PETRU POPOVICI

download

Atlanta, Georgia

12 septembrie, 1918

Sa născut la 12 septembrie 1918, în Harrisburg, Pennsylvania, din părinții Simion și Zara Popovici.

iunie, 1930

S-a predat Domnului în iunie 1930 și a fost bătut de preotul ortodox în primăvara anului 1931… pentru că “nu și-a făcut cruce”

18 septembrie, 1937

Începe Seminarul Teologic la București la 18 septembrie 1937 și a continuat seminarul până în 1940.

21 februarie, 1941

Între 21 februarie 1941 și 5 mai 1945 a fost militar de război.

5 mai, 1945

La 5 mai 1945 a fost demobilizat de la statul major al marinei și a început să păstorească biserica “Dragostea” din Arad – Pârneava, concomitent fiind redactor la revista Farul Creștin.

24 octombrie 1945

S-a căsătorit la 24 octombrie 1945, cu Hortensia Cristea. Familia lor a fost binecuvântată cu trei fete: Iedidia, Angela și Agnia.

1 iunie, 1953

La 1 iunie 1953 a acceptat pastoratul bisericii nr. 1 “Betel” din Timișoara.

1954

În anul 1954, guvernul încearcă să impună reglementări bisericii, dar fratele Pitt împreună cu comunitatea baptistă Timișoara au refuzat să se compromită, s-au opus acestei decizii guvernamentale printr-un memoriu creat de fratele Pitt. Drept urmare, bisericile și-au urmat cursul normal până în ianuarie 1960.

15 noiembrie 1959

Pe data de 15 noiembrie 1959 a fost chemat de inspectorul regional și i s-a cerut să fie primul în aplicarea “reglementării” cu amenițarea că dacă nu o aplică într-o lună de zile, va fi destituit. Fratele a refuzat aplicarea.

12 septembrie 1964

La 12 septembrie 1964, după 4 ani de lupte și încercări nereușite de a reprimi aprobarea de păstor, cere viza pentru America, fiind cetățean american prin naștere.

1965

În toamna anului 1965 este recunoscut din nou ca păstor și activează la biserica nr. 1 din Timișoara, până la 1 septembrie 1967. În cei 14 ani la Timișoara, biserica a crescut de la 172 la peste 500 de membri.

13 octombrie 1967

Ajuns în Statele Unite la 13 octombrie 1967, lucrează împreună cu fratele mai mare, Alexa Popovici, la înființarea și creșterea bisericii române din Chicago. De asemenea se formează de către un grup de frați români Societatea Misionară Română, pentru difuzarea de programe evanghelice prin radio și literatură.

1977

În primăvara anului 1977 înființează o misiune la San Francisco și reușește să-l aducă pe fratele Boțan Avram din New York, care va fonda biserica din San Leandro, și pe fratele Daniel Brânzei să ajute lucrarea din Hollywood.

1984

În 1984, fiindcă misiunea s-a exins prin tractate, casete, literatură și emisiuni radio, Fratele Olah a fost chemat să fie păstor asistent al bisericii până în 1988, când fratele Pitt s-a pensionat și s-a mutat în Sacramento, California.

anii ’90

În Sacramento, fratele Pitt lucrează alături de fratele Nelu Gug, pastorul primei biserici baptiste române din zonă. În anii ’90 se pun bazele bisericii “Harul” și fratele Pitt girează această biserică până la venirea pastorului Tiberius Rață.

1990

În 1990, fratele Pitt e însărcinat ca președinte al Societății Misionare “România pentru Hristos”.

1996

În vara lui 1996 familia Popovici se mută în Atlanta, Georiga, pentru a-și petrece toamna vieții alături de fiica dumnealor, Angela Popovici. Ajuns în Atlanta, fratele Pitt slujește alături de frații păstori Marțian și Titi Cocian, pastorii primei biserici baptiste din Atlanta.

1999

În descursul anului 1999 fratele Pitt lansează inițiativa deschiderii unui câmp de misiune printre românii situați în nord-estul Atlantei, astfel că în primăvara anului 2000 se înființează cea de-a doua biserică baptistă română din Atlanta (Gwinnett Romanian Baptist Church), unde fratele Pitt continuă slujirea chiar la vârsta de nouăzeci și cinci de ani, alături de pastorul Matei Istudor.

Pentru activitatea sa, fratele Petru Popovici a fost onorat de mai multe publicații: Who is Who, Notable Americans, Personalities of the West and Mid-West, Dictionary of Distinguished Americans, Dictionary of International Biography, Dicționarul Românilor de Seamă din America și în Biographical Roll of Honor. Mai presus va fi însă aprecierea Domnului Isus, la întâlnire cerească: “Bine rob bun și credincios…”

Istoric

 

Pelagius (c. a. 354-418)

download

 Pelagius, deşi se cunoaşte foarte puţin despre el decât că a venit din Anglia şi personal a jucat un rol important în modelarea caracterului creştinismului Celtic. Deşi era un preot, Pelagius a fost un călugăr Celtic şi un conducător spiritual foarte respectat deopotrivă de laici cât şi de clerici. Ceea ce este înregistrat despre comportamentul său indică moştenirea sa Celtică. El a crezut cu fermitate în individ – în voinţa sa liberă şi în capacitatea sa de a se îmbunătăţi pe sine ca o fiinţă spirituală.

Aceste idei au făcut ca Pelagius să fie confruntat direct cu Biserica creştină din timpul său. Era timpul în care Biserica încerca să combată erezia Donatiştilor din America de Nord. Afirmat simplu, Donatiştii pretindeau că eficienţa sacramentelor depindea de starea spirituală a preotului care le împărţea. O astfel de declaraţie a creat o mare dilemă pentru Biserică. Pentru că dacă ea era de acord cu aceasta, însemna „că întreaga ceremonie edificiu a Bisericii ar fi dependentă de caracterul moral al clerului şi nimeni nu mai putea fi sigur vreodată că un anumit ritual a fost supranatural eficient.” Dar, dacă declaraţia Donatiştilor era declarată falsă atunci „un sacrament putea fi administrat eficient chiar şi de un eretic sau de un păgân.”

Apărarea împotriva ereziei era pentru a salva structura Bisericii. În acel timp mulţi oameni din Biserică inclusiv Augustin, vorbeau împotriva acestei erezii pretinzând că „Biserica (în cuvintele predecesorului lui Augustin, Optatus din Mileum) este o instituţie „a cărei sfinţenie este derivată din sacramente, şi nu este estimată din mândria persoanelor. … Sacramentele sunt sfinte în sine şi nu prin oameni.””

Nu mai este nevoie să spunem, împotrivirea Bisericii a biruit. Dar, toţi celţii au eşuat să vadă că în acest fel i-au inclus şi pe Pelagius şi pe ucenicul său principal Caelestius care erau contemporani cu preotul Patrick în Irlanda. Pelagius şi Caelestius au susţinut cu fermitate doctrina Stoică a liberului arbitru. Ei nu au susţinut doctrina lui Augustin despre păcatul original pe care Biserica a adoptat-o. Pelagius nu credea că natura omului era infectată de păcatul lui Adam; şi de aceea, prin natura sa şi prin meritele sale putea moşteni cerul sau pierzarea. El a îndepărtat presupunerea lui Augustin că omul putea să îşi câştige mântuirea numai prin Biserică.

El a declarat doctrina păcatului original ca fiind dezgustătoare, detestând-o în întregime. Această doctrină este cea care afirmă că toţi oamenii sunt născuţi în păcat şi pot fi mântuiţi doar prin harul nemeritat al lui Dumnezeu care este primit numai prin Isus Hristos şi Biserica Sa.

Pelagius şi adepţii săi au susţinut cu fermitate viziunea doctrinei Stoice a liberului arbitru al omului şi a bunătăţii înnăscute a naturii, despre care ei au pretins că nu era coruptă ci doar modificată de păcat. O astfel de poziţie îi pune într-o opoziţie directă cu mare lor antagonist Augustin. Totuşi, viziunea lor a servit pentru a pune bazele Pelagianismului.

Punctele de vedere ale lui Pelagius nu a fost singura sursă a problemelor sale cu Biserica. El a vizitat Roma în jurul anului 380. Ceea ce a văzut şi a auzit a fost în opoziţie directă cu ascetismul riguros practicat de el şi de adepţii săi. El a fost dezgustat de grandoarea ierarhiei Bisericii, în special de Papalitate. El „a acuzat delăsarea morală a Romei cu privire la doctrina harului divin pe care a auzit-o citată de un episcop din cartea Mărturisiri a lui Sfântul Augustin, care în rugăciunea sa pentru abstinenţă l-a implorat pe Dumnezeu să acorde orice va determina harul voii divine. Pelagius a atacat această învăţătură pe temelia faptului că ea periclita întreaga lege morală.” El a câştigat mulţi adepţi şi s-a întâlnit cu cel mai apropiat prieten şi colaborator al său, un avocat, Caelestius.

Când s-au întors în Irlanda ei au continuat să întâlnească critica lui Augustin, dar Pelagius datorită vieţii sale de ascetism Isus a predicării sale despre „natura morală în esenţă bună a omului şi despre responsabilitatea omului de a alege ascetismul creştin pentru avansarea sa spirituală” a continuat să câştige şi mai mulţi adepţi.

În jurul anului 412 Pelagius a mers în Palestina unde în 415 a apărut înaintea sinodului de la Ierusalim acuzat de erezie. El a reuşit să se cureţe pe sine pentru a evita să fie cenzurat. Pentru a combate următoarele atacuri din partea lui Augustin şi a cărturarului biblic latin Ieronim, el a scris cartea De libero arbitrio („Liberul arbitru”) în 416, care a dus la condamnarea sa de către două consilii Africane. Împreună cu Caelestius a fost considerat pentru condamnare şi excomunicare de Papa Innocent I, dar succesorul lui Innocent, Zosimus mai întâi l-a declarat nevinovat pe Pelagius pe baza cărţii sale Libellus fidei („Scurtă mărturisire de credinţă”), dar a fost reconsiderat după investigaţii a fost propus din nou de către consiliul din Cartagina din 418. Zosimus a confirmat cele nouă canoane ale consiliilor de condamnare a lui Pelagius. Nu există nici o altă informaţie despre Pelagius după această dată.

Totuşi, Pelagius este amintit pentru a încerca să elibereze omenirea de vina lui Adam. El şi adepţii săi ne amintesc din nou că în istoria timpurie a Bisericii au existat dezacorduri. „Marele teolog german Karl Barth a descris în urmă cu câţiva ani creştinismul englez ca fiind „incurabil Pelagian.” Individualismul neregulat al călugărului Celtic, convingerea sa că fiecare persoană este liberă să aleagă între bine şi rău, şi insistenţa sa că credinţa trebuie să fie practică şi spirituală rămân amprente ale creştinilor din Anglia. Iar imaginaţia engleză a rămas înrădăcinată în natură, mărturisită de poezia pastorală şi de picturile de peisaje prin care Anglia excelează, într-adevăr acea obsesie engleză specifică faţă de grădinărit este Celtică în origine. Vizitatorii în Insulele Engleze sunt adesea şocaţi de cât de puţini oameni frecventează biserica în fiecare duminică. Totuşi pentru englezi, care merg la biserică cât şi pentru cei care lipsesc, testul primar al credinţei nu este observaţia religioasă, şi comportamentul zilnic faţă de vecinii noştri – şi faţă de animalele de casă, inventarul viu şi plantele cuiva.” A.G.H.

Biblioteca Online Vox Dei

http://www.voxdeibaptist.org/index_ro.htm

https://ardeleanlogos.wordpress.com/biografii/pelagius/

LIVIU OLAH

wplogo61111111111111111113111212112211111211111111111112111121111211111311111111121111111111112111111111111111111111111111211111111121111111111112111111121111

Date personale
Născut 30 mai 1934
OradeaRomânia
Decedat 4 iulie 2008, (74 de ani)
Los AngelesCaliforniaSUA
Căsătorit cu Eugenia Olah, născută Lupescu
Copii Teodora Diana
Naţionalitate  România
Religie creştină baptistă
Activitate
Educaţie Facultatea de Drept a Universităţii din BucureştiSeminarul Teologic Baptist dinBucureşti

Criswell Center for Biblical Studies, Dallas

California Graduate School of Theology

Lucrări remarcabile Marea importanţă a rugăciunii(1994)Flacăra rugăciunii (2009)

Predici (2015)

Cunoscut pentru pastor şi evanghelist baptist român

Liviu Olah (n. 30 mai 1934Oradea – d. 4 iulie 2008Los Angeles) a fost unul dintre cei mai cunoscuţi pastori şi evanghelişti baptişti români ai secolului XX. De numele său se leagă mişcarea de redeşteptare spirituală care a avut loc în anii ’70 în câteva oraşe din vestul României, Timişoara, Arad, Oradea[1]. Anii săi de slujire în Biserica Baptistă nr. 2 din Oradea (astăzi, Biserica Baptistă Emanuel) corespund cu anii de creştere explozivă a acestei biserici[2], ea fiind astăzi a doua biserică baptistă din Europa, ca mărime.

Cuprins

Anii de formare

S-a născut la Oradea, în familia lui Dumitru şi a Veturiei Olah, ambii creştini baptişti. La doar 13 ani, Liviu Olah a trăit experienţa convertirii creştine şi a început o relaţie personală intensă cu Dumnezeu. Aici am putea găsi explicaţia pentru atenţia deosebită pe care a acordat-o de-a lungul lucrării duhovniceşti de pastor şi evanghelist copiilor şi tinerilor. Ştia că o convertire spirituală timpurie putea canaliza orice tânăr spre o dedicare adâncă pentru slujirea lui Dumnezeu şi a semenilor.

Între 1952 şi 1957 a urmat şi absolvit Facultatea de Drept din Bucureşti, timp în care a frecventat una dintre bisericile baptiste ale Capitalei, Biserica Baptistă Golgota, ataşându-se de pastorul pentru tineri al acesteia, Nechifor Marcu[3], un tânăr plin de înflăcărare şi devotament pentru Dumnezeu. Prietenia cu acesta avea să-şi pună amprenta pe viziunea lui Liviu Olah cu privire la mântuirea celor pierduţi spiritual şi, mai cu seamă, asupra nevoii de rugăciune a credincioşilor şi a bisericilor. Alte mărturii relevă faptul că Jean Staneschi,[4]pastorul principal al acestei biserici, ar fi tradus în acea perioadă o carte a lui Oswald J. SmithJarul dragostei mântuitoare, iar lectura acestei cărţi l-ar fi marcat profund pe tânărul student Olah.

Între 1957 şi 1960 a urmat cursurile Seminarului Teologic Baptist din Bucureşti, pe care însă nu l-a absolvit. Liviu Olah a fost discret şi a păstrat pentru sine motivele reale pentru care n-a finalizat studiile la seminarul teologic. În lumina documentelor din dosarele fostei Securităţi scoase recent la iveală, faptul s-a datorat verticalităţii pe care Liviu Olah a arătat-o în relaţiile cu autorităţile şi structurile statului comunist.

În perioada de practică de vară a anului 1958, cerută de seminarul teologic, a cunoscut-o pe Eugenia Lupescu, cu care căsătoreşte în anul 1960. În februarie 1966, vine pe lume singurul copil al familiei, o fetiţă, Teodora Diana.

Începuturile lucrării pastorale. Adversităţi

Petru Popovici, pastor în acea vreme al Bisericii Baptiste nr. 1 din Timişoara, l-a invitat în perioadele de practică din timpul studiilor teologice la biserica pe care o slujea şi de care s-a ataşat mult. Biserica l-a propus în 1965 ca pastor în locul lui Petru Popovici, care urma să plece în S.U.A., însă conducerea baptistă teritorială nu a fost multă vreme de acord cu propunerea bisericii.

Deşi avea pregătire superioară juridică, Liviu Olah s-a angajat în diverse slujbe: muncitor, merceolog, funcţionar, timp în care, ca membru al bisericii baptiste aflate pe strada Odobescu din Timişoara, lucra pentru Dumnezeu, mai ales cu tinerii care îl îndrăgeau foarte tare. Într-o scrisoare din 1965, adresată unui prieten din Galaţi, scrisoare interceptată de organele de Securitate, Liviu Olah îşi mărturiseşte bucuria pentru starea spirituală din biserica în care-L slujea pe Dumnezeu: „mă bucur de progresul Evangheliei din biserica noastră, de afluenţa de sinceri căutători după salvarea sufletească. Mă bucur şi pentru că sunt fraţi şi surori care fac din Hristos ideal de viaţă, iar din rugăciune o armă, prin care imploră asupra tuturor fraţilor şi a vizitatorilor multă putere de sus.” Avusese profesii care solicitau munca brută – în construcţii, ca zugrav etc – şi care nu necesitau un program fix, tocmai pentru a putea participa la viaţa bisericii nestingherit. Evita astfel să intre sub incidenţa legii cu privire la parazitism.

Liviu Olah s-a dovedit a fi un om al rugăciunii. Era o prezenţă electrizantă, polarizând mulţimile de oameni în jurul lui, în special pe cei tineri, nu predici sau expuneri orale foarte elaborate sau senzaţionale, ci mai ales pentru că făcea mereu apel la întoarcerea la practicile bisericii creştine din primul veac: rugăciunea, postul, vieţuirea în puterea Duhului Sfânt printr-o continuă consacrare şi purificare spirituală.

De-abia în 1968 Liviu Olah este ordinat ca pastor al Bisericii Baptiste nr.1 din Timişoara. Deşi a slujit doar trei ani şi jumătate ca păstor aici, biserica a crescut numeric, nouăzeci de noi membri adău­gându-se celor existenţi. Foar­te curând avea să i se reproşeze faptul că numeroasele bo­te­zuri pe care le făcea ignorau obligaţia de a avea aprobarea autorităţilor pentru fiecare dintre cei botezaţi. Speriate de numărul mare de convertiri, autorităţile, cu sprijinul conducerii cultului, l-au transferat în mod abuziv în cercul pastoral Făget/Sinteşti, apoi la Jimbolia, Bobda, Beregsău. La scurt timp i-a fost retras carnetul de păstor, dar nimeni nu i-a putut stinge pasiunea pentru rugăciune şi pentru salvarea celor păcătoşi de sub osânda păcatului. Deşi nu s-a mai bucurat prea curând de recunoşterea autorităţilor, bisericile pe care le-a slujit şi-au asumat riscul de a solicita aprobarea alegerii sale ca păstor.

Mişcarea de trezire spirituală de la Oradea

În 1973 acceptă invitaţia de a sluji ca păstor al Bisericii Baptiste nr. 2 din Oradea. Înfricoşat de un atac de cord pe care-l suferise, Nicolae Covaci, păstor pe atunci al acestei biserici şi preşedinte al Cultului Baptist, a insistat la autorităţi ca să-l accepte pe Liviu Olah ca al doilea păstor al bisericii. Deîndată ce şi-a început activitatea aici, Liviu Olah a chemat credincioşii la pocăinţă şi rededicare pentru Dumnezeu. Po­că­inţa, abandonarea stilului „căldicel” de viaţă duhovnicească, rugăciunea stăruitoare, citirea intensivă a Bibliei, evanghelizarea personală au penetrar viaţa membrilor congregaţiei şi au generat o efervescenţă spirituală fără precedent. Cunoscut ca om al rugăciunii, Liviu Olah a cerut bisericii să-l sprijine în mod direct prin rugăciune, a învăţat biserica să practice rugăciunea stăruitoare. Caracterul de om integru şi smerit a molipsit comunitatea locală; credinţa aprinsă în pocăinţa zilnică, în invocarea consecventă a jertfei purificatoare a Mântuitorului şi îndemnurile insistente adresate bisericii de a se pocăi au dat rezultate. Mulţi enoriaşi au renunţat total la băutură – o mare problemă a bisericii la acea vreme – sau la alte practici păcătoase care Îl dezonorau pe Dumnezeu. Fiind un evanghelist pur-sânge, mistuit de dorinţa de a salva sufletele pierdute din mâna celui rău, a transmis prin puterea exemplului această pasiune bisericii pe care o păstorea. Rezultatele nu au întârziat să apară. Convertirile erau tot mai frecvente şi, odată cu ele, şi botezurile erau din ce în ce mai dese şi cu tot mai multe persoane. Cel mai mare botez din istoria baptiştilor din România datează din perioada în care Liviu Olah a fost păstor la Oradea, cu acea ocazie 149 de persoane şi-au mărturisit credinţa în Isus Hristos. În doi ani şi jumătate cât a fost păstor la Oradea, Liviu Olah a fost urmărit permanent de organele Securităţii care şi-au infiltrat sau au racolat oameni chiar în cercurile cele mai apropiate de cunos­cuţi şi colaboratori. Au fost folosite toate metodele specifice „muncii informative”: interceptarea corespondenţei, ascultarea convorbirilor telefonice, instalarea „tehnicii operative”, supra­vegherea continuă cu agenţi, lansarea de zvonuri, acţiuni de „influenţare pozitivă” etc. Dosarele întocmite de fosta Securitate acestui proeminent slujitor al bisericii baptiste arată cât se poate de limpede că se urmărea discreditarea şi chiar eliminarea sa.

După episodul Oradea, încheiat prin refuzul autorităţilor comuniste de a aproba un botez public în râul Criş, i s-a retras din nou carnetul de păstor, şi după câteva luni, la sfârşitul anului 1975, a fost chemat ca păstor de o bise­rică baptistă din car­tierul arădean Bujac, nere­cu­noscută oficial. Aici Liviu Olah a slujit ca păstor fără le­gi­timaţie ofi­cială şi a avut parte atât de bucuria sufletească a slujirii rodnice, cât şi de şicanările şi ameninţările autorităţilor.

A sfidat permanent autorităţile comuniste, ţinându-le la distanţă şi tratându‑le cu răceală, nerecunoscându-le dreptul de a se amesteca în viaţa personală sau a bisericilor pe care le păstorea. În confruntarea cu acestea a fost mai degrabă tăcut, apelând la ajutorul lui Dumnezeu şi aşteptând de la El rezolvarea dificultăţilor pe care le întâmpina.

Plecarea din România

În acest climat ostil, în 1978, Liviu Olah decide, împreună cu soţia şi fiica sa, să plece definitiv în Statele Unite, alegând să-şi pună familia la adăpost de ameninţările Securităţii, care, de altfel, nu doar că a permis plecarea, dar chiar a salutat-o.

Astfel, se stabileşte la Detroit, unde păstoreşte timp de doi ani biserica baptistă română. Următorii doi ani şi-i petrece la Dallas, Texas, timp în care îşi definitivează studiile telogice, obţinând licenţa în teologie la Criswell Biblical Studies Center.

În 1984, este invitat de Petru Popovici, acelaşi păstor cu care colaborase şi în Timişoara, să i se alăture ca păstor al Bisericii Baptiste Române din Bellflower, California, biserică pe care a iubit-o şi a slujit-o până la ieşirea la pensie şi căreia s-a străduit să-i transmită pasiunea sa pentru rugăciune şi sfinţire. Le repeta tinerilor o frază în care se ascundea un principiu serios de viaţă creştină: cine nu misionează, demisionează!

Participă, în anii 1985 şi 1988, la campanii evanghelistice în Australia, iar în 1989 participă la un tur evanghelistic prin Europa (Germania, Franţa şi Austria). Tot în 1989 îşi obţine masterul în teologie la California Graduate School of Theology.

Anii din urmă

După 1990 a vizitat de mai multe ori România, exprimându-şi mulţumirea faţă de Dumnezeu care a răspuns rugăciunilor sale. A predicat în multe biserici şi în spaţii publice din România şi din Republica Moldova. După o lungă suferinţă, pe 4 iulie 2008, Dumnezeu l-a chemat la Sine, ca pe un bun slujitor la mult dorita odihnă de după ostenelile de aici, de pe pământ.

Concluzie

Liviu Olah rămâne în amintirea tuturor nu doar ca un om al rugăciunii, nu doar ca un predicator şi un evanghelist înflăcărat, ci şi ca un spirit profetic. În vremea în care creştinii nu aveau voie să se întâlnească nici măcar în propriile biserici după cum doreau, el îi îndemna pe credincioşi să se roage pentru ca Evanghelia să se poată predica şi în ţara noastră pe stadioane şi arene, la posturile de radio şi de televiziune. El se ruga şi îi îndemna şi pe cei din jurul său să se roage ca Dumnezeu să aducă vremea unei mari treziri spirituale, când Evanghelia să se predice în orice loc, iar flăcările credinţei creştine să atingă orice casă, orice neînsemnat cătun, orice oraş, să cuprindă toată România şi lumea întreagă.

Note

  1. ^Alexa Popovici, ISTORIA BAPTIŞTILOR DIN ROMÂNIA. 1856–1989, ed. revizuită, Editura Făclia, Oradea, 2007, pp. 840–843
  2. ^Daniel Mitrofan, PAŞI. Cultul Creştin Baptist din România în perioada comunistă – pp.114–129
  3. ^Ilie Pop, Silviu Jurjeu, UN SECOL DE HAR, Bucureşti 2012, p. 158
  4. ^Ilie Pop, Silviu Jurjei,  cit., p. 88

Bibliografie

  • Ioan Bunaciu, ISTORIA BISERICILOR BAPTISTE DIN ROMÂNIA, Editura Universităţii Emanuel Oradea, Editura Făclia Oradea, 2006
  • Daniel Mitrofan, PAŞI. Cultul Creştin Baptist din România în perioada comunistă
  • Ilie Pop, Silviu Jurjeu, UN SECOL DE HAR, Bucureşti 2012
  • Alexa Popovici, ISTORIA BAPTIŞTILOR DIN ROMÂNIA. 1856–1989, ed. revizuită, Editura Făclia, Oradea, 2007

https://ro.wikipedia.org/wiki/Liviu_Olah

https://ardeleanlogos.wordpress.com/biografii/liviu-olah/

John Calvin / Cauvin

 

S-a născut în 10 iulie 1504 în Noyon, Picardy, Franţa
A murit în 27 mai 1564, Geneva, Elveţia

Francezul Jean Calvin, sau Cauvin

Teolog şi politician clerical. El a fost principalul reformator Protestant francez şi cea mai importantă figură în a doua generaţie a reformei Protestante. Interpretarea sa a creştinismului, dezvoltată mai presus de toate în cartea sa Institutio Christianae religionis (1536 dar elaborată în ediţii mai târzii; Instituţii ale religiei creştine), şi modelele instituţionale şi sociale pe care el le-a realizat pentru Geneva au influenţat adânc Protestantismul pretutindeni în Europa şi în America de Nord. Majoritatea consideră că forma Calvinistă a Protestantismului a avut un impact major asupra formării lumii moderne.

Viaţa şi lucrările

Calvin a avut părinţi de clasă mijlocie. Tatăl său, un administrator laic în funcţia de episcop local, l-a trimis la Universitatea din Paris în 1523 pentru a fi educat pentru preoţie dar mai târziu a decis că el ar trebui să fie avocat; astfel din 1528 până în 1531 Calvin a studiat în şcolile de avocatură din Orléans şi Bourges. Apoi el s-a întors la Paris. În timpul acestor ani el a fost expus la umanismul Renaşterii, influenţat de Erasmus and Jacques Lefèvre d’Étaples, care au constituit mişcarea studenţească radicală a momentului. Această mişcare, anterioară Reformei, a urmărit să reformeze biserica şi societatea după modelul antichităţii clasice şi a celei creştine, care să fie întemeiată printr-o întoarcere la Biblia studiată în limbile originale. Aceasta a lăsat o urmă de neuitat asupra lui Calvin. Sub influenţa sa el a studiat greaca, ebraica şi latina, cele trei limbi ale discursului creştin antic, ca o pregătire pentru un studiu serios al Scripturilor. Aceasta a intensificat şi interesul său pentru scriitorii clasici; prima sa publicaţie (1532) a fost un comentariu asupra eseului lui Seneca despre îndurare. Dar mişcarea, mai presus de orice, a accentuat mântuirea indivizilor prin har mai degrabă decât prin fapte bune şi ceremonii.

Anii de la Paris ai lui Calvin au avut un sfârşit brusc în 1533. Deoarece guvernul a devenit mai puţin tolerant faţă de această mişcare reformatoare, Calvin, care participase la pregătirea unei afirmaţii puternice de principii teologice care erau adresate publicului prin Nicolas Cop, rector la universitate, a considerat că este precaut să părăsească Parisul. În cele din urmă el a plecat la Basel, atunci Protestant dar tolera o varietate de religii. Totuşi, până în acest punct, există puţine dovezi ale convertirii lui Calvin la Protestantism, un eveniment greu de datat deoarece probabil el a fost treptat. Înainte de zborul său în Elveţia crezurile sale erau probabil compatibile cu ortodoxia Romano Catolică. Dar ele au suferit o schimbare când el a început să studieze teologia intensiv în Basel. Probabil în parte pentru a-şi clarifica propriile sale crezuri, el a început să scrie. El a început o prefaţă la o traducere franceză a Bibliei de către vărul său Pierre Olivétan şi apoi a întreprins ceea ce a devenit prima ediţie a Institutes (Instituţiile), capodopera sa, care, în revizuirile sale succesive, a devenit singura cea mai importantă mărturisire a crezului Protestant. Calvin a publicat ediţii ulterioare în latină şi în franceză, care conţin învăţături elaborate şi în câteva cazuri revizuite şi răspunsuri faţă de criticii săi. Versiunile finale au apărut în 1559 şi 1560. Instituţiile reflectă de asemenea descoperirile comentariilor biblice masive ale lui Calvin, care, prezentate improvizat în latină ca lecturi pentru candidaţii ministeriali din multe ţări, alcătuiesc cea mai mare parte din lucrările sale. În plus el a scris multe tratate teologice şi polemice.

În 1536 Instituţiile i-a dat lui Calvin o anumită reputaţie printre conducătorii Protestanţi. De aceea, Reformatorul şi predicatorul Guillaume Farel, care se străduia să planteze Protestantismul în acel oraş, descoperind că la sfârşitul anului 1536 Calvin stătea o noapte la Geneva, l-a convins să rămână şi să îl ajute în această lucrare. Reforma era în pericol în Geneva, un oraş de aproape 10.000 de oameni unde Protestantismul avea cele mai slabe rădăcini. Alte oraşe din regiune care au fost conduse iniţial de prinţii lor episcopi, au câştigat cu succes auto-guvernarea mult mai devreme, dar Geneva a zăbovit mult în spatele acestui proces deoarece prinţul ei episcop era sprijinit de ducele vecin din Savoy. Au existat revolte iconoclaste în Geneva la mijlocul anului 1520, dar acestea aveau temelii teologice neglijabile. Protestantismul a fost impus în Geneva adormită religios în principal cu preţul ajutorului militar faţă de Berna Protestantă. Entuziasmul limitat pentru Protestantism în Geneva, reflectat printr-o rezistenţă faţă de reforma religioasă şi morală, a continuat aproape până când a murit Calvin. Rezistenţa a fost atât de serioasă deoarece consiliul oraşului Geneva ca şi în alte oraşe Protestante, a exercitat un control extrem asupra bisericii şi asupra slujitorilor, toţi refugiaţi francezi. Problema principală era dreptul de excomunicare, pe care slujitorii îl priveau ca fiind esenţial pentru autoritatea lor dar pe care consiliul a refuzat să îl recunoască. Atitudinile necompromiţătoare ale lui Calvin şi Farel au rezultat în final prin expulzarea lor din Geneva în luna mai din anul 1538.

Calvin şi-a găsit un refugiu pentru următorii trei ani în oraşul german Protestant Strasbourg, unde el a fost pastorul unei biserici pentru refugiaţi care vorbeau franceză şi de asemenea a ţinut prelegeri din Biblie; acolo el a publicat comentariul său asupra Epistolei lui Pavel către Romani. Tot acolo, în 1540, el s-a căsătorit cu Idelette de Bure, văduva unui bărbat pe care el l-a convertit de la Anabaptism. Deşi nici unul dintre copiii lor nu a supravieţuit copilăriei, relaţia lor conjugală s-a dovedit a fi extrem de caldă. În timpul anilor petrecuţi la Strasbourg, Calvin a învăţat multe despre administrarea unei biserici urbane de la Martin Bucer, pastorul ei principal. Intre timp, frecventarea de către Calvin a unor conferinţe religioase internaţionale l-au făcut cunoscut altor conducători Protestanţi şi i-au dat experienţă în dezbaterea cu teologii Romano Catolici. De aici în colo el a fost o figură majoră în Protestantismul internaţional.

În septembrie 1541 Calvin a fost invitat în Geneva, unde fără o conducere puternică revoluţia Protestantă a devenit tot mai nesigură. Deoarece el era într-o poziţie mult mai puternică, consiliul oraşului a legiferat în noiembrie Decretele Clericale ale sale, care au oferit o educaţie religioasă pentru oamenii din oraş, în special copiii, şi a instituit concepţia lui Calvin despre ordinea bisericească. Aceasta a întemeiat şi patru grupuri de pastori ai bisericii: pastori şi învăţători pentru a predica şi a explica Scripturile, bătrânii bisericii reprezentând adunarea pentru a conduce biserica, şi diaconi pentru a îngriji de responsabilităţile ei caritabile. În plus aceasta a ridicat un consitoriu de pastori şi bătrâni ai bisericii pentru a face toate aspectele vieţii din Geneva conforme cu legea lui Dumnezeu. Au fost întreprinse o serie largă de acţiuni disciplinare acoperind totul de la „superstiţia” Romano Catolică până la impunerea moralităţii sexuale, reglarea tavernelor, şi măsuri împotriva dansului, jocurilor de noroc şi înjurării. Aceste măsuri au ofensat un element semnificativ din populaţie, şi sosirea unui număr crescând de refugiaţi religioşi francezi în Geneva a fost o cauză în plus a nemulţumirii native. Aceste tensiuni, cât şi persecuţia adepţilor lui Calvin în Franţa, ajută la explicarea procesului şi arderii lui Michael Servetus, un teolog spaniol care predica şi publica unele crezuri neortodoxe. Când Servetus a ajuns pe neaşteptate în Geneva în 1553, amândouă părţile au simţit nevoia pentru a-şi demonstra zelul lor pentru ortodoxie. Calvin a fost responsabil pentru arestarea şi condamnarea lui Servetus, deşi el a preferat o formă de execuţie mai puţin brutală.

Lupta pentru controlul Genevei a durat până în luna mai din anul 1555, când Calvin a biruit în final şi a putut să se dedice cu mai multă inimă de alte chestiuni. El a trebuit să supravegheze scena internaţională şi să îi ţină pe aliaţii săi Protestanţi într-un front comun. Pentru acest scop el s-a angajat într-o corespondenţă masivă cu lideri politici şi religioşi din toată Europa Protestantă. De asemenea, el şi-a continuat comentariile sale asupra Scripturii, lucrând prin tot Noul Testament cu excepţia Apocalipsei lui Ioan şi în majoritatea Vechiului Testament. Multe dintre acele comentarii au fost publicate prompt, adesea cu dedicaţii pentru conducători europeni cum ar fi Regina Elisabeta, deşi Calvin a avut prea puţin timp să facă o mare parte din munca editorială el însuşi. Comitetele şi secretarii au luat ceea ce el a spus, au pregătit o copie principală, şi apoi le-au prezentat lui Calvin pentru aprobare. În timpul acestei perioade, Calvin a întemeiat şi Academia din Geneva pentru a pregăti studenţi în învăţarea umanistă pentru a se pregăti pentru slujire şi pentru poziţii în conducerea seculară. El a îndeplinit şi o serie largă de datorii pastorale, predicând regulat şi adesea, înfăptuind multe oficieri de căsătorii şi botezuri, şi dând sfaturi spirituale. Uzat până la fibră de atâtea responsabilităţi şi suferind de o mulţime de dureri, el a murit în 1564.

Personalitatea

Spre deosebire de Martin Luther, Calvin a fost un om reticent; rareori s-a exprimat la persoana întâi singular. Această reticenţă a contribuit la reputaţia sa ca şi rece, intelectual şi inabordabil uman. Din această perspectivă, gândirea sa a fost interpretată ca fiind abstractă şi preocupată mai degrabă cu chestiuni veşnice decât cu un răspuns al unui om sensibil la nevoile unei situaţii istorice particulare. Totuşi, cei care l-au cunoscut, l-au perceput diferit, remarcând talentul său pentru prietenie dar şi caracterul său fierbinte. Mai mult, intensitatea mâhnirii sale cauzată de moartea soţiei sale, cât şi citirea emfatică a multor pasaje din Scriptură, au revelat o capacitate largă pentru a simţi.

Expresia impersonală a lui Calvin poate fi înţeleasă acum ca ascunzând gradul său înalt de nelinişte cu privire la lumea din jurul lui, cu privire la competenţa eforturilor sale de a trata cu nevoile ei, şi cu privire la mântuirea umană, incluzând notabil şi pe cea a lui. El credea că fiecare creştin – şi cu siguranţă s-a inclus pe sine – suferă din cauza încăierărilor teribile ale îndoielii. Din această perspectivă, nevoia pentru auto-control şi controlul mediului, adesea distins în Calvinişti, poate fi înţeles ca o funcţie a neliniştii lui Calvin.

Neliniştea lui Calvin şi-a găsit expresie în două metafore pentru condiţia umană care apar din nou şi din nou în scrierile sale: ca un abis în care fiinţele umane şi-au pierdut calea lor şi ca un labirint din care ei nu pot scăpa. Calvinismul ca un corp de gândire trebuie să fie înţeles ca fiind produsul efortului lui Calvin de a scăpa de terorile exprimate de aceste metafore.

Formaţia intelectuală

Istoricii sunt în general de acord că, Calvin trebuie să fie înţeles în primul rând ca un umanist Renascentist care a ţintit să aplice noutăţile umanismului pentru a recăpăta o înţelegere biblică a creştinismului. Astfel căutat mai degrabă să apeleze retoric la inima umană decât să constrângă acordul, în maniera tradiţională a teologilor sistematici, prin demonstrarea adevărurilor dogmatice. Într-adevăr, duşmanii săi principali au fost teologii sistematici din vremea lui, Scolasticii, deoarece ei se bazau prea mult pe raţiunea umană decât pe Biblie şi pentru că învăţăturile lor erau moarte şi irelevante pentru o lume aflată într-o nevoie disperată. Umanismul lui Calvin a însemnat în primul rând că el s-a considerat un teolog biblic în acord cu sloganul Reformei Sola Scriptura. El a fost pregătit să urmeze Scriptura chiar şi atunci când ea a întrecut limitele înţelegerii umane, încrezându-se în Duhul Sfânt pentru a inspira credinţa în promisiunile ei. Ca şi alţi umanişti, el a fost foarte interesat să remedieze relele din vremea sa; şi aici el a găsit călăuzire în Scripturi. Învăţăturile sale nu pot fi prezentate ca un set de abstracţii veşnice ci ele a trebuit să fie aduse la viaţă prin adaptarea lor la înţelegerea contemporanilor potrivit cu principiul retoric al bunei-cuviinţe – cum ar fi, potrivirea la timp, loc şi audienţă.

Umanismul lui Calvin a influenţat gândirea sa în alte două feluri de bază. Pentru unul, el a împărtăşit cu umaniştii timpurii ai Renaşterii o concepţie biblică esenţială a personalităţii umane, înţelegând-o nu ca o ierarhie de facultăţi conduse de raţiune ci ca pe o unitate misterioasă în care ceea ce este primar nu este ceea ce este cel mai înalt ci ceea ce este central: inima. Această concepţie a atribuit mai multă importanţă voinţei şi sentimentelor decât intelectului, şi de asemenea a dat o demnitate nouă trupului. Din acest motiv Calvin a respins desconsiderarea ascetică a nevoilor trupului care era adesea proeminentă în spiritualitatea medievală. Implicit în această respingere particulară a ierarhiei tradiţionale a facultăţilor din personalitate, era totuşi o respingere radicală a credinţei tradiţionale că ierarhia era baza întregii ordini. In schimb pentru Calvin singura temelie pentru ordine în afacerile umane era utilitatea. Printre alte consecinţe ale ei această poziţie a subminat-o pe cea tradiţională subordonând femeile bărbaţilor. Calvin credea că din cauza unor motive practice, ar putea fi necesar ca unii să poruncească şi alţii să asculte, dar nu s-a mai putut argumenta că femeile trebuie să fie în mod natural supuse bărbaţilor. Aceasta ajută la explicarea respingerii în Geneva a standardului dublu în moralitatea sexuală.

În al doilea rând, utilitarismul lui Calvin cât şi înţelegerea sa a personalităţii umane ca fiind deopotrivă mai puţin şi mai mult decât intelectuală, a fost reflectată şi în rezervaţiile adânci cu privire la capacitatea fiinţelor umane pentru orice altceva în afara cunoştinţei practice. Noţiunea că ei pot cunoaşte orice absolut, aşa cum cunoaşte Dumnezeu, ca să spunem aşa, i s-a părut lui foarte impertinentă. Această convingere ajută la explicarea încrederii sale în Biblie. Calvin credea că fiinţele umane au acces la adevărurile mântuitoare ale religiei doar atât cât Dumnezeu le-a descoperit în Scriptură. Dar adevărurile revelate nu au fost date pentru a satisface curiozitatea umană ci au fost limitate la împlinirea celor mai urgente şi mai practice nevoi ale existenţei umane, mai presus de toate pentru mântuire. Acest accent pus pe partea practică reflectă o convingere de bază a umanismului Renaşterii: superioritatea unei vieţi pământeşti dedicate împlinirii nevoilor practice a unei vieţi de contemplare. Convingerea lui Calvin că fiecare ocupaţie în societate este o „chemare” din partea lui Dumnezeu însuşi a sfinţit această concepţie. Astfel Calvin a exprimat implicaţiile teologice ale umanismului Renaşterii în diferite feluri.

Dar Calvin nu a fost un umanist Renascentist pur. Cultura din secolul 16 a fost specific eclectică, şi, ca şi alţi cugetători ai timpului său, Calvin a moştenit un set de tendinţe contradictorii, pe care le-a combinat neliniştit cu umanismul său. El a fost un cugetător nesistematic nu doar pentru că el a fost un umanist ci şi deoarece cugetătorilor din secolul 16 le lipsea perspectiva istorică care i-ar fi făcut în stare să aleagă diferitele materiale din cultura lor. Astfel, chiar aşa cum el a accentuat inima, Calvin a continuat de asemenea să gândească în termeni tradiţionali despre personalitatea umană ca o ierarhie de facultăţi conduse de raţiune. Uneori el a atribuit un loc larg raţiunii chiar în religie şi a accentuat importanţa controlului raţional asupra pasiunilor şi asupra trupului. Persistenţa acestor atitudini tradiţionale în gândirea lui Calvin ne ajută totuşi să explicăm apelul ei larg; ele au fost reasiguratoare pentru conservatori.

Teologia

Calvin a fost văzut adesea puţin mai mult decât un sistematizator ale intuiţiilor creative ale lui Luther. El l-a urmat pe Luther în multe puncte: despre păcatul original, Scriptură, dependenţa absolută a fiinţelor umane de harul divin şi justificarea doar prin credinţă. Dar diferenţele dintre Calvin şi Luther sunt de semnificaţie majoră, chiar dacă unele erau în mare chestiuni de accent. Astfel Calvin a fost probabil mai impresionat decât Luther de transcendenţa lui Dumnezeu şi de controlul său asupra lumii; Calvin a accentuat puterea şi slava lui Dumnezeu, în timp ce adesea Luther s-a gândit la Dumnezeu ca la un bebeluş într-un staul, aici printre fiinţele umane. Contrar impresiei generale, înţelegerea de către Calvin a predestinării a fost efectiv identică, cu cea a lui Luther (şi într-adevăr este apropiată de cea a lui Thomas Aquinas); şi, deci Calvin putea să o afirme mai emfatic, chestiunea în sine nu este de o importanţă centrală faţă de teologia sa. El a considerat-o un mare mister, de care trebuie să ne apropiem cu frică şi cutremur şi doar în contextul credinţei. Văzută în acest fel, predestinarea i s-a părut lui o doctrină mângâietoare; aceasta a însemnat că un Dumnezeu iubitor şi în întregime vrednic de încredere a avut grijă de mântuire.

Dar în anumite privinţe majore Calvin s-a îndepărtat de Luther. În anumite căi, Calvin a fost mai radical. Deşi el a fost de acord cu Luther cu privire la prezenţa reală a lui Hristos în Împărtăşanie, el a înţeles aceasta într-un sens complet spiritual. Dar majoritatea diferenţelor sale sugerează că el a fost mai aproape de biserica veche decât a fost Luther, ca în eclesiologia sa, care recunoştea biserica instituţională din această lume ca fiind biserica adevărată, ceea ce Luther nu a recunoscut. El a fost de asemenea mai tradiţional în clericalismul său; crezul său în autoritatea clerului asupra laicilor a fost cu greu consistent cu accentul lui Luther asupra preoţimii a tuturor credincioşilor. El a insistat şi asupra necesităţii trăirii unei vieţi sfinte, cel puţin ca un semn al alegerii originale. Chiar mai semnificativ, în special pentru Calvinism ca o forţă istorică, a fost atitudinea lui Calvin faţă de lume. Luther a privit această lume şi instituţiile ei ca fiind incapabile de îndreptare şi a fost pregătit să le lase Diavolului, o figură mult mai importantă în universul său spiritual decât în cel al lui Calvin. Dar pentru Calvin această lume a fost creată de Dumnezeu şi încă îi aparţine lui. Aceasta încă era împărăţia potenţială a lui Hristos, şi fiecare creştin era obligat să se lupte pentru a o face să fie aşa în realitate aducând-o sub legea lui Dumnezeu.

Spiritualitate

Rezervele lui Calvin asupra capacităţilor minţii umane şi insistenţa sa că creştinii exercită ei înşişi rolul de a aduce lumea sub conducerea lui Hristos sugerează că este mai puţin instructiv să abordezi gândirea sa ca o teologie care să fie pricepută de minte decât un set de principii pentru viaţa creştină – pe scurt, ca o spiritualitate. Spiritualitatea sa începe cu convingerea că fiinţele umane îl „cunosc” pe Dumnezeu atât cât îl „experimentează” în mod indirect, prin faptele sale măreţe şi prin lucrările în lume, aşa cum experimentează ei dar cu greu se poate spune că ei cunosc tunetul, una din metaforele favorite ale lui Calvin pentru experienţa religioasă. O astfel de experimentare a lui Dumnezeu dă încredere în puterea sa şi îi stimulează pe ei să îl laude şi să i se închine lui.

În acelaşi timp în care Calvin a accentuat puterea lui Dumnezeu, el l-a descris pe Dumnezeu şi ca un tată iubitor. Într-adevăr, deşi Calvinismul este considerat adesea una dintre formele cele mai patriarhale ale creştinismului, Calvin a recunoscut că Dumnezeu este experimentat de obicei ca o mamă. El i-a denunţat pe cei care îl reprezintă pe Dumnezeu ca fiind înspăimântător; Dumnezeu este pentru el „blând, amabil, nobil şi milostiv.” Fiinţele umane nu îl pot lăuda niciodată suficient de potrivit, a declarat Calvin, „până când el ne câştigă prin dulceaţa bunătăţii sale.” Faptul că Dumnezeu iubeşte şi îngrijeşte creaturile sale umane a fost pentru Calvin ceea ce a distins doctrina sa a providenţei de cea a Stoicilor.

Înţelegerea lui Calvin a creştinismului este astfel mai nobilă decât s-a presupus în mod obişnuit. Aceasta se arată în înţelegerea sa cu privire la păcatul original. Deşi el a insistat asupra „depravării totale” a naturii umane după Cădere, el nu a vrut să spună prin aceasta că nu a mai rămas nimic bun în fiinţele umane, ci mai degrabă că nu este nici un agent din personalitatea sa care să fi rămas neatins de Cădere de care să depindă pentru mântuire. Intenţia doctrinei este practică: pentru a reîntări dependenţa de Hristos şi de harul gratuit al lui Dumnezeu. De fapt, spre deosebire de unii dintre adepţii săi, Calvin a crezut în supravieţuirea de după Cădere, cumva slabă, a urmelor originale a chipului lui Dumnezeu, după care au fost create fiinţele umane. „Întotdeauna este necesar să ne întoarcem la aceasta,” a declarat el, „că Dumnezeu nu a creat niciodată un om în care să nu imprime chipul său.” Uneori, pentru a fi siguri, denunţările păcatului de către Calvin dau o impresie foarte diferită. Dar ar trebui să ţinem minte că fiind un umanist şi un retoric, Calvin a fost mai puţin interesat să fie precis teologic decât să îşi impresioneze audienţa sa cu nevoia de a se pocăi de păcatele ei.

Problema pusă de păcat a fost pentru Calvin nu că el a distrus potenţialul spiritual al fiinţelor umane ci mai degrabă că fiinţele umane şi-au pierdut capacitatea lor de a folosi potenţialul lor. Prin Cădere ei au fost înstrăinaţi de Dumnezeu, care este sursa întregii puteri, energii, călduri şi vitalităţi. Dimpotrivă, păcatul a expus rasa umană la moarte, negarea puterilor dătătoare de viaţă ale lui Dumnezeu. Astfel fiinţele umane experimentează efectele păcatului ca o somnolenţă când ei ar trebui să fie alerţi, apatici când ei ar trebui să simtă preocupare, lenevie când ei ar trebui să fie harnici, răceală când ei ar trebui să fie calzi, slăbiciune când ei au nevoie de tărie. Astfel de vreme ce Diavolul care caută să golească fiinţele umane de spiritualitate dată de Dumnezeu lor, încearcă să îi legene ca să doarmă, Dumnezeu trebuie să folosească diferite stratageme pentru a-i trezi. Aceasta ajută la explicarea necazurilor care îi afectează pe cei aleşi: Dumnezeu ameninţă, pedepseşte aspru şi îi constrânge să îşi aducă aminte de el prin transformarea vieţilor lor atât de rea.

Efectul păcatul îi împiedică pe oameni să reacţioneze cu o uimire corespunzătoare faţă de minunile lumii. Eşecul spiritualităţii este primul obstacol către o cunoaştere afectivă care, spre deosebire de priceperea intelectuală, poate mişca întreaga personalitate. Calvin a ataşat o importanţă particulară felului în care păcatul mortifică sentimentele, dar cunoştinţa spirituală reînnoieşte legătura, ruptă de păcat, dintre cunoştinţă, sentimente şi acţiune. Astfel duhul lui Dumnezeu, în toate manifestările sale, este puterea vieţii. Înţelegerea păcatului de către Calvin este strâns legată de accentul său umanist pe activitate.

Aşa cum accentul său pe sfinţire pentru credinciosul individual şi pe recucerirea lumii pentru Hristos implică, spiritualitatea lui Calvin a inclus şi un sens puternic al istoriei, pe care el a perceput-o ca pe un proces în care scopurile lui Dumnezeu sunt realizate în mod progresiv. De aceea, elementele centrale ale Evangheliei – Întruparea şi Ispăşirea, harul disponibil prin ele, darul credinţei prin care fiinţele umane sunt făcute în stare să accepte pentru ele harul, şi sfinţirea care rezultă – împreună descriu obiectiv cum fiinţele umane sunt făcute pas cu pas, în stare să îşi recapete relaţia lor originală cu Dumnezeu şi că recâştige energia care vine din ea. Calvin a descris aceasta ca o „înviorare” care, de fapt, îl aduce pe credincios înapoi de la moarte la viaţă şi face posibil cel mai mare zel în serviciul lui Dumnezeu.

Calvin a exploatat două metafore tradiţionale pentru viaţa unui creştin. Trăind într-o eră neobişnuit de militantă, el a extras ideea familiară a vieţii credinciosului ca o luptă nesfârşită, cvasi-militară împotriva puterilor răului deopotrivă cu sine şi cu cele din lume. În această concepţie, creştinul trebuie să se lupte împotriva impulsurilor sale rele, împotriva majorităţii rasei umane în numele Evangheliei, şi în cele din urmă împotriva Diavolului. Totuşi, paradoxal, războiul creştin constă în mai puţine răni date altora decât în suferirea efectelor păcatului în mod răbdător, adică, prin ducerea crucii. În gândirea Calvinistă metafora pentru viaţa creştină ca un conflict ia asupra ei înţelesul adăugat de cunoştinţă în suferinţă. Dezastrele care îndurerează existenţa umană, deşi sunt pedepse pentru cei răi, sunt o educaţie pentru credincios; ele întăresc credinţa, dezvoltă umilinţa, curăţă răutatea şi îl constrâng să rămână ager şi să privească spre Dumnezeu pentru ajutor.

A doua metaforă tradiţională pentru viaţa creştină folosită de Calvin, cea a unei călătorii sau a unui pelerinaj – cum ar fi, o mişcare spre o ţintă – implică în mod egal activitatea. „Viaţa noastră este ca o călătorie,” a afirmat Calvin; totuşi „nu este voia lui Dumnezeu ca noi să mergem la întâmplare aşa cum ne place, ci el stabileşte un scop înaintea noastră, şi de asemenea ne direcţionează pe calea corectă spre acesta.” Această cale este şi o luptă pentru că nimeni nu înaintează uşor şi cei mai mulţi sunt atât de slabi încât „şovăie şi şchiopătează şi chiar se târăsc pe pământ, ei se mişcă spre o pace plăpândă.” Totuşi cu ajutorul lui Dumnezeu oricine poate avansa puţin zilnic, oricât de neînsemnat. În această concepţie este notabilă o onestitate asociată adesea cu Calvinismul: creştinii trebuie să privească drept înainte spre ţintă şi să nu fie distraşi de nimic, să nu se uite nici la stânga şi nici la dreapta. Calvin le permite să iubească lucrurile bune din această viaţă, dar numai în cadrul limitelor.

Astfel viaţa creştină este un progres zelos în sfinţenie, care, prin efortul constant al individului de a face toată lumea ascultătoare de Dumnezeu, va fi reflectată şi în sfinţirea progresivă a lumii. Totuşi, aceste procese nu vor fi complete în această viaţă. Pentru Calvin chiar şi cel mai dezvoltat creştin din această lume este ca un adolescent, care tânjeşte să crească, deşi încă este departe de întreaga statură a lui Hristos. Dar, Calvin şi-a asigurat adepţii săi, „în fiecare zi într-un anumit grad puritatea noastră va creşte şi corupţia noastră va fi curăţată câtă vreme locuim în lume,” şi „cu cât mai mult creştem în cunoştinţă, cu atât mai mult creştem în dragoste.” Între timp, cel credincios experimentează o viziune, întotdeauna mai clară, a „feţei lui Dumnezeu, plină de pace şi linişte şi milostivă faţă de noi.” Astfel viaţa spirituală, pentru Calvin ca şi pentru mulţi dinaintea lui, culminează în viziunea lui Dumnezeu.

Evaluare

Influenţa lui Calvin a persistat nu numai în bisericile Reformate din Franţa, Germania, Scoţia, Olanda şi Ungaria, ci şi în Biserica Angliei, unde Calvin a fost privit multă vreme ca fiind cel mai înalt printre acei Puritani care s-au separat de orânduirea Anglicană. Aceasta a organizat propriile ei biserici, Presbiteriene sau Congregaţioniste, care au dus Calvinismul în America de Nord. Chiar şi astăzi aceste biserici, alături de Evanghelicii germani şi Biserica Reformată îl numesc pe Calvin părintele lor fondator. În final, teologia Calvinistă a fost atât de larg acceptată de grupuri mari de Baptişti; şi chiar şi Unitarianismul, care a fugit din bisericile Calviniste din Noua Anglie în secolul 18. reflectă impulsurile mai raţionale din teologia lui Calvin. Interesul Protestant mai recent în implicaţiile sociale ale Evangheliei şi neo-ortodoxia Protestantă, aşa cum este reprezentată de Karl Barth, Emil Brunner şi Reinhold Niebuhr, reflectă influenţa continuă a lui John Calvin.

Influenţa largă a lui Calvin asupra dezvoltării civilizaţiei moderne vestice a fost evaluată în mod variat. Controversata „Weber thesis” (Teza lui Weber) atribuia ridicarea capitalismului modern în mare parte Puritanismului, dar nici Max Weber în faimosul său eseu din 1904, “Die protestantische Ethik und der Geist des Kapitalismus” (Etica protestantă şi spiritul capitalismului), nici marele istoric economist Richard Henry Tawney, în Religion and the Rise of Capitalism (Religia şi ridicarea capitalismului) (1926), nu l-a implicat pe însuşi Calvin în această dezvoltare. Aproape acelaşi lucru se poate spune despre eforturile de a lega Calvinismul de ridicarea ştiinţei moderne; deşi Puritanii au fost proeminenţi în mişcarea ştiinţifică din Anglia din secolul 17, Calvin însuşi a fost indiferent faţă de ştiinţa din zilele lui. Un caz cumva mai bun se poate face despre influenţa lui Calvin asupra teoriei politice. Instinctele sale politice erau foarte conservatoare şi el a predicat supunerea faţă de persoanele private cu toată autoritatea legitimă. Dar, ca şi umaniştii italieni, el personal a preferat o republică în locul unei monarhii. În confruntarea problemei puse de conducătorii care se opuneau în mod activ răspândirii Evangheliei, el a avansat o teorie a rezistenţei, păstrată vie de urmaşii săi, potrivit căreia magistraţii mai mici puteau în mod legitim să se răzvrătească împotriva regilor. Spre deosebire de majoritatea contemporanilor săi, Calvin a inclus printre responsabilităţile corecte ale statelor nu numai menţinerea ordinii publice ci şi un interes pozitiv pentru binele general al societăţii.

De aceea Calvinismul are un loc în dezvoltarea gândirii politice liberale. Cu toate acestea, cea mai durabilă influenţă a lui Calvin a fost religioasă. Din timpul său şi până în prezent Calvinismul a însemnat o seriozitate caracteristică a creştinismului şi implicaţiile sale etice.

Lucrări adiţionale

Cea mai completă ediţie a lucrărilor lui Calvin este Ioannis Calvini Opera quae supersunt omnia, 59 vol. în 26, editată de Guilielmus (Johann Wilhelm) Baum, Eduardus (Eduard) Cunitz, şi Eduardus (Eduard) Reuss (1863–1900; retipărită 59 vol. în 58, 1964). Materiale suplimentare se pot găsi în seriile “Supplementa Calviniana: Sermons inédits” (1961– ), care colectează predici care nu au fost tipărite până azi, cu 5 vol. publicată în 1988; şi the Registres de la Compagnie des Pasteurs de Genève au temps de Calvin, editată de Robert M. Kingdon şi Jean-françois Bergier, 2 vol. (1962–64), o înregistrare parţială a dezbaterilor de la Asociaţia de Păstori de la Geneva din 1546 până în 1564, primele 2 vol. dintr-un set mai larg, Registres de la Compagnie des Pasteurs de Genève, editată de Olivier Fatio et al. Cea mai bună traducere engleză a Institutio Christianae religionis este Instituţiile religiei creştine, tradusă de Ford Lewis Battles, 2 vol. (1960). Pentru alte lucrări selectate ale lui Calvin în engleză, vezi David W. Torrance şi Thomas F. Torrance (editori), Commentaries, (Comentarii) 12 vol. (1959–72, retipărită 1976–88), asupra Noului Testament; şi Donald K. McKim (editor), Readings in Calvin’s Theology (Citate din teologia lui Calvin) (1984). Studiile lui Calvin sunt numerose. Pentru o călăuzire către lucrări mai vechi, vezi Alfredus (alfred) Erichson, Bibliographia Calviniana (1900, retipărită în 1979); şi Wilhelm Niesel, Calvin-Bibliographie, 1901–1959 (1961). Pentru literatura din 1960 încoace, vezi bibliografiile editate de Peter De Klerk şi publicate anual în numărul 2 din Calvin Theological Journal (Jurnalul teologic al lui Calvin). O bibliografie şcolară recentă a lui Calvin este T.H.L. Parker, John Calvin (1975, republicată în 1987). Pentru o relatare mai completă a gândirii sale, vezi François Wendel, Calvin: Origins and Development of His Religious Thought (Calvin: originile şi dezvoltarea gândirii sale religioase) (1963, retipărită în 1987; publicată original în Franţa, 1950); şi pentru Calvin în contextul istoric, vezi William J. Bouwsma, John Calvin: A Sixteenth-Century Portrait (John Calvin: un portret al secolului al şaisprezecelea) (1988). Robert M. Kingdon, Geneva and the Coming of the Wars of Religion in France (Geneva şi venirea războaielor religiei în Franţa), 1555–1563 (1956), tratează interesul lui Calvin în Franţa.

William J. Bouwsma

Copyright © 1994-2002 Encyclopædia Britannica, Inc.

Surse
Encylopedia Britannica 2002, Expanded Edition DVD

http://www.voxdeibaptist.org/John_Calvin_Encyclop_Brit_trd.htm

 John Calvin (1509-1564)

Cu greu putem să ne imaginăm o figură mai mare cu o dezaprobare a filozofiei decât cea a lui John Calvin. Expatriatul francez a scris unele din cele mai sarcastice critici împotriva filozofiei şi a rolului ei în teologia scolastică scrisă vreodată. Astfel, într-o singură modalitate, această imagine este mai degrabă bine-meritată şi un articol despre Calvin într-o enciclopedie de filozofie poate fi destul de scurtă. Totuşi, într-o altă modalitate, considerarea lui Calvin, cunoştinţa şi folosirea filozofiei în lucrarea sa dezminte reprezentarea obscurantistă pe care o lasă o citirea prea rapidă. O citire mai îndeaproape a lucrării mari a lui Calvin, Institutes of the Christian Religion (Instituţiile religiei creştine) şi a comentariilor şi a tratatelor sale demonstrează că în loc să nege importanţa filozofiei, Calvin caută în general să stabilească filozofia în locul pe care el îl consideră a fi potrivit. Vehemenţa sa provine din crezul său că raţionalismul unor scolastici a deplasat înţelepciunea lui Dumnezeu, cel mai sigur găsită în lucrarea Duhului Sfânt în Scripturi, ca o culme a cunoaşterii divinului.

Biografie

JohnCalvin, (1509-1564) s-a născut în Noyon, fiul al notarului, Gerard Cauvin, şi al soţiei acestuia, Jeanne LeFranc. Deşi tatăl lui Calvin nu a arătat o evlavie specială, mama sa este înregistrată prin faptul că l-a luat ca să viziteze altarele, şi cu o asemenea ocazie se presupune că el a sărutat un fragment al capului Sf. Ana. Calvin a fost al patrulea din cei cinci fii a unei familii care cu siguranţă nu a fost dintre aristocraţi, ceea ce în mod normal ar fi lucrat împotriva şanselor sale de a primi o educaţie sistematică. Dar prin norocul tatălui său care avea o relaţie profesională cu o familie din nobilimea locală, el a primit o educaţie particulară împreună cu copiii acelei familii. Distingându-se la o vârstă timpurie, Calvin a fost considerat vrednic să primească un venit bisericesc, un salariu oferit de biserică la vârsta de 12 ani, pentru a-l sprijini în studiile sale. Deşi în mod normal salariile erau date ca o plată pentru lucrul în biserică, în prezent sau viitor, nu există nici o înregistrare despre Calvin că ar fi săvârşit vre-o lucrare pentru această poziţie. Mai târziu el a beneficiat de încă două salarii, pentru care nu a lucrat. Sprijinit astfel de biserică, la vârsta de 14 ani, Calvin s-a înrolat la College de la Marche în Universitatea din Paris, deşi s-a transferat rapid la College de Montaigu.

Cât timp a fost la Paris, pentru a se pregăti pentru o carieră ca preot, Calvin a intrat în contact prima dată cu învăţătura umanistă. Deşi nu se pot urmări toate întâlnirile pe care le-a avut Calvin, este clar că el a întâlnit mulţi umanişti conducători ai zilelor sale. Calvin a dobândit masteratul la vârsta de 18 ani. Totuşi, el nu a continuat planul său iniţial de a se pregăti pentru o carieră clericală. Gerard Cauvin, recent excomunicat într-o dispută cu conducătorul catedralei de la Noyon, a ordonat ca fiul său să se înroleze în schimb la Orleans la facultatea de drept. Calvin a ascultat şi s-a înscris el însuşi, obţinând doctoratul în drept, undeva înainte de 14 ianuarie 1532. În acelaşi an, a apărut prima sa carte publicată, comentariile sale asupra cărţii lui Seneca De Clementia. În mod semnificativ, aceasta nu conţine nici o preocupare făţişă, o preocupare sau o conştiinţă a evenimentelor contemporane din lumea religioasă.

În jurul anului 1533, Calvin a experimentat o „subita conversione,” o convertire subită. Deoarece Calvin era un reticent notoriu cu privire la viaţa sa personală, scrierile sale nu oferă prea multă înţelegere cu privire la timpul sau cauza acesteia. Ganoczy o relatează cu privire la acuzarea lui Cop pentru erezie, în timpul căreia Calvin a zburat la Paris, şi în acest timp apartamentul său a fost percheziţionat şi hârtiile lui au fost confiscate. În orice caz, în 4 mai 1534, el a apărut în Noyon şi şi-a predat salariile sale clericale. Probabil de la acest punct înainte, Calvin nu a mai fost ataşat personal faţă de biserica din Roma.

Scriind rapid, Calvin şi-a terminat prima sa ediţie a cărţii Institutes of the Christian Religion în 1536. Aceasta s-a bucurat de o cerere populară largă, şi rezerva originală a fost extenuată într-un an. În loc să o retipărească, Calvin a revizuit-o, şi ediţia din 1539 a extins în mod substanţial lucrarea originală. Acesta a fost tiparul lui Calvin în următoarele ediţii latine din 1543, 1550 şi 1559. Ediţiile franceze au fost tipărite în 1545 şi 1560, iar franceza lui Calvin este uşoară şi la fel de influentă ca şi germana lui Luther pentru formarea dialectului modern. Fiecare ediţie latină a fost o rearanjare a materialului de mai înainte, cât şi o adăugare a unor componente noi. Dacă acesta ar fi fost singurul dar al condeiului lui Calvin, acesta ar fi fost suficient. Dar Calvin a scris şi comentarii despre aproape fiecare carte din Biblie, a editat multe tratate şi a predicat aproape în fiecare zi în Geneva.

Geneva a fost triumful şi încercarea lui Calvin. În 1536, Guillaume Farel l-a făcut de ruşine pe Calvin în împărtăşirea conducerii Genevei. Această perioadă din viaţa lui Calvin a durat până când consiliul oraşului l-a dat afară în aprilie 1538. Calvin era prea rigid pentru gustul lor. El s-a stabilit în Strasbourg şi a păstorit o adunare. Aici el şi-a început cealaltă lucrare a vieţii sale, comentând cărţile din Biblie. Începând cu comentariul asupra lui Romani, scris cel puţin parţial şi publicat în Strasbourg în 1540, Calvin a comentat majoritatea cărţilor din Scriptură. Totuşi, Geneva l-a chemat înapoi în 1541. Crezând că Geneva este chemarea sa particulară, Calvin s-a întors. El a trăit acolo uneori sprijinind consiliul iar alteori mustrându-i aspru, până când a murit în 1564. În această perioadă Calvin a făcut cealaltă contribuţie majoră a sa faţă de biserică, pregătind şi apoi forţând consiliul oraşului să ratifice Ordonanţele sale Clericale ale Bisericii din Geneva. În acestea se găsesc toate principiile politicii Reformate. În 1564, fiind debil din pricina unor serii de îmbolnăviri, Calvin a murit în Geneva. După termenii testamentului său, el a fost îngropat într-un mormânt nemarcat, pentru a împiedica orice posibilitate de idolatrie.

Gândirea lui Calvin este marcată de o dialectică permanentă dintre perspectiva unui creator în întregime pur şi bun, Dumnezeu, şi fiinţa creată şi coruptă, umanitatea. Antropologia sa şi soteriologia arată dependenţa sa de Augustin, cu voinţa fiind cumva limitată în aplicaţia umană, şi fără putere faţă de efectul schimbării statutului ei cu privire la mântuire. Totuşi, Calvin echilibrează cu un accent inimos asupra răspunsului uman la dragostea şi mila lui Dumnezeu în ordinea creată, prin acţiune corectă deopotrivă în lumea umană şi chiar şi în lumea naturii.

Filozofia

Cunoaşterea Filozofiei

Dată fiind antipatia ocazională a lui Calvin pentru filozofi, este prea tentant să îl vezi pe el ca fiind cineva care a cunoscut foarte puţină filozofie, astfel că el lovea ceea ce nu cunoştea. Totuşi oricât de tentant poate fi aceasta, pur şi simplu este neadevărat. În cartea sa Institutes, în tratatele sale, şi în comentarii, Calvin demonstrează în mod continuu o familiarizare deopotrivă cu cunoştinţa filozofică generală şi cu cunoştinţa specifică ce pare să fi fost dobândită prin studiul său a scrierilor lor. Ceea ce pare cel mai semnificativ despre folosirea filozofiei de către Calvin este că în general, el refuză să accepte un sistem filozofic. Mai degrabă, el consideră filozofia ca şi istoria încercării înţelepciunii umane de a căuta răspunsuri la întrebările existenţei umane. Astfel, filozofii şi teoriile lor devin mai degrabă paradigme pentru considerare, decât structuri pentru organizarea gândirii.

Astfel, efortul lui Calvin de a folosi filozofia trebuie să fie înţeles mai degrabă ca o parte a umanismului său, decât ca o unealtă a coerenţei sistematizării gândului său. Calvin a pus logica în curiculum-ul Academiei din Geneva. El putea ilustra credinţa cu cele patru cauzalităţi ale lui Aristotel. El poate folosi gândurile filozofilor ca şi ajutoare pentru antrenarea minţii, şi credea că nu mulţi pastori şi cu siguranţă nici un doctor din biserică nu putea fi ignorant faţă de filozofie. Dar din această privinţă el a trăit într-o tensiune constantă cu iritarea sa faţă de filozofie şi faţă de eforturile filozofilor care şi-au depăşit locul lor potrivit.

Epistemologia

Aşa cum am notat, Calvin poate părea prea aspru cu privire la filozofie. Cu privire la cunoaşterea lui Dumnezeu, Calvin afirmă că în acest punct devine clar „cât de volubil şi-a arătat prostimea şi stupiditatea întregul trib de filozofi! Căci chiar dacă îl putem scuza pe celălalt (care acţionează ca unul care rosteşte prostii), Plato, cel mai religios dintre toţi şi cel mai prevăzător, dispare şi el în globul său rotund.” (Institutes of Christian Religion I.v.11) Calvin găseşte că chiar cel mai înţelept dintre filozofi nu se compară cu „scrierile sfinte,” care au în sine puterea de a mişca inima cititorului. (ICR I.viii.1) Puterea Scripturii este că ea poartă evanghelia, asigurată de prezenţa Duhului Sfânt, astfel că al ei cuvânt poate transporta sufletul. Calvin afirmă că scopul lui Dumnezeu în învăţătura biblică a esenţei sale infinite şi spirituale, este să respingă chiar cele mai subtile speculaţii ale filozofiei seculare (ICR I.viii.1) Chiar aceia care au dobândit primul rang intelectual, nu poate ajunge la înălţimea care este naturală Evangheliei. (Comentariu la 1 Corinteni 2:7).

            Totuşi, Calvin nu este simplu anti-filozofic, urând cuvintele filozofilor şi ale filozofiei în general. Dacă era aşa, ar fi cerut el logica în Academia din Geneva? Mai degrabă, el a dorit să întoarcă întrebările despre înţelepciune şi filozofie în mod clar înspre ascultare de Hristos. Astfel, în comentariul asupra lui 1 Corinteni, Calvin scrie că

„Căci orice cunoştinţă şi înţelegere are un om ea nu contează pentru nimic decât dacă se bazează pe înţelepciunea adevărată; şi nu este de o valoare mai mare pentru înţelegerea învăţăturii spirituale decât ochiul unui om orb pentru a distinge culorile. Amândouă trebuie să fie însoţite în mod atent pentru că (1) acea cunoaştere a tuturor ştiinţelor este un fum mare despărţită de ştiinţa cerească a lui Hristos; şi (2) că omul cu toată perspicacitatea sa este la fel de idiot cu privire la înţelegerea prin el însuşi a misterelor lui Dumnezeu ca şi un măgar care este incapabil să înţeleagă armonia muzicală.”

Punctul interesant cu privire la acest pasaj este că aici Calvin nu defăimează filozofia umană şi nici raţiunea umană. Mai degrabă, el discută care ar trebui să fie scopul adevărat al cunoştinţei sau al înţelegerii, şi care este temelia reală a cunoaşterii umane. Aici, Calvin nu se întoarce la un principiu evident în sine al lui Aristotel, temelia sa în schimb este înţelepciunea adevărată. Pentru Calvin, fraza „înţelepciunea adevărată” (vera sapientia) ascultă imediat de începutul propoziţiei din Institutes. (ICR I.i.1) Aceasta a fost baza „înţelepciunii adevărate şi solide” (vera ac solida sapientia) pe care o căuta Calvin, singurul loc din care epistemologia putea fi întemeiată în mod sigur. Raţiunea şi roadele raţiunii îşi au locul lor. Totuşi, acel loc nu porunceşte un privilegiu peste înţelepciunea revelată.

            Acest punct de vedere instrumental îi permite lui Calvin să laude roadele raţiunii. Raţiunea umană se poate ridica uneori să considere adevăruri care sunt mai presus de înţelegerea ei, dar nu poate oferi verificările necesare pentru a asigura că investigaţiile sale sunt considerate cu grijă şi în mod corect. Raţiunea este suficient de inteligentă pentru a gusta ceva din lucrurile de sus, deşi este mai nepăsătoare cu privire la investigarea lor.” (ICR II.ii.13). Calvin împarte raţiunea, dându-i adâncimi variate de penetrare potrivit cu subiectul ei materie. El a putut să scrie „Aceasta este deosebirea: că există un fel de înţelegere a lucrurilor pământeşti; şi alta a celor cereşti. Eu numesc „lucrurile pământeşti” cele care nu aparţin lui Dumnezeu şi Împărăţiei sale, despre justiţia adevărată, sau despre binecuvântarea vieţii viitoare; dar care îşi au semnificaţia şi relaţia lor cu privire la viaţa actuală şi sunt, într-un sens, limitate între limitele lor.” (ICR II.ii.13)

            Astfel, Calvin îşi execută divizarea sa când el comentează din 1 Corinteni 3 că „Apostolul nu ne cere să ne supunem total înţelepciunii care este înnăscută sau dobândită printr-o experienţă lungă. El ne cere doar să o supunem lui Dumnezeu, astfel ca toată înţelepciunea noastră să fie derivată din Cuvântul Său.” (Comentariu asupra lui 1 Corinteni 3:18). Calvin doreşte destul de explicit să considere diferitele arte ca servitori ai fecioarelor. El ne avertizează împotriva transformării lor amante.

            Nu poate fi nici o îndoială că aici Calvin a făcut această mutare din cel puţin două motive. Primul este că pentru Calvin, efectele păcatului sunt mult mai drastice decât pentru alţi gânditori creştini. Păcatul nu a corupt doar voinţa ci şi intelectul. După introducerea păcatului în lume, posibilitatea umană este limitată radical, şi nici un intelect ne-ajutat, nici chiar cel mai ascuţit, nu va fi în stare să penetreze în misterele adevărului lui Dumnezeu şi în voia lui Dumnezeu actuală pentru umanitate.

            La fel de importantă ca şi această înţelegere este alta asupra cărora mulţi au eşuat să o înţeleagă. Teologia lui Calvin implică o noţiune radicală despre acomodarea lui Dumnezeu la capacitatea umană, sau mai adevărat, a slăbiciunii umane. Chiar înainte de Cădere, oameni erau în stare să îl cunoască pe Dumnezeu numai datorită dezvăluirii de sine a lui Dumnezeu; oamenii erau în stare să fie pe placul lui Dumnezeu doar datorită călăuzirii anterioare a lui Dumnezeu sub forma regulilor. Nu a fost niciodată un moment în care oameni au fost în stare cu adevărat să iniţieze cunoaşterea lui Dumnezeu sau mişcarea spre Dumnezeu. Aceasta este nelimitat mai adevărat după stabilirea păcatului şi a efectelor sale în lume. Astfel Calvin îndepărtează toate eforturile de a merge dincolo de Scripturi (şi o mare parte din clasica metafizică), ca o speculaţie pură, deopotrivă greşită şi păcătoasă.

Influenţa lui Calvin asupra folosirii filozofiei în teologie

Probabil în mod ciudat, moştenirea lui Calvin asupra poziţiei subordonate a filozofiei în căutarea adevărului divin nu este nici clară şi nici care durează. În timpul vieţii sale, teologii din Geneva cum ar fi Theodore Beza au fost mai optimişti cu privire la înţelegerea uneltelor teologiei scolastice şi ale filozofiei, şi se pare că s-au îndepărtat de ierarhia asupra căreia a insistat Calvin. În următorul secol, unii dintre cei dintâi scolastici teologi Protestanţi învăţau la Academia din Geneva, sau cel puţin se învăţau ideile lor acolo.

            O luptă teologică modernă şi istorico-grafică există cu privire la ceea ce atrage după sine schimbarea, şi care trebuie să fie semnificaţia ei. Unii au argumentat ca Brian G. Armstrong că această schimbare în modelele scolastice de gândire reprezintă o schimbare inevitabilă în conţinutul teologiei Reformate, şi astfel este o diminuare a proiectului teologic al lui Calvin. Alţii, ca remarcabilul Richard Muller, s-au luptat că nu a existat un timp original fără teologia scolastică, şi că metoda scolastică are un conţinut neutru. În orice caz, ceea ce este clar este că la mijlocul secolului al 17-lea, avertizarea pe care a exprimat-o Calvin atât de frecvent cu privire la folosirea filozofiei, s-a pierdut. Cu pierderea ei s-a pierdut însuşirea caracteristică a lui Calvin a filozofiei.

Informaţii bibliografice

Surse primare

________Opera Quae Supersunt Omnia. 59 volumes.  Edited by Wilhelm Baum, Edward Cunitz, & Edward Reuss.  Brunswick: Schwetschke and Sons, 1895.  (Still the standard edition of Calvin’s works.)

________  Opera Selecta.  5 volumes.  3rd ed.  Edited by Peter Barth and Wilhelm Niesel.  Munich: Christian Kaiser, 1967.  (Almost as frequently cited as the Calvini Opera.)

________ Ioannis Calvini Opera Exegetica.  Various editors.  Geneva: Droz, 1992-.  (This represents a modern effort to provide true critical editions of  Calvin’s exegetical works, the first volumes present fine texts.)

________ Registres du Consistoire de Genève au Temps de Calvin.  Tome I (1542-1544).  Edited by Thomas A. Lambert and Isabella M. Watt.  Geneva: Droz, 1996. (Along with later volumes, this allows a far greater contextualization of Calvin than previously possible.)

________  Institutes of the Christian Religion.  2 volumes.  Translated by Ford Lewis Battles, edited by John T. McNeill.  Library of Christian Classics.  Philadelphia: Westminster Press, 1960.  (The standard English translation of Calvin’s final Latin edition of the Institutes.)

________  Calvin’s Commentaries, translated by the Calvin Translation Society, 1843-1855; reprint, Grand Rapids, Michigan: Baker, 1979, 22 volumes.  (A usable translation of Calvin’s commentaries.)

________  Calvin’s New Testament Commentaries, 12 volumes.  Edited by David W. Torrance and Thomas F. Torrance.  Grand Rapids: Eerdmans, 1960.  (Probably the most widely read edition of Calvin’s New Testament commentaries.)

________  Calvin’s Old Testament Commentaries, Rutherford House Translation, ed. D. F. Wright.  Grand Rapids, Michigan: Eerdmans, 1993-. (A fine new translation of Calvin’s Old Testament Commentaries.)

Surse secundare

Bieler, Andre.  The Social Humanism of Calvin.  Translated by Paul T. Fuhrmann.  Richmond: John Knox Press, 1961.  (An important work on Calvin’s social ethic.)

Bouwsma, William.  John Calvin: A Sixteenth Century Portrait.  Oxford: Oxford University Press, 1988.  (A widely cited, controversial reconstruction of Calvin’s thought from a psychological framework.)

Breen, Quirinus.  John Calvin:  A Study in French Humanism. 2nd ed. New York: Archon Books, 1968. (A helpful engagement of Calvin’s work as humanism.)

Cottret, Bernard.  Calvin: A Biography.  Translated by M. Wallace McDonald.  Grand Rapids: Eerdmans, 2000.  (The newest biography of Calvin, written from a historian’s viewpoint, and supplying rich contextual detail for consideration of Calvin’s influences.)

Davis, Thomas J.  The Clearest Promises of God:  The Development of Calvin’s Eucharistic Teaching.  New York:  AMS Press, 1995.  (The clearest setting out of Calvin’s eucharistic teaching and its development.)

Dowey, Edward A. Jr.  The Knowledge of God in Calvin’s Theology.  3rd ed.  Grand Rapids, MI:  Wm. B. Eerdmans, 1994.  (Essentially unchanged from its appearance in 1952, still indispensable for its categories and its vital grasp of the Reformer’s thought.)

Gamble, Richard C. Articles on Calvin and Calvinism, 9 vols.  New York: Garland Publishing Co., 1992. (Gathers together most of the significant articles on Calvin, other fine collections exist, but this is the most comprehensive.)

Ganoczy, Alexandre.  The Young Calvin.  Translated by David Foxgrover and Wade Provo.  Philadelphia: Westminster Press, 1987. (The best biography and tracing of Calvin’s early influences.)

Kingdon, Robert. Geneva and the Coming of the Wars of Religion in France, 1555-1563.  Geneve: Librairie E. Droz, 1956. (This seminal work demonstrated the importance of solid historical work to undergird any effort at understanding Calvin’s world.)

McGrath, Alister E.  A Life of John Calvin: A Study in the Shaping of Western Culture.  Cambridge, MA: Blackwell Publishers, 1990.  (A standard biography of Calvin.)

Millet, Olivier.  Calvin et la dynamique de la parole:  Etude de Rhétorique réformée.  Geneve: Editions Slatkine: 1992.  (Not yet translated, but too important to leave off the list – this magisterial work opens new vistas of research into rhetoric, the early use of theological French, and Calvin’s linguistic skills.)

Muller, Richard. The Unaccommodated Calvin: Studies in the Foundation of a Theological Tradition.  Oxford: Oxford University Press, 2000.  (A conscious effort at returning Calvin studies toward the texts and thought-worlds of the sixteenth century.)

Naphy, William. Calvin and the Consolidation of the Genevan Reformation.  Manchester: Manchester University Press, 1994.  (One of the best works for understanding Calvin’s Geneva.)

Parker, T.H.L. Calvin’s New Testament Commentaries.  2nd ed.  Louisville: Westminster/John Knox Press, 1993.

________  Calvin’s Old Testament Commentaries.  Edinburgh: T. & T. Clark, 1986. (Together, these two volumes serve as a fine introduction to Calvin’s major life work – the exposition of the scripture.)

Partee, Charles.  Calvin and Classical Philosophy.  Leiden: E. J. Brill, 1977.  (Probably the best place to begin in considering Calvin’s knowledge of Greek and Latin philosophy.)

Schreiner, Susan E.  The Theater of His Glory: Nature and the Natural Order in the Thought of John Calvin.  Studies in Historical Theology.  Durham: Labyrinth Press, 1991.  (The best textually-argued source for considering Calvin’s appropriation of the created order.)

Steinmetz, David.  Calvin in Context  Oxford: Oxford University Press, 1995.  (This set of essays argues convincingly for understanding Calvin always within the stream of tradition he inherited.)

Thompson, John. The Daughters of Sarah: Women in Regular and Exceptional Roles in the Exegesis of Calvin, His Predecessors, and His Contemporaries.  Geneve: Librairie Droz, 1992.  (Demonstrates the promise of considering new questions through solid history of exegetical models.)

Wendel, François.  Calvin: Origins and Development of His Religious Thought.  Translated by Philip Mairet.  Durham, NC: Labyrinth Press, 1987.  (Originally published in 1963, this introduction is still widely cited.)

Zachman, Randall C.  The Assurance of Faith:  Conscience in the Theology of Martin Luther and John Calvin.  Minneapolis: Fortress Press, 1993.  (A sensitive study of how the different grasp of a critical concept led to quite different outcomes in the thought of two giants of the Reformation.)

 Informaţii despre autor:

Ward Holder, Ph.D.

Profesor asistent de teologie

St. Anselm College

John Calvin (1509-1564)

Informaţii generale

Teologul francez John Calvin, născut în 10 iulie, 1509, mort in 27 mai, 1564, a fost după Martin Luther, spiritul conducător al Reformei Protestante. Dacă Luther a sunat trompeta pentru reformă, Calvin a orchestrat partitura prin care Reforma a devenit o parte a civilizaţiei vestice. Calvin a studiat în Paris, probabil între 1521 şi 1526, unde a fost introdus în şcolarizarea umanistă şi în apelurile pentru reformarea bisericii. Apoi el a studiat dreptul la porunca tatălui său din 1525 până în 1530. Când tatăl său a murit în 1531, Calvin s-a întors imediat la dragostea sa dintâi – studiul clasicilor şi a teologiei. Între 1526 şi 1531, el a experimentat o convertire Protestantă deosebită. „Dumnezeu,” a scris el mult mai târziu, „a întors în cele din urmă cursul meu în altă direcţie prin frâul secret al providenţei sale.” Prima lucrare publicată de Calvin a fost un comentariu asupra cărţii lui Seneca, De Clementia (1532). Apoi a urmat un belşug de comentarii influente asupra cărţilor Bibliei.

Poziţia sa în Franţa a devenit precară când în 1533 prietenul său Nicholas Cop, rector la Universitatea din Paris, a dat o adresă publică ce sprijinea reforma. În final Calvin a fost forţat să zboare în 1535 la Basel, Elveţia. Acolo el a făcut o carte mică despre crezurile sale reformate noi. Aceasta a fost proiectată pentru a oferi un rezumat scurt al credinţei creştine esenţiale şi pentru a-i apăra pe Protestanţii francezi, care treceau prin persecuţii serioase, ca moştenitori adevăraţi ai bisericii primare. Această primă ediţie a lui Calvin Institutes of the Christian Religion (Instituţii ale religiei creştine) (1536) conţinea doar şase secţiuni scurte. Prin ultima sa ediţie (1559), ea a crescut la 79 de capitole întregi. Institutes prezintă cu o claritate fără egal o viziune a lui Dumnezeu în maiestatea sa, a lui Hristos ca profet, preot, şi rege, a Duhului Sfânt ca şi dătător al credinţei, a Bibliei ca autoritate finală, şi a bisericii ca popor sfânt al lui Dumnezeu. Doctrina sa a predestinării este o deducere a lui Calvin din crezul său în păcătoşenia umană şi în harul suveran al lui Dumnezeu în Hristos.

După publicarea cărţii Institutes, Calvin a intenţionat să îşi dedice viaţa sa pentru un studiu ulterior. Totuşi, într-o călătorie la Strasbourg în iulie 1536, ea a fost forţat să ocolească prin Geneva unde a sperat că va sta doar o noapte. Însă aprigul Guillaume Farel, care a muncit mult pentru reforma acelui oraş, avea alte planuri.

Ameninţându-l pe Calvin cu un blestem de la Dumnezeu, Farel l-a convins să rămână. Următorii doi ani au fost dificili, deoarece planurile severe pentru reformarea bisericii şi a oraşului s-au ciocnit de indiferenţa morală de lungă durată a Genevei. În 1538, Calvin şi Farel au fost expulzaţi din oraş. Calvin a continuat să meargă spre Strasbourg unde şi-a petrecut cei mai fericiţi ani ai vieţii sale ca pastor al adunării de francezi din oraş. În timp ce era în Strasbourg, Calvin a alcătuit un comentariu influent asupra cărţii Romani, supraveghind pregătirea unei liturghii şi o carte de psalmi pe care o va folosi mai târziu în Geneva, şi s-a căsătorit cu văduva Idelette de Bure. Când prietenii lui Calvin au câştigat controlul asupra consiliului din Geneva în 1541, ei i-au cerut să se întoarcă, şi el a fost de acord şovăind. În următorii 14 ani reforma sa încă întâlneşte o rezistenţă aspră. Atunci unii din Geneva şi mai târziu mulţi critici, au considerat moralitatea lui Calvin absurd de severă, prin interzicerea pieselor de teatru şi încercările ei de a introduce pamfletele religioase şi cântecele psalmilor în tavernele Genevei.

Alţii au admirat curajul convingerii sale că toţi cei vii ar trebui să îl glorifice pe Dumnezeu. În final, libertinii au făcut o gafă în 1553 prin acordarea sprijinului indirect faţă de ereticul Michael Servetus. Servetus a fost condamnat la moarte prin ardere, şi în 1555 oraşul a aparţinut lui Calvin. Ordinul Bisericii Presbiteriene a fost că el a întemeiat un principiu al implicării laice care a avut un mare impact în toată Europa.

În timpul ultimilor ani ai lui Calvin, Geneva a fost casa multor refugiaţi religioşi care au dus cu ei dorinţa de a aplica o reformă Genevană în ţările lor. Scrisorile sale personale şi lucrările sale publicate au ajuns de la Insulele Britanice până în cele Baltice. Academia Genevei, întemeiată în 1559, a extins cercul influenţei sale. Folosirea strălucită a francezei lui a promovat mult acea limbă la fel cum lucrarea lui Luther a răspândit influenţa germanei. În ciuda personalităţii sale rezervate, până când a murit, Calvin a generat o dragoste profundă printre prietenii săi şi un dispreţ intens de la duşmanii săi. Influenţa sa, care s-a răspândit în toată lumea vestică, a fost simţită în mod special în Scoţia prin lucrarea lui John Knox.

Mark A Noll

Bibliografie

W J Bousma, Calvin (1987); Q Breen, John Calvin: A Study in French Humanism (1968); J Calvin, Institutes of the Christian Religion, 1559 ed.; H J Forstman, Word and Spirit: Calvin’s Doctrine of Biblical Authority (1962); T H L Parker, John Calvin: A Biography (1975); R Stauffer, The Humanness of John Calvin (1971); F Wendel, Calvin: The Origin and Development of His Religious Thought (1963).

http://www.voxdeibaptist.org/John_Calvin_general_info_trd.htm

https://ardeleanlogos.wordpress.com/biografii/john-calvin-cauvin/

John Calvin (1509-1564) – Ward Holder, Ph.D.

download

Cu greu putem să ne imaginăm o figură mai mare cu o dezaprobare a filozofiei decât cea a lui John Calvin. Expatriatul francez a scris unele din cele mai sarcastice critici împotriva filozofiei şi a rolului ei în teologia scolastică scrisă vreodată. Astfel, într-o singură modalitate, această imagine este mai degrabă bine-meritată şi un articol despre Calvin într-o enciclopedie de filozofie poate fi destul de scurtă. Totuşi, într-o altă modalitate, considerarea lui Calvin, cunoştinţa şi folosirea filozofiei în lucrarea sa dezminte reprezentarea obscurantistă pe care o lasă o citirea prea rapidă. O citire mai îndeaproape a lucrării mari a lui Calvin, Institutes of the Christian Religion (Instituţiile religiei creştine) şi a comentariilor şi a tratatelor sale demonstrează că în loc să nege importanţa filozofiei, Calvin caută în general să stabilească filozofia în locul pe care el îl consideră a fi potrivit. Vehemenţa sa provine din crezul său că raţionalismul unor scolastici a deplasat înţelepciunea lui Dumnezeu, cel mai sigur găsită în lucrarea Duhului Sfânt în Scripturi, ca o culme a cunoaşterii divinului.

 Biografie

John Calvin, (1509-1564) s-a născut în Noyon, fiul al notarului, Gerard Cauvin, şi al soţiei acestuia, Jeanne LeFranc. Deşi tatăl lui Calvin nu a arătat o evlavie specială, mama sa este înregistrată prin faptul că l-a luat ca să viziteze altarele, şi cu o asemenea ocazie se presupune că el a sărutat un fragment al capului Sf. Ana. Calvin a fost al patrulea din cei cinci fii a unei familii care cu siguranţă nu a fost dintre aristocraţi, ceea ce în mod normal ar fi lucrat împotriva şanselor sale de a primi o educaţie sistematică. Dar prin norocul tatălui său care avea o relaţie profesională cu o familie din nobilimea locală, el a primit o educaţie particulară împreună cu copiii acelei familii. Distingându-se la o vârstă timpurie, Calvin a fost considerat vrednic să primească un venit bisericesc, un salariu oferit de biserică la vârsta de 12 ani, pentru a-l sprijini în studiile sale. Deşi în mod normal salariile erau date ca o plată pentru lucrul în biserică, în prezent sau viitor, nu există nici o înregistrare despre Calvin că ar fi săvârşit vre-o lucrare pentru această poziţie. Mai târziu el a beneficiat de încă două salarii, pentru care nu a lucrat. Sprijinit astfel de biserică, la vârsta de 14 ani, Calvin s-a înrolat la College de la Marche în Universitatea din Paris, deşi s-a transferat rapid la College de Montaigu.

Cât timp a fost la Paris, pentru a se pregăti pentru o carieră ca preot, Calvin a intrat în contact prima dată cu învăţătura umanistă. Deşi nu se pot urmări toate întâlnirile pe care le-a avut Calvin, este clar că el a întâlnit mulţi umanişti conducători ai zilelor sale. Calvin a dobândit masteratul la vârsta de 18 ani. Totuşi, el nu a continuat planul său iniţial de a se pregăti pentru o carieră clericală. Gerard Cauvin, recent excomunicat într-o dispută cu conducătorul catedralei de la Noyon, a ordonat ca fiul său să se înroleze în schimb la Orleans la facultatea de drept. Calvin a ascultat şi s-a înscris el însuşi, obţinând doctoratul în drept, undeva înainte de 14 ianuarie 1532. În acelaşi an, a apărut prima sa carte publicată, comentariile sale asupra cărţii lui Seneca De Clementia. În mod semnificativ, aceasta nu conţine nici o preocupare făţişă, o preocupare sau o conştiinţă a evenimentelor contemporane din lumea religioasă.

În jurul anului 1533, Calvin a experimentat o „subita conversione,” o convertire subită. Deoarece Calvin era un reticent notoriu cu privire la viaţa sa personală, scrierile sale nu oferă prea multă înţelegere cu privire la timpul sau cauza acesteia. Ganoczy o relatează cu privire la acuzarea lui Cop pentru erezie, în timpul căreia Calvin a zburat la Paris, şi în acest timp apartamentul său a fost percheziţionat şi hârtiile lui au fost confiscate. În orice caz, în 4 mai 1534, el a apărut în Noyon şi şi-a predat salariile sale clericale. Probabil de la acest punct înainte, Calvin nu a mai fost ataşat personal faţă de biserica din Roma.

Scriind rapid, Calvin şi-a terminat prima sa ediţie a cărţii Institutes of the Christian Religion în 1536. Aceasta s-a bucurat de o cerere populară largă, şi rezerva originală a fost extenuată într-un an. În loc să o retipărească, Calvin a revizuit-o, şi ediţia din 1539 a extins în mod substanţial lucrarea originală. Acesta a fost tiparul lui Calvin în următoarele ediţii latine din 1543, 1550 şi 1559. Ediţiile franceze au fost tipărite în 1545 şi 1560, iar franceza lui Calvin este uşoară şi la fel de influentă ca şi germana lui Luther pentru formarea dialectului modern. Fiecare ediţie latină a fost o rearanjare a materialului de mai înainte, cât şi o adăugare a unor componente noi. Dacă acesta ar fi fost singurul dar al condeiului lui Calvin, acesta ar fi fost suficient. Dar Calvin a scris şi comentarii despre aproape fiecare carte din Biblie, a editat multe tratate şi a predicat aproape în fiecare zi în Geneva.

Geneva a fost triumful şi încercarea lui Calvin. În 1536, Guillaume Farel l-a făcut de ruşine pe Calvin în împărtăşirea conducerii Genevei. Această perioadă din viaţa lui Calvin a durat până când consiliul oraşului l-a dat afară în aprilie 1538. Calvin era prea rigid pentru gustul lor. El s-a stabilit în Strasbourg şi a păstorit o adunare. Aici el şi-a început cealaltă lucrare a vieţii sale, comentând cărţile din Biblie. Începând cu comentariul asupra lui Romani, scris cel puţin parţial şi publicat în Strasbourg în 1540, Calvin a comentat majoritatea cărţilor din Scriptură. Totuşi, Geneva l-a chemat înapoi în 1541. Crezând că Geneva este chemarea sa particulară, Calvin s-a întors. El a trăit acolo uneori sprijinind consiliul iar alteori mustrându-i aspru, până când a murit în 1564. În această perioadă Calvin a făcut cealaltă contribuţie majoră a sa faţă de biserică, pregătind şi apoi forţând consiliul oraşului să ratifice Ordonanţele sale Clericale ale Bisericii din Geneva. În acestea se găsesc toate principiile politicii Reformate. În 1564, fiind debil din pricina unor serii de îmbolnăviri, Calvin a murit în Geneva. După termenii testamentului său, el a fost îngropat într-un mormânt nemarcat, pentru a împiedica orice posibilitate de idolatrie.

Gândirea lui Calvin este marcată de o dialectică permanentă dintre perspectiva unui creator în întregime pur şi bun, Dumnezeu, şi fiinţa creată şi coruptă, umanitatea. Antropologia sa şi soteriologia arată dependenţa sa de Augustin, cu voinţa fiind cumva limitată în aplicaţia umană, şi fără putere faţă de efectul schimbării statutului ei cu privire la mântuire. Totuşi, Calvin echilibrează cu un accent inimos asupra răspunsului uman la dragostea şi mila lui Dumnezeu în ordinea creată, prin acţiune corectă deopotrivă în lumea umană şi chiar şi în lumea naturii.

Filozofia

Cunoaşterea Filozofiei

Dată fiind antipatia ocazională a lui Calvin pentru filozofi, este prea tentant să îl vezi pe el ca fiind cineva care a cunoscut foarte puţină filozofie, astfel că el lovea ceea ce nu cunoştea. Totuşi oricât de tentant poate fi aceasta, pur şi simplu este neadevărat. În cartea sa Institutes, în tratatele sale, şi în comentarii, Calvin demonstrează în mod continuu o familiarizare deopotrivă cu cunoştinţa filozofică generală şi cu cunoştinţa specifică ce pare să fi fost dobândită prin studiul său a scrierilor lor. Ceea ce pare cel mai semnificativ despre folosirea filozofiei de către Calvin este că în general, el refuză să accepte un sistem filozofic. Mai degrabă, el consideră filozofia ca şi istoria încercării înţelepciunii umane de a căuta răspunsuri la întrebările existenţei umane. Astfel, filozofii şi teoriile lor devin mai degrabă paradigme pentru considerare, decât structuri pentru organizarea gândirii.

Astfel, efortul lui Calvin de a folosi filozofia trebuie să fie înţeles mai degrabă ca o parte a umanismului său, decât ca o unealtă a coerenţei sistematizării gândului său. Calvin a pus logica în curiculum-ul Academiei din Geneva. El putea ilustra credinţa cu cele patru cauzalităţi ale lui Aristotel. El poate folosi gândurile filozofilor ca şi ajutoare pentru antrenarea minţii, şi credea că nu mulţi pastori şi cu siguranţă nici un doctor din biserică nu putea fi ignorant faţă de filozofie. Dar din această privinţă el a trăit într-o tensiune constantă cu iritarea sa faţă de filozofie şi faţă de eforturile filozofilor care şi-au depăşit locul lor potrivit.

Epistemologia 

Aşa cum am notat, Calvin poate părea prea aspru cu privire la filozofie. Cu privire la cunoaşterea lui Dumnezeu, Calvin afirmă că în acest punct devine clar „cât de volubil şi-a arătat prostimea şi stupiditatea întregul trib de filozofi! Căci chiar dacă îl putem scuza pe celălalt (care acţionează ca unul care rosteşte prostii), Plato, cel mai religios dintre toţi şi cel mai prevăzător, dispare şi el în globul său rotund.” (Institutes of Christian Religion I.v.11) Calvin găseşte că chiar cel mai înţelept dintre filozofi nu se compară cu „scrierile sfinte,” care au în sine puterea de a mişca inima cititorului. (ICR I.viii.1) Puterea Scripturii este că ea poartă evanghelia, asigurată de prezenţa Duhului Sfânt, astfel că al ei cuvânt poate transporta sufletul. Calvin afirmă că scopul lui Dumnezeu în învăţătura biblică a esenţei sale infinite şi spirituale, este să respingă chiar cele mai subtile speculaţii ale filozofiei seculare (ICR I.viii.1) Chiar aceia care au dobândit primul rang intelectual, nu poate ajunge la înălţimea care este naturală Evangheliei. (Comentariu la 1 Corinteni 2:7).

Totuşi, Calvin nu este simplu anti-filozofic, urând cuvintele filozofilor şi ale filozofiei în general. Dacă era aşa, ar fi cerut el logica în Academia din Geneva? Mai degrabă, el a dorit să întoarcă întrebările despre înţelepciune şi filozofie în mod clar înspre ascultare de Hristos. Astfel, în comentariul asupra lui 1 Corinteni, Calvin scrie că „Căci orice cunoştinţă şi înţelegere are un om ea nu contează pentru nimic decât dacă se bazează pe înţelepciunea adevărată; şi nu este de o valoare mai mare pentru înţelegerea învăţăturii spirituale decât ochiul unui om orb pentru a distinge culorile. Amândouă trebuie să fie însoţite în mod atent pentru că (1) acea cunoaştere a tuturor ştiinţelor este un fum mare despărţită de ştiinţa cerească a lui Hristos; şi (2) că omul cu toată perspicacitatea sa este la fel de idiot cu privire la înţelegerea prin el însuşi a misterelor lui Dumnezeu ca şi un măgar care este incapabil să înţeleagă armonia muzicală.”

Punctul interesant cu privire la acest pasaj este că aici Calvin nu defăimează filozofia umană şi nici raţiunea umană. Mai degrabă, el discută care ar trebui să fie scopul adevărat al cunoştinţei sau al înţelegerii, şi care este temelia reală a cunoaşterii umane. Aici, Calvin nu se întoarce la un principiu evident în sine al lui Aristotel, temelia sa în schimb este înţelepciunea adevărată. Pentru Calvin, fraza „înţelepciunea adevărată” (vera sapientia) ascultă imediat de începutul propoziţiei din Institutes. (ICR I.i.1) Aceasta a fost baza „înţelepciunii adevărate şi solide” (vera ac solida sapientia) pe care o căuta Calvin, singurul loc din care epistemologia putea fi întemeiată în mod sigur. Raţiunea şi roadele raţiunii îşi au locul lor. Totuşi, acel loc nu porunceşte un privilegiu peste înţelepciunea revelată.

Acest punct de vedere instrumental îi permite lui Calvin să laude roadele raţiunii. Raţiunea umană se poate ridica uneori să considere adevăruri care sunt mai presus de înţelegerea ei, dar nu poate oferi verificările necesare pentru a asigura că investigaţiile sale sunt considerate cu grijă şi în mod corect. Raţiunea este suficient de inteligentă pentru a gusta ceva din lucrurile de sus, deşi este mai nepăsătoare cu privire la investigarea lor.” (ICR II.ii.13). Calvin împarte raţiunea, dându-i adâncimi variate de penetrare potrivit cu subiectul ei materie. El a putut să scrie „Aceasta este deosebirea: că există un fel de înţelegere a lucrurilor pământeşti; şi alta a celor cereşti. Eu numesc „lucrurile pământeşti” cele care nu aparţin lui Dumnezeu şi Împărăţiei sale, despre justiţia adevărată, sau despre binecuvântarea vieţii viitoare; dar care îşi au semnificaţia şi relaţia lor cu privire la viaţa actuală şi sunt, într-un sens, limitate între limitele lor.” (ICR II.ii.13)

Astfel, Calvin îşi execută divizarea sa când el comentează din 1 Corinteni 3 că „Apostolul nu ne cere să ne supunem total înţelepciunii care este înnăscută sau dobândită printr-o experienţă lungă. El ne cere doar să o supunem lui Dumnezeu, astfel ca toată înţelepciunea noastră să fie derivată din Cuvântul Său.” (Comentariu asupra lui 1 Corinteni 3:18). Calvin doreşte destul de explicit să considere diferitele arte ca servitori ai fecioarelor. El ne avertizează împotriva transformării lor amante.

Nu poate fi nici o îndoială că aici Calvin a făcut această mutare din cel puţin două motive. Primul este că pentru Calvin, efectele păcatului sunt mult mai drastice decât pentru alţi gânditori creştini. Păcatul nu a corupt doar voinţa ci şi intelectul. După introducerea păcatului în lume, posibilitatea umană este limitată radical, şi nici un intelect ne-ajutat, nici chiar cel mai ascuţit, nu va fi în stare să penetreze în misterele adevărului lui Dumnezeu şi în voia lui Dumnezeu actuală pentru umanitate.

La fel de importantă ca şi această înţelegere este alta asupra cărora mulţi au eşuat să o înţeleagă. Teologia lui Calvin implică o noţiune radicală despre acomodarea lui Dumnezeu la capacitatea umană, sau mai adevărat, a slăbiciunii umane. Chiar înainte de Cădere, oameni erau în stare să îl cunoască pe Dumnezeu numai datorită dezvăluirii de sine a lui Dumnezeu; oamenii erau în stare să fie pe placul lui Dumnezeu doar datorită călăuzirii anterioare a lui Dumnezeu sub forma regulilor. Nu a fost niciodată un moment în care oameni au fost în stare cu adevărat să iniţieze cunoaşterea lui Dumnezeu sau mişcarea spre Dumnezeu. Aceasta este nelimitat mai adevărat după stabilirea păcatului şi a efectelor sale în lume. Astfel Calvin îndepărtează toate eforturile de a merge dincolo de Scripturi (şi o mare parte din clasica metafizică), ca o speculaţie pură, deopotrivă greşită şi păcătoasă.

Influenţa lui Calvin asupra folosirii filozofiei în teologie 

Probabil în mod ciudat, moştenirea lui Calvin asupra poziţiei subordonate a filozofiei în căutarea adevărului divin nu este nici clară şi nici care durează. În timpul vieţii sale, teologii din Geneva cum ar fi Theodore Beza au fost mai optimişti cu privire la înţelegerea uneltelor teologiei scolastice şi ale filozofiei, şi se pare că s-au îndepărtat de ierarhia asupra căreia a insistat Calvin. În următorul secol, unii dintre cei dintâi scolastici teologi Protestanţi învăţau la Academia din Geneva, sau cel puţin se învăţau ideile lor acolo.

 O luptă teologică modernă şi istorico-grafică există cu privire la ceea ce atrage după sine schimbarea, şi care trebuie să fie semnificaţia ei. Unii au argumentat ca Brian G. Armstrong că această schimbare în modelele scolastice de gândire reprezintă o schimbare inevitabilă în conţinutul teologiei Reformate, şi astfel este o diminuare a proiectului teologic al lui Calvin. Alţii, ca remarcabilul Richard Muller, s-au luptat că nu a existat un timp original fără teologia scolastică, şi că metoda scolastică are un conţinut neutru. În orice caz, ceea ce este clar este că la mijlocul secolului al 17-lea, avertizarea pe care a exprimat-o Calvin atât de frecvent cu privire la folosirea filozofiei, s-a pierdut. Cu pierderea ei s-a pierdut însuşirea caracteristică a lui Calvin a filozofiei.

Informaţii bibliografice

Surse primare

________Opera Quae Supersunt Omnia. 59 volumes.  Edited by Wilhelm Baum, Edward Cunitz, & Edward Reuss.  Brunswick: Schwetschke and Sons, 1895.  (Still the standard edition of Calvin’s works.)

________  Opera Selecta.  5 volumes.  3rd ed.  Edited by Peter Barth and Wilhelm Niesel.  Munich: Christian Kaiser, 1967.  (Almost as frequently cited as the Calvini Opera.)

________ Ioannis Calvini Opera Exegetica.  Various editors.  Geneva: Droz, 1992-.  (This represents a modern effort to provide true critical editions of  Calvin’s exegetical works, the first volumes present fine texts.)

________ Registres du Consistoire de Genève au Temps de Calvin.  Tome I (1542-1544).  Edited by Thomas A. Lambert and Isabella M. Watt.  Geneva: Droz, 1996. (Along with later volumes, this allows a far greater contextualization of Calvin than previously possible.)

________  Institutes of the Christian Religion.  2 volumes.  Translated by Ford Lewis Battles, edited by John T. McNeill.  Library of Christian Classics.  Philadelphia: Westminster Press, 1960.  (The standard English translation of Calvin’s final Latin edition of the Institutes.)

________  Calvin’s Commentaries, translated by the Calvin Translation Society, 1843-1855; reprint, Grand Rapids, Michigan: Baker, 1979, 22 volumes.  (A usable translation of Calvin’s commentaries.)

________  Calvin’s New Testament Commentaries, 12 volumes.  Edited by David W. Torrance and Thomas F. Torrance.  Grand Rapids: Eerdmans, 1960.  (Probably the most widely read edition of Calvin’s New Testament commentaries.)

________  Calvin’s Old Testament Commentaries, Rutherford House Translation, ed. D. F. Wright.  Grand Rapids, Michigan: Eerdmans, 1993-. (A fine new translation of Calvin’s Old Testament Commentaries.)

Surse secundare

Bieler, Andre.  The Social Humanism of Calvin.  Translated by Paul T. Fuhrmann.  Richmond: John Knox Press, 1961.  (An important work on Calvin’s social ethic.)

Bouwsma, William.  John Calvin: A Sixteenth Century Portrait.  Oxford: Oxford University Press, 1988.  (A widely cited, controversial reconstruction of Calvin’s thought from a psychological framework.)

Breen, Quirinus.  John Calvin:  A Study in French Humanism. 2nd ed. New York: Archon Books, 1968. (A helpful engagement of Calvin’s work as humanism.)

Cottret, Bernard.  Calvin: A Biography.  Translated by M. Wallace McDonald.  Grand Rapids: Eerdmans, 2000.  (The newest biography of Calvin, written from a historian’s viewpoint, and supplying rich contextual detail for consideration of Calvin’s influences.)

Davis, Thomas J.  The Clearest Promises of God:  The Development of Calvin’s Eucharistic Teaching.  New York:  AMS Press, 1995.  (The clearest setting out of Calvin’s eucharistic teaching and its development.)

Dowey, Edward A. Jr.  The Knowledge of God in Calvin’s Theology.  3rd ed.  Grand Rapids, MI:  Wm. B. Eerdmans, 1994.  (Essentially unchanged from its appearance in 1952, still indispensable for its categories and its vital grasp of the Reformer’s thought.)

Gamble, Richard C. Articles on Calvin and Calvinism, 9 vols.  New York: Garland Publishing Co., 1992. (Gathers together most of the significant articles on Calvin, other fine collections exist, but this is the most comprehensive.)

Ganoczy, Alexandre.  The Young Calvin.  Translated by David Foxgrover and Wade Provo.  Philadelphia: Westminster Press, 1987. (The best biography and tracing of Calvin’s early influences.)

Kingdon, Robert. Geneva and the Coming of the Wars of Religion in France, 1555-1563.  Geneve: Librairie E. Droz, 1956. (This seminal work demonstrated the importance of solid historical work to undergird any effort at understanding Calvin’s world.)

McGrath, Alister E.  A Life of John Calvin: A Study in the Shaping of Western Culture.  Cambridge, MA: Blackwell Publishers, 1990.  (A standard biography of Calvin.)

Millet, Olivier.  Calvin et la dynamique de la parole:  Etude de Rhétorique réformée.  Geneve: Editions Slatkine: 1992.  (Not yet translated, but too important to leave off the list – this magisterial work opens new vistas of research into rhetoric, the early use of theological French, and Calvin’s linguistic skills.)

Muller, Richard. The Unaccommodated Calvin: Studies in the Foundation of a Theological Tradition.  Oxford: Oxford University Press, 2000.  (A conscious effort at returning Calvin studies toward the texts and thought-worlds of the sixteenth century.)

Naphy, William. Calvin and the Consolidation of the Genevan Reformation.  Manchester: Manchester University Press, 1994.  (One of the best works for understanding Calvin’s Geneva.)

Parker, T.H.L. Calvin’s New Testament Commentaries.  2nd ed.  Louisville: Westminster/John Knox Press, 1993.

________  Calvin’s Old Testament Commentaries.  Edinburgh: T. & T. Clark, 1986. (Together, these two volumes serve as a fine introduction to Calvin’s major life work – the exposition of the scripture.)

Partee, Charles.  Calvin and Classical Philosophy.  Leiden: E. J. Brill, 1977.  (Probably the best place to begin in considering Calvin’s knowledge of Greek and Latin philosophy.)

Schreiner, Susan E.  The Theater of His Glory: Nature and the Natural Order in the Thought of John Calvin.  Studies in Historical Theology.  Durham: Labyrinth Press, 1991.  (The best textually-argued source for considering Calvin’s appropriation of the created order.)

Steinmetz, David.  Calvin in Context  Oxford: Oxford University Press, 1995.  (This set of essays argues convincingly for understanding Calvin always within the stream of tradition he inherited.)

Thompson, John. The Daughters of Sarah: Women in Regular and Exceptional Roles in the Exegesis of Calvin, His Predecessors, and His Contemporaries.  Geneve: Librairie Droz, 1992.  (Demonstrates the promise of considering new questions through solid history of exegetical models.)

Wendel, François.  Calvin: Origins and Development of His Religious Thought.  Translated by Philip Mairet.  Durham, NC: Labyrinth Press, 1987.  (Originally published in 1963, this introduction is still widely cited.)

Zachman, Randall C.  The Assurance of Faith:  Conscience in the Theology of Martin Luther and John Calvin.  Minneapolis: Fortress Press, 1993.  (A sensitive study of how the different grasp of a critical concept led to quite different outcomes in the thought of two giants of the Reformation.)

 Informaţii despre autor:

  1. Ward Holder, Ph.D.

Profesor asistent de teologie

St. Anselm College

Biblioteca Online Vox Dei

http://www.voxdeibaptist.org/index_ro.htm

https://ardeleanlogos.wordpress.com/biografii/john-calvin/

GIROLAMO SAVONAROLA

download

Niciodata starea morala a lumii crestine,nu a atins o treapta mai joasa a decaderii. Clasa conducatoare era despotica si oprimanta, poporul era brutal si egoist. Si unii si altii erau desfranati si misei.

Intr-o lume de nelegiuire si pacat,cine se va ridica sa o condamne?Cine isi va deschide gura sa strige impotriva ticalosiei celor ce-si ziceau conducatori spirituali,a preotilor care detineau toata puterea? Cultura decadenta a cuprins nu doar societatea, ci si altarele bisericii romano-catolice.

In timp ce Columb descoperea America,locuitorii din Italia descopereau in Savonarola pe cel mai mare predicator al lor.

Daca solul Italiei ar fi fost ca cel al Germaniei,lucrurile ar fi luat o alta intorsatura si Savonarola,nu Luther,ar fi fost instrumentul de producere al Reformatiei. Asa a ramas doar un precursor al reformei protestante.

Girolamo Savonarola s-a nascut la 14 septembrie 1452,la Ferrara,Italia.Era al treilea dintr-o familie de sapte copii,cinci baieti si doua fete.Parintii erau oameni de o cultura aleasa.Bunicul sau era medic la curtea Ducelui fiind o familie de o deosebita formatie culturala si pedagogica.

De mic copil era retras si tacut,jocul nu-l atragea prea mult.La scoala a fost foarte silitor.Ca student i-au placut mult artele si filozofia.Dupa Aristotele si Plato,a trecut la scriitorii crestini citind scrierile lui Augustin si Toma d’Aquino.Acestea au fost o adevarata hrana pentru sufletul lui,dar nu erau totul.

Cand mergea la biserica catolica ingenunchea si statea acolo ore intregi varsandu-si focul inimi sale tinere lui Dumnezeu.Viciul,stricaciunea,luxul si belsugul bogatasilor si saracia lucie,mizeria poporului de rand apasau greu pe inima lui.Pe langa acestea,tirania conducatorilor,desfraul,stricaciunea mare a preotilor de toate gradele,,de la vladica pana la opinca”ii umpleau sufletul de durere.

Profunda impresie ce a facut-o decaderea morala asupra lui i-a produs o tinerete trista.El s-a inchis in sine,vorbea foarte putin cu altii si mereu se retragea in singuratate.Acolo ochii lui mari,albastrii,varsau lacrimi fierbinti ce udau pamantul unde era prosternut.Rugacinea cu lacrimi era o adevarata usurare pentru el.

Dezgustat de lumea si pacatosenia ei,deceptionat cu privire la viitor din pricina unei fete mandra din familia Strozzi,negasind pe nimeni care sa-i impartaseasca sentimentele,Savonarola s-a decis sa intre intr-o manastire,sa se calugareasca.

Astfel, la data de 24 aprilie 1475,pe cand ai lui au fost plecati la sarbatorirea Sf.Gheorghe,el isi lua hainele si pleca la Bologna si ceru sa fie primit in ordinul calugarilor dominicani.

Acasa lasase o foaie de hartie pe care a scris:<>si in care arata ca starea de pacatosenie e ca in Sodoma si Gomora.

Nu la mult timp dupa intrarea in manastire,el fu numit lector,pozitie ce a detinut-o tot timpul cat a stat acolo.Durerile lui spirituale nu au fost cu nimic mai mici in retragerea la manastire,caci si acolo a inceput sa vada alte pacate ale calugarilor,si sa auda despre altele si mai mari ale celor de sus.Indignarea lui si furia impotriva pacatului a crescut tot mai mult si simtea nevoia sa le denunte.Si a facut aceasta intr-un poem numit ,,Ruina bisericii.”

Anul urmator la manastirea Sf.Marcu,Savonarola a fost numit instructor al novicilor.De acum incepe sa studieze intr-un mod deosebit Sfanta Scriptura,se adanceste in intelegerea cuvintelor ei si Domnul Isus ocupa locul principal in inima lui.

Cu multa ardoare citea toate textele,iar portiuni mari le memoriza.Dupa catva timp,el a fost ridicat la rangul de predicator al manastirii.

Cand a inceput mai intai sa predice,el a avut un succes foarte slab.Vorbirea lui era una biblica.El dispretuia sofismele si cauta sa atinga constiinta oamenilor ca sa-i trezeasca.

Fiind trimis de catre biserica manastiri sa predice,la el in catedrala venea putin popor.Cei mai multi mergeau la catedrala Santo Spirito.Acolo predica un calugar augustinian numit Mariano.Acesta niciodata nu mustra pacatele ,din contra,lasa Biblia la o parte si isi delecta publicul cu citate din filozofie,astronomie si poezii incat toata Florenta dadea buzna ca sa-l asculte.Dar Savonarola nu s-a descurajat.

Intr-o zi in timp ce statea de vorba cu un calugar,de odata a cazut intr-o rapire:a vazut cerul deschis si toate calamitatile viitoare ce urmau sa vina asupra bisericii catolice au trecut prin fata sa.Si o voce l-a insarcinat sa anunte poporul de toate acestea.Din acel moment,el a fost constient de misiunea sa divina si a fost umplut de putere pentru aceasta slujba.Poporul a inceput sa alerge cu gramada.Denuntarile sale erau cu voce de tunet.Barbati si femei au inceput sa fie treziti.Lacrimile pe fetele lor au inceput sa curga.De multe ori catedrala catolica rasuna de oftatele ,gemetele si plansul poporului.Renumitul filozof Pico della Mirandola ne spune cum o predica a lui Savonarola,,a facut sa simta cum ii curge pe spate o transpiratie rece si parul i s-a facut maciuca”.

El ii indemna pe oameni sa nu mai tina la religia formelor,ritualuri si traditi ci,,invataura lui Hristos sa fie ceva viu in fiecare si daca va trebui,sa sufere martirajul Lui”.

Pe la inceputul anului 1491,Biserica San Marco a devenit prea mica pentru multimile care veneau sa-l asculte.Florenta era miscata de predicile lui zguduitoare.Atunci a hotarat sa se mute in marea catedrala a orasului,unde a predicat timp de opt ani.Asa cuvinte pline de puterea Duhului Sfant ieseau din gura lui, incat multimile uimite se sculau la miezul noptii si umpleau strazile din jurul catedralei,ca dimineata cand se deschid usile sa poata intra..La deschiderea usilor,poporul incolonat cu cantari de bucurie,intra in casa Domnului.Predicile le ascultau cu atata sete incat atunci cand se terminau,loR li se parea ca abia au inceput.

Fata Florentei a inceput sa se schimbe .Stricaciunea de alta data,carnavalurile,coruptia,balurile mascate,betiile au luat sfarsit.Oamenii au inceput sa strige dupa mila lui Dumnezeu.Multi din negustorii care au facut inselatorii au fost gata sa restituie celor pagubiti mari sume de bani.Pocainta florentinilor s-a putut observa si in aceea ca au fost gata sa se desparta de cartile lor stricate si de toate tablourile obscene.

Influenta prea mare pe care a avut-o Savonarola in schimbarea poporului n-a fost privita cu ochi buni de clasa conducatoare politica,economica si religioasa.Lorenzo de Medici,conducatorul Florentei a devenit furios si alarmat de schimbarea produsa.La inceput prin mita si fagaduielei,apoi prin constrangere si amenintari au incercat sa-l faca pe calugarul Savonarola sa taca,si sa nu mai denunta pacatele poporului si ale conducatorilor.Dar neanfricat,a continuat sa predice cu mai multa tarie.

Intr-o duminica din aceasta vreme,cand marea catedrala era tixita de popor,calugarul predicator Savonarola,plin de inflacarare a urcat la amvon si ridicand crucifixul a strigat cat a putut multimii:,,Florenta,iata Acesta este Domnul Universului si ar vrea bucuros sa fie si al tau.Vrei tu sa fie El Regele tau?Sa fie Domnul tau?La aceasta intrebare,multimile au inceput sa strige, cu ochii plini de lacrimi: Papa Alexandru al VI -lea Borgia,unul din cei mai desfranti papi,auzind ca Savonarola calugarul lor,denunta vehement pacatele clerului si chiar pe ale papei,s-a gandit sa-l cumpere oferindu-i tichia de cardinal.Atunci papa a recurs la amenintari,dar nici acestea nu l-au facut sa taca.

Fiindca nu a vrut sa faca targul rusinos cu papa,acesta l-a acuzat de erezie si l-a excomunicat.Intr-o zi,agentii papei il prinsera si-l dusera la Roma.Aici a fost supus celor mai grele torturi.Doar mana dreapta i-a mai fost lasata intreaga,pentru a putea sa semneze procesul verbal de retractare,in rest tot corpul i-a fost mutilat.

In cele din urma a fost condamnat la moarte prin spanzuratoare si apoi la arderea trupului pe rug.

Pe data de 23 Mai 1498,sentinta a fost executata,fiind spanzurat impreuna cu doi din ucenicii sai in piata publica din Florenta in fata unei mari multimi. Ultimele sale cuvinte au fost “Domnul meu a suferit atat de mult pentru mine. O, Florenta, ce ai facut tu astazi”?

Edward Dennett (1831 – 1914)

download

Edward Dennett s-a născut în 1831 în Bembridge, pe insula Wight. Părinţii lui făceau parte din biserica anglicană. Un duhovnic temător de Dumnezeu a fost folosit ca instrument pentru ca băiatul care a crescut să se întoarcă la Dumnezeu. A părăsit apoi din convingere personală biserica oficială şi după terminarea studiilor sale în Londra a devenit predicator baptist, lucrând în diferite localităţi. Încă din acest timp, el a devenit bine cunoscut, şi nu în ultimul rând, pentru că a scris o broşură împotriva fraţilor. Curând însă după această publicaţie l-a cuprins îndoiala, întrebându-se dacă el însuşi se afla pe drumul drept. În anul 1872 s-a îmbolnăvit grav, dar după o scurtă pauză a continuat să lucreze şi, în final, în primăvara anului 1873 s-a prăbuşit complet fizic. Pentru restaurarea sănătăţii sale a plecat pentru 13 luni în Veytause, o localitate din Elveţia franceză. Aici Dumnezeu l-a adus în linişte pentru a reflecta temeinic la punctul lui de vedere şi a-I verifica cu Sfânta Scriptură, lucrare Ia care a fost ajutat şi de câţiva creştini care locuiau în aceeaşi pensiune cu el. Astfel a cunoscut şi înţeles mai mult principiile strângerilor împreună în Numele Domnului.

După întoarcerea Iui în Anglia, în mai 1874, a făcut cunoscut adunării sale că înţelegerile sale s-au schimbat. Cu toată insistenţa unora din prietenii lui, el nu a mai putut rămâne mult timp predicator angajat într-o adunare. El i-a scris, de asemenea, o scurtă scrisoare lui William Kelly, în care îi relata despre pasul pe care l-a făcut exprimându-şi regretul de a fi scris şi publicat broşura amintită mai sus. Acum drumul său urma să fie alături de aceia pe care mai înainte îi condamnase, acest drum fiind liber, şi el a luat fericit locul său la Masa Domnului cu cei ce se strâng în simplitate în „Numele Său”.

El a descris evoluţia sa lăuntrică în „The Steps I Have Taken” (Paşii pe care i-am făcut), o cărticică foarte interesantă sub formă de scrisori, arătând cum a ajuns el să facă aceşti paşi. Edward Dennett a fost un scriitor deosebit de talentat, care a lăsat în urma sa cărţi foarte valoroase. Mai mulţi ani a fost şi editorul revistei: „The Christian Friend” (Prietenul creştin). El a editat, de asemenea, în trei Volume, scrieri colecţionate de Ia G.V.Wigram. Din cărţile lui amintim în mod deosebit: „Învăţăturile simbolice ale cărţii Exod”, „Expuneri privind cartea Ezra”, „Expuneri privind cartea Neemia”, „Zaharia şi Maleahi”, „Viziunea lui Ioan în insula Patmos”- o explicaţie a Apocalipsei. În afară de acestea, în limba germană au rămas de la el cărţile: „Copiii lui Dumnezeu” şi “Eliberarea, liniştea, puterea şi devotamentul credincioşilor”.

Edward Dennett a călătorit în special în Anglia, Irlanda şi Scoţia, pentru a îmbărbăta adunările, prin slujba sa de păstor şi învăţător. A vizitat însă şi Suedia, Norvegia şi America.

În localitatea Croydon, după o scurtă boală, a plecat acasă la Domnul, în anul 1914.

http://www.clickbible.org/biografii/edward-dennett-1831-1914/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/biografii/edward-dennett-1831-1914/