiuni, dincolo de ce se vede, există oare ceva de valoare în ființa mea?

Poate ţi-ai pus adesea această întrebare și poate asemenea mie, te-ai văzut neputincios sau neputincioasă în fața provocărilor de a fi plăcut ție, celor de lângă tine, dar mai ales Creatorului. Cred că peste fiecare din noi trec valuri, bat vânturi puternice care ne sleiesc de puteri și ne demoralizează pe toate planurile, dar mai ales în relaţia cu Domnul Isus.

Nu suntem decât vase de lut, povara păcatului ne poate despărți de Creatorul nostru și ne poate împinge în adâncul veşnic unde nu mai există nici o posibilitate de reabilitare. Apostolul Pavel spune în Romani 7:18-24 că nimic bun nu locuiește în noi, că „binele pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul, pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac”. Adică eu, vasul de lut, n-am nici o șansă de a-mi păstra curată relația cu Dumnezeu prin propria-mi putere din cauza naturii păcătoase care este în mine și care-mi distrage mereu inima de la ținta pe care doresc s-o ating în părtășie cu Creatorul.

Însă, în bunătatea Lui, mă strigă pe nume, mă încurajează să ies la suprafață, să respir aerul curat al prezenței Sale. Pentru că am preț în ochii Lui a ales tocmai vasul meu, vulnerabil, să pună în el o comoară de mare preț! Pentru că am preț în ochii Lui a ales să pună în mine prezența Lui, sursa puterii și a înțelepciunii care dă viață, adevărata viață!

Dumnezeu este sursa vieții mele, suportul și ținta mea!

Luminița Marinescu

http://ariseforchrist.com/blog/articles/all/eu-vasul-de-lut-291?

Este pornografia o criză a sănătății publice în America?

 19-04-2017 

Utah, Dakota de Sud și Arkansas au declarat oficial pornografia ca fiind o criză de sănătate publică, dar nu doar aceste state au această convingere. Multe alte state vor face curând aceeași declarație. Pornografia, în mod special pornografia online, este responsabilă de problemele legate de violența sexuală în aceste state.

Milioane de oameni navighează în mod regulat pe site-uri pornografice, iar aproape o treime din tot ce este descărcat de pe internet are conținut pornografic.

Pornografia a devenit atât de problematică în Statele Unite încât unii o numesc un nou drog.

Cercetătorii de la Universitatea Cambridge au găsit dovezi ce demonstrează că efectul pornografiei se aseamănă cu cel al dependenței de droguri.

Cum luptă biserica cu dependența de pornografie?

Deși doar 7% din pastorii din Statele Unite declară că folosesc programe menite să scape oamenii de dependența de pornografie, mulți alții zic că încearcă să ajute cum pot.

Jeremy Wiles este cel care a fondat ” Conquer Series”, o serie de lecții care vorbesc despre puritatea sexuală și care încearcă astfel să ajute dependenții de pornografie să scape de această problemă.

Dr. Ted Roberts care este terapeutul din aceste serii cinematografice, a ajutat mii de bărbați să scape de dependența de pornografie. Acesta spune că pastorii trebuie să trateze problema nu doar ca pe una morală ci și ca pe una medicală.

„Le spunem bărbaților să se roage mai mul, să depună mai mult efort, să-L iubească mai mult pe Isus, însă ceea ce începe ca fiind o problemă morală, devine brusc o problemă mentală. Nu-i destul să-i spui cuiva să depună mai mult efort dacă vrea să scape de ceva.”

Până în prezent, peste 350,000 de bărbați au privit „Conquer Series” și au reușit să întreprindă acțiuni concrete pentru a scăpa de dependența de pornografie.

Sursa: cbn.com

https://www.stiricrestine.ro/2017/04/19/este-pornografia-o-criza-a-sanatatii-publice-in-america/?

Este omul un experiment a lui Dumnezeu?

Întrebare:

Eu cred că Dumnezeu a făcut pe om ca un fel de cobai pentru celelalte lumi. Prin om să vadă păcatul făcut de Satan. Prin jertfa lui Isus să arate întregului univers biruința păcatului (lupta cu Satan). Ce credeți despre aceasta?

Omul este cununa creației lui Dumnezeu. Despre niciuna din creațiile sale nu a spus Dumnezeu cum a spus despre om, că a fost creat după chipul și asemănarea Sa și că a fost creat spre slava Sa. Cuvântul tradus în limba română cu “slavă” este grecescul DOXA și înseamnă reflectare. Doar omul a fost creat de Dumnezeu ca să reflecte slava, caracterul și ființa lui Dumnezeu. Nimeni și nimic din restul creației nu se ridică la această înălțime. Toată mulțimea de îngeri, toată oștirea cerurilor au fost creați ca să le slujească oamenilor, precum este scris:

Şi căruia din îngeri i-a zis El vreodată: „Şezi la dreapta Mea până voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut al picioarelor Tale”? Nu sunt oare toţi duhuri slujitoare trimise să îndeplinească o slujbă pentru cei ce vor moşteni mântuirea? (Evrei 1:13–14)

Dacă ar fi fost omul un experiment, ar fi renunțat Dumnezeu din start la el. Noi suntem deosebit de scumpi în ochii lui Dumnezeu, suntem lumina ochilor Lui. În Biblie este scris:

Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. (Ioan 3:16)

Pentru un experiment nimeni nu ar fi mers la așa jertfă – să-și sacrifice unicul fiu ca să salveze un experiment. Dumnezeu să te ajute să înțelegi dragostea lui Dumnezeu care ți-a fost arătată ție și întregii omeniri prin Fiul Său, Isus Hristos, și să crezi în El ca să fii mântuit.

https://moldovacrestina.md/este-omul-un-experiment-a-lui-dumnezeu/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole/este-omul-un-experiment-a-lui-dumnezeu/

Este munca la negru un păcat ?

download

Întrebarea aceasta a venit de la un angajator creștin:

Vreau să vă adresez o întrebare referitoare la “munca la negru”. Am o echipă de constructori și vreau să știu dacă prin neînregistrarea acestora la registrul comerțului pentru a nu plăti taxe la stat fac un păcat?

În Cuvântul lui Dumnezeu este scris:

Oricine să fie supus stăpânirilor celor mai înalte; căci nu este stăpânire care să nu vină de la Dumnezeu. Şi stăpânirile care sunt, au fost rânduite de Dumnezeu. De aceea, cine se împotriveşte stăpânirii, se împotriveşte rânduielii puse de Dumnezeu; şi cei ce se împotrivesc îşi vor lua osânda. Dregătorii nu sunt de temut pentru o faptă bună, ci pentru una rea. Vrei, dar, să nu-ţi fie frică de stăpânire? Fă binele, şi vei avea laudă de la ea. El este slujitorul lui Dumnezeu pentru binele tău. Dar, dacă faci răul, teme-te, căci nu degeaba poartă sabia. El este în slujba lui Dumnezeu, ca să-L răzbune şi să pedepsească pe cel ce face rău. De aceea, trebuie să fiţi supuşi nu numai de frica pedepsei, ci şi din îndemnul cugetului. Tot pentru aceasta să plătiţi şi birurile. Căci dregătorii sunt nişte slujitori ai lui Dumnezeu, făcând necurmat tocmai slujba aceasta. Daţi tuturor ce sunteţi datori să daţi: cui datoraţi birul, daţi-i birul; cui datoraţi vama, daţi-i vama; cui datoraţi frica, daţi-i frica; cui datoraţi cinstea, daţi-i cinstea. (Romani 13:1-7)

Despre impozite aici este scris că trebuie să le plătiți și dacă faceți evaziune fiscală prin aceasta faceți un păcat. Știu că situațiile sunt multe și diferite și legislația fiecărei țări presupune abordări diferite pentru situații diferite. Trebuie să vă interesați la un jurist sau poate trebuie să angajați un jurist experimentat ca să fiți sigur că agenții de la FISC nu vă pun să plătiți mai multe impozite decât se cuvine sau că plătiți acolo unde ele nu sunt necesare. Dar este absolut necesar să plătiți impozitele, căci așa este voia lui Dumnezeu.

Un alt lucru foarte important este să le spuneți tuturor lucrătorilor pe care îi angajați despre Domnul Isus și chiar vă sfătuiesc să puneți o oră în zi ca să fie dedicată studiului biblic și să le procurați manuale fiecăruia și cu ei împreună să studiați zilnic ca să-i ajutați să-L cunoască pe Hristos și să fie mântuiți. Va fi foarte bine dacă veți începe cu cursul “Cum să ai o relație reală cu Dumnezeu” sau “Cerul, iadul și viața de după mormânt”. Dumnezeu să vă ajute.

Este înțelepciunea rezultatul studierii Bibliei sau un dar de la Dumnezeu?(VIDEO)

download

https://www.facebook.com/pastor.vasile.filat/videos/1831220830489930/&#8221;

Publicat pe 26 Mai 2017 de ADMIN în Anunturi

 

Este capitalismul în acord cu Biblia? – Norel Iacob

Pe ceilalţi, în general, întrebarea îi polarizează, pentru că tendinţa este ca persoanele care depind de măsurile sociale să simtă că nimic nu e mai nebiblic decât capitalismul, în timp ce aceia care s-au descurcat individual să fie iritaţi chiar și de întrebare. Există, desigur, și excepţii, poziţii nuanţate. De pildă, unii renunţă benevol la avantajele capitalismului, din pricină că îi consideră imorale unele dintre mecanisme, iar alţii cunosc și admit problemele morale ale capitalismului, însă fără niciun efect asupra modului în care își desfășoară afacerile.

Întrebarea aceasta însă aduce în discuţie doar una dintre dilemele creștinului care încearcă să se poziţioneze corect între contextul care îi determină în bună măsură viaţa și valorile sau principiile pe care le descoperă în Biblie. Iar cine lărgește cadrul istoric descoperă că, în esenţa ei, întrebarea a fost la fel de percutantă și în alte epoci. A fost comunismul în acord cu principiile Bibliei? Dar monarhia? Dar feudalismul? Dar împărţirea pe clase sociale sau rase? Dar sclavia?

Și, dacă răspunsul la întrebarea din titlu părea greu de găsit, după ce întreaga serie de întrebări este expusă situaţia pare să se simplifice. La nivelul răspunsului intuitiv rămân în mare două variante, nu foarte diferite. Prima ar fi că democraţia și capitalismul sunt, după cum spunea Churchill despre prima, cele mai bune dintre sistemele proaste pe care le cunoaștem. Iar cea de-a doua ar fi că toate sunt deopotrivă rele și că nu va exista în această lume un sistem sociopolitic și economic care să respecte întru totul principiile Bibliei. Ambele răspunsuri scot în evidenţă faptul că problema armonizării sistemelor sociopolitice și economice cu Biblia a existat practic întotdeauna în istoria pământului.

Ceea ce ne duce la o altă întrebare dificilă: Un creștin ar trebui să trăiască statu-quoul sau să încerce să-l modeleze permanent pentru a-l aduce cât mai aproape de Biblie? În ediţia de faţă a revistei Semnele Timpului intrăm pe teritoriul acestei uriașe dezbateri, aparent descurajator de complexă, dar esenţială, în cele din urmă. Vom continua să urmărim subiectul și în ediţii viitoare și, de aceea, vă invităm să ne trimiteţi opiniile și argumentele pe care le consideraţi importante.

https://semneletimpului.ro/editoriale/este-capitalismul-in-acord-cu-biblia.html

Dacă până la urmă ne binecuvintează, de ce ne mai încearcă?

B a r z i l a i – e n – D a n

În cei din urmă ani ai săi, Iov a primit de la  Domnul maimulte binecuvântări decât  primise în cei dintâi.(Iov 42:12)

Iov şi-a găsit moştenirea prin necazul pe care l-a experimentat. El a fost încercat pentru ca evlavia lui să poată fi confirmată şi validată. În acelaşi fel, necazurile mele au drept scop să-mi formeze caracterul şi să mă îmbrace în daruri pe care nu le-am avut înainte de dificultăţile mele, pentru că cel mai copt rod al meu creşte pe cel mai aspru zid. Ajung la un loc de glorie numai prin umilinţa, lacrimile şi moartea mea, aşa cum necazurile lui Iov l-au lăsat cu o viziune mai înaltă despre Dumnezeu şi cu gânduri mai smerite despre el însuşi. La sfârşit el a strigat: „Acum ochiul meu Te-a văzut“ (v.5).

Dacă experimentez prezenţa lui Dumnezeu în măreţia Sa când trec prin dureri şi pierderi, astfel încât să mă plec înaintea…

 

View original post 531 more words

Dacă până la urmă ne binecuvintează, de ce ne mai încearcă?

Rețea de prostituție „cu activitate itinerantă”, destructurată de procurorii francezi. Nouă proxeneți români, reținuți în 6 orașe din Franța, unde își exploatau propriile partenere

Foto: France3-regions.francetvinfo.fr
Autoritățile franceze au pus capăt activității unei rețele de prostituție organizate de cetățeni români, informează surse judiciare ale agenției France Presse, citate de Agerpres.
Nouă români sunt anchetați în dosarul legat de o rețea de prostituție „cu activitate itinerantă” în mai multe localități, care funcționa din octombrie 2017, a comunicat luni Parchetul Jurisdicției Interregionale Specializate din Nancy.
Opt dintre suspecți au fost arestați, un al nouălea aflându-se sub control judiciar. Arestările au fost efectuate la Rouen, Besancon, Tours, Le Mans, Le Havre și Mulhouse.
„Proxeneții proveneau din aceeași regiune din România și își exploatau în special partenerele, împărțind veniturile”, au transmis procurorii francezi.
Rețeaua de prostituție publica pe Internet anunțuri de întâlniri în vederea unor prestații contra cost în locuințe temporare sau hoteluri cu preț redus, se mai arată în comunicatul Parchetului din Nancy.

Toni Berbece: De ce…

De ce există zilnic în România aproximatic 400 de mame care au “puterea” de a merge la doctorul ginecolog pentru a-și executa copilul din pântec? Pentru că nu au citit Scripturile care spun clar că Dumnezeu cunoaște orice om încă din pântecul mamei lui (Psalmul 139:15-16).

De ce există corupție în țara aceasta, de ce se fură de la angajat până la patron și politician? Pentru că nu se citește Scriptura unde scrie clar că Dumnezeu urăște nedreptatea și furtul, iar cei nedrepți nu vor moșteni Cerul (Exod 20:15).

De ce prostituția, videochatul, pedofilia, desfrâul sunt îmbrățișate cu așa mare patos de români? De ce zeci de mii de femeie aleg să practice vânzarea corpului prin diferite metode, iar zeci de mii de bărbați aleg serviciile acestor femei? Pentru că nu au în ei Cuvântul vieții care spune clar că cei necurați și spurcați nu-L vor vedea pe Dumnezeu și că ale lor curvii vor fi judecate aspru de Dumnezeu (Apocalipsa 21:27).

De ce văduva și orfanul strigă cu lacrimi amare după o bucată de pâine și adesea se culcă flămânzi și cu datoriile ca o povară ce le zdrobește inima? Pentru că nu se citește Scriptura unde se scrie clar că religia adevărata nu constă neapărat în felul în care îți faci cruce, nici în sfinții de pe pereți, ci religia adevărată înseamnă să ai grijă de orfan și de văduvă și să te înfrânezi de la rău (Iacov 1:27).

De ce nu citim Scripturile și de ce nu le împlinim dacă ne numim creștini, de ce facem faptele păgânilor timp în care am păstrat Bisericile și crucea lui Cristos doar ca obiecte și nu ca trăire? De ce nu ne lăsăm îndreptați? De ce le închidem cu înverșunare gurile celor care ne învață calea credinței? De ce ne ateizăm și nu vedem că vina nu e în credința creștină, ci în lipsa de trăire a ei?

Doamne ajută!

Cu prețuire,

Toni Berbece

Toni Berbece: De ce…

Jurnal de Rugăciune: Misiunea Wycliffe Tonga

 

Dezvoltarea materialelor pentru ucenicizare: Tonga Rugați-vă pentru personalul Misiunea Wycliffe Tonga, în timp ce lucrează la dezvoltarea materialelor pentru ucenicizare pentru a fi utilizate în programul Transformarea Comunității Amatakiloa. Amatakiloa înseamnă „lasă-ți lumina să strălucească” în Tongan. Aceste materiale vor fi folosite pentru a învăța și încuraja comunitățile din Tonga la o viață sănătoasă și evlavioasă. Cereți de la Domnul înțelepciune și cunoștință pentru personal, în timp ce lucrează la aceste materiale. Pe măsură ce împărtășesc și mărturisesc prin viața lor, cereți-I lui Dumnezeu să-și îndeplinească scopurile.

Parteneriatul cu bisericile și instruire în traducerea Bibliei: Papua Noua Guinee Lăudați-L pe Domnul pentru cele 27 de persoane din cinci grupuri lingvistice din provincia Milne Bay, Papua Noua Guinee, care au participat la atelierul „Conștientizarea traducerii și planificarea programului” din septembrie. Acestea sunt primele limbi în care traducerea Bibliei va începe cu ajutorul Bisericii Unite din Regiunea Insulelor din Papua Noua Guinee. Lucrând în parteneriat, personalul Asociației de Traducere a Bibliei din Papua Noua Guinee a asistat la desfășurarea instruirii. Rugați-vă ca persoanele care au participat la acest atelier să aplice abilitățile și cunoștințele primite pentru a începe traducerea Scripturii în limbile lor.

Progresul traducerii Tawala: Papua Noua Guinee Lăudați-L pe Domnul pentru progresul bun în proiectul de traducere a Vechiului Testament Tawala din Papua Noua Guinee. Echipa de traducere a lucrat din greu zi și noapte, timp de două săptămâni în septembrie, pentru a finaliza verificarea cu consultantul* a cărților Exodul, Deuteronomul, Judecători și Cântarea Cântărilor. Lăudați-L pe Domnul pentru ajutorul din partea comunității în timpul acestui proces de verificare. Cereți-I Domnului să reîmprospăteze pe fiecare dintre traducători și pe consultantul în traducere după aceste ore lungi de verificare concentrată. Rugați-vă pentru echipă în timp ce fac corecții și pregătesc aceste cărți pentru publicare.

* Un consultant parcurge cu atenție traducerea cu echipa, verificând exactitatea, claritatea și naturalețea și caută omisiuni, idei neadecvate sau posibile concepții greșite.

Inițiativa de strângere de fonduri pentru proiectul de traducere a Bibliei Enga: Papua Noua Guinee

Rugați-vă pentru echipa de proiecte de traducere Enga din zonele înalte din Papua Noua Guinee. Ei lucrează pentru a strânge fonduri pentru munca lor. Recent, au organizat o inițiativă de strângere de fonduri în Port Moresby dorind să încurajeze oamenii din poporul Enga care locuiesc în oraș să participe și să susțină proiectul de traducere. Rugați-vă ca Dumnezeu să atingă și să determine poporul Enga să se implice. Rugați-vă pentru echipă în timp ce revizuiește comentariile exegetului la diverse cărți traduse.

Clase de alfabetizare pentru femei: Papua Noua Guinee Lăudați-L pe Domnul pentru clasele de alfabetizare pentru femeile din poporul Barai din provincia Oro, Papua Noua Guinee. Femeile folosesc cursurile de citire pentru a studia Cuvântul lui Dumnezeu în limba lor. Mult mai multe femei participă acum la aceste clase și sunt motivate să ajungă la alte grupuri de limbi din vecinătate. Lăudați-L pe Domnul pentru sprijinul și încurajarea din partea soților și a familiilor lor de a participa la aceste inițiative de evanghelizare. Noul Testament Barai a fost finalizat și publicat în 1995. De atunci s-a făcut o revizuire și traducerea Vechiului Testament este în desfășurare.

Încurajarea folosirii Scripturii prin alfabetizare: Papua Noua Guinee Rugați-vă pentru lucrătorii în alfabetizare din provincia Oro, Papua Noua Guinee, în timp ce supraveghează clasele de alfabetizare din grupul de limbi Orokaiva pentru a încuraja folosirea Scripturii. Noul Testament Orokaiva a fost finalizat și publicat în 1989. Acești lucrători parcurg uneori mulți kilometri pentru a vizita fiecare clasă. Rugați-vă pentru siguranță în timp ce călătoresc între sate. Rugați-vă ca Domnul să binecuvânteze planurile lor de a încuraja grupurile de limbi vecine, Ewage și Binandere, să folosească Scripturile vernaculare care le sunt disponibile. Noul Testament Ewage a fost publicat în 1987 și traducerea Binandere este în desfășurare.

Cina de parteneriat: Papua Noua Guinee Asociația de traducere a Bibliei din Papua Noua Guinee (PNGBTA) („Cina de parteneriat”), care a fost amânată din luna iulie, este acum programată pe 19 octombrie. Evenimentul va avea loc în Port Moresby, Papua Noua Guinee (PNG). Rugați-vă ca toate biletele rămase pentru cină să fie vândute. Rugați-vă ca vorbitorii de la acest eveniment să fie folosiți de Dumnezeu pentru a încuraja și a provoca oamenii să își asume angajamentul pe termen lung pentru a sprijini lucrarea de traducere a Bibliei. Rugați-vă ca această ocazie să ofere PNGBTA oportunități pentru consolidarea relațiilor și parteneriatelor cu bisericile și organizațiile de misiune din PNG. Rugați-vă ca guvernul să se angajeze să sprijine lucrarea de traducere a Bibliei.

Sursa: Wycliffe România

https://www.stiricrestine.ro/2019/10/08/jurnal-de-rugaciune

Şapte autori creștini celebri

 

C.S. Lewis

Clive Staples (CS) Lewis a fost un romancier britanic, poet, profesor universitar, critic literar, teolog laic și apologet creștin care s-a născut în 1898 și a murit în 1963. Poate fi considerat un mare autor creștin care a scris cărți importante precum „Creştinismul redus la esențe”, „Departe de planeta tăcută”, „Marea despărţire”, „Scrisorile lui Zgândărilă” precum şi operele clasice recunoscute universal din colecţia „Cronicile din Narnia.” Interesant este că C.S. Lewis a fost cândva un ateu autoproclamat, dar și-a dat seama că îi lipsesc dovezile pentru a rămâne fără Dumnezeu. Într-o noapte în 1930, Lewis se plimba pe o potecă împădurită în spatele Colegiului Magdalen cu prietenul său J. R. R. Tolkien și cumva Tolkien găsit o modalitate de zugrăvi eternitatea în conştiinţa lui Lewis. Restul este istorie. Lucrările lui C.S. Lewis au fost traduse în peste 30 de limbi și este printre cei mai citiţi autori din istoria creștină.

J.R.R. Tolkien

John Ronald Reuel Tolkien ne este cunoscut sub numele de J.R.R. Tolkien, prieten apropiat cu C.S. Lewis, a fost responsabil pentru aducerea acestuia la credința mântuitoare în Isus Hristos și prin providența lui Dumnezeu, Lewis, la fel ca Tolkien, a început să scrie masiv literatură creştină, folosind ficțiunea pentru a întruchipa mesajul Bibliei. Tolkien s-a născut în 1892 și a murit în 1973 și a fost scriitor, poet și profesor englez la Universitatea Oxford. Printre lucrările sale de renume, ecranizate în serii cinematografice de suces, se numără Hobbitul, Stăpânul Inelelor și  Silmarillion. Poezia lui este adesea trecută cu vederea, chiar dacă a fost apreciată ca fiind una dintre cele mai mari opere poetice de artă produse vreodată, cu toate acestea el este mai cunoscut pentru romanele sale, puțini cunoscându-i și talentul poetic.

Nancy Leigh DeMoss

Născută ca Nancy DeMoss Wolgemuth, ne este cunoscută sub numele de Nancy Leigh DeMoss și este una dintre cele mai cunoscute autoare creștine. Emisiunea ei la radio-ul din America „Reînsuflețește-ne!” se concentrează pe găsirea satisfacției noastre într-o viață trăită în prezenţa lui Dumnezeu și pune accentul pe faptul că trebuie să-L căutăm pe Domnul mai presus de toate lucrurile și oamenii (Mat. 6:33). Născută în 1958, DeMoss a crescut în Philadelphia, şi-a pus încrederea în Hristos de la o vârstă fragedă și și-a dedicat viața Domnului, devenind un sprijin pentru multe femei creştine (și nu puțini bărbați) care îi caută sfatul pentru problemele în relații. Printre operele sale literare se numără „Alegerea iertării”, „Un loc al liniștii”, „Minciunile pe care femeile le cred”, „Umblarea în adevăr”, „Treizeci de zile cu Dumnezeu în Psalmi”, „Inima frântă pe care Dumnezeu o vindecă”, „Predarea: inima pe care Dumnezeu o umple”, „Sfinţenia: Inima pe care Dumnezeu o purifică”.

Chuck Swindoll

Charles Rozell „Chuck” Swindoll este unul dintre cei mai influenți autori creștini în viață astăzi și se spune că este unul dintre cei mai influenți pastori din ultimii 50 de ani din America. Născut în 1934, acest pastor, autor, savant biblic și educator este unul dintre cei mai de succes autori de astăzi, iar programul său de radio, „Cunoştinţe pentru viaţă”, este printre cele mai bine cotate și mai îndelungate programe de radio creștine din istorie, alături de cel al lui J. Vernon McGee’s „Prin Biblie”. El este un texan care s-a născut în oraul El Campo din Texas. După finalizarea stagiului militar la pușcașii marini, el a intrat în Seminarul Teologic Dallas și mai târziu a devenit președinte al acestuia, iar acum îndeplineşte funcţia de cancelar. Swindoll a scris peste 70 de cărți creștine.

Lee Stroble

Lee Patrick Strobel s-a născut în 1952 în Arlington Heights, Illinois. El a obținut un Master în Drept de la Universitatea Yale și este unul dintre cei mai străluciți și mai articulați dintre toți autorii creștini care s-au concentrat puternic pe dovezi privind Creația și viaţa lui Hristos și este considerat printre cei mai buni scriitori de apologetică din toate timpurile. El a fost jurnalist la Chicago Tribune timp de paisprezece ani și a câștigat prestigiosele premii ale United Press Internaţional pentru cel mai bun scriitor de investigații. Această natură investigativă a lui Strobel i-a venit în ajutor, deoarece acest autor de bestselleruri a scris lucrări apologetice apreciate precum „Pledoarie pentru Hristos”, „Pledoarie pentru Creator” şi „Pledoarie pentru Credinţă”.

Max Lucado

Max Lucado s-a născut în 1955 în San Angelo, Texas și este un influent pastor, profesor și, desigur, autor. În prezent, el este predicator la Biserica Oak Hills din San Antonio, Texas. A publicat peste 100 de cărți cu peste 80 de milioane de exemplare tipărite. Printre lucrările sale se numără titluri ca „Exact ca Isus”, „În menghina credinţei” și „Atunci când Dumnezeu îţi şopteşte numele”.În 2005 Lucado a fost numit „Pastorul Americii” de către revista Christianity Today. Revista Reader’s Digest l-a numit „cel mai bun predicator din America” în același an. Impactul său este încă resimțit în rândul credincioșilor indiferent de cultul de care aparțin.

Francis Chan

Francis Chan s-a născut în 1967 în San Francisco și este un predicator recunoscut, dar este, de asemenea, şi fondatorul și cancelarul Colegiului biblic „Eternity” din Simi Valley, California. El a scris cărți, cum ar fi „Ștergi iadul, îl ştergi pe Dumnezeu,” „Ce spune Dumnezeu despre eternitate” și „Lucrurile pe care le-am inventat.” Este un scriitor foarte centrat pe învățătura Scripturii care a demascat învățători falși precum Rob Bell, care a încercat să discrediteze învățătura biblică a iadului dar și alți predicatori mincinoşi care au diluat învăţătura Evangheliei. Chan nu este cu siguranță timid atunci când vine vorba de a-i provoca pe creștinii căldicei și a chema bisericile la pocăință atunci cand încearcă să placă lumii în loc să placă lui Dumnezeu.

Concluzie

Este extrem de dificil să selectezi doar șapte autori creștini mari sau faimoși, deoarece lista ar putea să fie mult mai lungă şi să includă nume precum John Bunyan, William Booth, Sarah Young, Oswald Chambers, Josh McDowell, Randy Alcorn, John Piper, G.K. Chesterton, David Platt şi mulţi alţii. Mulți autori creștini își bazează scrierile pe învățătura solidă a Scripturii, dar sunt și unii care iau textul din context și creează un pretext și adesea unul fals. Acest lucru s-a întâmplat și în vremea apostolilor, când Petru a scris: „Să credeți că îndelunga răbdare a Domnului nostru este mântuire, cum v-a scris și preaiubitul nostru frate Pavel, după înțelepciunea dată lui, ca și în toate epistolele lui, când vorbește despre lucrurile acestea. În ele sunt unele lucruri grele de înțeles, pe care cei neștiutori și nestatornici le răstălmăcesc ca și pe celelalte Scripturi, spre pierzarea lor.”(2 Pet 3: 15-16). Cel mai mare autor al tuturor timpurilor este Duhul Sfânt, care a inspirat scrierea a 66 de cărți pe o perioadă de 1.500 de ani.Nici o carte din istoria umană nu s-a apropiat vreodată de Biblie în termeni de influenţă, putere de a schimba vieţi şi chiar a numărului de exemplare vândute sau distribuite.

https://www.stiricrestine.ro/2019/10/08/sapte-autori-crestini-celebri/?

Biruitori Ai Cerului

Adăugat de Arise For Christ  16 Feb 2018 Viața Creștină

Luca 10:19: „V-am oferit autoritate să călcați peste șerpi, peste scorpioni și peste toată forța dușmanului. În aceste condiții, nimic rău nu vi se poate întâmpla.”

Trăind pe pământ, avem lupte de tot felul. Ne luptăm cu noi, cu gândurile noastre și ne luptăm cu forțele întunericului după cum ne spune și Apostolul Pavel in Efeseni 6:12: „De fapt, lupta noastră nu este împotriva oamenilor, ci împotriva forțelor demonice exercitate de autoritățile spirituale care stăpânesc lumea acestui secol întunecat. Este vorba despre spiritele rele care există în locurile cerești.”

Dar toată această luptă pe care o avem de dus împotriva forțelor întunericului, nu o vom putea duce singuri. Și atunci când ne ridicăm împotriva iadului fără autoritatea cerului, nu va avea niciun efect. Ba mai mult, iadul se va răscula împotriva ta. Puterea iadului se va răsfrânge către tine pentru că tu ești gol fără autoritatea cerului.

Isus spune că vrășmașul are putere, dar El spune că ne-a dat autoritate peste puterea vrășmașului. Diavolul nu mai are autoritate, dar are putere. El va încerca cu orice preț să își exercite puterea asupra noastră. Autoritatea lui a fost zdrobita la cruce. Iar puterea fără autoritate nu are efect acolo unde este deja autoritate. Iar noi, copiii lui Dumnezeu avem autoritatea de la cruce și puterea prin Duhul.

Nu trebuie să ne înrolăm în lupta spirituala fără puterea si autoritate spirituală. Satan asteaptă în orice moment să ne prindă cu garda jos. Dar atunci când noi stăm în Cristos beneficiem de autoritatea si puterea Lui si astfel umblăm in biruința Lui.

Dacă autoritatea ne este dată la cruce, înseamnă că trebuie să ne identificăm cu lucrarea lui Cristos pentru viața noastră. Iar dacă puterea vine din Duhul, înseamnă că trebuie sa iubim intimitatea cu Duhul Sfânt. Efeseni 3:16 spune că Dumnezeu ne întărește în putere prin Duhul. Iar acest verset ne dă înțelegerea unei relații strânse cu Duhul.

Este important să conștientizăm nevoia puterii si autorității în lupta spirituală pentru că numai așa vom fi biruitori.

Gandește-te puțin la un polițist. El este om ca și tine, cu drepturi ca și tine, dar în momentul în care el îmbracă uniforma de polițist, el începe sa aibe autoritate.

De aceea este imperios necesar să ne îmbrăcăm cu putere si autoritate din Dumnezeu pentru a umbla din biruință în biruință. Dar să nu uitam, cu toate că Dumnezeu ne dă această putere și autoritate, noi nu vom controla situația, ci doar ne vom folosi de ceea ce vine din El.

Noi suntem biruitori asupra lui satan cu puterea și autoritatea lui Isus. Luca 8:29 spune că Isus poruncește demonilor să iasă din oameni. Isus îți dă această putere și această autoritate, folosește-le!

-Cosmin Rîșcanu

http://ariseforchrist.com/blog/articles/16/biruitori-ai-cerului-626?u

Binecuvântarea care trebuie să o repar eu

femeie care ține în brațe un copil - imagine de Jenna Christina - unsplash.com

Vă mai amintiți de Ana din Vechiul Testament? În 1 Samuel  capitolul 1 o întâlnim pe această femeie, care nu avea copii, dar care s-a rugat la Dumnezeu să îi dea un băiețel… și alții au disprețuit-o pentru rugăciunea care o făcea înaintea lui Dumnezeu. Fiind cu sufletul amărât și cu fața lăcrimată, ea primește o vorbă de ocară parcă din partea preotului din templu… în loc de binecuvântare. De fapt, după ce i-a spus preotului de ce plângea… și faptul că ea se ruga și cerea ceva specific lui Dumnezeu, el i-a răspuns parcă tot cu ocară, în loc să-și retragă cuvintele spuse către ea. Cel puțin mie mi s-a părut că el a spus ceva formal… să o trimită pe amărâta femeie acasă.

 

Ana înseamnă ”a fi plină de har” sau ”milostivă”, dar de fapt numele ei provine de la un termen evreiesc – hen, sau hanina – care înseamnă favoare. Parcă numele ei purta în sine și ceea ce căuta ea pentru viața ei… și ce a cerut a și primit. Dacă privim la cazul lui Ana și la alte cazuri din vremea de acum, probabil că vom putea descoperi asemănări multe în era actuală. Oamenii se mulțumesc să meargă la biserică să aducă copiii lor la ”binecuvântare” și primesc în loc… ocară.

Aceasta este și povestea mea.

Când s-a născut fetița noastră, am închinat-o Domnului și știm că Dumnezeu a binecuvântat-o din prima clipă când inimioara ei a început să bată în pântecele mamei ei. Am văzut-o când era mică cât o palmă și inima îi bătea. Ce minune este și descoperirea făcută de ecografie! Probabil că toți ar trebui să mergem să vedem cum Dumnezeu formează copilul în pântecul unei femei ca să putem înțelege această minune a lui Dumnezeu numită viață.

Când a venit pe lume, oarecum și datorită cadrului în care eram atunci, mulți ne-au spus să ducem copilul la biserică să fie binecuvântatNu aveam nevoie de binecuvântarea nimănui, știam că Dumnezeu binecuvântase copilul din moment ce a scris viață și bucurie și veselie peste sufletul ei. E ceea ce am crezut atunci și ceea ce continui să cred în continuare.

Am cedat într-un final ”constrângerilor” celor din jur și am dus copilul la biserică, la binecuvântare. Eram și noi acolo de față, dar ni s-a impus, înainte de a primi binecuvântarea la copil… că noi trebuia să devenim membri la acea biserică. Din acea clipă am știut și am simțit că ceva nu era în ordine. La Domnul Isus când au venit copiii și părinții lor ca El să-și pună mâna peste ei… nu le-a spus nimeni că ei trebuiau să se facă mai întâi ucenicii Lui ca mai apoi El să poată să-i binecuvinteze. Mi se părea bizar ca eu să fac ceva ”uman” ca să îndeplinim un formalism… să vadă restul familiei că le-am îndeplinit dorința ”aprinsă”. Ne-am făcut și membrii, ce era să mai comentăm?…

La momentul binecuvântării, unul dintre persoanele care a început slujba citise dintr-un text foarte familiar din Numeri 6:22-27:

 Domnul i-a vorbit lui Moise, zicând: „Vorbește lui Aaron și fiilor săi și spune-le: «Așa să-i binecuvântați pe fiii lui Israel. Să le spuneți: ‘Domnul să te binecuvânteze și să te păzească! Domnul să facă să strălucească fața Lui peste tine și să-Și arate bunăvoința față de tine! Domnul să-Și înalțe fața peste tine și să-ți dea pacea!’Așa să pui Numele Meu peste fiii lui Israel, și Eu îi voi binecuvânta.»“ (sublinierile îmi aparțin)

Era un pasaj care îl auzisem de atâtea ori și pe care acea biserică – și multe altele – l-au parafrazat și au intercalat printre rânduri numele copiilor care erau aduși la binecuvântare. Doar că acest pasaj era doar o binecuvântare pe care a rostit-o Dumnezeu către Moise, un fel de formulă de rostit peste fiii lui Israel, care are o semnificație mai profundă decât citim noi în aceste câteva versete. Doar că… citirea acestor versete a devenit ”ritual” în biserici. E mai mult decât ceea ce a spus preotul către Ana în templu – ”du-te în pace!

Am pus în paralel aceste două pasaje pentru că vreau să vedeți că relatarea mea personală este de fapt o revelație la care nu am ajuns să o înțeleg eu atunci și acolo, în acea biserică, constrâns fiind de ”obligativitatea” de a deveni membru.

Cineva a luat fetița în brațe și a început să se roage. Mă așteptam să se roage o rugăciune de binecuvântare, dar nu a făcut-o. A început să se roage pentru rudele ei. Pentru cei care ne-au ”constrâns” pe noi să o aducem acolo, la acea biserică, să fie… binecuvântată. Dar asta nu a fost binecuvântare! Nu pentru mine!

Dacă fetița noastră ar fi înțeles atunci cuvintele care le spunea acea persoană, probabil că s-ar fi oprit, l-ar fi ascultat, i-ar fi tras una peste gură și i-ar fi spus să înceapă de la început. Așa aș fi văzut eu lucrurile – acum – că atunci… acolo… trebuia să rostim cu toți ”amin” și apoi… valea, acasă.

Am participat recent la o altă slujbă de binecuvântare a unui copil dintr-o familie de slujitori. Am ascultat cu atenție felul cum se făcea slujba. Și am rămas complet uimit. Am înțeles de fapt că a binecuvânta copilul tău nu este doar a citi din Numeri 6 – care prea bine aș putea să spun că era un pasaj pentru copiii lui Israel, iar eu nu sunt evreu, nici fiica mea… – ci înseamnă a rosti peste el favoarea lui Dumnezeu!Am scris un articol destul de comprehensiv în această privință în septembrie 2015. Se pare că trebuie să revin asupra lui. Se prea pare că mulți nu au înțeles și nu înțeleg încă faptul că a binecuvânta pe cineva nu înseamnă doar să spui ”Domnul să te binecuvinteze!” cinic, ci să spui ceva specific – la fel cum s-a rugat și Ana, specific – și să rostești, să proclami, să declari Numele Domnului, puterea, prezența și favorul Domnului peste copilul tău!

Am făcut lucrul acesta și voi continua să-l fac pentru că a trebuit să repar eu o binecuvântare pe care cineva credea că o rostește într-o biserică. Nu locul sfințește pe om. Nu vorba unui om face pe cineva să fie altfel, ci modul cum rostește acele lucruri face ca acele vorbe să se transforme în binecuvântare, favor, sau simple vorbe aruncate în vânt.

Sunt sigur că dacă mă voi întâlni acum cu acel individ de la biserică… va recunoaște că el ”a binecuvântat” pe copil, dar nu a fost aceea o binecuvântare. A fost o ocară. A rostit niște vorbe ca să gâdile urechile la câțiva care erau cu noi, erau de-ai noștri, sau în jurul nostru.

Nu am primit acea ”binecuvântare”, nu vreau să o primesc în acest fel. 
Eu ce primesc ca binecuvântare de la Domnul este ceea ce El știe că eu am nevoie și care îmi va fi de folos în viață. Acestea le declar peste mine, peste casa mea, peste familia mea, peste viitorul meu, peste toate din jur. Nu fac din ele un ritual, o recitare a unui pasaj interpretat greșit, ci o proclamație de viață.

De fapt dacă e să luăm binecuvântarea cap-coadă, ar fi bine să luăm să studiem tot capitolul 6 din Numeri!
 Pentru că în el se vorbește despre Nazireat, un legământ de punere deoparte pentru Domnul, o separare de ceea ce este necurat și întinat, și apoi Domnul rostește binecuvântarea. Practic, a binecuvânta pe copii în biserică, în percepția mea, este a face mai întâi de toate acest lucru: să-l sfințești pe copil înaintea lui Dumnezeu prin a-l declara că este și va fi al Domnului în toate zilele vieții lui, că nimic rău nu se va apropia de el, că va fi protejat de Dumnezeu, că va prospera în toate căile sale și că va păși pe căile pe care trebuie să meargă, condus și îndrumat de Dumnezeu, auzind vocea Sa, trăind sub paza și favorul Său.

Atunci când schimbăm ”cititul” unei binecuvântări în ”rostitul” ei proclamativ și autoritativ peste copiii noștri, aceea este de fapt binecuvântare.Este ceea ce aude cerul și ceea ce aude și iadul cu privire la ce este și ce va fi copilul respectiv. Este consacrarea pe care o facem și repararea a ceea ce a fost stricat până acum. Nu mai călcăm strâmb, nu mai rostim cuvinte să ne audă cei din jur, nu mai ocărâm pe oameni prin atitudinile și rugăciunile noastre banale, ci suntem deschiși și spunem ceea ce vrem ca Domnul să facă pentru copil, în copil, cu copil, cu destinul pregătit de Dumnezeu pentru el. Dacă e să se facă o rugăciune pentru rudele copiilor, s-ar putea face altă slujbă, asta nu este ”binecuvântarea copiilor”. Păcat că trebuie să spun aceste lucruri acum când o astfel de slujbă încă continuă să meargă în același ”ritm”, ”ritual” și ”reverberație”. Unii dintre noi mai trebuie să se oprească și să ia seama la ce spune Dumnezeu: ”Opriți-vă și recunoașteți că Eu sunt Dumnezeu! Eu voi fi înălțat printre neamuri, voi fi înălțat pe pământ!” (Psalmul 46:10). Pe El eu îl înalț peste copilul meu. Așa repar eu binecuvântarea care nu au rostit-o alții corect.

https://crestinismtrait.blogspot.ro/2017/12/binecuvantarea-care-trebuie-sa-o-repar.html?utm_

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole-crestine/binecuvantarea-care-trebuie-sa-o-repar-eu/

 

 

 

 

 

 

 

 

Billy Graham, cel de-al treilea Templu și sărbătoarea Purim

download

După cum declară Dumnezeu, cel care adună pe cei împrăștiați din Israel: „Voi aduna/strânge chiar mai mulți decât cei deja adunați.” ISAIA 56:8. (Biblia)

Misterios si neașteptat, reverendul Billy Graham a fost înmormântat de festivalul sărbătorii Purim, o sărbătoare evreiască ce marchează începuturile ascunse ale unui proces de răscumpărare care a culminat construcția celui de-al doilea Templu al evreilor.

Pionieratul reverendului Graham al unui nou cadru pentru relațiile evreu-creștine, bazat pe ne-prozelitizare a fost revoluționar pentru evrei, schimbând mult timp interacțiuni dificile dintre cele două religii.

Acest lucru a fost exprimat de reverendul Graham însuși în descrierea primei sale vizite în Israel în 1960 la cererea prietenului său, fostul președinte american Dwight Eisenhower.

„Când, pentru prima oară, am făcut un tur de predicare al Israaelului, am stat cu doamna Golda Meir care era atunci era o secretară străină și căreia i-am promis că nu mă aflam pentru a face prozelitism.”-a scris Graham despre acea călătorie.”Mai degrabă, eu mă aflam acolo pentru a le mulțumi evreilor că mă prozelitizau.”

Rabinul Tuly Weisz, directorul Israelului365 și editorul la Breaking Israel News, crede că reverendul Graham a fost revoluționar în ceea ce privește evreii și iudaismul.
„Această abordare a lui Reverend Graham a fost contrară fundalului său de evanghelic”, a declarat Rabbi Weisz pentru Breaking Israel News.

Rabinul Weisz se referă la acest lucru într-un titlu numit „Billy Graham și Vacanța lui Topsy-Turvy din Purim”, care a fost publicata joi în Jerusalem Post.

În editorial, rabinul Weisz scrie că „Graham a fost unul dintre primii lideri creștini care au recunoscut public datoria de a mulțumi față de iudaism și cel care a mutat evanghelicii departe de evanghelizarea evreilor”.

Tommy Waller, fondatorul „Hayovel”, o organizație care aduce voluntari creștini să lucreze în podgoriile Samariei, nu s-a întâlnit niciodată cu reverendul Graham, dar îl vede drept unul dintre pionierii mișcării creștine evanghelice din care face parte și organizația sa.

În special, Waller este de acord cu rabinul Weisz că relația pozitivă a reverendului Graham cu evreii era o revoluție în lumea creștină.

„Reverendul Graham a avut un respect uriaș pentru poporul evreu și identitatea evreiască”, a declarat Waller pentru Breaking Israel News. „A fost o Evanghelie că dacă sunteți de acord cu creștinismul, atunci puteți fi mântuiți. Acest lucru a fost exemplificat în Inchiziție și o mulțime de creștini încă operează din această presupunere.”

Citeste și Tânăra s-a trezit din comă când membrii familiei au cântat imnuri creștine

Citeste și MARTURIE: O furtuna protejează 50 de creștinii in timp ce fugeau de teroristi

Citeste și Această tânără a fost în Iad în timp ce era în moarte clinică. Mărturii cutremurătoare: cum arată lumea de dincolo

Anunt important: Pentru că facebook ne-a cenzurat ca postarile care se fac sunt aproape oprite pentru ca dvs sa nu le mai vedeti, sa le cititi sau le dati mai departe, va asteptam in grupul creat pentru dvs unde e alta situatie! Va asteptam in grupul acesta: Stiri și Incurajari crestine

Dumnezeu sa va binecuvinteze cu viata vesnica! Amin!

Tradus si prelucrat de logosul.ro

http://logosul.ro/2018/03/04/billy-graham-cel-de-al-treilea-templu-si-sarbatoarea-purim/

Billy Graham printre cei mai admiraţi lideri religioşi

billy_graham-e1364549008835

Sondajul de opinie anual, realizat în Statele Unite ale Sondajul de opinie anual, realizat în Statele Unite ale Americii, de Agenţia Gallup pentru USA Today a relevat, încă o dată, admiraţia pe care o au americanii pentru liderii religioşi ai lumii.

Anul acesta, în topul celor mai admiraţi 10 bărbaţi s-au numărat trei lideri religioşi marcanţi. Pe locul patru, cu 2% dintre propunerile americanilor, s-a situat reverendul neoprotestant Billy Graham, cel mai cunoscut tele-evanghelist al tuturor timpurilor şi sfătuitorul spiritual al câtorva preşedinţi americani, precum Dwight Eisenhower şi Richard Nixon.

La nivel mondial, Graham este cel mai renumit predicator baptist din a doua jumătate a sec. al XX-lea, ce şi-a câştigat aprecierea datorită adunărilor evanghelistice organizate în 185 de ţări din întreaga lume, care au produs convertiri masive.

Admiraţia mare de care se bucură l-a făcut să ocupe locul I în topul celor mai apreciaţi 10 bărbaţi din toată istoria sondajului de opinie Gallup, adică din 1946 până în prezent. Graham a fost nominalizat de 56 de ori printre primii 10 cei mai admiraţi bărbaţi. Cel mai bun loc pe care s-a clasat în topurile anuale este locul al doilea, pe care l-a ocupat în anii 1969, 1970, 1971, 1972, 1973, 1974, 1997 şi 1999.

Pe locul al treilea, în topul nominalizărilor din ultimii 66 ani s-a clasat Papa Ioan Paul al II-lea, care a ajuns în topul 10 de 27 de ori şi care a ocupat locul I în anul 1980. Papa Ioan Paul al II-lea a fost liderul Bisericii Catolice din întreaga lume și suveran al Vaticanului timp de 27 de ani.

Puţini papi s-au remarcat vreodată într-un mod atât de puternic şi de pozitiv în viaţa credincioşilor aşa cum a făcut-o Papa Ioan Paul al II-lea. De origine modestă, dar cu un spirit neînfrânt de război sau de teroarea comunistă, liderul religios a marcat dramatic situaţia spirituală şi politică a tuturor celor care au intrat sub influenţa lui. Papa Ioan Paul al II-lea s-a angajat personal în atenuarea sau rezolvarea unor probleme complexe ale păcii interne şi internaţionale, în ţări precum Nigeria, Chile, Nicaragua, Iugoslavia, în Cuba, Filipine şi în Orientul Apropiat.

Al treilea lider religios din topul de anul acesta este Dalai Lama, ce ocupă locul şapte. Dalai Lama este liderul spiritual al budiştilor şi laureat al premiului Nobel pentru pace, ca recunoastere a eforturilor facute pentru eliberarea Tibetului.

Cei mai admiraţi bărbaţi şi cele mai admirate femei ale anului 2012

În cele două topuri de anul acesta (pentru personalităţile feminine şi cele masculine), conduc doi reprezentanţi politici. În topul celor mai admiraţi bărbaţi în 2012 conduce preşedintele american Barack Obama, menţionat de 30% dintre americani. Nominalizarea unui preşedinte în exerciţiu nu este neobişnuită, datorită vizibilităţii crescute a acestuia. În 56 din cei 66 de ani de top, locul I a fost ocupat de preşedintele american de la acea dată.

După Barack Obama s-au situat Nelson Mandela (fost preşedinte al Africii de Sud şi laureat al Premiului Nobel pentru Pace, pentru activismul său împotriva apartheid-ului), Mitt Romney (contra-candidatul lui Obama în alegerile prezidenţiale din 2012), Billy Graham, George W. Bush şi Papa Benedict al XVI-lea.

Pe primul loc în topul cele mai admirate femei s-a clasat Secretarul de Stat Hillary Clinton, cu 21% dintre nominalizări. Aceasta este pentru prima dată când Clinton ajunge pe primul loc, în cei 17 ani de când a ajuns în top 10. În 1995 şi 1996 a ocupat locul al doilea, după Maria Tereza, iar în 2001 a ocupat acelaşi loc doi, după Laura Bush, prima doamnă la acea vreme.

Între cele 10 cele mai admirate femei se mai numără trei din lumea politicii (Michelle Obama, Condoleezza Rice şi Sarah Palin), una din lumea divertismentului (Oprah Winfrey), două tinere care au apărat cauze internaţionale (Malala Yousafzai – tânăra pakistaneză rănită de talibani deoacere milita pentru dreptul la educaţie a fetelor) şi Aung San Suu Kyi – laureată a Premiului Nobel pentru pace ca urmare a eforturilor ei paşnice de restabilire a democraţiei, suprimată de regimul militar opresiv din Birmania), un politician internaţional (Margaret Thatcher) şi două reprezentante ale monarhiei (Regina Elisabeta a II-a şi ducesa Kate Middleton).

Sondajul de opinie desfăşurat între 19 şi 22 decembrie 2012 a permis răspunsurile deschise, americanii putând să-şi aleagă orice personalitate internă sau internaţională. De-a lungul timpului, cele mai multe personalităţi au fost din sfera politică. Lista include şi persoane care au devenit celebre datorită cauzelor umanitare pe care le-au susţinut sau care au devenit cunoscute în lumea afacerilor sau divertismentului.

sursa: http://www.semneletimpului.ro/

http://www.baptist-tm.ro/billy-graham-din-nou-in-top-10-cele-mai-admirate-persoane-de-americani/

Billy Graham are acest verset biblic afisat cu majuscule in toata casa lui

Evanghelistul Franklin Graham a dezvaluit ca tatal sau,preotul de renume din Carolina de Nord,Billy Graham,are un verset biblic afisat in litere mari in jurul casei sale si il numeste ,,Versetul vietii,,
Si acest verset este:Galateni 6:14 ,,In ce ma priveste ,departe de mine sa ma laud cu altceva decit cu cruceahilly-graham-are-acest-verset-biblic-afisat-cu-majuscule-in-toata-casa-lui/ Domnului nostru,Isus Hristos,prin care lumea este rastignita fata de mine ,si eu fata de lume’’!
Acest verset a fost numit ,,un mare verset pentru noi sa traim’’-Billy Graham
Acest verset este fixat pe perete in dormitorul sau, tiparit in litere foarte mari,de fapt,este in sala de mese ,in baia lui si in alte locuri in jurul casei! afirma fiul sau Franklin Graham.
A fost pasiunea tatalui meu ,sa l memoreze ,sa i sature inima si mintea cu el,si a facut versetul sau de viata.Billy Graham in virsta de 98 ani -,,In timp ce se descurca bine are provocarile fizice care vin cu virsta lui ‘’afirma Franklin.
,,El se bucura de vizite din partea membrilor familiei,inclusiv de sora lui,care este singurul sau frate care ramine .Nepotii si  stranepotii vin de asemenea.’’
El a mentionat ca pastorul tatalui sau ,Don Wilton din Spartanburg ,Carolina de Sud ,continua sa l viziteze saptaminal,ceea ce inseamna ,,atit de mult,,..
Ioan 3:16 -versetul preferat din 1995 .Billy Graham afirma in acel moment caci  este singurul verset pe care il propovaduieste mereu in cruciadele sale Evanghelice.
Are doar 25 de cuvinte in traducerea in limba engleza a lui,dar este Evanghelia pe scurt,
Cineva a numit o ,,o Biblie miniaturala,,a spus el.
El a cerut ,de asemenea , crestinilor sa depuna eforturi pentru a intelege Biblia ,despre care a spus ca este mai importanta decit orice alta carte.
Articol tradus de Daniela Enescu(Barbu)

Billy Graham – Cine a fost cel mai mare creștin ce a trăit vreodată?

by CrestinTotal.ro 

 

O astfel de întrebare a apărut la secțiunea de întrebări și răspunsuri de pe site-ul Asociației Evanghelistice Billy Graham, iar răspunsul a fost publicat miercuri 8 Februarie.

„Nu sunt doar curios”, a răspuns evanghelistul de 98 de ani, „pentru că oricine ar fi fost, mi-ar place să încerc să-i urmez exemplul”.

„Numai Dumnezeu ne cunoaște inimile și mințile”, a continuat Billy Graham, „și numai El știe cine l-a urmat pe Hristos cu credincioșie de-a lungul vieții. Cu toate acestea, bănuiesc că probabil ar fi vorba de cineva despre care nici dumneavoastră și nici eu nu am auzit, de cineva ce l-a urmat smerit pe Hristos, în circumstanțe foarte dificile și obscure, dar l-a iubit pe Domnul și a trăit pentru El fără să-l intereseze prețul. Isus a spus: Fii credincios până la moarte și-ți voi da cununa vieții (Apocalipsa 2:10).

„Dar doresc să semnalez două adevăruri. În primul rând, chiar și creștinii cei mai credincioși, pe care mă îndoiesc că-i veți întâlnii vreodată, nu sunt oameni perfecți și aș fi primul care v-aș spune că nu trebuie să le urmați slugarnic exemplul. Învață de la ei, mulțumește pentru ei, aplică exemplul vieții lor în propria ta viață, dar nu face din ei un model (idol). Chiar și apostolul Pavel a spus oamenilor să nu-l urmeze dacă el nu-l urmează pe Hristos. El a spus: Călcaţi pe urmele mele, întrucât şi eu calc pe urmele lui Hristos. (1 Corinteni 11:1)”

„În al doilea rând, numai Hristos este demn de a fi un exemplu pentru tine. El a fost Dumnezeu întrupat în om, și astfel numai El a fost perfect și fără de păcat. Dragostea Lui era perfectă. Puritatea lui era perfectă. Ascultarea Lui de Tatăl Ceresc era perfectă. Și pentru că El a fost perfect, numai El a fost capabil să ia asupra Lui păcatele voastre, și pe ale mele și să-și dea viața ca jertfă pentru mântuirea noastră”, a încheiat Graham.

Citeste mai mult: https://benidradici.com/

Billy Graham – Cine a fost cel mai mare creștin ce a trăit vreodată?

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole-crestine/billy-graham-cine-a-fost-cel-mai-mare-crestin-ce-a-trait-vreodata/

Biblia despre incinerare (cremare)

download

Întrebare:

Ce părere aveți despre înmormântarea prin cremare (incinerare)? Locuiesc în Grecia și în această țară cremarea morților a ajuns să fie un lucru des practicat. Totuși, sunt mulți oameni care se pronunță împotriva acestei practici. Ce spune Biblia despre cremare?

Cremarea sau incinerarea este arderea trupului celui decedat în crematoriu și este o alternativă a înhumării (înmormântării).

În zilele noastre, incinerarea este practicată în 31 de state ale lumii și este dominantă în Hong Kong (83% aleg să fie incineraţi), Singapore (77%), Cehia (77%), Elveţia (75%) şi Marea Britanie (72%). Alte țări, precum Argentina, Irlanda, Italia şi Africa de Sud, sunt sceptice în a o folosi pe scară largă acest ritual, potrivit unor statistici din anul 2002.

În Biblie nu găsim scris ca Dumnezeu să recomande sau să condamne incinerarea morților.

În vremurile Biblice evreii înfășurau pe cei decedați în pânze (nu îi puneau în sicrie) și îi puneau  în peșteri sau morminte săpate în stâncă. De exemplu, mormântul lui Lazăr, fratele Mariei și Martei, „era o peșteră, la intrarea căreia era așezată o piatră.” (Ioan 11:38b). La fel și trupul neînsuflețit a Domnului Isus a fost pus într-un mormânt, care era săpat în stâncă (Luca 23:53, Marcu 15:46, Matei 27:59).

Totuși, în Biblie găsim referințe la incinerare. De exemplu, împăratul Saul, după ce a murit într-o luptă cu filistenii, trupul lui și a fiilor săi au fost arse, iar oasele îngropate în pământ de către locuitorii Iabesului din Galaad:

Cînd au auzit locuitorii Iabesului din Galaad ce au făcut Filistenii lui Saul, toți vitejii s-au sculat, au mers toată noaptea și au luat de pe zidurile Bet-Șanului trupul lui Saul și trupurile fiilor lui. Apoi s-au întors la Iabes, unde le-au ars; le-au luat oasele, și le-au îngropat subt stejarul din Iabes. Și au postit șapte zile. (1 Samuel 31:11-13)

Ceea ce au făcut locuitorii Iabesului din Galaad a fost o exprimare a respectului lor față de împărat. David când a aflat despre ceea ce au făcut ei, le-a trimis următoarele cuvinte de mulțumire:

David a trimes niște soli oamenilor din Iabesul Galaadului, să le spună: „Binecuvîntați să fiți de Domnul, fiindcă ați arătat astfel bunăvoință față de Saul, stăpînul vostru, și l-ați îngropat! Și acum, Domnul să vă arate bunătate și credincioșie! Vă voi face și eu bine, pentrucă v-ați purtat astfel. Să vi se întărească mâinile, și fiți viteji; căci stăpânul vostru Saul a murit, și pe mine m-a uns casa lui Iuda împărat peste ea.

Un alt text care arată că incinerarea era o practică în Israel îl găsim la prorocul Amos:

Cînd unchiu-său va lua pe cel mort să-l ardă, ridicîndu-i oasele din casă… (Amos 6:10a)

Incinerarea în lumea contemporană

Incinerarea este mai avantajoasă înmormântării prin aspectul său ecologic, igienic și economic. Unii, cum ar fi budiștii, hindușii o fac din considerente religioase: ei au convingerea că nimicirea trupului neînsuflețit facilitează reîncarnarea. La greci practica incinerării își are originea în legenda potrivit căreia  Herackles şi-ar fi dat foc ca să ajungă la tatăl său Zeus prin flacăra de foc. El a fost urmat şi de alţi eroi din antichitate: Patrocles şi Miseniu. Ritualul incinerării era practicat la mai multe popoare din Europa, dar după încreştinarea lor această practică dispare din această zonă.

Biserica Catolică a interzis incinerarea până în secolul al XX-lea, dar după decretul Sfântului Scaun din iulie 1963, incinerarea nu a mai fost interzisă cu condiția că motivul pentru care se recurge la această metodă nu contravine învățăturii creștine. Cu toate acestea, Biserica Catolică pledează pentru înmormântarea prin înhumare.

Calviniștii și luteranii acceptă incinerarea încă din 1898. Alte confesiuni cum ar fi adventiștii de ziua a șaptea, baptiștii și presbiterienii nu au o poziție oficială în ce privește incinerarea. Biserică Ortodoxă este categoric împotriva acestei practici.

Biserica Ortodoxă își argumentează poziția prin faptul că trupul este „templu al Duhului Sfânt şi locaş al sufletului” (I Corinteni 3, 16-17; 6, 19). Deci, trupul se cu­vine să fie cinstit şi îngrijit atât în viaţa pământească, cât şi după despărţirea lui de suflet prin introducerea lui în pământul din care a fost luat (Facere 3, 19; Iov 34, 15)”, scrie părintele Ioan Lisnic pe blogul său.

Potrivit cu învățătura Bisericii Ortodoxe, dacă cineva alege să fie incinerat prin aceasta:

1. dovedește că este ateu

2. neagă învierea

3. face imposibilă mântuirea din cauza că trupul a fost distrus.

Chiar dacă incinerarea (cremarea) este mai avantajoasă din punct de vedere ecologic, igienic și economic, totuși, aspectul teologic sau moral-spiritual este discutabil.

Incinerarea din perspectiva Bibliei

Având în vedere că creștinii obișnuiesc să înmormânteze morții lor prin înhumare, aș vrea să compar aceste două ritualuri: dacă prin incinerare corpul uman este transformat în cenușă timp de aproximativ două ore, atunci prin înhumare corpul uman se descompune timp de 5 ani, ceea ce, din perspectiva veșniciei, nu este o perioadă prea lungă.

În Biblie găsim multe texte care scriu despre ce se întâmplă cu trupul uman după moartea fizică. Chiar în cartea Genezei scrie că trupul omului este țărână (făcut din țărână) și la moartea fizică se întoarce în țărână:

 „În sudoarea feței tale să-ți mănânci pâinea, până te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost luat; căci țărână ești, și în țărână te vei întoarce” (Geneza 3:19)

Tu întorci pe oameni în țărână, și zici: „Întoarceți-vă fiii oamenilor!” (Psalmul 90:3)

Toate merg la un loc; toate au fost făcute din țărână, și toate se întorc în țărână.(Ecleziastul  3:20)

Concluzia este că, în final, și cei incinerați și cei înhumați ajung țărână.

Biblia despre învierea morților

Unul din argumentele aduse de Biserica Ortodoxă în defavoarea incinerării este că aceasta face imposibilă învierea morților. Totuși Biblia ne spune că absolut toți vor învia: și cei buni și cei răi, și cei ce vor moșteni mântuirea și cei osândiți la pierzare, indiferent de modul în care a fost descompus trupul lor.

Mulți din cei ce dorm în țărâna pământului se vor sculaunii pentru viața vecinică, și alții pentru ocară și rușine vecinică. (Daniel 12:2)

Nu vă mirați de lucrul acesta; pentru că vine ceasul când toți cei din morminte vor auzi glasul Lui, și vor ieși afară din ele. Cei ce au făcut binele, vor învia pentru viață; iar cei ce au făcut răul, vor învia pentru judecată.  (Ioan 5:28-29)

Și am văzut niște scaune de domnie; și celorce au șezut pe ele, li s-a dat judecata. Și am văzut sufletele celor ce li se tăiase capul din pricina mărturiei lui Isus și din pricina Cuvîntului lui Dumnezeu, și ale celor ce nu se închinaseră fiarei și icoanei ei, și nu primiseră semnul ei pe frunte și pe mînă. Ei au înviat, și au împărățit cu Hristos o mie de ani. Ceilalți morți n-au înviat pînă nu s-au sfârșit cei o mie de ani.Aceasta este întâia înviere. Fericiți și sfinți sunt cei ce au parte de întâia înviere! Asupra lor a doua moarte n-are nicio putere; ci vor fi preoți ai lui Dumnezeu și ai https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole-crestine/biblia-despre-incinerare-cremare/lui Hristos, și vor împărăți cu El o mie de ani. (Apocalipsa 20:4-6)

Și am văzut pe morți, mari și mici, stînd în picioare înaintea scaunului de domnie. Niște cărți au fost deschise. Și a fost deschisă o altă carte, care este cartea vieții. Și morții au fost judecați după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărțile acelea. (Apocalipsa 20:12)

Concluzie:

Biblia nici nu recomandă și nici nu condamnă incinerarea (cremarea), la fel ca și înhumarea. Nu avem niciun argument biblic care ar condamna acest ritual. Ca și creștini, trebuie să înțelegem că aceasta nu este o modalitate prin care facilităm apropierea de Dumnezeu, dar nici nu împiedică mântuirea și învierea celui incinerat.

Vă recomand să citiți și articolul „Ce spune Biblia despre incinerare?”.

BDS – organizația a cărui scop este distrugerea Israelului. Cine o finanțează?

download

 

BDS – organizația a cărui scop este distrugerea Israelului. Cine o finanțează?

Cele mai citite articole și pagini

Iuga Viorel: Chiar dacă nu mai este în slujirea pastorală din anul 2008, am cerut Comunităţii teritoriale să se ocupe de caz în regim de urgenţă.

Virgil Achihai: Noaptea trecută m-am trezit pe la 3 și nu am mai putut dormi, am plâns și m-am rugat!

Am divorțat îmi dă voie Dumnezeu Biserica să mă re căsătoresc? Nelu Brie

‼️Un caz real! Povestea unei soții și mame în suferință

Gabi Zagrean: Uneori slujind celor mai de departe ... Uiți de cei din casa ta ,,, !!

 

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole-crestine/bds-organizatia-a-carui-scop-este-distrugerea-israelului-cine-o-finanteaza/

Bărbaţii şi femeile – Iosif Ţon

Bărbaţii şi femeile

Există idei atât de adânc înrădăcinate în gândirea oamenilor încât este aproape imposibil să mai fie dezrădăcinate.

Exemplu este credinţa iudeilor din antichitate că ei sunt cu exclusivitate poporul lui Iehova şi că aşa vor rămâne ei pentru totdeauna. Când profeţii le-au spus că Iehova este „Dumnezeul întregului pământ” (ref.), ei ori au neglijat această idee, ori au interpretat-o în sensul că atunci când Dumnezeu va deveni Dumnezeul întregului pământ, aceasta se va face prin ridicarea iudeilor ca stăpâni peste toate naţiunile pământului.

Porunca pe care le-a dat-o Isus ucenicilor să se ducă şi să predice Evanghelia la toate naţiunile şi să ucenicizeze toate naţiunile le-a venit ucenicilor ca un şoc, ca ceva incredibil şi irealizabil.

Iată de ce ei nu s-au mişcat din Ierusalim ca să împlinească această poruncă, chiar după mai mulţi ani dincolo de ziua Cincizecimii. Gândiţi-vă ce imbold dumnezeiesc i-a trebuit lui Petru să accepte să intre în casa romanului Corneliu. A trebuit să aibă viziunea acelui cearşaf cu animale necurate şi să audă porunca să taie din ele şi să mănânce. La refuzul lui categoric, a trebuit să vină porunca lui Dumnezeu să nu numească necurat ceea ce Dumnezeu a făcut curat! Viziunea s-a repetat de trei ori! Apoi, imediat după viziune, bătaia la poartă a soliei de la Corneliu şi vocea Duhului care îi spune lui Petru să meargă unde îl cheamă această solie!

După ce Petru intră în casa lui Corneliu, el ţine să înceapă cu aceste cuvinte: „Ştiţi că nu este îngăduit de Lege unui iudeu să se însoţească cu unul de alt neam; dar Dumnezeu mi-a arătat să nu numesc pe nici un om necurat sau spurcat. De aceea am venit…” (Fapte 10:28-29).

Apoi, după ce le-a predicat Evanghelia, spre surprinderea lui Petru, s-a coborât Duhul Sfânt peste toţi cei ce ascultau Cuvântul, spre surprinderea lui Petru si a însoţitorilor săi iudei.

Petru este obligat atunci de ceea ce vedea cu ochii săi să zică: „Se poate opri apa ca să nu fie botezaţi aceştia care au primit Duhul Sfânt ca şi noi?” (10:47).

Ştim apoi ce furori a stârnit acţiunea aceasta între iudei şi cum a trebuit Petru să-şi justifice ceea ce a făcut: „Deci, dacă Dumnezeu le-a dat acelaşi dar ca şi nouă care am crezut în Domnul Isus Cristos, cine eram eu să mă împotrivesc lui Dumnezeu” (11:17).

Să ne amintim că şi după ce Petru s-a dus la Antiohia şi a văzut acolo Biserica creştină alcătuită din greci şi o vreme i-a vizitat în casele lor şi a stat la masă cu ei, când au venit alţi iudei din Ierusalim a bătut în retragere (Galateni 1:11-15).

SĂ ne amintim şi lupta pe care a dus-o Pavel cu iudeii creştini care pretindeau ca cei convertiţi dintre naţiuni să se taie împrejur, adică să devină evrei!

Pavel însuşi mărturiseşte că ceea ce caracterizează Evanghelia pe care o propovăduieşte el este „taina” care acum nu mai este taină, ci a devenit revelaţie totalmente nouă este acest fapt:

„Că adică naţiunile sunt împreună moştenitoare cu noi (iudeii), alcătuiesc un singur trup cu noi şi iau parte cu noi la aceeaşi făgăduinţă în Cristos Isus” (Efeseni 3:6).

Pavel a scris clar că „nu mai este nici iudeu, nici grec… fiindcă toţi sunteţi una în Cristos Isus” (Galateni 3:28).

Ideea că între iudei şi naţiuni s-a şters orice diferenţiere nu poate fi acceptată de unii nici chiar astăzi. Aşa a apărut  teoria care spune că planul lui Dumnezeu cu Israel nu a fost abandonat şi că Biserica este doar o paranteză în timp şi că atunci când Biserica va fi scoasă de aici şi paranteza va fi închisă, Dumnezeu îşi va relua planul lui cu Israel!

Da, ideile odată înrădăcinate, cu greu mai pot fi dezrădăcinate!

V-am dat ceea ce am scris mai sus doar ca ilustrare pentru dificultatea care există pentru mulţi că în Cristos nu mai există nici deosebirea dintre bărbat şi femeie, ci şi aici este egalitate şi unitate.

Să ne amintim de rugăciunea fariseului: „Doamne, îţi mulţumesc că nu mai făcut să mă nasc sclav, câine, sau femeie”.

Atât în concepţia grecilor, cât şi a iudeilor, femeia era sub-umană.

Ar trebui să ne gândim ce şoc a fost pentru iudei când Isus a vindecat-o pe femeia gârbovă şi apoi a spus că „ea este o fiică a lui Avraam” (Luca 13:16) şi când a spus că oricine face voia lui Dumnezeu „îmi este frate, soră…” (Matei 12:50).

Pentru ucenici a fost clar că Domnul Isus ridică astfel femeia acolo unde este bărbatul. Aşa a înţeles Petru lucrurile şi de aceea le scrie bărbaţilor să-şi trateze soţiile ca pe „unele care vor moşteni împreună cu voi harul vieţii” (1 Petru 3:7).

Se mai pot aduce şi alte texte din Noul Testament care să întărească această afirmaţie fundamentală: femeia a fost ridicată de creştinism din poziţia ingrată în care fusese înainte şi i-a fost dată statutul de fiică a lui Dumnezeu pe acelaşi nivel cu bărbatul.

Aceasta nu înseamnă că s-au spulberat învăţăturile despre ierarhia de autoritate. Iată ce scrie apostolul Pavel:

„Dar vreau să ştiţi că Cristos este capul oricărui bărbat; că bărbatul este capul femeii şi că Dumnezeu este capul lui Cristos” (1 Corinteni 11:3).

Să ne uităm la afirmaţia ultimă: „Dumnezeu este capul lui Cristos”. Noi ştim că Fiul este de aceeaşi esenţă cu Tatăl şi prin aceasta este egal cu Tatăl. Cu toate acestea, în Sfânta Treime există o ierarhie de autoritate, şi este bucuria Fiului să-L asculte în toate pe Tatăl Său!

Paralela aceasta trebuie să ne călăuzească în a înţelege şi afirmaţia că „bărbatul este capul femeii”! Autoritatea bărbatului nu diminuează cu nimic valoarea femeii şi egalitatea ei în esenţă şi în eternitate cu bărbatul.

Au trecut aproape două mii de ani până când, în creştinism, a început să se acorde femeii poziţia pe care i-a dat-o Domnul Isus Cristos! Abia în secolul al XX-lea femeia a fost ridicată, în multe locuri, acolo unde trebuia să fie pusă încă din epoca post-apostolică.

Desigur, unii au sărit peste cal, şi i-au dat femeii autoritatea care îi este rezervată bărbatului, de exemplu, în a face slujba de pastor într-o Biserică.

Dar acestea sunt doar supra-reacţii la faptul că bărbaţii le-au ţinut pe femei „la respect” atât de multă vreme!

În epoca modernă, femeile s-au dovedit a fi excelente misionare. Ele au plantat Biserici şi le-au ajutat să se consolideze. Ele au devenit bune învăţătoare şi profesoare în licee şi universităţi creştine. Ele s-au dovedit excelente în şcolile duminicale la toate nivelele, atât la femei cât şi la bărbaţi.

Ele funcţionează din nou, ca în epoca apostolică, în slujbe de diaconiţe. Unele sunt membre în comitetele Bisericilor (aceasta este propriu-zis diaconia), fiind bune secretare, casiere, sau conducătoare de diferite ramuri de activităţi din Biserică.

Desigur că mai sunt şi alţii care obiectează la toate acestea, dar putem spune că situaţia este ireversibilă. Şi cei care mai ţin de vechile structuri care exclud femeia de la orice activitate vor pierde în cele din urmă bătălia rezistenţei. Aşa se vor întâmpla lucrurile şi în România. Şi, cu cât este acum rezistenţa mai mare, cu atât va fi explozia mai mare.

Femeile din Bisericile evanghelice din România sunt tot mai educate şi strălucesc în toate profesiile. Tot mai multe sunt profesoare in liceele creştine. Tot mai multe vin cu educaţie teologică (licenţă, masterat, doctorat) obţinute în seminarii şi universităţi din străinătate. Tot mai multe excelează în societăţi misionare, în fundaţii, în edituri creştine. Evanghelicii îşi vor da seama că potenţialul lor trebuie folosit şi în Biserică. Trendul, sau tendinţa şi direcţia aceasta sunt inevitabile şi ireversibile.

Cei care luptă împotriva acestui curent se vor trezi că au luptat într-o bătălie pe care au pierdut-o.

Dar oare merită luptată bătălia aceasta? De aceasta va depinde viitorul lucrării lui Dumnezeu în România?

Să luăm un sub-capitol al acestei probleme: învelitoarea capului. Cu vreo zece ani în urmă, discutam în Moldova de dincolo de Prut cu liderul baptiştilor neînregistraţi şi l-am întrebat ce-i desparte acum de cei înregistraţi. El mi-a răspuns foarte grav că sunt trei lucruri care îi despart. Primul, desigur, este înregistrarea. Ei şi acum cred că Biserica nu trebuie să fie înregistrată: orice legătură cu Statul este catastrofală pentru Biserică. Al doilea, este faptul că înregistraţii admit ca membrii Bisericilor lor să aibă televizor în casă; pe când, neînregistraţii nu permit televizor. A treia problemă care îi desparte este faptul că cei înregistraţi admit ca femeile să-şi lege basmaua la spate, pe când ei, neînregistraţii, consideră că basmaua trebuie legată în faţă, sub gât.

Judecaţi voi înşivă…

Să ne uităm însă ce s-a întâmplat la noi. Cam cu treizeci de ani în urmă, câteva surori şi-au pus, în loc de basma, o eşarfă cu care şi-au legat părul. „Moda” a prins. Apoi eşarfa a devenit tot mai îngustă, până când astăzi marea majoritate a femeilor au pe cap doar o bentiţă! Şi aceasta se tot subţiază până când va deveni… invizibilă!

Dacă am vrea să împlinim Biblia literal, ar trebui să impunem femeilor să aibă voal, adică să aibă nu numai capul, ci şi faţa învelită, aşa încât să se vadă numai ochii, aşa cum se cere în Iran!

Există aproape în toate Bisericile bărbaţi care sunt foarte tulburaţi de faptul că femeile nu-şi mai acopăr capul. Pretutindeni unde mă duc sunt abordat de asemenea fraţi care îmi cer să le spun scurt, „da sau nu”, dacă sunt pentru acoperirea capului femeii sau nu.

Vă dau aici răspunsul pe care l-am dat multora.

Apostolul Petru le spune femeilor: „Podoaba voastră să nu fie podoaba de afară, care stă în împletitura părului, în purtarea de scule de aur, sau în îmbrăcarea hainelor, ci să fie omul ascuns al inimii, în curăţia nepieritoare a unui duh blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea Domnului” (1 Petru 3:3-4).

Să observaţi că nu este vorba de a alege între primele trei sau cea de a patra, deoarece atunci ar trebui să excludem şi „îmbrăcarea hainelor”.

Desigur, părul trebuie împletit, scule de aur (broşe, agrafe, etc.) nu prea au surorile noastre, dar haine trebuie să îmbrace.

Atunci, cum să înţelegem ce vrea să spună Petru?

Există o frumuseţe exterioară şi există o frumuseţe lăuntrică. Nici căutarea frumuseţii exterioare, în limitele decenţei, nu este ceva rău. Dar, când cineva se uită la o femeie, ce-l impresionează mai puternic: ceea ce vede în exterior, sau acea frumuseţe lăuntrică vizibilă chiar şi pe faţă şi în atitudini, frumuseţea calmului, a păcii lăuntrice şi a atitudinii de blândeţe şi de amabilitate? Prin ce se face cunoscută această femeie? Prin exteriorul ei ţipător sau extravagant (sau ultra-modest, sau neglijent), sau prin interiorul care este vizibil prin ţinută, prin atitudini, prin vorbire şi prin comportament?

Accentul pus de Petru pe „interior” cu siguranţă că l-a învăţat de la Domnul Isus, care le-a spus fariseilor: „Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi curăţaţi partea de afară a paharului şi a blidului, dar înlăuntru sunt pline de răpire şi necumpătare.

Fariseu orb! Curăţă întâi partea dinăuntru a paharului şi a blidului, pentru ca şi partea din afară să fie curată” (Matei 23:25-26).

Având în gând ceea ce ne spune Domnul Isus, să ne uităm din nou la ce le scrie Petru femeilor. Există o frumuseţe exterioară şi o frumuseţe interioară. Dumnezeu ne-a înzestrat cu frumuseţea exterioară. Petru nu spune că aceasta trebuie cumva să fie ignorată sau chiar anulată. Dar ceea ce spune el este că există şi o frumuseţe lăuntrică, interioară, şi noi trebuie să acordăm acesteia prioritate, să o punem pe aceasta pe primul plan, să lucrăm la dezvoltarea şi la cultivarea acesteia.

Când cineva vine să mă întrebe despre batic, eu gem în mine şi îmi zic: Doamne, când vor veni la mine bărbaţi care să mă întrebe, „Frate Ţon, cum să dezvoltăm frumuseţea lăuntrică a femeilor noastre? Ce metode să folosim ca ele să capete acea blândeţe a duhului, (care este a Duhului, adică este produsă de Duhul Sfânt), şi acea pace interioară care le face să fie bune şi amabile (tot rezultatul activităţii Duhului Sfânt în ele), frumuseţe care este de atâta preţ în ochii Lui Dumnezeu?”

Aceasta ar fi ascultarea de Domnul Isus care ne învaţă să începem nu cu exteriorul ci cu interiorul!

Există deci o bătălie  pe care o dau mulţi bărbaţi evanghelici astăzi: bătălia pentru a ţine femeia „la locul ei” şi pentru a o ţine cu acoperitoare fizică pe cap. Ceea ce vreau eu să le spun aici este că puteţi câştiga această bătălie, cel puţin pentru o vreme, dar să pierdeţi războiul!

Când spun aceasta am în gând avertizarea făcută de Luther că într-un război este o „linie de bătaie” cu multe puncte. Există un punct vital unde se câştigă sau se pierde războiul. Poţi câştiga multe bătălii în alte puncte ale liniei de bătaie, dar dacă pierzi bătălia din punctul vital, cu toate victoriile din celelalte puncte, tu pierzi războiul!

Războiul în care ne aflăm noi este acela de a cuceri România pentru Cristos. Minţile românilor au fost formate de magia şi vrăjitoria care sunt şi astăzi predominante în practica de la ţară, de ortodoxia bizantină care se preocupă numai de ritualuri prin care pretinde că mântuieşte naţiunea şi de secularismul (ateismul) adus la noi din Franţa de „paşoptişti” şi încetăţenit de atunci ca trăsătura dominantă a gândirii claselor cultivate.

Peste acestea s-a suprapus nefasta gândire şi pervertire de caractere comunistă.

Cum vom cuceri noi minţile acestea pentru Cristos? Iată adevăratul nostru război!

Teza mea fundamentală este că vom câştiga acest război numai dacă vom predica o Evanghelie care va transforma gândirea şi caracterul indivizilor şi a naţiunii.

Putem să ne cheltuim toate energiile discutând despre batic, despre îmbrăcăminte, despre muzică, despre premilenism sau amilenism, despre predestinaţie sau liber arbitru, şi să ne trezim că nu facem nici un impact asupra naţiunii, aşa cum se întâmplă de optzeci de ani încoace, de când baptiştii stagnează numeric.

Scrisoarea deschisă pe care am adresat-o Uniunii baptiste, nu numai conducerii, ci întregii frăţietăţi care constituie această Uniune, a fost determinată tocmai de constatarea acestei stagnări.

Cursurile mele de viaţă spirituală dintre 1996-2005 au fost determinate de constatarea acestei stagnări şi în ele, adunate în cartea Umblarea cu Dumnezeu…”, caut să formulez soluţia de ieşire din stagnare şi drumul pe care ar trebui să mergem.

Rostul acestei mese rotunde este să discutăm ideile pe care le-am formulat în carte şi pe care le-am pus rezumativ şi în scrisoarea deschisă.

In file am pus deja două eseuri fundamentale:

Învăţătură şi caracter, şi Mântuirea.

Voi pune astăzi, pe lângă acest eseu, materialul meu despre

Unirea cu Cristos şi trăirea în această unire.

Va  urma un eseu despre Trăirea cu Duhul Sfânt.

Eu vă cer la toţi să ne concentrăm la a discuta temele pentru care am deschis acest forum.

Sper că mă veţi asculta,

Cu dragoste pentru toţi,

Iosif Ţon

http://iosif-ton-mesaje.eu/start/

Beţaleel şi Oholiab  / Philippe Laügt

 

„Şi Domnul a vorbit lui Moise, zicând: «Vezi, am chemat pe nume pe Beţaleel, fiul lui Uri, fiul lui Hur, din seminţia lui Iuda. Şi l-am umplut cu Duhul lui Dumnezeu în înţelepciune şi în pricepere şi în cunoştinţă şi în orice fel de meşteşug, ca să facă invenţii – ca să lucreze în aur şi în argint şi în aramă şi în tăierea pietrei pentru montat şi în tăierea lemnului – ca să lucreze în orice meşteşug. Şi, iată, am rânduit cu el pe Oholiab, fiul lui Ahisamac, din seminţia lui Dan; şi am dat înţelepciune în inima fiecăruia care este cu inimă înţeleaptă, ca să facă tot ce ţi-am poruncit: cortul întâlnirii şi chivotul mărturiei şi scaunul îndurării care este deasupra şi toate uneltele cortului, şi masa şi uneltele ei, şi sfeşnicul curat şi toate uneltele lui, şi altarul tămâiei, şi altarul arderii de tot şi toate uneltele lui, şi ligheanul şi piciorul lui, şi veşmintele lucrate artistic şi veşmintele sfinte pentru preotul Aaron, şi veşmintele fiilor săi, ca să-Mi fie în slujba de preoţi, şi untdelemnul ungerii şi tămâia plăcut mirositoare pentru sfântul locaş. Vor face potrivit cu tot ce ţi-am poruncit»“. (Exod 31:1-11).

Intenţia lui Dumnezeu de a locui în mijlocul lui Israel şi instrucţiunile date lui Moise

Aici nu este vorba de cineva evlavios care încearcă să găsească o locuinţă pentru chivotul lui Dumnezeu, aşa cum a fost în cazul lui David (Psalmul 132:1-5). Aici este Dumnezeu Însuşi Cel care doreşte să locuiască în mijlocul lui Israel. Omul natural nu caută să fie în prezenţa lui Dumnezeu. Dar, în bogăţiile harului Său, Dumnezeu doreşte să locuiască cu omul. Dumnezeu îşi exprimă intenţia Sa cu privire la acest lucru, atunci când dă Legea poporului Său Israel (Exod 20), precum şi celelalte porunci în următoarele trei capitole (Exod 21-23). Atunci Moise, Aaron, Nadab şi Abihu, însoţiţi de şaptezeci de bătrâni ai lui Israel, sunt chemaţi la muntele Sinai: „Şi Moise s-a suit pe munte şi norul a acoperit muntele. Şi gloria Domnului a locuit pe muntele Sinai şi norul l-a acoperit şase zile. Şi, în ziua a şaptea, l-a chemat pe Moise din mijlocul norului. Şi arătarea gloriei Domnului era ca un foc mistuitor pe vârful muntelui, în ochii fiilor lui Israel. Şi Moise a intrat în mijlocul norului şi s-a suit pe munte. Şi Moise a fost pe munte patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi.” (Exod 24:15-18). Acolo, singur cu Dumnezeu, Moise primeşte toate instrucţiunile necesare cu privire la construcţia Cortului, care era „o umbră a lucrurilor viitoare” (Evrei 8:5; 9:23; 10:1). Domnul îi precizează atunci că fiii lui Israel vor face pentru El un „Locaş Sfânt” iar El va locui în mijlocul lor: „Şi să-Mi facă un locaş sfânt, ca să locuiesc în mijlocul lor. Potrivit cu tot ce-ţi arăt”, declara El în Exod 25: 8-9. Moise trebuie să vadă tot ceea ce îi prezintă Domnul şi apoi să se asigure că lucrurile vor fi făcute în conformitate cu cele văzute (Exod 25:40). De ce atât de multe măsuri de precauţie? Cortul ca întreg era o imagine a lui Hristos.

Lucrătorii chemaţi şi împuterniciţi de Dumnezeu să lucreze la construirea Cortului

Pentru a construi cu atenţie acest cort erau necesare toate tipurile de muncă, uneori foarte dificile; trebuia o îndrumare înţeleaptă şi iscusită. Moise nu era calificat pentru selecţia lucrătorilor; Dumnezeu Însuşi îi alege şi îi umple cu Duhul Sfânt, în înţelepciune şi cunoştinţe. El le insuflă dorinţa de a-i învăţa pe alţii (Exod 35:24); dar, privind din perspectiva lor, vor asculta ei cele spuse? Remarcăm succesiunea de verbe din aceste versete: am ales, l-am umplut cu Duhul lui Dumnezeu, am dat, am dat pricepere, am poruncit (Exod 34:2,3,6,11). Domnul Însuşi pregăteşte contextul în mod corespunzător pentru a putea începe construcţia, El conduce lucrările, iar la urmă tot El le finalizează  (Efeseni 4:12). Ca şi cu profetul Ilie, Dumnezeu nu a găsit de cuviinţă să ne dea detalii în legătură cu viaţa personală a acestor doi meşteri pe care El i-a ales pentru un lucru aşa de deosebit. Cu toate acestea, aflăm că Beţaleel aparţinea seminţiei regale a lui Iuda (Evrei 7:14): acesta din urmă, al cărui nume înseamnă „laudă” sau „mulţumire”, a avut onoarea de a deschide calea poporului în deşert. Tovarăşul său de lucru, Oholiab, făcea parte din seminţia lui Dan, al cărui nume înseamnă „judecată”. Această seminţie, nu prea respectată, ”mergea la urmă”. La timpul potrivit, se va întoarce la idolatrie şi Antihristul va apărea probabil din mijlocul ei. Dar la urma urmei nu contează; Domnul, în suveranitatea Sa, alege uneltele care-I plac (1. Corinteni 1:27-29). Apoi puterea Lui este făcută desăvârşită în slăbiciunile lor, astfel încât nimeni nu are motiv să se laude în faţa lui Dumnezeu. El smulge din mâna lui Satan pe unul dintre ucenicii lui Gamaliel, „învăţător al legii, onorat de tot poporul”, şi cheamă încă unul de pe vasul său de pescuit, pe malul Tiberiadei. El face din Petru apostolul „circumciziei”, (sau al celor tăiaţi împrejur) adică al evreilor, şi din Pavel unul al naţiunilor – neamurilor/păgânilor (Galateni 2:9). El lucrează în ei, ca de altfel în toţi cei răscumpăraţi, într-o aşa manieră cum nici un om nu este capabil s-o facă. Domnul îi „echipează” înainte de a-i trimite în lucrare. Petru va avea privilegiul de a se număra printre cei doisprezece pe care Domnul i-a ales „pentru a fi cu El” (Marcu 3:14). În ceea ce-l priveşte pe Pavel, chemat câţiva ani mai târziu pe drumul către Damasc, va fi format singur în deşertul Arabiei, Domnul fiind atunci deja înălţat în gloria Sa.

Aptitudinile puse pe deplin în slujba Domnului, pentru a realiza diferitele obiecte ale sanctuarului şi veşmintele preoţeşti

Numele de Beţaleel înseamnă probabil: „la umbra lui Dumnezeu” sau „sub paza lui Dumnezeu”, iar Oholiab: „cortul tatălui”. Fiecare dintre aceste nume contribuie la realizarea acestei valori imense a cortului pe care au fost chemaţi să-l construiască. Aceşti doi oameni erau talentaţi dar ei şi-au dedicat tot efortul în slujba Domnului de care au ascultat. Ei vor lucra împreună sau separat, în funcţie de sarcinile fiecăruia şi de capacităţile individuale, dar întotdeauna în armonie. Scriptura spune despre Oholiab că lucra cu Beţaleel, ceea ce ar putea însemna că era ajutorul lui. Scriptura enumera diferitele domenii unde Domnul îi cheamă pentru a folosi competenţele pe care El li le-a dăruit. Ei trebuie să „lucreze în aur şi în argint şi în aramă şi în tăierea pietrei pentru montat şi în tăierea lemnului, ca să facă tot felul de lucrări”. Totul este planificat pentru a ocupa un loc foarte precis în Cort şi noi înţelegem acum că acestea sunt „umbre” ale feluritelor glorii ale lui Hristos ca Om- Dumnezeu la cruce. Sunt foarte puţine indicaţii cu privire la rolul specific al fiecărui lucrător în parte. Totul trebuie să treacă prin mâinile lor experimentate ori pe la ceilalţi lucrători pe care trebuiau să-i instruiască în prealabil. Totuşi, în legătură cu următoarele obiecte, Beţaleel este desemnat meşterul lucrării:  Chivotul din lemn de salcâm (Exod 37:1-9), Masa din lemn de salcâm (Exod 37:10-16), Sfeşnicul de aur curat (Exod 37:17-24), Altarul tămâierii (Exod 37:25-28), Untdelemnul (Exod 37:29), Altarul arderii de tot (Exod 38:1-7), numit şi altarul de aramă (2. Corinteni 1:5), Vasul de aramă (Exod 38:8), Curtea (Exod 38:9-20). În legătură cu cele trei ţesături colorate, folosite cu prioritate: albastrul, purpuriul şi stacojiul, acestea evocau umblarea lui Hristos prezentată în Evanghelii. Erau folosite şi alte materiale, despre care este scris: au făcut „veşmintele pentru slujbele preoţeşti” pentru a servi în locul sfânt. Era vorba despre confecţionarea diferitelor părţi ale veşmintelor preoţeşti: Efodul cu brâul şi pietre de onix gravate cu numele celor doisprezece fii ai lui Israel „cum poruncise lui Moise Domnul” (Exod 39:1-7). Pieptarul, în formă de pătrat, cu cele patru şiruri de pietre preţioase diferite „fiecare cu numele uneia din cele douăsprezece seminţii” (Exod 39:8-21). Mantia de sub efod la care alternau clopoţeii cu rodiile (Exod 39:22-26),Tunica de in subţire, Placa de aur curat, care trebuia fixată pe diadema marelui preot, cu inscripţia „Sfânt Domnului” (Exod 39:30-31) De fapt toate acestea nu erau decât o parte din muncă, la care se adăugau covoarele făcute de oameni iscusiţi (Exod 36:8-16), diferitele învelitori de la intrarea în cort, cele dintre locul sfânt şi cel preasfânt şi, de asemenea, cuverturile necesare pentru a acoperi cortul!

Daruri de bunăvoie aduse din belşug înaintea lui Moise, pentru finalizarea lucrării

Pentru a duce la bun sfârşit o astfel de muncă foarte importantă, era necesar un mare număr de oameni, dar totodată şi înţelepţi: Domnul i-a umplut cu înţelepciune (Proverbe 4:7). Erau ei dispuşi să slujească? „Fiecare pe care-l mişcă inima, să se apropie de lucrare ca să o facă.” (Exod 36:2). Atunci când ni se încredinţează o lucrare, ea trebuie făcută aşa cum ne recomandă apostolul Petru: „fiecare, după cum a primit un dar, slujind cu el unii altora, ca buni administratori ai harului felurit al lui Dumnezeu” (1.Petru 4:10). Dar această lucrare avea nevoie de materialele necesare. Ori lucrul se desfăşura în deşert, unde ei erau deja de mai mult de un an! Totuşi ne amintim că înainte de a părăsi Egiptul, Dumnezeu a intervenit şi copiii lui Israel i-au deposedat pe egiptenii cuprinşi de frică în faţa judecăţii la care au fost supuşi. Potrivit cuvântului lui Moise, poporul a cerut din belşug obiecte de aur, argint şi îmbrăcăminte (Exod 3:21-22; 12:2-26; Psalmul 105:37). Satan a făcut un mare efort, în absenţa lui Moise, ca să conducă poporul spre idolatrie; el se opune întotdeauna la tot ceea ce înalţă Persoana lui Hristos. Evident, cei care au acceptat să-i ofere lui Aaron aurul pe care-l deţineau ca să ridice un idol, nu au mai putut să aducă daruri Domnului (Exod 32:1-6). Ce avertizare pentru noi toţi! În aceasta lume plină de idoli care corespund plăcerilor trupeşti, să nu pierdem ceea ce Domnul a binevoit să ne încredinţeze pentru slujba Sa. Suntem bucuroşi când citim că, pentru a finaliza sarcina pe care o aveau, lucrătorii veneau să „ridice” de la Moise darurile pe care fiii lui Israel le aduceau pentru „lucrarea sfântului locaş”. „Şi-i aduceau încă daruri de bunăvoie în fiecare dimineaţă” (Exod 36:3). Dar, la un moment dat, oamenii înţelepţi în frunte cu Beţaleel şi Oholiab, „au venit fiecare de la lucrarea sa pe care o făcea şi au vorbit lui Moise, zicând: «Poporul aduce mult mai mult decât trebuie pentru slujba lucrării pe care a poruncit-o Domnul să fie făcută» … Şi Moise a dat poruncă … Şi poporul a fost oprit să aducă … Şi material era de ajuns pentru toată lucrarea, ca s-o facă, şi era chiar mai mult” (Exod 36:4-7). Se înţelege că Domnul a putut spune: „O, de ar fi în ei o astfel de inimă” (Deutoronom 5:29). Avem şi noi o astfel de disponibilitate? (2. Corinteni 7:9). Domnul cheamă în mod constant în slujba Sa atât bărbaţi cât şi femei. El a chemat şi încă mai cheamă şi astăzi. Apoi El îi pregăteşte pentru slujbele pe care intenţionează să le încredinţeze fiecăruia, dar pentru fiecare credincios există un timp potrivit care nu poate fi trecut cu vederea. Să slujim Domnului până nu este prea târziu.

Lucrarea făcută şi finalizată în conformitate cu dorinţa Domnului

Toată lucrarea a fost terminată şi au adus cortul la Moise; cu această ocazie, toate elementele sunt din nou enumerate cu foarte mare atenţie (Exod 39:32-42) „Şi Moise a văzut toată lucrarea şi, iată, o făcuseră cum poruncise Domnul, aşa o făcuseră. Şi Moise i-a binecuvântat” (Exod 39:43). Să-I cerem Domnului să ne dea dispoziţia necesară astfel încât să fim gata să-I slujim cu bucurie. Ne este necesar tot timpul; căci ceea ce lipseşte, din nefericire, este un spirit dispus să acţioneze şi o inimă care să asculte. Dacă avem o inimă rece sau împărţită, tot timpul vom găsi scuze şi vom avea tendinţa spre lene. Dar dacă inima noastră arde pentru Domnul, vom găsi nenumărate ocazii în această lume de a ne dărui Lui şi Adunării Sale. „Pentru că suntem lucrarea Sa, creaţi în Hristos Isus pentru fapte bune, pe care Dumnezeu le-a pregătit dinainte, ca să umblăm în ele” (Efeseni 2:10). Nu este în puterea lucrătorului să decidă ceea ce va trebui să facă. Dumnezeu revarsă aici înţelepciune în inima fiecărui om pentru a fi capabil să facă tot ceea ce El i-a poruncit lui Moise. Domnul a dăruit fiecăruia dintre ai Săi o înţelepciune reînnoită. Cum ne folosim noi înţelepciunea dăruită de El? Pentru a urma studii înalte cu ambiţia de a câştiga mai bine astfel încât să trăim mai bine şi mai plăcut cărnii? Noi, cei credincioşi, să nu uităm că Domnul doreşte de la noi, sub îndrumarea Duhului Lui, ca toate puterile noastre să fie la dispoziţia Lui (2.Corinteni 5:15). Adunarea pe care Hristos construieşte va fi în curând finalizată. Totul a fost dat pentru perfecţiunea sfinţilor în vederea slujirii şi zidirii trupului lui Hristos. Cum am putea noi să fim utili în această lucrare, aşteptând ziua în care Îl vom primi pe Hristos cu bucurie, „piatra din capul unghiului” marcând astfel sfârşitul lucrării? Cu umilinţă Îi cerem să ne lumineze şi să ne ajute să păstrăm Cuvântul lui Dumnezeu în inimile noastre, Cuvânt folositor care ne este dat pentru învăţătură, mustrare, corectare, îndreptare, instruire în dreptate (2. Timotei 3:15-17). Vom găsi toate resursele necesare pentru o umblare şi o slujbă în credincioşie şi pentru a ne lua, de asemenea, partea noastră de suferinţă, ca buni soldaţi ai lui Isus Hristos. Toată activitatea din Adunare trebuie să fie condusă de sunetul cuvintelor pe care El ni le-a lăsat (2. Timotei 1:13). Să nu „interpretăm” călăuzirea divină, lucru obişnuit şi frecventat în timpurile actuale de confuzie. Beţaleel şi Oholiab nu au acţionat aşa. Ei se ocupau cu aceeaşi grijă şi pentru lucruri care par secundare: „mucările şi cenuşarele”, dar şi cele esenţiale: heruvimii de glorie sau sfeşnicul cu şapte braţe. Cuvântul lui Dumnezeu este pe deplin suficient pentru a decide tot ceea ce ţine de rugăciune sau slujbă, în fiecare detaliu. Se apropie clipa când, ajunşi în casa Tatălui, va fi cântărit tot ceea ce Domnul a vrut să ne încredinţeze în timpul acestui pelerinaj pe pământ. Va rămâne totul intact acolo? (Ezra 8:24-30). Putem înţelege bucuria lui Moise atunci când a putut să binecuvânteze, din partea Domnului, pe toţi aceşti oameni credincioşi care s-au străduit să facă totul după modelul primit pe munte. Care va fi bucuria Salvatorului şi Mântuitorului nostru? Va spune El: „Bine, rob bun şi credincios, ai fost credincios peste puţine, te voi pune peste multe; intră în bucuria domnului tău”? (Matei 25:23).

Comori org http://comori.org/home.php

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole-crestine/bataleel-si-oholiab/

Barnaba – de W. Gschwind

Despre acest colaborator al apostolului Pavel, care l-a însoţit pe apostolul naţiunilor în prima sa călătorie misionară, găsim câteva indicaţii în Faptele Apostolilor şi în epistole. Dacă aşezăm aceste indicaţii una lângă alta, vom obţine un tablou al unui bărbat binecuvântat, care ne poate fi în multe privinţe un exemplu. Cuvântul ne spune: „Aţintiţi-vă privirea la cei care umblă aşa“ (Filipeni 3.17).

Fiul mângâierii

Pentru prima dată îl întâlnim pe Barnaba în Fapte 4, unde sunt descrise primele zile ale Adunării, pe care Domnul începuse să o zi-dească. Mulţimea credincioşilor era o inimă şi un suflet. În „dragostea dintâi“, aveau toate la comun; niciunul nu spunea că ceva din averile sale era al său. Apostolii depuneau cu mare putere mărturie despre învierea Domnului Isus. Peste toţi era un mare har.

Printre aceşti primi creştini este amintit şi Iosif („El să adauge“). A-cesta a fost numele care i s-a dat când s-a născut ca levit şi cipriot. Dar acum era „născut din nou“, o „creaţie nouă“, unul dintre creştinii, cărora Dumnezeu le dăduse har peste har. La acest bărbat se putea vedea o creştere spirituală; toţi puteau să vadă acest lucru.

Curând a fost numit de apostoli „Barnaba“, pentru că el devenise, în numărul mare de credincioşi, un adevărat „fiu al mângâierii“. Fiecare frate care umblă cu Domnul său, găseşte în El o „mângâiere a dragostei“, are în Cuvânt şi în promisiunile lui Dumnezeu o „mângâiere puternică“ şi poate fi prin credincioşia Sa o „mângâiere“ pentru alţii (Filipeni 2.1; Evrei 6.18; Coloseni 4.11). Dar Barnaba se străduia în mod deosebit să-i mângâie pe sfinţii din Ierusalim, care se aflau la primele prigoniri şi necazuri; el era caracterizat de această activitate de mângâiere. Din 2 Corinteni 1.3-7 ştim că cel care doreşte să mângâie pe alţii în tot felul de necazuri, trebuie să fi fost el însuşi în necazuri şi strâmtorări şi să fi fost mângâiat de „Părintele îndurărilor şi de Dumnezeul oricărei mângâieri“. Barnaba culesese pentru sine din acest balsam şi ştia acum să vindece inimile rănite ale altora cu acest balsam.

Deoarece inima sa era umplută până sus cu dragostea lui Hristos, el era gata, ca mulţi alţi fraţi, să-şi înstrăineze averile şi să pună la picioarele apostolilor preţul lor, pentru ca aceştia să poată împărţi fraţilor după nevoile fiecăruia. Faptul că şi-a vândul ogorul pe care îl avea, are probabil şi o altă motivaţie: pentru a cultiva bine acea buca-tă de pământ, avea nevoie de mult timp, pe care dorea să-l folosească în întregime în lucrarea Domnului său, care îl chemase la această lucrare. Banii şi timpul, tot ce avea, dorea să le închine Domnului.

Barnaba intervine pentru Pavel

A doua oară, Barnaba este amintit în Fapte 9.26-30. Între timp, adunarea din Ierusalim a trecut printr-o perioadă grea, după cum ştim; Ştefan a fost omorât cu pietre şi astfel a fost lepădată mărturia Duhului Sfânt despre proslăvirea lui Isus la dreapta lui Dumnezeu. Ca urmare, „în ziua aceea a început o mare persecuţie împotriva adunării care era în Ierusalim şi toţi în afară de apostoli au fost împrăştiaţi prin ţinuturile Iudeii şi ale Samariei“ (Fapte 8.1). „Tânărul“ Saul era unul dintre instigatori. El sufla ameninţare şi ucidere împotriva ucenicilor Domnului, chiar şi până la Damasc. Dar în drum spre această cetate, Însuşi Domnul proslăvit a păşit înaintea lui şi a lucrat în el o întoarcere totală: Saul însuşi a devenit un ucenic al Domnului, o unealtă bine dotată pentru zidirea Adunării Sale. Cât de mare şi stăruitoare era acum durerea lui, că „mai înainte eram un hulitor şi un persecutor şi un batjocoritor“; de aceea mai târziu s-a numit pe sine „cel dintâi“ dintre păcătoşi (1 Timotei 1.13-15)!

Când după trei ani (Galateni 1.17, 18; Fapte 9.26-27), Pavel a încercat să se apropie de ucenicii din Ierusalim, toţi s-au temut de el şi nu credeau că era un ucenic, deoarece îşi aminteau de el cum era odinioară şi se pare că nu aveau cunoştinţă de evenimentele care avuseră loc între timp. Aceasta l-a smerit din nou adânc pe Pavel şi i-a amintit de dezlănţuirea sa în Ierusalim în necunoştinţă şi râvnă oarbă. Dacă fraţii nu aveau încredere în el, cum ar fi putut vreodată să-i slujească liber Domnului?

Dar Barnaba a mers după el, a discutat cu el şi l-a dus la apostoli. El le-a putut relata cum s-a întors Saul la Dumnezeu şi cum vorbise în Damasc cu îndrăzneală în Numele lui Isus. Barnaba avea o încredere foarte mare în harul lui Dumnezeu şi era deplin convins că harul putea face dintr-un Saul un Pavel. Acesta a fost primit de fraţii din Ierusalim; cât de mulţumitor trebuie să-i fi rămas Pavel lui Barnaba toată viaţa pentru această slujbă a dragostei!

Un om bun, plin de Duhul Sfânt şi de credinţă

Prigonirile credincioşilor din Ierusalim au acţionat eficient: credincioşii au fost împrăştiaţi în împrejurimi. Dar în loc să tacă de teamă şi de frică, fără să spună ceva despre mântuirea în Hristos, cei care au fost împrăştiaţi străbăteau ţinuturile şi vesteau Cuvântul (8.4). În Fapte 11.19-26 ni se relatează că au mers până în Fenicia şi Cipru şi Antiohia.

Având prejudecăţi iudaice, cei mai mulţi dintre ei vesteau Evanghelia despre Domnul Isus numai printre iudei, unii au vorbit şi grecilor. Mâna Domnului era cu aceştia şi un mare număr a crezut şi s-a întors la Domnul; dar El dorea să se îndrepte şi spre naţiuni. Când adunarea din Ierusalim a auzit aceasta, l-a trimis pe Barnaba la Antiohia. Toţi aceşti oameni de curând întorşi la Dumnezeu aveau nevoie de o îngrijire deosebită şi de învăţătură, iar fraţii din Ierusalim, care îl cunoşteau pe Barnaba, erau convinşi că el era unealta adecvată pentru o astfel de slujbă. El se dovedise printre ei ca un „om bun şi plin de Duhul Sfânt şi de credinţă“. Ce înseamnă aceasta?

El era „un om bun“, un „fiu al mângâierii“ pentru alţii, unul care se gândea cu bunătate la binele altora. „A ne iubii unii pe alţii“ este caracteristica tuturor celor ce sunt născuţi din Dumnezeu, şi noi toţi trebuie să fim „buni unii faţă de alţii“ (1 Ioan 4.7; Efeseni 4.32); dar Barnaba primise un dar de har special, care îl făcea capabil să facă această slujbă printre „copilaşii în Hristos“.

El era plin de Duhul Sfânt; Persoana Duhului Sfânt locuia în el, cum de altfel locuieşte şi în noi; dar în Barnaba cel temător de Dumnezeu şi evlavios, Duhul Sfânt nu era împiedicat în acţiunea Sa nici prin porniri ale cărnii, nici printr-o gândire lumească, ci Îşi putea arăta deplin roadele Sale: „dragoste, bucurie, pace, îndelungă-răbdare, bunătate, facere de bine, credincioşie, blândeţe, înfrânare“. Ce mireasmă plăcut al lui Hristos a împrăştiat Barnaba în jurul său!

„Plin de credinţă“ – Exemplele din Evrei 11 ne arată viaţa celor care sunt „plini de credinţă“: ei sunt convinşi de lucruri care nu se văd. Ei umblă înaintea Celui nevăzut, se bazează pe promisiunile Sale şi ascultă de El. Credinţa lor biruie lumea şi duşmănia ei; ea triumfă peste greutăţi, deoarece pentru Dumnezeul lor nimic nu este imposibil. Ei sunt o mărturie vie şi luminoasă în această lume şi păşesc într-o nădejde vie spre „patria“ cerească, spre „cetatea“ pregătită de Dumnezeu. – Un astfel de bărbat al credinţei era şi Barnaba. Ce exemplu, ce imbold şi ce ajutor a fost el pentru acei credincioşi care tocmai veniseră la credinţă! Îndemnul său, de a rămâne cu hotărâre de inimă cu Domnul, îl vedeau împlinit în el.

Barnaba în Antiohia

În legătură cu slujba sa în Antiohia ni se spune: „o mare mulţime a fost adăugată la Domnul“ (versetul 24). El nu-i atrăgea pe oameni după sine, ci îi conducea la Domnul. El nici nu avea interesul să ocupe primul loc printre ei. Când a văzut cum se răspândea lucrarea în acel ţinut şi cum credincioşii aveau nevoie de îndrumare în învăţătura sănătoasă, a căutat o unealtă, pe care, după cum ştia, Domnul o dotase în mod deosebit pentru această slujbă: a plecat la Tars şi l-a căutat pe Saul, apoi l-a adus în Antiohia. Un an întreg s-au strâns în adunare şi au învăţat cu alţi fraţi multe lucruri. Ce binecuvântat a fost acel timp! Printre profeţii şi învăţătorii de acolo este amintit mai întâi Barnaba, iar Saul abia la urmă (13.1). Barnaba obţinuse prin credincioşia sa printre fraţi o mare încredere.

În acele zile, Agab, un profet din Ierusalim, a anunţat prin Duhul o mare foamete, care va veni peste tot pământul, deci şi asupra credincioşilor din Iudeea care, ca şi „risipiţi“, urmau să ajungă în mare necaz. Când a venit această foamete, Barnaba şi Saul au fost din nou însărcinaţi să ducă în Iudeea darurile strânse în Antiohia, ca o expresie a unităţii şi a dragostei (11.27-30). După ce au îndeplinit această lucrare, Barnaba şi Saul s-au întors de la Ierusalim şi l-au luat cu ei şi pe Ioan, care era numit Marcu (12.25).

Barnaba cu Saul în prima călătorie misionară

Credincioşii din Antiohia erau într-o stare duhovnicească bună. Acest lucru s-a arătat printre altele în faptul că ei se gândeau cum poate fi răspândită Evanghelia printre naţiuni. Dar acest lucru trebuia să se facă în dependenţă de Domnul, iar ei căutau să recunoască voia Sa postind. Atunci „Duhul Sfânt a zis: Puneţi-Mi deoparte acum pe Barnaba şi pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat. Atunci, după ce au postit şi s-au rugat şi au pus mâinile peste ei, le-au dat drumul. Ei deci, fiind trimişi de Duhul Sfânt, au coborât…“ (13.2-4). Domnul este Cel care doreşte să-Şi trimită slujitorii Săi.

Ne-am obişnuit să vorbim despre călătoriile misionare ale aposto-lului Pavel şi să vedem pe însoţitorii săi în umbra acestui mare apos-tol al naţiunilor. Dar să reţinem: această lucrare mare a început cu un îndemn divin: „Puneţi-mi deoparte acum pe Barnaba şi pe Saul pentru lucrare“. Atât primul, cât şi al doilea erau deci echipaţi adecvat pentru această slujbă, care pretindea atât de multe, iar cei doi erau într-o stare duhovniceacă bună, încât Domnul îi putea folosi. La fel ca Pavel, şi Barnaba era constrâns de dragostea lui Hristos, să predice oamenilor: Împăcaţi-vă cu Dumnezeu. Tot atât de puţin ca Pavel, Barnaba nu s-a lăsat speriat de necazuri, de nevoi, de strâmtorări şi de prigoană în legătură cu această slujbă (2 Corinteni 6). Acelaşi har care a prisosit, care îl făcea capabil pe Pavel pentru această slujbă, se odihnea şi peste Barnaba.

Citind Fapte 13 şi 14 observăm că apostolul Pavel a ajuns tot mai mult în prim-plan şi a devenit purtătorul de cuvânt. În practica slujbei, fiecare a înţeles ce loc i-a fost acordat, şi fiecare a ocupat locul său prin har în smerenie.

Întorcându-se din prima lor călătorie misionară, care a durat trei ani, au istorisit adunării ce făcuse Dumnezeu cu ei şi cum El deschisese o uşă a credinţei pentru naţiuni. Ei Îi atribuiau Lui totul.

Barnaba se desparte de Pavel

În capitolul 15 unde ni se spune cum a fost lămurită problema importantă – „Trebuie să fie circumcişi credincioşii dintre naţiuni după obiceiul lui Moise?“ între adunările din Antiohia şi Ierusalim, îi vedem pe cei doi slujitori fideli alături luptând pentru adevăr. Mărturia acestor „preaiubiţi, Barnaba şi Pavel… care şi-au expus vieţile pentru Numele Domnului nostru Isus Hristos“ (versetele 25-26) avea o mare greutate. Nu numai Pavel, ci şi Barnaba a recunoscut clar că atât iudeii, cât şi grecii au fost făcuţi morţi faţă de lege prin trupul lui Hristos (Romani 7.4).

Dar acum apar umbre pe cărarea lui Barnaba, a acestui slujitor binecuvântat al Domnului.

După ce Pavel şi Barnaba au rămas un timp mai îndelungat în Antiohia, Pavel i-a propus colaboratorului său demn de încredere să se întoarcă în toate cetăţile în care vestiseră Cuvântul Domnului, pentru a vizita fraţii de acolo şi a vedea cum le merge. Apostolul Pavel a fost aici acela care a luat iniţiativa; de la începutul slujbei sale a fost caracterizat de interesul pentru binele fraţilor din toate locurile; tot timpul era însoţit de „preocuparea pentru toate adunările“ (2 Corinteni 11.28).

Aici nu se aminteşte că aceasta era şi grija lui Barnaba; se părea aproape că râvna lui de odinioară cedase în acel moment. El era dispus să întreprindă o a doua călătorie misionară împreună cu Pavel, dar pentru el, mult mai important decât călătoria cu acest apostol binecuvântat în lupta Evangheliei, care adusese atâta roadă pentru veşnicie printre naţiuni, era să-i însoţească „nepotul“ său Ioan Marcu. Uitase el oare că acesta se despărţise de ei deja la începutul primei lor călătorii misionare şi nu mersese cu ei în lucrare, deci că nu se dovedise destoinic în lucrare?

Abia mulţi ani mai târziu, apostolul clarvăzător a putut să-şi schimbe părerea despre Marcu (Coloseni 4.10; 2 Timotei 2.21) şi să mărturisească: „Mi-a fost de folos în lucrare“. În cazul lui Barnaba au avut însă acum mai multă greutate legăturile naturale decât considerentele spirituale. S-a născut o amărăciune. Barnaba s-a despărţit de Pavel şi a plecat cu Marcu spre patria sa, Cipru.

Dacă un om ca Barnaba, care a acţionat atâţia ani ca o binecuvântare deosebită printre credincioşi şi printre naţiuni, nu a mai fost pentru un timp pe înălţimile credinţei sale şi ale dăruirii sale, cu cât mai mult avem noi motiv să veghem şi să ne rugăm, ca să nu dăm înapoi pe calea pe care Îl urmăm pe Domnul sau chiar să alunecăm de pe ea!

În Faptele Apostolilor nu se mai relatează de atunci nimic despre Barnaba. Numai în scrisorile apostolului Pavel mai este amintit de câteva ori, iar din acele scurte versete rezultă că amărăciunea nu a durat. În mod deosebit din 1 Corinteni 9.6 rezultă foarte clar că Barnaba a fost şi mai târziu un slujitor cunoscut şi apreciat al Domnului.

Să nu rămânem la umbrele, care au căzut trecător pe calea sa! Mai degrabă exemplul acestui frate fidel şi slujitor plin de dăruire, aşa cum îl descrie Sfânta Scriptură în capitolul 15 din Faptele Apostolilor, să fie un imbold pentru noi!

SIMILARE

http://www.clickbible.org/teme-biblice/persoane-din-scriptura/barnaba/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole-crestine/barnaba-de-w-gschwind/

BABILONIZAREA CREȘTINISMULUI

download

Generația apostată (Matei 24:4-13)

Biserica nu mai este o societate perfectă ca la fondarea ei în sec.I, pentru că în rândurile ei a pătruns duhul lumii, spiritul vremii, al Babilonului. Cum a pătruns spiritul Babilonului în „adunările sfinţilor”? Iată o temă tulburătoare la care vă invit nu numai să meditați, ci și să luați decizii! Vom analiza totul, obiectiv, în Lumina Sfintelor Scripturi. Dumnezeu să binecuvinteze pe toți cei ce citesc, gândesc și mai apoi aplică ceea ce este de aplicat! Amin.

În primul rând, SĂ  OBSERVĂM  IDENTITATEA APOSTAȚILOR

Apostații sunt din rândul creștinilor, a creștinilor lumești (I Corinteni 3:1). Ei sunt creștinii atei, adică oameni răi şi fără credinţă scripturală (II Tesaloniceni 3:2; Evrei 3:12). Creștinii aceștia nu-L cunosc pe Dumnezeu în mod personal, relațional (I Corinteni 15:34), nu-L slujesc pe Hristos (Romani 16:18; II Timotei 4:1; II Petru 2:1), sunt rătăciți de la Adevărul Scripturii (II Timotei 4:4) și evident, sunt căzuți de la credinţa adevărată (I Timotei 1:19). Ei trăiesc în neorânduială (II Tesaloniceni 3:6, 11), nu suportă viaţa duhovnicească (II Timotei 1:15). Nu puțini ajung robi ai stricăciunii (II Petru 2:15–19). Sunt creştinii moderni din zilele de pe urmă (II Timotei 4:3–4). Ce semne distincte au? Sfânta Scriptură spune că le place intietatea, poziţie din care înşală pe credincioşi (II Timotei 3:13), că au imagine de sfinţi, dar în realitate sunt demoni întrupați (II Corinteni 11:13–15), mergând până la radicalism, adică au ales să devină, anticriști (I Ioan 2:18–19, 26). Domnul îi cunoaște și El face diferența (I Ioan 4:6).

2. În al doilea rând, SĂ  URMĂRIM  IDENTIFICAREA  APOSTAȚILOR

Totul a început cu distantarea faţă de hrana tare a Cuvântului (II Petru 2:1–3). Pentru o vreme au mascat realitatea lor spirituală printr-o vorbire super evlavioasă, dar seaca, goală pentru suflet (Matei 7:21-23). Apoi s-au apucat de predicarea ereziilor (Galateni 1:6-7, 9; I Timotei 6:3–5), de susţinerea liberalismului teologic şi comportamental (Galateni 5:13; Filipeni 3:18), de defăimarea slujitorilor adevăraţi ai Domnului, a Bisericii (III Ioan v.10a, „ne clevetește cu vorbe rele”). Ei au o trăire conflictuală (II Timotei 2:14; Iacov 3:16), dușmănoasă (I Ioan 2:11 ; 3:10, 15 ; 4:8) și instigatoare la păcat (Romani 14:13). Din zi în zi, apostații sunt tot mai mulți! Fugiți de ei!

3. În al treilea rând SĂ  CONSTATĂM  INCREDIBILELE  CONSECINTE  ALE LUCRARII  APOSTAȚILOR

Ce produce lucrarea apostaților? Mai întâi, analfabetism spiritual și lipsa de discernământ în cele sfinte (Matei 16:1–4), apoi înșelarea inimilor celor lesne crezători (Romani 16:18). Produce starea de criză și tensiune în Biserici (Galateni 5:15). Una din Lecțiile de viață învățate a fost: „Turmă, niciodată haită!”. Fragmentarea familiilor și a Bisericilor și răsturnarea credinţei multora (II Timotei 2:18). Ținta celui rău prin ei este distrugerea mărturiei Bisericii (II Petru 2:2b, „calea adevărului va fi vorbită de rău”), astfel, Biserica nu mai e Biserică, ci un club de interese religioase! Dar Dumnezeu păstrează și în asemenea locuri o rămășiță de oameni sfinți care sufăr din greu (I Petru 1:6–7).

”Refuză să fii mediocru sau să capitulezi în fața răcelii anturajului tău spiritual”, spunea Aydan Tozer. Doamne, ai Milă de noi!

4. ÎN fine, SĂ  APLICĂM  CÂTEVA  IMPERATIVE  PENTRU  BISERICILE ADEVĂRATE

Pe acest fond, întrebarea este ce trebuie să facă Biserica pentru a rămâne Biserică adevărată, reală din punct de vedere scriptural?

Biserica adevărată trebuie să se separare biblic de apostați (II Timotei 3:5, „depărtează-te!”), deoarece „tovărășiile rele strică obiceiurile bune” (I Corinteni 15:33). Biserica adevărată trebuie să persevereze într-o stare duhovnicească înaltă, biblică, fără să permită abateri doctrinare (I Corinteni 4:6 „învățați să nu treceți peste ce este scris”, iar în Evrei 12:15, ”luați seama bine ca nimeni să nu se abată…”). Biserica adevărată  trebuie să-și înflăcărarea duhului rugăciunii (I Tesaloniceni 5:17). Cât de adevărate sunt Cuvintele care spun: ”El vede că nu este niciun om şi Se miră că nimeni nu mijloceşte.” (Isaia 59:16a). Biserica adevărată veghează permanent într-o viață curată și dedicată Domnului (II Timotei 4:5). Biserica adevărată rămâne în ”credinţa dată sfinţilor odată pentru totdeauna” (Iuda 3 , 20–23) și în predicarea curată a Cuvantului lui Dumnezeu (II Timotei 4:2,  ”Propovăduiește Cuvântul, Stăruiește asupra lui la timp și ne la timp, mustră, ceartă, îndeamnă cu toată blândețea și învățătura”)

Unii spun că nu este nici o deosebire între credincioși, că toți sunt la fel! Diferența dintre Biserica Adevărată și cea Apostată este de fapt diferența dintre MIREASA LUI HRISTOS (Apocalipsa 19:7-9) și CURVA LUI SATAN!…(Apocalipsa 17:3-6)

Tu unde ești, dragul meu cititor? Dumnezeu să te cerceteze pentru că ai de făcut alegeri pentru veșnicie!

Nelu Aliman

Înapoi sus
POPAS PENTRU SUFLET

Cristian Ionescu

Vegheaza!

"Feriti-va de proorocii mincinosi, care vin la voi in haine de oi, iar pe dinauntru sunt lupi rapitori" (Matei 7:15)

Agora Christi

Blog evanghelic de teologie publica

Alteritas

cu Dănuț Jemna

Pagina creștină

Simion Ioanăș

Danut Tanase

Deschis si sincer, verde-n fata !

danielmiclea

Inca un gand

Semnele vremurilor din urmă

Iată, Eu vin curând!

Vegheaţi!

Mat 24:42 "Vegheaţi dar, pentru că nu ştiţi în ce zi va veni Domnul vostru."

Aradul Evanghelic

... pentru arădeni şi despre arădeni...şi nu numai!

B a r z i l a i - e n - D a n

Un Barzilai izvorât din Dan - O anagramare pentru Daniel Branzai

Nickbags

Har si Pace

Vrăbiuțe

Cip! Cip!

Bogdan DUCA

Pentru ca în viitor să nu se spună "Acele timpuri au fost întunecate pentru că ei au tăcut"...

ARMONIA MAGAZINE - USA

Locul in care te intalnesti cu CREDINTA.

Mana Zilnica

Mana Zilnica

Life Mission

"Ceea ce face farmecul unui om este bunatatea lui"

Ciprian I. Bârsan

...din inima pentru tine

Informatii si mesaje

Pecetea Dumnezeului Celui Viu primită de către Maria Divinei Milostiviri în mesajele de la Sfânta Treime și Fecioara Maria

Bucuresti Evanghelic

A topnotch WordPress.com site

Misiunea Genesis

Duceti-va in toata lumea

Marius Cruceru

...fără cravată

Cu drezina

de Teofil Stanciu

Semnele vremurilor

Lumea contemporana in lumina profetiilor

Miere și migdale

Luați cu voi ... puțin leac alinător și puțină miere, mirodenii, smirnă, fisticuri și migdale - Geneza 43:12

Noutati Crestine

Ca sa stii!

PERSPECTIVE CRESTINE

Gânduri către o altă lume...

Creştinul Azi

Revista Uniunii Bisericilor Creştine Baptiste din România

Persona

Blog of Danut Manastireanu

Revista ARMONIA - Saltmin Media

Hrană pentru minte și lumină pentru suflet

Moldova Creștină

Răspunsuri relevante și actuale din Biblie

EvangheBlog - Un blog din suflet, pentru suflet

„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viața veșnică.” (IOAN 3: 16) „Dacă cred că există Dumnezeu şi El nu există, n-am pierdut nimic. Dar dacă nu cred că există şi El există cu adevărat, atunci am pierdut foarte mult.” (BLAISE PASCAL, filosof, matematician și fizician creștin francez)

Emanuel - un blog creștin

Învățătura este o lumină, sfatul este o candelă, iar îndemnul și mustrarea sunt calea vieții. Prov. 6:23

%d blogeri au apreciat: