Închide

Era Hawking doar un computer? de Martin Cothran

de Martin Cothran

Stephen Hawking a spus odată că el nu este cu mult mai mult decât un calculator și din acest motiv nu îi este frică de moarte. „În opinia mea creierul este un computer care se va închide când componentele sale se uzează. Nu există rai sau viață de apoi pentru calculatoarele stricate. Aceasta este o poveste de copii pentru oamenii cărora le este frică de moarte.”

Dar săptămâna trecută, Hawking, unul dintre cei mai respectați oameni de știință moderni, a murit. De ani buni suferea de boala Lou Gehrig, care l-a făcut, în ultimii ani, să fie imobilizat într-un scaun cu rotile, aproape complet incapabil să-și miște corpul.

Poate că era mai ușor pentru cineva ca fizicianul Stephen Hawking, dependent în totalitate de tehnologie, inclusiv pentru a putea vorbi, să creadă că de fapt este un calculator.

Noi, cei care credem că suntem ființe umane și raționale, putem fi scuzați dacă suntem un pic sceptici față de afirmațiile cuiva care crede că mintea sa este o mașină pre-programată dar care nu crede în existența unui programator.

Pentru ca o creație care a creat calculatorul să anunțe că este de fapt tocmai lucrul pe care l-a creat este, judecând după aparențe, total implauzibil. Cum ar fi ca un pictor celebru să anunțe că oamenii sunt doar portrete? Cum am reacționa dacă un sculptor renumit ar proclama dintr-odată că oamenii  sunt doar statui? Și mă întreb ce am spune dacă un contabil ar decide că noi toți nu suntem decât intrări într-o balanță contabilă.

De fapt, dacă te uiți la tipul de lucruri pe care oamenii le fac, rareori par să ajungă la genul acesta de

Hollywood ezoteric

concluzii. Un fermier nu crede, decât poate câteodată, să zicem, pe baza faptului că el a crescut animale toată viața, că oamenii sunt în realitate oi sau vaci. Iar directorul unei firme de pompe funebre rareori ajunge la idea că oamenii sunt doar niște cadavre îmbrăcate frumos.

Cum se face că unii oameni de știință sunt atât de înclinați să facă aceste aserțiuni reducționiste? Cum pot cei care practică o asemenea știință minunată să persiste într-o eroare atât de grosolană despre lumea din afara obiectului lor de studiu? Uneori  pare că limpezimea gândurilor lor despre lucrurile din afara științei variază în proporție inversă cu cunoașterea subiectelor științifice.

Dacă moartea lui Hawking era doar o formă de a opri mașina, atunci presupun că nu va ști niciodată ca a greșit. Dar cred ca acum el știe mai bine.

Traducere din engleză de la http://www.intellectualtakeout.org/article/was-stephen-hawking-really-just-computer

https://contramundum.ro/2018/03/23/era-hawking-doar-un-computer/

EMANUEL

 “De aceea Domnul însuşi vă va da un semn: Iată, fecioara va rămâne însărcinată, va naşte un fiu, şi-i va pune numele Emanuel (Dumnezeu este cu noi).” (Isaia 7:14)

mihai sarbuPrivind la vremurile când a fost scrisă Biblia înțelegem că fiecare nume are o semnificație deosebită și descoperă câte ceva din caracterul persoanei cu acel nume. Urmărind numele multiple ale  lui Dumnezeu, fiecare nume în parte ne descifrează natura și caracterul Lui. În același timp, fiecare nume al lui Dumnezeu ne revelează nenumărate căi prin care El se raportează la om ca să-i fie de folos la vreme de nevoie.

Petrecând timp în rugăciune și meditație privind numele Creatorului găsim valori care ne îmbogățesc viața și existența prin apropierea de Cel Prea Înalt. Cu cât Îl cunoaștem mai profund putem să ne relaționăm mai corect vizavi de Persoana Lui. Astăzi ne oprim în dreptul numelui Emanuel. Tradus, acest nume înseamnă ”Dumnezeu este cu noi.” Dar ce înseamnă în mod practic numele Emanuel vom înțelege urmărind mesajul în continuare.

Petrecând timp în rugăciune și meditație privind numele Creatorului găsim valori care ne îmbogățesc viața și existența prin apropierea de Cel Prea Înalt. Cu cât Îl cunoaștem mai profund putem să ne relaționăm mai corect vizavi de Persoana Lui. Astăzi ne oprim în dreptul numelui Emanuel. Tradus, acest nume înseamnă ”Dumnezeu este cu noi.” Dar ce înseamnă în mod practic numele Emanuel vom înțelege urmărind mesajul în continuare.

1). Poziție /Autoritate/: Dumnezeu. Cea mai înaltă autoritate din Univers este El. Este: ”cauza necauzată și ființa neființată, Cel ce există prin Sine Însuși, fără început și fără sfârșit.” (Anonim). Așa cum I se revelează și lui Moise când Îi spune că: “Eu sunt Cel ce sunt.” (Exod 3:14). Iar peste ani același Moise avea să recunoască autoritatea Stăpânului și să proclame: ” … din veşnicie în veşnicie, Tu eşti Dumnezeu!” (Ps.90:2). În omniștiența Lui ”Părintele veșniciilor” (Isaia 9:6) a hotărât să intre în spațiu și timp și să împărtășească natura noastră și astfel: ”Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi, plin de har, şi de adevăr.” (Ioan1:14). La Nașterea Lui, autoritatea cu cea mai înaltă poziție în Univers devine ca și noi (dar fără păcat), acceptând ”să se nască și să crească mântuiască.” (Colind creștin). Ce onoare și ce har să poți avea acces la cancelaria lui Dumnezeu și să stai de vorbă cu El. Profită de timpul de grație ce-l ai la dispoziție și clădește-ți viața având o relație sinceră și adevărată cu Emanuel. Caută-L și bucură-te de tot ce-ți oferă! Apoi fredonează împreună cu sfinții: ”Atunci Îți cant măreț Stăpânitor / Ce mare ești, Ce mare ești!” (C.Ev. #528).

2. Prezență: Este. N-a fost și nu este de-ajuns doar să înțelegem că există un Dumnezeu impersonal undeva în Cer ce își vede de treburile Lui, iar omul creat de El este lăsat de capul lui în mizeria și păcatul care au venit peste rasa umană prin neascultare. Scriptura este clară când arată că: ”Dumnezeu la sfârşitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul … care este oglindirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei Lui şi care ţine toate lucrurile cu Cuvântul puterii Lui …” (Evrei 1:1-3). La Nașterea Domnului s-a reluat legătura cu Cerul și s-a redeschis ”Amabasada lui Dumnezeu” pe pământ. Ființa umană primește ”clauza națiunii celei mai favorizate” înaintea Lui. Aleluiaaaaaaaaaaa! Părtășia s-a restabilt, iar prezența permanentă a lui Dumnezeu a devenit realitate. La Naștere Lui istoria se împarte: înaine de Christos și după Christos. Iar la înălțare Fiul lui Dumnezeu avea să-I asigure pe urmașii Lui printr-un ”decret de lege” care funcționează și astăzi: ”Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin.” (Matei 28:20). Câtă mângăiere și liniște la gândul că nu ești singur în această lume. Există ”Cineva” care stă de gardă 24/7 și la telefonul căruia nu sună ocupat niciodată. Folosește ”firul roșu” al Stăpânului deoarece nu costă nimic. Nu există bariere în rugăciune și nici granițe. Psalmistul care l-a experimentat pe Dumnezeu în încercările prin care a trecut avea să recunoască și să proclame: ”Dar Tu rămâi Acelaşi, şi anii Tăi nu se vor sfârşi.” (Ps.102:27). Ne aflăm în ultima săptămână din anul 2016 (la ”granița dintre ani”) când  ne aducem aminte și de întruparea Mântuitorului!  Așa că nu uita: El a venit să fie alături de tine în mod permanent și să-Ți stea la îndemână ori de câte ori apelezi la ajutorul Lui. Chiar în timp ce scriu,  ascult la un post de radio creștin mărturia unui tânăr salvat miraculos de la moarte la intervenția lui Dumnezeu. Ce har să poți conta pe cuvântul Lui și să beneficiezi de asistența  Celui ce a spus că: ”este acelaşi ieri şi azi şi în veci!” (Evrei 13:8). Și nu uita că verbul ”este” reprezintă un prezent continuu. Iată de ce El așteaptă ”să-L suni” chiar acum.

3). Părtășie: Cu noi. Părtășie înseamnă ”a face parte” cuiva de ceea ce ai tu. Exact acest motiv L-a determinat pe Dumnezeu să trimită pe Singurul Lui Fiu pe pământ: vroia să ne facă parte de ceea ce are El ca să avem și noi. La Betleeem Dumnezeu S-a coborât la noi ca să fie cu noi și să ne facă părtași la bogățiile harului Său. Emanuel înseamnă ”Dumnezeu cu noi!” În natura noastră și-n trăirile noastre. A obosit și a avut nevoie de odihnă, deși era nemuritor. A flămânzit și a însetat cu toate că S-a identificat ca fiind ”Pâinea vieții” și ”Apa vieții.” A trăit în mod exemplar și a plătit prețul suprem cheltuindu-se pentru alții iar când a plecat înapoi în glorie și-a asigurat urmașii că: ”voi ruga pe Tatăl, şi El vă va da un alt Mângâietor, care să rămână cu voi în veac. … Nu vă voi lăsa orfani” (Ioan 14:16,18). Câtă pace știind că: ”El e cu noi, zilnic ne ocrotește. / Mâna Lui sfântă ne poartă mereu. / Prin Duhul Său El ne călăuzește / Până ajunge-vom la tronul Său.” (C.Ev # 724). Nu mai poate de dorul tău și abia așteaptă să-L bagi în seamă. Un singur lucru nu poate face: să spargă ușa. Doar te înștiințează: ”Iată Eu stau la uşă, şi bat. Dacă aude cineva glasul meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu Mine. ” (Apoc.3:21). Fă liniște în viața ta și deschide ușa sufletului.  Fii atent la ceea ce se angajează să facă în viața ta: ”îl voi izbăvi; îl voi ocroti, căci cunoaşte Numele Meu. Când Mă va chema, îi voi răspunde; voi fi cu el în strâmtorare, îl voi izbăvi şi-l voi proslăvi. Îl voi sătura cu viaţă lungă, şi-i voi arăta mântuirea Mea”.(Ps.91:14-16). Te vei bucura de cea mai selectă companie din întreg Universul: Fiul lui Dumnezeu te va onora cu prezența Lui și Îți va acorda părtășia Lui, atât aici cât și în veșnicie. Ce mai aștepți? Este vremea să te ridici chiar acum și să pornești în aventura vieții tale alături de El.

RUGĂCIUNE

 ”Fie peste noi bunăvoinţa Domnului Dumnezeului nostru! Şi întăreşte lucrarea mâinilor noastre, da, întăreşte lucrarea mâinilor noastre!” (Ps. 90:17)

Mihai Sârbu

http://www.baptist-tm.ro/emanuel/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole/emanuel/

Eli şi fiii săi

26166405_528164660901519_2122504651006353946_n

Un articol din revista „Cercetați Scripturile”

Dumnezeu rânduise ce parte să primească preoţii din jertfele din vechiul legământ. Jertfele de ardere-de-tot erau în întregime numai pentru Dumnezeu; din celelalte jertfe, preoţii şi cel care aducea jertfa primeau partea lor, prin care intrau în părtăşie cu Dumnezeu. De cele mai multe ori era vorba despre spată sau o altă bucată descrisă cu exactitate. Însă fiii lui Eli luau din carnea jertfită ceea ce doreau ei, dispreţuind porunca lui Dumnezeu şi acţionând cu brutalitate împotriva celui care aducea jertfa; tocmai aceasta le-a fost socotit ca un păcat grav. „Şi păcatul acestor tineri era foarte mare înaintea Domnului, pentru că oamenii dispreţuiau darul Domnului.“ Dacă Dumnezeu a dat o anumită rânduială, atunci aceasta trebuia respectată; ea nu mai trebuia să fie respectată doar dacă Dumnezeu o anula. Acei bărbaţi nu s-au interesat deloc de Dumnezeu şi de Cuvântul Său, ci au făcut ceea ce au dorit ei. Găsim multe exemple în Cuvântul lui Dumnezeu cum oamenii au încălcat legea lui Dumnezeu. Astfel, fiii lui Aaron, Nadab şi Abihu, au intrat în Locul Sfânt cu un foc străin şi din această cauză au fost omorâţi pe loc, pentru că, spune Domnul, „voi fi sfinţit în cei care se apropie de Mine şi voi fi glorificat în faţa întregului popor“ (Levitic 10:3 bookmark document).

Şi aici vedem că Dumnezeu i-a pedepsit mai aspru pe fiii lui Eli decât pe alţii din cauza păcatelor lor, deoarece aceştia erau într-o poziţie mai apropiată de El ca preoţi. Cu cât poziţia noastră este mai înaltă, cu atât mai mare este responsabilitatea noastră; cu cât suntem mai aproape de Dumnezeu, cu atât mai exact va lucra cu noi. „Oricui i s-a dat mult, i se va cere mult; şi cui i s-a încredinţat mult, i se va cere mai mult“ (Luca 12:48 bookmark document). Moise şi Aaron nu au avut voie să intre în ţara promisă din cauza unui păcat. „Pentru că nu M-aţi crezut, ca să Mă sfinţiţi înaintea ochilor fiilor lui Israel, de aceea nu voi veţi duce această adunare în ţara pe care le-am dat-o“ (Numeri 20:12 bookmark document). Păcatul neascultării a fost pedepsit la aceşti doi bărbaţi mai aspru decât la alţi israeliţi. Domnul va pedepsi neascultarea cel mai mult la cei care posedă cunoştinţa cea mai mare. Fiecare este judecat după poziţia şi lumina, pe care o are. De aceea să nu uităm că, dacă Dumnezeu ne-a dat nouă mai multă cunoştinţă despre adevăr decât altora, trebuie să-i slujim cu mai multă credincioşie. Dacă nu o facem, atunci Domnul ne va judeca mai mult decât pe alţii, deoarece prin infidelitatea şi indiferenţa noastră Domnul a fost mai mult necinstit decât de alţii, care, având mai puţină cunoştinţă decât noi, au mers pe aceleaşi căi greşite. Neascultarea noastră lezează maiestatea lui Dumnezeu mult mai mult, iar noi suntem vinovaţi. Ca urmare, Domnul va pedepsi o stare rea la noi mai aspru decât la alţii.

Păcatul fiilor lui Eli a constat în încăpăţânare şi brutalitate. Încăpăţânarea este ceva foarte rău în ochii lui Dumnezeu. În 1. Samuel 15:23 bookmark document citim: „Încăpăţânarea este ca nelegiuirea şi ca închinarea la idoli.“ De aceea vedem şi ce judecăţi aspre a adus acest păcat asupra lui Eli şi asupra întregii lui case. Cu timpul nu a mai fost permis să-i slujească Domnului vreun preot din casa lui Eli, conform cuvintelor omului lui Dumnezeu trimis la Eli (capitolul 2), a cărui profeţie s-a împlinit în vremea lui Solomon. Abiatar a fost exclus de la preoţie, deoarece a participat la răscoala împotriva lui David (1. Împărați 2:26, 27 bookmark document). Dacă în ciuda tuturor atenţionărilor, inima nu se îndreaptă spre Dumnezeu, judecata este inevitabilă (a se compara cu Proverbe 29:1 bookmark document). În modul în care s-a comportat faţă de Ana şi fiul ei, Eli a arătat evlavie, dar nu a avut niciun fel de energie nici pentru bine, nici pentru rău. De aceea Dumnezeu a trimis acel profet la Eli, ca să-i amintească cum îl alesese ca profet pe tatăl său din toate seminţiile lui Israel şi că dorise să lase casa tatălui său şi a lui să umble necontenit în faţa Sa. Acum însă iată ce trebuia să-i spună cu privire la păcatul fiilor săi, pe care i-a lăsat în voia lor: „Departe de Mine! Pentru că pe cei care Mă onorează îi voi onora, şi cei care Mă dispreţuiesc vor fi puţin preţuiţi“ (2:30).

Dumnezeu a ales la început pe Aaron şi pe fiii săi ca preoţi; când Core şi alţii s-au ridicat contra casei preoţeşti, Dumnezeu a confirmat preoţia lui Aaron, făcând să înverzească toiagul acestuia (Numeri 17:8 bookmark document). Dumnezeu a recunoscut casa lui Eli în această lume; atunci, obligaţia acestuia era să se arate mulţumitor pentru aceasta. Dar, din păcate, el a greşit foarte grav în acest punct. Cât de important este să ne verificăm, dacă nu ne iubim pe noi înşine şi pe ai noştri mai mult decât pe Dumnezeu! Seminţia preoţească a arătat întotdeauna aceeaşi râvnă pentru cinstea lui Dumnezeu, aşa cum s-a putut spune la început despre leviţi: „care a zis despre tatăl său şi despre mama sa: Nu i-am văzut! Şi n-a recunoscut pe fraţii săi şi n-a cunoscut pe fiii săi; pentru că ei au păzit cuvântul Tău şi au ţinut legământul Tău“ (Deuteronom 33:9 bookmark document). Dumnezeu a pus deoparte pe leviţi pentru Sine, pentru că dorea ca El să fie partea lor. Tot aşa lucrează şi cu copiii lui Dumnezeu. Cuvintele acestea sunt întotdeauna adevărate: „Cine iubeşte pe tată sau pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; şi cine iubeşte pe fiu sau pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine.“ Remarcabil este faptul că omul lui Dumnezeu nu spune: „Pentru ce calcă fiii tăi în picioare jertfa Mea şi darul Meu?“, ci: „pentru ce călcaţi voi în picioare jertfa Mea?“ De asemenea: „Onorezi tu pe fiii tăi mai mult decât pe Mine, îngrăşându-vă cu cele mai alese dintre toate darurile lui Israel, poporul Meu?“ De fapt, Eli nu a tăcut cu totul văzând păcatul fiilor săi, dar totuşi s-a comportat mult prea indiferent faţă de acţiunile nelegiuite ale fiilor săi şi de aceea nelegiuirile lor i-au fost atribuite lui.

Acest lucru este foarte grav. Desigur, Dumnezeu este credincios; nimic nu ne va putea despărţi de dragostea Sa în Hristos Isus, Domnul nostru. Fie că suntem în necaz, în strâmtorare, în persecuţie, în foamete, în primejdii, noi suntem mai mult decât biruitori prin Acela, care ne-a iubit. Dacă acum trăim, atunci trebuie să trăim pentru Cel care ne-a iubit şi S-a dat pentru noi. Sufletul nu va găsi adevărata şi deplina pace, până nu va trăi pentru El. Noi am fost răscumpăraţi, pentru a sluji Domnului. Leviţii nu aveau nicio parte de moştenire, pentru că Domnul era partea lor de moştenire; tot aşa, creştinul nu are ce căuta în această lume; el nu are nicio promisiune pentru pământ, partea sa de moştenire este Domnul, iar pe acest Domn trebuie să-L urmeze şi acestui Domn trebuie să-i slujească; aceasta este chemarea sa. Dacă inima nu bate pentru Domnul, nu există adevărată binecuvântare. „Pe cei care Mă onorează îi voi onora, şi cei care Mă dispreţuiesc vor fi puţin preţuiţi.“ Să ne întrebăm, dragi fraţi, dacă am căutat întotdeauna onoarea Domnului sau dacă nu am neglijat sau dispreţuit câteodată pe Domnul şi onoarea Sa!

Vedem că Domnul Se îndepărtează de casa lui Eli. Pentru Eli a fost deja o mare smerire faptul că Domnul nu i s-a mai descoperit lui, ci băiatului Samuel şi i-a arătat acestuia judecăţile pe care le va aduce asupra casei lui Eli. Dar nici nu ar fi putut fi altfel! Domnul spusese: „voi fi sfinţit în cei care se apropie de Mine şi voi fi glorificat în faţa întregului popor“. El a arătat aceasta prin faptul că nu i-a cruţat pe Nadab şi Abihu, fiii lui Aaron. Şi aici, n-a putut să lase nepedepsit comportamentul rău al fiilor lui Eli. Dar este frumos să vedem că Dumnezeu nu pedepseşte cu plăcere şi că El face aceasta numai când nu mai are nicio altă soluţie. Chiar şi pe cel mai nelegiuit, Domnul îl iartă şi îl scapă de judecată, dacă acesta se smereşte. Dar Eli nu s-a smerit, deşi a ştiut comportamentul fiilor săi şi ce judecată groaznică va veni asupra sa şi asupra casei sale. Ca un slujitor fidel al lui Dumnezeu, Eli ar fi trebuit să-i disciplineze şi să-i pedepsească pe fiii săi, dar nu a făcut-o. Ce cuvinte grave a rostit acel profet trimis de Dumnezeu! Totuşi, Eli nu s-a smerit, deşi ar fi fost timpul să se pocăiască în sac şi cenuşă. Vedem cât de puţin simţământ mai avea Eli faţă de Dumnezeu. Dacă vine cineva cu o astfel de poruncă din partea lui Dumnezeu şi nu face nicio impresie, atunci înţelegem de ce trebuie să intervină Dumnezeu. Domnul ar fi acţionat mai bine altfel. Dacă inima se smereşte cu adevărat, atunci Domnul Se foloseşte de această ocazie pentru a înlătura pedeapsa vestită. Imediat ce Ahab, un om rău şi închinător la idoli, s-a pocăit, Dumnezeu a îndepărtat mânia Sa de la el. Dar chiar dacă îndelunga-răbdare a Domnului este mare pe de o parte, El arată pe de altă parte seriozitate. El îi spune preotului Său infidel prin Samuel: „Pentru că i-am spus că voi judeca pentru totdeauna casa lui pentru nelegiuirea pe care a ştiut-o: pentru că fiii săi au adus blestem asupra lor, şi el nu i-a împiedicat“ (3.13).

Ce pline de învăţătură şi cât de importante sunt aceste lucruri pentru viaţa fiecăruia, în mod deosebit pentru creştini! Adevăratul credincios nu va merge în pierzare datorită harului lui Dumnezeu; totuşi, pedeapsa poate merge până la moarte. De aceea să exercităm o judecată de sine serioasă asupra gândurilor, cuvintelor şi lucrărilor noastre! Ce trist este când Dumnezeu trebuie să disciplineze! Eli nu s-a smerit. Cuvintele sale arată indiferenţă şi împietrire a inimii: „Este Domnul: să facă ce este bine în ochii Săi.“ Ce limbaj trist faţă de îndelunga-răbdare pe care a arătat-o Dumnezeu faţă de el şi casa lui!

Cât de preţios este pe de altă parte să vedem în aceste capitole, pe lângă necredincioşia şi indiferenţa lui Eli, încrederea copilărească şi fidelitatea lui Samuel şi cum Domnul îl onorează în faţa oamenilor! Un principiu divin, care rămâne întotdeauna adevărat, este: „pe cei care Mă onorează îi voi onora“. Dacă avem de judecat ceva la noi înşine, atunci să o facem, pentru că Dumnezeu este peste noi şi cunoaşte totul. Domnul să ne dea în toate lucrurile o conştiinţă fină, o inimă care se lasă în totul învăţată de El!

http://comori.org/articol.php?item=1491

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole/eli-si-fiii-sai/

EGOIST SAU… ? Cum scapi de egoism? Examinează-ți inima!

Oare ce ne-am face fără sursa inepuizabilă de inspirație care este șofatul nostru de toate zilele. Toți ne plângem de cum se comportă unu’ și altu’ la fel cum și noi ne regăsim în plângerile altora. În orice caz, un lucru care vorbește tare despre noi când ne aflăm în spatele volanului este cât de egoiști suntem (sau am devenit – ca să fiu indulgent). Măcar dacă am fi așa doar în spatele volanului! Problema e că acolo doar învățăm! Și astea le învățăm repede și bine!

Cum știi că ai devenit egoist…

1. Când binele nostru este în detrimentul altora. Când ești gata să parchezi mașina pe scările de la intrarea în magazin, doar pentru că n-ai chef să faci un pic de mișcare. Sau când parchezi pe loc special amenajat pentru persoane cu dizabilități.

2. Când simți că ai fost răzbunat față de cineva care ți-a greșit. Cum ne frecăm noi mâinile când pe cel care te-a depășit neregulamentar îl oprește și-l amendează poliția. Este! Așa merită! El a luat o amendă și o învățătură de minte, eventual, dar tu… tu ce-ai devenit când gândești așa?!

3. Când nu-ți mai pasă de cei din jur, doar pentru că ție ți-e greu. Aici nu găsesc exemplu din trafic, dar avem destule în viață. Da, relațiile sănătoase, bazate pe dragoste autentică dăruiește: timp, energie, pasiune, încurajări și când asta se întâmplă relațiile sunt normale. Dar când nu mai primești… ce faci? Te oprești din a dărui, doar pentru că nu mai primești? Da, tu de asta dăruiești?

4. Când lumea ideilor începe și se sfârșește cu tine! Sigur, vorbim de lumea ideilor rezonabile! Dar când legea rutieră e lege doar pentru altul, cu siguranță ești pe-un drum înfundat. Suntem diferiți (să ne înțelegem diversitatea într-un mod corect!) și asta crează ideile diferite și trebuie să învățăm să ni le spunem fără a ne da în cap unii altora cu ele.

Cum scapi de egoism? Examinează-ți dărnicia: timp, vorbe încurajatoare, ajutor, finanțe, fapte etc. Examinează-ți inima!

Sursă foto: aici

sursa articol: http://tineri.betania.ro/egoist-sau/24

EGOIST SAU… ? Cum scapi de egoism? Examinează-ți inima!

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole/egoist-sau-cum-scapi-de-egoism-examineaza-ti-inima/

Efeseni 6.19-20 – meditaţie despre curaj

23 AUGUST 2017

Apostolul Pavel comunică mult cu bisericile. Deseori le mărturiseşte stările prin care trece şi le solicită sprijinul în rugăciune. În pasajul de faţă, apostolul le cere fraţilor să se roage pentru două aspecte: să fie inspirat în vorbire şi să aibă curaj în predicare. Înţeleg destul de uşor de ce se roagă pentru inspiraţie. Dacă nu ne inspiră El, cine să o facă? Dacă nu ne dă El mesajul, ce să le spunem oamenilor?

Avem nevoie de inspiraţie când alegem textul, subiectul, modul în care îl prezentăm, modul în care alegem şi expunem exemplele, ilustraţiile. Suntem dependenţi de inspiraţie în alegerea cuvintelor, a gesturilor, a sentimentelor, a tonalităţii. Da, ca slujitori ai Domnului şi ai Cuvântului avem nevoie de inspiraţie în toate. Dar, de ce se roagă Pavel pentru curaj? De ce le cere fraţilor să se roage pentru curajul în vestirea Evangheliei? Este oare vorba doar de momentul în care Pavel era închis şi trebuia să vestească Evanghelia celor din casa Cezarului? Era o cerere valabilă doar în vremuri de prigoană? Erau doar pentru ocaziile în care duşmanii erau cu lupa pe el? Oare nu cumva avem nevoie de curaj în predicarea Evangheliei în mod permanent? Când aducem în discuţie curajul, în mod implicit luăm în discuţie şi frica. Ştim că există o stare de frică cu caracter general, dar există şi o frică de duhuri necurate care ne-ar putea ataca. Am avut careva frica aceasta? Cum am biruit-o? Apoi, trebuie să recunoaştem că există şi frica de oamenii răi. Am reuşit să o biruim? Dar frica de autorităţi? Cred că în zilele noastre poate exista şi frica de anumite legi şi grupări care ne-ar putea restricţiona sau intimida.

Fraţi colegi, frica este un mare paralizant. Să nu ne grăbim să îl judecăm nici pe Pavel şi nici pe alţii. Mulţi oameni ai lui Dumnezeu au experimentat sentimentul de frică. Unii, din cauza fricii au avut probleme foarte mari. Avraam, Petru, Ghedeon şi toţi cei cărora le spune Domnul să nu se teamă au avut temerile lor. Ucenicii au fugit şi, de frică, stăteau cu uşile închise. Oare sunt printre noi colegi care experimentează o anumită teamă? Teama că vor eşua în relaţia de familie? Teama că nu vor fi părinţi buni? Teama că nu se ridică la aşteptările comitetului sau ale membrilor din biserică? Teamă în domeniul financiar, emoţional, relaţional sau chiar spiritual? Teama că nu îşi vor împlini bine slujba? Oare au aceştia curajul să mărturisească cuiva frica? Au oameni cărora să le mărturisească stările prin care trec fără să se teamă că vor fi judecaţi, etichetaţi, neînţeleşi sau chiar condamnaţi? Fraţi mei, dacă Domnul permite să trecem şi prin astfel de situaţii, să nu ne lăsăm biruiţi de duhul de frică. Să avem curaj şi să cerem ajutor. Să ne încurajăm bazându-ne pe Domnul nostru cel bun şi atotputernic. Să ne ajutăm unii pe alţii să fim mai curajoşi în viaţa de fiecare zi şi în lucrul Domnului. Domnul este milos şi Se va purta cu bunătate faţă de noi.

Domnul nostru este viu şi atotputernic. El ne iubeşte, ne foloseşte şi ne pregăteşte pentru glorie. Pentru că este zilnic în noi şi cu noi, să fim curajoşi. Fie că este vorba de predicarea Evangheliei, susţinerea familiei,  combaterea răului, conducere bisericii sau lupta cu duhurile răutăţii să ne facem slujba cu mult curaj.

Unul care biruie orice duh de frică prin frica de Domnul!

Viorel Iuga

http://www.baptist-tm.ro/efeseni-6-19-20-meditatie-despre-curaj/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole/efeseni-6-19-20-meditatie-despre-curaj/

Echilibrându-Ţi Viaţa

download

Adăugat de Arise For Christ

Binecuvântaţi sunt cei echilibraţi; ei vor trăi mulţi ani.

Unul din evenimentele olimpiadelor de vară este pentatlonul. Este compus din cinci evenimente: pistol, garduri, călărie, fugă şi înot. Ţelul pentatlonului este să și fii învingător în toate cele cinci domenii, nu numai în unul ori două.

 Viaţa ta este un pentatlon cu cinci scopuri, care trebuie ţinute în echilibru. Aceste scopuri au fost practicate de primii creştini, relatate în Faptele Apostolilor 2; explicate de Pavel în Efeseni 4 şi prezentate de Isus în Ioan 17; dar ele sunt însumate în Marea Poruncă şi Marea Trimitere dată de Isus. Acestea două mari însărcinări însumează adevărurile prezentate în aceste meditaţii – cinci scopuri ale lui Dumnezeu pentru viaţa ta:

Iubeşte-L pe Dumnezeu cu toată inima ta”: Ai fost planificat pentru plăcerea lui Dumnezeu, aşa că scopul existenţei tale este să-L iubeşti pe Dumnezeu închinându-te Lui.

Iubeşte-l pe aproapele tău ca pe tine însuţi”: Ai fost dăltuit pentru slujire, aşa că scopul existenţei tale este să-i iubeşti pe alţii prin lucrarea de slujire.

Mergeţi şi faceţi ucenici”: Ai fost făcut pentru o misiune, aşa că scopul existenţei tale este să împărtăşeşti mesajul lui Dumnezeu prin evanghelizare.

botezându-i în…”: Ai fost format pentru familia lui Dumnezeu, aşa că scopul existenţei tale este să te identifici cu Biserica Lui prin părtăşie.

învăţaţi-i să păzească tot…”: Ai fost creat să devii ca şi Christos, deci scopul existenţei tale este să creşti la maturitate prin ucenicie

Un Mare devotament la Marea Poruncă şi la Marea Trimitere te va face un Mare CreştinŢinerea acestor cinci scopuri ale existenţei tale în echilibru nu este un lucru uşor. Noi toţi tindem să accentuăm scopurile de care suntem pasionaţi cel mai mult şi să le neglijăm pe celelalte. Bisericile fac acelaşi lucru. Dar tu poţi ţine viaţa ta în echilibru şi pe făgaş intrând într-un grup mic unde să fii răspunzător, prin evaluarea regulată a sănătăţii tale spirituale, prin înregistrarea unui progres într-un caiet personal şi prin transmiterea a ceea ce ai învăţat altora. Aceste patru activităţi sunt importante pentru viaţa condusă de scopuri. Dacă tu eşti serios în a sta pe cale, tu va trebui să dezvolţi aceste obiceiuri.

Discută-le cu un partener spiritual sau un mic grup. Cea mai bună cale să interiorizezi principiile din aceste meditaţii este să le discuţi cu alţii sau stând într-un mic grup. Scriptura spune: După cum fierul ascute fierul, tot aşa şi omul aţâţă mânia altui om(Proverbe 27.17). Noi învăţăm cel mai bine în comunitatea Duhului. Minţile noastre se ascut şi convingerile noastre se adâncesc prin comunicare.

Puternic de tot, te îndemn să aduni câţiva prieteni şi să formezi un grup de citirea acestor meditaţii: The purpose driven life = Viaţa condusă de scopuri; şi să revizuieşti aceste meditaţii, câte una pe săptămână. Te întrebi: „De ce?” şi „De ce acum?” Ce înseamnă asta pentru mine, familia mea şi biserica noastră? Ce ar trebui să fac? Pavel a zis: Ce aţi învăţat, ce aţi primit şi auzit de la mine, şi ce aţi văzut în mine, faceţi. Şi Dumnezeul păcii va fi cu voi. (Filipeni 4.9). În anexa 1, am pregătit o listă de întrebări ce se pot folosi în discuţiile dintr-un grup mic ori grup de şcoală duminicală.

Un grup mic de citire aduce multe beneficii pe care cartea întreagă citită personal nu le aduce. Tu poţi să dai şi să primeşti idei noi despre ce ai învăţat. Tu poţi discuta exemple reale din viaţă. Te poţi ruga, încuraja, şi ajuta pe alţii aşa că tu vei putea trăi toate cele cinci scopuri. Aminteşte-ţi că suntem făcuţi să creştem împreună, şi nu separat. Scriptura spune: mângâiaţi-vă şi întăriţi-vă unii pe alţii, cum şi faceţi în adevăr. (1 Tesaloniceni 5.11). După ce parcurgi toate aceste meditaţii, în grup, poate iei în considerare alte studii referitoare la viaţa condusă de scopuri, care sunt valabile pentru clase şi grupe de studii. (vezi anexa 2).

De asemenea te încurajez să studiezi în mod personal Scriptura. În aceste meditaţii găseşti peste o mie de versete luate din Scriptură, studiază-le în contextul în care au fost scrise. Dat fiind faptul că Scriptura, în original, conţine 11.280 cuvinte în ebraică, aramaică şi greacă; şi traducerile în engleză folosesc numai în jur de 6.000 de cuvinte, în originalul acestor meditaţii am folosit 15 versiuni ale limbii engleze, căutând să le potrivesc cel mai bine contextului. Să ţin aceste meditaţii la mărimea folosirii zilnice, nu am putut să explic contextul fascinant în care au fost folosite aceste versete. Dar Scriptura ne este dată să o studiem pe paragrafe, capitole, cărţi şi ca un întreg. Cartea mea Metodele de studierea personală a Scripturii(Personal Bible Study Methods) îţi dă o ghidare a studiilor inductive.

Fă-ţi o verificare personală în mod regulat. Cea mai bună metodă de a echilibra cele cinci scopuri în viaţă este să te evaluezi periodic. Dumnezeu a plasat o mare valoare în obiceiul auto evaluării. De cel puţin cinci ori în Scriptură ni se spune să ne verificăm şi să ne examinăm sănătatea noastră spirituală. (citeşte Plângeri 3.40, 1 Corinteni 11.28, 31; 13.5 şi Galateni 6.4)  Scriptura spune: Pe voi înşivă încercaţi-vă dacă sunteţi în credinţă. Pe voi înşivă încercaţi-vă. Nu recunoaşteţi voi că Isus Hristos este în voi? Afară numai dacă sunteţi lepădaţi. (2 Corinteni 13.5)

Ca să-ţi păstrezi o sănătate fizică, ai nevoie de un control la un doctor care are posibilitate să-ţi verifice semnele vitale: tensiunea, temperatura, greutatea şi aşa mai departe. Pentru sănătatea ta spirituală ai nevoie de verificarea regulată a cinci semne vitale: al închinării, părtăşiei, creşterii în caracter, lucrării de slujire şi misiunii. Ieremia ne îndeamnă: Să luăm seama la umbletele noastre, să le cercetăm, şi să ne întoarcem la Domnul. (Plângeri 3.40).

La biserica Saddleback am dezvoltat un plan de evaluare personală care ajută mii de oameni să trăiască cu scop pentru Dumnezeu. Dacă vrei o copie ale însărcinărilor unei vieţi conduse de scopuri în menţinerea unei sănătăţi spirituale, poţi să-mi trimiţi un email (vezi anexa 2). Vei fi mirat peste măsură de mult cum acest mic instrument de ghidare te va ajuta să-ţi echilibrezi viaţa pentru sănătate şi creştere. Pavel ne îndeamnă: Isprăviţi dar acum de făcut; pentru ca, după graba voinţei să fie şi înfăptuirea, potrivit cu mijloacele voastre. (2 Corinteni 8.11).

Scrie progresul tău într-un jurnal. Cea mai bună metodă de a întări progresul ce-l faci în împlinirea scopurile lui Dumnezeu pentru viaţa ta este să ţii un jurnal spiritual. Acesta nu este o agendă de evenimente, ci o înregistrare ale lecţiilor vieţii, învăţate cu scopul de a nu le uita. Scriptura spune: trebuie să ne ţinem de lucrurile, pe care le-am auzit, ca să nu fim depărtaţi de ele. (Evrei 2.1). Ni le amintim dacă le înregistrăm.

Scriindu-le te ajută să clarifici ce face Dumnezeu în viaţa ta. Dawson Trotman obişnuia să spună: „Gândurile se descurcă singure când sunt transmise la vârful degetelor tale.” Scriptura ne dă multe exemple în care Dumnezeu spune oamenilor să ţină un jurnal spiritual. Ea spune: Moise a scris călătoriile lor din popas în popas, după porunca DOMNULUI. Şi iată popasurile lor, după călătoriile lor. (Numeri 33.2). Nu te bucuri că Moise s-a supus poruncii lui Dumnezeu de a înregistra jurnalul spiritual al israeliţilor? Dacă ar fi fost leneş, am fi fost văduviţi de lecţiile pline de putere din cartea Exod.

E posibil ca jurnalul tău spiritual să nu fie aşa de mare ca a lui Moise, dar şi al tău este important. Tradus pe româneşte versiunea Scripturii numită New International Version spune: „Moise a înregistrat fazele călătoriei”. Viaţa este o călătorie, şi o călătorie cere un jurnal. Nădăjduiesc că tu vei scrie între fazele călătoriei tale spirituale trăirea unei vieţi conduse de scopuri.

Nu scrie numai lucruri plăcute. Aşa cum David a făcut, înregistrează căderile tale, temerile şi luptele cu Dumnezeu. Cele mai mari lecţii vin din dureri şi Scriptura spune că Dumnezeu are o înregistrare a lacrimilor tale (Tu numeri paşii vieţii mele de pribeag; pune-mi lacrimile în burduful Tău: nu sunt ele scrise în cartea Ta? (Psalm 56.8)). Indiferent ce problemă apare, aminteşte-ţi că Dumnezeu o foloseşte să împlinească cele cinci scopuri în viaţa ta: problemele te vor forţa să te concentrezi la Dumnezeu, să te apropie de alţii în părtăşie, să construieşti un caracter ca şi al lui Christos, să participi în lucrarea de slujire şi să depui mărturie. Fiecare problemă este condusă de un scop.

În mijlocul experienţelor dureroase, psalmistul a scris: Să se scrie lucrul acesta pentru neamul de oameni care va veni, şi poporul, care se va naşte, să laude pe DOMNUL! (Psalm 102.18) Tu eşti dator generaţiile viitoare să păstrezi mărturia cum Dumnezeu te-a ajutat să-ţi împlineşti scopul pe pământ. Este o mărturie care va continua să vorbească mult  timp după ce tu ajungi în cer.

Transmite ce ştii la alţii. Dacă tu vrei să creşti continuu, cea mai bună cale de a învăţa este să transmiţi mai departe ceea ce tu ai învăţat. Cartea Proverbe ne spune: Sufletul binefăcător va fi săturat, şi cel ce udă pe alţii va fi udat şi el. – (Proverbe 11.25). Acei care transmit mai departe, ideile lăuntrice la alţii primesc altele de la Dumnezeu.

Acum după ce ai înţeles scopul trăirii tale, este responsabilitatea ta să duci mesajul la alţii. Pavel a zis: încredinţează la oameni de încredere, care să fie în stare să înveţe şi pe alţii. (2 Timotei 2.2b). În aceste meditaţii am transmis ceea ce alţii m-au învăţat despre scopurile vieţii; acum este datoria ta să o transmiţi la alţii.

Tu probabil ştii sute de oameni care nu ştiu pentru ce trăiesc. Dă aceste adevăruri copiilor tăi, vecinilor tăi, şi celor cu care lucrezi. Dacă dai aceste meditaţii unui prieten, scrie un mesaj personal pe pagina de dedicare.

Cu cât ştii mai mult, cu atât Dumnezeu aşteaptă de la tine să foloseşti aceste cunoştinţe în a ajuta pe alţii. Iacov a spus: cine ştie să facă bine şi nu face, săvârşeşte un păcat! (Iacov 4.17). Cunoştinţa măreşte responsabilitatea. Transmiţând mai departe scopurile vieţii este mai mult decât o obligaţie; este cel mai mare privilegiu al vieţii. Imaginează-ţi ce diferenţă ar fi în lume dacă fiecare şi-ar şti rostul lui. Pavel a zis: Dacă vei pune în mintea fraţilor aceste lucruri, vei fi un bun slujitor al lui Christos Isus, fiindcă te hrăneşti cu cuvintele credinţei şi ale bunei învăţături, pe care ai urmat-o până acum. (1 Timotei 4.6).

TOTUL ESTE SPRE GLORIA LUI DUMNEZEU

Raţiunea pentru care noi transmitem este că noi ceea ce învăţăm este spre gloria lui Dumnezeu şi creşterea Împărăţiei Lui. În noaptea înainte de a fi crucificat, Isus i-a raportat Tatălui: Eu Te-am proslăvit pe pământ, am sfârşit lucrarea, pe care Mi-ai dat-o s-o fac. (Ioan 17.4). Când Isus s-a rugat aceste cuvinte, El încă nu murise pentru păcatele noastre, acea „lucrare”, deci nu a fost complectă? În această instanţă El s-a referit la altceva decât reconciliere. Răspunsul se poate vedea în cele spuse în continuarea capitolului. (citeşte Ioan 17.6-26).

Domnul Isus a spus Tatălui ce El a făcut în ultimii trei ani: a pregătit ucenicii să-L iubească pe Dumnezeu (închinare), i-a învăţat să se iubească unii pe alţii (părtăşie), le-a dat Cuvântul ca să crească la maturitate (ucenicie), le-a arătat cum să slujească (lucrarea de slujire) şi i-a trimis să spună la alţii (misiune). Domnul Isus a demonstrat viaţa condusă de scopuri, şi El i-a învăţat pe alţii, de asemenea. Aceasta a fost „lucrarea” ce a adus glorie lui Dumnezeu.

Astăzi Dumnezeu ne cheamă pe fiecare să facem aceiaşi lucrare. Nu numai că El vrea să trăim pentru scopurile Lui, ci El vrea să-i ajutăm pe alţii să facă la fel. Dumnezeu ne vrea să conducem oameni la El, să-i aducem la părtăşia cu El, să-i ajutăm să crească spre maturitate şi să-şi descopere locul lor în lucrare astfel încât să fie trimişi să aducă pe alţii.

Ăsta este de fapt adevăratul sens al vieţii condusă de scopuri. Indiferent de vârsta ta, restul vieţii tale poate fi cea mai bună perioadă a vieţii dacă tu începi să trăieşti cu scop, astăzi.

http://ariseforchrist.com/blog/articles/16/echilibrandu-i-via-

E greu să urci pe munte, dar e singura cale – Alexandru Fintoiu

Urcușul pe munte provoacă uneori dureri, mai ales pentru cei neantrenați. E o încercare. Dumnezeu ne zice să strângem în fiecare zi ca să avem atunci când apar nori negri sau ceață.

Când urci e mai greu ca atunci când cobori, deși unii susțin altfel. Te lupți pas cu pas și cauți să găsești un motiv pentru care să mai faci încă unul în plus. Avem de luptat cu firea, cu lumea, cu problemele dar nu uităm că la sfârșit ne așteaptă vârful, Dumnezeu.

E greu când urci prin soare. Ți se pare că vezi totul în jur, că știi la ce să te aștepți, că învingi orice circumstanță. De prea mult bine, să nu pierdem din vedere cerul. Când e nor și ceață e altceva. Urci poate cu grijă că nu știi ce te așteaptă după următorul bolovan. Pare că nu ai nicio perspectivă.

Când se vede la doar câțiva metri însă, te poți lăsa în mâna lui Dumnezeu. Când vezi departe și ești obosit, te poți poticni și poți crede că tu nu mai ajungi niciodată să faci atâta drum. Pare mult prea greu. Când e vizibilitatea redusă, nu vezi ținta și parcă te aștepți ca vârful să apară oricând, ceea ce te motivează să mai încerci.

Știi că e acolo. Dumnezeu nu pleacă nicăieri. E cu tine. Te ridică atunci când nu mai poți. Îți oferă un sprijin. Nu prea ai de ce să îți faci griji atât timp cât mergi pe calea marcată de El. Te rătăcești atunci când crezi că drumul pe care îl alegi tu e mai bun. Hristos a spus că El e Calea.

Să nu uităm, Isus a urcat muntele înaintea noastră, să ne fie mai ușor și să știm că totul e gata pregătit pe vârf. Hotărârea de a-L urma e dificilă, traseul greu, lupta mare. “În cer pe flori nu poți fi dus”, vorba cântării. Dar dacă te hotorăști să urci, perspectiva de pe vârf va fi magnifică.

Echipează-te, roagă-L să te ajute și nu te lăsa. Dincolo, te așteaptă El.

http://www.ciresarii.ro/index.php/e-greu-sa-urci-pe-munte-dar-e-singura-cale-alexandru-fintoiu/

E greu să urci pe munte, dar e singura cale – Alexandru Fintoiu

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole/e-greu-sa-urci-pe-munte-dar-e-singura-cale-alexandru-fintoiu/

Biro Ștefan 1896 – ? din Ginta

Fratele Biró Ștefán s-a născut în ziua de 17 noiembrie 1896 în comuna Ginta, din județul Bihor.

Părinții  fratelui s-au numit Biró K. Ștefán și Szabó Susanna, de religie reformată , de origine maghiară și naționalitate maghiară.

A absolvit 6 clase primare în localitatea natală.

În ziua de 13 iunie a anului 1920 se căsătorește cu Susanna, născută Szabó, căsătoria având loc în comuna Ginta, acolo unde s-a și născut fratele Biro. Din cercetările efectuate, se pare că fratele Biro și soția lui nu au avut niciun copil.

În anul 1918 este recrutat și încorporat în regimentul 85 Infanterie din Oradea, rămânând la vatră, soldat.

Este botezat ca membru al confesiunii creștin baptiste, la data de 25 mai 1924.

În ziua de 1 ianuarie 1938 este ordinat ca  păstor (conducător) al Bisericii Baptiste din Ginta.

În raionul lui de activitate avea 103 membri, aparținători 30.

Surse:

Arhive

Destinul cutremurător al românului Richard Wurmbrand, unul dintre cei mai influenţi creştini ai omenirii: a schimbat pe veci gândirea SUA despre comunişti de Cezar Pădurariu

26166405_528164660901519_2122504651006353946_n

de Cezar Pădurariu

Pastorul lutheran, Richard Wurmbrand Pastorul Richard Wurmbrand este considerat unul dintre cei mai influenţi creştini din toate timpurile. Cărţile sale, despre religie şi chinurile îndurate în închisorile comuniste din România, au fost publicate în peste 80 de limbi. În urma sa a rămas şi o operă caritabilă uriaşă.

Unul dintre cei mai apreciaţi istorici ai Creştinismului, britanicul Geoffrey Hanks, l-a inclus pe Richard Wurmbrand în lucrarea sa, “70 Great Christians”, în care a analizat influenţa a diverşi lideri religioşi în cele 20 de secole de Creştinism.

Publicaţia “Times” l-a numit “un român gigantic”, iar alt prestigios cotidian britanic, “The Guardian”, apreciază că, în anii ’60, în plină teroare roşie în estul Europei, Richard Wurmbrand a reuşit să schimbe pentru totdeauna percepţia Occidentului asupra comunismului.

Cum înţelegea Vestul ce se întâmplă în lumea comunistă i s-a revelat lui Richard Wurmbrand în Norvegia, în 1964, stat căruia regimul roşu din România îl vânduse pe pastorul luteran contra sumei de 10.000 de dolari. Liderul religios tocmai terminase “un stagiu” prelungit de 14 ani în închisorile comuniste. Chemat să vorbească în faţa mai multor militari americani staţionaţi în Norvegia, Wurmbrand a fost întrebat de către un colonel cum ar putea Vestul să încerce să coexiste cu regimul totalitar din Est.

Drept răspuns, pastorul român, cunoscut pentru dramatismului comportamentului său, s-a îndreptat înspre ofiţerul american şi i-a smuls portofelul din buzunar. Apoi i-a spus: “Ţi-am luat banii! Banii tăi sunt în buzunarul meu. Să coexistăm!”.

Ulterior, ofiţerul american l-a convins pe Richard Wurmbrand să plece în Statele Unite ale Americii pentru a pleda cauza anticomunismului cu replica:

“Domnilor, să-l trimitem pe acest om în America să le smulgă portofelele tuturor stângiştilor şi să le deschidă ochii!”.

În SUA, tot mai mulţi americani erau revoltaţi de prelungirea războiului din Vietnam, iar mitingurile pentru susţinerea regimului comunist din ţara asiatică se înmulţiseră şi câştigau adepţi. Iniţial, pastorul a vorbit doar în baze militare din zona New York şi, în ciuda discursului său convingător, era convins de insuccesul demersului general şi-şi programase revenirea în Norvegia. Cu puţin timp înainte de a pleca, a vizitat un prieten pastor protestant din Philadelphia şi a nimerit întâmplător în mijlocul unui miting anti-războiul din Vietnam.

Revoltat, românul s-a dus direct la microfon şi a ţipat: “Nu ştiţi nimic despre comunism. Eu sunt doctor! Ar trebui să fiţi de partea victimelor comunismului, în loc să le luaţi apărarea torţionarilor!”. Şi pentru a arată că ştie despre ce vorbeşte şi-a dat jos cămaşa şi a arătat audienţei cele 18 răni adânci căpătate în timpul torturilor din închisorile comuniste.627×0

A fost închis în cele mai grele temniţe, rând pe rând, la Rahova, la Jilava, Văcăreşti, Gherla, Craiova, Tg. Ocna, în perioadele 1948-1956 şi 1959-1964. Trei ani a stat în izolare completă de restul deţinuţilor.

Episodul a fost de natură să atragă scoaterea sa cu Poliţia din sală dar, în acelaşi timp, a fost fotografiat de către cei câţiva reporteri prezenţi, iar povestea sa a făcut înconjurul Americii. A fost invitat să-şi prezinte trecutul în zeci de locuri, dar momentul de maximă mediatizare a venit în anul 1966, când a fost chemat în faţa sub-comisiei pentru Afaceri Interne din cadrul Senatului Statelor Unite ale Americii (foto sus). Mărturia sa, publicată ulterior, a fost cel mai bine vândut document al Guvernului Statelor Unite în următorii 3 ani.

S-a stabilit cu familia în Statele Unite ale Americii în 1966 şi a înfiinţat organizaţia “Misiu­nea Creştină pentru lumea co­mu­nistă” sau “Vocea Martirilor”, în cadrul căreia a lucrat neîntrerupt, vreme de 30 de ani, şi care este şi acum una dintre cele mai influente organizaţii caritbabile din lume.

Cartea sa, “Torturat în numele lui Hristos”, lansată în 1967, a ajuns în scurt timp, de asemenea, un succes pe plan mondial. De-a lungul anilor, “Vocea Martirilor” a luptat împotriva discriminării creştinilor din Albania, China, Coreea de Nord, Rusia, ţările din America Latină, Somalia, Ethiopia, South Yemen, Iraq, Angola, Mozambic, Golful Arabic ş.a.

După prăbuşirea comunismului, organizaţia a militat în special pentru combaterea sărăciei şi educaţia copiilor extrem de săraci.

Şcolit de comunişti la Moscova

Trecutul lui Richard Wurmbrand este, însă, la fel de impresionant. Născut în 1909, la Bucureşti, într-o familie evreiască, Richard a rămas orfan de părinţi la vârsta de 9 ani. În perioada interbelică, s-a lăsat sedus de doctrina generoasă şi s-a înscris în Partidul Comunist. Determinarea şi entuziasmul cu care a susţinut cauza l-au ridicat pe scara politică. “În 1927 pleacă la Paris ca să se întâlnească cu o rudă, scriitorul Konrad Bercovici. Acesta îi favorizează o întâlnire cu Rakovski, ambasadorul URSS, care îi era prieten. Făcându-i o bună impresie, Rakokzy îi promite să-l trimită la o şcoală de partid la Moscova. Ajuns la Moscova, studiază vreme de doi ani într-o şcoală de politruci (KUNMZ) ideologia comunistă. Pe lângă marxisim-leninism, urmează cursuri de sociologie, economie-politică, limba rusă etc. La sfârşitul anului 1928 i se comunică că trebuie să-şi întrerupă studiile pentru a se întoarce în România, ca să lucreze în UTC.”, se arată în biografia oficială a pastorului.

Richard Wurmbrand în închisoare

În 1929, este arestat pentru că ar fi dorit să publice în clandestinitate un ziar. La proces a fost apărat de celebrul comunist Lucreţiu Pătrăşcanu, dar a fost condamnat la trei ani de închisoare. “La final, la vârsta de numai 21 de ani obţine patru condamnări, cea mai lungă fiind de 3 ani de puşcărie, apologia făcută comunismului în timpul procesului fiind considerată drept ultragiu adus magistraturii. Va fi închis până în 1932 la Doftana şi Văcăreşti, alături de floarea comuniştilor români: Gheorghe Gheorghiu-Dej, Vasile Luca, Stefan Foriş etc. Conform propriei lui declaraţii, în închisoare ţinea conferinţe pentru tovarăşii lui de luptă.”, se mai arată în biografia pastorului.

A ieşit în 1932 şi a continuat să lupte pentru cauza comunismului, iar în 1933 este condamnat la 10 ani de închisoare în lipsă. “În 1934 este arestat la Timişoara de către doi agenţi ai Siguranţei, fiind vândut de însuşi secretarul regionalei de partid Timiş. Acest lucru provoacă un declic, Richard realizând înşelătoria provocată de doctrina comunistă. Temelia lui politică se năruie. Vede acum pe viu cât de uşor se turnau unii pe alţii comuniştii şi, scârbit, se decide să renunţe la orice implicare politică. Scapă de condamnare, face recurs şi la condamnarea din procesul ceferiştilor şi tribunalul, luând notă de schimbarea lui de atitudine îl achită. Ca urmare este exclus din partid şi acuzat de deviationism troţkist. Dezertarea lui nu-i va fi iertată niciodată de foştii lui camarazi”, se mai arată în biografia alcătuită de Mihai Ciucă.

În 1936, se căsătoreşte cu cea care îi va rămâne alături până la sfârşitul vieţii, vreme de 65 de ani, Sabina Oster, o evreică din Cernăuţi.

În 1937, aflat într-o perioadă de depresie după dezamăgirea produsă de comunişti, Richard Wurmbrand este convertit la creştinism de către un tâmplar sas din oraşul Săcele, pe nume Christian Wölfkes, care îi înmânează o biblie. Se înscrie în Misiunea anglicană pentru evrei din Bucureşti, care avea ca scop convertirea de evrei.

“În urma intrării României în război, Misiunea anglicană se retrage din România şi locul îi este luat de Misiunea luterană norvegiană. Wurmbrand este ordinat ca pastor luteran. În timpul regimului antonescian Richard este arestat de trei ori, anchetat şi maltratat. Familia Sabinei este deportată în Transnistria şi dispare fără urmă, fiind probabil exterminată. În timpul războiului Wurmbrand se va implica în evanghelizarea prizonierilor de război ruşi”, mai scrie Mihai Ciucă.

Misiunea norvegiană avea să fie cea care îl va salva în 1966, contra sumei de 10.000 de dolari.

A continuat să susţină cauza evreilor, militând pentru înfiinţarea unui stat pe teritoriul Palestinei, iar în preajma anului 1945, s-a manifestat dur împotriva regimului comunist.

“Luând parte la un congres al cultelor, la care invitat de onoare era însuşi Petru Groza, proaspăt desemnat prim-ministru în urma alegerilor trucate din 6 martie 1945, Wurmbrand ia cuvântul şi cere participanţilor să-l slujească pe Dumnezeu, nu puterea trecătoare. Asta în contextul în care sala îl ovaţiona pe Stalin, liderii tuturor cultelor grăbindu-se a colabora cu noul regim. Este luat la ochi de autorităţi şi va fi pus sub urmărire”, explică cercetătorul Mihai Ciucă.

Richard Wurmbrand a fost arestat în 1948. “Pentru a nu i se da de urmă, în închisoare i se dă alt nume, Vasile Georgescu. După câteva zile devine coleg de celulă cu Lucreţiu Pătrăşcanu. Ulterior până la proces avea să fie ţinut la izolare vreme de aproape 3 ani. Avea să fie torturat, maltratat, supus ani de zile aşa numitei „reeducări”, vreme în care familia sa nu ştia nimic de el. Se încearcă în mod repetat, inclusiv cu promisiunea de a fi eliberat şi numit episcop, să se obţină colaborarea lui cu regimul. În cele din urmă este condamnat la 10 de ani de închisoare pentru crima de „surpare a ordinii constituţionale”. Va fi plimbat din închisoare în închisoare, trecând de la Rahova, la Jilava, Văcăreşti, Gherla, Craiova, Tg. Ocna etc.”

Soţii Wurmbrand, în timpul unei acţiuni misionare în Africa

Soţia sa, Sabina, a fost, de asemenea, închisă în 1950 în temniţele de la Jilava şi Târguşor şi, ulterior, la construcţia Canalului Dunăre-Marea Neagră. A fost eliberată în 1953 şi şi-a aşteptat soţul timp de alţi 11 ani, deşi autorităţile comuniste voiau s-o facă să creadă că a fugit din ţară.

Sabina Wurmbrand a murit în California, pe 11 august 2000. La mai puţin de jumătate de an, pe 17 februarie 2001, avea s-o urmeze şi soţul, Richard Wurmbrand.

Citeste mai mult: adev.ro/nm5jtk

Citeste mai mult: adev.ro/nm5jtk

Destinul cutremurător al românului Richard Wurmbrand, unul dintre cei mai influenţi creştini ai omenirii: a schimbat pe veci gândirea SUA despre comunişti

https://ardeleanlogos.wordpress.com/biografii/destinul-cutremurator-al-romanului-richard-wurmbrand-unul-dintre-cei-mai-influenti-crestini-ai-omenirii-a-schimbat-pe-veci-gandirea-sua-despre-comunisti/

Despre Billy Graham: „Să-i cinstim memoria, urmându-i faptele”, Viorel Iuga

26166405_528164660901519_2122504651006353946_n

Publicat de: damianion | Martie 2, 2018

„Căci orice făptură este ca iarba, şi toată slava ei, ca floarea ierbii. Iarba se usucă, şi floarea cade jos, dar Cuvântul Domnului rămâne în veac. Şi acesta este Cuvântul care v-a fost propovăduit prin Evanghelie.” 1 Petru 1.24-25

Aşa cum a crezut şi cum zeci de ani a predicat mulţimilor, fratele Billy Graham a plecat acolo unde şi-a asigurat locul. El s-a mutat pe tărâmul veşnic, dar Cuvântul Domnului, Cuvântul pe care l-a predicat, a rămas cu noi şi a rămas la fel.

Din cauza păcatului şi a ravagiilor pe care le face acesta, Evanghelia, Cuvântul Mântuitorului nostru, trebuie vestită în toată lumea, tuturor oamenilor. Nu toţi avem chemarea şi darul fratelui Billy Graham şi nici nu vom călători pe Pământ aşa de mulţi ani ca dumnealui. Dacă respectăm slujirea fratelui, atunci să ne facem timp şi în zilele acestea să vorbim măcar unei persoane despre salvarea care se poate obţine prin credinţa în Domnul Isus Cristos. Dacă, din diferite motive, nu respecţi slujirea evanghelistului Billy Graham, respectă-L măcar pe Fiul lui Dumnezeu, pe Domnul Isus Cristos. Dorinţa Lui, exprimată în cuvinte şi în fapte, rămâne salvarea tuturor celor păcătoşi. Participă şi tu la împlinirea acestei dorinţe, prin mărturisirea Evangheliei şi prin mijlocirea în rugăciune petru salvarea multora. Evanghelia continuă să fie „…puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede:…” Romani 1.16

Citeşte-o, cunoaşte-o, crede-o şi mărturiseşte-o! Duhul Sfânt o va folosi pentru slava Tatălui, bucuria Fiului, salvarea oamenilor şi binecuvântarea ta.

Viorel Iuga,

Președintele Uniunii Baptiste și pastorul Bisericii „Speranța” Arad

PS: Evanghelistul Billy Graham a predicat în 1985 la Biserica „Speranța” Arad. Vedeți mai jos întreg serviciul divin filmat în 11 septembrie 1985.

De ce tot mai multi tineri aleg sa plece din Romania? Reportaj Alfa Omega TV

 29.01.2018  |    Stiri din Romania  |

Fenomenul de emigrare continua sa fie a doua cauza principala a reducerii populatiei Romaniei. Potrivit Institutului National de Statistica, la ultimul recensamant, in 2011, erau peste 20 de milioane 121 de mii de romani, iar la 1 ianuarie 2017 populatia rezidenta era de aproximativ 19,6 milioane. Natiunea noastra pare a fi sub blestem.

https://alfaomega.tv/embed/vod/?vid=8106

In Cartea Psalmilor, in Psalmul 109 cu versetul 10, este un cuvant care se potriveşte, parca, pentru naţiunea noastra. Naţiunea noastra parca este sub un blestem. Aici scrie aşa: „Copiii lui sa umble fara niciun capatai şi sa cerşeasca, sa-şi caute painea departe de locuinţa lor daramata!” A menţionat Ilie Popa, pastor, Biserica „Peniel” – Viena.

Tinerii pleaca din dorinta de a se realiza si cred ca au mai multe sanse in strainatate, dar si din cauza instabilitatii si a coruptiei.

Va veni vremea cand Dumnezeu va binecuvanta Romania şi va aduce restaurarea economica. Şi daca eşti in diaspora sau daca te gandeşti sa pleci in diaspora, sfatul meu ştii care este? NU PLECA FARA DUMNEZEU! A spus Ilie Popa, pastor, Biserica „Peniel” – Viena.

Occidentul nu ii atrage doar pe tineri, ci si pe cei care doresc sa asigure un trai mai bun familiei. Aceasta, insa, poate avea si efecte negative.

Copiii cresc fara parinţi. Cei mai mulţi se confrunta cu probleme de depresie. Devin razvratiţi, pentru ca imaginea pe care ei şi-o fac cu privire la Dumnezeu este imaginea pe care o au despre parinţi: parinţii i-au abandonat – Dumnezeu m-a abandonat. Cresc cu razvratirea asta faţa de Dumnezeu şi cu indiferenţa – daca Dumnezeu este indiferent faţa de mine, de ce mi-ar pasa mie ce vrea Dumnezeu de la mine? Au mai aparut probleme de imoralitate, de divorţ, din cauza faptului ca au stat separat prea mult timp. A afirmat Petru Bulica, pastor, Biserica „Betel” – Timişoara.

Fiecare familie cantareşte nevoile, se sacrifica. Dar vreau sa va spun ceva: NU SE MERITA SACRIFICAT PE ALTARUL FAMILIEI… NIMIC, pentru bani, pentru bunastare. Nu se merita cei mai frumoşi ani ai tinereţii, ai casniciei, sa fie sacrificaţi pentru o casa, pentru maşina, pentru gospodarie. In momentul cand ai terminat gospodaria, cand ai facut casa, cand ai terminat toate lucrurile, iţi dai seama ca sunteţi doi straini, doi oameni total diferiţi. A precizat Ilie Popa, pastor, Biserica „Peniel” – Viena.

Stire difuzata in emisiunea Mapamond crestin 706 – 28 ianuarie 2018. Ultimele stiri crestine – http://alfaomega.tv/stiri

 

Citeste mai mult la http://alfaomega.tv/stiri/stiri-din-romania/8218-de-ce-tot-mai-multi-tineri-aleg-sa-plece-din-romania-reportaj-alfa-omega

http://alfaomega.tv/stiri/stiri-din-romania/8218-de-ce-tot-mai-multi-tineri-aleg-sa-plece-din-romania-reportaj-alfa-omeg

https://ardeleanlogos.wordpress.com/biografii/de-ce-tot-mai-multi-tineri-aleg-sa-plece-din-romania-reportaj-alfa-omega-tv/

Cum s-a convertit marele predicator Charles Haddon Spurgeon

  

antigua

 

În timpul lunii decembrie a anului 1849, a venit o epidemie de febră peste şcoala din Newmarket şi aceasta s-a închis pentru o perioadă. Charles s-a dus acasă, în Colchester pentru a petrece acolo perioada Crăciunului. Dumnezeu a folosit această schimbare de circumstanţe, pentru a-l mântui pe acest băiat care căuta pacea sufletească. Chiar dacă istoria convertirii lui Spurgeon este destul de bine cunoscută, cred că merită să fie repetată, şi cine ar putea face mai bine acest lucru decât el însuşi, cu propriile lui cuvinte:

„Uneori mă gândesc că aş fi putut foarte bine să fi continuat până în ziua de azi în ceaţă şi în disperare, dacă nu ar fi fost bunătatea lui Dumnezeu care a trimis o furtună de zăpadă în acea dimineaţă de duminică, când eu mă îndreptam spre o anumită biserică. Din cauza aceasta, am intrat pe o stradă laterală şi m-am oprit la o mică biserică metodistă primitivă, în interiorul căreia se aflau în acea zi între 12 şi 15 persoane. Am auzit înainte de metodiştii primitivi, care cântau atât de tare că îţi produceau dureri de cap, dar acest lucru nu mă interesa. Eu vroiam să ştiu cum puteam fi mântuit (…). În acea dimineaţă pastorul nu era în biserică şi îmi imaginez că a rămas blocat în zăpadă. În sfârşit, un bărbat slab, probabil un pantofar, croitor sau ceva asemănător, s-a urcat la amvon ca să predice. Acum moda este ca predicatorii să fie persoane instruite, dar acel bărbat era cu adevărat stupid: trebuia să se limiteze la textul său, pentru simplul motiv că mai mult decât atât nu putea să zică mare lucru. Şi textul cu pricina era: „Întoarceţi-vă (priviţi) la Mine, şi veţi fi mântuiţi toţi cei ce sunteţi la marginile pământului!” (Isaia 45:22)

Nici măcar nu putea să pronunţe corect cuvintele, dar nici acest lucru nu mă interesa. Mă gândeam că în acel pasaj am găsit o rază de speranţă pentru mine. Predicatorul a început în felul următor: „Acest verset este unul dintre cele mai simple: el spune, priviţi. Adevărul este că a privi nu costă prea mult. Nu este ca şi cum ai ridica piciorul sau degetul, este foarte simplu: priveşte. Mă rog, nu trebuie să mergi la universitate pentru a învăţa să priveşti; unul poate să fie chiar lipsit de minte şi totuşi priveşte. Nu trebuie să ai nici o rentă de 1 000 de lire pe an pentru a privi. Toată lumea poate să privească, chiar şi copiii pot să facă asta. Dar apoi, versetul spune: priviţi la Mine. Mulţi dintre dumneavoastră se privesc pe ei înşişi, dar nu preţuieşte nimic a privi acolo. Niciodată nu aţi găsit consolare în voi înşivă. Unii spun: priviţi pe Dumnezeu Tatăl. Nu, pe el o să-l priviţi mai încolo! Isus Hristos spune: priviţi la Mine! Unii dintre dumneavoastră vor zice: trebuie să aşteptăm ca Duhul Sfânt să lucreze. În acest moment nu este vorba de asta: priviţi la Hristos. Textul spune: priviţi la Mine!”

Şi apoi acel om bun a continuat cu versetul său spunând: „Priviţi la Mine, transpir picături mari de sânge. Priviţi la Mine: sunt atârnat pe cruce. Priviţi la Mine: sunt mort şi îngropat. Priviţi la mine: am înviat. Priviţi la mine: mă înalţ la Ceruri. Priviţi la Mine: sunt aşezat la dreapta Tatălui. Sărace păcătos, priveşte la Mine, priveşte la Mine!”

După ce a reuşit să se extindă timp de aproximativ zece minute, se apropia de sfârşit, dar apoi a privit înspre mine, aşezat sub fereastră şi probabil că fiind atât de puţine persoane prezente, a ştiut că sunt un străin. Atunci, privindu-mă în ochi – ca şi cum mi-ar fi cunoscut inima – a spus: „Tinere, se pare că eşti destul de nefericit”. Adevărul era că avea dreptate, dar nu eram obişnuit să se facă comentarii despre aspectul meu personal, de la amvon. Dar cu toate acestea, a fost o lovitură potrivită, pentru că m-a atins din plin. Apoi a continuat spunând: „Şi întotdeauna vei continua nefericit – nefericit în viaţă şi nefericit în moarte – dacă nu asculţi de versetul pe care l-am citit; dar dacă o faci, acuma, în aceste momente, vei fi mântuit”. Şi ridicându-şi mâinile strigă, aşa cum numai un metodist primitiv era capabil să facă. „Tinere priveşte la Hristos! Uită-te! Uită-te! Uită-te! Nu trebuie decât să priveşti şi să trăieşti”.

Imediat am recunoscut calea mântuirii. Nu mai ştiu ce a spus, nu mai eram atent, posedat cum eram de acel singur gând (…). Am aşteptat să fac cincizeci de lucruri; dar când am ascultat acel cuvânt „Priveşte” cât de încântător mi s-a părut! Şi am privit până ce mi-au obosit ochii! În acel  moment norii au dispărut, ceaţa a coborât şi am putut să văd Soarele. În acele minute cred că m-am ridicat şi am cântat cu cei mai entuziasmaţi dintre ei , despre sângele preţios al lui Hristos şi despre credinţa simplă care priveşte doar la El. Bine ar fi fost ca cineva să-mi fi spus mai înainte: crede în Isus Hristos şi vei fi mântuit! Cu toate acestea, totul a fost foarte înţelept pregătit, fără nici o îndoială. Şi acum pot să spun  … „de când izvorul de sânge am văzut din rănile Tale curgând, predarea Ta, eu voi cânta pentru totdeauna până ce voi muri”.

Acea zi fericită, când l-am găsit pe Salvatorul meu şi am învăţat să mă aplec la picioarele lui, este o zi pe care nu o voi uita niciodată (…). Am ascultat Cuvântul lui Dumnezeu şi acel preţios verset m-a condus la Crucea lui Hristos. Pot depune mărturie că bucuria din acea zi a fost complet indescriptibilă. Aş fi fost capabil să sar, să dansez şi nu ar fi fost expresie, oricât de fanatică s-ar fi părut, nu putea să nu fie în acord cu bucuria mea din acea oră. Am avut de atunci multe zile de experienţe creştine, dar nici una din ele a contat cu euforia completă, cu acel deliciu înflăcărat din acea primă zi. Cred că puteam atunci să mă fi ridicat de pe scaunul meu dintr-o săritură şi să fi exclamat împreună cu cel mai exaltat dintre acei fraţi metodişti (…). Sunt iertat! Sunt iertat! Sunt un monument al harului! Un păcătos salvat prin sânge! Duhul meu a văzut cum lanţurile s-au rupt în bucăţi şi cum a primit un suflet nou, un moştenitor al Cerului, un om iertat şi acceptat de Hristos, scos din noroiul mâlos şi din groapa disperării, cu picioarele aşezate pe stâncă şi cu drumul netezit (…).

Între orele 10:30 din acea dimineaţă şi 12:30 când m-am întors acasă, ce schimbare extraordinară se făcuse în mine! Doar privind la Isus am fost eliberat din disperare şi pus într-o dispoziţie de o aşa bucurie, că atunci când m-au văzut cei din casa mea mi-au spus: „Ceva minunat s-a petrecut cu tine”. Şi eu eram atât de nerăbdător să le povestesc totul. Ce bucurie s-a văzut în acea zi în casa noastră când au ascultat că fiul lor cel mai mare l-a găsit pe Salvatorul şi se ştia iertat”.

Convertirea lui Spurgeon a fost momentul crucial din viaţa lui. Era cu adevărat o nouă făptură şi acea teribilă povară a păcatului pe care o purtase atât de mult timp, a dispărut şi tot ce avea înainte era nou. Suferinţa prin care a trecut, a avut însă un efect durabil în el, prin recunoaşterea greutăţii abominabile a păcatului, care a rămas înregistrat profund în  mintea lui şi care l-a făcut să respingă nelegiuirea şi să iubească tot ce era sfânt. Incapacitatea predicatorilor pe care i-a ascultat, de a prezenta Evanghelia, într-un mod clar şi direct, l-a făcut ca în tot timpul misiunii lui să le spună păcătoşilor în fiecare predică şi în maniera cea mai directă şi mai înţelegătoare, cum pot să fie mântuiţi.

Acest articol este un fragment din cartea “Spurgeon: una biografía”, de Arnold Dallimore (2006, Editorial Peregrino), preluat şi tradus din Protestante Digital.

https://benidradici.com/cum-s-a-convertit-marele-predicator-charles-haddon-spurgeon/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/biografii/cum-s-a-convertit-marele-predicator-charles-haddon-spurgeon/

COSTACHE IOANID

26166405_528164660901519_2122504651006353946_n

Costache Ioanid – Poet între creștini, creștin între poeți
Autor: Michael Iovin  |  Album: fara album  |  Tematica: Poeti
Resursa adaugata de Softy in 04/12/2012

 
Costache Ioanid - Poet între creștini, creștin între poeți

COSTACHE IOANID (3 decembrie 1912 – 26 noiembrie 1987)

3 Decembrie 1912 – 3 Decembrie 2012,   100 de ani de la naşterea poetului.

De ziua Mulţumirii – Thanksgiving, s-a stins din viaţă, bogat în sărăcie şi strălucitor în singurătate, poetul creştin român Costache Ioanid.  A fost coborât sub un mesteacăn între brazii şi şi păltinaşii opriţi în curmătura dealului de-o parte şi de cealaltă, orizonul ondulat, întrerupt doar de munţii cei mari, veşnic înzăpeziţi ai Oregonului. Din universul continuei sale suferinţe, sufletul poetului a trecut astfel în cel al continuei împăcări şi, la nunta sa, a căzut o stea.

Deşi restrânsă prin vicisitudinile sorţii la o circulaţie mai mult orală în zarea comunităţilor creştine româneşti, opera lui Costache Ioanid se bucură de o popularitate considerabilă. Poeziile sale străbat încoace şi încolo cu viteza gândului, pe foi volante şi pe bandă magnetică, sunt cântate la întruniri religioase şi difuzate în emisiuni radiofonice, fiind de mult intrate în patrimoniul neoficial al culturii religioase româneşti. Odată cu dispariţia autorului, afirmarea valorii şi semnificaţiilor acestei opere a devenit măsura probităţii intelectuale şi a simţului patriotic al posterităţii sale.

A zice Poet, a zice Creştin şi a zice Român este rezumatul cel mai scurt şi mai cuprinzător al spiritualităţii de sorginte carpato-dunăreană. Dar a fi Poet Creştin Român înseamnă astăzi a purta trei cruci deodată – eterna damnaţiune a poetului, multisecularul martiriu al credinciosului, şi, în ultimele decenii, calvarul mistuitor de a fi român. Costache Ioanid  a ştiut însă de o singură Cruce, pe care a purtat-o nu ca povară ci ca steag:

El mi-e steag şi El mi-e soartă,

Eu îl port. Dar El mă poartă.

Cu cât vântu-I mai semeţ,

Cu-atât steagu-I mai măreţ.

Mic şi slab stegar sunt eu

Însă steagu-I Dumnezeu. (Dumnezeu e Steagul meu).

Avântul acestui imn militant cântat la numeroasele ocazii în ţară şi în străinătate, dă seama de calitatea de român a autorului care, deşi umilit şi terfelit în ţara lui, nu a pregetat să păstreze vie conştiinţa poporului său, încălzind-o la lumina cuvântului simplu dar bine ales, mobilizator:

„Dacă tu ai ochi să vadă,

dacă tu ai duh să creadă,

Iată steagul! Altul nu-i.

Pleacă fruntea-n faţa Lui!

Tu eşti lut. Şi lut sunt eu.

Însă steagu-I Dumnezeu!”

Scris şi popularizat în România, sub imperiul fricii generalizate şi al ateismului instituţionalizat, versul Iată steagul! Altul nu-i! întruchipează gestul purtătorului de ştafetă şi demnitatea unei personalităţi de elită al cărei crez nu a fost cel al capului plecat ce sabia nu-l taie. Dimpotrivă:

„Nicidecum, nicăieri, niciodată

gândul meu altui domn nu-l aştern.

În Isus viaţa mea e bogată,

Stea eternă în cerul etern!” (Nicidecum).

Nicidecum e replica poetului dată celor care, recunoscându-i talentul, l-au somat să-şi lepede credinţa. Fireşte, fermitatea lui i-a anulat accesul la notorietate publicistică şi i-a adus, în cele din urmă, exilul cetăţenesc. I-a asigurat însă preţuirea cea mai caldă în cercurile frăţeşti, dar, vai, cu o putere de înţelegere mereu mai prejos de sensibilitatea lui excepţională. Pe când se afla încă în ţară, i s-a publicat în America volumulTaine (Door of Hope, 1981), dar ar fi de aşteptat ca, în chip de omagiu, tezaurul manuscriseor sale de-o viaţă să fie cât mai degrabă restituit pe de-a-ntregul şi fără plată poporului român şi poporului ales căruia i se cuvine.

Inspiraţia lui Costache Ioanid n-a fost însă legată de setea de faimă şi de omagii. Nu pentru lumina rece a tiparului a compus el. Şi tocmai prin perseverenţa lui în deplină modestie va rămâne în memoria tuturor nu doar poet între creştini, ci mai ales un creştin între poeţi. Întreobsesiile sale poetice răsună pregnant o întrebare:

„Isus ne-a dat un Ghetsimani!

O Golgotă! Un nume

ce timp de două mii de ani

a’mbogăţit o lume;

Cuvântul care ni l-a spus şi azi în inimi scurmă;

Dar noi cu ce vom merge sus?

şi ce lăsăm în urmă?” (O, poate, mâine).

A răspuns într-un corpus vibrant cu timbrul unic al poetului cult (adică nu „popular” sau „naiv” ca alţi poeţi creştini). În rostirea lui ecourile literaturii române clasice şi moderne sună epigonic sau numai în sensul în care Eminescu însuşi s-a socotit un epigon. Prin contrast însă, Ioanid  nu a cântat pasiunile omeneşti, ci patima divină, nu avatarurile făpturii ci tainele firii şi nu l-a stăpânit delirul ci rigorile spiritului.

Centrul absolut al operei sale îl ocupă ISUS Mântuitorul, Cel revelat, iar minunile naşterii, morţii, învierii şi revenirii Sale, după o vreme..

Articol scris de Michael Iovin – Ianuarie 1987.

DATE BIOGRAFICE

1912, decembrie – 3. Se naşte Costachi Ioanide, cel de al patrulea fiu al lui Titus Ioanide şi al Ecaterinei Hadgi-Nahdesian, la Comândăreşti, în Bucovina de Nord.

1923: Costachi Ioanide începe să studieze la Liceul Internat din Iaşi. Are un comportament foarte rezervat atât în familie cât şi în şcoală. În familie este permanent ironizat de tatăl şi fraţii săi pentru natura sa mediativă, retrasă. Foarte bun elev la matematici, limba română, limba franceză şi desen.

1928: Părăseşte liceul; neînţelegerile din familie îi adâncesc criza sufletească. Se înscrie la Academia de Artă Dramatică.

1929 – 1934: Absolvă Academia cu nota maximă. Poetul Mihai Codreanu în recomandă Teatrului Naţional din Iaşi.

Deschide prima expoziţie de sculptură caricaturală. Exponatele reprezintă personalităţi cunoscute din lumea teatrului şi a scrisului. Lucrează în lut, pictează în ulei, pe sticlă, ceară, hârtie, lemn.

Între 1934 – 1952 deschide şapte expoziţii de acest gen la Iaşi şi mai apoi la Bucureşti.

1938: Se mută în Capitală. Lucrează sculptură şi regie pentru teatrele bucureştene. Realizează Balet nepolitic, celebru în epocă. La una dintre reprezentaţii participă însuşi Regele Carol al II-lea.

Ca urmare a unui diagnostic eronat, ajunge la peritonită. Este internat de urgenţă la Spitalul Brâncovenesc. Chirurgul şef îi sugerează să se roage înainte de operaţie. În timpul intervenţiei chirurgicale, trăieşte zguduitoarea experienţă a morţii clinice. În această stare, îşi priveşte de la înălţimea tavanului propriul trup neînsufleţit întins pe masa de operaţie. Evenimentul îi adânceşte predispoziţia mediativă. Se simte cercetat.

1939: Se căsătoreşte cu Elena Ştefănescu din Iaşi. Citeşte Biblia şi începe să-şi dea seama că veridicitatea ei poate fi verificată prin profeţii. Începe să se preocupe de cărţile profeţilor.

1940: Într-una din zilele acestui an, vara, citeşte Biblia pe o bancă din Parcul Carol. Pe aceeaşi bancă stă Sabina Wurmbrand. Copilul Mihai, care se joacă prin preajmă observă Cartea, şi atrage atenţia mamei sale asupra acestui amănunt. Sabina întreabă: „Ce citiţi, domnule?” „Cea mai minunată Carte din lume!”, răspunse poetul. Urmează o invitație la Biserica Lutherană din strada Olteni nr. 44, pentru următoarea duminică. Pastorii acestei Biserici erau Magnus Sulheim, Richard Wurmbrand, Feinstein şi Iancu Moscovici.

Începe studiul aprofundat al Bibliei, sub o îndrumare nouă. Scrie primele poezii creştine.  De asemenea, organizează mici reprezentaţii pentru momentele sărbătoreşti ale bisericii. Refuză orice invitaţie de a vorbi în faţa credincioşilor.

Acceptă să-şi recite propriile versuri.

1941-1944: Pe toată durata războiului, este încadrat cartograf la Marele Sat Major.

1945-1953: Absorbit de greutăţiile vieţii, continuă totuşi să scrie. Frecventează în mod consecvent Biserica Lutherană din strada Olteni.

1953: Deschide în aer liber o expoziţie de sculptură caricaturală , intitulată „Grădina mea” . Este ultima relaţie cu publicul amator de artă.

1958: Părăseşte Biserica Evanghelică Lutherană din strada Olteni. Este anul când pastorul Richard Wurmbrand se întoarce la penitenciar, pentru alţi şapte ani, şi când Biserica se restrânge la câteva zeci de membri, de la câteva sute.

1958-1961: Nu are un serviciu stabil; îşi câştigă existenţa din pictură peisagistică şi sculptură ornamentală etc. În această perioadă, la invitaţia lui Constantin Caraman, prieten de o viaţă şi unul dintre ctitorii de seamă ai Bisericii Penticostale în România, începe să frecventeze cu asiduitate Biserica Penticostală din Calea Moşilor 315, condusă de pastorul Pantelimon Cojocaru.

Poezia evanghelică devine preocuparea sa principală. Scrierile sale circulă ilegal în toată ţara. Are tot mai multe dovezi că adevăratul său public nu poate fi căutat în altă parte, ci numai printre copiii lui Dumnezeu. Nemulţumit de alterarea ca sens şi ca formă a unora dintre poezii, ca urmare a repetatelor recopieri, face călătorii prin ţară pentru a le rectifica. Cu toate insistenţele oficialităţilor refuză categoric să-şi pună pana în slujba propagandei comuniste, pentru care începuseră să lucreze un număr tot mai mare de artişti, fie constrânşi, fie din dorinţa de câştig.

1961-1966: Lucrează ca desenator tehnic la IPROMET, unde este coleg cu predicatorul penticostal, Ioan Kinkovici.

1963: Se află sub stare de arest la Malmaison, împreună cu fraţii Constantin Caraman, Mihalaş, Nicu Tudorache şi alţii. Poeziile sale reprezintă un adevărat pericol pentru ideologia comunistă, atee, şi chiar prin aceasta, inumană. Reacţia oficialităţilor dovedeşte din ce în ce mai clar cât de eficient este cuvântul inspirat de Hristos în vremuri de prigoană. În tot cursul anului, este urmărit în permanenţă şi ridicat pentru anchete, cel puţin o dată pe săptămână.

În această luptă cu puterile întunericului este susţinut şi încurajat de soţia sa, Elena.

1966: Continuă să frecventeze cercuri de rugăciune şi de cercetare a Scripturii.

Activitate poetică intensă. Recită şi i se recită tot mai multe dintre poeziile sale. Împreună cu soţia sa participă la toate adunările duminicale ale Bisericii Evanghelice Lutherane, transferată în strada Badea Cârţan nr. 10. Poeziile sale se răspândesc cu tot mai multă iuţeală în adunările creştine. Este recunoscut ca unul dintre cei mai de seamă poeţi creştini, alături de Traian Dorz şi alţii.

Atât conţinutul, cât şi acurateţea stilistică a versurilor sale atrag tot mai mulţi compozitori creştini, care le înlesnesc răspândirea, punându-le pe note musicale.

1981: Moartea soţiei sale, Elena.

1982: Imigrează în USA (Portland, Or), cu dorinţa de a ajuta la editarea poeziilor sale. Suportă greu absenţa soţiei.

1987: Noiembrie, de Ziua recunoştinţei pionierilor  americani, trece la Domnul.

http://www.resursecrestine.ro/biografii/100839/costache-ioanid-poet-intre-crestini-crestin-intre-poeti

CINE A FOST ARMINIUS ?de W. Robert Godfrey

26166405_528164660901519_2122504651006353946_n

Cine a fost Arminius? de W. Robert Godfrey

James Arminius (Jacob Harmenszoon) este fără îndoială cel mai faimos teolog apărut vreodată în biserica reformată olandeză. Faima lui este o mare ironie, pentru că Biserica reformată olandeză, a fost un bastion strict al calvinismului, istoric vorbind, iar Arminius şi-a dat numele unei mişcări ce era foarte mult în opoziţie calvinismului istoric. Cine a fost acest Arminius? Ce învăţături avea el? Sunt diferenţele între calvinism şi arminianism importante astăzi?

Cine a fost Arminius?

Arminius s-a născut în 1559 în Oudewater – un oraş mic în provincia Olandei. Olanda era una din cele şaptesprezece provincii prospere , cunoscute pe atunci ca şi Netherlands sau Ţările de Jos, care azi sunt împărţite în Olanda, Belgia şi parte din nordul Franţei. În 1559 Maiestatea sa catolică Philip II era regele Spaniei şi Suveranul Olanda.

În ciuda romano-catolicismului ardent al lui Philip şi al zelului lui persecutant, mişcările de reformare au fost puternice în Ţările de Jos, timp de decade. În a doua parte a anilor 1540 calvinismul a apărut ca o religie populară atractivă în Olanda, mai ales în provinciile din sud. În 1559, Guido de Bres a scris prima ediţie a Mărturisirii belgiene, care sumariza clar credinţa calvinistă şi o stabilea aparte de Romano Catolicism şi Anabaptism. Mărturisirea belgiană a devenit unul din standardele doctrinei de bază a calvinism olandez.

Decada anilor 1560na văzut dezvoltări dramatice în Olanda. Mărturisirea belgiană a fost publicată. O furtună de iconoclasm a izbucnit, distrugând multe imagini în bisericile Romano Catolice din provincii. Guido de Bres a fost martirizat pentru credinţă. Philip II a alienat progresiv nobilimea şi poporul cu politica lui fiscală şi religioasă. Au izbucnit revolte împotriva autorităţii regale.

La începutul anilor 1570 a început războiul civil împotriva Spaniei. Istoria cunoaşte această revoltă sub numele de Războiul de opt ani, care nu s-a terminat până în 1648. Crescând în mijlocul războiului civil din biserică şi stat, Arminius a cunoscut amărăciunea războiului. În 1575 mama lui şi ceilalţi membrii ai familiei au murit, ucişi de trupele spaniole, într-un masacru la Oudewater.

În octombrie 1575, Arminius a intrat la noua Universitate din Leiden. A fost al 12- lea student care s-a înscris în şcoala care onora rezistenţa eroică a lui Leiden sub asediul spaniol, în 1574. A fost un student talentat şi la fel ca mulţi studenţi din vremea lui, şi-a continuat studiile la alte şcoli. Din 1581 până în1586 a studiat în Geneva şi Basle.

Pe când era în Geneva, Arminius părea că are unele probleme cu Theodore Beza, succesorul fidel al lui Calvin. Dovezile sugerează că au existat diferenţe filozofice, nu teologice. Într-adevăr, sunt puţine dovezi cu privire la teologia lui Arminius în anii studenţiei lui. Ceea ce este clar este faptul că atunci când lui Arminius i s-a ordonat să se întoarcă în Olanda, în 1586 pentru a primi responsabilităţile pastorale în Amsterdam, i s-a dat o scrisoare foarte bună de recomandare din partea lui Beza pentru Biserica reformată olandeză.

Înainte de reîntoarcerea la Amsterdam, Arminius a făcut o călătorie în Italia, pentru a vedea peisajele. Această călătorie a fost folosită ulterior de unii calvinişti pentru a-l acuza pe Arminius de simpatii Romano Catolice. Dar astfel de acuzaţii au fost clar neadevărate şi nedrepte.

Odată întors la Amsterdam, a devenit unul din pastorii de acolo, iar în 1590 s-a căsătorit cu Lijsbet Reael, fiica unuia din cei mai influenţi oameni din Olanda. Arminius a devenit aliatul unei familii regente şi convingerile lui cu privire la biserică şi stat erau cele ale majorităţii regenţilor. Într-adevăr, a fost numit în funcţie, într-o comisie, în 1591 pentru a atrage un ordin al bisericii, în care biserica primea o poziţie clar subordonată şi dependentă de stat. Această poziţie, (numită de obicei Erastianism) nu era deţinută de majoritatea clericilor din Biserica reformată olandeză. Mulţi urmau convingerile lui Calvin, că biserica trebuie să aibă o măsură de independenţă faţă de stat, mai ales în cazurile de disciplină ale bisericii.

Problema disciplinei era una controversată în Olanda. Mărturisirea belgiană stabilise că disciplina era unul din semnele bisericii adevărate şi calviniştii credeau puternic că biserica trebuie să aibă dreptul de a îndrepta învăţăturile lucrătorilor ei. Dar în Olanda, guvernul îi protejase uneori pe lucrătorii care erau ţinta disciplinării bisericii. Erastianismul lui Arminius l-a distins de majoritatea colegilor lui ministeriali.

Majoritatea anilor pastoratului lui Arminius (1587-1603) în Amsterdam au fost paşnici. Dar au existat şi unele controverse. Arminius predica din cartea Romani şi unele din serviciile divine stârneau opoziţia. În 1591 a predicat din Romani 7:14 şi următoarele. Interpretarea standard calvinistă susţinea că Pavel vorbeşte în aceste versete despre un creştin regenerat. Romani 7 prezintă atunci lupta continuă a creştinului în a rezista păcatului din viaţa sa. În contrast, Arminius a spus că Pavel îşi amintea de starea lui anterioară, neregenerată. Pentru Arminius, lupta împotriva păcatului din Romani 7 este lupta dinainte de schimbare. Calviniştii au obiectat tăios la această interpretare, întrebând cum poate un om neregenerat să aibă plăcere în lege în omul dinăuntru. (Rom. 7:22). În 1593, Arminius a predicat despre Romani 9 şi serviciile divine despre predestinare au părut inadecvate multor calvinişti olandezi.

Aceste controverse au trecut totuşi. Când două locuri libere în facultatea de teologie din Universitatea din Leiden au trebuit să fie ocupate în 1603, oamenii influenţi din guvern s-au gândit la că Arminius ar trebui numit, dar calviniştii stricţi au obiectat, nelămuriţi în legătură cu prea multe întrebări despre ortodoxia lui Arminius. Dezacordul a fost rezolvat când ambele părţi au fost de acord să permită membrului facultăţii care rămânea, Franciscus Gomarus, să-l intervieveze şi evalueze pe Arminius pentru acea poziţie. Gomarus era un calvinist strict de o ortodoxie fără dubiu. După interviu, Gomarus s-a declarat satisfăcut de Arminius şi acesta a fost instalat ca profesor la Leiden.

Motivul pentru care Gomarus a fost satisfăcut de Arminius este neclar. La fel este şi motivul pentru care Beza l-a recomandat sau pentru care colegii lui ortodocşi din Amsterdam s-au împăcat cu el atât de bine. Poate că Gomarus nu l-a întrebat ceea ce trebuia sau Arminius nu a fost sincer cu răspunsurile lui. Altă posibilitate ar fi ca teologia lui Arminius să se fi schimbat semnificativ după interviu, dar este dificil de speculat.

În câţiva ani, s-au ivit unele suspiciuni cu privire la Arminius. Oamenii criticau cărţile pe care el le dădea studenţilor. Alţii se îngrijorau cu privire la sesiunile lui particulare cu studenţii. Gomarus a devenit convins că Arminius nu era ortodox în doctrina despre predestinare. Aceste suspiciuni au dus clasele lui Arminius la examinarea doctrinei lui, dar administratorii universităţii nu au permis aceasta. Unii au spus că problemele ce învăluiau învăţăturile lui Arminius se putea rezolva doar în cadrul unui sinod naţional. Dar guvernul nu vroia să permită o întâlnire a sinodului naţional.

Tensiunile din biserică au dus în final la o investigare a guvernului, în 1608. În cursul acesteia, Arminius şi-a scris „Declaraţia de atitudine”, probabil cel mai bun sumar al credinţelor lui. Arminius insistase că el încerca doar să protejeze biserica de extremele calvinismului, mai ales supralapsarianism. Gomarus replicase că problema nu era secundară, ca de exemplu supralapsarianism, ci mai degrabă doctrina reformatoare a îndreptăţirii prin credinţă. Fără o rezoluţie satisfăcătoare la această problemă, Arminius a s-a îmbolnăvit şi a murit în 1609, un lucrător cu o bună poziţie în Biserica reformată olandeză.

Ce învăţături avea Arminius?

Arminius este cel mai bine cunoscut, din punct de vedere teologic pentru respingerea doctrinei calviniste asupra predestinării. În această definiţie, Arminius afirmă încrederea lui că credinţa este cauza alegerii. „Este o hotărâre eternă şi plină de har a lui Dumnezeu în Hristos, prin care El determină îndreptăţirea şi adoptă credincioşii şi îi înzestrează cu viaţă veşnică, dar condamnă necredincioşii şi persoanele care nu se pocăiesc.” Dar o astfel de poziţie inversează modelul biblic (de ex. Roman 8:30 şi Fapte 13:48) unde alegerea este clar cauzată de credinţă. Pentru calviniştii ortodocşi, credinţa este un dar al lui Dumnezeu. Dacă alegerea – scopul lui Dumnezeu de a da credinţă conform voii Lui suverane – nu precede credinţa, atunci credinţa nu este un dar cu adevărat.

Arminius şi-a extins definiţia de bază asupra predestinării în patru teze. Prima, Dumnezeu a hotărât absolut că Hristos este Salvatorul care va „distruge păcatul”, „obţine salvarea” şi „o transmite prin virtutea Sa”. În al doilea rând, Dumnezeu a hotărât absolut să salveze „pe aceia care se pocăiesc şi cred şi, în Hristos şi pentru El şi prin El să efectueze salvarea acelor penitenţi şi credincioşi care perseverează până la capăt.” În al treilea rând, Dumnezeu a hotărât „să administreze într-o manieră suficientă şi eficace mijloacele care erau necesare pentru pocăinţă şi credinţă” conform înţelepciunii divine şi dreptăţii. În al patrulea rând, Dumnezeu a hotărât „să salveze şi să condamne anumite persoane” , bazat pe preştiinţa Lui, prin care Dumnezeu a ştiut din veşnicie pe aceia care prin harul Lui anterior vor crede şi prin harul Lui ulterior vor persevera.”

În expunerea lui despre predestinare, Arminius a căutat să aibă o teologie a harului şi să evite Pelagianismul. El a afirmat că „acel învăţător obţine aprobarea mea cea mai înaltă, care atribuie harului divin cât mai mult posibil, cu condiţia ca să pledeze cauza harului astfel încât să nu aducă atingere dreptăţii lui Dumnezeu, şi să nu ia voinţa liberă a ceea ce este rău”. Arminius vroia o teologie a harului care Îl făcea pe Dumnezeu să pară drept în ceea ce face şi de asemenea, vroia să lase loc oamenilor de a respinge harul. Ca mulţi alţii, Arminius s-a gândit că acest tip de teologie va face mai uşoară predicarea Evangheliei şi va accentua responsabilitatea umană. Dar Arminius a eşuat în a avea o adevărată teologie a harului. Pentru Arminius harul este esenţial şi necesar, dar harul lui Dumnezeu nu este absolut eficace. Răspunsul omului la har rămâne factorul final şi decisiv pentru salvare. Isus nu mai este Salvatorul poporului Său, de fapt. El devine Cel care face salvarea posibilă. Contribuţia omului a devenit centrală pentru salvare, oricât de sincer a încercat Arminius s-o limiteze.

Arminius a dat de asemenea credinţei un loc diferit în sistemul lui faţă de rolul pe care l-a avut credinţa în teologia reformată anterioară. Arminius învăţa că credinţa era imputată păcătosului pentru neprihănire, pe când învăţăturile anterioare accentuau că era obiectul credinţei, adică Hristos şi neprihănirea Lui care erau imputate păcătosului. Această modificare este importantă pentru că modifică centrul primar al salvării din lucrarea lui Dumnezeu în Hristos la credinţa omului. Arminius poate chiar vorbi de credinţă ca fiind lucrarea cerută omului în Noul Legământ. Acest fel de învăţătură a condus la acuzaţia lui Gomarus că Arminius submina doctrina protestantă a îndreptăţirii prin credinţă. Învăţăturile lui Arminius transformă credinţa dintr-un instrument care stă pe lucrarea lui Hristos într-o lucrare a omului şi tinde să schimbe credinţa din cea care primeşte neprihănirea lui Hristos în cea care este neprihănire în ea însăşi.

După moartea lui Arminius controversa a continuat în Olanda în legătură cu învăţăturile Arminianismului. 42 de lucrători, în anul 1610 au semnat o petiţie sau Remonstrance către guvern, cerând protecţie pentru opiniile lor Arminiene. Inima acestei Remonstrance sumariza teologia lor în cinci puncte: alegerea condiţională, ispăşirea universală, decăderea totală, harul suficient dar căruia i se poate rezista şi nesiguranţă cu privire la perseverarea sfinţilor. Calviniştii au răspuns cu o contra-Remonstrance în 1611. Este cu siguranţă ironic faptul că au fost atâtea discuţii, de-a lungul secolelor, despre „cele cinci puncte ale calvinismului”, când de fapt calviniştii nu au început discuţia celor cinci puncte. Într-adevăr, calvinismul nu a fost niciodată rezumat în cinci puncte. Calvinismul a oferit numai cinci răspunsuri la cinci erori ale arminianismului.

Controversa a continuat cu furie în Olanda asupra arminianismului, ameninţând chiar cu războiul civil. În final, în 1618, după un schimb de conducere în guvern, un sinod naţional s-a ţinut la Dordrecht – Sinodul de la Dort – pentru a judeca teologia arminiană. Când s-a întâlnit Sinodul de la Dort, problemele ridicate de arminienieni erau discutate larg în comunitatea reformată din toată Europa. Creştinii reformaţi din Marea Britanie, Franţa, Elveţia şi Germania şi-au exprimat marea îngrijorare pentru pericolele puse de teologia arminiană.

William Ames, unul din marii puritani englezi, a scris că arminianismul „nu este o erezie, de fapt, ci o eroare periculoasă în credinţa care tinde spre erezie…o erezie pelagiană, pentru că neagă operaţia eficace a harului intern necesar pentru efectuarea schimbării şi credinţei.”În această evaluare, Ames a văzut corect conflictul dintre calvinişti şi arminieni, ca fiind legat de conflictul între Augustine – susţinătorul harului – şi Pelagius, care insista că voinţa omului este atât de liberă încât este posibil pentru el să fie salvat numai prin capacităţile lui naturale.

Sinodul din Dort a avut delegaţi nu numai din Olanda, ci şi din toată Europa, singurul sinod reformat internaţional, cu adevărat. Sinodul a respins învăţăturile arminiene şi a prezentat în termeni clari poziţia ortodoxă calvinistă, în Canoanele de la Dort. Aprobate unanim de către Sinod, au fost salutate în bisericile reformate din Europa, ca o apărare excelentă a credinţei.

Canoanele de la Dort au răspuns celor cinci erori ale arminianismului şi au exprimat alternativa calvinistă la acele erori: 1) Dumnezeu a determinat liber şi suveran salvarea unora din păcătoşi prin neprihănirea lui Hristos şi să dea aleşilor Lui darul credinţei; 2) Dumnezeu a trimis pe Fiul Său să moară ca înlocuitor pentru aleşii Lui, iar moartea lui Hristos categoric va rezulta în salvarea celor care sunt ai Lui; 3) Omul este atât de pierdut în păcat, încât fără harul regenerator, omul nu îşi poate dori salvarea, nu se poate pocăi, nu poate crede sau face nimic care să-L mulţumească cu adevărat pe Dumnezeu; 4) Harul lui Dumnezeu salvează pe păcătoşii aleşi în mod irezistibil, deoarece numai harul irezistibil poate învinge rebeliunea omului; 5) În mila Sa, Dumnezeu păstrează darul credinţei în aleşii Lui, pentru a asigura că lucrarea cea bună pe care El a început-o în ei, va deveni cu siguranţă completă în salvarea lor.

Contează astăzi diferenţele dintre arminieni şi calvinişti astăzi?

Mulţi susţin că diferenţele dintre arminieni şi calvinişti nu mai contează. La urma urmelor, susţin unii, Arminius a trăit acum 400 de ani. Sunt opiniile lui încă importante şi influente? Răspunsul la această întrebare trebuie să fie un Da răsunător. Arminianismul este foarte influent în cercurile evanghelice şi penticostale, astăzi. Într-adevăr, Arminianismul astăzi merge de obicei mai departe, în a sublinia libera voinţă, decât a făcut-o Arminius sau ar fi aprobat-o.

Unii ignorează diferenţele dintre arminieni şi calvinişti dintr-un activism care este mai degrabă indiferent de teologie. Astfel de activişti susţin adesea că având atât de multe de făcut pentru Hristos în lume şi cu atâta opoziţie împotriva creştinismului în general, diferenţele teologice trebuie să fie minime.

Este cu siguranţă adevărat că diferenţele teologice dintre calvinişti şi arminieni nu ar trebui supra accentuate. Majoritatea arminienilor au fost şi sunt creştini evanghelici. Dar aceste diferenţe sunt importante anume datorită lucrării pe care toţi vor să o facă pentru Hristos. Care este lucrarea care trebuie făcută şi cum va fi ea făcută? Răspunsul la aceste întrebări depinde foarte mult de faptul dacă omul are sau nu o voinţă liberă. Vrea cineva să întreţină şi să mişte emoţiile şi voinţa oamenilor a căror salvare este în ultimă instanţă, în mâinile lor? Sau prezintă cineva cerinţele lui Dumnezeu pe cât de clar posibil, recunoscând în acelaşi timp că roada vine în ultimă instanţă numai de la Duhul Sfânt? Aceste tipuri de griji vor afecta modurile în care creştinii se închină şi mărturisesc şi slujesc şi trăiesc.

Unii susţin că diferenţele dintre arminieni şi calvinişti sunt neimportante, deoarece temele teologice ale controversei au fost greşite sau sunt acum demodate. Ei susţin că după cum s-au făcut progrese în atât de multe domenii şi progresul teologic a depăşit vechile controverse. Această pretenţie poate fi una atractivă până când este examinată mai îndeaproape. La o examinare mai apropiată o astfel de pretenţie se dovedeşte a fi falsă. Ori salvarea este pe de-a-ntregul lucrarea lui Dumnezeu sau este parţial lucrarea omului. Nu este nici o cale de a „depăşi” această realitate. La o examinare apropiată acele eforturi de a depăşi calvinismul sunt doar alte forme ale arminianismului, cel puţin.

Unii încearcă să împartă diferenţa dintre arminianism şi calvinism. Ei spun ceva de genul „Vreau să fiu 75% calvinist şi 25% arminianist.” Dacă asta vor să spună literal, atunci ei sunt 100% arminieni deoarece dau un loc determinant voinţei umane, aceasta este arminianism. De obicei vor să spună că vor să accentueze harul lui Dumnezeu şi responsabilitatea umană. Dacă asta vor să spună, atunci ei sunt 100% calvinişti, deoarece calvinismul învaţă că harul lui Dumnezeu este pe de-a-ntregul cauza salvării şi că omul este responsabil înaintea lui Dumnezeu să audă şi să ţină seama de chemarea la pocăinţă şi credinţă.

Astăzi, unii calvinişti ezită să accentueze deosebirile, deoarece simt că sunt aşa o minoritate în cadrul Creştinătăţii. Ei trebuie să-şi amintească de faptul că în providenţa lui Dumnezeu, calvinismul a trecut prin diferite perioade. În unele din ele a fost înfloritor şi în unele s-a aflat în declin. Dumnezeu nu cheamă pe poporul Său să fie plin de succes; El îi cheamă să fie credincioşi.

Calviniştii ar trebui ca în continuare să vorbească despre harul suveran al lui Dumnezeu, aşa cum a fost rezumat în Canoanele de la Dort. Ar trebui să facă aşa, deoarece conform acestui autor şi mărturiei creştinilor reformaţi în istoria bisericii, calvinismul este şi biblic şi de ajutor. Este de ajutor pentru că într-o lume care este adesea prostesc de optimistă şi centrată pe om, calvinismul vorbeşte despre seriozitatea păcatului şi despre slava lucrării răscumpărătoare a lui Hristos pentru păcătoşi. În faţa atât de multei superficialităţi religioase, profunzimea calvinismului este necesară. Religia superficială produce viaţă creştină religioasă. Adâncimile harului lui Dumnezeu ar trebui să conducă creştinii spre o viaţă recunoscătoare, smerită plină de bucurie şi atentă înaintea lui Dumnezeu. Biserica de astăzi a lui Isus Hristos nu are mai puţină nevoie de calvinism. Mai degrabă, are nevoie de recăpătarea unui angajament plin de forţă şi credinţă faţă de mesajul biblic centrat pe Dumnezeu.

http://www.voxdeibaptist.org/index_ro.htm

Dr. W. Robert Godfrey, a member of the Council of the Alliance of Confessing Evangelicals, is president and professor of church history atWestminster Theological Seminary in California. Educated at Stanford University and Gordon-Conwell Theological Seminary, Dr. Godfrey is the editor of Through Christ’s Word (Presbyterian and Reformed) and the co-editor of Theonomy: A Reformed Critique (Zondervan).

http://www.voxdeibaptist.org/index_ro.htm

Boala oamenilor moderni: Trăim pe fugă, iubim pe fugă, nu ajungem bine într-un loc și deja ne gândim la cum arată următorul

N-am timp sa zambesc astazi, daramite sa mai fiu si fericit? Ce?! Asta e cea mai frumoasa zi de toamna? Hai, dom’le, lasa-ma cu prostiile! Nu vezi ca am treaba, ca ma grabesc! Nu am timp. Trebuie sa ajung la munca, sa fac rapoarte, sa le dau mai departe, sa ma plimb in sedinte. Cum adica, sa ma bucur? Pai, cum? Sa ma bucur asa, din nimic? Hai, dom’le, fii mai serios. N-am eu timp de asa ceva.” Recunosteti macar in parte discursul? N-a fost, fiecare dintre noi, cel putin o data, personajul principal al unei asemenea povesti?

„N-am timp!” este, de departe, slagarul vremurilor noastre. Si boala oamenilor moderni care suntem.

N-avem timp de zambit sau de sperat, n-avem timp de cladit caractere sau definitivat personalitati, n-avem timp sa fim curajosi, n-avem timp sa ne stapanim propria viata. Avem timp doar cat sa ne plangem ca n-avem timp.

Traim pe fuga, iubim pe fuga, nu ajungem bine intr-un loc si deja ne gandim la cum arata urmatorul. Fast food, shortcut, coffee to go, totul e viteza, toate se fac pe repede-inainte. Unde e rabdarea de a contempla? Unde e nevoia de a reflecta? Unde e delectarea?

Avem electrocasnice pentru toate nevoile, care sa faca ele treaba in locul nostru. Avem lifturi care ne urca mai repede etajele. Avem becuri care se aprind la o simpla bataie din palme. Toate, menite sa ne usureze viata, sa ne ofere secunde pretioase. Si, cu toate astea, avem tot mai putin timp. Ce paradox fenomenal, nu credeti?

Mai trist este, insa, ca nu traim, iar ce n-am trait la timp, spunea Octavian Paler, nu mai traim niciodata. Asadar, timpul trece si noi ne trecem odata cu el… daca nu facem o schimbare. In viata noastra, in programul nostru, in lista de prioritati. Nu exista solutii corecte sau universale. Exista doar oameni si alegerile lor.

Prin urmare, esti ceea ce esti datorita alegerilor pe care le faci si fiecare alegere iti poate schimba viata in bine sau rau. Chiar si atunci cand nu alegi, de fapt ai ales sa nu alegi. Fiecare alegere iti influenteaza prezentul si viitorul, al tau si al celorlalti.

Si trebuie sa alegem acel ceva care ne implineste, care face sa simtim timpul ca trecut cu folos. Cand va dati seama cum se face asta, sa ma invatati si pe mine.

Asadar…

Va doresc timp. Timp petrecut langa cei dragi (si trecatori), timp sa va zambeasca sufletul, timp sa munciti cu drag. Daca nu gasiti timp pentru toate astea, mai taiati din timpul acela pe care-l petreceti incruntati sau judecandu-i pe altii. Sau tinand suparari cu zilele. Sau incercand sa-i schimbati pe ceilalti, in loc sa-i acceptati asa cum sunt!!!!

Dar, mai ales, va doresc timp sa (re)descoperiti ce e cu adevarat important pentru voi. Cu cat mai repede, cu atat mai bine, caci, nu degeaba scria Marin Sorescu, „vine o vreme cand trebuie sa tragem sub noi o linie neagra si sa facem socoteala.” Si cine poate sti cat de devreme sau de tarziu vine vremea noastra?

Sper să găsiti TIMP să citiți poezia următoare.

Contabilitate
(Marin Sorescu)

Vine o vreme
Când trebuie să tragem sub noi
O linie neagră

Și să facem socoteala.
Câteva momente când era să fim fericiți,
Câteva momente când era să fim frumoși,

Câteva momente când era să fim geniali,
Ne-am întâlnit de câteva ori
Cu niște munți, cu niște copaci, cu niște ape

(Pe unde-or mai fi? Mai trăiesc?).
Toate acestea fac un viitor luminos –
Pe care l-am trăit.
O femeie pe care am iubit-o
Și cu aceeași femeie care nu ne-a iubit
Fac zero.
Un sfert de ani de studii
Fac mai multe miliarde de cuvinte furajere,
A câaror înțelepciune am eliminat-o treptat.
Și, în sfârsit, o soartă
Și cu încă o soartă ( de unde-o mai fi ieșit?)
Fac două (Scriem una și ținem-una,
Poate, cine știe, există și viață de apoi).

Sursa: ortodox.md

https://wordpress.com/read/feeds/68178472/posts/2440961740

Efortul de misiune în Utah îi supără pe Mormoni Mar 29, 2007 by Erin Roach

26166405_528164660901519_2122504651006353946_n

Pagina de ştiri baptiste

BPNews

AGENŢIA DE PRESĂ A CONVENŢIEI BAPTISTE DE SUD

Efortul de misiune în Utah îi supără pe Mormoni Mar 29, 2007 by Erin Roach

NASHVILLE, Tenn. (BP) – Evanghelicii din Utah au intenţionat distribuirea a mai mult de 350.000 de DVD-uri care disputau revendicările Mormonismului ca act legitim de îngrijorare pentru vecinii lor care nu-l cunosc pe Isus ca Salvator, însă efortul de misiune a fost luat de Mormoni ca un act de lipsă de respect pentru religia lor.

Sute de voluntari din stat au atârnat DVD-uri pe mânerele uşilor pe 25 martie în pungi albe de plastic pe care scria „Vestea Bună pentru LDS”, şi altele au fost date după un joc de baschet Utah Jazz din acea seară. DVD-urile, care folosesc evidenţa istorică pentru a face cazul că Mormonismul este un cult ne-creştin, au fost scrise şi produse de LaBarge Media în New York pentru Tri-Grace Ministries din Utah.

Tri-Grace, o organizaţie fondată de un fost Mormon, a invitat bisericile Baptist Sudice să ajute la distribuirea DVD-urilor, şi mulţi voluntari Baptist Sudici au fost de acord să ajute, a spus Tim Clark, director executiv al Utah-Idaho Southern Baptist Convention, către Baptist Press.

„În mod oficial, acesta nu era un proiect Utah-Idaho. Nu era parte a strategiei noastre”, a spus Clark, adăugând că Evangelism Response Center (ERC) al convenţiei a primit apeluri de la oameni care au privit DVD-ul şi vor să pună întrebări sau să facă o profesiune de credinţă în Isus.

În dimineaţa din 29 martie, Clark a spus că ERC a primit mai mult de 500 de apeluri care au rezultat în şase profesiuni de credinţă.

Clark a ajutat la punerea a câtorva DVD-uri în pungi pentru distribuţia de duminică, însă a spus către BP că s-a oferit ca voluntar individual în timpul său, nu ca director executiv al convenţiei de stat.

„Cred că este important pentru că noi trăim în una din cel mai pierdute locuri din America deşi este statul cu oamenii cei mai duşi la biserică din uniune”, a spus Clark. „Mormonii venerează aşa de mult Cartea lui Mormon şi Joseph Smith încât este o oportunitate pe noi să-i facem să sune, punând întrebări despre sistemul lor de crez”.

Deşi DVD-ul a făcut cazul lui Hristos drept singura cale către Dumnezeu folosind istoria documentată, Biserica lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele de pe Urmă a spus că producţia conţinea multe inexactităţi şi că era neechilibrată.

„Nici un lucru bun nu va ieşi din dezbaterea doctrinei cu aceştia a căror intenţie este de a dezaproba şi degrada scripturile pe care le avem”, a spus Episcopul Barlow de la Santaquin Second Ward, într-un răspuns oficial din 25 martie. „Singurul scop al acestui DVD este de a distorsiona ceea ce liderii noştri susţin şi ceea ce mărturisesc ei. Am aruncat copia mea la gunoi, unde cred că îi şi este locul”.

Barlow a repetat bisericii sale că „Joseph Smith este un Profet al lui Dumnezeu care a văzut şi a vorbit cu Dumnezeu Tatăl şi Fiul Său. Cartea lui Mormon este într-adevăr un testament al lui Hristos şi oferă o relatare a ceea ce s-a întâmplat pe Continentul American”.

Conform site-ului goodnewsforlds.com, producătorii DVD-ului „sunt foarte conştienţi că membrii Bisericii LDS sunt sinceri în privinţa crezurilor lor, şi că nu este dorinţa noastră de a deprecia acele crezuri”.

„În experienţa noastră am descoperit că mulţi oameni au o foarte mică înţelegere a ceea ce au învăţat de fapt liderii Mormoni”, spune site-ul. „Pentru că aceasta este adevărat chiar şi în cadrul Bisericii LDS, anumiţi Mormoni ar simţi că o mare parte din ceea ce conţine acest DVD este fabricat. Pentru acest motiv s-au făcut multe dureri pentru documentarea declaraţiilor ce le conţine. Câteva din ele sunt luate direct din publicaţiile LDS şi discursurile date de cei care au recunoscut ca autorităţi Biserica LDS”.

Clark a spus că Tri-Grace are mii de DVD-uri încă pentru distribuţie pe posta U.S. în timp ce aşteaptă donaţii pentru taxele poştale şi voluntari care să pregătească pentru expediere.

„Biblia spune să vorbim adevărul în dragoste”, a spus Clark. „Noi am lucrat din greu să nu-i ofensăm pe oameni. Nu am făcut atacuri nefondate sau acuzaţii care nu au fost bazate pe adevărul istoric”.

Mormonii nu au fost singura concentrare a efortului de misiune, a spus Clark, pentru că DVD-urile au fost puse pe fiecare uşă, fie că rezidenţii erau membrii LDS sau nu.

http://publicatia.voxdeibaptist.org/stiri10_mai07.htm

DIVIZIUNILE BIBLIOLOGIEI / Autoritatea şi inspiraţia Scripturii, de Benjamin B.Warfield (1851-1921)

6-img_20171111_1112445-e1510837743147

Autoritatea şi inspiraţia Scripturii de Benjamin B.Warfield (1851-1921)

Următorul eseu scurt a fost publicat iniţial în revista “Westminster Teacher” din septembrie 1889. Ediţia electronică a acestui articol a fost scanată şi editată de către Shane Rosenthal pentru Reformation Ink. Aparţine domeniului public şi este permisă copierea şi distribuirea sa.

Creştinismul este numit adesea religia cărţii. Mai corect ar fi să spunem că este religia care are o carte. Apostolii şi profeţii i-au pus bazele, oamenii care au trăit vieţi sfinte au construit deasupra, însă Isus Cristos este piatra din capul unghiului. El este singura temelie, El unicul lui cap şi doar El are autoritate în Biserica Sa. Dar El n-a ales să-şi întemeieze Biserica cu propriile mâini, vorbind Cuvântul lui Dumnezeu, spus, de exemplu, prin tunete din cer, ci printr-un corp de apostoli, aleşi şi pregătiţi de El, înzestraţi cu daruri şi haruri de la Duhul Sfânt şi trimişi în lume ca şi agenţii Săi autoritativi pentru proclamarea evangheliei pe care El a pus-o pe buzele lor şi care decât cuvântul Său autoritativ, prin care El vorbeşte. Deoarece apostolii erau reprezentanţii lui Cristos, ceea ce ei au făcut şi spus şi scris ne-a ajuns având autoritate divină. Autoritatea Scripturilor rezidă în simplul fapt că agenţii autoritativi ai lui Dumnezeu pentru întemeierea Bisericii le-a oferit autoritatea Bisericii pe care ei au întemeiat-o. Întreaga autoritate a apostolilor stă în spatele autorităţii Scripturilor şi întreaga autoritate a lui Cristos în spatele apostolilor. Scripturile reprezintă codul-lege pe care legiuitorii Bisericii l-au dat.

Dacă apostolii au fost numiţi de Cristos pentru a acţiona pentru El, în numele şi autoritatea Lui în întemeierea Bisericii – şi lucrul acesta nu-l poate pune nimeni la îndoială; şi dacă apostolii au oferit Bisericii Scripturile pentru împlinirea acestui mandat – şi aceasta fără nici o incertitudine, întreaga chestiune a autorităţii Scripturilor este stabilită cu precizie. Se observă că autoritatea lor nu se bazează pe autoritatea apostolică. Problema este că nu apostolii au scris aceste cărţi (deşi multe dintre cărţile Noului Testament sunt scrise de apostoli), ci ei şi le-au impus Bisericii ca expuneri autoritative ale credinţei şi practicii ei divine. Totuşi, autoritatea Scripturii se bazează în mică măsură pe autoritatea Bisericii. Biserica aduce mărturie cu privire la ceea ce ea a primit de la apostoli drept lege, dar asta nu oferă autoritate legii, ci recunoaşte cu umilinţă autoritatea căreia îi aparţine, chiar dacă Biserica o recunoaşte sau nu. Acest labirint în care unii se rătăcesc este similar cu autoritatea relativă a semnului indicator pe stradă; indicatorul ne poate arăta drumul cel bun dar nu ne dă dreptul să mergem pe acolo. Nu el “determină” calea, ci calea “determină” semnul indicator; şi dacă calea nu merge înspre destinaţia proprie, semnul nu poate să-I determine direcţia. Aşa că Biserica nu “determină” Scripturile, ci Scripturile Biserica. N-are nici un rost să afirmăm că Biserica a existat înaintea Scripturilor, de aceea nu depinde de ele. Chestiunea este, dacă Scripturile sunt un produs al Bisericii sau mai degrabă autoritatea care a întemeiat Biserica. Biserica n-a existat înaintea autorităţii pe care Cristos a dat-o apostolilor pentru a o întemeia, în virtutea a impunerii Scripturilor ca şi lege.

Apostolicitatea determină autoritatea Scripturii şi orice carte sau copr de cărţi date Bisericii de către apostoli ca legi trebuie să rămână în Biserică ca autoritate divină. Că apostolii au dat Bisericii Vechiul Testament, pe care l-au primit de la părinţii lor ca şi Cuvântul lui Dumnezeu, este un lucru neîndoilenic şi nu poate fi pus la îndoială. Că ei au adăugat gradual acestui corp al legii vechi o carte adiţională al noii legii, este un fapt bine-stabilit. Parţial, acest lucru este precizat direct prin mărturia lor. De aceea, Petru plasează epistolele lui Pavel alături de Scripturile Vechiului Testament ca lege pentru creştini ( 2 Petru 3:16 ); şi Pavel plasează Evanghelia lui luca alături de cartea Deuteronom (1 Timotei v.18). Toţi au scris cu autoritate (1 Cor 14:37; 2 Cor 10:8; 2 Tes. 2:15; 3:6-14 ), cu o autoritate care este mai presus de a îngerilor (Gal. 1:7-8), şi în recunoaştere imediată a lucrării Duhului Sfânt ( 1 Cor.14:37; 2 Tes. 3:6-14). Parţial, acest lucru este determinat indirect de mărturia Bisericii Primare; nu a fost o plângere aşa de mare pentru acceptanţa universală a unei cărţi ca autoritativă din partea Bisericii Apostolice, la oferta apostolică ca o autoritate pentru Biserici. Într-un fel sau altul este uşor de arătat că toate cărţile care alcătuiesc acum Biblia noastră şi pe care creştinii, din acea zi până astăzi, le-au tratat cu loialitate ca şi o lege divină prescriptivă, nici mai mult, nici mai puţin, au fost impuse Bisericii ca regulă autoritativă de credinţă şi practică.

Desigur, trebuie spus, că apostolii nu au primit această autoritate supremă de legislatori ai Bisericii fără să fie pregătiţi pentru funcţiile lor înalte, fără o pregătire anterioară în conformitate cu mintea lui Cristos, fara un control personal în lucrarea la care au fost chemaţi, fără călăuzirea Duhului Sfânt. Şi nimic nu este mai evident în scrierile pe care le-au dat Bisericii decât pretenţia că ei au făcut acest lucru numai atunci când acţionau ca şi agenţi ai lui Cristos, şi că tot ce au scris, au scris potrivit Duhului lui Cristos. Ceea ce Pavel a scris reprezenta “porunci de la Domnul” (1 Cor.14:37), pe care el le-a transmis în numele Domnului (2 Tes.3:6), iar ceea ce Petru a predicat a fost de la Duhul Sfânt (1 Pet. 1:12). Fiecare scriptură a Vechiului Testament este inspirată de Dumnezeu (2 Tim. 3:16), iar Noul Testament este aceeaşi scriptură cu Vechiul Testament (1 Tim. 5:18); toate profeţiile Scripturii au fost date prin oameni care au vorbit de la Dumnezeu, fiimd mişcaţi de Duhul Sfânt (2 Pet. 1:20) şi epistolele pauline diferă de vechile scrieri doar pentru că sunt “altele”; ele sunt, noile Scripturi de acest fel (2 Pet. 3:16). Când luăm în considerare promisiunile călăuzirii supranaturale pe care Cristos a făcut-o apostolilor (Matei 10:19,20; Marcu 13:11; Luca 21:14; Ioan 14 şi 16), în legătură cu pretenţia lor de a vorbi cu autoritate divină chiar şi în scris (1 Cor. 14:37; 2 Tes. 3:6), şi legătura dintre scrierile lor cu Scripturile Vechiului Testament cu aceeaşi autoritate divină, nu greşim să afirmăm că apostolii au pretins că au fost asistaţi în munca de dăruire a legii Bisericii lui Dumnezeu de către harul călăuzitor al Duhului Sfânt. Aceasta este ceea ce noi numim inspiraţie. Aceasta nu înlătură autoritatea umană a cărţilor. Dar pune dincolo de uman o autoritate divină. Ea oferă autorilor influenţa însoţitoare a Duhului în procesul scrierii, aşa încât cuvintele pe care ei le-au aşternut au devenit cuvintele lui Dumnezeu; şi scrierea ce a rezultat nu este doar expresia voinţei lui Pavel, Ioan sau Petru pentru biserici, ci expresia voii lui Dumnezeu. Primind aceste cărţi de la apostoli ca lege, Biserica le-a primit întotdeauna nu doar ca şi cărţi scrise de agenţii lui Dumnezeu, ci ca şi cărţi oferite de Dumnezeu prin ei, aşa că fiecare cuvânt al lor este Cuvântul lui Dumnezeu.

Să observăm că dovada autorităţii Scripturilor nu se bazează pe o dovadă anterioară a inspiraţiei lor. Chiar şi o lege neinspirată rămâne o lege. Dar atunci când inspiraţia este dovedită, ea întăreşte autoritatea lor. Dumnezeu ne vorbeşte acum, în Scriptură, nu doar prin reprezentanţii Lui, ci direct prin Scripturi ca şi Cuvântul lui inspirat. Scripturile au devenit cristalizarea voii autoritative a lui Dumnezeu. Nu spunem că creştinismul n-ar fi putu fi întemeiat, propagat sau păstrat fără aceste scrieri inspirate sau fără îmtruparea scrisă a învăţăturii autoritative apostolice. Creştinismul înseamnă să-L cunoşti pe Cristos prin orice mijloace şi astfel oamenii să audă, să creadă şi să fie mântuiţi. Dar Dumnezeu a făcut ca harul Lui să se reverse din abundenţă peste noi, astfel încât El nu numai că a făcut cunoscută răscumpărarea prin Cristos în această lume, ci a dat această expresie autoritativă prin apostoli şi le-a consolidat cu o încredere infailibilă în Cuvântul Său inspirat. Dumnezeu vorbeşte direct inimii creştine în fiecare perioadă de timp şi ne dă siguranţă din abundenţă şi securitate divină sufletelor noastre. Şi, de aceea, în loc să avem o înregistrare a revelaţie date în trecut, avem Cuvântul viu al lui Dumnezeu; în locul unei tradiţii oarecum stabilită, avem, mai degrabă, ceea cecunoaştemsub numele de “ Scripturi ”.

Un gând despre Warfield

Când m-am întors din Germania în 1906, am intrat, ca şi asistent universitar la catedra de Noul Testament, în corpul profesoral de la Princeton Tehological Seminary… Warfield era profesor de Teologie Sistematică ( sau “Profesor de Teologie Didactică şi Polemică”, ca să aibă o sonoritate şi o vigoare mai aparte). Nu se poate obţine o noţiune adegvată a colecţiei voluminoasă a lucrărilor sale. Consultă-l în majoritatea problemelor deplasate şi vei descoperi că are “literatură” asupra oricărui subiect şi este capabil să-ţi ofere căkăuzire acolo unde ai nevoie. Acum şi atunci, într-o manieră generoasă, el poate să se depărteze de la calea lui pentru a oferi încurajare unui tânăr. Bătrânul Princeton a fost un mediul în care un om s-a simţit încurajat să dea ce are mai bun.

J.Gresham Machen

Acest articol a fost pus la dispoziţie de REFORMATION INK (www.markers.com/ink). Pentru corespondenţă adresaţi-va lui Shane Rosenthal la ReformationInk@mac.com ( contactaţi şi scrieţi la @mac.com –când mă conectez primesc o groază de mail nesolicitat).

http://www.voxdeibaptist.org/autoritatea_Warfield.htm

„Liberté, egalité, paternité”! Zeci de mii de francezi au protestat împotriva legii care va lăsa copiii fără tată, dar cu DOUĂ MAME: „Familia, cu o mamă și un tată, un ecosistem care are nevoie de protecție”

„Liberté, egalité, paternité”! Zeci de mii de francezi au protestat împotriva legii care va lăsa copiii fără tată, dar cu DOUĂ MAME: „Familia, cu o mamă și un tată, un ecosistem care are nevoie de protecție”
Zeci de mii de persoane s-au adunat duminică la Paris pentru a protesta împotriva planului guvernului de a permite femeilor singure și lesbienelor la procreația asistată, prima reformă socială majoră a țării de când Franța a legalizat căsătoria homosexuală în 2013, scrie nouvelobs.
Fluturând steaguri roșii și verzi, aproximativ 74.500 de oameni, cifră dată de presă, au pornit în marș de la Senatul Franței spre clădirea Montparnasse, scandând „Libertate, Egalitate, Paternitate” . Organizatorii protestului au spus însă că aproximativ 600.000 de persoane  sunt împotriva legii, care a fost aprobată de camera inferioară a parlamentului luna trecută.
Contestatarii legii consideră că actul normativ privează copiii de existența tatălui, care este atât de necesară, amenințând nucleul tradițional al familiei. În plus, legea va  da cale liberă și pentru legalizarea mamelor surogat, inclusiv pentru homosexuali.
„Familia, cu o mamă și un tată, este un ecosistem care are nevoie de protecție”, a spus Christian Kersabiec, care a venit duminică la marș, din Bretania, denunțând „această nouă societate în care unii se joacă de-a „ucenicul vrăjitor””.
Analiștii spun însă că societatea franceză a început să acccepte familiile netradiționale din momentul 2013, când a fost adoptată legea căsătoriei între persoane de același sex.
Reamintim că legea pe care francezii o contestă în stradă a fost modificată astfel încât cuplurile de lesbiene să  aibă dreptul să se înregistreze pe certificatul de naștere al copiilor cu „mamă și mamă” în loc de „mamă și tată”.

Sute de persoane regretă schimbarea de sex. În Marea Britanie, o fundație consiliază copii cu vârste de 3 sau 4 ani, care au probleme de „identitate

Sute de tineri „transgen”, care și-au făcut schimbare de sex, regretă decizia luată și caută ajutor pentru a reveni la stadiul originar, scrie Digi24, citând Sky News.
Sursa citată prezintă cazul unei persoane în vârstă de 28 de ani, Charlie Evans, care s-a născut femeie, dar timp de zece ani s-a identificat mai bine cu a fi bărbat. Apoi s-a răzgândit și a urmat procesul de revenire la identitatea sexuală cu care s-a născut.
„Vorbesc cu niște tineri de 19-20 de ani, care au făcut operații de schimbare de sex, iar acum își doresc să nu fi făcut-o, disforia lor nu a fost rezolvată: nu se simt bine nici cu noua identitate căpătată și nu știu ce opțiuni au acum”, a explicat Charlie Evans.
Charlie Evans spune că a fost contactată de sute de astfel de persoane care caută ajutor. Odată, spune ea, după o conferință, a fost abordată de o tânără cu barbă, care a îmbrățișat-o și i-a spus că și ea este o femeie transgen care a trecut printr-un proces de revenire la sexul originar.
 „Spunea că se simte abandonată de comunitatea LGBT, care vede în ea o trădătoare”, a povestit Charlie, potrivit sursei citate.
În Marea Britanie, există o fundație care funcționează pe lângă sistemul public de sănătate și care oferă servicii „de identitate” copiilor sub 18 ani. Uneori pacienții nu au mai mult de 3 sau 4 ani.
Numărul copiilor interesați să-și schimbe identitatea sexuală este în creștere vertiginoasă, comparativ cu acum zece ani, ceea ce va duce, foarte probabil, și la creșterea cazurilor care în final vor dori să intre în procesul de revenire la sexul inițial.

Conferința Profesorilor de Religie 2019, la Oradea

Uniunea Bisericilor Creștine Baptiste din România, 

6-img_20171111_1112445-e1510837743147

Departamentul pentru Învățământul Preuniversitar 

Universitatea Emanuel Oradea 

Casa Corpului Didactic Bihor 

Liceul Teologic Baptist Emanuel Oradea 

Către profesorii de Religie din Unitățile de Învățământ,

Dragi colegi,

Departamentul pentru Învățământul Preuniversitar din cadrul Cultului Creștin Baptist vă invită să participați la Conferința profesorilor care predau disciplinele Religie Baptistă și discipline teologice Cultul Baptist.

DE CE?

Știm că sunteți foarte ocupați de aceea am considerat oportun să vă expunem câteva motive pentru care ar trebui să participați:

  • Veți întâlni colegi din toată țara.
  • Vom beneficia de toate facilitățile unui mediu creștin academic de excepție prin colaborarea cu Universitatea „Emanuel” Oradea.
  • Veți avea posibilitatea să interacționați cu ceilalți profesori care au aceeași arie de studiu/ preocupări.
  • Veți beneficia de învățătură biblică sănătoasă în cadrul sesiunilor plenare/atelierelor pentru discuții libere.
  • Împreună vom gândi proiecte educaționale pentru dinamizarea și eficientizarea educației creștine.
  • Vom încerca să găsim răspunsuri adecvate la preocupările și întrebările pe care le aveți.
  • Vom fi slujiți de cadre didactice cu experiență în sfera educației creștine.
  • Va exista un cadru generos pentru încurajare, schimb de idei și inițative educaționale.

UNDE? UNIVERSITATEA „EMANUEL” ORADEA

CÂND? 18-19 OCTOMBRIE 2019. Sosirea participanților va fi vineri după-amiază și plecarea sâmbătă după masa de prânz

COST:

  • 75 RON  care include cazare/trei mese
  • 45 RON care include servirea celor trei mese
  • 10 RON pentru cei care nu doresc cazare și servirea meselor

Pentru ÎNSCRIERI completați formularul Google AICI sau să trimiteți următoarele date pe adresa de email saalexro@yahoo.com cu următoarele informații:

  • Numele și prenumele
  • Unitatea școlară
  • Telefon
  • Email
  • Solicit cazare DA/NU
  • Solicit asigurarea meselor DA/NU

Pentru întrebări și alte informații puteți folosi adresa de email saalexro@yahoo.com sau tel. 0741084301(Alexandru Szucs). Conferința se adresează pastorilor care predau Religie Baptistă și tuturor cadrelor didactice, inclusiv celor care predau în regim de plata cu ora Religie Baptistă (titulari sau suplinitori pe alte discipline, cadre didactice asociate, pensionari)

Director departament,                                                         Secretar departament,

pastor Daniel Bărnuț                                                           prof. Alexandru Szucs

https://www.stiricrestine.ro/2019/10/07/conferinta-profesorilor-de-religie-2019-la-oradea/?

Mana de Luni: Ce vrei în viață?

de Jim Langley

„Ce vrei în viață?” V-a adresat cineva vreodată întrebarea asta? Cel mai bun răspuns ar fi atunci când îți dai seama ce este cel mai important pentru tine. De-a lungul a peste 50 de ani am tot văzut pe mulți oameni de afaceri care au devenit obsedați de succes în profesia lor. Unii se rugau să aibă un câștig personal din asta.

Nu văd nimic rău în a urmări să ai succes, însă eu cred că Dumnezeu vrea să ne direcționăm rugăciunile nu înspre noi înșine, ci pentru nevoile altora și înaintarea Împărăției Lui. Nu îmi pot imagina cum Dumnezeu abia așteaptă să ne împlinească fiecare rugăciune egoistă de a noastră, când este nevoie de atât de mult bine pe care am putea să îl facem altora.

Câteodată mă gândesc la cuvintele atât de actuale pe care i le-a spus Domnul lui Baruc care a devenit descurajat și l-a pus la îndoială pe Ieremia, în perioada sa de durere și suferință. Iată ce i-a spus Dumnezeu, prin profet, lui Baruc:

„Spune-i: «Aşa vorbeşte Domnul: „Iată că ce am zidit, voi dărîma; ce am sădit, voi smulge şi anume ţara aceasta. Şi tu umbli după lucruri mari? Nu umbla după ele! Căci iată, voi aduce nenorocirea peste orice făptură, zice Domnul, dar ţie îţi voi da ca pradă de război viaţa ta, în toate locurile unde vei merge»”.”

Trebuie să înțelegem că niciunul dintre noi nu suntem scutiți în mod special. Unii vin pe lume având multe în jur, în timp ce alții au mai puține. Însă cu toții venim pe lume goi și plecăm la fel. A fost o perioadă în viața mea când mă rugam mult pentru succes și pentru răsplătire financiară. Lucrul acesta s-a schimbat radical după ce, în anul 2001, am citit cartea „Rugăciunea lui Iaebeț”, a lui Bruce Wilkinson. M-a ajutat să realizez cât de superficială era viața mea de rugăciune până atunci.

Cartea se bazează pe două versete dintr-un pasaj care vorbește despre genealogia tribului lui Iuda. Începe așa: „Iaebeţ era mai cu vază decât fraţii săi” (1 Cronici 4:9-10). De ce era acest om mai cu vază? Wilkinson explică cum Iaebeț s-a rugat în mod specific ca Dumnezeu să îl binecuvânteze, să îi extindă hotarele, să îl însoțească mereu și să fie ferit de orice nenorocire, ca să nu fie în suferință. Scrie apoi că Dumnezeu i-a dat ce ceruse!

De atunci, m-am rugat propria mea versiune a rugăciunii lui Iaebeț: „Doamne, te rog să mă binecuvântezi peste așteptările mele. Extinde-mi granițele, zonele mele de influență, pentru gloria Ta. Pune-Ți mâna peste mine mereu, Doamne, și nu lăsa niciun rău să se abată asupra mea, ca să nu provoc rău.” Continui să mă rog astfel, fără să am mari așteptări, și am fost binecuvântat incredibil de mult de-a lungul anilor. Pe măsură ce ne rugăm, ceea este important este atitudinea inimii – mai mult decât cuvintele specifice pe care le adresăm Tatălui Ceresc. El ne cunoaște inima și vrea să ne binecuvânteze în moduri pe care noi nu putem să le pricepem.

Aceasta m-a ajutat să îmi definesc ce vreau eu în viață, dar nu are nimic de a face cu bogății pământești. Multe dintre binecuvântările mele nici nu par a fi binecuvântări. Însă, prin toate acestea, m-am apropiat mai mult de Dumnezeu; Mâna Lui a fost mereu cu mine. Mi-a extins hotarele și zonele mele de influență, și m-a folosit în moduri pe care nu mi le-aș fi imaginat. Într-adevăr, m-a binecuvântat peste așteptările mele.

Am ajuns să înțeleg că nu este vorba despre propriile mele realizări sau abilități. Tot ce contează este să știu că sunt în Voia Lui și într-o zi să Îl cunosc pe El, așa cum este scris în 1 Ioan 3:2: „Prea iubiţilor, acum Suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi, nu s-a arătat încă. Dar ştim că atunci când Se va arăta El, vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea aşa cum este.” Este relația cu Domnul Isus ceea ce contează pentru tine – ceea ce vrei în viață?

Sursa: CBMC INTERNATIONAL

Tradus și adaptatat de BCER-UBCE

https://www.stiricrestine.ro/2019/10/07/mana-de-luni-ce-vrei-in-viata/?

AVRAAM ŞI LOT

Avraam şi Lot din revista „Cercetați Scripturile”

Dumnezeu i-a spus lui Avram: „Ieşi din ţara ta şi din rudenia ta şi intră în ţara pe care ţi-o voi arăta“ (Faptele Apostolilor 7:3). Aceasta a fost o chemare personală, dar legăturile de familie au fost atât de puternice, încât şi Terah, tatăl său, un închinător la idoli (Iosua 24:2), şi nepotul său, Lot, au plecat împreună cu Avram. Grupul s-a oprit în Haran. Tatăl a trebuit să moară înainte ca Dumnezeu să-l lase pe Avram să plece spre Canaan. „Şi Lot a mers cu el“ (Geneza 12:4). Acesta era un credincios, „un om drept“, după cum mărturiseşte Scriptura (2. Petru 2:7,8), dar poziţia pe care a ocupat-o, nu era roada unei credinţe personale în Dumnezeu. Ea a rezultat mai degrabă din influenţa pe care o avea Avram asupra lui. Te poţi ataşa unui grup de călători, îţi poţi adapta comportamentul la comportamentul celor care umblă într-adevăr în credinţă, fără să tinzi deloc spre aceeaşi ţintă. Calea credinţei nu reprezintă o atracţie pentru fire. În ceasul încercării te vei dovedi incapabil să rămâi neclintit. Lot l-a urmat pe Avram prin ţara făgăduinţei. Pentru un timp a împărtăşit viaţa acestui credincios, care a realizat caracterul unui străin şi călător pe pământ. Avram a primit promisiuni. El a zidit un altar şi şi-a ridicat cortul aproape de Betel, „spre munte“, înainte de a merge spre sud. Lot a văzut zilnic această umblare cu Dumnezeu. Dar credinţa lui Avram a fost pusă la încercare. Patriarhul a părăsit calea dependenţei. S-a îndepărtat de Betel „mergând înainte spre sud“ şi, deoarece foametea apăsa asupra ţării, a coborât în Egipt, urmat de Lot. Acolo, Avram şi-a pierdut caracterul unui adorator. Nu a mai putut conta pe ajutorul divin. Din teamă de oameni a acţionat incorect; până la urmă, Faraon l-a trimis înapoi. Dumnezeu s-a folosit de acest mijloc umilitor pentru a-l aduce înapoi. Avram a plecat din sud spre Betel „până la locul unde fusese cortul său la început… la locul altarului“ (Geneza 13:3,4). Lot era încă împreună cu el; averile lor sau mărit foarte mult şi din această cauză s-a iscat o ceartă între păstorii lor. Avram, reabilitat complet, şia dat seama de pericol. Bogăţiile dobândite în Egipt nu trebuiau să devină în mâna duşmanului un mijloc de distrugere a mărturiei faţă de necredincioşii care locuiau în ţară (Geneza 13:7). Într-adevăr, acele împrejurări au jucat un rol important. Desigur, până atunci, Lot şi Avram locuiseră împreună, dar dacă relaţiile lor ar fi fost caracterizate de o părtăşie adevărată, atunci certurile slujitorilor nu s-ar fi răsfrânt asupra stăpânilor lor. Deseori se întâmplă să-l invidiem pe fratele nostru în Hristos din cauza averilor sale spirituale sau materiale. Aceasta este o uşă deschisă pentru dezbinări. Corintenii erau îmbogăţiţi în „orice cuvânt şi în orice cunoştinţă“ (1. Corinteni 1:5), dar de aici au rezultat „invidie şi ceartă“ (1. Corinteni 3:3) şi s-au lăudat „unul cu altul împotriva celuilalt“ (1. Corinteni 4:6,7). Avram a arătat autenticitatea credinţei sale. Averile s-au înmulţit, dar inima lui nu s-a legat de ele. El a fost cel în vârstă, dar totuşi nu şi-a pretins drepturile. În cuvintele sale era multă blândeţe: „Te rog, să nu fie ceartă între mine şi tine…, pentru că suntem fraţi“ (Geneza 13:8). Comportamentul său faţă de Lot arată că nu i-a purtat nici cea mai mică ură ascunsă. Avram a fost gata să renunţe la promisiunile încântătoare, dar amăgitoare ale unei lumi gata să fie judecată. El aştepta „cetatea care are temelii, al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu“ (Evrei 11:10). Lot s-a arătat incapabil să-i dea un răspuns spiritual. El ar fi putut să protesteze sau să afirme solemn că apreciază prea mult tovărăşia acestui om al credinţei pentru a putea accepta o despărţire. Ar fi fost mult mai bine, dacă şi-ar fi părăsit turmele sale şi ar fi rămas la moştenirea promisiunilor lui Dumnezeu (Psalm 119:63). La el nu s-a găsit hotărârea lui Rut: „Încotro vei merge tu voi merge şi eu“ (Rut 1:16). Lot nici nu a insistat ca unchiul său să aleagă, lucru pe care l-ar fi făcut, dacă ar fi cunoscut şi ar fi recunoscut maturitatea spirituală a acestuia. El şi-a ridicat ochii, dar nu spre cer, pentru că în acea clipă hotărâtoare nu a căutat voia lui Dumnezeu pentru viaţa sa. De aceea nu este de mirare că privirile sale s-au îndreptat spre lucrurile vizibile, dar trecătoare (2. Corinteni 4:18). Câmpia Iordanului l-a ademenit. Ea era „bine udată peste tot, înainte de a nimici Domnul Sodoma şi Gomora“ (Geneza 13:10). Ea oferea tot ceea ce poate seduce o inimă omenească. Ce mijloc simplu de a-şi mări şi mai mult averile pământeşti! Nu va fi nevoit să sape cu greu fântâni pentru a-şi adăpa turmele! Acea câmpie era aşa de roditoare, încât amintea de grădina Domnului. Dar ea îi aducea aminte lui Lot şi de ţara Egiptului, unde l-a urmat, din nefericire, pe Avram. Atracţia unei lumi înşelătoare a determinat alegerea sa. Din lipsa unei părtăşii permanente cu Dumnezeu, i-a scăpat din vedere caracterul locuitorilor ei. Plăcerea ochilor ne poate duce, ca şi pe Lot, la un sfârşit ruşinos (Galateni 6:7,8). Să observăm ce urmări adânci a lăsat în urma sa căderea lui Avram! Din Egipt a adus şi o slujnică, Agar, care i-a fost o cursă. Plăcerile ascunse din inima lui Lot s-au exteriorizat mai mult în această ţară. De câte ori greşelile noastre nu au urmări umilitoare şi de durată pentru comportamentul fraţilor noştri, chiar dacă Domnul, în harul Său, ne-a reabilitat complet! Greşelile noastre sunt pentru ei o piatră de poticnire. Lot a ales pentru sine câmpia Iordanului, s-a despărţit de unchiul său şi a plecat spre răsărit. Acesta a fost primul pas pe o cale pe care nu a mai acţionat influenţa binefăcătoare a lui Avram. A fost o cale pe care s-a afundat tot mai mult în mocirla acestei lumi şi s-a străpuns el însuşi cu multe dureri (1. Timotei 6:10). El şi-a „chinuit sufletul lui drept“ până la sfârşitul vieţii, deoarece a preferat lucrurile vizibile în locul părtăşiei cu Domnul. Avram a locuit în Canaan, dar Lot şi-a ridicat corturile până la Sodoma. Se pare că planul său nu a fost de la început să se aşeze acolo. Dar nu se întâmplă deseori aşa şi cu copiii lui Dumnezeu? La început nu intenţionează „să se înjuge“ la un jug nepotrivit cu cei necredincioşi, dar apoi fac câţiva paşi în lume şi văd la sfârşit că sunt legaţi de ea. Dorinţa lor de a se despărţi de ceea ce ştiu că este contrar voii lui Dumnezeu, devine insensibilă şi puterea spirituală slăbeşte mereu. Probabil, această hotărâre cu urmări grave îşi avea originea în influenţa soţiei sale. Mai târziu, în ciuda poruncii îngerilor, ea s-a uitat înapoi spre cetatea blestemată şi a devenit un stâlp de sare (Geneza 19:26). Ea îşi lăsase inima acolo. Ea nu a crezut că Dumnezeu va distruge cetatea. Necredinţa ei a atras după sine neascultarea; aproape salvată, ea a căzut sub judecata lui Dumnezeu. Încheierea unei căsătorii este, desigur, alegerea cea mai importantă, pe care o ia un copil al lui Dumnezeu pentru viaţa prezentă. Dacă această unire se face „în Domnul“, dacă este rodul unei umblări în ascultare şi în dependenţă de Dumnezeu, va rezulta o binecuvântare mare pentru ambii parteneri. Dar dacă nu este aşa, atunci va avea ca urmare o sărăcire spirituală şi mult necaz. Apostolul ne avertizează: „Dar cel căsătorit se îngrijeşte de lucrurile lumii, cum să placă soţiei“ (1. Corinteni 7:33). Un creştin căsătorit poate fi influenţat în ascuns de soţia sa de a sluji idolilor, începând cu bogăţiile (Deuteronom 13:6), sau invers, să tindă, în credinţă, spre o moştenire după voia lui Dumnezeu (Judecători 1:14,15). Indiferent cum au stat lucrurile, Lot a purtat înaintea lui Dumnezeu răspunderea pentru alegerea sa. Tot aşa este şi cu fiecare creştin care se lasă prins în mreje de lume, fie chiar şi sub influenţa alor săi. În acea câmpie a Iordanului a izbucnit dintr-o dată război. Diavolul este mereu în acţiune pentru a provoca între oamenii, pe care îi ţine în robia sa groaznică, mândrie, invidie şi ambiţie. Lot a savurat mult timp în tovărăşia lui Avram purtarea de grijă şi ocrotirea lui Dumnezeu. Dar acum a fost luat prizonier, „pentru că locuia în Sodoma“ (Geneza 14:12). Nu se mai vorbeşte despre cortul său; el pierduse chiar şi aparenţa unui străin. Fără îndoială, nu a cunoscut caracterul adevărat al locuitorilor Sodomei când s-a apropiat aşa de mult de ei: aceştia erau „răi şi mari păcătoşi înaintea Domnului“ (Geneza 13:13). Dar oare nu ar fi trebuit acest om drept să se despartă cât mai repede posibil de aceşti oameni, după ce a observat caracterul lor (2. Timotei 2:19)? El s-a obişnuit cu ei, chiar dacă a trebuit să sufere un chin interior. Atunci, Dumnezeu a permis în căile Sale suverane ca să fie luat prizonier, dar în acelaşi timp a vegheat în harul Său ca Avram să afle despre acest lucru. Acest bărbat al credinţei nu ducea lipsă nici de energie, nici de dragoste frăţească. El cunoştea gândurile lui Dumnezeu şi „a scos pe oamenii săi deprinşi la arme, născuţi în casa lui“. A urmărit duşmanul, l-a bătut şi l-a adus înapoi pe Lot, „fratele său“, cu toate averile sale. Această încercare a fost pentru Lot, care rătăcea pe căile lumii, posibilitatea de care trebuia să se folosească. „Pentru că El nu necăjeşte, nici nu întristează cu plăcere pe fiii oamenilor“ (Plângerile lui Ieremia 3:33). Lot ar fi trebuit să vadă că urmase o cale a necazului şi ar fi trebuit să rupă de bunăvoie legăturile sale cu aceşti nelegiuiţi, a căror umblare chinuia sufletul lui drept. Încă era timp pentru a se întoarce la locul în care fusese la început cortul său. Putea să-şi reia locul ca străin şi adorator în părtăşie cu Dumnezeu şi cu slujitorul Acestuia, Avram. În ceea ce-l priveşte pe Avram, acesta a refuzat să primească ceva de la împăratul Sodomei (Geneza 14:23). Dar Lot nu s-a folosit de ocazie pentru a se întoarce şi a merge pe calea dreptăţii practice, pe care cei ce-L iubesc pe Dumnezeu moştenesc un bun veşnic (Proverbe 8:20,21). Dumnezeu permite deseori să le fie adus copiilor Săi, care suspină sub urmările îndepărtării de Domnul, un ajutor spiritual. Dacă acele îndemnuri sunt primite în inimă şi în conştiinţă, va rezulta o reabilitare adevărată, iar calea ascultării de Dumnezeu va fi regăsită. Dar dacă nu, atunci vor merge mai departe în rătăcirea lor, vor aduce ruşine asupra Numelui Domnului şi îi vor întrista pe cei care au dorit să-i ajute. În cursul acestei relatări a Scripturii, Avram a primit un nume nou: Avraam. El a văzut împlinindu-se făgăduinţele lui Dumnezeu, a devenit confidentul gândurilor Sale şi a mijlocit în favoarea altora. Lot însă a şezut ca judecător în porţile Sodomei. Totuşi a recunoscut că îngerii trimişi să distrugă cetatea, nu sunt oameni obişnuiţi. El s-a ridicat pentru a-i întâmpina şi s-a aplecat în faţa lor. A stăruit să intre la el, mai cu seamă pentru că se temea pentru siguranţa lor. Dar ei au primit ospitalitatea lui doar după multă ezitare. Spre deosebire de Sara (Geneza 18:6), soţia lui Lot nu a luat parte la primirea vizitatorilor. De altfel, ne putem întreba ce fel de atmosferă domnea în acest cămin, pentru a putea aprecia comportamentul locuitorilor Sodomei. Ce întrebare serioasă rezultă de aici pentru noi! Are Domnul întotdeauna libertatea să intre în casa mea şi a ta? Se simt ai Săi întotdeauna bine acolo? Lot a ştiut că trebuie să le ofere musafirilor săi pâine nedospită. Acest fapt era un rod al vieţii spirituale din el, care şi-a păstrat adevăratul sens în contrast cu starea groaznică morală, care înconjura această locuinţă. Lot a fost singurul om drept în acea cetate: Domnul cunoaşte pe cei ce sunt ai Săi. Dar în timp ce Avraam era despărţit pentru Dumnezeu, Lot s-a despărţit de Dumnezeu, şezând pe scaunul batjocoritorilor. Comportamentul său, cuvintele sale în următoarele ore arată cât de jos ajunsese starea lui spirituală. El a încercat să-i ocrotescă pe musafirii săi, şi în această intenţie a mers aşa de departe, încât i-a numit pe locuitorii Sodomei „fraţii mei“. În schimb, a primit dispreţ, jignire şi ameninţări: „Acesta a venit să locuiască aici temporar şi mereu este judecător?“ Numai intervenţia îngerilor, a acestor „duhuri slujitoare trimise pentru a sluji celor care vor moşteni mântuirea“ (Evrei 1:14), l-au salvat. Dacă Lot s-a gândit să-i facă mai buni, prin influenţa şi sfatul său, pe unii care se simţeau bine în exersarea desfrânării (a se vedea 1. Petru 4:3,4), venise pentru el clipa să constate că străduinţele sale erau în zadar şi că viaţa lui era irosită. Avraam, şi împreună cu el toţi copiii lui Dumnezeu, care se depărtează de rău, sunt pentru Domnul această comoară ascunsă, pe care inima Sa o doreşte. În duhul, pe munte, pot interveni în părtăşie cu Dumnezeu în favoarea altora. Avraam, care s-a gândit mereu la Lot, a întrebat: „Vei nimici Tu şi pe cel drept cu cel rău?“ (Geneza 18:23). Nu au fost zece oameni drepţi în cetate. Judecata reţinută mult timp a fost executată (Isaia 28:2), dar mai întâi Lot a trebuit să iasă, fiind salvat ca prin foc. Îngerii nu au putut face nimic până ce Lot a fost izbăvit de mânia viitoare. „Oile Mele… Eu le dau viaţă eternă… şi nimeni nu le va smulge din mâna Mea“ (Ioan 10:28). Ce siguranţă se revarsă din Cuvântul Domnului Isus pentru ai Săi! Când ne va înălţa la El, totul va fi har. Dar cum va evalua slujba noastră pen-tru El aici pe pământ (2. Petru 1:11)? Dumnezeu şi-a adus aminte de Avraam (Geneza 19:29), iar trimişii Săi l-au avertizat pe Lot cu privire la caracterul judecătoresc al însărcinării lor: „Domnul va nimici cetatea“ (Geneza 19:14). Cu totul altfel au fost înştiinţările frumoase, al căror obiect a fost Avraam, prietenul lui Dumnezeu (Geneza 18:17-19)! Părtăşia de care se poate bucura un copil ascultător al lui Dumnezeu, îi este complet necunoscută cuiva care stă în atmosfera lumească. Înţelegerea gândurilor lui Dumnezeu nu poate fi despărţită de o umblare în credincioşie. Când un creştin stă în legătură cu lumea, aduce atât sufletului său, cât şi celor care îl înconjoară cea mai mare prejudiciere. Lot nu era singur în Sodoma, ci împreună cu soţia şi fiicele sale, dintre care unele erau legate prin căsătorie cu locuitorii acelui loc. Îngerii au arătat har şi au oferit salvarea întregii case a lui Lot. Dar când Lot le-a vorbit ginerilor săi, aceştia au crezut că glumeşte. Întreaga sa viaţă îl acuza de minciună. Din nefericire, nu a trăit ca un prinţ al lui Dumnezeu în mijlocul acelui popor (a se vedea Geneza 23:6). Ce s-ar putea spune despre credincioşii fireşti şi lumeşti, care sunt ocupaţi cu treburile vieţii? Cum ar putea atrage ei atenţia celor din jur că lumea va fi judecată şi că trebuie să se pună sub protecţia sângelui lui Hristos şi să se despartă de rău? Apostolul Pavel, al cărui comportament era determinat de Cuvântul lui Dumnezeu, se recomanda pe sine către orice conştiinţă omenească, înaintea lui Dumnezeu (2. Corinteni 4:2). Aşa stau lucrurile şi la noi? Pentru Lot a fost greu să-şi părăsească averea, roadele muncii sale, locul său în societate şi, probabil, relaţiile sale (Ezechiel 16:49). A ezitat… şi a fost nevoie, să spunem aşa, să fie smulşi el, soţia şi fiicele sale din acea cetate. Dumnezeu, de partea Sa, proslăveşte harul şi dragostea Lui. Se făcea dimineaţă, o zi ca oricare alta, gândeau oamenii acestui pământ: „mâncau, beau… a plouat cu foc şi pucioasă din cer şi i-a omorât pe toţi“ (Luca 17:28, 29). „Scapă-ţi viaţa; nu te opri în toată câmpia; scapă la munte“ (Geneza 19:17). Dar Lot nu a mers în munţi, ci a dorit să locuiască într-o cetate, chiar dacă era mică. El a dorit să păstreze ceva din ceea ce îi era familiar în această lume, chiar şi dacă era foarte puţin. Gândul la o viaţă de credinţă i-a umplut inima de presimţiri întunecoase. „Necredinţa priveşte întotdeauna partea credinţei ca lucrul cel mai înspăimântător care poate fi ales; pentru ea, totul este întunecos pe această cale“. Dumnezeu a împlinit dorinţa lui Lot în ceea ce priveşte Ţoarul. El nu ne va obliga să primim o binecuvântare pe care nu o dorim. Dar până la urmă, Lot s-a temut să locuiască şi acolo. Pentru a trăi în siguranţă şi fără teamă trebuie să fii în părtăşie cu Dumnezeu. Astfel, Lot a locuit într-un mod jalnic întro peşteră, departe de Avraam şi de Dumnezeul său. Ce avertizare este viaţa lui Lot, a acestui om drept, care a fost infidel chemării lui Dumnezeu! Nu se găseşte la el nici o urmă de reabilitare, ci, din contră, o cădere care este tot mai clară. Calea sa, care la început părea să fie asemănătoare cu a lui Avraam, a sfârşit altfel. El nu s-a luptat lupta cea bună, nu a păstrat credinţa şi a pierdut cununa. Mai târziu, Dima a iubit timpul de acum şi l-a părăsit pe Pavel, a cărui viaţă şi slujire îl avea pe Hristos ca singur ţel. Această relatare despre Lot ne-a fost păstrată pentru „avertizarea noastră, peste care au ajuns sfârşiturile Avraam şi Lot din revista „Cercetați Scripturile” veacurilor“ (1. Corinteni 10:11). Cât de strâns legaţi sunt unii creştini, în mod practic, de timpul de acum şi cât de puţin de un Hristos proslăvit! Să dea Domnul să fim din aceia care ne sprijinim pe braţul Mântuitorului şi Domnului nostru, care mergem pe „cărarea celor drepţi“, care este ca „lumina strălucitoare, care luminează tot mai mult, până când ziua e deplină“!

Comori org http://comori.org/home.php

 

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole-crestine/avraam-si-lot/

Avantajele rămânerii păcatului John Newton

 

Ultimele mele două scrisori s-au concentrat asupra unui subiect trist, depravarea inimii, care ne împiedică să facem binele atunci când vrem să-l facem şi poluează cu răutate cele mai bine intenţionate acţiuni ale noastre. Avem motive, din pricina aceasta, să deznădăjduim în toate zilele vieţii noastre; şi totuşi, nu trebuie să ne întristăm, ca cei ce nu au nici o speranţă. Domnul a asigurat poporului Său alinare pentru aceste dureri, şi ne învaţă să luăm ce-i mai bun din ele. Dacă răul pe care îl simţim nu ar putea fi transformat în bine, El nu i-ar permite să rămână în noi. Putem deduce acest lucru din ura Sa pentru păcat, şi din dragostea pe care o poartă poporului Său.

În ce priveşte remediul, nici starea noastră şi nici onoarea Lui nu sunt afectate de lucrările păcatului care locuieşte în noi, în inimile celor pe care El ne-a învăţat să ne împotrivim, să luptăm şi să plângem din cauza a ceea ce simţim. Deşi păcatul se războieşte, el nu va domni; deşi ne tulbură pacea, el nu ne poate despărţi de dragostea lui Dumnezeu. Dumnezeu nu face nimic incompatibil cu sfinţenia şi desăvârşirea Sa atunci când dă dovadă de bunăvoinţă faţă de nişte făpturi atât de sărmane şi murdare, sau atunci când le primeşte în părtăşie cu El; pentru că aceşti oameni nu sunt priviţi aşa cum sunt, ci ca fiind una cu Isus, Cel la care au căutat refugiu, şi prin care trăiesc o viaţă de credinţă. Sunt primiţi în Preaiubitul, au un Avocat înaintea Tatălui, Unul care cândva a făcut ispăşire pentru păcatele lor şi trăieşte veşnic ca să mijlocească pentru ei. Deşi ei nu pot împlini legea, El a împlinit-o în locul lor; deşi ascultarea mădularelor e întinată şi imperfectă, ascultarea Capului e fără pată şi completă; deşi în ei există mult rău, există şi ceva bun, roada Duhului Său îndurător. Ei acţionează pe baza unui principiu al dragostei, nu urmăresc nimic altceva decât slava Lui, iar dorinţele lor de zi cu zi sunt îndreptate la modul suprem către El. Există o diferenţă de substanţă între cele mai slabe eforturi ale credinţei unui credincios adevărat, care e acoperit de ruşine la gândul eşecurilor sale, şi cele mai înalte şi mai înşelătoare realizări ale celor care se consideră înţelepţi în proprii lor ochi, şi se văd oameni cu judecată. Acest conflict nu va mai dura mult, ca nu cumva duşmanul să îi biruie în cele din urmă. Ei sunt sprijiniţi de o forţă atotputernică şi conduşi către o victorie sigură. Ei nu vor fi întotdeauna aşa cum sunt acum; încă puţină vreme, şi vor fi eliberaţi de acest trup respingător, care e la fel ca o casă a unui lepros, contaminată fără speranţă de vindecare şi trebuind distrusă în întregime. Ei Îl vor vedea pe Isus aşa cum este, vor fi ca El şi cu El, pentru totdeauna. Scopurile faţă de care Domnul subordonează sentimentul depravării noastre sunt multiple. În felul acesta, puterea, înţelepciunea, credincioşia şi dragostea Lui sunt manifestate mai vizibil: puterea Sa, prin menţinerea lucrării Sale în mijlocul unei opoziţii atât de puternice, ca o scânteie care arde în apă, sau ca un tufiş care nu e mistuit de flăcări; înţelepciunea Sa, prin învingerea şi controlarea tuturor uneltirilor pe care Satan, cunoscând răutatea naturii noastre, e încurajat să le pună în aplicare împotriva noastră. El i-a răsturnat pe mulţi dintre cei ce-şi proclamau deschis credinţa, şi acum, la fel ca în cazul lui Goliat, aruncă provocarea împotriva întregii oştiri a lui Israel; şi totuşi, descoperă că există unii pe care, deşi îi atacă puternic, nu îi poate birui; indiferent de avantajele aparente pe care le câştigă câteodată, ei sunt eliberaţi, pentru că Domnul e de partea lor. În acelaşi fel, dragostea neschimbată a Domnului, bogăţiile îndurării Sale, sunt mai bine exemplificate prin mulţimea de iertări acordate poporului Său, decât în cazul în care nu ar fi deloc nevoie de iertare.

În felul acesta, Domnul Isus este mai drag sufletului; orice laudă este efectiv exclusă, iar gloria unei mântuiri depline şi gratuite Îi este atribuită doar Lui. Un marinar surprins de furtună care, după o noapte petrecută în pericol, este adus de îndată în siguranţa portului, deşi se va bucura de salvarea sa, aceasta nu îl va afecta la fel de mult ca şi în cazul în care, după o lungă perioadă în care a fost aruncat încoace şi încolo de furtună, şi după ce a trecut prin numeroase ocazii în care a scăpat ca prin urechile acului, ar ajunge în sfârşit la limanul dorit. Despre cei neprihăniţi se spune că scapă cu greu, nu pentru că scăparea nu ar fi un lucru cert, pentru că scopul lui Dumnezeu în ce-i priveşte nu poate fi împiedicat, ci din pricina temerilor lor, şi a marilor dificultăţi prin care trebuie să treacă. Dar, după ce au experimentat îndelung înşelăciunea inimilor lor, după dovezi repetate ale slăbiciunii, încăpăţânării, nerecunoştinţei şi insensibilităţii lor, când descoperă că nici unul din aceste lucruri nu îi pot despărţi de dragostea lui Dumnezeu în Hristos, Isus devine şi mai preţios pentru sufletele lor. Ei iubesc mult, pentru că li s-a iertat mult. Ei nu îndrăznesc să îşi atribuie vreun merit, şi nu o vor face, ci se bucură să confirme că ar fi pierit de mii de ori (de-ar fi fost posibil) dacă Isus nu ar fi fost Mântuitorul lor, păstorul lor, şi scutul lor. Când se rătăceau, El i-a adus înapoi; când au căzut, i-a ridicat; când s-au rănit, El i-a vindecat; când au căzut de oboseală, El i-a înviorat. Prin El, slăbiciunea i-a făcut puternici; El le-a deprins mâinile la luptă, şi le-a acoperit capetele în ziua bătăliei. Într-un cuvânt, unele din cele mai clare dovezi pe care le-au primit cu privire la desăvârşirea Lui au fost prilejuite de dovezile umilitoare cu privire la propria lor ticăloşie. Nu ar fi cunoscut atât de multe din primele, dacă nu ar fi aflat atât de multe despre ei înşişi.

Mai mult, un duh de smerenie, care este atât Decus et Tutamen, tăria şi frumuseţea mărturiei noastre, este în mare măsură promovat atunci când simţim, ca şi atunci când citim, că ori de câte ori vrem să facem binele, răul este lipit de noi. Un duh zdrobit şi copleşit de remuşcări este plăcut Domnului, care a promis să locuiască în cei ce îl au; iar experienţa arată că măsura în care experimentăm binecuvântările noastre este în raport cu sentimentul umilitor pe care îl avem despre depravarea naturii noastre. Dar adevărul că suntem în totalitate depravaţi nu e unul pe care cineva l-a învăţat vreodată pur şi simplu pentru că altcineva i l-a spus. Într-adevăr, dacă am putea primi, şi păstra în viaţa de zi cu zi, o judecată dreaptă în ce ne priveşte, doar prin ceea ce este atât de clar declarat în Scriptură, probabil că am fi scutiţi de multe ore de jale, dar experienţa este şcoala Domnului, iar cei învăţaţi de El descoperă de obicei că le lipseşte în totalitate înţelepciunea prin greşelile pe care le fac, şi că nu au nici o putere prin alunecările şi căderile de care au parte. Fiecare zi aduce la suprafaţă o nouă stricăciune, care mai înainte nu a fost observată, sau cel puţin o descoperă într-o lumină mai puternică decât înainte. Astfel, treptat ei sunt dezvăţaţi să se bazeze pe vreo presupusă înţelepciune, putere sau bunătate care ar exista în ei înşişi; ei simt adevărul din cuvintele Domnului, ,,Despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic;” şi cât de necesar este să strige împreună cu David, ,,O, povăţuieşte-mă şi călăuzeşte-mă, pentru Numele Tău.” Această stare sufletească constituie principala deosebire dintre un creştin şi altul; pentru că, deşi e un sentiment lăuntric, are efecte foarte vizibile în exterior, care sunt sugerate foarte expresiv, Ezechiel 16:63: ,,Ca să-ţi aduci aminte de trecut şi să roşeşti, şi să nu mai deschizi gura de ruşine, când îţi voi ierta tot ce ai făcut, zice Domnul Dumnezeu.” Cunoscând iertarea Mea totală şi gratuită acordată pentru nenumăratele tale căderi şi păcate, te vei ruşina şi vei reduce la tăcere planurile mârşave ale inimii tale. Îţi vei deschide gura ca să Mă lauzi, şi nu te vei mai lăuda singur, nu-i vei mai critica pe alţii şi nu vei mai murmura împotriva destinului pe care ţi l-am hărăzit. În toate aceste privinţe, noi suntem extrem de dispuşi să ne deschidem gurile în mod nesăbuit. Dar un sentiment puternic de mare nevrednicie şi multă iertare împiedică aceste lucruri rele. Oricine e cu adevărat smerit, nu se va mânia cu uşurinţă, nu va fi sigur pe sine sau un temerar nechibzuit, ci va fi plin de compasiune şi blândeţe faţă de slăbiciunile celorlalţi păcătoşi ca şi el, ştiind că, dacă există vreo diferenţă, doar harul este cel ce a făcut-o, şi că are în inima lui sămânţa fiecărui păcat; iar, în timpul încercărilor şi necazurilor, el va privi la mâna Domnului, şi îşi va pleca faţa la pământ, recunoscând că suferă mult mai puţin decât ar fi meritat pentru nelegiuirile lui. Acestea sunt câteva din avantajele şi roadele bune pe care Domnul ne îngăduie să le obţinem din acea rădăcină amară, păcatul care locuieşte în noi.

Tradus de Florin Vidu

https://www.rcrwebsite.com/advantage.htm

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole-crestine/avantajele-ramanerii-pacatului-john-newton/

Au obiectele energie spirituală?

6-img_20171111_1112445-e1510837743147

Întrebare:

Au obiectele energie?

Presupun că întrebarea nu se referă la energia obișnuită pe care o are un obiect în dependență de compoziția chimică, ci la energia  spirituală „pozitivă” sau „negativă” pe care o au obiectele în dependență de contextul în care au fost aceste obiecte și de oamenii cu care au intrat în contact. De exemplu, dr. Hew Len spune:

„Spațiile în care locuim, susținem conferințe sau diferite activități au și „nume”, la fel ca oamenii. Un obiect, precum scaunul pe care a stat un om falimentar, menține energia falimentului și, în mod interesant, nimeni nu se așază pe el, iar scaunul este foarte „supărat”. Adică noi rămânem cumva impregnați în obiectele pe care le folosim, istoria noastră rămâne înscrisă în obiecte și  amintirile noastre continuă să trăiască în spațiile pe care le-am locuit sau în inele purtate, iar un clarvăzător talentat le poate citi și după zece ani (cartea „Zero Limite” scrisă de Joe Vitale).

Nu găsim scris în Biblie despre energii spirituale pozitive sau negative ale obiectelor. Când mă pregăteam să răspund la această întrebare, m-am rugat Domnului să mă ajute să dau un răspuns biblic. Citind mai multe articole la acest subiect pe internet, am găsit multe informații despre curățirea obiectelor de energii negative.  Domnul mi-a îndreptat atenția anume la modul cum se face curățirea, care nu este altceva decât ceea ce Biblia numește „descântec”.  De aceea vreau să vedem în acest articol ce spune Biblia despre descântec și despre vrăjitorie, dar și puterea pe care o au acestea asupra oamenilor.

Atitudinea lui Dumnezeu față de descântec și vrăjitorie

Dumnezeu a interzis poporului Israel să practice aceste lucruri și să meargă la cei care le practică. Aceste lucruri sunt o urâciune înaintea lui Dumnezeu și El le pedepsește, căci vrea ca noi să căutăm ajutor și cunoștință de viitor la El. Aceste cuvinte au fost spuse de Dumnezeu prin Moise înainte de intrarea poporului Israel în țara promisă și le vorbește despre Domnul Isus pe care urma să-L trimită și de El trebuiau să asculte:

Să nu fie la tine nimeni care să-și treacă pe fiul sau pe fiica lui prin foc, nimeni care să aibă meșteșugul de ghicitor, de cititor în stele, de vestitor al viitorului, de vrăjitor, de descântător, nimeni care să întrebe pe cei ce cheamă duhurile sau dau cu ghiocul, nimeni care să întrebe pe morți. Căci oricine face aceste lucruri este o urâciune înaintea Domnului; și din pricina acestor lucruri va izgoni Domnul, Dumnezeul tău, pe aceste neamuri dinaintea ta. Tu să te ții în totul totului tot, numai de Domnul Dumnezeul tău. Căci neamurile acelea pe cari le vei izgoni, ascultă de cei ce citesc în stele și de ghicitori; dar ție, Domnul, Dumnezeul tău, nu-ți îngăduie lucrul acesta. Domnul, Dumnezeul tău, îți va ridica din mijlocul tău, dintre frații tăi, un proroc ca mine: să ascultați de el! Astfel el va răspunde la cererea pe care ai făcut-o Domnului, Dumnezeului tău, la Horeb, în ziua adunării poporului, când ziceai: „Să nu mai aud glasul Domnului, Dumnezeului meu, și să nu mai văd acest foc mare, ca să nu mor”. Atunci Domnul mi-a zis: „Ce au zis ei, este bine. Le voi ridica din mijlocul fraților lor un proroc ca tine, voi pune cuvintele Mele în gura lui, și el le va spune tot ce-i voi porunci Eu. Și dacă cineva nu va asculta de cuvintele Mele, pe cari le va spune el în Numele Meu, Eu îi voi cere socoteală. (Deuteronom 18:10-19)

Deci, ajutorul trebuie căutat la Domnul Isus și în Scripturi, nu la ghicitori, vrăjitori, clarvăzători.

Deochiul, descântecul, vrăjitoria, ghicirea este o realitate, dar Dumnezeu nu ne permite să practicăm aceste lucruri și nici să mergem la cei care le practică. Apare întrebarea: cum să te protejezi de blestemele acestora?

Blestemul nu are putere asupra celor ce se tem de Dumnezeu

În Biblie găsim mai multe exemple care ne arată că blestemele nu au putere asupra aleșilor lui Dumnezeu. Un exemplu este cazul când Balaac, împăratul Moabului, i-a cerut lui Balaam să blesteme pe poporul Israel. Dumnezeu nu numai că nu a îngăduit ca Balaam să blesteme pe Israel, ci a pus în gura lui Balaam binecuvântări pentru poporul Israel.

Cuvintele lui Balaam: Descântecul nu poate face nimic împotriva lui Iacov, Nici vrăjitoria împotriva lui Israel; Acum se poate spune despre Iacov și Israel: Ce lucruri mari a făcut Dumnezeu! Da, poporul acesta se scoală ca o leoaică, Și se ridică întocmai ca un leu; Nu se culcă pînă ce n-a mîncat prada, Și n’a băut sîngele celor uciși. Balac a zis lui Balaam: „Nu-l blestema, dar măcar nici nu-l binecuvînta!” Balaam a răspuns, și a zis lui Balac: „Nu ți-am spus că voi face tot ce va spune Domnul?”. Balac a zis lui Balaam: „Vino, te rog, te voi duce într-un alt loc; poate că Dumnezeu va găsi cu cale să-mi blestemi de acolo pe poporul acesta!” Balac a dus pe Balaam pe vârful muntelui Peor, care este cu fața spre pustie. Balaam a zis lui Balac: „Zidește-mi aici șapte altare, și pregătește-mi aici șapte viței și șapte berbeci!” Balac a făcut cum zisese Balaam, și a adus cîte un vițel și cîte un berbece pe fiecare altar. Balaam a văzut că Domnul găsește cu cale să binecuvinteze pe Israel, și n-a mai alergat ca în celelalte rînduri la descîntece; ci și-a întors fața spre pustie. Balaam a ridicat ochii, și a văzut pe Israel tăbărît în corturi, după semințiile lui. Atunci Duhul lui Dumnezeu a venit peste el. Balaam și-a rostit proorocia, și a zis: „Iată ce zice Balaam, fiul lui Beor, Omul cu ochii deschiși, Cel ce aude cuvintele lui Dumnezeu, Cel ce vede vedenia Celui Atotputernic, Cel ce cade cu fața la pământ, și ai cărui ochi sunt deschiși: „Ce frumoase sunt corturile tale, Iacove! Locuințele tale, Israele! Ele se întind ca niște văi, Ca niște grădini lângă un râu, Ca niște copaci de aloe pe cari i-a sădit Domnul, Ca niște cedri pe lângă ape. Apa curge din gălețile lui, Și sămânța lui este udată de ape mari. Împăratul lui se înalță mai pe sus de Agag, Și împărăția lui ajunge puternică. Dumnezeu l-a scos din Egipt, Tăria lui este ca a bivolului pentru el. El nimicește neamurile cari se ridică împotriva lui, Le sfarmă oasele, și le prăpădește cu săgețile lui. Îndoaie genunchii, se culcă întocmai ca un leu, Ca o leoaică: Cine-l va scula? Binecuvîntat să fie oricine te va binecuvînta, Și blestemat să fie oricine te va blestema!” Balac s-a aprins de mânie împotriva lui Balaam; a bătut din mâini, și a zis lui Balaam: „Eu te-am chemat să-mi blestemi vrăjmașii, și iată că de trei ori tu i-ai binecuvîntat! Fugi acum, și du-te acasă! Spusesem că-ți voi da cinste, dar Domnul te-a împedecat s-o primești”. Balaam a răspuns lui Balac: „Eh! n-am spus eu oare solilor pe cari mi i-ai trimes, că dacă mi-ar da Balac chiar și casa lui plină cu argint și cu aur, tot n-ași putea să fac de la mine însumi nici bine nici rău împotriva poruncii Domnului, ci voi spune întocmai ce va zice Domnul? (Numeri 23:23-24:13)

Proverbele lui Solomon confirmă această înțelegere:

Cum sare vrabia încoace și încolo și cum zboară rândunica, așa nu nimerește blestemul neîntemeiat. (Proverbe 23:2)

Împotriva blestemelor lui Dumnezeu nu are putere niciun descântec și nicio vrăjitorie

„Căci iată că trimit între voi niște șerpi, niște bazilici, împotriva cărora nu este niciun descântec, și vă vor mușca, zice Domnul”. (Ieremia 8:17)

Idolii și lucrurile închinate idolilor

Talismanele, idolii, lucrurile închinate idolilor la fel sunt obiecte, produse despre care se crede că au energii spirituale. Ce spun Scripturile despre idoli și lucrurile închinate idolilor? Apostolul Pavel scrie sfinților din Corint că un idol nu este nimic și cine închină ceva idolilor, de fapt, închină dracilor. Pavel îi învață că nu trebuie să cerceteze produsele cumpărate la piață (că au fost sau nu jertfite idolilor) și când mergem la cineva în ospeție să nu căute să afle dacă mâncarea este din carne jetfită idolilor sau nu. Dar dacă suntem informați că produsele au fost închinate unui idol, atunci nu trebuie să mâncăm din ele: nu pentru că ele ar avea o energie spirituală negativă, dar pentru că aceasta ar putea fi o pricină de poticnire pentru alții, pentru care idolul este un zeu, iar mâncând din lucrurile jertfite lui te faci părtaș zeului. Deci, totul este la nivelul minții sau convingerii: prin închinarea la idol, arăți loialitate față de el, dar în spatele lui stau duhuri necurate.

Uitați-vă la Israelul după trup: cei ce mănâncă jertfele, nu sunt ei în împărtășire cu altarul? Deci ce zic eu? Că un lucru jertfit idolilor, este ceva? Sau că un idol este ceva? Dimpotrivă, eu zic că ce jertfesc Neamurile, jertfesc dracilor, și nu lui Dumnezeu. Și eu nu vreau ca voi să fiți în împărtășire cu dracii. Nu puteți bea paharul Domnului și paharul dracilor; nu puteți lua parte la masa Domnului și la masa dracilor. Sau vrem să întărâtăm pe Domnul la gelozie? Suntem noi mai tari decât El? Toate lucrurile sunt îngăduite, dar nu toate sunt de folos. Toate lucrurile sunt îngăduite, dar nu toate zidesc. Nimeni să nu-și caute folosul lui, ci fiecare să caute folosul altuia. Să mâncați din tot ce se vinde pe piață, fără să cercetați ceva din pricina cugetului. Căci „al Domnului este pământul și tot ce cuprinde el”. Dacă vă poftește un necredincios la o masă, și voiți să vă duceți, să mâncați din tot ce vă pune înainte, fără să cercetați ceva din pricina cugetului. Dar dacă vă spune cineva: „Lucrul acesta a fost jertfit idolilor”, să nu mâncați, din pricina celui ce v-a înștiințat și din pricina cugetului; căci „al Domnului este pământul și tot ce cuprinde el”. Vorbesc aici nu de cugetul vostru, ci de cugetul altuia. Căci de ce să fie judecată slobozenia mea de cugetul altuia? Dacă mănânc, aducând mulțămiri, de ce să fiu vorbit de rău pentru un lucru, pentru care mulțămesc? Deci, fie că mâncați, fie că beți, fie că faceți altceva: să faceți totul pentru slava lui Dumnezeu. Să nu fiți pricină de păcătuire nici pentru Iudei, nici pentru Greci, nici pentru Biserica lui Dumnezeu. După cum mă silesc și eu în toate lucrurile să plac tuturor, căutând nu folosul meu, ci al celor mai mulți, ca să fie mântuiți. (1 Corinteni 10:18-33)

Deci, vrăjitoria și descântecul sunt o realitate, dar sunt lucruri interzise de Dumnezeu care ne pot proteja de efectele negative ale vrăjitoriilor și descântecelor și nici într-un caz nu trebuie să apelăm la serviciile descântătorilor și a clarvăzătorilor pentru curățirea de energii spirituale negative. Protecția este la Dumnezeu: dacă trăim în ascultare, El ne va proteja și nu va îngădui să fim blestemați, cu atât mai mult să fim afectați de blestemele oamenilor răi.

Înapoi sus
Tinerețe în cuvânt

„Nimeni să nu disprețuiască tinerețile tale!”

Ana-Maria Negrilă

Universul între paginile unei cărți

Nervi de Sezon

Blog Filozofic

POPAS PENTRU SUFLET

Cristian Ionescu

Agora Christi

Blog evanghelic de teologie publica

Alteritas

cu Dănuț Jemna

Pagina creștină

Simion Ioanăș

Danut Tanase

Deschis si sincer, verde-n fata!

danielmiclea

Inca un gand

Aradul Evanghelic

... pentru arădeni şi despre arădeni...şi nu numai!

barzilaiendan.wordpress.com/

Un Barzilai izvorât din Dan - O anagramare pentru Daniel Branzai

Nickbags

Har si Pace

Vrăbiuțe

Cip! Cip!

Bogdan DUCA

Pentru ca în viitor să nu se spună "Acele timpuri au fost întunecate pentru că ei au tăcut"...

ARMONIA MAGAZINE - USA

Locul in care te intalnesti cu CREDINTA.

Mana Zilnica

Mana Zilnica

Life Mission

"Ceea ce face farmecul unui om este bunatatea lui"

Ciprian I. Bârsan

...din inima pentru tine

Informatii si mesaje

Pecetea Dumnezeului Celui Viu primită de către Maria Divinei Milostiviri în mesajele de la Sfânta Treime și Fecioara Maria

Bucuresti Evanghelic

A topnotch WordPress.com site

Misiunea Genesis

Susținem misionari și proiecte de misiune peste tot în lume

Marius Cruceru

...fără cravată

Cu drezina

de Teofil Stanciu

Semnele vremurilor

Lumea contemporana in lumina profetiilor

Miere și migdale

Luați cu voi ... puțin leac alinător și puțină miere, mirodenii, smirnă, fisticuri și migdale - Geneza 43:12

Noutati Crestine

Ca sa stii!

PERSPECTIVE CRESTINE

Gânduri către o altă lume...

Creştinul Azi

Revista Uniunii Bisericilor Creştine Baptiste din România

Persona

Blog of Danut Manastireanu

Revista ARMONIA - Saltmin Media

Hrană pentru minte și lumină pentru suflet

Moldova Creștină

Răspunsuri relevante și actuale din Biblie

EvangheBlog - Un blog din suflet, pentru suflet

„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viața veșnică.” (IOAN 3: 16) „Dacă cred că există Dumnezeu şi El nu există, n-am pierdut nimic. Dar dacă nu cred că există şi El există cu adevărat, atunci am pierdut foarte mult.” (BLAISE PASCAL, filosof, matematician și fizician creștin francez)

%d blogeri au apreciat: