ATITUDINI, ACŢIUNI ŞI FAPTE DE CRĂCIUN

Pagina Misiunea Azi este realizată de Damian Ion Pastor al Bisericii Creştine Baptiste Betania din Radna, Jud. Arad

Atitudini, acţiuni şi fapte de Crăciun

Și Cuvântul S-a făcut trup și a locuit printre noi, plin de har și de adevăr. Și noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl…Și noi toți am primit din plinătatea Lui și har după har; căci Legea a fost dată prin Moise, dar harul și adevărul au venit prin Isus Cristos” (Ioan 1:14,16-17).

Naşterea Domnului Isus Christos este unul dintre evenimentele marcante ale istoriei omenirii. Celebrată de Crăciun, de unii cu emoţie, de alţii cu indiferenţă, de cele mai multe ori sărbătoarea pierde din vedere Personajul Principal. Semnificaţiile religioase rămân în umbră, în timp ce dimensiunile comerciale sunt urmărite cu orice preţ.

Un sondaj realizat în România, în decembrie 2008, pe un eşantion de 400 de respondenţi din mediul urban, evidenţia faptul că prea puţini oameni asociază direct Crăciunul cu naşterea Fiului lui Dumnezeu. La întrebarea: „Care este primul lucru care vă vine în minte atunci când vă gândiţi la Crăciun?”, 24% dintre respondenţi au menţionat bradul sau mirosul de brad, 15,6% au amintit familia sau armonia din familie, în timp ce un procent nesemnificativ, de numai 2%, s-au referit la naşterea Domnului Isus Christos. S-a constatat totuşi că, în momentul în care aspectul religios al sărbătorii a fost indus printr-o întrebare secundară, 76,1% dintre respondenţi şi-au amintit de semnificaţia religioasă a Crăciunului. Crăciunul rămâne o sărbătoare importantă pentru români, însă concluzia sondajului a fost că românii nu mai consideră această sărbătoare drept una religioasă.

Mulţi creştini sărbătoresc Crăciunul fără a considera că este o sărbătoare care îl are în centrul ei pe Domnul Isus Christos. Este concluzia unui sondaj realizat de LifeWay Research, o organizaţie creştină din Nashville (SUA). „Mulţi americani sărbătoresc Crăciunul ca şi când ar participa la yoga: fără să cunoască şi fără să fie preocupaţi de rădăcinile ei religioase”, a declarat Ed Stetzer, preşedintele LifeWay Research. În opinia sa, se observă o prăpastie „alarmantă” între credinţă şi comportament. Doar 28% dintre respondenţi au declarat că le povestesc copiilor istoria naşterii Domnului Isus, în timp ce 38% preferă să le vorbească despre Moş Crăciun. „Sigur, unii spun că Isus este motivul sărbătorii, dar şi că zeul Thor este motivul pentru care ziua a 5-a a săptămânii se numeşte Thursday (joi). Asta nu înseamnă că eu îl sărbătoresc pe Thor. Adevărul este că oamenii pur şi simplu nu deschid Evanghelia ca să citească de ce a venit Domnul Isus“, a mai precizat Stetzer. „Crăciunul nu mai este despre pruncul Isus şi despre staul. (…) A fost dat jos din calendarul religios”, a declarat Barry Kosmin, director al Institutului pentru Studiul Secularismului în Societate şi Cultură de la Trinity College. Sondajul realizat de LifeWay Research a arătat că 62% dintre cei care nu aparţin unei confesiuni creştine sărbătoresc totuşi Crăciunul. De asemenea, Crăciunul este sărbătorit şi de 89% dintre cei care se consideră agnostici, precum şi de 55% dintre cei care declară că sunt atei. Creştinilor, agnosticilor şi ateilor li se alătură în sărbătorirea Crăciunului şi musulmani şi membrii ai religiei iudaice, notează usatoday.com. Rezultatele sondajului LiFeWay Research s-au bazat pe intervievarea a 2.110 de persoane adulte.

Un sondaj Gallup realizat pentru USA Today arată că 51% dintre americani spun că sărbătoarea Crăciunului este „profund religioasă”. Totuşi, acelaşi sondaj arată că expresia religioasă este conexată cu moduri nereligioase de sărbătorire a Crăciunului. Astfel, 89% dintre respondenţi au declarat că vor oferi daruri de Crăciun, 86% au spus că vor lua masa împreună cu membrii familiei, 80% că vor împodobi bradul de Crăciun, 79% că vor intona cântece specifice sărbătorii, 34% că vor urmări filme cu tematică biblică. Doar 28% au declarat că vor citi sau vor povesti istoria naşterii Domnului Isus.

Crăciunul este celebrat anual în data de 25 decembrie. Este acceptat însă faptul că nu se cunoaşte data exactă a naşterii lui Domnului Isus. Evangheliştii Noului Testament au relatat despre naşterea Mântuitorului fără a menţiona o dată anume, iar Biserica primului secol creştin nu a sărbătorit naşterea Domnului Isus. Începând cu secolul al II-lea d.Ch., scriitorii creştini au vorbit despre data probabilă a naşterii Domnului Isus, fără a o considera sărbătoare. Părerile au fost însă împărţite, unii optând pentru data de 20 mai, alţii pentru 29 martie (prin corelaţie cu Paştele iudeilor) sau 29 septembrie (prin asociere cu vechea Sărbătoare a Corturilor). La începutul secolului al II-lea d.Ch., episcopul Telesphorus, conducător al Bisericii din Apus, ar fi susţinut că serviciul bisericesc pentru celebrarea naşterii lui Domnului Isus ar trebui să aibă loc în luna decembrie. În primele trei secole ale istoriei bisericii, creştinii au celebrat naşterea Mântuitorului în diverse zile ale anului. Indiferent de data, este bine că lumea creştină doreşte să aibă în fiecare an o zi în care să redescopere semnificaţiile întrupării Fiului lui Dumnezeu.

Persoanele care participa la nasterea Domnului Isus, savarsesc diferite fapte cu aceasta ocazie: Ingerii vin pe pamant sa vesteasca nasterea Domnului Isus, conform calauzirii lui Dumnezeu; Iosif si Maria se lasa in voia Domnului, conform calauzirii lui Dumnezeu; locuitorii din Betleem nu arata compasiune, nu se lasa calauziti de Dumnezeu; pastorii alearga sa-L vada pe Domnul si se bucura de nasterea Lui, conform calauzirii lui Dumnezeu; magii fac o calatorie lunga pentru a ajunge la Domnul Isus, conform calauzirii lui Dumnezeu; Simeon este pregatit sa mearga in vesnicie, conform calauzirii lui Dumnezeu; Irod lupta impotriva Domnului Isus si refuza calauzirea lui Dumnezeu; iar preotii descopera voia lui Dumnezeu, dar refuza sa urmeze calauzirea Sa. Studiind atitudinile, actiunile si faptele personajelor prezente cu ocazia intruparii Domnului Isus se evidentiaza doua categorii de oameni, oameni care actioneaza conform calauzirii primite de la Dumnezeu si oameni care se opun voii Domnului.

Prin harul lui Dumnezeu, ne bucuram astazi de calauzirea Sa, de descoperirea voii Sale in Sfanta Scriptura. Ce facem cu mesajul lui Dumnezeu de Craciun? Cei neprihaniti asculta, cei interesati merg sa vada, cei tulburati lupta impotriva si cei calauziti se inchina.

La ceas de sarbatoare sa ne dorim si sa ne lasam indrumati de calauzirea Domnului, sa sarbatorim Intruparea Domnului Isus cu inimi curate, dar si apoi sa traim lasandu-ne condusi de voia Sa. Prezenta lui in viata noastra este insotita de binecuvantarile Sale. Poetul român a surprins semnificația Crăciunului:

Și-acum te las, fii sănătos

Și vesel de Crăciun,

Dar nu uita, când ești voios,

Române, să fii bun

– See more at: http://publicatia.voxdeibaptist.org/misiune_dec15.htm#sthash.x7zaAIdb.dpuf

ATENȚIE LA MANIPULAREA NEO-MARXISTĂ

Citesc pe pagina lui Cristian Soimaru despre cât îi duce pe unii capul: “Directiva ultimelor zile: Dacă susții ideea demersului potrivit căruia căsnicia ar trebui definită ca uniune între un bărbat și o femeie, atunci ești manipulat de ruși (Putin) și controlat de Dragnea și Tăriceanu…Doar atât puteți?!”

Din păcate aceștia sunt cei care “doresc” modernizarea României. Pentru cei care nu înțeleg că nu scăpăm de o nebunie (corupția) îmbrățişând altă nebunie (sexo-marxismul), ci păstrându-ne luciditatea…recomand postarea lui Adrian Papahagi:

“PSD a votat pentru aderarea României la UE și NATO, deși e un partid rusofil care detestă statul de drept. Va vota și pentru Referendumul solicitat de Coaliția pentru familie, în ciuda valorilor sale stângiste, care îl determină să susțină agenda LGBT în Parlamentul European.

Nu noi ne întâlnim cu agenda stângistă a PSD, ci PSD se pliază pe agenda națională când riscă să piardă prea multe voturi altminteri.

Pentru noi, valorile europene nu sunt marmelada stângistă de după mai 1968, ci principiile creștin-democrate ale lui Adenauer, De Gasperi, Robert Schuman sau Grigore Gafencu din 1948, pe care s-a clădit Uniunea Europeană. Nu primim deci lecții de europenism de la amicii lui Cohn-Bendit și fanii lui Che Guevara.”

NU vă lăsați manipulați! NU fiți botaniști! NU se poate scăpa de cancer (corupție) îmbolnăvindu-te de SIDA (sexo-marxism)!

Fiți înțelepți ca șerpii și fără răutate ca porumbeii!

Samy Tuțac

http://www.baptist-tm.ro/atentie-la-manipularea-neo-marxista/

Așa arată blestemul!

Să trăiești blestemul și să îi celebrezi consecințele, iată blestemăția blestemățiilor!

PUBLICAT PE 29 MAI 2018DE MARIUS DAVID

Conf. dr. Emanuel Contac face un comentariu pertinent:

Irlanda trece printr-o schimbare majoră. Un amendament constituțional din 1983, conform căruia mama și copilul nenăscut au în egală măsură dreptul la viață, va fi abrogat. Sondajele efectuate arată că 70% din populația care s-a prezentat la referendum sprijină noua modificare legislativă, fapt care se traduce în liberalizarea accesului la avort.

Din perspectivă teologică, problema avortului rămâne, indiferent cum se așează legislația, unul dintre cele mai clare indicii ale incapacității omenești funciare de a-și asuma responsabilitatea pentru faptele săvârșite. Practica avortului constituie un indiciu că în inima sofisticatei civilizații europene rămâne o formă de rău care nu poate fi expulzată prin legislație, dintr-un motiv pe care l-am pomenit într-o postare anterioară: legea (umană sau divină) nu poate să-i dea omului resursele de care are nevoie pentru a fi viu. Legea nu poate fi în acord cu natura noastră slabă și irațională. Ea rămâne în mod fundamental, constitutiv, un element care țintește fără milă tocmai călcâiul lui Ahile din natura noastră umană. Neputând să vindece călcâiul lui Ahile, irlandezii au decis să frângă în două săgeata care aduce judecata.

Citeam în Times în aceste zile că unii dintre cei care s-au hotărât să voteze NO – adică păstrarea Amendamentului 8 – au făcut-o după ce au vizionat filme despre maniera în care se efectuează un avort. Mă întreb câți dintre cei care au votat YES știu ce presupune în practică operațiunea.

Suntem, dacă nu mă înșel, singura specie de viețuitoare care a divorțat sexualitatea de funcția ei reproductivă. Singura specie suficient de inteligentă ca să poată suprima rezultatul concepției nedorite. Singura specie care își pune problema dacă dorește sau nu să procreeze. Singura specie capabilă să folosească limbajul pentru a disimula și a ascunde. Vorbim de “sănătate reproductivă” când în fapt este vorba de “avort”, a cărui practicare contravine în mod clar tocmai reproducerii.

sursa

Așa arată blestemul!

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole-crestine/asa-arata-blestemul/

Ascultare şi dependenţă C. H. Mackintosh

În articolul anterior (Autoritate şi putere) am atras atenţia cititorilor asupra faptului că, în îndurarea Sa infinită, Dumnezeul nostru dă alor Săi, chiar în această lume de întuneric şi răutate, autoritate şi putere pentru a-şi cunoaşte calea şi pentru lucrările pe care sunt chemaţi să le facă.

În Cuvânt găsim îndrumări şi putem conta pe puterea lui Dumnezeu în toate greutăţile prin care trebuie să trecem în lume până să ajungem acasă, în odihna eternă din cer. Avem autoritate şi putere pentru toate lucrurile.

 

Dar trebuie să ne amintim că, dacă Dumnezeu ne dă autoritate, noi trebuie să fim ascultători, iar dacă ne dă putere, trebuie să fim dependenţi de El. La ce bun să avem o autoritate, dacă nu ne supunem acesteia?

Pot da servitorului cele mai clare indicaţii unde să se ducă, ce să facă şi ce să spună, dar dacă, în loc să lucreze potrivit indicaţiilor primite, el începe să gândească şi să tragă concluzii, să judece singur şi să acţioneze după voia lui, atunci la ce foloses indicaţiile pe care le-a primit? La nimic altceva decât ca să demonstreze cât de mult s-a abătut de Ia el. Este limpede că datoria unui slujitor este să asculte, nu să pună la îndoială, să acţioneze potrivit indicaţiilor stăpânului, nu potrivit voinţei şi gândurilor proprii. Numai dacă face exact ce îi spune stăpânul, nu este tras la răspundere pentru consecinţe.

Lucrul cel mai important la un slujitor este ca el să asculte, în aceasta stând perfecţiunea morală a unui slujitor. Dar, vai! Cât este de rară această trăsătură! În întreaga istorie a lumii nu a existat decât un singur slujitor absolut ascultător şi în totul – omul Isus Hristos. Mâncarea şi băutura Lui au fost ascultarea. El Şi-a găsit bucuria în ascultare. „Mâncarea Mea este să fac voia Celui care M-a trimis şi să sfârşesc lucrarea Lui“ (loan 4:34). „În jertfă şi dar de mâncare nu Ţi-ai găsit plăcerea: mi-ai străpuns urechile; n-ai cerut ardere-de-tot, nici jertfă pentru păcat. Atunci am zis: Iată, vin: în sulul cărţii este scris despre mine. Este desfătarea mea, Dumnezeul meu, să fac plăcerea Ta şi legea Ta este înăuntrul inimii mele“ (Psalmul 40:6-8 ).

Binecuvântatul nostru Domn Isus a avut voinţa lui Dumnezeu ca unic motiv pentru orice lucrare a făcut. În El n-a existat nimic care să fi trebuit sa fie înfrânat prin autoritatea lui Dumnezeu. Voia Lui a fost desăvârşită şi, în mod necesar, datorită firii Sale desăvârşite, fiecare mişcare a Lui a fost în acord cu voinţa divină. „Legea Ta este înăuntrul inimii Mele“ (Psalmul 40:8 ). „Am coborât din cer nu ca să fac voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis“ (loan 6:38).

Şi ce a putut face Satan în faţa unui asemenea Om? Absolut nimic. El a căutat să-L facă să se abată de pe calea ascultării şi să-L scoată de sub dependenţă, dar zadarnic. „Dacă eşti Fiu al lui Dumnezeu, spune pietrei acesteia să se facă pâine“ (Luca 4:3 ). Bineînţeles că Dumnezeu Îi va da pâine Fiului Său. De aceea Omul desăvârşit a refuzat să-Şi facă singur pâine. El nu primise nici o poruncă pentru aceasta, nu avea autoritate în acest sens, deci nu avea nici un motiv să lucreze astfel. „Este scris: «Omul nu va trăi numai cu pâine, ci cu orice cuvânt al lui Dumnezeu»“. Şi aşa a făcut El pe tot parcursul ispitirii. Nimic nu L-a putut face pe Omul binecuvântat să se abată de la calea ascultarii. Întotdeauna El a răspuns: „Este scris“. El nu putea acţiona fără motiv, iar singura Lui motivaţie era voia lui Dumnezeu. „Este desfătarea mea, Dumnezeul meu, să fac plăcerea Ta, şi legea Ta este înăuntrul inimii Mele“ (Psalmul 40:8 ).

Atât de ascultător a fost lsus Hristos – ascultător de la început până la capăt. Şi El a fost nu numai ascultător, ci şi în totul dependent. Deşi era şi Dumnezeu, atotstăpân şi binecuvântat în veci, când a venit în lumea aceasta ca om, El a trăit în totul în dependenţă de Dumnezeu. El putea spune: „Domnul Dumnezeu mi-a dat limba unui ucenic, ca să ştiu cum să ajut cu un cuvânt pe cel obosit. El îmi trezeşte dimineaţă după dimineaţă, îmi trezeşte urechea, ca să ascult ca un ucenic. Domnul Dumnezeu mi-a deschis urechea şi nu m-am împotrivit, nu m-am dat înapoi. Mi-am dat spatele celor care mă băteau şi obrajii celor care mi smulgeau barba. Nu mi-am ascuns faţa de batjocură şi de scuipare. Pentru că Domnul Dumnezeu mă va ajuta, de aceea nu m-am ruşinat; de aceea mi-am făcut faţa ca o cremene şi ştiu că nu voi fi dat de ruşine“ (Isaia 50:4-7 ). Şi: „Păzeşte-Mă, Dumnezeule, pentru că în Tine Mă încred“ (Psalmul 16:1 ). „Din pântecele mamei Mele, Tu eşti Dumnezeul Meu“ (Psalmul 22:10 ).

El a fost necontenit dependent de Dumnezeu, din iesle până la crucea de pe Golgota, iar după ce a împlinit totul Şi-a încredinţat duhul în mâinile Tatălui, iar trupul I s-a odihnit în speranţă. Ascultarea şi dependenţa Lui au fost de o perfecţiune divină în orice situaţie.

Dar acum trebuie să-i cerem cititorului să-şi îndrepte atenţia spre două exemple contrarii celor date de Domnul nostru, spre două cazuri în care neascultarea şi independenţa au avut consecinţe dezastruoase. Fără îndoială, cunoaştem istorie, dar s-o privim în legătură cu tema de faţă.

„Dar iată că un om al lui Dumnezeu a venit din Iuda la Betel, trimis de cuvântul Domnului, tocmai pe când stătea Ieroboam la altar să ardă tămâie. El a strigat împotriva altarului, după cuvântul Domnului” ( 13:1-2 ). Până aici totul era bine. El a rostit cuvântul lui Dumnezeu, iar puterea lui Dumnezeu a însoţit mărturia lui şi împăratul a fost umilit şi supus pe moment.

Dar aceasta n-a fost tot, ci omul lui Dumnezeu a refuzat invitaţia împăratului de a mânca cu el. „Omul lui Dumnezeu a zis împăratului: «Jumătate din casa ta să-mi dai, şi n-aş intra cu tine. Nu voi mânca pâine şi nu voi bea apă în locul acesta; căci iată ce poruncă mi-a fost dată prin Cuvântul Domnului: «să nu mănânci pâine, nici să bei apă şi nici să nu te întorci pe drumul pe care le vei duce»” ( 13:8-9 ).

Era perfect, era minunat să fi respectat acestea. Picioarele omului lui Dumnezeu stăteau ferm pe calea ascultarii, care i-a adus victoria. Ofertele împăratului au fost respinse fără şovăire. Nici chiar jumătate din averea casei regale nu-l putea ispiti pe cel ce urma calea îngustă, sfântă şi fericită a ascultarii. El respinge orice ofertă şi urmează calea dreaptă deschisă prin cuvântul Domnului. Nu a stat să judece sau să se întrebe şi n-a ezitat nici o clipă. Cuvântul Domnului rezolva totul. Lui nu-i rămânea decât să asculte, indiferent de consecinţe, şi, cât timp a ascultat, totul a mers bine.

Dar să fim atenţi la ce a urmat: „În Betel locuia un profet bătrân“ (versetul 11). Şi acest profet bătrân s-a dus după omul lui Dumnezeu şi i-a spus: „Vino cu mine acasă şi să iei ceva să mănânci“ (versetul 15). Acesta era diavolul sub altă înfăţişare. Deci, cititorilor, păziţi-vă de „profeţii bătrâni!“ Cuvântul unui profet poate reuşi acolo unde a dat greş cuvântul unui împărat. Aceasta era o viclenie a lui Satan pentru care, evident, omul lui Dumnezeu nu era pregătit. Înfăţişarea unui profet l-a înşelat şi l-a făcut să lase jos garda, pentru că imediat putem înţelege schimbarea de ton.

Răspunsul dat împăratului „Jumătate din casa ta să-mi dai, şi n-aş intra cu tine“ – denotă forţă şi hotărâre fermă, după care a adăugat la fel de hotărât motivul: „Iată ce poruncă mi-a fost dată prin cuvântul Domnului“. Dar în răspunsul dat acestui profet se vede o energie redusă şi mai puţină forţă şi hotărâre. El a spus: „Nu pot nici să mă întorc cu tine, nici să intru la tine” (versetul 16). lar ca motiv, el nu spune că Domnul i-a poruncit, ci că i-a spus.

Pe scurt, nu mai avea atâta putere. Cuvântul lui Dumnezeu nu mai avea locul cuvenit în sufletul lui. Cuvântul nu se schimbase. „Doamne, cuvântul Tău este întemeiat în ceruri din veşnicie”, şi dacă acel cuvânt ar fi fost ascuns în inima omului lui Dumnezeu, dacă ar fi locuit din belşug în sufletul lui, răspunsul dat de el profetului ar fi fost la fel de limpede şi hotărât ca acela dat împăratului. „Prin cuvântul buzelor tale eu m-am păzit de căile celui violent“ (Psalmul 17:4 ).

Duhul de ascultare este marea protecţie morală împotriva oricărei uneltiri sau curse a vrăjmaşului. Vrăjmaşul poate ataca altundeva, poate schimba tactica şi poate recurge la alţi agenţi, dar simpla ascultare de Cuvântul lui Dumnezeu păzeşte sufletul de toate maşinaţiunile şi invenţiile lui. Diavolul nu-i poate face nimic unui om care este condus în totul numai de Cuvântul lui Dumnezeu şi refuză să se abată cât de puţin de la autoritatea divină.

Dar să fim atenţi cum a reuşit vrăjmaşul să se impună înaintea omului lui Dumnezeu: „I-a zis: «Şi eu sunt profet ca tine; şi un înger mi-a vorbit din partea Domnului şi mi-a zis: Adu-l acasă cu tine, ca să mănânce pâine şi să bea ap㻓 (versetul 18).

Ce ar fi trebuit să răspundă omul lui Dumnezeu la aceasta? Dacă ar fi ţinut Cuvântul Domnului, ar fi spus imediat: «Dacă zece mii de profeţi şi zece mii de îngeri ar zice: „Întoarce-te!“, i-aş privi pe toţi ca pe nişte mincinosi, trimişi de diavol ca să mă departez de calea sfăntă şi fericită a ascultării». Ar fi fost un răspuns sublim, punând aceeaşi aură ca şi cuvintele apostolului: „Dar chiar dacă noi sau un înger din cer vă va vesti altă evanghelie decât Evanghelia pe care v-am vestit-o noi, să fie anatema“ (Galateni 1:8 ).

Dar, vai! Omul lui Dumnezeu s-a abătut de la calea ascultării şi chiar omul pe care Satan l-a folosit pentru a-l îndepărta a fost acela prin a cărui gură Domnul l-a anunţat consecinţele grozave ale neascultării. Profetul bătrân a minţit când a fost folosit de Satan şi a spus adevărul când l-a folosit Dumnezeu. Omul lui Dumnezeu care greşise a fost ucis de un leu, pentru că nu a ascultat de Cuvântul Domnului. S-a abătut de la calea îngustă a ascultării şi a intrat pe terenul propriei voinţe şi acolo a fost omorât.

Cititori, să ne păzim de „profeţii bătrâni“ şi de „îngerii de lumină!“ Cu un adevărat duh de ascultare să respectăm îndeaproape Cuvântul lui Dumnezeu! Astfel vom vedea cum calea ascultării este atât sigură, cât şi plăcută, sfântă şi fericită.

Şi acum, înainte de a încheia, să aruncăm o privire peste Iosua 9 , unde, ca o mustrare pentru noi, este consemnat felul în care însuşi Iosua a fost înşelat din cauza faptului că nu a rămas în dependenţă de Dumnezeu. Nu vom cita pasajul, nici nu vom intra în detalii. Cititorul se poate opri asupra acestui capitol şi poate medita la el.

De ce a fost Israel înşelat de viclenia gabaoniţilor? Pentru că s-au bazat pe propria raţiune şi au judecat după cele văzute cu ochii, în loc sa aştepte îndrumarea lui Dumnezeu.

Domnul nu a fost înşelat de zdrenţele lor, nici de pâinea lor mucegăită; şi nici israeliţii nu ar fi fost înşelaţi dacă L-ar fi întrebat pe Domnul. Dar aici au dat greş. Ei nu L-au întrebat pe Dumnezeu, care i-ar fi îndrumat şi le-ar fi spus cine erau acei străini vicleni. Numai să fi realizat ei slăbiciunea şi ignoranţa lor şi să-L fi întrebat pe Domnul, şi El le-ar fi lămurit totul. Dar nu, ei au gândit singuri, au judecat singuri şi au tras singuri concluzii potrivit cu ceea ce au văzut. Aşa au făcut ei şi de aceea zdrenţele gabaoniţilor au reuşit să facă ceea ce nu au putut face zidurile lerihonului.

Putem fi siguri că Israel nici nu s-a gândit să facă un legământ cu canaaniţii. Ei au fost chiar foarte indignaţi când au aflat ce făcuseră, dar, odată făcut, aşa rămânea. Este mai uşor să faci o greşeală decât s-o îndrepţi. Şi astfel gabaoniţii au rămas ca să amintească de răul de a nu-L întreba pe Dumnezeu pentru a primi sfat şi călăuzire.

Fie ca Duhul Sfânt să ne înveţe, prin cele ce s-au întâmplat înainte, cât de importantă este „ascultarea şi dependenţa“.

http://comori.org/viata-de-credinta/ascultare-si-dependenta/

Asamblând puzzle-ul vieții noastre

 Cosmin Frisan  01-11-2018 

Într-o vară, în timp ce mă aflam în vizită la nepoţii mei, am văzut că aveau diferite puzzle-uri. Ne-am aşezat la o masă în grădină şi am încercat să asamblăm unul dintre acele puzzle-uri, dar nu prea reușeam. „Hai să ne oprim puţin”, a spus unul dintre nepoţi.

„Da”, a fost de acord celălalt, „am putem reveni la el mai târziu.” Aşadar, am lăsat puzzle-ul necompletat, cu piese împrăștiate peste tot. Curând, ne-am legat de alte activităţi. Dar, din când în când, reveneam la puzzle şi mai găseam câte o piesă care se potrivea. Eram cu toţii încântaţi de aceste noi piese pe care le găseam pentru puzzle. Când am terminat într-un final puzzle-ul, am fost atât de mulţumiţi de rezultat, încât l-am pus într-o ramă!

Şi viaţa noastră , de multe ori se aseamănă unui puzzle. Uneori am încercat să așezăm o piesă unde nu îi era locul. Alteori am încercat să punem o altă piesă înainte ca cele din jurul ei să fie aşezate cum trebuie. Însă, odată ce am început să asamblăm un puzzle, avem dorinţa de a încerca să-l terminăm cât mai repede.

De-a lungul anilor, am învăţat că trebuie să-L lăsăm pe Dumnezeu să aşeze piesele puzzle-ului vieţii noastre în ordinea corectă: facultate, căsătorie, casă, copii, nepoţi, strănepoţi. Dumnezeu are un plan pentru viaţa noastră, iar noi trebuie să-l lăsăm să se împlinească în ordinea aleasă de El. Este precum evoluţia unei sarcini. Odată conceput, copilul începe să se dezvolte singur.

Uneori nu am înţeles cum şi în ce ordine se îmbină puzzle-ul vieţii mele. Dar Dumnezeu îmi spuee că are un plan. El poate vedea puzzle-ul întreg, complet, chiar dacă eu nu-l văd.

Cu ajutorul Său, urmându-I exemplul şi lucrând împreună cu El la piesele din viaţa noastră, într-o zi vom vedea rezultatul final. Îi voi înţelege planul – în ciuda obstacolelor, a cotiturilor – de a asambla piesele puzzle-ului vieţii noastre. Vom vedea că rezultatul final va fi înrămat pentru o veşnicie cu El.

Viaţa noastră se poate rezuma în felul următor: voi merge oriunde Isus merge cu mine. Nu aş schimba nimic din puzzle-ul uneori de neînţeles al vieţii mele, deoarece Isus îmi conduce paşii.

Betty Glover Perry

https://www.stiricrestine.ro/2018/11/01/asambland-puzzle-ul-vietii-noastre

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole-crestine/asambland-puzzle-ul-vietii-noastre/

DOVEZI UIMITOARE PE DRUMUL DE LA URA LA DRAGOSTE

19/01/2014 · by Neclintit · in Articole.

„Haide să nu ne mai facem rău unul altuia. Începe tu primul.” Cam la asta se rezumă de multe ori tentativele noastre eșuate de a pune capăt unei relații de ură sau dispreț față cineva care ne face rău, într-un fel sau altul. Dacă însă am înceta să ne subestimăm voința, am putea chiar învăța ceva din exemplele care urmează.

 

1. În decembrie 1914, pe un câmp de luptă din Belgia, soldații germani și englezi au hotărât să lase jos armele și să sărbătorească Crăciunul împreună. Soldații au făcut schimb de alimente, cadouri (din ce aveau la ei) și povești, au cântat colinde și chiar au jucat o partidă de fotbal acolo, în tranșee. Dar mai important decât atât, a fost o ocazie pentru ambele tabere să își îngroape morții. Știind că soldaților le va fi foarte greu să se mai lupte după acest episod, generalii din ambele tabere pur și simplu au înlocuit trupele. Întâmplarea a rămas cunoscută în istorie ca „Armistițiul de Crăciun” și a fost ecranizată în filmul artistic „Joyeux Noel”.

2. La doar câteva săptămâni de la un atentat sinucigaș cu bombă, care a omorât 100 de persoane aflate într-o biserică creștină din Pakistan, aproximativ 300 de musulmani s-au adunat în preajma Bisericii „St. Anthony”, formând o barieră de protecție pentru creștinii care se rugau înăuntru. Acesta a fost al doilea lanț uman format după atentat, în care musulmanii s-au unit pentru a proteja grupul creștin minoritar și pentru a le asigura condițiile de a-și practica religia fără teamă de amenințarea teroriștilor.

3. Când Chy Johnson, o fetiță cu nevoi speciale de la Liceul „Queen Creek” din Arizona, a fost bătută la școală, mama sa l-a sunat pe Carson Jones, un prieten de familie și starul echipei de fotbal a școlii, să afle cine sunt vinovații. Carson însă i-a făcut o favoare și mai mare. El și alți membri ai echipei de fotbal au luat-o de Chy sub protecția lor, stând cu ea în pauze, conducând-o la clase și luând masa de prânz cu ea. În curând, a devenit favorita întregii echipe și toate răutățile pe care le suferea înainte din parte colegilor au încetat subit.

4. În 1996, când Organizația Ku Klux Klan a inițiat o manifestație în orașul Ann Arbour din Michigan (SUA), Keshia Thomas avea 18 ani. Asta nu a împiedicat-o să ia poziție împotriva urii și discriminării pe care o promova KKK-ul și să iasă în stradă alături de alte câteva sute de persoane care au manifestat împotriva reuniunii organizației rasiste. Însă când unul dintre membrii KKK a ajuns din greșeală în tabăra adversă, a protestatarilor, s-a dezlănțuit cu adevărat ura. Oamenii au sărit să-l bată, unii strigând că ar trebui să îl omoare. Keshia Thomas se afla printre manifestanții care l-au urmărit pe bărbat, însă când a văzut că, odată prins, bărbatul a căzut victimă furiei celorlalți, tânăra s-a aruncat între victimă și bâtele celor care îl loveau fără discernământ, pentru a-l proteja. Gestul ei i-a salvat viața. Citiți continuarea aici.

5. O musulmană gravidă a fost grav bătută anul trecut în Suedia, pentru că era îmbrăcată după portul tradițional, cu capul acoperit. Atacatorii i-au rupt hijabul, au dat-o cu capul de portiera unei mașini și au lăsat-o inconștientă în stradă. În timp ce se recupera în spital, femeile din țară, musulmane și nemusulmane au protestat împotriva urii și discriminării, acoperindu-și capul și punând poze cu ele pe rețelele sociale.

Vă întrebați de unde există atâta ură în oameni? Conform dr. Robert Fuller, atunci când cineva ne insultă demnitatea sau face ceva ce ni se pare inacceptabil, ceea ce experimentăm pe loc este furie, nu ură. Cheia transformării furiei în ură stă în dispoziția noastră de a acționa dictați de acest sentiment. Dacă putem găsi o modalitate de a combate sau îndrepta răul făcut, furia se disipează înainte de a se transforma în ură, însă dacă o ținem la foc mocnit înăuntrul nostru, ea se întărește și se transformă într-o ură rece, calculată, constantă. Și deși cauza pare să vină din exterior, ura are și un complice care stă în noi, și anume frica. „Ne este frică înainte să urâm. Furia se solidifică în ură atunci când ne este foarte frică că cineva ne va domina viața în feluri în care nici nu putem accepta, nici nu putem combate”, scrie Fuller, înPsychology Today.

Atunci cum se poate opri acest proces sau, și mai important, cum se poate trece bariera de la ură la dragoste? Mai întâi, nepermițând fricii să ne domine, ne recăpătăm puterea de a combate cinstit și nepătimaș răul care ni se face, ceea ce permite furiei să se stingă și să nu se consolideze sub forma urii. Apoi, cu doar un strop din capacitatea de a recunoaște valoarea adversarului se deschide posibilitatea recunoașterii benefice că avem ce învăța de la adversari sau rivali. Din acest punct, drumul este deschis chiar pentru parteneriat. Nu putem să-i apreciem pe cei de care ne temem. Dar o inimă care a reușit să se deschidă pentru a respecta un rival și a recunoaște părțile lui bune, e pregătită să experimenteze și parteneriatul, care permite dezvoltarea dragostei, adică un cu totul alt capitol. Dar care nu poate începe până ce pașii preliminari nu sunt făcuți.

Sursa: Semneletimpului.ro

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole/dovezi-uimitoare-pe-drumul-de-la-ura-la-dragoste/

Domnul Isus făcut desăvârșit

ANASTASIA FILAT21 IULIE 2017 

Întrebare:

Cum a fost făcut desăvârșit Domnul Isus? Vă rog ca să dați un răspuns referitor la versetele de la Evrei 5:8-9. De ce apostolul Pavel spune despre Isus că a învățat să asculte? Nu era El oare Modelul Suprem al ascultării? Și de ce zice că „… a fost făcut desăvârșit…”? Oare nu era desăvârșit din veșnicii? Aceste versete le aduc ca „argument” membrii Societății Turnului de Veghere ca să dovedească că Isus nu este una cu Tatăl. Mulțumesc.

Domnul Isus, într-adevăr, este desăvârșit  din veșnicie și lucrul acesta apostolul Pavel îl afirmă chiar în această epistolă, punând în contrast desăvârșirea Domnului Isus cu slăbiciunile preoților, care slujeau după rânduiala Legii (a Vechiului Legământ).

În adevăr, Legea pune mari preoți pe niște oameni supuși slăbiciunii; dar cuvântul jurământului, făcut după ce a fost dată Legea, pune pe Fiul, care este desăvârșit pentru vecinicie. (Evrei 7:28)

Chiar din primele capitole autorul dovedește că Domnul Isus nu este creat și că este mai presus de îngeri.

Și la capitolul 4 apostolul Pavel menționează că Domnul Isus a fost ispitit în toate lucrurile ca și noi, dar fără păcat:

Căci n-avem un Mare Preot, care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre; ci unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca și noi, dar fără păcat. (4:15)

Domnul Isus prin întrupare S-a făcut părtaș sângelui și cărnii (Evrei 2:14) ca să poată veni în ajutorul nostru.

Deci, ca și sfințenie și neprihănire, Domnul Isus este desăvârșit, fără cusur, fără neajuns.

Domnul Isus făcut desăvârșit ca și Mântuitor

Textul de la Evrei 5:8-9 vorbește despre desăvârșirea Domnului Isus ca și mântuitor. În limba română noi înțelegem cuvântul „desăvârșit” ca fiind perfect, ideal, lipsit de neajunsuri. Potrivit DEX-ului, cuvântul „desăvârșit” înseamnă perfect, deplin, complet, absolut. Totuși, cuvântul din limba greacă tradus „desăvârșit” din textul dat înseamnă: a împlini, a duce la bun sfârșit, a finisa, a isprăvi, a ajunge la scopul propus.  Deci, apostolul Pavel arată că prin lucrurile care le-a suferit, inclusiv prin moarte, Domnul Isus a fost făcut desăvârșit ca și Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec:

Și, cum zice iarăși într-alt loc: „Tu ești preot în veac, după rânduiala lui Melhisedec”. El este Acela care, în zilele vieții Sale pământești, aducând rugăciuni și cereri cu strigăte mari și cu lacrimi către Cel ce putea să-L izbăvească de la moarte, și fiind ascultat, din pricina evlaviei Lui, măcar că era Fiu, a învățat să asculte prin lucrurile pe cari le-a suferit. Și după ce a fost făcut desăvârșit, S-a făcut pentru toți cei ce-L ascultă, urzitorul unei mântuiri vecinice, căci a fost numit de Dumnezeu: Mare Preot „după rânduiala lui Melhisedec. (Evrei 5:6-10)

Lucrul acesta este confirmat și la capitolul 2, unde apostolul spune că Dumnezeu a desăvârșit prin suferință pe Căpetenia mântuirii noastre:

Dar pe Acela, care a fost făcut „pentru puțină vreme mai pe jos decât îngerii”, adică pe Isus, Îl vedem „încununat cu slavă și cu cinste”, din pricina morții, pe care a suferit-o; pentru ca, prin harul lui Dumnezeu, El să guste moartea pentru toți. Se cuvenea, în adevăr, ca Acela pentru care și prin care sunt toate, și care voia să ducă pe mulți fii la slavă, să desăvârșească, prin suferințe, pe Căpetenia mântuirii lor.(Evrei 2:9-10)

La Ioan 12:27, înainte de arestarea Sa, Domnul Isus spune că pentru ceasul morții a venit în lumea aceasta, adică acesta a fost scopul întrupării Lui:

Acum sufletul Meu este tulburat. Și ce voi zice?… Tată, izbăvește-Mă din ceasul acesta?… Dar tocmai pentru aceasta am venit până la ceasul acesta! Tată, proslăvește Numele Tău! (Ioan 12:27)

Când Domnul Isus a început să le vorbească ucenicilor Săi despre moartea și învierea Sa, Petru L-a chemat deoparte ca să-L mustre pentru cuvintele acestea, dar Domnul i-a spus că gândul acesta nu este de la Dumnezeu, ci de la Satana. Satana n-ar fi vrut ca Domnul Isus să moară, fiindcă așa ar fi fost zădărnicit planul de mântuire a omenirii:

De atunci încolo, Isus a început să spună ucenicilor Săi că El trebuie să meargă la Ierusalim, să pătimească mult din partea bătrânilor, din partea preoților celor mai de seamă și din partea cărturarilor; că are să fie omorât, și că a treia zi are să învieze. Petru L-a luat de o parte, și a început să-L mustre, zicând: „Să Te ferească Dumnezeu, Doamne! Să nu Ți se întîmple așa ceva!” Dar Isus S-a întors, și a zis lui Petru: „Înapoia Mea, Satano: tu ești o piatră de poticnire pentru Mine! Căci gândurile tale nu sunt gândurile lui Dumnezeu, ci gânduri de ale oamenilor.” (Matei 16:21-23)

Înainte ca Domnul Isus să-Și dea sufletul pe cruce, ultimele Lui cuvinte au fost: „S-a isprăvit!” Această expresie este traducerea din limba greacă a cuvântului „tetelestai”, un cuvânt care are aceeași rădăcină cu cuvântul tradus la Evrei 5:9 „desăvârșit”. Prin moarte Domnul Isus Și-a isprăvit lucrarea pentru care a venit pe pământ prima oară.

Cînd a luat Isus oțetul, a zis: „S-a isprăvit!” Apoi și-a plecat capul, și Și-a dat duhul. (Ioan 19:30)

Deci, Domnul Isus a fost făcut desăvârșit ca și mântuitor prin suferință. Fără moartea Domnului Isus nu ar fi fost posibilă mântuirea noastră. Prin moarte El a fost făcut urzitorul sau vinovatul mântuirii noastre.

Căci toți au păcătuit, și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu. Și sunt socotiți neprihăniți, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea, care este în Hristos Isus. Pe El Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie, prin credința în sângele Lui, o jertfă de ispășire, ca să-Și arate neprihănirea Lui; căci trecuse cu vederea păcatele dinainte, în vremea îndelungii răbdări a lui Dumnezeu; pentru ca, în vremea de acum, să-Și arate neprihănirea Lui în așa fel încât, să fie neprihănit, și totuși să socotească neprihănit pe cel ce crede în Isus. (Romani 3:23-26)

Dumnezeu să ne ajute ca să nu facem zadarnică jertfa Domnului Isus prin necredință, ci întăriți prin credință să ajungem la mântuire și să trăim o veșnicie alături de Cel care ne-a iubit și S-a dat pe Sine pentru noi!

https://moldovacrestina.md/domnul-isus-facut-desavarsit/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole/domnul-isus-facut-desavarsit/

Doamne, Te voi urma, dar lasă-mă întâi….

Un altul a zis: „Doamne, Te voi urma, dar lasă-mă întîi să mă duc să-mi iau rămas bun de la ai mei”. Isus i-a răspuns: „Oricine pune mâna pe plug, și se uită înapoi, nu este destoinic pentru Împărăția lui Dumnezeu”. (Luca 9:62)

Pe parcursul celor trei ani de slujire, Domnul Isus a chemat la El mulți ucenici. Mai întâi 12, apoi 70. El îi trimitea înaintea Lui în satele prin care urma să treacă. Chiar următorul verset din Luca spune așa:

„După aceea Domnul a mai rînduit alți șaptezeci de ucenici, și i-a trimes doi cîte doi înaintea Lui, în toate cetățile și în toate locurile, pe unde avea să treacă El”. (Luca 10:1)

Cu părere de rău, însă, nu toți oamenii răspundeau la apelul Domnului Isus așa cum au răspuns, spre exemplu, Petru și Andrei:

„Pe cînd trecea pe lîngă marea Galileii, Isus a văzut doi frați: pe Simon, zis Petru, și pe fratele său Andrei, cari aruncau o mreajă în mare; căci erau pescari. El le-a zis: „Veniți după Mine, și vă voi face pescari de oameni”. Îndată ei au lăsat mrejile, și au mers după El”. (Matei 4:18-19)

Ei nu au stat să negocieze cu Domnul Isus, ci îndată au ascultat de chemarea Lui – „și-au lăsat mrejile și au mers după El”. Să nu uităm că pescuitul era sursa lor de venit și nu era atât de ușor să-și lase afacerea baltă și să urmeze pe Isus. Și ei ar fi putut să prezinte motive de genul: “Te vom urma, dar lasă-ne mai întâi să ne gândim cum facem cu afacerea, ca să nu sufere familiile noastre de lipsă de bani”, dar nu au procedat așa.

„… dar lasă-mă întâi să mă duc să-mi iau rămas bun de la ai mei” aparent pare a fi o scuză nobilă, dar nu a fost altceva decât o încercare jalnică de a negocia cu Domnul Isus. Pentru omul acesta „ai lui” au avut o prioritate mai înaltă decât Cel ce i-a chemat în lucrare. Domnul Isus așteaptă de la ucenicii Săi o ascultare desăvârșită, o supunere necondiționată.

Atunci când Dumnezeu l-a pus la încercare pe Avraam și i-a cerut să-l aducă pe Isaac ca ardere de tot, Avraam nu a ezitat și nu a stat la negocieri cu Dumnezeu, dar…

„s-a sculat dis de dimineață, a pus șaua pe măgar, și a luat cu el două slugi și pe fiul său Isaac. A tăiat lemne pentru arderea de tot, și a pornit spre locul, pe care i-l spusese Dumnezeu”. (Geneza 22:3)

Cei care răspund fără ezitare și imediat la chemarea Domnului Isus Hristos sunt oameni de nădejde în lucrarea Evangheliei, pe când cei care pun mai presus interesele și problemele personale față de chemarea lui Dumnezeu, nu sunt oameni de încredere și prin astfel de oameni Evanghelia nu înaintează niciodată. Tocmai de aceea Domnul Isus i-a răspuns omului acela astfel: „Oricine pune mâna pe plug, și se uită înapoi, nu este destoinic pentru Împărăția lui Dumnezeu”. Cuvântul care e tradus în limba română “destoinic” în limba grecească este εύθετός (iuthetos). Acest cuvânt se mai traduce ca: potrivit, util. În rusă acest cuvânt a fost tradus ca “благонадёжен”, adică de încredere. Evanghelia este cea mai importantă veste din lume și de la noi se așteaptă să fim oameni de încredere, utili. Apostolul Pavel i-a scris astfel lui TImotei:

CITESTE MAI MULT https://moldovacrestina.md/doamne-te-voi-urma-dar-lasa-ma-intii/

Doamne, Te voi urma, dar lasă-mă întâi….

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole/doamne-te-voi-urma-dar-lasa-ma-intai/

Doamne, eliberează-mă de credința slabă!

În scurta dar puternica sa carte, All of Grace (Tot Harul), Charles Spurgeon scria că credința slabă, atâta timp cât este credință adevărată, îl salvează pe un om pe atât de eficient precum credința puternică: ”O mână tremurândă poate primi un dar de aur”.Într-un mod similar, D.A. Carson a expus o parabolă în una din predicile sale despre doi bărbați evrei care se aflau în Egipt în noaptea în care Dumnezeu avea să omoare pe primii născuți din țara Egiptului. Amândoi bărbații, în ascultare față de instrucțiunile lui Dumnezeu, au dat cu sânge de miel peste pragul caselor lor, ca să fie cruțați de această plagă finală. Unul dintre ei însă a continuat să fie puțin nervos cu privire la judecata iminentă care avea să vină peste țară în acea noapte. Celălalt bărbat era calm și încrezător, ferm în crezul său că Dumnezeu va face așa cum a spus și că va trece pe lângă, atunci când va vedea sângele. În noaptea aceea când plaga morții a coborât peste țară, care din casele celor doi bărbați a fost cruțată? A ambilor! Deși unul avea credința slabă și celălalt mai puternică, amândoi au crezut pe Dumnezeu, l-au ascultat și au fost binecuvântați.

Ceea ce Spurgeon și Carson spuneau de fapt este că nu intensitatea credinței este cea care salvează ci obiectul credinței. Şi cred că au dreptate; acest principiu poate fi văzut în naraţiunile din cadrul vieţii a multor personaje biblice. Au existat momente când credinţa lui Avraam, Iacov, David, Iona, Zaharia, Ioan Botezătorul, Petru şi a multor altora a fost puternică şi statornică. Doar că credinţa acestor bărbaţi s-a diminuat uneori. Oare momentele lor de credinţă slăbită i-a descalificat de la harul salvator al lui Dumnezeu? Desigur că nu!

Cu toate acestea, deşi credinţa firavă este permisibilă într-un anumit sens, aceasta nu este deloc ideală. Scriptura nu o afirmă niciodată. În timp ce citeam Evanghelia după Matei am putut nota cât de des a făcut apel Isus la „mica credinţă” a ucenicilor săi:

1. Matei 6:30 – Iar dacă Dumnezeu îmbracă astfel iarba de pe câmp, care astăzi este, dar mâine va fi aruncată în cuptor, oare nu vă va îmbrăca El cu mult mai mult pe voi, puțin credincioșilor!?

2. Matei 8:26 – Însă El le‑a zis: – De ce sunteți fricoși, puțin credincioșilor? Apoi, ridicându‑Se, a mustrat vânturile și marea și s‑a făcut o liniște mare.

3. Matei 14:31 – Isus a întins imediat mâna, l‑a apucat și i‑a zis: – Puțin credinciosule! De ce te‑ai îndoit?

4. Matei 16:8 – Cunoscând aceasta, Isus le‑a zis: „Puțin credincioșilor! De ce vorbiți între voi că n‑aveți pâini?

5. Matei 17:20 – El le‑a răspuns: – Din cauza puținei voastre credințe. Adevărat vă spun că, dacă ați avea credință ca un bob de muștar, ați zice acestui munte: „Mută‑te de aici, acolo!“, iar el s‑ar muta. Nimic nu v‑ar fi imposibil!

Şi nu în cele din urmă, lipsa noastră de credinţă ne fură bucuria şi pacea. Doar că uneori – aşa cum vedem şi în Evanghelia după Matei – îndoiala noastră poate chiar să împiedice activitatea supranaturală a lui Dumnezeu în vieţile noastre. Atunci când credinţa lui Petru s-a diminuat, Dumnezeu şi-a retras puterea care îi permitea acestuia să umble pe apă. Atunci când ucenicii nu aveau credinţă, Dumnezeu şi-a retras din ei puterea care le permitea să alunge demonii.

Poate îndoiala umană să îl facă incapabil pe Dumnezeul omnipotent? Absolut că nu!

El poate face orice vrea în oricare fel voieşte El. Credinţa noastră nu este sursa puterii Lui; El nu are nevoie de ea. Totuşi, noi vedem pe parcursul Scripturilor că este buna Sa plăcere să-şi manifeste puterea Sa prin şi în dreptul încrederiinoastreîn El.

Dumnezeu nu vrea ca noi de abia să credem în El. El vrea ca noi să trăim plini de încredere şi curaj în lumina a ceea ce este El, a ceea ce a făcut El, şi a ceea ce El a jurat că va continua să facă pentru noi!

El vrea ca noi să credem cu inima întreagă că El răsplăteşte celor care Îl caută (Evrei 11:6). Atunci când ne rugăm conform voii Sale, El ne spune să credem că am şi primit ceea ce am cerut (Marcu 11:24). El ne porunceşte să ne rugăm în credinţă fără să ne îndoim (Iacov 1:6), avertizându-ne că cel care se îndoieşte să nu se aştepte să primească ceva de la El (Iacov 1:7).

Aşadar, cum trecem de la credinţa slabă la credinţa tenace?

În primul rând, ar trebui să strigăm către Dumnezeu precum omul din Evanghelia după Marcu, „Cred! Ajută necredinței mele!” (Marcu 9:24). Credinţa nu este o forţă înnăscută în noi care să poată fi convocată prin propria noastră voinţă; ea este un dar supranatural de har (Efeseni 2:8). Avem nevoie de ajutorul lui Dumnezeu să credem în El pe deplin – cum ar şi trebui să facem.

În al doilea rând, ar trebui să ne cufundăm în Cuvântul lui Dumnezeu. Duhul lui Dumnezeu ne dă şi ne întăreşte credinţa prin intermediul Cuvântului lui Dumnezeu (Romani 10:17).

Petru spune cititorilor săi, „Și avem cuvântul profetic și mai ferm, la care bine faceți că luați aminte, pentru că este precum o candelă care luminează într‑un loc întunecos, până când se va crăpa de ziuă și steaua de dimineață va răsări în inimile voastre.” (2 Petru 1:19). Tiparul constant din viaţa mea a fost cantitatea de timp pe care o petrec acordând atenţie revelaţiei lui Dumnezeu despre Sine din cadrul Bibliei, care să corespundă cu tăria credinţei mele. Cu cât stau mai mult în Cuvânt, cu atât mai robustă este credinţa mea şi încrederea în Dumnezeu. Realizez faptul că citirea Bibliei şi rugăciunea suna precum un răspuns simplu de la Şcoala Duminicală… şi chiar este unul atât de simplu!

Dumnezeu nu este în postura complicării lucrurilor. Dacă luăm aceste mijloace de credinţă – harul care ne întăreşte şi care ni l-a dăruit, Duhul va lucra prin ele pentru a intensifica credinţa noastră. Întrebarea este… o vom face noi?

Notă: Materialul de mai sus este un articol postat original pe blogul lui Matt Moore (foto alăturat) pe moorematt.org, preluat din site-ul Christian Post unde postează articole în mod frecvent.Dacă citaţi acest material în altă parte, rog să păstraţi toate link-urile din el şi să oferiţi sursa citării, adică acest blog.

Toate citatele biblice din acest articol sunt din versiunea NTR, a Bibliei în limba română, preluate din site-ul http://www.bible.com

https://crestinismtrait.blogspot.ro/2017/04/doamne-elibereaza-ma-de-credinta-slaba.html?

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole/doamne-elibereaza-ma-de-credinta-slaba-2/

Charles Haddon Spurgeon- BIOGRAFIE

Charles Haddon Spurgeon (1834-1892) a fost cel mai cunoscut predicator englez din a doua jumatate a secolului  al XIX-lea. In 1854, la abia patru ani dupa convertirea sa, Spurgeon, pe atunci avand 20 de ani, a devenit pastorul faimoasei biserici londoneze New Park Street (pastorita inainte de cunoscutul teolog baptist John Gill). Comunitatea in scurt timp a depasit capacitatea cladirii, s-au mutat in Exter Hall si apoi in Surrey Music Hall.  In aceste adunari, Spurgeon adeseori predica unei audiente ce numara mai mult de 10,000 – toate acestea in zilele dinainte de a dispune de tehnica amplificarii sunetului. In 1861 comunitatea s-a mutat permanent in noua constructie Metropolitan Tabernacle.

“Capodopera domnului Spurgeon, The Treasury of David (Comoara lui David), care a ocupat mai mult de douazeci de ani din viata aglomerata a autorului, e mult prea cunoscuta pentru a necesita o descriere. Comentariile si expunerile abunda in remarci bogate, sugestive si pline de viata, purtand marca expunerilor sale homiletice si practice, cu care domnul Spurgeon obisnuia sa isi delecteze publicul, in timp ce citea din Sfanta Scriptura. Autorul n-ar fi fost drept fata de sine insusi daca ar fi incercat sa-si ascunda credinta puternica si aprobarea deplina fata de marile idei ale ortodoxiei calviniste. Introducerile scurte sunt foarte bine realizate, aparatul critic e din abundenta, lista sutelor de scriitori din Psalmi, a caror meditatii au contribuit la imbogatirea lucrarii, toate acestea au facut din acest comentariu unul din cele mai voluminoase din cate exista. In orice ocazie, volumele vor fi o enciclopedie de referinta.” [Revista British Quarterly]

“Suntem convinsi ca domnul Spurgeon aduce un serviciu inestimabil Bisericii prin realizarea operei sale. Va veni vremea cand, ca si predicator, el va reprezenta o traditie, iar bunicii le vor povesti nepotilor vizitele pe care le-au facut la Metropolitan Tabernacle , stilul si caracteristicile serviciului, impresia facuta de acel om si de multimea de ascultatori, depanandu-se istorisirea nu isi va pierde din farmec; dar aceasta faima incetul cu incetul va scadea si cu siguranta va dispare printre posibilele idei principale neclare. Va fii imposibil pentru generatiile viitoare sa estimeze influenta pe care Spurgeon, ca un om al cuvantului si al faptei,  a exercitat-o in vremea sa, desi vor fi nenumarate volume de predici indelung discutate, care vor continua sa apara in ciuda controverselor iscate, prezentand  mijloacele prin care poate fi facuta o judecata critica asupra vigurozitatii sale mentale. Domnul Spurgeon, ca orice mare om, e mai mult decat scrierile sale; dar credem ca lucrarea sa Comoara lui David , va face mai mult decat sa castige admiratia generatiilor viitoare, si va sustine reputatia autorului mai mult decat oricare din multele lucrari pe care mainile sale le-au pregatit. Aceasta va trai. Nu exista nimic ca si ea in limba engleza, si implineste un deziderat pe care multi slujitori l-au simtit. Noi credem ca domnul Spurgeon va fi crutat si in deplina putere pentru a implini ceea ce privim cu admiratie a fi capodopera sa.” [The English Independent].

http://www.monergism.ro/index.php/istoria-bisericii/istoria-baptistilor/

Calea Adevarul si Viata 598 – Revelatia profetica in slujire – Vali Paul, Nicu Zaharie

 

 

 

 

 

 

22.03.2018  |    Romania – puls spiritual   |

Calea Adevarul si Viata 598 – Revelatia profetica in slujire – Vali Paul, Nicu Zaharie, Biserica Filadelfia din Baia Mare

 

mai multe resurse crestine gasiti pe site-ul http://alfaomega.tv/

Citeste mai mult la http://alfaomega.tv/intelegereavremurilor/romania-puls-spiritual/8500-calea-adevarul-si-viata-598-revelatia-profetica-in-slujire-vali-paul-nicu-zahari

http://alfaomega.tv/intelegereavremurilor/romania-puls-spiritual/8500-calea-adevarul-si-viata-598-revelatia-profetica-in-slujire-vali-paul

https://ardeleanlogos.wordpress.com/biografii/calea-adevarul-si-viata-598-revelatia-profetica-in-slujire-vali-paul-nicu-zaharie/

Biografia lui Sadhu Sundar Sing (1889-1929)

22  FEB 2011 by rodi in Uncategorized Etichete:biografie, misionar, sikh, Sundar Sing la Viata Vesnica.Ro

1889 – S-a nascut in Rampur, Punjab
1903 – Convertirea
1904 – Alungat de acasa
1905 – Botezat in Simla; incepe viata de sadhu
1907 – Lucreaza in spitalul pentru leprosi in Sabathu
1908 – Prima vizita in Tibet
1909 – Intra la colegiul din Lahore pentru a se pregati pentru lucrare
1911 – Returneaza licenta de predicator; se intoarce la viata de sadhu
1912 – Calatoreste prin nordul Indiei si prin statele budiste din muntii Himalaya
1918 – 1922 – Calatoreste prin lume
1923 – S-a intors din Tibet
1925 – 1927 – Isi petrece timpul scriind in liniste
1927 – Pleaca spre Tibet dar se intoarce datorita bolii
1929 – Incearca sa ajuga in Tibet si dispare

Scurta biografie

Sadhu Sundar Singh a disparut undeva pe colinele de la poalele muntilor Himalaya in 1929. Fiind un martor crestin a fost in aceeasi masura bine primit, persecutat si chiar lasat sa moara. Multi misionari si chiar lideri crestini indieni l-au considerat ca fiind un convertit foarte excentric deoarece umbla in roba lui galbena si cu turban, nefiind in pas cu crestinismul contemporan. Si totusi, chiar daca nu auzise de cuvantul „indigenizare”, in prima jumatate a secolului al XX-lea el a facut mai mult decat oricare alt om pentru a stabili ca „Isus apartine Indiei.” El a aratat ca crestinismul nu este ceva de import, strain, vreo religie indepartata ci este indigen nevoilor, aspiratiilor si credintei indiene. Ramane unul dintre figurile importante ale crestinismului indian.

Sundar Singh s-a nascut in 1889 intr-o importanta familie sikh, ce detinea pamant, in statul Patiala, in nordul Indiei. Adeptii sikhismului, respingand politeismul hindus si intoleranta musulmana, au devenit o natiune importanta cu religie proprie. Mama lui Sundar Singh il ducea in fiecare saptamana sa stea la picioarele unui sadhu, un ascet sfant, care traia undeva in jungla la cativa kilometri departare, dar in acelasi timp il trimitea la o scoala de misiune crestina unde putea sa invete limba engleza. Moartea mamei lui la varsta de patrusprezece ani l-a aruncat intr-o stare de violenta si disperare. S-a intors impotriva crestinilor, i-a persecutat pe noii convertiti la crestinism si a ridiculizat credinta lor. Ca ultima sfidare a cumparat o Biblie si a ars-o fila cu fila la el acasa in timp ce prietenii lui stateau si il priveau. In aceeasi noapte s-a dus in camera lui decis sa se sinucida pe o sina de tren.

Totusi, inainte de rasarit, si-a trezit tatal spunandu-i ca L-a vazut pe Isus Hristos intr-o viziune si I-a auzit vocea. A declarat ca incepand cu acel moment il va urma pe Isus Hristos. Desi nu avea mai mult de cincisprezece ani era complet dedicat lui Hristos si in cei douazeci si cinci de ani cat a mai trait a fost un martor eroic al Domnului sau. Ucenicirea adolescentului a fost imediat testata atunci cand tatal lui i-a cerut cu insistenta sa renunte la aceasta absurda „convertire.” Cand a refuzat, Sher Singh a dat un banchet de adio in onoarea lui, apoi l-a denuntat si l-a dat afara din familie. Cateva ore mai tarziu, Sundar si-a dat seama ca mancarea lui fusese otravita, iar viata lui a fost salvata doar cu ajutorul unei comunitati crestine din apropiere.

Cand a implinit saisprezece ani a fost botezat ca si crestin la biserica din Simla, un oras sus de la poalele Himalayei. Cu ceva timp inainte de botez a locuit la Caminul Crestin pentru leprosi (Christian Leprosy Home) in Sabathu, aproape de Simla, slujind pacientilor leprosi de acolo. A ramas unul din cele mai iubite locuri pentru el, locul in care s-a intors dupa botez. Apoi, in octombrie 1906, a plecat de acolo pe o noua cale. Era un adolescent inalt, puternic si frumos, imbracat in roba galbena si cu turban. Toti il priveau insistent cand trecea pe langa ei. Roba galbena era „uniforma” unui sadhu hindus. Conform traditiei un sadhu hindus era un ascet devotat zeilor si care pe drumurile pe care le facea prin sate si orase fie cersea fie statea deoparte, in liniste, de multe ori era murdar si medita in jungla sau in vreun loc pustiu. Tanarul Sundar Singh alesese si el calea sadhu-ului, dar urma sa fie un sadhu care actiona.

„Nu sunt vrednic sa calc pe urmele Domnului meu”, spunea el, „dar, ca si El, nu vreau casa nici bunuri. Ca si El voi apartine drumului, voi impartasi durerea poporului meu, voi manca cu cei care imi vor da adapost, si voi spune tuturor oamenilor despre dragostea lui Dumnezeu.”

Si-a testat imediat vocatia intorcandu-se in satul sau natal, Rampur, unde a fost primit foarte calduros. Aceasta era o pregatire slaba pentru lunile care aveau sa urmeze. Foarte putin pregatit sa indure greutati fizice, sadhu-ul de saisprezece ani a mers in nord prin Punjab, a trecut dincolo de trecatoarea Bannihal in Kahsmir, si apoi inapoi prin Afganistan-ul plin de musulmani fanatici si in Frontiera Nord-Vest infestata de talhari si in Baluchistan. Roba lui galbena si subtire nu prea l-a protejat de zapezi iar picioarele lui au fost pline de rani din cauza drumurilor pietroase. Nu trecusera prea multe luni iar micile comunitati crestine din nord il numeau „apostolul cu picioarele sangerande.” Acest inceput i-a aratat la ce anume sa se astepte in viitor. S-au aruncat cu pietre in el, a fost arestat, a fost vizitat de un pastor cu care a vorbit, acesta avand o foarte ciudata apropiere de Isus, si dupa aceea a disparut, si a fost lasat sa doarma intr-o coliba de la marginea drumului in neasteptata companie a unei cobre. Intalniri de natura mistica si fizica, persecutii si primiri calduroase, vor caracteriza experientele sale in urmatorii ani. Din satele de pe dealurile Simlei se vedea in departare linia lunga de zapada a muntilor Himalaya impreuna cu varful rozaliu Nanga Parbat. Peste acestia era Tibetul, un teren budist inchis unde misionarii incercasera sa patrunda cu Evanghelia dar esuasera. Inca de cand se botezase, Sundar simtea ca Tibetul il chema, iar in 1908, la varsta de nouasprezece ani i-a trecut granitele pentru prima data. Orice strain care intra in acest teritoriu inchis si fanatic, dominat de budism si inchinare celui rau, risca atat teroare cat si moarte. Singh a primit acest risc cu ochii si cu inima larg deschise. Starea poporului l-a ingrozit. Locuintele lor lipsite de aer, ca si ei de altfel, erau mizerabile. Chiar si el a fost batut cu pietre pe cand se spala in apa rece deoarece ei credeau ca „oamenii sfinti nu se spala niciodata.” Hrana se putea obtine cu mare greutate, iar el a trait cu orz tare si uscat. Ostilitatea era peste tot. Si toate astea se intamplau doar in „Tibetul de jos” aproape de granita. Sundar s-a intors in Subathu hotarat sa revina in urmatorul an.

A avut o dorinta mare: sa viziteze Palestina si sa retraiasca unele dintre intamplarile din viata lui Isus. In 1908 s-a dus la Bombay, sperand sa se urce pe un vapor potrivit. Dar spre marea lui dezamagire guvernul a refuzat sa ii acorde autorizatie si a fost nevoit sa se intoarca in nord. In timpul acestei calatorii si-a dat dintr-o data seama de existenta unei dileme fundamentale a misiunii crestine in India. Un brahman lesinase in caruta aglomerata si sufocanta iar la urmatoarea statie, seful de statie de origine Anglo-Indiana, a venit repede cu un pahar cu apa. Brahmanul – dintr-o casta inalta hindusa – a aruncat-o cu oroare. Avea nevoie de apa dar o putea primi doar daca era din propriul vas de baut. Cand acest vas i-a fost adus a baut si si-a revenit. Sundar Singh si-a dat seama ca in acelasi fel India nu va accepta Evanghelia lui Isus oferita intr-o infatisare (forma) occidentala. Si-a dat seama ca din cauza robei sale sadhu multi raspundeau mesajelor sale.

Insa avea sa urmeze o dezamagire si mai mare. In 1909 a fost convins sa inceapa pregatirea pentru lucrarea crestina la colegiul anglican din Lahore. De la bun inceput a fost chinuit de colegii lui pentru ca era „diferit” si fara indoiala prea arogant. Aceasta perioada a incetat cand capul razvratitilor impotriva lui Sundar, l-a auzit pe acesta rugandu-se incet pentru el, cu dragoste in voce si cuvinte. Insa alte tensiuni au continuat. Multe din cursurile de la colegiu pareau irelevante in ceea ce privea nevoia Indiei de a auzi Evanghelia, si apoi, pe masura ce cursul se apropia de final, directorul i-a spus ca acum trebuia sa renunte la roba de sadhu si sa poarte imbracamintea clericala europeana care era „respectabila”; trebuia sa foloseasca o forma de inchinare anglicana; sa cante imnuri englezesti; si sa nu predice niciodata in afara parohiei fara o permisiune speciala. „Sa nu mai vizitez niciodata Tibetul?”, a intrebat. Pentru el aceasta era o respingere de neconceput a chemarii lui Dumnezeu. Cu mare tristete in inima a parasit colegiul, imbracat tot in roba lui galbena, iar in 1912 si-a inceput calatoria anuala in Tibet pe cand zapezile incepeau sa se topeasca pe cararile si trecatorile din Himalaya.

Povestirile din acei ani sunt uimitoare si uneori de-a dreptul incredibile. Intr-adevar au fost oameni care au insistat ca acele intamplari au fost mai degraba mistice decat reale. In acel prim an, 1912, s-a intors cu o extraordinara relatare legata de faptul ca gasise intr-o pestera intr-un munte – Maharishi din Kailas – un pustnic crestin in varsta de 300 de ani, cu care petrecuse cateva saptamani in partasie. Alte povestiri erau mai credibile, desi mai teribile. Fusese cusut intr-o piele uda de iac si lasat sa fie omorat pe masura ce aceasta se micsora sub soarele dogorator … fusese legat in materiale in care se aflau lipitori si scorpioni pentru a-l impunge si a-i suge sangele … fusese legat de un pom ca momeala pentru animale salbatice. Cu ocazia acestor intamplari si a altora el fusese salvat de membri ai „Misiunii Sunnyasi” – ucenici secreti ai lui Isus care purtau semnele hinduse, oameni pe care el sustinea ca ii intalnise peste tot in India.

Nu se stie daca el a castigat multi ucenici ai lui Hristos cu ocazia acestor calatorii in Tibet pline de hazard. Pentru tibetani era ori budismul ori nimic. Sa-L recunoasca pe Isus Hristos insemna sa ceri moarte. Dar modul curajos de predicare al Sadhu-ului nu se poate sa fi ramas fara efecte.

Pe masura ce inainta in varsta (in perioada cand avea intre 20-30 ani) lucrarea lui crescuse mult, si cu mult inainte sa implineasca treizeci de ani numele si infatisarea lui erau cunoscute in toata lumea crestina. Pentru a-si mentine smerenia, a descris in termenii unei viziuni lupta sa cu Diavolul dar de fapt a fost mereu uman, abordabil si umil, cu simtul umorului si cu mare iubire pentru natura. Aceasta, impreuna cu „ilustratiile” sale din viata de zi cu zi, a avut un mare impact asupra celor carora s-a adresat. Multi oameni au zis: „Nu doar seamana cu Isus, chiar vorbeste cum probabil Isus a vorbit.” Si totusi vorbele lui si discursurile proveneau dintr-o meditatie profunda pe care o facea dis de dimineata asupra Evangheliei. In 1918 a pornit intr-o calatorie lunga in sudul Indiei si Ceylon, iar anul urmator a fost invitat in Burma, Malaya (Malaezia?), China si Japonia. Cateva dintre povestirile lui din aceste calatorii erau la fel de ciudate ca cele din aventurile sale tibetane. Avea putere asupra animalelor salbatice, asa cum a avut asupra leopardului care s-a furisat langa el in timp ce el se ruga si s-a ghemuit langa el in timp ce Sundar il mangaia pe cap. Avea putere asupra raului, de pilda cu vrajitorul care a incercat sa il hipnotizeze cand erau intr-un vagon si a invinuit Biblia din buzunarul sadhu-ului pentru esecul de a-l hipnotiza. Avea putere asupra bolii si neputintei, desi nu a permis niciodata ca darurile sale de vindecare sa fie cunoscute public.

De mult Sundar Singh dorea sa viziteze Anglia iar oportunitatea a aparut in momentul in care Sher Singh, tatal lui, a venit la el si i-a zis ca si el devenise crestin si dorea sa ii dea bani pentru calatoria sa in Anglia. A vizitat Occidentul de doua ori, a mers in Anglia, Statele Unite si Australia in 1920 si din nou in Europa in 1922. A fost primit de crestini de orice fel iar cuvintele lui cercetau inimile oamenilor care acum aveau de-a face cu urmarile Primului Razboi Mondial iar acestia aveau o atitudine superficiala in ceea ce privea viata. Sundar a fost ingrozit de materialismul, goliciunea si lipsa religiei pe care a gasit-o peste tot, punand-o in contrast cu constientizarea lui Dumnezeu a Asiei, oricat de limitata era ea. Odata intors in India si-a continuat lucrarea, desi era evident ca era tot mai slabit din punct de vedere fizic.

Darurile lui, farmecul lui personal (forta lui), relevanta lui Hristos asa cum el a prezentat-o indienilor i-ar fi putut conferi lui Sundar Singh pozitia de lider intr-o biserica indiana. Dar pana la sfarsitul vietii sale a ramas omul care nu cauta nimic spre propriul bine, ci doar oportunitatea de a-L oferi pe Hristos tuturor. Nu a apartinut nici unei denominatiuni, si nu a incercat sa inceapa una, desi a avut partasie cu crestini de tot felul. El a trait (ca sa folosesc o expresie mai recenta) pentru a face cunoscut poporului sau pe „Isus al drumului indian.”

In vara din 1923 a facut ultima din calatoriile sale regulate in Tibet si s-a intors epuizat. Zilele in care mergea din loc in loc sa predice erau in mod evident pe sfarsit, iar in urmatorii ani, in propria sa casa sau in cele ale prietenilor de pe dealurile Simlei, s-a dedicat meditatiei, partasiei si a scris unele lucruri pe care avusese ocazia sa le predice.

In 1929, impotriva tuturor sfaturilor prietenilor sai, Sundar s-a hotarat sa mai faca o ultima calatorie in Tibet. In aprilie a ajuns la Kalka, un mic oras mai jos de Simla, era un barbat prematur imbatranit in roba galbena printre pelerini si sfinti care isi incepeau propria lor calatorie spre unul din locurile sfinte hinduse la ceva kilometri departare. Unde a mers dupa aceea nu se stie. Fie ca a cazut in vreo prapastie, a murit de oboseala, sau a ajuns in munti, va ramane un mister. Sundar Singh fusese vazut pentru ultima oara. Dar a ramas mai mult decat amintirea sa si a ramas unul dintre persoanele cele mai pretuite si creatoare din istoria si dezvoltarea bisericii lui Hristos in India.

AUGUSTIN AUGUSTIN (AURELIUS AUGUSTINUS) -Biografie

AUGUSTIN

AUGUSTIN (AURELIUS AUGUSTINUS)

(a 9-ua ediţie din Enciclopedia Britanica – vol. III, 1978)

AUGUSTIN (AURELIUS AUGUSTINUS), unul dintre cei patru mari părinţi ai Bisericii latine, şi recunoscut ca cel mai mare dintre cei patru, mai profund decât Ambrosie, părintele său spiritual, mai original şi mai sistematic decât Ieronim, contemporanul şi corespondentul său, şi din punct de vedere intelectual mult mai distins decât Grigore cel Mare, ultimul din această suită. Se poate spune că poziţia teologică şi influenţa lui Augustin au fost fără egal. Nici un nume nu a exercitat vre-odată o asemenea putere asupra bisericii creştine, şi nici o minte nu a făcut vre-odată o asemenea impresie asupra gândirii creştine.

Aurelius Augustinus s-a născut în Tagaste (Tajelt), un oraş din Numidia, în 13 noiembrie 354 d. Hr. Tatăl său, Patricium a fost un membru al parlamentului în acel oraş, şi era încă păgân atunci când s-a născut fiul său. Mama sa, Monica, nu era doar o creştină, ci o femeie dintre cele mai nobile, gingaşe, şi devotate în evlavie, a cărei răbdare în rugăciune pentru soţul ei şi pentru fiul ei (în cele din urmă încununată cu succes în amândouă cazurile), şi a cărei entuziasm iubitor şi frumos, s-a transformat într-un tipar mişcător de sfinţenie feminină pentru toate erele. Ea şi-a instruit timpuriu fiul în credinţa şi dragostea lui Isus Hristos, şi pentru un timp instrucţiunile sale par să îi fi impresionat mintea sa tânără. Îmbolnăvindu-se, el a dorit să fie botezat; dar când pericolul a trecut, ceremonia a fost suspendată, şi, în ciuda tuturor mustrărilor şi rugăciunilor mamei sale, el a crescut fără vre-o preocupare pentru evlavia creştină, sau vre-o devoţiune faţă de principiile creştine. Moştenind de la tatăl său o înclinare vehementă şi senzuală, el a cedat timpuriu la impulsurile nestăpânite ale pasiunii, şi în timp ce încă era doar un tânăr, a avut o relaţie sexuală, destul de obişnuită în acel timp, dar în contradicţie cu principiile moralităţii creştine. Ca un rezultat al acestei relaţii sexuale el a devenit tatăl unui fiu, pe care el l-a numit Adeodatus care se potrivea cu emoţia evlavioasă, şi faţă de care el a fost ataşat pasionat.

În mijlocul tuturor plăcerilor sale tinereşti Augustin a fost un student serios. Tatăl său, observând dezvoltarea timpurie a talentelor sale, şi-a format ambiţia de a-l instrui în cariera strălucitoare şi profitabilă de orator, şi se pare că el nu a scutit nici o cheltuială pentru a-l echipa pentru această carieră. Tânărul a studiat nu numai în oraşul său natal, ci şi în Madaura şi Cartagina, şi în special s-a dedicat studierii poeţilor latini – multe urme ale dragostei sale pentru ei se găsesc în scrierile sale. Cunoştinţa sa din literatura greacă a fost mult mai limitată, şi, într-adevăr, se punea la îndoială dacă el ar putea folosi, în original, fie Scripturile din ebraică, fie cele în greacă.1 Evident, el avea obiceiul să folosească traduceri ale lui Plato Confess., viii 2), dar, pe de altă parte, cuvintele greceşti apar frecvent în scrierile sale redate şi diferenţiate în mod corect; şi el vorbeşte în una dintre epistolele sale către Marcellinus (LIX. tom. ii. 294) referindu-se la Psaltirea greacă şi găsirea unor anumite dificultăţi, că aceasta era în acord cu versiunea Vulgate. Clausen, care a investigat în particular acest punct, însumează dovada care are rezultatul că Augustin era „destul de instruit în gramatica grecească, şi o persoană care distingea subtil cuvintele,” dar dincolo de acest lucru, cunoştinţa sa era insuficientă pentru o înţelegere deplină a cărţilor greceşti, şi în special a celor scrise în dialectul Elenist.

În timp ce era student în Cartagina, el a fost în special atras de teatru, spectacolele de acolo erau de o splendoare neobişnuită. Pentru spiritul său entuziast şi sensibil, ele erau irezistibile, şi măsura în care el pare să fi cedat în faţa acestei fascinaţii este o dovadă suficientă a înstrăinării sale active faţă de creştinism în această perioadă. Biserica creştină, aşa cum s-a spus despre ea, „detesta teatrul păgân. Ritualurile idolatre, atitudinile lascive, spectacolele cu gladiatori, care erau acompaniamentele lor, se opuneau în mod egal monoteismului dogmatic, evlaviei, şi compasiunii evangheliei.” Unul dintre cele mai semnificative semne ale unui om că a devenit creştin era absenţa uzuală de la teatru. Nimeni nu a fost mai energic cu privire la acest punct decât însuşi Augustin, şi ca un rezultat al propriei sale experienţe, el pare să se fi îndoit, în afara imoralităţilor evidente ale scenei păgâne, dacă răsfăţarea în bucuriile şi suferinţele fictive este o emoţie legitimă. (Confess., iii. 2).

Cicero’s Hortensius, pe care el l-a citit în al nouăsprezecelea an al său, a trezit primul în mintea lui Augustin spiritul de speculaţie. El s-a angajat neliniştit în studii filozofice, şi a trecut de la o fază de gândire la alta, nefiind în stare să găsească satisfacţie în nici una dintre ele. Maniheismul l-a captivat primul. Doctrina sa din două principii, unul al binelui şi altul al răului, se părea că răspunde la confuzia sălbatică din inima sa, şi la conflictul dintre impulsurile superioare şi cele inferioare care s-au înfuriat în el. Acesta părea să rezolve misterele care l-au lăsat perplex în propria sa experienţă şi în lume. El a devenit un membru al sectei şi a intrat în clasa auditorilor. Ambiţia sa a fost să fie primit în numărul Aleşilor şi astfel să ajungă în sufletul a ceea ce el credea că este cunoştinţa lor superioară. Întâlnindu-se pe neaşteptate cu Faustus, un distins episcop şi apărător Maniheist, şi intrând în discuţie cu acesta, el a fost foarte dezamăgit. Sistemul şi-a pierdut atracţia sa pentru el; în mod treptat el a devenit scârbit de acesta şi l-a abandonat. Dar înainte de aceasta el a părăsit Cartagina, şocat de licenţa studenţilor, şi s-a încredinţat pe sine pentru un timp în urmărirea profesiunii sale la Roma. Curând, el a devenit nesatisfăcut acolo, şi a acceptat o invitaţie de a purcede la Milan, unde oamenii erau în căutarea unui profesor de retorică. El a călătorit acolo pe cheltuiala publicului, şi a fost bine primit de prieteni care se pare că deja au recunoscut distincţia sa (Confess., i. 16).

La Milan, conflictul minţii sale în căutarea adevărului încă a continuat. El era acum în al treizecilea an al său, şi pentru unsprezece ani el a căutat odihna intelectuală, nefiind în stare să o găsească. „Mâine,” îşi zicea lui însuşi, „O voi găsi: ea va apărea limpede, şi eu o voi apuca.” (Confess., vi. 18). Dar cu toate acestea, ea ocolea înţelegerea sa, şi el s-a scufundat din nou în deznădejde. Totuşi, calea pentru convertirea sa era pregătită. Ambrosie era episcop de Milan, şi, deşi el avea o voce slabă, era cunoscut pentru elocvenţa sa. Augustin era atras de reputaţia lui, şi a mers să îl audă pe cel mai faimos predicator creştin în ordine, aşa cum el însuşi relatează (Confess., v. 23), „pentru a vedea dacă elocvenţa sa era răspundea la ceea ce se spunea despre ea. Mă agăţ de cuvintele sale cu atenţie,” adaugă el, „dar cu privire la acea chestiune eu eram doar un ascultător indiferent şi dispreţuitor.” El mărturiseşte încântarea sa astfel: „Elocvenţa episcopului era mai plină de cunoştinţă, totuşi în maniera sa era mai puţin plăcută şi liniştită, decât cea a lui Faustus.” El şi-a dorit o oportunitate de conversaţie cu el, dar aceasta nu se găsea în mod uşor. Ambrosie nu avea timp liber pentru o dezbatere filozofică. El era accesibil pentru toţi cei care îl căutau, dar nici un moment nu era fără studiu sau fără grijile pentru responsabilităţile sale. „Augustin obişnuia să intre, aşa cum ar putea face toate persoanele, fără să fie anunţat; dar după ce stătea pentru o vreme, de teamă de a nu fi întrerupt, el pleca din nou.” Totuşi, el continua să asculte predica lui Ambrosie, şi în mod gradat evanghelia adevărului şi harului divin a fost primită în inima sa. Mai întâi Plato şi apoi Sf. Pavel şi-a deschis mintea sa pentru adevăruri mai înalte, şi în cele din urmă, anumite cuvinte din aceste adevăruri i-au fost băgate în conştiinţa sa cu o forţă irezistibilă. El era ocupat împreună cu prietenul său Alypius în studierea epistolelor Paveliene. Lupta din mintea sa a devenit intolerabilă; gândul purităţii divine se lupta în inima sa cu dragostea pentru lume şi pentru trup. El a izbucnit într-un potop de lacrimi de necontrolat şi a năvălit în grădina sa, s-a aruncat sub un smochin pentru a permite lacrimilor sale să iasă complet, şi şi-a vărsat inima sa înaintea lui Dumnezeu. Deodată i s-a părut că aude o voce care îl chema să consulte oracolul divin, „Începe să citeşti, începe să citeşti.” El a încetat a mai plânge, s-a ridicat, şi a căutat volumul unde stătea Alypius, şi deschizându-l a citit în tăcere următorul pasaj: „Să trăim frumos, ca în timpul zilei, nu în chefuri şi în beţii; nu în curvii şi în fapte de ruşine; nu în certuri şi în pizmă; ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Isus Hristos, şi nu purtaţi grijă de firea pământească, ca să-i treziţi poftele.” (Romani 13:13, 14). El adaugă, „Nu am avut nici dorinţa şi nici nevoia să citesc mai departe. Îndată ce am terminat propoziţia, ca şi când lumina păcii a fost turnată în inima mea, toate umbrele de îndoială s-au dispersat. Astfel Tu m-ai convertit la Tine, pentru ca să nu mai caut nici o soţie nici o altă speranţă a lumii, ţinându-mă tare în acea regulă a credinţei în care Tu mi te-ai revelat cu mulţi ani în urmă prin mama mea.” (Confess., viii. 30).

După convertirea sa, care se presupune că a avut loc în vara lui 386, Augustin a renunţat la profesia sa ca profesor de retorică, şi s-a retras în casa unui prieten de la tară, pentru a se pregăti pentru botez. Opiniile sale religioase erau încă într-o anumită măsură neformate, şi chiar şi obiceiurile sale în nici un caz nu erau deplin formate aşa cum cerea această mare schimbare. El menţionează, de exemplu, că în timpul acesta el s-a despărţit de obiceiul de a înjura, şi în alte căi el a căutat să îşi disciplineze caracterul şi comportamentul său pentru primirea ceremonialului sacru. El a primit botezul în următorul Paşte, în al treizeci şi treilea an al său, şi împreună cu el au fost admişi în biserica creştină fiul său Adeodatus şi prietenul său Alypius. Monica, mama sa, s-a re-alăturat lui, şi s-a bucurat în cele din urmă de împlinirea rugăciunilor ei. Murind înainte de întoarcerea lui în ţara sa natală, ultimele ei ore au fost înveselite de compasiunea sa creştină. Ea l-a solicitat să îi pună trupul oriunde, dar oricând el ar fi dorit să îşi amintească de ea „la altarul Domnului,” o datorie pioasă în care el îi invită pe alţii să împartă cu el, pentru ca ultima ei rugăminte să poată, „prin rugăciunea multora,” primi o împlinire mai abundentă.

Augustin s-a întors la Roma pentru o perioadă scurtă şi apoi s-a întors în oraşul său natal, unde a locuit retras, formând, cu câţiva prieteni care s-au alăturat lui în devoţiune, o mică comunitate religioasă, care îl privea ca şi cap al ei. Ei aveau toate lucrurile în comun, ca în biserica primară, iar postul, rugăciunea, citirea Scripturii şi milostenia erau ocupaţiile lor regulate. Modul lor de viaţă nu era oficial monastic potrivit unei reguli speciale, dar experienţa acestui timp de izolare era fără îndoială, baza acelui sistem monastic pe care Augustin l-a schiţat după aceea, şi care şi-a derivat numele de la el. Viaţa monahală s-a răspândit în pustiurile Egiptene înainte de aceasta. Viaţa lui Sf. Anton scrisă de Atanasie a împrăştiat considerabil înflăcărarea pentru singurătatea religioasă, şi l-a atins puternic pe Augustin în această perioadă a profesiei sale. De aceea, nu i-a rămas lui să creeze ideea monastică; dar asocierea călugărilor în comunităţi sub o ordine definită şi un cap, a primit un impuls special deopotrivă de la Ambrosie şi de la convertirea sa ilustră. Aşa cum ne putem imagina, faima unei astfel de convertiri într-o astfel de poziţie s-a răspândit curând, şi invitaţiile către o viaţă clericală mai activă au venit la el din mai multe comandamente. El a evitat responsabilitatea, dar destinul său era inevitabil. După trei ani petrecuţi în retragere el a făcut o călătorie la Hippo, pentru a vedea un prieten creştin, care dorea să vorbească cu el cu privire la proiectul său de a abandona lumea şi a se devota pe sine pentru o viaţă religioasă. El era mai puţin şovăitor de a face această călătorie, pentru că acolo fiind deja un episcop la Hippo, el spera să scape de toate solicitările. Dar deşi comunitatea creştină de acolo deja avea un episcop, ei au dorit un presbiter; şi Augustin fiind prezent la întâlnire fiind chemat să aleagă un presbiter, poporul l-a ales în mod unanim pe el. El a izbucnit în lacrimi, şi ar fi scăpat cu bucurie de aceasta; dar biserica nu se putea lipsi de serviciile sale. El a fost ordinat ca presbiter, şi în câţiva ani după aceasta el a devenit asistent al episcopului, şi în final a devenit singurul episcop al lor.

De aici în colo viaţa lui Augustin este umplută de eforturile sale clericale, şi este marcată de seriile numeroaselor sale scrieri şi a marilor controverse în care ele l-au angajat, mai mult decât orice altceva. Deja el s-a distins ca şi autor. El a scris mai multe tratate filozofice; el a combătut scepticismul din Noua Academie (Contra Academicos libri tres, 386 d.Hr.); el a tratat „Viaţa binecuvântată” (De vita beata, 386) şi „Nemurirea sufletului” (De Immortalitate Animae, 387); el a apărat biserica împotriva Maniheiştilor a căror doctrină el a profesat-o anterior. „Când am fost la Roma,” spune el (Retract., i. 7), „după botezul meu, şi nu am putut auzi în linişte fanfaronada Maniheiştilor împotriva creştinilor adevăraţi, cu care ei nu trebuie să fie comparaţi, am scris două cărţi, una despre Principiile morale ale Bisericii Catolice, şi alta despre Principiile morale ale Maniheiştilor.” Aceste broşuri sau pamflete, căci ele sunt puţin mai mult, au fost scrise în anul 388, cam la doi ani după convertirea sa. Mai târziu, în 395, şi din nou în 400, el a urmărit controversa cu Maniheiştii, realizând o replică elaborată, în anul ultim, pentru vechiul său asociat şi prieten, Faustus. Replica a fost provocată de un atac făcut de Faustus asupra credinţei Catolice, iar „confraţii” l-au invitat pe Augustin să răspundă. El a făcut aceasta în mod caracteristic şi energic prin oferirea în succesiune „a opiniei lui Faustus, ca şi când ar fi fost afirmată de el însuşi,” şi propriul său răspuns. Era natural ca erezia Maniheismului, care a robit atât de mult mintea sa, trebuie să fi exercitat marile puteri ale lui Augustin ca şi gânditor teologic şi persoană care dispută. El a fost în stare din propria sa experienţă să dea forţă argumentelor sale pentru unitatea creaţiei şi a vieţii spirituale, şi să întărească mintea bisericii creştine în ultima sa luptă cu spiritul dualist care a animat şi a modelat în serie atât de multe forme de gândire în contradicţie cu creştinismul.

Dar timpul a fost aproape o emoţie intelectuală şi una clericală universală; şi o activitate mintală atât de puternică deoarece activitatea sa era trasă în toate direcţiile. După scrierilor sale împotriva Maniheiştilor, au venit cele împotriva Donatiştilor. Această controversă a fost una care l-a interesat puternic, implicând întreaga chestiune despre constituţia bisericii şi ideea ordinului catolic, căreia, circumstanţele erei i-a dat o evidenţiere specială. Schisma Donatistă a apărut din persecuţiile Diocleţiane la începutul secolului. O partidă din Biserica din Cartagina, aprinsă de un zel fanatic pentru cei care s-au distins pe sine prin rezistenţa faţă de mandatele imperiale şi martirajul din partea tribunalului, au fost adânc iritaţi de numirea în funcţie a unui episcop cu opinii moderate, a cărui consacrare a fost înfăptuită, au pretins ei, de către un trădător. În consecinţă, ei au ridicat un episcop de-al lor, cu numele Majorinus, succedat în 315 de Donatus. Partida a făcut mari revendicări pentru puritatea disciplinei, şi s-a ridicat rapid în favoarea populară în ciuda unei decizii dată împotriva lor deopotrivă de către episcopul Romei şi de Împăratul Constantin, la care ei au apelat în mod personal. Augustin a fost mişcat puternic de nelegiuirea acestei partide, şi a lansat o serie de scrieri împotriva lor, cele mai importantă au supravieţuit, deşi unele s-au pierdut. Printre acestea este Seven Books on Baptism (Şapte cărţi despre Botez, n.tr.), şi un răspuns prelungit, în trei cărţi, către Petilian, episcop de Cirta, care a fost cel mai remarcabil teolog dintre preoţii Donatişti. Într-o perioadă cumva mai târzie, cam în 417, el a scris un tratat referitor la corectarea Donatiştilor (De Correctione Donatistarum), „de dragul celor,” spune el în cartea sa Retractations, ii. c. 48, „care nu au dorit ca Donatiştii să fie supuşi corectării realizată de legile imperiale.” În aceste scrieri, în timp ce susţinea viguros validitatea Bisericii Catolice aşa cum era ea în lumea Romană, şi necesitatea moderării în exercitarea disciplinei bisericeşti, totuşi Augustin a răspândit, în zelul său împotriva Donatiştilor, anumite maxime despre datoria puterii civile de a controla schisma, care au fost nişte semne rele, şi care au produs un mare dezastru în istoria creştinismului.

A treia controversă în care s-a angajat Augustin a fost cea mai importantă, şi cea mai intim asociată cu măreţia sa distinctivă ca teolog. Aşa cum se poate presupune, din conflictele prin care el a trecut, episcopul din Hippo a fost foarte interesat în ceea ce se poate numi aspectele antropologice ale marii idei creştine despre răscumpărare. El însuşi a fost scos din întuneric în „lumina minunată,” doar prin intrarea în adâncimile sufletului său, şi descoperirea, după multe lupte, că nu există nici o putere decât harul divin, aşa cum este revelat în viaţa şi moartea Fiului lui Dumnezeu, care este în stare să aducă odihnă oboselii umane, sau graţiere şi pace pentru vina umană. El a descoperit natura umană în cazul său prea slabă şi păcătoasă ca să găsească vre-un bine pentru sine. Doar în Dumnezeu el a găsit binele. Acest simţ profund al păcătoşeniei umane i-a colorat toată teologia sa, şi i-a dat deodată adâncimea ei – adaptarea ei profundă şi înduioşătoare faţă de toţi cei care simt realitatea păcatului – şi aceasta nuanţează întunecimea şi exagerarea care au fost respingătoare cu siguranţă pentru alţii. Când este folosită expresia Augustinianism, aceasta indică în special acele opinii ale marelui învăţător care au fost evocate în controversa Pelagiană, căreia el i-a devotat cea mai matură şi mai puternică perioadă din viaţa sa. Oponenţii săi în această controversă au fost Pelagius, de la care aceasta îşi derivă numele ei, şi Coelestius şi Julianus, discipoli ai primului. Pelagius a fost un călugăr englez. Augustin îl numeşte Brito: şi Ieronim indică spre descendenţa sa Scoţiană, în astfel de termeni, încât, totuşi lasă nesigur faptul dacă el era nativ din Scoţia sau Irlanda (habet progeniem Scotiae gentis de Britannorum vicinia). El a fost un om de un caracter fără vină, devotat reformării societăţii, plin de entuziasm, şi de acea încredere în impulsurile naturale ale umanităţii care însoţeşte adesea entuziasmul filantropic. Călătorind la Roma cam la începutul secolului 5, el a locuit un timp acolo, şi curând el s-a evidenţiat prin activitatea şi opiniile sale. Discipolul său, Coelestius, a desăvârşit viziunile maestrului său cu o logică mai deschisă, şi a fost în cele din urmă acuzat înaintea episcopului din Cartagina, printre altele, de următoarele opinii eretice: – (1.) Păcatul lui Adam a fost pur personal, şi l-a afectat numai pe el însuşi; (2.) În consecinţă, fiecare om este născut cu puteri la fel de ne corupte ca cele ale lui Adam, şi cade în păcat doar datorită forţei ispitei şi a exemplului rău; (3.) Copiii care mor în copilărie, fiind neinfectaţi de păcat, sunt mântuiţi fără botez. Punctele de vedere ca acestea erau evident în conflict cu întregul curs al experienţei lui Augustin, cât şi cu interpretarea sa cu privire la doctrina catolică a bisericii. Şi când atenţia sa a fost atrasă de ei prin procesul şi excomunicarea lui Coelestius, el şi-a asumat respingerea lor, mai întâi în trei cărţi despre Forgiveness of Sins and Baptism (Iertarea păcatelor şi botezul, n.tr.), adresată prietenului său Marcellinus, în care el a justificat necesitatea botezului copiilor datorită păcatului original şi harului lui Dumnezeu prin care noi suntem justificaţi (Retract., ii. c. 23). Aceasta a fost în anul 412. În acelaşi an el a adresat încă un tratat aceleiaşi persoane, „Preaiubitul meu fiu Marcellinus,” în Spirit and the Letter (Duhul şi litera, n.tr.). Trei ani mai târziu el a compus încă două tratate despre Natură şi Har, şi despre relaţia dintre Human to the Divine Righteousness (Dreptatea umană şi cea Divină, n.tr.). Controversa a fost continuată timp de mulţi ani în nu mai puţin de cincisprezece tratate. Augustin nu a dedicat nici unui alt subiect mai mult din tăria sa intelectuală, şi în relaţie cu nici un alt subiect punctele sale de vedere nu au afectat atât de adânc şi de permanent cursul gândirii creştine, ca acest subiect. Chiar acei care de obicei sunt de acord cu punctul său de vedere teologic vor nega cu greu faptul că, în timp ce el a făcut mult ca să reabiliteze adevărul divin şi ca să explice relaţiile adevărate dintre divin şi uman, de asemenea, aici ca şi în altă parte, el s-a grăbit să afirme expresii extreme ale absolutului harului divin şi ale întinderii corupţiei umane. Ca şi marele său discipol într-o eră mai târzie – Luther – Augustin a fost înclinat să accentueze partea de adevăr pe care el a realizat-o cel mai mult în experienţa sa, şi, în contrast cu înălţarea Pelagiană a naturii umane, a depreciat capacităţile ei peste măsură. Există puţine minţi cugetătoare care să nu recunoască adânca veridicitate a analizei spirituale şi teologice a lui Augustin, în comparaţie cu cea a oponentului său, cât şi consecvenţa sa mai mare faţă de Scriptură; dar de asemenea sunt puţini care ar fi dispuşi să se identifice pe ei înşişi cu dogmatismul episcopului ortodox sau cu dogmatismul călugărului eretic. Şi într-un punct particular, care traversează mai mult sau mai puţin prin toată controversa – mântuirea copiilor – conştiinţa creştină, în creşterea sa măreaţă şi de mai târziu, se poate spune că s-a pronunţat în mod decisiv mai degrabă de partea călugărului decât de partea episcopului.

În plus faţă de aceste scrieri controversate, care marchează marile epoci din viaţa şi activităţile clerice ale lui Augustin după stabilirea sa ca episcop la Hippo, el a fost autorul altor lucrări, unele dintre ele sunt mai bine cunoscute şi chiar mai importante. Marea sa lucrare, cea mai elaborată, şi în anumite privinţe cea mai semnificativă, care a provenit din peniţa sa, este The City of God (Cetatea lui Dumnezeu, n.tr.). Ea este proiectată ca un mare tratat apologetic pentru justificarea creştinismului şi a bisericii creştine, – lucrarea din urmă este concepută ca înălţarea în forma unei noi ordini civile pe ruinele fărâmiţate ale imperiului Roman, – dar ea este de asemenea, probabil, cea mai timpurie contribuţie la filozofia istoriei, deoarece ea este un repertoriu în toate privinţele opiniilor sale teologice. Această lucrare şi cartea sa Confessions (Mărturisiri, n.tr.) sunt probabil cele prin care el este cel mai bine cunoscut, una fiind cea mai înaltă expresie a gândirii sale, şi cealaltă ca fiind cel mai bun monument al evlaviei sale vii şi a experienţei sale creştine. Cartea Cetatea lui Dumnezeu a fost începută în 413, şi a continuat să fie publicată în mai multe părţi ale sale timp de o perioadă de treisprezece ani, sau până în 426. Cartea Mărturisiri a fost scrisă la scurt timp după ce el a devenit episcop, cam în 397, şi oferă o schiţă vie a carierei sale timpurii. La afirmaţiile devotate şi la afirmaţiile unui mare suflet, ele adaugă farmecul dezvăluirii personale, şi ele nu au încetat niciodată să stârnească admiraţie în toate spiritele de o evlavie înrudită. Tratatul său sistematic The Trinity (Trinitatea, n.tr.), care se extinde în cincisprezece cărţi, şi l-a făcut să fie ocupat pentru aproape treizeci de ani, nu trebuie să fie trecut cu vederea. „Am început,” spune el (Retract., ii. 15), „ca un om foarte tânăr, şi am publicat la vârsta bătrâneţii câteva cărţi despre Trinitate.” Această lucrare dogmatică importantă, spre deosebire de majoritatea scrierilor sale dogmatice, nu a fost provocată de nici o urgenţă controversată, ci a crescut în tăcere în timpul acestei perioade lungi în mintea autorului. Acesteia i s-a dat ceva mai multă întregime şi aranjament organic decât este uzual pentru el, dacă şi aceasta l-a condus în discuţii prelungite despre felurite analogii, mai curioase decât apte în purtarea lor a doctrinei pe care el o clarifică. Scrierile exegetice ale lui Augustin, – lungul său Comentariu asupra lui Sf. Ioan (Commentary on St John) şi asupra Predicii de pe munte (Sermon on the Mount) etc., – şi apoi cartea sa Letters (Scrisori, n.tr.) rămân a fi menţionate. Primele au o valoare prin pătrunderea autorului în înţelesurile spirituale ale Scripturii, dar aproape deloc pentru caracteristicile lor exegetice. Cele din urmă sunt foarte interesante cu referire la multe puncte din istoria clerică a timpului, şi relaţia sa cu teologii contemporani ca Ieronim. Totuşi, ele nu au nici însufleţirea nici varietatea pasiunii, care aparţine scrisorilor lui Ieronim însuşi. Ultimi ani ai marelui episcop au fost plini de durere. Barbarii care au îngrădit treptat imperiul Roman au apărut la porţile din Hippo, şi au asediat-o. Augustin era bolnav cu ultima sa boală şi doar s-a putut ruga pentru concetăţenii săi. El a murit în timpul progresului asediului, în 28 august 430, la vârsta de şaptezeci şi cinci de ani, şi a fost scutit de jignirea de a vedea oraşul în mâinile duşmanului.

Caracterul lui Augustin, deopotrivă ca om şi teolog, a fost indicat pe scurt în cursul schiţei noastre. Mai rămâne puţin de zis fără a intra în discuţii prea extinse pentru spaţiul nostru. Nimeni nu poate nega măreţia sufletului lui Augustin – entuziasmul său, căutarea sa neîntreruptă după adevăr, tandreţea sa, ardoarea sa, devotamentul său. Şi chiar şi cei care s-ar putea îndoi de sănătatea sau valoarea unora dintre concluziile sale dogmatice, nu poate ezita să recunoască adâncimea convingerilor sale spirituale, şi tăria, rezistenţa, şi perspicacitatea cu care el a mânuit cele mai dificile întrebări, şi a prelucrat toate elementele experienţei sale şi conştiinţa sa Scripturală profundă într-un mare sistem de gândire creştină.

Cea mai bună ediţie completă a scrierilor lui Augustin este cea a lui Benedictines, în 11 volume în folio, publicată la Paris, 1679-1800, şi retipărită în 1836-38 în 22 jumătăţi de volume. Tillemont, în cartea sa Ecclesiastical History (Istoria clerică, n.tr.), a dedicat a un volum in-cvarto vieţii şi scrierilor acestuia. Au apărut două monografii extensive despre el; una scrisă de Kloth, un Romano Catolic (Aachen, 1840) şi cealaltă scrisă de Bindemann, un Protestant (Berlin, 1844, 1855). Vezi de asemenea, Ritter, Hist. of Christian Philosophy (Istoria filozofiei creştine, n.tr.), vol. i.; Bohringer, Hist. of the Church (Istoria Bisericii, n.tr.); Dr. P. Schaff, St Augustine (Sf. Augustin, n.tr.) Berlin, New York, şi Londra, 1854); Nourrisson, La Philosophie de S. Augustine (Filozofia lui Sf. Augustin, n.tr.) (Paris, 1866); A. Dorner, Augustinus (Berlin, 1872); Neander, Church History (Istoria Bisericii, n.tr.); Mozley, Augustinian Doctrine of Predestination (Doctrina Augustiniană a predestinării, n.tr.), 1855; Jameson, Sacred and Legendary Art (Arta sacră şi legendară, n.tr.)(J. T.)

Encyclopaedia Britannica   Ninth Edition, Vol. III
Charles Scribner’s Sons, New York, 1878

„Augustinus extitit, ut alii Ebraeae ac Graecae linguae ignarus.” (Walch, Bibl. Patrist., p. 352.) „Imperitus non tantum Hebraicae sed etiam Graecae linguae, ipsos fontes adire non potuit, sed solam fere translationem Latinam explicare conatus est.”–(Rosenmuller, (Hist. Interpret., iii. 40.)

A. W. Tozer Resursa adaugata de Softy in 28/01/2011

A. W. Tozer

Resursa adaugata de Softy in 28/01/2011

Deşi A.W.Tozer a murit în 1963, atât viaţa lui, cât şi moşteniea spirituală pe care a lăsat-o, a continuat sa atragă pe mulţi la o cunoastere mai profundă a lui Dumnezeu. Tozer a păşit pe o cale în viaţa spirituală, pe care prea puţini au ales-o – căutarea necurmată, din dragoste, a lui Dumnezeu. El a tânjit după o cunoaştere mai adâncă a Mântuitorului – cum sa I se închine şi să-I slujească cu toata fiinţa sa.

Pe tot parcursul vieţii şi lucrării sale, Tozer a chemat biserica să se întoarcă la creştinismul autentic prin care se caracteriza biserica primară – sfinţenie şi o credinţă neclintită. James Snyder, în cartea sa, „În căutarea lui Dumnezeu: viaţa lui A.W.Tozer”, spune: „El aparţinea de biserica întreagă. Oriunde găsea creştinism adevărat, folosea cu bucurie prilejul de a şi-l însuşi”.

În tot timpul vieţii sale, Tozer a păstorit câteva biserici creştine şi alianţe misionare, a scris mai mult de 40 de cărţi, a lucrat ca editor la Alliance life – publicaţia lunară denominaţională pentru C&MA. Cel puţin două din cărţile sale fac parte din categoria cărţilor clasice spirituale: „În căutarea lui Dumnezeu” şi „Cunoaşterea Celui Preasfânt” – cărţi de o valoare imensă pentru omul care niciodată nu a primit o educaţie teologică abstractă. Locul de unde a învăţat a fost prezenţa lui Dumnezeu; caietele şi uneltele de lucru au fost rugaciunea, scrierile primilor creştini şi a teologilor – puritani şi oameni mari ai credinţei.

„I-am mulţumit deseori lui Dumnezeu”, mărturiseşte Tozer, „pentru căile dulci şi atrăgătoare ale Duhului Sfânt pe care le-a folosit pentru a lucra în inima acestui puştan neînvăţat, atunci când aveam 17 ani. Aveam un vecin cu numele de Holman. Nu-i cunosc prenumele. Pentru mine era doar Domnul Holman; era vecinul nostru. Auzisem că era creştin, dar mie nu mi-a vorbit niciodată despre Cristos. Într-o zi, pe când mă plimbam pe stradă cu acest vecin prietenos dintr-o dată şi-a pus mâna pe umărul meu şi mi-a spus: ‘Ştii, mă gândesc la tine…mă întreb dacă eşti creştin, dacă eşti convertit. Doream să am ocazia să stau de vorbă cu tine’. I-am răspuns: ‘Nu Domnule Holman, nu sunt convertit. Dar mulţumesc că mi-ai spus asta. Mă voi gândi serios la lucru acesta’. Puţin mai târziu, m-am oprit la un colţ de stradă pentru a asculta un om predicând. A citat invitaţia lui Isus: ‘Veniţi la Mine!’, şi rugăciunea păcătosului: ‘Ai milă de mine!’. M-am dus acasă şi am urcat in masardă ca să nu fiu deranjat. Acolo, în rugăciune serioasă mi-am dat inima şi viaţa lui Isus Cristos. De atunci am fost mereu creştin. Picioarele mele m-au dus acasă şi m-au urcat la masardă, dar nu picioarele mele au fost cele care au mers la Isus, ci inima mea. În inima mea am acceptat să merg la Isus. Am luat hotărârea şi am mers.Acestea au fost cele două lucruri – remarca plină de grijă a vecinului nostru şi explicaţia predicatorului de stradă – care m-au împins Împărăţia lui Dumnezeu”.

„Am fost botezat cu o puternică revărsare a Duhului Sfânt la vârsta de 19 ani, pe când eram pe genunchi, stăruind în rugăciune în camera din casa soacrei mele.Doream voia lui Dumnezeu pentru mine şi mă opusesem aproape tuturor grupărilor şi curentelor ‘ism’-ice care veneau cu formele, teoriile şi îvăţăturile lor. Toate au încercat să mă doboare.Unii spuneau că am mers prea departe, alţii că ajunsesem suficient de departe. Dar eu ştiu sigur ce a făcut Dumnezeu pentru mine şi în mine în acel moment. Nimic din exterior nu avea vreun înţeles important pentru mine. În disperare şi în credinţă, am făcut marele salt de la ceea ce era lipsit de importanţă la ce era încărcat de o importanţă majoră – să fiu stăpânit de Duhul Dumnezeului celui viu. Fiecare lucrare mică pe care Dumnezeu a făcut-o vreodată prin mine şi prin slujirea mea pentru El datează din acel moment când am fost umplut de Duhul. De aceea pledez pentru viaţa spirituală a Trupului lui Cristos şi pentru lucrările veşnice ale Duhului veşnic pe care El le face prin copiii lui Dumnezeu, instrumentele Sale”.

Locul în care se refugia să se roage şi să mediteze la bunătatea lui Dumnezeu era subsolul din casa familiei sale. El a scris odată: „Mi-am dat seama că Dumnezeu este o mângâiere pentru mine, El este bun şi în orice circumstanţă îmi este uşor să trăiesc cu El.” Snyder scrie despre el: „Dragostea şi harul lui Isus Hristos erau pentru el o uimire, un motiv de adorare în orice împrejurare”. Deşi nu a urmat nici un seminar sau colegiu biblic, Tozer a primit două diplome onorifice de doctorat. A acceptat propunerea de a fi pastor pentru prima dată în West Virginia, 1916. În decembrie 1921, el, împreună cu soţia sa, Ada, s-au mutat în Morgantown, unde s-a născut primul lor copil din cei şapte (şase băieţi şi o fată).

În primii ani de lucrare, banii erau extrem de puţini. Familia Tozer a făcut un legământ să se încreadă în Dumnezeu pentru toate nevoile lor, indiferent de circumstanţe. „Suntem ferm convinşi că Dumnezeu poate să trimită bani pentru copii Săi care cred în El – dar acest principiu îşi pierde valoare dacă ne bucurăm de bani şi nu îi dăm slavă Lui, Dătătorului, aşa cum se cuvine!” Tozer nu s-a abătut niciodată de la acest principiu. Lucrurile materiale nu au fost o problemă pentru el. Mulţi au spus că dacă el avea mâncarea necesară, îmbrăcămintea şi cărţile sale, era mulţumit. Familia sa nu a avut niciodată o maşină, în schimb au ales să călătorească cu autobuzul sau cu trenul. Chiar şi după ce a ajuns un autor creştin bine cunoscut, el a cedat în scris majoritatea drepturilor sale pentru cei care se aflau în nevoie. Mesajul pe care îl transmitea era în aceeaşi măsură înviorător şi pătrunzător, dur, care nu permitea compromisuri. Singura lui ţintă în viaţă era să-L cunoască pe Dumnezeu într-un mod personal şi a încurajat pe alţii să facă la fel. Imediat mai apoi a descoperit că o relaţie adâncă şi statornică cu Dumnezeu trebuie să fie cultivată.

În perioada în care păstorea o biserică din Indianapolis, Tozer a observat o schimbare în lucrarea sa. În acea vreme, el nu predica decât evanghelia – singurul subiect despre care vorbea înaintea oamenilor, dar Dumnezeu a început să-l conducă spre o nouă treaptă a lucrării sale. Mai întâi şi-a notat gândurile pe hârtie, dar în cele din urmă această schimbare a făcut din el un scriitor cu mult rod în lucrarea sa.

În 1928, Tozer a acceptat propunerea de a fi pastor în Chicago, la Southside Gospel Tabernacle, timp de 30 de ani. Mica parohie a ajuns să fie neîncăpătoare iar temelia acestei biserici era misiunea şi o viaţă mai profundă cu Isus Hristos. Snyder spunea despre Tozer: „Predicile sale nu erau niciodată superficiale. În spatele acestora era întotdeauna o gândire adâncă care obliga ascultătorii să se gândească la fel de profund la cuvintele pe care le auzeau. El avea această abilitate de a-şi face ascultătorii să se cerceteze pe ei înşişi în lumina a ceea ce Dumnezeu le vorbea. Oamenii neserioşi şi superficiali niciodată nu l-au plăcut pe Tozer; dar cei care vroiau cu adevărat să audă ce avea Dumnezeu să le spună, l-au iubit.”

Fundamentul tuturor predicilor şi învăţăturilor lui Tozer a fost întotdeauna timpul de părtăşie cu Dumnezeu în rugăciune. Acolo, el închidea ochii la confuzia lumii, la tot ce este pământesc şi în schimb îşi concentra toată atenţia asupra lui Dumnezeu. „Activităţile noastre religioase ar trebui să fie ordonate în aşa fel încât să ne permită să avem suficient de mult timp pentru a cultiva liniştea şi solitudinea.” (Tozer)

Încă din prima parte a lucrării sale, Tozer şi-a dat seama că Hristos îl chema la o predare diferită şi specială care cerea o golire de sine şi o foame de a fi umplut din plin cu Duhul lui Dumnezeu. Acest fel de predare l-a mistuit întreaga viaţă.

Într-una din predicile lui, a spus: „Mi se tot spune că am pierdut trenul, dar răspunsul meu este că nici nu am încercat să prind acel tren. Acel tren, ca şi multe altele asemenea lui pot pleca şi fără mine, iar eu voi fi foarte fericit. Dacă vrem, ne putem conforma religiei din zilele noastre. Cântăresc aproximativ 70 de kilograme când sunt ud leoarcă, dar stau aici în faţa voastră pentru a vă spune că sunt un nonconformist, născut de două ori, un rebel, şi nu mă voi conforma vremurilor. Până acum am fost în stare să am auditoriu, deşi am refuzat să mă conformez vremurilor. Dar dacă va veni o zi când a te conforma vremurilor va fi preţul pe care va trebui să-l plătesc pentru a fi ascultat de oameni, atunci voi ieşi şi o voi lua de acolo de unde am pornit la început: de la colţurile străzilor, şi voi predica acolo. Dar nu mă voi conforma vremurilor. Se spune că trebuie să faci asta. „Nu ştii că avem acelaşi mesaj, doar că trăim vremuri diferite?” Când aud asta, recunosc vocea şarpelui. Aud şuierătura şarpelui în asemenea vorbe. Aşadar, putem sau să ne conformăm, sau să ne retragem din toată afacerea. Iar Pavel spune: „Depărtează-te de astfel de oameni”.

Leonard Ravenhill spunea despre Tozer: „Mă tem că nu vom mai vedea niciodată un Tozer. Oameni ca el nu au învăţat în băncile colegiilor, ci în şcoala Duhului.”

„Dumnezeu se revelează pe Sine ‘copilaşilor’, dar Îşi ascunde Faţa într-un întuneric gros de cei înţelepţi şi învăţaţi. Noi trebuie să fim simpli în apropierea personală de Dumnezeu; trebuie să ne dezbrăcăm de orice altceva şi să rămânem la lucrurile esenţiale care, aşa după cum ne vom da seama, sunt puţine şi mult dorite de suflet.”

Spre sfârşitul slujirii lui, A.W.Tozer a făcut observaţia că războiul e pierdut, referindu-se la invazia atroce a lumii în biserică. El a obiectat împotriva creştinismului anemic.”În multe biserici”, s-a plâns Tozer, „creştinismul a fost diluat până când soluţia a devenit aşa de slabă, încât, dacă ar fi otravă, nu ar face rău la nimeni, iar dacă ar fi medicament, nu ar vindeca pe nimeni!”

Singura speranţă pentru creştinismul modern, susţine Tozer, se află în creştinul individual. Din această perspectivă vorbeşte şi scrie el, fiind întotdeauna în căutare de oameni care să i se alăture în „Părtăşia inimii arzătoare”. Dacă o persoană va ajunge la lumină prin predicarea sau scrierile lui, aceasta va fi o răsplată pentru dr. Tozer.

A.W.Tozer a murit luni, 12 mai 1963, după aproximativ o săptămână de la ultima sa predică. Căutarea sa a luat sfârşit – a ajuns la destinaţie. Mormântul său din Akron, Ohio, este gravat cu un simplu epitaf: A.W.Tozer – Un om al lui Dumnezeu.

Căutarea lui Dumnezeu este ceva mai mult decât o moştenire lăsată după moarte – este un mod de viaţă care ni se transmite pentru ca şi noi să putem experimenta o viaţă ca a lui Tozer. Tu ai început să-L cauţi pe Dumnezeu?

http://www.resursecrestine.ro/biografii/66063/a-w-tozer

Istoria Baptistă evidenţiază disciplina bisericii Mar 26, 2007 by David Roach

Pagina de ştiri baptiste

AGENŢIA DE PRESĂ A CONVENŢIEI BAPTISTE DE SUD

Istoria Baptistă evidenţiază disciplina bisericii

Mar 26, 2007 by David Roach

NASHVILLE, Tenn. (BP) – Anterior secolului trecut Baptiştii „au practicat disciplina bisericii pe o scară largă” şi au privit practica drept parte normală a vieţii bisericii, conform profesorului de istorie baptistă, Greg Wills.

Intre 1781 şi 1869, de exemplu, „Baptiştii au exclus mai mult de 40.000 de membrii doar în Georgia”, a notat Wills, director al Centrului pentru Studiu al Convenţiei Baptiste Sudice la Southern Baptist Theological Seminary, într-un eseu din 2001 despre „Polity: Biblical Arguments on How to Conduct Church Life” (Statala: Argumente Biblice despre Cum să Conduci Viaţa Bisericii) editată de Mark Dever.

„În lungul naţiunii în această perioadă ei au exclus intre unu şi două procente din membrii lor în fiecare an. Însă numărul de procese din biserică era tot mai mare. Numai jumătate dintre ofensatori au primit excomunicarea. Baptiştii în medie au disciplinat intre trei şi patru procente din membrii lor”, scria Wills.

Baptiştii în general au exercitat disciplina la întâlnirile de conferinţă lunară de sâmbăta, a notat Wills. La astfel de întâlniri membrii bisericii acuzau pe ofensatori de păcate specifice. Cei acuzaţi îşi mărturiseau de obicei vina. Însă atunci când acuzatul ori nega vina sau era absent, biserica numea un comitet care să investigheze materia. Comitetul raporta descoperirile sale la o întâlnire ulterioară şi recomanda un verdict şi sentinţă. Membrii votau apoi asupra verdictului şi pedeapsa dacă ofensatorul era găsit vinovat.

Bisericile în general au impus ori avertismentul sau excomunicarea asupra ofensatorilor care erau vinovaţi, nota Wills. Mulţi dintre membrii excomunicaţi îşi menţineau pietatea şi eventual erau restauraţi în cadrul membriei bisericii, scria el, notând că Baptiştii au urmat procesul subliniat în matei 18 pentru disciplina bisericii.

„Baptiştii au căutat să restaureze pe ofensatori la sfinţenie”, scria Wills. „Ei credeau că disciplina bisericii ajuta pe credincioşi să învingă păcatul şi ispita”.

Câteva documente din generaţiile trecute de Baptişti confirmă faptul că disciplina era o normă printre Baptişti, în general, şi Baptiştii Sudici, în particular, până în secolul 19.

„Un Sumar al Disciplinei Bisericii”, scris de Charleston Baptist Association în 1774, argumentează că Biblia prescrie trei „condamnări” pentru „membrii rebeli şi nevrednici” – mustrarea ori avertismentul, suspendarea şi excomunicarea. Variatele condamnări trebuiau să fie aplicate depinzând de severitatea ofensei, conform documentului.

Scopurile disciplinei bisericii sunt „slava lui Dumnezeu”, „de a purifica biserica şi de a o păstra fără infecţie”, de a curăţa biserica de imoralitate şi doctrine false şi „bunul persoanelor excomunicate”, spune documentul.

William B. Johnson, primul preşedinte al SBC, a argumentat într-un eseu din 1846 că Scriptura cere disciplina bisericii.

„În relaţie faţă de această parte a disciplinei unei biserici (excluderea membrilor disciplinaţi), este important să înţelegem că, o atenţie adecvată faţă de exerciţiul ei este indispensabil spre bunăstarea trupului”, scria Johnson. „Şi mai apoi, că prin supravegherea celor credincioşi, vigilenţi dintre conducătorii bisericii şi datoria membrilor, necesitatea exerciţiului ei poate fi, pe cât de posibil, prevenit”.

Patrick Hughes Mell, un fost preşedinte al SBC precum şi al Georgia Baptist Convention, a prezentat un sumar detaliat al procedurii de disciplină pentru ofensele publice şi private în tratatul său din 1860, „Disciplina de Corecţie a Bisericii: Cu o dezvoltare a principiilor Scripturale pe care este bazată”.

„Vederile care sunt prezentate în următoarele pagini sunt cele ce au fost susţinute de bisericile Baptiste din vremurile străvechi”, scria Mell în prefaţă. „Autorul încearcă să facă nimic mai mult decât să prezinte sentimentele Părinţilor noştri, şi să îi apere prin a arăta că sunt susţinuţi de Scripturi”.

http://publicatia.voxdeibaptist.org/stiri6_mai07.htm

BIBLIOLOGIA – DOCTRINA DESPRE BIBLIE – Inspiraţia Cuvântului lui Dumnezeu – Inspiraţia şi Autoritatea Scripturii, de Herman Ridderbos.

 Inspiraţia şi Autoritatea Scripturii de Herman Ridderbos

Când vorbim despre autoritatea Scripturii, trebuie să facem încă de la început o distincţie clară între această autoritate propriu-zisă şi doctrina noastră despre Scriptură, supremaţia ei, infailibilitatea şi toate calificările şi conceptele privind Biblia, rezultate în urma reflecţiilor şi discuţiilor cu bază teologică de-a lungul anilor. Biblia nu oferă o doctrină sistematică a atributelor sale, a interrelaţionării divinului cu umanul în paginile ei. Scopul ei nu este unul teologic.

Bineînţeles, aceasta nu înseamnă că Scriptura nu are nimic de spus în ceea ce priveşte autoritatea şi infailibilitatea proprie. Autoritatea ei este cea mai mare ipoteză a întregii propovăduiri şi dogme biblice. Aceasta e evidenţiată în mod special, în modalitatea clară a Noului Testament de a se relaţiona la Vechiul Testament. Ceea ce apare în Vechiul Testament este citat în Noul Testament folosindu-se afirmaţii precum: „Dumnezeu a zis…”, „Duhul Sfânt spune”, etc.(Faptele Apostolilor 3:24,25; 2 Corinteni 6:16; Faptele Apostolilor 1:16). Ce „Scriptura spune” este unul şi acelaşi lucru cu ce „spune Dumnezeu”. Scriptura poate fi personificată cu Însăşi Persoana Lui Dumnezeu (Galateni 3:8; Romani 9:17). „Acest lucru ridică o anumită confuzie, în vorbirea cotidiană, anume între Scriptură şi Dumnezeu, o consecinţă a unei convingeri înrădăcinate care susţine: cuvântul Bibliei este Cuvântul Lui Dumnezeu. Nu Scriptura,ci Dumnezeu i s-a adresat lui Faraon (Romani 9:17) sau i-a făcut marea promisiune lui Avraam (Galateni 3:8). Însă, în gândurile autorilor Noului Testament cele două cuvinte sunt atât de apropiate ca sens, încât, puteau vorbi foarte simplu despre Scriptură ca făcând ceea ce Biblia scria despre Dumnezeu ca făcând”(B.B. Warfield). Aceasta implică în mod direct autoritatea. Afirmaţia din Noul Testament „Este scris”(grecescul gegraptai) pune capăt oricărei neînţelegeri.

Autoritatea Scripturii, anume cea a Vechiului Testament este aceea pe care însăşi apostolii şi-o atribuie lor înşişi, ei fiind vestitorii, martorii, trimişii (aleşii) Lui Dumnezeu şi ai Domnului Isus (Romani 1:1,5; 1 Timotei 2:7; Galateni 1:8,9; 1 Tesaloniceni 2:13). Ei ataşează o aceeaşi autoritate atât scrierilor lor, cât şi cuvintelor lor (1 Corinteni 15:1; 2 Tesaloniceni 2:15; 3:14). Scrierile apostolice din Noul Testament sunt aşezate la egalitate cu cele din Vechiul Testament (2 Petru 3:15,16; Apocalipsa 1:3).Gegraptai este deja folosit în scrierile Noului Testament (Ioan 20:31). Tot aici conceptul credinţei este în acord cu supunerea faţă de mărturisirea apostolică( Romani 1:5; 16:26; 10:3). Această mărturisire este deosebită într-un mod fundamental în ce priveşte alte manifestări ale Duhului, cerând congregaţiei (ekklesia) nu doar ascultare, ci şi un discernământ critic între ce este adevăr ori fals (1 Tesaloniceni 5:21; 1 Ioan 4:1). Pentru că acestei mărturisiri trebuie acordate o supunere şi încredere necondiţionată, atât în forma scrisă cât şi în cea orală.

La fel se întâmplă şi cu infailibilitatea. Deşi după cunoştinţele mele, echivalentul cuvântului „infailibilitate” ca atribut al Scripturii, nu este găsit în terminologia biblică, totuşi în acord cu originea şi conţinutul divin al Bibliei, este accentuată în mod repetat plauzibilitatea ei. Sursa profeţiei este de netăgăduit (bebaios)(2 Petru 1:19). În epistolele pastorale, Pavel nu oboseşte în a-şi asigura cititorii că ceea ce a scris este demn de încredere (pistos) şi vrednic de a fi acceptat în totalitate ( 1 Timotei 1:15; 3:1; 4:9; 2 Timotei 2:11; Tit 3:8). În Evrei 2:3 autorul afirmă că mântuirea a fost mai întâi proclamată de Domnul, iar mai apoi a fost mărturisită (adusă la nivelul bebaios) nouă de către aceia care L-au auzit. Este cu siguranţă adevărat ceea ce se spune despre om, şi anume, „orice făptură este ca iarba”, însă Cuvântul Lui Dumnezeu „rămâne în veac”. „Şi acesta este Cuvântul, care v-a fost propovăduit prin Evanghelie.” ( 1 Petru 1:24,25)

Astfel Cuvântul statornic şi demn de încredere al Lui Dumnezeu a luat fiinţă prin cuvintele scrise sau vorbite ale apostolilor. După cum Luca îi spune lui Teofil, ceea ce a fost auzit şi văzut de cei care, încă de la început, au fost martori şi propovăduitori ai Cuvântului care a fost scris, astfel încât el să recunoască temeinicia (asphaleia) învăţăturilor care i-au fost vestite ( Luca 1:1-4). Întreaga Scriptură este plină de afirmaţii conform cărora omul care clădeşte pe Cuvântul şi promisiunea Lui Dumnezeu nu va fi dat de ruşine (Isaia 28:16; Romani 9:33; 1 Petru 2:6); lucrul acesta se adevereşte atât în ceea ce priveşte cele scrise ori vorbite de apostoli (Ioan 19:35, 20:31; 1 Ioan 1:1-3). Putem rezuma totul spunând: Scriptura este infailibilă pentru că nu dă greş, pentru că are însemnătatea unei baze pe care biserica a fost înălţată şi prin care ea însăşi se atestă ( Coloseni 2:6,7).Întregul concept al tradiţiei, în modul în care este folosit de Pavel,are, de exemplu, conotaţia de autoritate, certitudine, este un fapt de netăgăduit. Astfel protestanţii dau dovada de înţelepciune prin faptul că nu renunţă la acest concept datorită reacţiei împotriva utilizării lui în religia romano-catolică. Aşadar autoritatea şi infailibilitatea Bibliei reprezintă câte o parte a aceleaşi monede: şi anume, Scriptura izvorăşte din Dumnezeu.

Al doilea lucru pe care trebuie să îl constatăm încă de la bun început este faptul că toate atributele pe care Biblia şi le atribuie stau în strânsă legătură cu scopul şi natura ei. Astfel, trebuie ca modul nostru de relaţionare la Scriptură, cât şi definiţiile noastre să se raporteze la acest scop.

Evident este faptul că Biblia ne-a fost încredinţată pentru un ţel bine definit. Pavel spune: „Şi tot ce a fost scris mai înainte, a fost scris pentru învăţătura noastră, pentru ca, prin răbdarea şi prin mângâierea pe care o dau Scripturile, să avem nădejde”( Romani 15:4). Esenţiala aserţiune din 2 Timotei 3:15-16 are acelaşi rol: Sfânta Carte este „de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire…”. Nu doar natura şi puterea Scripturii sunt de găsit în învăţătura călăuzitoare spre salvare, ci şi mijloacele şi „cheia succesului” pentru a le pricepe –credinţa în Isus Cristos. Numai datorită iluminării aduse de o astfel de credinţă poate fi pătrunsă (înţeleasă) adâncimea înţelepciunii şi a cunoaşterii Scripturii.

Acest scop al Scripturii (atât Noul cât şi Vechiul Testament) şi utilizarea care îi corespunde trebuie să existe întotdeauna în gândul nostru atunci când alcătuim o definiţie teologică a atributelor Bibliei. Aceasta este concluzia comentariului lui Calvin în ceea ce priveşte 2 Timotei 3:15: „ Pentru ca mântuirea să aducă roade în noi, trebuie să învăţăm să o folosim într-un mod înţelept. Pavel are într-adevăr un motiv temeinic pentru care ne reaminteşte să ne încredem în Cristos, Cel care este centrul şi deplinătatea Scripturii.” Ceea ce urmează în versetul 16 vine ca o completare perfectă: „ Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu”- semnificaţia predicativă a theopuenstos este indiscutabilă, după părerea mea –„ şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire”. Astfel ţelul şi natura Cuvântului se găseşte în acel fel de învăţătură şi aprofundare specială care este capabilă să ne facă destoinici, aceea care desăvârşeşte copiii lui Dumnezeu şi îi pregăteşte pentru orice lucrare.

Un alt punct de plecare al oricărei evaluări şi definiţii a autorităţii biblice ar trebui să fie următoarea afirmaţie: nu putem vorbi pe de o parte despre însuşirile Bibliei şi pe de altă parte de rostul şi factura ei. Această autoritate nu trebuie separată de conţinutul ori finalitatea Cărţii Sfinte şi nici nu se cuvine a fi tratată aparte de conţinutul şi caracterul propriu al Scripturii. Nu are importanţă în ce măsură respingem doctrina dualistă a inspiraţiei, conform căreia doar părţile religioase-etice a Scripturii sunt inspirate şi au autoritate, neputând omite faptul că, în cuvintele lui Herman Bavinck găsim scris: „ Sfânta Scriptură are în întregime un scop religios-etic (constituire, intenţie), nefiind un manual folositor mai multor ştiinţe.” Nu putem aplica Bibliei standarde care nu i se potrivesc. Nu numai că nu face referire la o învăţătură specifică matematicii sau biologiei, dar nici nu prezintă istoria poporului Israel sau biografia lui Isus în acord cu standardele ştiinţei istorice. De aceea autoritatea biblică nu trebuie să fie transferată.

Dumnezeu ne vorbeşte prin Scriptura nu pentru a ne face şcolari, ci pentru a ne face creştini. O foloseşte pentru a se asigura că ne creştinează (transformă) în obiceiurile noastre, însă nu într-un fel în care ştiinţa umană să fie inutilă sau să ne înveţe într-un mod supranatural tot felul de lucruri care ar putea şi ne-ar fi înfăţişate printr-o instruire sau cercetare ştiinţifică.

Ceea ce doreşte Scriptura cu adevărat să facă este să ne poziţioneze într-un mod cât mai adecvat, pe noi, oamenii faţă de Dumnezeu., chiar şi în mijlocul studiilor şi încercărilor noastre de domeniu ştiinţific. Biblia nu este preocupată numai de nevoile spirituale ale persoanelor în sensul pietist sau existenţial al cuvântului. Dimpotrivă, ţelul şi autoritatea ei ne învaţă să înţelegem totul despre relaţia Divinitate (Dei)- omenire,despre lume, natură,istorie, originile şi destinaţia lor, trecutul şi viitorul lor. Aşadar Biblia nu este doar cartea unei schimbări, ci şi o relatare a istoriei şi a creaţiei. Dar este cartea ce conţine istoria salvării; şi acest punct reprezintă şi defineşte autoritatea Scripturii.

Nu devine oare o persoană subiectivă atunci când apropie definiţia autorităţii şi infailibilităţii ca atribute ale Scripturii atât de mult cu scopul şi natura ei? Cine va stabili cu precizie limitele între ceea ce aparţine şi ceea ce nu aparţine ţelului Bibliei? Nu este astfel deschisă calea spre părtinire şi un spirit arbitrar în chestiunea autorităţii Scripturii, după cum a fost atât de dăunătoare acestei probleme de-a lungul istoriei bisericii? Aş dori să precizez în acest sens câteva lucruri:

Mai întâi, folosirea greşită, a Cuvântului lui Dumnezeu nu desfiinţează sensul bun, corect. Scriptura nu este cartea formată din mai multe preziceri divine, ci, începând de la Geneza până la Apocalipsa, ea este o unitate organică în aceeaşi măsură în care se constituie ca o relatare a modului de salvare şi judecată a lui Dumnezeu, unde naşterea şi lucrarea lui Cristos situându-se ca punct primordial al tuturor lucrurilor. Mărturia (viaţa) lui Isus a însufleţit profeţiile (Apocalipsa 19:10), iar Scriptura duce la mântuire vestind credinţa în Isus Cristos ( 2 Timotei 3:15). Acesta este punctul de legătură prin care totul se relaţionează şi stă în coeziune – începutul şi sfârşitul, creaţia şi recreaţia, umanitatea, lumea, istoria, viitorul, căci toate acestea ocupă un loc pe paginile sfinte. De aceea, există o relaţie între Scriptură şi credinţă, şi anume, credinţa în Isus Cristos. Dacă îndepărtăm această unitate, denaturăm Biblia şi credinţa propovăduită; de asemenea, autoritatea şi infailibilitatea Cuvântului lui Dumnezeu pierd definiţia lor de natură teologică – cristică, devenind concepte formale sustrase naturii şi conţinutului individual (specific) Scripturii.

În al doilea rând, asta nu înseamnă că avem permisiunea să aplicăm tot felul de operaţii bilaterale Bibliei şi să diferenţiem ceea ceste şi ce nu inspirat, sau provenit ori nu din Dumnezeu – să zicem, spre exemplu, că nu forma ci conţinutul, sau esenţa şi nu cuvântul a fost motivul puterii, inspiraţiei şi supremaţiei lui Dumnezeu. El ne-a dăruit Scriptura sub această formă concretă, folosind anumite cuvinte şi exprimări. Mărturisirea corespunde unui lucru, nu anumitor părţi sau idei specifice, şi anume: cuvântul inspirat de Dumnezeu este acela care ne este îndrumător pentru viaţă, este lumina Lui pe calea noastră, candela pentru picioarele noastre. Însă, inspiraţia divină nu înseamnă neaparat că oamenii care au vorbit şi au scris sub influenţa ei au fost sustraşi pentru un timp limitărilor cunoaşterii, a memoriei, a limbajului şi a capacităţii de a se exprima ca reprezentanţi umani a unei anumite perioade istorice.

Cred că trebuie să fim foarte atenţi în a nu acţiona ca şi cum am şti dinainte în ce măsură inspiraţia divină se îmbină sau nu cu limitele umane menţionate mai sus. Inspiraţia nu înseamnă apoteoză (divinizare). Nu putem spune totul despre Scriptură precum spunem despre Cuvântul lui Dumnezeu, nici nu putem identifica apostolii şi profeţii cu Duhul Sfânt, pe parcursul scrierilor lor. Cuvântul lui Dumnezeu există din veşnicie,este perfect. Însă Scriptura nu este nici eternă nici perfectă. Actul inspiraţiei constă în: Dumnezeu foloseşte cuvintele oamenilor ca instrumente pentru a-şi exprima voia Sa, utilizează vorbele omeneşti pentru scopurile Lui divine. Astfel cuvintele oamenilor stau în serviciul lui Dumnezeu şi participă la clădirea autorităţii şi infailibilităţii Bibliei, corespund perfect scopului lui Dumnezeu, pe scurt, funcţionează ca şi Cuvânt a lui Dumnezeu şi de aceea poate fi numit ca atare. Însă acestea rămâne un instrument uman în mâinile lui Dumnezeu. Şi aceasta nu depinde de noi ci de alegerea lui Dumnezeu de a decide ce fel de efect divin să aibă inspiraţia în mintea, cunoaşterea, memoria, acurateţea acelora pe care ia folosit în serviciul Său astfel încât cuvântul lor să poată fi cu adevărat acceptat şi primit ca un cuvânt inspirat de Dumnezeu. Dacă negăm şi ignorăm aceasta, noi, ne îndepărtăm de chiar însăşi natura Scripturii ca şi Cuvânt divin, şi de asemenea de natura autorităţii şi infailibilităţii sale. Cea mai bună cale pentru a nu întâmpina un astfel de pericol este să studiezi Scriptura însăşi din acest punct de vedere.

***

Pentru a nu fi copleşiţi de atâtea generalităţi şi abstracţii vă voi demonstra ce am spus folosind mai multe exemple din Biblie.

Una din dovezile conform căreia autoritatea şi infailibilitatea Scripturii trebuie să fie înţelese în adevăratul sens este felul în care evangheliile sinoptice prezintă acelaşi material însă cu diferite aranjamente, secvenţe, expresii. Cu siguranţă imaginea Domnului Isus creată de evanghelişti este cu desăvârşire aceeaşi, nu doar per ansamblu ci şi în cele mai mici detalii. De aceea, când studiem evangheliile una după alta, (în felul şi cu scopul cu care fiecare biserică ar trebui să le citească) nimeni nu va avea nici măcar pentru o clipă impresia că, Cristosul ce apare într-o evanghelie este diferit în comparaţie cu imaginea aceleaşi Persoane din altă evanghelie.

Totuşi aceasta nu înseamnă că nu există diferenţe în detaliile istorice, sau în felul de a nara aceeaşi istorie din perspectiva a doi sau trei evanghelişti, în redarea aceloraşi cuvinte şi fapte ale lui Isus, ori în prezentarea şi interpretarea Veştii Bune luate ca întreg. Însă acele diferenţe nu sunt limitate la nişte simple detalii, pe care cineva să le poată cu uşurinţă neglija sau respinge. Comparaţi spre exemplu rugăciunea „Tatăl nostru” din Matei şi Luca. În aparenţă, se pare că Luca pe lângă faptul că oferă o prezentare abreviată a rugăciunii, nu a notat a treia cerere în întregime şi din ultima rugăminte găsim scris doar „şi nu ne duce pe noi în ispită”.

Acum, se poate sugera faptul că Isus a spus rugăciunea „Tatăl nostru” ucenicilor în două ocazii diferite,în două formulări diferite astfel că aceste deosebiri trebuiesc căutate în exprimarea lui Isus şi nu în redarea evangheliştilor. Nimeni nu poate dovedi că acest lucru este imposibil. Dar este cu totul altceva să afirmi că Învăţătorul a spus cu siguranţă rugăciunea de două ori,în două forme diverse; astfel privind inspiraţia şi infailibilitatea Scripturii ar eşua. Omul trebuie să fie capabil să înţeleagă, că în aceeaşi ocazie cuvintele rostite de Isus au fost înscrise în moduri diferite şi că nu se poate stabili care este cea mai exactă citare din punct de vedere istoric. Pentru că şi dacă ezităm asupra numărului ocaziilor în care rugăciunea a fost rostită (o problemă despre care Calvin spune „ nu o voi disputa cu nimeni”), cu toate acestea nu putem să ne relaţionăm în acelaşi fel în ce priveşte alte cuvinte ale lui Isus. „Fericirile” scrise de Matei diferă în mod considerabil de cele exprimate de Luca, deşi cu siguranţă nimeni nu ar fi dispus să accepte existenţa a două Predici pe Munte. Redarea instituirii Cinei Domnului, deşi în esenţa problemei este în mare parte aceeaşi, se desfăşoară în perspectiva lui matei şi Marcu într-un fel, pe când Luca şi Pavel o abordează puţin mai diferit, cu modificări mai mult sau mai puţin importante.

Şi totuşi acestea toate nu au nimic a face cu valoarea de netăgăduit sau infailibilitatea Bibliei. Căci evangheliile, constituindu-se ca o bază pe care Cristos Îşi clădeşte biserica, deşi conţin toate acele diferenţe în tradiţia privind rugăciunea „Tatăl nostru”, „Fericirile”, sau cuvintele Domnului rostite la Cină, nu constituie de fapt o problemă. Dacă cineva încearcă să schiţeze o doctrină privind Sfânta Scriptură, nu trebuie să piardă nicidecum din vedere libertatea şi diversitatea prezentării. Nu se poate presupune pe baza adevărului conform căruia cărţile Noului Testament sunt inspirate de Dumnezeu,că „fiecare cuvânt trebuie să redea atunci cu precizie situaţia istorică, fiind că altfel Scriptura nu ar fi infailibilă”. Cert este faptul că supremaţia Bibliei are în multe aspecte un caracter diferit de cel pe care un concept teoretic al inspiraţiei sau infailibilităţii, detaşat de scopul sau realitatea pragmatică, l-ar cere în mod general. Trebuie să fim atenţi când raţionăm asupra a ceea ce este şi ce nu este posibil sub inspiraţia lui Dumnezeu. Aici trebuie onorată libertatea Duhului; şi va trebui mai întâi să detectăm conduita Duhului în reverenţă, decât să rostim afirmaţii exagerat de încrezătoare reprezentând propriile noastre intenţii.

Vom menţiona un alt exemplu, puţin diferit,însă care va aduce şi el mai multă lumină asupra acestui caracter organic (inseparabil):vedem cum, câteodată, un evanghelist a introdus intenţionat unele schimbări faţă de ceea ce a scris altul, pentru ca, în aparenţă doar, să-l corecteze. Deşi nu este certă reciprocitatea legăturii sau influenţei între Matei, Marcu şi Luca, există o probabilitate mare ca Marcu să fi fost primul care a scris o evanghelie, ca mai apoi Matei şi Luca să o conceapă bazând-o pe baza primei evanghelii scrise. Este notabilă însă sistematizarea clară a materialului de către Matei, lucru care la Marcu nu prea există. Aceasta indică un plan şi o desfăşurare diferită a elementelor comune. Nu se indică neapărat o diferenţă valorică, ci evidenţiază libertatea îngăduită evangheliştilor în relatarea lor a aceluiaşi mesaj.

Câteodată, acest fapt dezvăluie lucruri extraordinare. În istorioara care ne prezintă dialogul lui Isus cu tânărul bogat, conform textului din Marcu 10:18, Învăţătorul spune: „Pentru ce Mă numeşti bun?…Nimeni nu este bun decât Unul Singur, Dumnezeu.” În Matei 19:17 citim despre acelaşi lucru: „De ce mă întrebi: Ce bine? Binele este Unul Singur.” Este posibil să avem aici parte de două reproduceri diferite, însă trebuie să reţinem că există posibilitatea ca Matei să fi exprimat oarecum diferit de Marcu, acelaşi fapt, pentru a evita o autosugestionare a lui Isus de a se numi pe El însuşi „bun”. Asta nu înseamnă că Marcu a scris intenţionat acel lucru, ci reliefează dorinţa lui Matei de a se păzi de o posibilă neînţelegere a versiunii întâlnite în Marcu.

Deosebirea dintre cei doi nu dă naştere unei dificultăţi în ce priveşte supremaţia esenţială a evangheliei, ci ne ajută să vedem că o doctrină a „inspiraţiei verbale”, care ţinteşte spre închiderea discuţiei despre precizia şi acurateţea istorice a fiecărui cuvânt din Biblie, depăşeşte aria ei de competenţă. Aceasta nu înseamnă că avem de-a face cu inspiraţia divină doar în ce priveşte subiectul, dau nu şi cuvintele prin care e redat: o asemenea distincţie este prea dogmatică (mecanică). Este adevărat însă, că, inspiraţia este cu totul altceva decât o eliminare a libertăţii şi a limitării umane. Duhul Sfânt se îngrijeşte ca Biserica să nu sufere datorită unei deficienţe, pentru ca să poată trăi şi predica pe baza cuvintelor scrise. Dar felul în care Duhul Sfânt lucrează, libertatea acordată de el şi scriitorii Bibliei nu sunt capabile de a fi exprimate într-o corectă formulă dogmatică. Aici vorbim despre libertatea Duhului Sfânt; trebuie să o tratăm cu respect şi să ne referim la ea cu multă atenţie.

Faptul că nu trebuie să ne formăm un concept teologic abstract despre inspiraţia şi autoritatea Cărţii sfinte , ci ar fi nevoie să acordăm importanţă felului în care scriitorii Bibliei şi-au tratat munca, apare de asemenea ca un lăstar al unui alt lucru neobişnuit care ne surprinde pe măsură ce înaintăm în studiul Bibliei. Deşi scriitorii biblici au fost înzestraţi de Duhul Sfânt pentru sarcina pe care o aveau de îndeplinit în slujba revelării speciale ale lui Dumnezeu destinată tuturor timpurilor şi generaţiilor, totuşi, ei au continuat să „aparţină” în multe aspecte vremurilor în care trăiau; astfel că, ei au gândit, au scris, au narat asemeni contemporanilor lor. Faptul este atestat nu doar de limbile în care ei au scris, care sunt azi limbi moarte (total nefolosite), ci şi datorită concepţiilor, ideilor, modului lor de exprimare, metodelor lor de comunicare. Toate acestea au fost influenţate în multe feluri de timpul şi locul în care au vieţuit. Nu se poate spune că toate aceste concepţii şi idei, doar graţie faptului că fac parte din Biblie, au primit de asemenea importanţa unei revelaţii infailibile.

Oricât de dificil-chiar de periculos – ar fi să operăm cu această stratagemă formă-conţinut, nimeni nu trebuie să aibă impresia greşită că o poate evita în exegeza teologică sau explicarea unui mesaj din Biblie. Totul depinde de felul şi de motivul pentru care o astfel de stratagemă este folosită. Ori de câte ori este utilizată într-o cercetare naturalistă sau revoluţionară a lumii, constituie un element distructiv, un cuţit care disecă şi desparte Scriptura de Sursa existenţei ei, transformând-o într-o altă simplă rămăşiţă al spiritului grec sau Răsăritean.

Biblia a fost tratată în acest fel de nenumărate ori; deci nu e de mirare faptul că perspectiva evanghelică ascultă cu o suspiciune extremă, ridică sprâncenele şi îşi măreşte vigilenţa atunci când erudiţii vremii noastre aplică Bibliei această stratagemă formă-conţinut, aceste teorii compromiţătoare.

Există şi o altă parte a problemei. Din punctul de vedere al credinţei, natura Scripturii şi supremaţia ei pot fi cu siguranţă distinsă cu atenţie, într-un mod clar şi cu precizie când vedem contextul scrierii Bibliei, timpul în care a fost creată. Pe deoparte constatăm diversitatea Cuvântului, iar pe de altă parte ne dăm seama de legăturile şi limitările impuse de vremea respectivă.

În această legătură se menţionează deseori influenţa pe care a avut-o asupra felului de gândire a scriitorilor Bibliei, concepţia antică despre Univers a Orientului Apropiat. Unii au dorit să nege influenţa aceasta susţinând că autorii vorbeau despre acele lucruri după cum şi noi pomenim astăzi cuvinte ca „răsărit de soare” ori altele de acest fel. Dar este cu siguranţă dificil să sprijini acest fapt. Dacă se afirmă că sunt trei stratificări în Univers, cum este menţionat şi în Exod 20 sau în Filipeni 2 (cer, pământ şi ceea ce este sub pământ), nu este neapărat un fapt ştiinţific, ci un lucru obişnuit, o expunere în mod general a structurii Universului. O asemenea gândire nu se prea mai întâlneşte în ziua de azi. Nu mai avem o viziune atât de generală asupra cerului sau asupra înălţării, perspectivă ivită în scrierile biblice. Este evident faptul că „traducerea” acesteia ridică mai mari probleme pentru noi decât translaţia Vechiului şi Noului Testament într-o limbă modernă, însă nu se îndepărtează astfel adevărul că Scriptura vorbeşte prin imagini şi concepte, expunând tiparul şi de asemenea relativitatea timpului în care ei trăiau.

Pe de altă parte, este clar faptul că autorii Bibliei s-au asociat pe ei înşişi cu ceea ce, prin educaţie sau obişnuinţă, corespundea felului de vorbire şi gândire a contemporanilor lor, fără să permită unui om să afirme că din moment ce o idee sau o expresie îşi găsesc locul în Biblie, devine astfel o „revelaţie”. Acest fapt este reliefat datorită conţinutului Bibliei care semnalează fără îndoială o ruptură radicală de toate convingerile şi obiceiurile contemporane. Pentru a exemplifica ne vom uita la felul de propovăduire al lui Pavel care este o continuă antiteză a planului de mântuire conceput de către sinagoga evreiască. În acest caz fundamental, Pavel este apostolul lui Cristos şi cel inspirat de Duhul Sfânt. Totuşi nu omitem faptul că acelaşi apostol se mai dezvăluie unele influenţe a educaţiei sale rabinice, evidenţiată de felul în care dezbate, ori foloseşte argumentarea rabinică şi materialul tradiţional, sau citează Vechiul Testament.

Cu siguranţă chiar şi în acest sens „formal”, diferenţa dintre Pavel şi sinagogă este mai mare decât concordanţa dintre ei; iar mesajul lui Cristos are impact în ucenicii Săi, curăţind şi îndepărtând orice urmă subtilă a învăţăturii cazuistice a rabinilor. Dar în anumite privinţe evreimea şi cadrul rabinic al scrierilor Noului Testament sunt foarte clare. Dacă cea de-a doua carte scrisă lui Timotei vorbeşte despre Iane şi Iambre care
s-au împotrivit lui Moise, nu putem să-i considerăm vrăjitori egipteni de la curtea lui Faraon, până când le întâlnim numele în anumite scrieri evreieşti care făceau o referire directă la acei vrăjitori. În alt pasaj, când Pavel vorbeşte despre participarea îngerilor când a fost dată legea pe Sinai (Galateni 3:19), sau când, dorind să reliefeze supremaţia lui Cristos deasupra tuturor celorlalte puteri spirituale, el numeşte o serie de îngeri ( Coloseni 1:16); sau afirmă ca promisiunea a fost făcută cu 430 de ani înaintea legii ( Galateni 3:17)- acestea sunt toate expresii ale căror cadru u-l putem găsi în Vechiul sau Noul Testament, dar care devin înţelese prin scrierile evreieşti de mai târziu. Cum trebuie interpretat acest lucru? Să spunem că pentru că Pavel, apostolul lui Isus, inspirat de Duhul, îi numeşte pe vrăjitorii lui Faraon Iane şi Iambre, acesta a fost cu adevărat numele lor? Deşi poate că în trecut ar fi existat anumiţi oameni care ar fi răspuns afirmativ întrebării, azi nu mulţi ar prelua acest punct de vedere, cel puţin în rândul celor care sunt conştienţi de faptul că aceste nume au fost probabil folosite în literatura ebraică.

Acum, bineînţeles că, semnificaţia concretă a ultimului exemplu este lipsit de prea multă importanţă. Din punct de vedere al credinţei, nimeni nu este interesat de numele vrăjitorilor lui Faraon. Totuşi, ca exemplu, cazul lui Iane şi Iambre nu este nesemnificativ. Ne ajută să vedem că inspiraţia poate conţine o legătură cu anumite elemente de factură ebraică sau necreştine, fără ca aceste elemente să fie aduse în acelaşi timp sub pecetea inspiraţiei şi astfel să aparţină caracterului normativ al Scripturii.

Că aici este în joc mai mult decât un nume sau un număr o poate înţelege doar cineva care a fost confruntat cu astfel de lucruri în studiul Bibliei. Un simplu (neînvăţat) cititor al Cărţii sfinte poate deduce şi alte lucruri. Poate să aibă a face cu genuri literare, cu metode de scriere a istoriei, cu limitele schimbătoare ale unei povestiri parabolice sau unei relatări istorice. Când minunatul dialog dintre Iov şi prietenii săi (găsit în cartea Iov) este redat într-un limbaj artistic, oricine poate înţelege că aceasta nu este o transcriere stenografică a unui număr de discuţii rostite improvizat de un om îndurerat şi prietenii săi, care stătuseră tăcuţi, acoperiţi în cenuşă pentru şapte zile; mai degrabă concluzionăm că aici problema divinităţii, a „justificării căilor lui Dumnezeu pentru om”, este pusă şi tratată într-un mod dramatic. Când observăm că genealogia lui isus din evanghelia după Matei este formulată într-o serie de trei grupuri a câte paisprezece nume, cineva, comparând aceasta cu datele din Vechiul Testament, care includ mai multe nume în aceeaşi listă a descendenţilor, ajunge la concluzia că evanghelistul fie a „stilizat” lista în mod deliberat, fie s-a folosit de una deja stilizată. Nu ar fi un lucru prea înţelept să spunem: „Nu se cuvine” sau ceva de genul acesta. Trebuie să apreciem corect diferenţa dintre spiritul nostru exact, occidental şi cineva care a trăit acum două mii de ani în alte circumstanţe sau având alte obiective în vedere, dorind să scrie perspectiva sa asupra istoriei.

În aceeaşi genealogie găsim mai multe dovezi susţinătoare a aceluiaşi fapt. Oricum, preocuparea noastră nu constă detectarea detaliilor ci dorim o apropiere generală de lucrurile care susţin atât cât este posibil natura specială şi autoritatea Bibliei. Trebuie să reţinem faptul că atunci când avem de-a fac cu Scriptura avem de-a fac cu Cuvântul lui Dumnezeu. Ar fi chiar o negare a naturii Scripturii dacă, în privinţa a ceea c am discutat aici, am recunoaşte Biblia doar ca fiind o încercare umană în a da expresie şi a interpreta ceea ce, cu mult timp în urmă, nişte scriitori au putut înţelege din Cuvântul lui Dumnezeu, datorită credinţei lor; mai mult, am considera că angajamentul nostru faţă de Scriptură ar consista exact în ceea ce au făcut şi predecesorii noştri: să menţinem suita obiceiurilor noastre şi să dăm mai departe ceea ce au înţeles ei din Cuvântul lui Dumnezeu, dar folosindu-ne de limba noastră, de felul nostru de gândire, de modul nostru de interpretare.

Cred că aceasta ar fi o pervertire a Scripturii. Pentru că noi nu suntem confruntaţi în Biblie cu nişte simplii oameni cu credinţă, nu suntem martorii unor eforturi omeneşti de a înţelege revelaţia lui Dumnezeu; avem de-a face cu Însuşi Dumnezeu care ni se adresează prin intermediul oamenilor. Aceasta este diferenţa reală şi esenţială, fiind o deosebire care priveşte adevăratul subiect şi autor a Scripturii. Întotdeauna trebuie să fim conştienţi de faptul că Dumnezeu vorbeşte omului într-un mod minunat, „adaptându-se” la limbajul uman şi totodată limitărilor înţelegerii noastre. De aceea când ne vom referi la Scriptură va trebui să avem o atitudine veşnică de supunere faţă de autoritatea divină a lui Dumnezeu. Nu va deveni niciodată o problemă de „a interpreta de unul singur”, pentru că nici o profeţie nu s-a datorat vreunui îndemn interior al omului, ci datorită Duhului care a vorbit fiinţei (2 Petru 1:20,21). În acelaşi timp ascultând Scriptura ascultăm de fapt limbaj, concepţii şi imagini umane, pe care trebuie să le studiem pentru ca să înţelegem ce ne spune Dumnezeu prin intermediul Scripturii.

***

Vă invit să concluzionăm acum ceea ce am studiat.

Încercarea d a defini teologic Scriptura nu este un lucru uşor. Aceasta rezultă din caracterul şi originea ei unică. Toată Biblia este inspirată de Dumnezeu. De aceea orice definiţie alcătuită de om va rămâne una incompletă. Pentru că este divină, se ridică deasupra cunoaşterii noastre, fără ca vreodată să realizăm complet „lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea” (Efeseni 3:18). Aceasta se aplică şi autorităţii şi infailibilităţii sale. Supremaţia ei este mult mai mare decât am putea noi exprima în cuvinte. În acelaşi timp, însă, recunoaştem că Biblia a pătruns atât de mult umanul şi s-a identificat atât de mult cu el încât vom fi puşi mereu în faţa întrebării ce se referă în mod concret la partea divină incontestabilă şi la relativismul omenesc din Scriptură. Ne aflăm în faţa unei sarcini grele şi misterioase, transferând gânduri din viaţa şi lumea unor oameni de acum două mii de ani. Aceasta este marea întrebare a hermeneuticii, de care, mulţi sunt preocupaţi în ziua de azi.

Cu toate acestea, rămâne adevărat faptul că Scriptura şi autoritatea ei, în cel mai profund şi principal sens al cuvântului, nu sunt obscure ci clare, şi anume, în modul în care învaţă oamenii să se privească pe ei înşişi, să privească lumea, istoria şi viitorul în lumina lui Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Din acest motiv claritatea Bibliei rămâne o sursă veşnică de înţelepciune şi viaţă, învăţând toţi oamenii simplii. Din pricina acestei transparenţe şi a scopului ei, Scriptura poate fi identificată cu Cuvântul lui Dumnezeu, care are o autoritatea necondiţionată, constituind în acelaşi timp baza credinţei statornice.

În încheiere, aş dori să răspund celor care susţin că felul complicat în care tratează teologia autoritatea şi infailibilitatea Scripturii este lipsit de convingerea şi simplitatea unei apropieri mult mai „naive”.În primul rând, atunci când o apare o nouă perspectivă asupra Scripturii, prin studiile ştiinţei istorice, biserica trebuie să se bucure, chiar dacă aceasta o obligă să se pregătească pentru a reconsidera şi defini concepţiile teologice relaţionate Bibliei.

În al doilea rând, nu uitaţi că doar aceia care au ocazia de-a face cu o apropiere istorică de Biblie şi autoritatea ei vor putea să înţeleagă semnificaţia unică şi incomparabilă a Scripturii. Lumea Orientului Apropiat ne devine din ce în ce mai accesibilă. Se descoperă scrieri foarte vechi în care sunt exprimate problemele religioase ale oamenilor care erau contemporani cu scriitorii biblici. Se măreşte spaţiul ebraic prin Talmud şi prin pătrunderile în mişcările radicale ale iudaismului din vremea Domnului Isus datorită descoperirilor scrierilor Qumran. Cea mai recentă descoperire este o întreagă bibliotecă (în Egipt) ce conţine literatură gnostică din secolul al doilea.

Toate acestea ne învaţă mai mult decât niciodată să realizăm legătura dintre Scriptură şi lumea din care ia naştere. Totodată observăm o uimitoare stabilire a corectitudinii istorice a datelor biblice, după care sunt puse din nou întrebări la care nu putem susţine dinainte că „Biblia are dreptate”. Dar există lucruri mult mai importante: şi anume, nu este nimic altceva care să evidenţieze mai clar unicitatea caracterului Scripturii decât comparaţia calitativă între ceea ce apare mereu în calea noastră. Diferenţa nu constă într-o dezvoltare avansată umană, o mai mare acurateţe sau o altă tradiţie. Se subînţelege în ceea ce am descris noi ca fiind scopul şi conţinutul calitativ al Scripturii. Pe de o parte găsim o conştiinciozitate legală, trecută într-o invincibilă şi speculativă frică de moarte. Pe de altă parte, În Vechiul şi Noul Testament vedem o diferenţă calitativă a cunoaşterii de Dumnezeu şi a naturii Sale, cât şi iertarea fărădelegii, învingerea morţii, prin moartea cu Cristos pe care Pavel o descrie ca fiind cel mai neînţeles principiu al lumii.

Diferenţa nu este uşor de pus în cuvinte. Expresia unei confesiuni a Reformării din secolul XVI nu este prea puternică sau naivă: Scriptura „poartă o evidenţă în ea însăşi” a divinităţii şi autorităţii ei (Belgic Confession, Art. V). Pentru că unde apare mărturia lui Cristos, nu numai că răsare lumina, ci se vede puternic chiar în întuneric; se spune despre Isus că El a vorbit cu autoritate, nu cum au făcut-o autorii. Faptul nu implică o scădere valorică a doctrinei Scripturii. În lumina acestei autorităţi, noi putem depăşi teama de a ne situa pe o cale periculoasă dacă privim metodele Duhului de a scrie Cuvântul lui Dumnezeu mai mult istoric, critic, mai umbrit, decât în modul unui raţionament exclusiv dogmatic.

Vom ajunge să avem mai multe întrebări, decât răspunsuri. Acela va fi beneficiul omului care va strânge cunoştinţe pentru el însuşi: el îşi creează de asemenea durere. Dar în acelaşi timp, lumina care străluceşte în întuneric este atât de strălucitoare şi puternică încât nu doar un profet, ci chiar şi cel mai sceptic teolog ar mărturisi: „Văd că tot ce este desăvârşit are margini:poruncile Tale însă sunt fără margini” (Psalmi 119:96).

Despre autor

Herman Ridderbos a fost profesor emerit în Noul Testament la Şcoala Teologică a Bisericilor reformate din Kampen, Olanda. Este autorul a numeroase cărţi, printre care unele având subiect principal apostolul Pavel: An Outline of His Theology (Un rezumat al teologiei lui Pavel) , The self-disclosure of Jesus ( O prezentare a Domnului Isus) , cât şi un comentariu asupra cărţii Galateni pentru New International Commentary asupra Noului Testament, etc.

http://www.voxdeibaptist.org/inspiratia_Ridderbos.htm

10 cauze ale bolilor din viața noastră (Cristi Boariu)

ON OCTOBER 6, 2019 BY EDITORIN CREDINTA

1. Boala ca factor de încercare sau testare
Avem exemplu cazul lui Iov: lepra neagră, durerile de oase, căderea pielii…)

2. Boala ca un motiv al curățirii noastre mai profunde
Ioan 15:2, pentru a aduce mai multă roadă în urma curățirii noastre.
– durerea ne apropie de Dumnezeu
– cazurile: Timotei, Trofin

3. Boala ca factor în ajungerea la și păstrarea noastră în smerenie
2 Corinteni 12:7-10

4. Boala ca mijloc de proslăvire a lui Dumnezeu
Ioan 9:1-3

5. Boala ca factor însoțitor al pedepsirii noastre de Dumnezeu
– cazul lui Ghehazi 1 Împărați 5: 27 mincina, lăcomie
Fapte 13:8-11, Elima Vrăjitorul

6. Boala ca factor aducător de binecuvântări (ucide păcatul din om, aduce pacea, lauda etc.)
– Evrei 12:11
– boala lucrează mai mult decât predica și strădania noastră
– Bartimeu, Domnului nu-i cere bani, ci prin revelație îi cere vederea
– Naaman: lepra l-a conștientizat să apeleze la Dumnezeu și să i se închine Lui
O femeie în boala de dinaintea morții, acceptă prin credința-botezul în apa rece înghețată; primește … ungerea și e vindecată!

7. Boala ca factor de tragere a unui semnal de alarmă
Dar Dumnezeu scapă pe cel nenorocit prin nenorocirea lui, şi prin suferinţă îl înştiinţează. Iov 36:15
– Un bolnav de cancer a ajuns să zică: “Mulțumesc Doamului pentru boala asta; mă rog mai mult, citesc mai mult Biblia, m-am pocăit mai mult; eram creștin căldicel, dar acum sunt mai prezent și la biserică. Mi-am dat seama că Dumnezeu a tras semnalul de alarmă și a oprit trenul vieții în dreptul meu; – direcția nu-mi era bună; eram în mizerie, dar în biserică “slujeam”, dar nu mergeam spre cer… ci spre iad”
-Unii iau Cina Domnului cu nebăgare de seamă;
-Omul când e sănătos le face analiză altora; dar când e bolnav se aanalizează pe sine.
– O soră mărturisea cum ea îi tot trimitea pe alții pe la bolnavi și să facă milostenie, că ea nu avea timp și posibilități. Dar a căzut grav bolnavă. S-a bucurat un timp că a fost vizitată, apoi frații și surorile au lăsat-o în plata Domnului. Bolnavă grav, un timp îndelungat, doctorii i-au spus că va muri, dar… in cele din urmă, la ungere, Domnul a vindecat-o … iar următorii 30 de ani a fost activă în slujirea altora.

8. Boala ca loc sau consecință a unor posesiuni demonice
Matei 12:22

9. Boala ca factor al trecerii prin moarte
Elisei –  2 Regi 13:14
Ioram –  2 Cronici 21:15

10. Boala ca factor al lipsei de echilibru în alimentație
1 Corinteni 6:19
Proverbe 5:23
1 Petru 4:3

Noi nu trăim ca să mâncăm, ci mâncăm ca să trăim.
– Romani 14:17

Zahărul foarte periculos pentru sănătate: Coca Cola conține 54 lingurițe de zahăr.
– necesarul de zahăr/zi 9 lingurițe pt bărbați
6 lingurițe pentru femei
– feriți-vă de alimente procesate, de făina albă, carnea la grătar, de prăjeli, de apă carbogazoasă, sucuri carbogazoase.

10 cauze ale bolilor din viața noastră (Cristi Boariu)

Tiberiu Ciubotari – Ce pot face cand sunt nefericit in casatorie?

25.07.2018  |    Crestinul si RELATIILE  |   676  |     2 min

 

https://alfaomega.tv/crestinulsisocietatea/relatii/9143-tiberiu-ciubotari-ce-pot-face-cand-sunt-nefericit-in-casatorie

Pot avea problemele de sanatate un substrat spiritual?

 11.10.2018  |    Vindecare  |

Unele probleme de sanatate cu care oamenii se confrunta pot avea un substrat spiritual in spatele lor.

https://alfaomega.tv/viata-spirituala/vindecare/9510-pot-avea-problemele-de-sanatate-un-substrat-spiritual

Mărturie Ana Chetroi – mântuire și vindecare

23.08.2019  |    Marturii de mantuire  |   84  |     1 min

https://youtu.be/kU2-ne5YrkU?t=5

Mărturia Anei Chetroi din Republica Moldova, despre suferința produsă de moartea tatălui său și cum Dumnezeu a vindecat-o după ce și-a predat viața în mâna Sa.

https://alfaomega.tv/viata-spirituala/mantuire/177-marturii-de-mantuire/11094-marturie-ana-chetroi-mantuire-si-vindecare

Trei Martori pentru Baptişti de Curtis A. Pugh CAPITOLUL TREI

Trei Martori pentru Baptişti de Curtis A. Pugh

CAPITOLUL TREI

AL DOILEA MARTOR

MĂRTURIA CELOR CARE NU SUNT BAPTIŞTI

Prin opunerea lor faţă de baptişti şi faţă de doctrinele şi practicile lor biblice, atât catolicii cât şi protestanţii au fost martori fără ştiinţă ai existenţei perpetue chiar a celor pe care vroiau să-i extermine. Ei au menţionat în scrierile lor că existau biserici care nu se conformau dorinţelor părţii care era la putere. Bisericile dinafara „bisericilor stabilite” sunt menţionate astfel: biserici ai căror membri refuzau să se supună învăţăturii şi politicii ne-biblice.

Catolicii şi protestanţii (depinde de care grup se afla la putere la vremea respectivă) se autonumeau „ortodocşi” iar pe ceilalţi îi numeau „eretici”, în special pe baptişti. Ei i-au acuzat pe nedrept pe strămoşii noştri de cele mai vulgare păcate: lucruri prea dezgustătoare şi prea răutăcioase pentru a putea fi crezute. Aceste puternice interese religioase i-au categorisit pe strămoşii noştri baptişti ca fiind cei mai groaznici eretici pentru că refuzau să compromită adevărul lui Dumnezeu.

Noi nu dorim ca cititorul să creadă că toţi cei pe care-i etichetau catolicii şi protestanţii ca fiind eretici erau neapărat baptişti Veritabili. Totuşi, înţelegem că printre acele grupuri astfel stigmatizate se găsesc strămoşii noştri baptişti şi că ei sunt o funie roşie de mărturie pentru Cristos. Al doilea martor al nostru, aşadar, va fi mărturia nesolicitată şi uneori antagonistă a celor dinafara rangurilor baptiste.

Mărturia lui Heinrich Bullinger

Heinrich (câteodată Henry) Bullinger (1504-1575), reformator protestant elveţian, primul Zwingli ajutat iar apoi urmat în lucrarea Reformei Protestante. Bullinger îi ura pe Anabaptişti. El li se opunea în orice fel posibil, chiar până la persecuţie. El a scris:

„…anabaptismul este … cât se poate de contrar doctrinei lui Cristos şi a apostolilor Săi: cu adevărat nu reprezintă nici o mirare faptul că ostilii Anabaptişti sunt struniţi de şi pedepsiţi de legile comune. Căci altfel aceste lucruri ar fi damnabile, şi nu ar fi trebuit să fie disimulate şi suferite din partea unui magistrat creştin.”  [1]

Aici, el face o chemare către toţi „magistraţii creştini” de a-i pedepsi pe anabaptiştii zilelor lui! Printre alte comentarii cu privire la aceşti anabaptişti el a dat mărturie fără ştiinţă despre originea lor străveche prin citarea opoziţiei faţă de „re-botezatorii” din partea Cezarilor după cum urmează:

„Acum, cred că nu este un efort fără rost ca să vorbesc într-o oarecare măsură despre anabaptism. În timpul când Decius şi Gallus Cezar erau împăraţi, ei au ridicat o întrebare prin părţile Africii pe tema ereticilor care reboteză botează din nou; iar Sf. Ciprian, şi restul Episcopilor, cu care era împreună în consiliul Carthage, simpatizau anabatismul… Sf. Augustin, împreună cu alţi oameni învăţaţi aveau dispute cu Donatiştii. Există de asemenea o Lege Imperială concepută de către Honorius şi Theodosius, prin care sfântul botez nu trebuia să fie repetat. Iustinian Cezar a publicat la fel, în Cod. lib. I. Tit.6, în aceste cuvinte.’Dacă se găseşte vre-un preot catolic care să fi rebotezat pe cineva, fie ca atât cel care a comis crima aceasta de netrecut cu vederea,  cât şi cel care este câştigat şi astfel convins, să sufere pedeapsa cu moartea.’” [2] [Parantezele îmi aparţin: C.A.P.]

Decius a trăit cam în perioada 201-251 d.H. şi a fost „Primul [Împărat Roman] care a lansat o persecuţie organizată împotriva creştinilor.”  [3] Bullinger mărturiseşte că încă de la începutul secolului al treilea d.H. biserca apostaziată s-a împotrivit anabaptiştilor! Ce dovadă a persoanelor care aveau o mentalitate baptistă din epoca străveche!

 Gallus Caesar (Gallerius) a trăit cam în perioada 201-311 d.H. şi “este probabil ca el să fi fost responsabil de începerea persecuţiilor împotriva creştinilor în anul 303.”  [4] Persecuţia exercitată de împăratul anterior, Decius, a eşuat să distrugă anabaptismul! Încă mai era prezent, după mărturia lui Bullinger, în Africa cel puţin, în secolul al patrulea.

Iustinian Cezar (483-565 d.H.) a fost „împărat al Romei începând cu anul 527… El a construit multe biserici şi mănăstiri…”  [5] În mărturia lui Bullinger apare implicit următorul lucru: după secolul al şaselea după Cristos, bisericile apostaziate s-au unit cu Roma imperială pentru a scoate înafara legii anabaptismul considerat astfel crimă capitală. Bullinger a furnizat involuntar dovada existenţei pre-Reformă a persoanelor care ţineau o mentalitate baptistă înafara bisericii de stat!

Bullinger este citat ca declarând devreme în timpul reformei:

„Anabaptiştii se cred singura biserică adevărată a lui Cristos şi acceptaţi înaintea lui Dumnezeu şi învaţă că cei care intră prin botez în bisericile lor nu trebuie să aibă comuniune [părtăşie] cu [cei numiţi] evanghelici, sau cu oricine altcineva, deoarece bisericile noastre[ex. protestante, evanghelice sau reformate]  nu sunt biserici adevărate după cum nici cele Papale nu sunt.”  [6]

Noi considerăm că aceasta reprezintă o declaraţie clară a mentalităţii baptiste. Baptiştii nu vor admite că o biserică care nu urmează Biblia este le fel de bună ca o biserică care face aşa! În mod asemănător, baptiştii susţin că o biserică întemeiată de Cristos şi care îi este credincioasă Lui este necesar a fi aprobată de Dumnezeu mai degrabă, decât de o societate făcută de mâna omului chiar dacă acesta se autonumeşte biserică.

Mărturia lui Peter Allix, D.D.

Între anii 800-1000 d.H., unii dintre anabaptiştii europeni ereu ridiculizaţi prin numele de „Waldesieni” provenit de la situarea lor geografică în văile Alpilor. Unii erau de asemenea numiţi „Cathari” care înseamnă „cei puri”- asta pentru că ei insistau pe regenerarea dovedită printr-o trăire sfântă a membrilor bisericii. Peter Allix (1641-1717 d.H.) a fost un teolog cercetător învăţat şi istoric al Bisericii Angliei. El ne-a furnizat o listă cu treizeci şi trei de erori de care au fost acuzaţi aceşti oameni de către preotul Iacobit Raynerius. În timp ce unele dintre acuzaţii sunt fără îndoială false iar altele reprezintă „adevărul manipulat”, următoarele extrase indică doctrina şi practicile acestor baptişti:

„… EI AFIRMĂ CĂ NUMAI EI SUNT BISERICA LUI CRISTOS şi a ucenicilor Lui. Ei declară despre sine… că au autoritate apostolică şi cheile de a lega şi de a deslega. Ei susţin despre Biserica Romei că este Curva cea Mare a Babilonului [menţionată în Apocalipsa capitolele 17,18] şi că toţi care i se supun sunt blestemaţi…ei susţin că toate orânduirile Bisericii [romano-catolice], care au fost introduse de când Cristos s-a înălţat la cer ar trebui considerate, ca fiind fără nici o valoare:sărbătorile, posturile, ordinele, binecuvântările, slujbele Bisericii [romano-catolice], şi altele asemănătoare, le resping… EI SPUN, CĂ UN OM ESTE BOTEZAT PRIMA DATĂ, ATUNCI CÂND ESTE PRIMIT ÎN SECTA LOR… Ei nu cred că trupul şi sângele lui Isus Cristos sunt sacramente adevărate, ci doar pâine binecuvântată, care doar simbolic este numită trupul lui Cristos, la fel cum se spune, „şi stânca era Cristos”, şi altele… După ei, nu există purgatoriu; ci toţi care mor merg imediat fie în rai, fie în iad. Şi deci ca urmare toate rugăciunile pentru morţi ale Bisericii [romano-catolice] sunt fără nici un folos… Ei susţin, că sfinţii din cer nu aud rugăciunile celor credincioşi, şi nici nu se uită la onorurile care li se aduc… Ei adaugă, că sfinţii nu se roagă pentru noi… Din această cauză ei iau în derâdere toate sărbătorile pe care le ţinem în cinstea sfinţilor, şi orice alt act de venerare al acestora… Ei nu iau în considerare Postul Cel Mare sau alte posturi ale Bisericii [romano-catolice]… Ei nu primesc Vechiul Testament; ci doar Evanghelia, ca să nu fie distruşi de el, ci mai degrabă să se poată apăra astfel; pretinzând, că după venirea Evangheliei, toate lucrurie vechi trebuie lăsate deoparte.”  [7] [parantezele şi accentuarea îmi aparţin: C.A.P.]

Aceşti baptişti au trăit cu sute de ani [8]  înainte de Reforma protestantă. Ei au rămas separaţi de biserica Romei şi au păstrat aceleaşi doctrine şi practici cărora baptiştii moderni le-au rămas credincioşi până în ziua de azi. Şi noi, la fel ca ei, nu considerăm o persoană a fi botezată sau a fi membru al Bisericii lui Cristos până când şi doar atunci când el sau ea este botezat de către autoritatea lui Cristos care a fost delegată bisericilor Sale baptiste nou-testamentale.

Mărturia lui Ulrich Zwingli

 Ulrich (sau Huldrych) Zwingli, reformator elveţian, (1484-1531) a fost contemporan cu Luther şi Calvin. Consiliul oraşului Zurich, Elveţia (fără îndoială activând sub conducerea lui Zwingli căci exista atunci o uniune a bisericii şi a guvernului civil)”… a făcut drasticul pas de a decreta moartea prin înec ca pedeapsă pentru cei care persistau în erezia” anabaptismului.  [9]

El stă ca mărturie pentru anabaptiştii care le-au cauzat atât protestanţilor cât şi catolicilor o mare consternare prin faptul că au refuzat să se compromită cu oricare dintre aceste biserici „stabilite”. Ascultaţi următoarele:

„Instituirea Anabaptismului nu este o noutate, dar timp de o mie trei sute de ani a cauzat mari tulburări în biserică, şi a dobândit atâta putere încât încercarea de a ne opune lui în aceste timpuri apare inutilă pentru o vreme.”  [10]

Această afirmaţie îi duce pe baptişti în urmă, în secolul al treilea! Secolul al treilea NU este perioada începuturilor baptiştilor. Secolul al treilea este mai mult perioada în care câteva congregaţii apostaziate au început să amestece ideile preoţeşti din Vechiul Testament cu păgânismul sub nume creştine pentru a forma ceea ce este cunoscut azi sub numele de biserica Catolică. Zwingli stă mărturie pentru credincioşia strămoşilor noştri baptişti în a se opune inovaţiilor apostaziatei Rome încă de la început. Doctrina şi practica baptistă, aşa cum este ea bazată numai pe Scriptură, nu a putut fi distrusă. Nici învăţăturile nescripturale făcute de oameni, şi nici sabia nu au putut să distrugă adevărul. Furia frustrantă a celor care nu aveau nici un suport din partea Bibliei pentru doctrinele şi tradiţiile lor rele a rezultat în persecutarea celor care deţineau adevărul.

Mărturia Cardinalului Hosius

Cardinalul catolic Stanislaus Hosius (vezi glosarul) (1504-1579) a fost una dintre figurile cele mai semnificative ale „Contra Reformei” romano-catolice. A fost reprezentantul oficial al papei şi ofiţer preşedinte al Consiliului din Trent. Despre anabaptişti a spus:

„Dacă adevărul religiei s-ar putea judeca după disponibilitatea şi bucuria pe care un om al oricărei secte o arată în suferinţă, opiniile şi convingerile nici unei alte secte nu ar fi mai adevărate şi mai sigure decît cele ale anabaptiştilor, asemeni cărora nu a mai fost nimeni în ultimii peste o mie două sute de ani care să fie pedepsiţi mai jalnic, sau care să fi îndurat mai ferm şi cu mai multă bucurie şi chiar să se fi oferit pe sine pedepselor celor mai crude ca aceşti oameni.”  [11]

Din nou Cardinalul dă o dovadă nesolicitată şi clară cu privire la perpetuitatea bisericilor Domnului când vorbeşte despre strămoşii noştri baptişti:

„Dacă nu ar fi fost baptiştii chinuiţi într-un mod groaznic şi n-ar fi fost tăiaţi cu cuţitul în ultimii o mie două sute de ani ei s-ar fi adunat într-un număr mai mare decât toţi reformatorii.”  [12]

Cardinalul îi duce pe baptişti înapoi în timp cel puţin până în anul 350 d.H.- chiar după ce Constantin a unit guvernul secular (laic) cu bisericile apostaziate. Hosius spune de fapt că atât timp cât a existat biserica Romei au existat şi biserici baptiste care să se opună ereziilor ei în ciuda încercărilor ei viguroase şi violente de a-i extermina. Noi suntem întru totul de acord cu Cardinalul. Baptiştii existau deja când Romanismul a prins fiinţă!

Mărturia unei oştiri educate

1. Cardinal Gibbons, Arhiepiscop al Bisericii romano-catolicedin America; Patrick J. Healy, D.D., Universitatea Catolică din America; Theodore Roosevelt, LL.D., Editor Asociat, „The Outlook” şi fost preşidinte al Statelor Unite ale Americii; şi alţi doisprezece cercetători eminenţi şi-au adus contribuţia în volumul intitulat Traversând Secolele. (Crossing the Centuries.)

Această istorie faimoasă a fost editată de către William C. King cu drept de autor în 1912. D-l King anunţa a scoate la lumină, printre alte lucruri, „Dezvoltarea  Literaturii, Religiilor, Filozofiilor…” şi a afirmat că a fost „Asistat de către Consiliul Editorial şi Scriitori Eminenţi, Specialişti Literari, Istorici, Arheologi, Sociologi, Oameni de Ştiinţă, Oficiali ai Statului şi Naţionali, Bibliotecari de Stat şi Bibiografi.”

Această oştire educată de bărbaţi şi femei au dat istoriile diferitelor denominaţiuni religioase cunoscute atunci în America. Despre baptişti acest volum afirmă:

„Despre baptişti se poate spune că ei nu sunt reformatori. Aceşti oameni, cuprinzând grupuri de credincioşi creştini cunoscuţi sub diferite nume în ţări diferite, sunt în totalitate diferiţi şi independenţi de bisericile romane şi greceşti, au avut o continuitate neîntreruptă de existenţă de-a lungul secolelor încă de la apostoli. În toată această lungă perioadă au fost persecutaţi în mod aspru pentru erezie, alungaţi dintr-o ţară într-alta, privaţi de drepturile de cetăţeni, privaţi de proprietăţile lor, întemniţaţi, torturaţi şi ucişi cu miile, totuşi ei nu s-au abătut de la credinţa, doctrina şi aderenţa lor nou-testamentală.

  ”Condiţiile extreme ale Reformei au slujit la formarea unei unităţi denominaţionale organizate printre baptişti în Elveţia în 1523, care s-a extins în Germania, apoi s-a răspândit în Olanda şi în alte ţări din Europa, de asemenea în Anglia şi Ţara Galilor. Biserica Baptistă a timpurilor moderne poate susţine în mod corect că activităţile denominaţionale „organizate” au început cu mişcarea din Elveţia.   [13]

Ce mărturie! Noi nu susţinem nimic înafară de următorul lucru: bisericile adevărate nou-testamentale care au ţinut şi au urmat principiile biblice de bază au existat din zilele lucrării timpurii a lui Cristos până în timpul prezent. Acele principii i-au făcut să ceară ca botezul să fie făcut de către un bărbat botezat care să aibă legătură cu o biserică nou-testamentală.

Mărturia lui Robert Barclay

Robert Barclay, un apologist scoţian al Societăţii Prietenilor (Society of Friends) (Quakers),a trăit între anii 1648-1690. Barclay, împreună cu alţi unsprezece, a obţinut un patent pentru provincia East New Jersey de la Ducele de York. Acest om remarcabil a fost atunci numit guvernator. Colecţia de lucrări a lui Barclay a fost publicată ca postum în 1692 sub titlul Adevărul Triumfător Prin Războiul Spiritual (Truth Triumphant Through the Spiritual Warfare). Prefaţa acestei lucrări a fost scrisă de William Penn, după care a fost numită Pennsylvania. Barclay spune următoarele despre baptişti:

„Vom arăta apoi că dezvoltarea (ridicarea) anabaptiştilor a avut loc înainte de reforma Bisericii Angliei, şi există de asemenea motive să credem că pe continentul Europei mici societăţi creştine ascunse, care au ţinut multe dintre opiniile anabaptiştilor, au existat încă din vremea apostolilor. În sensul direct al transmiterii adevărului divin, şi a adevăratei naturi a religiei spirituale, pare probabil ca aceste biserici să deţină o linie ereditară sau o succesiune mai veche decât aceea a Bisericii Romei.”  [14]

Mărturia lui Barclay susţine cu siguranţă vechea revendicare baptistă faţă de legătura lor directă cu biserica primară! Mărturia acestui individ respectat are multă greutate nu numai din cauza poziţiei lui, ci şi pentru că, ca şi Quaker, el nu avea legătură cu baptiştii. Astfe, el nu avea nici un interes ca să-i promoveze pe ei sau cauza lor.

 Mărturia lui John Lawrence von Mosheim, D.D.

Scris mai corect Johann Laurenz von Mosheim (vezi glosarul), acest luteran candid şi remarcant a scris:

„Adevărata origine a acestei secte care a dobândit denominaţiunea de anabatişti, prin noua modalitate de administrare a ritului botezului pentru cei care veneau în comunitatea lor, şi care au derivat de la Menoniţi de la acel om faimos, căruia îi datorează cea mai mare parte a fericirii lor, este ascunsă în adâncurile apropiate ale antichităţii, şi ca urmare este extrem de dificilă de stabilit.”  [15]

Baptiştii moderni şi Menoniţii împărtăşesc o origine asemănătoare, deşi Menoniţii s-au abătut, în multe cazuri, de la adevăr. Aşadar, mărturia lui von Mosheim merge în mod direct către originea celor numiţi „Baptişti” în zilele noastre.

Mărturia lui David Masson

Masson a fost profesor la Universitatea din Edinburgh şi a trăit între anii 1822-1907. Acest critic literar şi biograf scoţian a scris cartea în şase volume Viaţa lui John Milton (Life of John Milton) cât şi alte biografii. Despre baptişti el a scris:

„Baptiştii erau de departe cei mai numeroşi dintre sectanţi. Duşmanilor lor…le plăcea să le depisteze urma până la anabaptiştii germani anarhici ai Reformei; dar ei pretindeau o origine mai înaltă. Ei susţineau, după cum încă mai susţin baptiştii, că în biserica apostolică sau primitivă singurul botez practicat sau de care se auzise era cel prin cufundare în apă; şi ei mai susţineau că botezul bebeluşilor era una dintre corupţiile creştinismului împotriva căruia a existat un protest continuu din partea unor suflete pure şi directe din diferite ţări, în vremuri anterioare Reformei lui Luther, inclusiv unii dintre Wyclif-işti, deşi protestul se poate să fi fost repetat într-o manieră mai vehementă, şi cu adaosuri sălbatice, de către anabaptiştii germani care i-au dat lui Luther atât de mult de furcă.”  [16]

Baptiştii continuă să susţină că SINGURUL botez în acord cu Scriptura este cufundarea în apă- aşa după cum a scris Pavel despre „singurul botez” în Efeseni 4:5. Din moment ce baptiştii refuză să accepte ca fiind adevărată inovaţia lui Luther- o biserică invizibilă- nu avem nevoie de un botez „invizibil” în ea.

Noi înţelegem că 1 Cor. 12:13 împreună cu alte pasaje din Scriptură se referă la singurul botez inaugurat de Ioan Botezătorul. Cei care cred că 1 Cor. 12:13 se referă la un soi de „botez al Duhului” fac acest lucru cu riscul de a se forţa singuri să intre într-un colţ unde trebuie să creadă în mai mult de un botez. De obicei încearcă să facă legătura între 1 Cor. 12:13  cu proorocia lui Ioan (Ioan 1:33), dar Ioan spune că,  Cristos o să boteze CU DUHUL SFÂNT în ziua de Rusalii, ceea ce a şi făcut. 1 Cor.12:13 nu afirmă că Cristos va boteza, CI FAPTUL CĂ DUHUL SFÂNT VA FI AGENTUL ACŢIUNII- un lucru foarte diferit în ansamblu. 1Cor. 12:13 ne învaţă că Duhul Sfânt îi conduce pe credincioşi să fie botezaţi la fel cum Simeon „a venit mânat de Duhul” în templu în Luca 2:27. Compară „botezaţi de un singur Duh” din 1 Corinteni cu „mânat de Duhul” din Luca. Nici un student al Bibliei nu înţelege că Simeon a fost cumva luat pe sus în mod supranatural şi dus în templu, şi nici că este o exegeză curată să spui că Duhul cufundă pe vre-un om într-un mod supranatural. Noi înţelegem că Duhul Sfânt îi cunduce pe oameni în căutarea adevărului şi în supunerea faţă de botezul scriptural la fel cum Duhul l-a condus pe Simeon în templu la momentul potrivit ca să-l vadă pe pruncul Cristos.

Protestanţii sunt forţaţi să creadă în două sau trei botezuri pentru vremurile acestea. Ei cred în (1) botezul prin apă deoarece există prea multe versete biblice pentru a-l nega. Ei cred în (2) botezul în Duhul Sfânt ca în ziua de Rusalii- Carismaticii şi Penticostalii insistă că acest eveniment a fost adesea repetat deşi ei nu pot furniza nici o informaţie a unor astfel de întâmplări. Protestanţii cred de obicei şi în (3) faptul că, creştinii sunt cumva botezaţi în biserica invizibilă de către Duhul Sfânt. Să-i fie ruşine oricui încearcă să ia apărarea unei interpretări atât de forţate după cum fac protestanţii cu 1 Cor. 12:13! Şi dacă ne gândim că ei îşi bazează tot „botezul duhului” pe UN SINGUR VERSET din întreaga Biblie- şi acela cu un înţeles disputat! Baptiştii cred într-„UN SINGUR DOMN, O CREDINŢĂ, UN BOTEZ” după cum spune Efeseni 4:5, şi ei cred asta PENTRU CĂ o spune Biblia! Ce vei crede tu, cititorule, învăţăturile oamenilor sau doar Cuvântul lui Dumnezeu?

Mărturia lui Alexander Campbell

Alexander Campbell, fondator a diferitelor grupuri Campbelliene acum cunoscute sub numele de „Bisericile lui Cristos”, „Ucenicii”, „Bisericile Creştine”, etc., în dezbaterea avută cu MacCalla, un prezbiterian, a avut următorul cuvânt de mărturisit pentru baptişti:

„… din epoca apostolică şi până azi, sentimentele baptiştilor, şi practica botezului a avut un lanţ continuu de susţinători, şi monumente publice ale existenţei lor pot fi produse în fiecare secol.”  [17]

Ce ar mai trebui să adăugăm afirmaţiei d-lui Campbell?

Mărturia lui John Clark Ridpath

John C. Ridpath a fost un foarte respectat educator şi istoric American. Născut în anul 1840, el a trăit până în anul 1900. El a fost asociat timp de 16 ani al celei ce se numeşte azi Universitatea De Pauw din Indiana. Acolo, el a fost profesor de literatură, istorie, şi de filozofie politică. A avut de asemenea slujba de vicepreşedinte al De-Pauw, alma mater a sa. A renunţat la această slujbă în 1885 pentru a-şi dedica restul vieţii sale scrisului. Este cunoscut pentru opera sa monumentală, Istoria Lumii (History of the World), precum şi pentru numeroase alte lucrări felurite. El a fost un metodist în afilierea sa denominaţională. El a scris:

„Nu ar trebui să mă grăbesc să admit că exista o Biserică Baptistă încă din anul 100 d.H., deşi nu încape nici o îndoială că existau baptişti atunci, după cum toţi creştinii erau atunci baptişti.”    [18]

Este logic că dacă toţi creştinii erau baptişti în anul 100 d.H., atunci bisericile lor erau baptiste. Este de neconceput ca nişte oameni cu astfel de principii ca şi baptiştii să organizeze biserici contrar principiilor lor! Fără îndoială că d-l Ridpath vrea să spună că nu exista „o Biserică Baptistă” în anul 100 d.H., la care să se facă referire ca fiind un grup organizat de biserici baptiste după cum s-au format unele în ultima vreme. De obicei aceste biserici sunt concepute de publicul larg ca fiind „Biserica Baptistă”. Ca şi predicator al Southern Baptist Convention şi ca scriitor J.G. Bow a scris:

„Baptiştii care urmează modelul nou-testamental, nu deţin nici un agregat cunoscut sub numele de „Biserica Baptistă”. La fel ca apostolii şi ca primii creştini noi avem biserici…

”Erorile din formaţiunea şi guvernarea bisericlor duc la erori în doctrină şi practică. Baptiştii consideră planul Noului Testament a fi destul de bun, şi deci rămânem la forma şi guvernarea scripturală. Isus a poruncit (Mat. 18:17) să spunem bisericii anumite nemulţumiri, după ce toate măsurile divine care ne-au fost date au eşuat.

„Imaginaţivă un Episcopal, un Metodist, un Prezbiterian, sau un catolic încercând să asculte de această poruncă şi să-şi spună nemulţumirile bisericii lui.”  [19]

Suntem cu toţii de acord că nu exista nici un astfel de organizaţie de biserici făcută de om în anul 100 d.H şi nici nu există vre-o garanţie scripturală că ar exista acum. Suntem mai departe de acord cu d-l Ridpath în legătură cu creştinii primului secol, că „toţi creştinii erau atunci baptişti.”

Mărturia lui Sir Isaac Newton

Sir Isaac Newton, om de ştiinţă englez, matematician, filozof, student al Scripturilor şi al istoriei a spus:

Baptiştii moderni numiţi anterior anabaptişti sunt singurii oameni care niciodată nu au simbolizat cu Papalitatea.”  [20]

„A simboliza” în vechea sa utilizare însemna a se asemăna, a reprezenta, sau a te pune de acord. Cu aceste cuvinte Newton spune că baptiştii sunt unici prin faptul că ei nu s-au conectat niciodată cu Biserica Romano-Catolică. Baptiştii susţin că au existat ÎNAINTE ca apostazia catolică să aibă loc; că ei au existat ÎN PARALEL cu Catolicismul după formarea acestuia; şi că au existat SEPARAT de Catolicism. Baptiştii sănătoşi care-şi înţeleg istoria şi principiile nu ar susţine niciodată că s-ar fi născut în timpul sau după „Reforma” Protestantă.

Mărturia dr.Ypeij şi dr. Dermout

Dr. A. Ypeij a fost profesor de teologie la Graningen. Împreună cu dr. J.J. Dermout, capelan al regelui Olandei, a primit o însărcinare regală de a pregăti o istorie a Bisericii Olandeze Reformate în 1819. Această istorie, pregătită sub sfinţire regală, şi publicată oficial, conţine următoarea dovadă a antichităţii şi ortodoxiei baptiştilor:

„Am văzut acum că baptiştii, care au fost anterior numiţi anabaptişti, şi în vremuri mai îndepărtate, menoniţi, au fost waldenienii originali… Bazaţi pe acest fapt, baptiştii pot fi consideraţi singura comunitate religioasă care a rămas în picioare din zilele apostolilor, şi o societate creştină care a păstrat pure doctrinele Evangheliei în toate veacurile. Perfecta economie internă şi externă a denominaţiunii baptiste tinde să confirme adevărul, atacat de către Biserica Romei, că Reforma adusă în secolul al şaisprezecelea era necesară în cel mai înalt grad şi în acelaşi timp respinge noţiunea eronată a catolicilor, că denominaţiunea lor este cea mai străveche.”  [21]

REZUMAT AL MĂRTURIEI NON-BAPTIŞTILOR

Astfel concluzionăm scurta noastră privire cu o mostră a martorilor non-baptişti. Am auzit mărturia Prezbiterienilor, Metodiştilor, Luteranilor, Quakerilor, Bisericii Angliei, şi a Protestanţilor Reformaţi Olandezi, precum şi mărturia Romano-Catolicilor. Toţi aceştia stau ca martori ai continuei existanţe a persoanelor care ţin principiile baptiste şi  respectă practicile baptiste în biserici baptiste din vremuri străvechi şi până în prezent.

Mărturiile lor se combină rezultând ceea ce ar fi considerat într-un tribunal o dovadă indiscutabilă! Ei stau ca mărturie originii apostolice a acelor biserici care practică principiile nou-testamentale şi care se găsesc printre cei care se numesc astăzi baptişti.

Fără îndoială, ignoranţa faţă de Biblie este motivul pentru care aceşti non-baptişti s-au împotrivit botezului lui Ioan şi Bisericii lui Cristos. (vezi Mat. 22:29) Totuşi, istoria menţionează că mulţi dintre non-baptiştii vremurilor trecute au rămas în biserici de-ale lor sau în alte biserici fabricate de om din cauza interesului de a nu pierde anumite drepturi! I-ar fi costat prea mult ca să-l urmeze pe Cristos în totalitate! Au urmat Biblia până când au văzut că viitorul lor se anunţa a fi dureros şi apoi au încetat să o mai urmeze pentru a urma calea convenienţelor. Ce lucru groaznic, să respingi cu bună ştiinţă adevărul lui Dumnezeu cu privire la Biserica Sa- acea Biserică pe care Cristos a iubit-o şi pentru care s-a dat- indiferent de motiv!

În timp ce aceşti „mari reformatori” sunt foarte respectaţi de către unii, ne este teamă că atunci când vor fi traşi la răspundere înaintea lui Dumnezeu, va fi cu totul altă chestiune. Tu şi cu mine, cititorule, vom da socoteală de asemena cu privire la faptele şi loialităţile noastre religioase. Ne gândim să ne înălţăm pe noi înşine înaitea lui Dumnezeu şi a voii Sale respingând biserica Sa, botezul Său şi adevărul Său? Fie ca Dumnezeu să ne dea har la amândoi, atât scriitor cât şi cititor, să învăţăm de la El şi să urmăm Cuvântul Său atât în exemplu şi principiu cât şi în învăţătură.

[1] Henry Bullinger, SERMONS ON THE SACRAMENTS, (Cambridge, University Press for T. Stevenson, London, 1811), p. 189.

[2] Bullinger, ibid., pp. 186, 187.

[3] J. D. Douglas, Walter A. Elwell, & Peter Toon, THE CONCISE DICTIONARY OF THE CHRISTIAN TRADITION, (Grand Rapids, Zondervan, 1989), p. 119.

[4] Douglas, Elwell, & Toon, ibid., p. 162.

[5] Douglas, Elwell, & Toon, ibid., p. 213.

[6] Heinrich Bullinger, (Graves, OLD LANDMARKISM, Texarkana, Bogard Press, 1881 ed.), p. 115.

[7] Pierre Allix, D.D., THE ECCLESIASTICAL HISTORY OF THE ANCIENT CHURCHES OF PIEDMONT originally published in 1690, (reprinted at Oxford, Clarendon Press, 1821), [reprinted by Church History Research & Archives, Gallatin, TN, 1989], pp. 209-212.

[8] James Murdock, translator of Mosheim, though opposing the view of Rainerius Saccho, a 13th century enemy of the Cathari, nevertheless quotes him as follows regarding the Waldensian Baptists:

„Their sect has been the most injurious of all to the church of God on account of their antiquity; for they, according to some, originated in the times of the Roman bishop Silvester in the fourth century; and according to others, existed as early as the days of the apostles.” [Rainerius Saccho, LIEBER ADV. WALDENSES, c. iv [in the Biblioth. Patrum, tom. xxv., p. 262, &c.] quoted by James Murdock, footnote in his translation of John Lawrence von Mosheim, INSTITUTES OF ECCLESIASTICAL HISTORY, (Boston, Scriptural Tract Repository, 1892), Vol. II, p. 27.}

Murdock opposed the apostolic origin of the Baptists, but was forced to admit the Waldensians were of ancient origin as follows:

„…it has long been admitted that for centuries there had existed in the valleys of Piedmont various sorts of people, who were not in communion with the Romish church.” ibid. p. 27.

Surely no honest and informed person can doubt the apostolic origin of the Baptists and their continued existence under differing local names.

[9] G.W. Bromiley, THE LIBRARY OF CHRISTIAN CLASSICS, (Philadelphia, The Westminster Press), Vol. XXIV, p. 120.

[10] Christian, op cit, p. 86.

[11] Cardinal Stanislaus Hosius, Letters, APUD OPERA, pp. 112, 113. [Baptist

Magazine, CVII, p. 278 (May 1826)], quoted by Christian, op. cit. pp. 85, 86.

Quoted also by C. B. and Sylvester Hassell, HISTORY OF THE CHURCH OF GOD, (Middletown, NY, Gilbert Beebe’s Sons, 1886), [reprinted by Old School Hymnal Co, Inc., Conley, GA., 1973], p. 504.

[12] Hosius, ibid.

[13] William C. King, Ed., CROSSING THE CENTURIES, (London, Stationer Hall, 1912), p. 174.

[14] Robert Barclay, THE INNER LIFE OF THE SOCIETIES OF THE COMMONWEALTH, (London, Hodder & Stoughton, 1876), pp. 11, 12.

[15] Johann Laurenz von Mosheim, AN ECCLESIASTICAL HISTORY, (New York, Harper & Brothers, 1860), [Reprinted by Old Paths Book Club, Box V, Rosemead, CA., Second ed.], Vol. II. pp.119, 120.

[16] David Masson, LIFE OF JOHN MILTON, NARRATED IN CONNECTION WITH THE POLITICAL, ECCLESIASTICAL, AND LITERARY HISTORY OF HIS TIME, (London, 1876), Vol. I, p. 146.

[17] Alexander Campbell, A DEBATE ON CHRISTIAN BAPTISM, BETWEEN THE REV. W. L. MACCALLA, A PRESBYTERIAN TEACHER, AND ALEXANDER CAMPBELL, („Buffaloe,” NY., Campbell and Sala, 1824), pp. 378, 379.

Campbell goes on in the same place to say, „Even the greatest enemy, among ecclesiastic historians, Dr. Mosheim, [see Glossary] is constrained to say, vol iv, p. 424, ‘The TRUE ORIGIN of that sect which ACQUIRED the denomination of Anabaptists, by their administering anew the rite of baptism, to those that came over to their communion, and derived the name of Mennonists from the famous man to whom they owe the greatest part of their present felicity, is HID in the REMOTE DEPTHS of antiquity, and is of consequence difficult to be ascertained.'” [Capitals & Italic type belong to Campbell: brackets mine, C.A.P.]

[18] John Clark Ridpath, personal letter to W.A. Jarrell, quoted in W.A. Jarrell’s BAPTIST CHURCH PERPETUITY, (Dallas, 1894), [reprinted by the Calvary Baptist Church Book Store, Ashland, KY.], p. 59.

[19] Bow, op cit., pp. 21, 22.

[20] William Whiston, MEMOIRS OF WHISTON (Jarrell, op cit), p. 313.

Whiston was at first deputy to Isaac Newton in the mathematics professorship at Cambridge, then successor to him. He lived from 1667 to 1752 and was a well-known preacher in the Church of England until he left it because of his „Arian” views to become a General Baptist.

[21] Ypeij en Dermout, GESCHIEDENIS DER NEDERLANDSCHE HERVORMDE KERK, (Breda, 1819), Christian, op. cit. pp. 95, 96.

A slightly different, but materially identical translation by Thomas W. Tobey, D.D., college professor, editor, and pastor, is quoted by J.R. Graves, op cit, p. 87

http://www.voxdeibaptist.org/trei_martori03.htm

Trei Martori pentru Baptişti de Curtis A Pugh CAPITOLUL UNU

Trei Martori pentru Baptişti de Curtis A Pugh 

CAPITOLUL UNU

CONSIDERENTE INTRODUCTIVE

Aşa cum pe bună dreptate s-a afirmat într-o broşură publicată cu mulţi ani în urmă de către Southern Baptist Convention, baptiştii cred că:

„Nici un om nu poate fi mai liberal decât Biblia şi să-i fie credincios cu adevărat lui Cristos” [1]
Aceasta este poziţia istorică baptistă! Este de asemenea, punctul de vedere al baptiştilor moderni care cred în Biblie şi care doresc să-i fie credincioşi cu adevărat lui Cristos, în ciuda situaţiei actuale.

Situaţia Actuală

Unii “baptişti” liberali tind spre unificarea cu romano-catolicismul. Mulţi alţii rămân neclintiţi în convingerea lor că a continua separarea atât de “Mama Prostituatelor” cât şi de fiicele ei Protestante este singura ordine corectă a desfăşurării evenimentelor. Următorul citat este furnizat doar ca o ilustrare a tendinţelor de unificare care sunt răspândite acum printre anumite grupuri baptiste. Cu siguranţă, anumite elemente liberale din cadrul Convenţiei Baptiste Sudice (Southern Baptist Convention) din Statele Unite, odată conservatoare, sunt activ antrenate.

“ Teologii baptişti sudici şi romano-catolici au declarat că s-au pus într-un mod fundamental de acord asupra dezbaterilor doctrinale. Sponsorizat de Catholic Bishop’s Committee on Ecumenical and Interreligious Affairs şi de către Southern Baptist Department of Interfaith Witness, grupul de interlocutori a emis recent un raport în revista „Theological Educator.” Citând Efeseni 4:5, grupul a tras următoarea concluzie: “ Noi nu numai că am mărturisit dar am şi experimentat Un Singur Domn, o credinţă, şi un botez”. [2]

Ca şi exemplu pe mai departe, a mişcării actuale din mijlocul unor baptişti spre unirea cu romano-catolicismul, şi unul mai recent, luaţi în considerare următorul articol de ştiri.

„COLUMBIA, S.C. – Acordul dintre evenghelici şi romano-catolici de a sfârşi “conflictul lor lipsit de iubire” este bine primit în unele părţi ale Centurii Biblice (zona centrală a Americii).

“Acordul semnat cu o săptămână în urmă de către liderii evanghelici, inclusiv Pat Robertson, şi de către episcopii catolici continuă progresul început cu ceva ani în urmă când Papa Ioan II a vizitat Carolina de Sud şi a sugerat legături mai strânse”, au spus liderii religioşi.

“Cu adevărat, nu este datoria oricărui urmaş al lui Cristos de a lucra spre unitatea tuturor creştinilor?” a spus papa, la 26 de lideri americani de denominaţiuni diferite la acea vreme.

“Enoriaşii Bisericii Baptiste nr.1 (Primei Biserici Baptiste) din West Columbia au spus că se bucură să audă de recentul acord, în special partea care susţinea sfârşitul încercărilor de a se converti unii pe alţii… ” [3]

Oricine înţelege mesajul de mântuire doar prin har al Bibliei, şi este conştient de învăţăturile Bisericii Romano-Catolice vor fi de acord că cele două reprezintă doi poli opuşi. Deşi catolicismul pronunţă cuvintele Bibliei, el dă învăţătură despre mântuirea prin fapte. Desigur, cei mai mulţi Protestanţi dau învăţătură despre fapte pentru mântuire, iar „baptiştii” liberali fac la fel. Unii baptişti sunt la fel de vinovaţi de dorinţa unei uniuni a tuturor „denominaţiunilor creştine” ca şi ierarhia catolică. Acest lucru este evidenţiat prin următoarele afirmaţii făcute de „enoriaşi” (închinători) ai Primei Biserici Baptiste din Columbia, Carolina de Sud.

“Atât baptiştii cât şi catolicii cred că religia lor este singura care trebuie urmată” a spus enoriaşul Dale Finley.

“Eu sunt pentru pace, ar trebuie să lucreze împreună şi să înceteze să încerce să-şi impună
(învăţături doctrine) unii altora,” a spus el.

„Helen Ford, un alt membru al marii biserici de cărămidă cu o mare cruce de flori pe peluză, în a doua zi de Paşti a zis că a primit cu bucurie efortul mutual.”

„Nu sunt chiar aşa de îngust ca să nu accept faptul că există şi alţi creştini buni care fac parte din alte denominaţiuni”,a spus ea. „Cred că toţi lucrăm pentru acelaşi scop; doar că folosim rute diferite ca să ajungem acolo.” [4]
Aceste ultime afirmaţii citate sunt un indicator al tristului declin doctrinal din mijlocul unora care se numesc baptişti. Ei nu cunosc adevărul, sau l-au auzit dar l-au respins.

Isus a spus: “adevărul vă va face liberi (slobozi).” Nu există nici o mântuire separat de adevăr. Indivizii cu adevărat convertiţi sunt caracterizaţi de o cunoaştere a adevărului.

Persoanele regenerate nu au o cunoaştere perfectă a adevărului, ci o cunoaştere veritabilă, cu toate acestea. Într-un mod similar, adevărul diferenţiază bisericile lui Dumnezeu de cele care sunt false. Bisericile Domnului sunt „stâlpul şi pământul adevărului.” Fără îndoială, deci, diavolul încearcă să abată adevăratele biserici nou-testamentale. Dacă adevăraţii baptişti sunt biserici nou-testamentale, felul în care poţi să le abaţi este să le distrugi principiile distinctive. Acesta este „modus operandi” folosit în prezent de către inamicul adevărului, acela despre care Isus a spus că este „mincinos şi tatăl minciunii ” (Ioan 8:44).

Satan este subtil deseori în a aduce reprezentări greşite ale adevărului. El instigă la batjocură faţă de Biblie şi faţă de cei ce cred în Biblie. El promovează voinţa liberă în proslăvirea oamenilor, mişcarea carismatică proslăvitoare a Duhului Sfânt, interdenominaţionalismul care neagă doctrine, şi teoria „bisericii universale invizibile” care denigrează Biserica pe care a zidit-o Isus. El încearcă să-şi îndeplinească scopul sub degizarea iubirii frăţeşti, unităţii şi cercetării (teologice). La urma urmei, spune el, dacă toţi creştinii sunt într-o singură „biserică universală invizibilă” şi deci parte toţi dintr-un „trup mistic (spiritual)” de ce nu s-ar întâlni ei toţi aici jos? Astfel, el îi convinge pe cei care nu gândesc, şi ca într-o coincidenţă, îi face pe baptiştii care cred în Biblie să arate ca nişte fanatici îndoctrinaţi şi lipsiţi de dragoste, pentru că nu vor să se alăture „creştinilor evanghelici.”

Satana a promovat în mod activ aceste doctrine dureroase în colegii de frunte, seminarii şi case de editură, chiar în ziua de azi. Din cauza acestei activităţi, el se bucură de un anumit succes din moment ce majoritatea organizaţiilor protestante conduc în prezent un „dialog ecumenic” cu Prostituata. Cooperarea, afilierea de la amvon, recepţiile de imersiune, întâlnirile uniunii, etc. chiar între unii aşa numiţi „baptişti” şi Fiicele Protestante ale Prostituatei sunt acum obişnuite. Carismaticii Protestanţi sunt acum într-un singur duh cu Carismaticii Catolici. Puritatea doctrinală a fost astfel sacrificată pe altarul unirii creştinilor.

Dacă bisericile baptiste ar putea fi obliterate (şterse, anulate), procesul uniunii (nu unităţii) ecumenice s-ar realiza mai uşor. Sunt puţini cei care se opun absorbirii tuturor bisericilor de către sistemul de la Roma, în afară de baptiştii sănătoşi. „Evanghelicilor” din America de Nord le este erodat distinctivismul de către Noul Evanghelism, liberalism, şi de către mişcarea carismatică. Cei mai mulţi „creştini evanghelici” nici măcar nu realitează ce se întâmplă! Biserica Unică Globală din vremurile de pe urmă este chiar la colţ!

Mulţi „baptişti” sunt hrăniţi cu hrană protestantă care este gătită în seminarii renegate şi dispersaţi lipsiţi de seminţe printr-un mecanism denominaţional nescriptural, literatură şi programe. În ciuda acestui fapt, Dumnezeu are totuşi o rămăşiţă care nu va ceda principiile biblice. Chiar aceste principii sunt cele care-i fac să fie baptişti. Aceste principii istorice determină această rămăşiţa a bisericilor baptiste nou-testamentale de a nu se organiza sub un centru pământesc, părtăşie, convenţie sau asociaţie.
La urma urmei, în ciuda a ceea ce ai fost condus să crezi, nu este un păcat să fii un baptist, într-o biserică baptistă, practicând principiile baptiste biblice.

Problemele Afirmate

Deşi deseori acuzaţi de afirmaţia că vor fi singurii care vor merge în rai, baptiştii nu cred că doar baptiştii sunt mântuiţi! Mântuirea este o chestiune individuală. Mântuirea este rezultatul lucrării harului suveran al lui Dumnezeu într-o inimă individuală. Suntem bucuroşi să recunoaştem că se pot găsi oameni ai lui Dumnezeu în multe denominaţiuni. Un scriitor baptist dintr-o altă generaţie a zis bine:

„Chemându-L pe Dumnezeu pentru a-i fi martor la sinceritatea lui, autorul acestei cărţi îşi exprimă cu bucurie afecţiunea creştină pentru orice suflet spălat prin sânge- indiferent care ar fi crezul acestuia.” [5]

Prezbiterul baptist Claude Duval Cole, fost instructor al Seminarului Baptist din Toronto, a avut de spus următoarele:

„În timp ce pretind a fi adevărata biserică, baptiştii nu neagă mântuirea altora. Noi punem mântuirea în persoana lui Isus Cristos, şi credem că orice păcătos care-şi ţintuieşte credinţa şi speranţa în Isus Cristos va fi mântuit. Noi nu spunem niciodată unui păcătos să se alăture unei biserici baptiste pentru a fi mântuit. Ca şi Ioan Botezătorul, noi îl îndreptăm pe păcătos spre Mielul lui Dumnezeu, însuşi Isus Cristos, al cărui sânge curăţă de orice păcat.” [6]

Oricum, mai este o chestiune care trebuie luată în considerare aici: a face o slujbă (a fi de un serviciu) acceptabilă pentru Dumnezeu. Este tot ceea ce numim a fi în slujba lui Cristos, acceptat de Dumnezeu? Dacă Cristos şi-a înfiinţat cu adevărat felul Său de biserică, şi o astfel de biserică există încă pe pământ, nu sunt acele biserici importante pentru El? Nu va fi El mânios pe toţi aceia care au considerat lucarea Sa a fi nesemnificativă? Ar fi El mulţumit de cei care au refuzat să-I slujească în biserica Lui? Vor fi răsplătiţi cei care contiună să se se răzvrătească împotriva ordinii şi autorităţii Lui la un loc cu acei robi credincioşi care au purtat povara opoziţiei şi persecuţiei de-a lungul secolelor? Dacă noi am fi plăcuţi lui Cristos, nu ar trebui să facem lucrurile după voia Lui? La urma urmei, nu a spus El, “Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ce vă poruncesc Eu”(Ioan 15:14)? Nu a poruncit El bisericii Sale ca să-i înveţe pe noii convertiţi să “observe TOATE LUCRURILE” pe care le-a poruncit El?

David a învăţat pe spinarea lui că nu orice procedură este permisă înaintea lui Dumnezeu. El a încercat să îi slujească lui Dumnezeu într-un mod care era acceptabil în ochii oamenilor dar străin Cuvântului lui Dumnezeu. Metoda inadecvată (păcătoasă) a lui David în încercarea de a aduce înapoi Chivotul Legământului în locul lui de drept a rezultat într-o judecată îngrozitoare a lui Dumnezeu. Ca urmare a acestui lucru, David era “mânios” şi “s-a temut de Dumnezeu”(1 Cronici 13:11,12). Vizualizează consecinţele groaznice din poporul Israel când monarhul se afla într-o condiţie spirituală aşa de jalnică! Poţi să vezi consecinţele desconsiderării voii descoperite a lui Dumnezeu cu privire la modul divin de slujire astăzi? Te îndoieşti că imitarea lui Cristos a secat cu toate organizaţiile, metodele, activităţile şi planurile făcute de mâna omului?

David a fost forţat să vadă că motivul catastrofei care s-a produs din cauza mutării chivotului a fost “căci nu l-am căutat (pe Dumnezeu) după lege”. (1 Cronici 15:13) Cât de important este acest principiu! În slujba lui Dunezeu trebuie să facem lucrurile după instrucţiunile pe care ni le-a dat El!

Dumnezeu a spus că preoţii lui trebuiau să meargă pe jos şi să care chivotul pe drugii special făcuţi pentru această slujbă. Popoarele din jurul lor se poate să fi folosit boi ca să-şi transporte idolii, cu care proaspăt vopsite, ornate cu flori- şi chiar au scăpat cu asta când au pus chivotul într-un astfel de car. Dar oamenii aleşi ai lui Dumnezeu, chiar dacă nu li s-a intrezis în mod specific să nu facă la fel, li s-a poruncit în mod specific să facă altfel. Aici este arătat un principiu biblic fundamental! Este important să ţii minte că o poruncă specifică pozitivă implică şi include interziceri prohibiţii negative specifice. Porunca de a face un lucru îţi interzice automat să faci alt lucru! O înţelegere clară a acestui principiu îi face pe baptişti să insiste ca lucrurile să fie făcute biblic! Nu avem nici un drept să inovăm, atât în închinarea cât şi în slujirea lui Dumnezeu!

Sinceritatea nu era de ajuns! A fi acceptabil în faţa oamenilor din jur nu era de ajuns! A face lucrurile ca şi vecinii lor păgâni nu era acceptabil! Exista un mod corect de a face lucrurile atunci, şi există o “orânduire anume” pentru slujirea acceptabilă înaintea lui Dumnezeu şi a lui Cristos astăzi! Slujirea acceptabilă înaintea lui Dumnezeu astăzi se află într-o biserică nou-testamentală supusă Măreţului Cap al bisericii. Nu există nici o altă instituţie fondată de Cristos şi autorizată de Cristos ca să facă lucrarea Lui pe acest pământ!

Când copii lui Dumnezeu sunt învăţaţi adevărul ei îi sunt ascultători cu bucurie. “Caprele” spirituale “împung” adevărul; oile lui Dumnezeu sunt conduse de Cristos, Păstorul, prin Cuvântul Lui. Din pricina lucrării Duhului Sfânt mulţimi de oameni au fost conduse să fie baptişti prin adevărul Scripturii. Acest scriitor este unul! Te îndemn să cercetezi Scripturile ca să percepi adevărul şi “…să ne arătăm mulţumitori, şi să aducem astfel lui Dumnezeu o închinare plăcută, cu evlavie şi cu frică; fiindcă Dumnezeul nostru este un ‘foc mistuitor’”.(Evrei 12:28,29)

Istoria Baptistă Contra Istoriei Religioase

Fie prin design, fie prin înclinare inconştientă, istoria acceptată de cei mai mulţi este adesea o povestire a evenimentelor într-o manieră favorabilă părţii dominante. De-a lungul istoriei, partea dominantă a fost fie o sectă protestantă, fie o ramură a catolicismului. Întâi primul, apoi al doilea grup a fost în control. Puterea schimba mâinile din timp în timp şi de la ţară la ţară pe măsură ce politicile religioase fluctuau. Din moment ce bisericile baptiste nu sunt şi nu s-au aflat niciodată într-o asemena poziţie de conducere, deşi în anumite momente puteau fi, istoria este de cele mai multe ori întoarsă împotriva noastră. Nu face obiectul nostru aici ca să povestim despre istoria religiei sau despre istoria bisericilor Domnului. (Aceste două istorii nu sunt aceleaşi!) Totuşi, cititorul ar trebui să fie alert la faptul că ceea ce este prezentat de obicei ca şi istoria „biserici” s-ar putea să nu fie deloc adevărată când este văzută în lumina tuturor faptelor. Ascultaţi declaraţia prof. C.D. Cole:

„Ceea ce este cunoscut şi învăţat ca fiind Istoria Bisericii este mai degrabă istoria Creştinismului decât o istorie a bisericii întemeiate de către Cristos şi căreia i s-a promis veşnicie perpetuitate. Istoria ne arată că adevărata biserică, ca şi instituţie, era reprezentată de congregaţiile locale ca şi pol opus al unei ierarhii care creşte şi se dezvoltă până în când episcopul Romei este făcut papă sau Episcop Suprem.” [7]

Partea dominantă a devenit în scurt timp ceea ce astăzi este cunoscută ca Biserica Romano-Catolică. Că ea este un amestec între păgânism şi practici evreieşti din Vechiul Tetament este clar. Ascultaţi cuvintele unui bătrân frate baptist englez cu privire la „istoria bisericii” ca fiind istoria unui „Iudaism” corupt. [Ortigrafierea a fost modernizată.]

„Ce este istoria bisericii decât o evidenţă a unor oameni, care sub numele de creştini au trăit ca şi evreii? Au avut evreii o preoţie? Au avut. Au avut evreii un preot al preoţilor, un mare preot? Au avut unul în vedere, şi fiecare ţintea să fie om. Ţineau evreii Paştele, şi i se închinau lui Dumnezeu prin ritualuri? Aşa făceau. Aveau evreii tribunale eclesiastice? Aveau. Erau evreii guvernaţi de tradiţiile prezbiterilor (bătrânilor)? Erau. Aveau evreii un templu şi un altar, şi o jertfă? Aveau. Au aşezat evreii religia în performanţa ceremoniilor lor şi nu în practicarea virtuţilor? Aşa au făcut. L-au monopolizat evreii pe Dumnezeu, şi au urât toată omenirea, cu excepţia lor însăşi? Aşa au făcut ” [8]

Pentru a înţelege istoria bisericilor lui Dumnezeu, cititorul ar trebui să ia seama că până recent, baptiştii nu au avut printre nici istorici şi nici istorii scrise de mâna lor. Iniţial, baptiştii au fost devastaţi de către guvernele antrenate de către instituţia religioasă care era la putere la timpul respectiv. Mai întâi, evreii au instigat la persecuţie împotriva bisericilor Domnului. Mai târziu, idolatrii păgâni s-au opus într-un mod violent bisericilor. După aceea, atât puterile catolice cât şi protestante i-au condamnat pe baptişti şi i-au predat braţului secular al pedepsei şi de cele mai multe ori a execuţiei. [9]
Strămoşii noştri baptişti erau fugăriţi din loc în loc ca nişte proscrişi în majoritatea împărăţiilor lumii. Forţaţi să trăiască într-un pericol constant din pricina doctrinelor şi practicilor lor (dintre care nici una nu a reprezentat niciodată un hazard pentru nici o putere individuală sau civilă), baptiştii nu avut nici timpul, oportunitatea sau înclinaţia de a se îndeletnici cu ţinerea evidenţei trecutului lor. Erau alte griji mai urgente care îi apăsau din cauza circumstanţelor. Chestiunile de doctrină le cerea un efort în timp ce ereziile erau în creştere în bisericile din jurul lor. Fără nici o îndoială că istoria lor ar fi fost în totalitate pierdută dacă persecutorii lor nu ar fi scris împotriva lor şi astfel, neintenţionat, au realizat o cronică a existenţei lor. J.H. Grime a spus-o mai bine:

„De la prima ruptură din biserică, în anul 250 d.H., care a rezultat în final în catolicism, până la reformă în 1250 d.H., adevăratele biserici ale lui Isus Cristos erau cunoscute sub numele de ana-baptişti, sau sub alte nume locale pe care li le dădeau duşmanii. Lor nu le era permis să ţină evidenţe sau să-şi scrie propria istorie. Dar duşmanii lor au scris destul pentru a aduna o istorie destul de bună.” [10]

Ca urmare, dacă îi găsim pe baptişti devreme în isorie, trebuie să inspectăm scrierile duşmanilor lor care erau la acea vreme partea dominantă. În acele scrieri, baptiştii nu vor fi reprezentaţi ca şi bisericile lui Cristos, ci ca duşmani ai lui Cristos. Ei vor fi menţionaţi în evidenţele tribunelelor. Evidenţe ale persecuţiilor împotriva “ereticilor” le vor prezenta baptiştilor un tabloul. Evidenţe ale disputelor religioase vi-i vor prezenta. Istoriile romano-catolicilor. Sectele protestante şi acei disidenţi care li s-au opus îti vor spune adesea despre strămoşii noştri baptişti. Procedurile consiliilor bisericii care căutau să-i extermine stau ca mărturie pentru perseverenta lor continuitate. Descrierile biciuirilor şi execuţiilor baptiştilor care erau împotriva ritualurilor moarte şi a papalităţii lumeşti adesea strălucesc ca nişte faruri în istoria baptistă. În timp ce biserca “de pe copertă” contiuna în depărtatea ei faţă de adevărul şi pietatea Noului Testament, martirii lui Isus au strălucit ca aurul. Îi vom găsi- dacă ne uităm cu atenţie- deşi trebuie să-i privim adesea prin ecranul fumuriu al necinstei şi născocirii. Ei vor fi în mod defăimător învinovăţiţi de cele mai dezgustătoare păcate şi în mod batjocoritor condamnaţi ca fiin eretici de cel mai rău soi. Dar faptul de necontestat rămâne: oamenii care au deţinut principiile, observând orânduirile lui Cristos şi întâlnindu-se în clădirile bisericii au continuat să iasă la suprafaţă în fiecare generaţie începând cu zilele lucrării pe pământ a lui Isus Cristos! Acest fapt nu poate fi negat de către nici o persoană onestă şi informată!

Baptiştii Diferenţiaţi

Cu siguranţă că pentru orice minte onestă şi neprejudiciată aceşti trei martori ar rezolva chestiunea – a cui sunt baptiştii şi cine sunt de fapt baptiştii! Oricum, este obligatoriu să scot în evidenţă încă un lucru. Baptiştii au crescut „respectabil” în aproximativ ultimii două sute de ani ai existenţei lor. Ne mai fiind priviţi ca „cel mai mizerabil dintre lucruri,” bisericile care poartă numele de baptişti prosperă, dar care arată puţină asemănare cu bisericile Noului Testament. Acest lucru s-a întâmplat deoarece numele de baptist (botezător), dat lui Ioan şi celor care botează cu botezul lui, a devenit acceptat din punct de vedere social, chiar dacă vechile doctrine baptiste nu au fost acceptate. Odată acest nume era fost folosit ca şi un epitet al dispreţului şi doar cei care erau constrânşi de principiile biblice ca să-l poarte puteau să facă aceasta. Acum acest nume este acceptat de societate şi câteodată avantajos din punct de vedere financiar, mulţi se adună la umbra sa.

Diavolul a eşuat în nenumăratele lui încercări de a-i „ucide” pe baptişti. El a pus la o parte această armă în multe părţi ale lumii. Acum el recurge la arma lui mai formidabilă, „amestecătura”. Compromisul a luat locul uciderii în armura lui. Unde diavolul a eşuat în a distruge bisericile lui Cristos prin persecuţie, el încearcă acum să-i atragă departe de adevăr. Noi i-am avertiza pe fraţii noştrii baptişti, dacă am putea să împrumutăm cuvintele lui Pavel, „Înduplecarea aceasta nu vine de la Cel ce v-a chemat”(Galateni 5:8).

Nu este nici o îndoială că există mulţi membrii ai acestor biserici cvasi-baptiste (consultă glosarul) care sunt sinceri în ceea ce fac. Ei au fost cufundaţi undeva de către cineva în ceva numit bisercă. Poate că se numea chiar biserică baptistă. Noi persistăm în faptul că o astfel de acţiune nu-i face în mod neapărat membrii ai bisericii Domnului! Părinţii noştrii spirituali nu i-ar fi primit pe baza cufundării lor. Nici noi nu putem s-o facem!

Astăzi, orice cufundare este sancţionată ca şi un botez valid în majoritatea cercurilor religioase. „Botezurile” sunt acceptate astăzi într-un mod de rutină de către multe biserici ”baptiste” deşi sunt duse la îndeplinire de către pastori ai unor congregaţii care posedă foarte puţin din asemănarea cu bisericile Noului Testament. Faptul ca astfel de congregaţii nu posedă nici o pretenţie de a fi un trup scriptural al lui Cristos se pare să însemne puţin pentru mulţi oameni la sfârşitul secolului 20. Orice cufundare este acceptabilă în ochii entuziaştilor religioşi din zilele noastre, dacă candidatul a fost „sincer”. Părinţii noştri spirituali vorbeau despre o „cufundare înstrăinată(alienată)” şi refuzau să o accepte ca fiind validă. Punctul pe care vrem să-l evidenţiem este că nu toţi care revendică numele sunt, de fapt, baptişti în vre-un sens istoric sau scriptural al cuvântului! Prin aceasta noi dorim să spunem că nu toate bisericile care poartă numele de baptişti sunt biserici ale lui Cristos!

Numele de Baptist

Faptul că unii navighează sub steag fals este un motiv insuficient ca noi să ne coborâm drapelul sau să-l schimbăm cu altul. Suntem conştienţi că câţiva fraţi sunt gata să arunce numele de baptist din moment ce a fost acceptat de către atât de mulţi care sub nici o formă nu sunt biserici adevărate a le lui Cristos. Pentru noi, a face lucrul acesta ar însemna să fugim din faţa duşmanilor lui Cristos! Noi nu ne fălim într-un simplu nume, ci cu bucurie acceptăm numele de „baptist” din mai multe motive. S.E. Anderson a scris bine:

„Întâi de toate, numele baptist este unul scriptural. Se găseşte de cincisprezece de ori în Noul Testament. Vine de la numele celui pe care Cristos l-a acceptat cu mare laudă. Reprezintă tot ceea ce credea şi îi învăţa să creadă Ioan pe numeroşii săi covertiţi. Ei îi împărtăşeau părerile; ei aveau acelaşi punct de vedere ca şi Domnul Isus: ei erau nişte credincioşi atât de fermi în Evanghelie şi în botez, pe cât de fermi pot fi nişte convertiţi. Deşi nu se spune că erau numiţi baptişti (atunci nu era nevoie), ei ar fi putut fi numiţi astfel pe bună dreptate. Ei erau pentru botez fără să fie partizani.

În al doilea rând, numele baptist este un nume descriptiv. El îl descrie pe acela care crede că moartea, îngroparea şi învierea lui Cristos i se aplică personal, uunl care şi-a îngropat în mod voluntar viaţa păcătoasă din trecut şi s-a ridicat să umble într-o viaţă nouă cu Cristos, unul care crede tot ce a predicat Ioan despre Cristos, care crede tot ce a spus Cristos despre cel care i-a pregătit calea, şi unul care este obligat de botezul lui ca să-l arate pe Cristos din lăuntrul lui, în viaţa sa.

În al treilea rând, numele baptist este sănătos din punct de vedere doctrinal. Pe lângă reamintirea punctelor extrem de importante ale Evangheliei aşa cum au fost menţionate mai sus…este bazat solid pe Scriptură. Căci Domnul Isus a aprobat numele de baptist. El l-a folosit în repetate rânduri. Duhul Sfânt i-a direcţionat folosinţa. Iar Dumnezeu Tatăl a aprobat botezul lui Ioan prin vocea Sa la botezul Fiului Său.

În al patulea rând, numele de baptist este unificator. Iată un lucru pe care-l poate face orice convertit, indiferent cât de slab, în modul exact în care l-a observat Cristos însuşi. Este acelaşi pentru toate rasele, pentru robi sau pentru cei liberi, pentru bărbaţi sau femei de orice vârstă, pentru bogaţi sau săraci, pentru învăţaţi sau analfabeţi, pentru bătrâni sau tineri, pentru familii întregi, pentru fiecare ţară, pentru fiecare epocă, şi este acceptată de orice denominaţiune. Nici o altă „metodă de botez” nu are aceste calităţi. „Un Domn, o credinţă, un botez”(Efeseni 4:5)

În al cincilea rând, numele de baptist este centrat pe Cristos.Arată spre Cristos care a murit şi a înviat pentru noi; arată spre Cristos ca şi Miel al lui Dumnezeu care ia păcatele lumii; arată spre Cristos ca unic Mântuitor. Neagă deci mântuirea prin fapte, sau prin ordinări, caracter sau legământ ancestral. În mod simbolic, trimite la moarte şi îngroapă orice revendicare pe care o are cineva la mântuirea prin fapte. Indică, prin supunere totală faţă de cel care botează ca şi agent al lui Dumnezeu, dependenţă totală de Dumnezeu. Acest nume ne reaminteşte de adesea citata promisiune a lui Ioan că Cristos îi va boteza pe cei care-L urmează cu Duhul Sfânt. [11]

Fiind frecvent ponegrit de către porecle vicioase şi imprecise încă din timpuri străvechi, noi considerăm apelativul „baptist” ca fiind unul de direct şi onest. Pentru noi, numele de baptist ne vorbeşte despre credinţa şi practica Noului Testament care a existat fără oprire încă din vremea lui Cristos şi a apostolilor Săi. În minţile noastre aduce în perspectivă genul de biserică care a fost înfiinţată de către Isus Cristos în timpul lucrarii Sale timpurii. Ne vobeşte despre o Evangelie autorizată de către cer şi despre botezul după Evanghelie pe care l-a instituit Ioan şi care a fost continuat de căte oameni conduşi de Duhul Sfânt în fiecare generaţie de atunci încoace.

Prezbiterul baptist C.D. Cole a avut de spus următoarele cu privire la numele de baptist:

„Numele de baptist este un nume denominaţional pentru a-l distinge de alte denominaţiuni. Nu existau nume denominaţionale până nu au apărut diferite denominaţiuni. Înainte de aşa zisa reformă sub Martin Luther existau biserici împrăştiate sub nume diferite, şi ierarhia romano-catolică. Reforma a început în biserica romano-catolică, şi a fost doar parţială. Reformatorii au luat cu ei o parte din ereziile Romei cum ar fi regenerarea prin botez, o lucrare gradată, şi o formă de guvernământ asemănătoare cu cea a Romei. Iar unele dintre denominaţiunile protestante îi urau şi îi persecutau pe baptişti.

„Baptiştii sunt câteodată acuzaţi de a fi bigoţi înguşti deoarece noi credem că bisericile baptiste sunt după modelul Noului Testament. Linia trebuie trasă undeva, pentru că nu toate sutele de denominaţiuni diferite aflate în conflict pot fi biserica întemeiată de Cristos căreia i-a promis perpetuitate…

„Scriitorul este baptist dar nu este un lăudător al baptiştilor. Noi nu pretindem nici o superioritate de caracter, purtare sau educaţie. Când întâlneşti un baptist cu un complex de superioritate, fii sigur că nu este originar. Bisericile din primul secol nu erau alcătuite din oameni perfecţi în caracter şi purtare. Într-o experienţă a unei mântuiri păcătosul nu devine nimic în ochii lui însuşi iar Cristos devine totul în toate. Înainte de a fi convertit, Saul din Tars era mândru şi se autoconsidera neprihănit, dar după ce s-a încrezut în Isus ca şi Cristosul, s-a cosiderat a fi cel mai neînsemnat dintre cei mai neînsemnaţi sfinţi. Vezi Efeseni 3:8, Romani 7:14-25, Filipeni 3:1-7, 1 Corinteni 15:9.

”Primul predicator al Noului Testament era numit Ioan Botezătorul: Mat. 3:1, Luca 16:16. Dovada că botezl lui Ioan era valid se află în faptul că cei care l-au urmat pe Cristos şi membrii primei biserici au primit doar botezul lui Ioan. Singura diferenţă dintre botezul lui Ioan şi cel al lui Cristos este aceea că cel al lui Ioan privea înainte spre venirea lui Cristos, şi de atunci botezul valid priveşte înapoi spre Isus Cristos care a venit deja.” [12]

Adevăratele biserici baptiste urmează atât instrucţiunile cât şi medelele conţinute în Noul Testament şi reprezintă o succesiune a bisericii primare. Aceasta califică bisericile baptiste adevărate ca să efectueze botezul valid exact cum au făcut ucenicii lui Ioan şi ai lui Cristos. Atât Isus cât şi apostolii Săi, apropo, s-au supus botezului lui Ioan (Mat. 3:13-17, Ioan 1:35-37; Fapte 1:21-22 ).
Noi nu recunoaştem nici un alt botez ca fiind valid, deşi prietenii noştrii protestanţi ne asigură că botezul lui Ioan nu este acelaşi cu botezul creştin. Dacă nu este, vă rugăm, spuneţi-ne când exact a început „botezul creştin”? Şi, vă întrebăm, cine era autorizat din punct de vedere divin ca să iniţieze acest botez modern? De asemena am dori să ştim când exact au fost rebotezaţi apostolii şi cei care ascultau de învăţătura lui Ioan cu acest nou „botez ceştin”? De asemena am aprecia să ştim ce anume zugrăveşte acest nou „botez creştin”?

Noi credem că onestitatea cere ca cei ce navighează sub culori false (spun că sunt baptişti când de fapt nu sunt) să-şi realizeze greşeala şi să devină baptişti sănătoşi. Aceasta ar presupune supunerea „botezului lui Ioan” prin mâinile unui om ordinat care să boteze cu autoritatea unei biserici nou-testamentale. Această „re-botezare” este considerată ostilă de către mulţi „baptişti” care sunt baptişti doar cu numele. Ei nu consideră că Pavel a „re-botezat” doisprezece oameni în Efes deoarece le lipsea botezul scriptural (Fapte 19:1-5). Dacă aceşti „baptişti moderni” rămân neclintiţi în încăpăţânarea lor de a nu se supune botezului scriptural, au fi recunoscători dacă şi-ar schimba culorile. Noi credem că s-ar portretiza mai precis şi mai onest înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor dacă ar îndepărta cuvântul „baptist” din numele lor.

Caracteristica Destinctivă Baptistă este Dilema Protestantă

Următoarea afirmaţie a uneia dintre generaţiile noastre reprezintă o declaraţie clară şi precisă a poziţiei baptiste istorice. Pentru a scoate în evidenţă că ceea ce spun baptiştii se bazează pe concepţia lor despre mântuire şi botez, s-a afirmat:

„1. Orice adunare religioasă care predică o evanghelie falsă şi/sau practică un botez fals nu poate fi recunoscută ca fiind o adevărată biserică nou-testamentală după orânduirea Evangheliei. Toate aceste adunări care în mod fundamental, caracteristic şi permanent predică o evangelie falsă intră sub condamnarea Galateni 1:6-9.

„ 2. Mântuirea şi practicarea credinţei sunt fără îndoială o precondiţie a botezului. Mântuirea nu este cu nici un chip a botezului. Doar ucenicii care cred sunt subiecţi potriviţi pentru botez. Cufundarea este singurul mod acceptabil de a fi botezat.

„3. Botezul scriptural este absolut necesar constituţiei, organizării şi existenţei bisericii, şi mai mult chiar, acolo unde nu există un botez scriptural nu există nici o biserică scripturală. Fără botez nu este nici biserică.

„4. Există o legătură intimă şi inevitabilă între doctrina adevărată a mântuirii şi modul corect de a boteza. Botezul scriptural este reprezentarea şi identificarea cu planul scriptural de mântuire.

„5. În acord cu poruncile lui Cristos, practica primelor biserici ale Noului Testament, epistolele lui Pavel, şi Mărturisirea Credinţei a tuturor denominaţiunilor religioase evanghelice… botezul ca şi decret (lege), a fost dat bisericii nou-testamentale pentru a fi efectuat de aceasta în acord cu poruncile lui Cristos până se va întoarce El.

„6. Toate aspectele botezului, (modul, subiectul, scopul şi executorul) sunt fixate irevocabil şi prescrise de către exemplul şi poruncile lui Cristos. Ele trebuie să rămână permanente şi neschimbate. O recunoaştere consistentă a domniei lui Cristos asupra sufletului cere ca aceste lucruri să fie aşa, (Mat. 1:6, Luca 6:46), căci doar Cristos are autoritatea de a iniţia, da sau altera doctrinele şi practicile bisericii nou-testamentale.

„7. Numai bisericile de origine nou-testamentală şi orânduire nou-testamentală poate da un botez scriptural. Aşadar, orice societate religioasă care predică o Evanghelie falsă nu poate să dea botezul scriptural.

„ Care sunt ramificaţiile conceptelor? Luaţi în considerare următoarele afirmaţii ale autorului pe care-l cităm aici:

„1. baptiştii stricţi au crezut dintotdeauna că catolicismul este o religie falsă care predică o evanghelie falsă, descrisă fără îndoială în Apocalipsa 17:1-18:24. Adunările catolice, nu pot da deci un botez scriptural. Mulţi au luat acceaşi pozişie în ceea ce priveşte invaliditatea botezului catolic. Prezbiterienii, de exemplu, au adoptat aceeaşi poziţie la Adunarea Prezbiteriană Generală (Vechea Şcoală) (General Assembly (Old School)) în Mai, 1845. Aest fapt este înregistrat în „Colecţia de scrieri a lui J.H. Thornwell” („The Collected Writings of J.H. Thornwell”) Vol. 3, pag. 277-413 Editura Banner of Truth, 1974. Afirmăm din nou, botezul catolic este nescriptural, invalid, nul şi vid.

„2. Orice persoană cu un botez catolic nu are nici un botez. Orice denominaţiune fondată pe botezul catolic nu are nici un botez şi aşadar nici o validitate a bisericii.[ Toate grupurile protestante erau alcătuite din persoane cu botezul catolic.] Motivul? Numărul 3 de mai sus:”Fără botez nu există biserică.”(Vezi Lectures in Systematic Theology de R.L. Dabney, lectura 64, pag. 774-775, pentru aceeaşi concluzie, de exemplu, „Nici un botez înseamnă nici o biserică”). [Dacă ar fi fost pastorul, scriitorul, şi teologul prezbiterian R.L. Dabney consistent în practica lui cu definiţia botezului, ar fi fost obligat să fie baptist!]

„ Aceste concepte sunt motivele pentru practicarea „istorică” baptistă a botezului toturor celor ce veneau de partea lor din orice societate religioasă care nu era de aceeaşi „credinţă şi orânduire”. Acesta este motivul pentru care baptiştii nu acceptă rantismul protestant. Toate denominaţiunile protestante sunt clădite pe rantism catolic şi infantil. [13] Cuvântul rantism vine de la grecescul ”rhantizo”- a străluci]. [toate parantezele îmi aparţin: C.A.P.].

Ideea este deci următoarea: dacă baptiştii admit că „botezurile” protestante sunt scrpturale şi valide, trebuie să admită că şi botezurile Romei sunt scripturale şi valide deoarece Roma este sursa de origine a botezurilor protestante. Luaţi următoarele cuvinte în considerare:

„… nici un pedobaptist [vezi glosarul] nu are nici un alt botez decât cel primit de la preoţii Romei. Luther, Calvin, Zwingle, Knox, şi toţi primii pastori, şi toţi aceia care alcătuiau prima societate a reformatorilor, au fost botezaţi de preoţi romano-catolici, şi în biserica Romei, şi ca urmare botezurile lor sunt nescripturale şi invalide. Dar dacă botezurile sunt invalide, atunci societăţile lor nu pot fi considerate biserici în nici un sens, neputând existând biserică fără botez; şi dacă nu biserici, pastorii protestanţi nu au nici un drept scriptural de a predica Evanghelia, sau să-i boteze pe alţii în societăţile lor. Mai mult chiar, făcând aşa, ei au înşelat şi dus pe căi greşite pe oameni, făcându-i să creadă că sunt botezaţi, când de fapt, nu sunt, făcându-i pe oameni să creadă că se află în biserici vizibile ale lui Cristos, când, de fapt, după cum recunosc şi aceşti lideri, nu se află, ci în societăţi omeneşti care nu pot efectua niciodată orânduirile bisericii lui Cristos.” [14] [parantezele îmi aparţin: C.A.P.].

Acest fapt a fost recunoscut şi asupra lui au fost de acord o mare perte a corpului prezbiterian în secolul trecut după cum urmează:

„Eram în Adunarea Generală a Bisericii Prezbiteriene (General Assembly of the Presbyterian Church) în 1829 (un colectiv de aproximativ două sute de membrii), când o întrbare ne-a fost lansată pentru a lua o decizie: ‘Trebie acceptate botezurile preoţilor Papalităţii de către bisericile noastre (prezbiteriene) ca fiind botezuri valide?’S-a discutat şi, şi ar fi trebuit să votăm „Nu”, aproape în unanimitate, dar cineva mai viclean şi cu influenţă – reflectând în secret că TOATE botezurile noastre au venit originar de la Papalitate- şi-a schimbat poziţia şi a obţinut o amânare nedefinită a dezbaterii temei.” [15]

Faptul că romano-catolicismul a devenit atât de corrupt încît aproape să provoace pe câţiva din interiorul zidurilor sale să încerce o reformă este bine cunoscut. El a corupt harul fără plată a lui Dumnezeu într-o religie a faptelor şi a botezului regenerator, a penitenţelor, a rugăciunilor canonice, a rugăciunilor pentru morţi, a indulgenţei faţă de păcat plătite dinainte, a harului care vine prin „sacramente” etc., etc. Coruperea Evangheliei şi a orânduirilor Evangheliei a cauzat încetarea de a mai fi o biserică a lui Cristos. Toţi sunt de acors că nu poate exista o biserică adevărată fără o Evanghelie adevărată. Această corupere a făcut ca şi orânduirile sale, care până la acest moment le-a pervertit în sacramente care dau mântuirea sufletului, să fie invalide. Nefiind o biserică a lui Cristos, nu a avut deci nici o autoritate divină pentru a boteza.

„Reformatorii” ei, găsindu-se în situaţia de fi excomunicaţi din biserica Romei, au fondat biserici potrivit gândirii lor. Ei au fost pregătiţi ca şi preoţi ai Papalităţii aşa că au adus mult „bagaj” de-al Romei cu ei în noile lor biserici „protestante”. Ei posedau botezul romano-catolic care nu era adevărat din moment ce ea era renerată. (apostată) Ei i-au „botezat” pe alţii cu acelaşi botez al Romei căci asta era tot ce ştiau sau aveau. Aşadar, „bisericile” protestante nu sunt de loc biserici într-un sens scriptural. Botezurile protestante nu sunt valide, venind de la biserica renegată a Romei care nu a fost o biserică adevărată a lui Cristos.
Pentru a fi consecvenţi, protestanţii TREBUIE să primească botezurile romano-catolice ca fiind egale cu a lor deoarece botezurile lor nu sunt nimic mai mult decât o continuare a botezurilor Romei. A respinge persoanele care au fost botezate cu botezul catolic ar însemna să se „desboteze şi desbisericească” ei înşişi. Pe fondul insistenţei individului, mulţi preoţi catolici vor folosi cufundarea ca modalitate de a boteza. Protestanţii, dacă sunt consecvenţi, vor accepta aceste cufundări ca fiind botezuri valide în ciuda ereziilor de condamnat învăţate de Roma. Singurii oameni de pe pământ care pot fi consecvenţi şi să respingă o astfel de cufundare sunt bisericile baptiste sănătoase.

Pastorul unei „biserici baptiste” din oraşul Whitehorse, Yukon Territory, Canada mi-a relatat că cufundările anglicane ar fi fost acceptate de către “biserica lui baptistă” ca urmare a faptului că îi recunoşteau adunările anglicane ca fiind „biserici creştine”. Acest lucru ilustrează ce vreau să spun. DACĂ bisericile catolice şi protestante sunt cu adevărat biserici ale lui Cristos, cufundarea credincioşilor trebuie să fie validă. Dacă un astfel de botez este valid, atunci primirea de către baptişti a tuturor care au fost cufundaţi în felul acesta este concluzia logică pe care o cere consecvenţa.

Cristos a delegat autoritate care să boteze în bisericile Sale nou-testamentale. Bisericile fondate de către un anumit om nu sunt biserici ale lui Cristos. La fel, nici bisericile care au intrat în apostazie nu sunt biserici ale Domnului, căci dacă ar fi aşa, Cristos ar avea-o pe Prostituată ca şi mireasă a Sa! Numai persoanele regenerate care sunt cufundate de bisericile lui Cristos au botezul scriptural. Aceasta este caracteristica distinctivă a baptiştilor şi dilema protestanţilor.

Ca axiomă pentru aceasta pot fi prezentate patru afirmaţii.

”AXIOMA I

O adevărată biserică a lui Cristos este singura organizaţie de pe pământ autorizată în mod divin pentru a predica şi a efectua orânduirile Bisericii.

”AXIOMA II

Un trup, deşi cândva o biserică a lui Cristos în mod vizibil, odată ce a apostaziat de la credinţa şi ordinea scripturală originală, dând învăţătură în contradicţie cu acestea, nu poate fi considerată o bisercă a lui Cristos şi orânduirile ei ca fiind valide.

”AXIOMA III

Dacă majoritatea unei biserici adevărate ar cădea de la doctrinele fundamentale ale Evangheliei, pervertind orânduirile după răzvrătirea sufletului oamenilor, deşi îşi va păstra numele, nu va fi îndreptăţită să afirme că este o biserică a lui Cristos, şi toate acţiunile şi orânduirile ei vor fi evident nule şi vide.

”AXIOMA IV

Cei ce costituie minoritatea oricărei biserici, redusă totuşi, ţinându-se strâns de doctrina şi ordinea Evangheliei, deşi exclusă şi alungată de către o majoritate apostatică, trebuie, în acord cu legea şi raţiunea, să fie considerată o biserică adevărată iar orânduirile sale valide şi scripturale.” [16]

Nu poate exista nici o îndoială între creştinii care cred în Biblie, cu privire la apostazia bisericilor Romei. De aici rezultă că administrările sale sunt invalide. Adminitrările protestante, care au ieşit din Roma, sunt în mod similar nule şi lipsite de orice recunoaştere cerească. Numai bisericile baptiste credincioase înfiinţate în succesiunea bisericii primare pot pretinde o autoritate divină pentru a acţiona în chestiunea botezului.

Ilustraţiile Canadiene a Practicii Biblice

Ca şi ilustrare a continuei practici a baptiştilor, haideţi să privim la următoarele exemple.

Caleb Blood în Canada

În 1802 prezbiterul Caleb Blood din A Patra Biserică Baptistă (Fourth Baptist Church) din Shaftsbury, Vermont s-a oferit voluntar ca să călătorească în ceea ce astăzi se numeşte Ontario, Canada pentru a face muncă misionară din partea Asociaţiei Shafsbury (Shaftsbury Association). În acea perioadă, locul acesta era sălbatic şi nelocuit. Locuitorii acestei noi ţări erau loiali ai Imperiului Britanic. Nu cu mult timp în urmă ei fugiseră din Statele Unite şi începeau să-şi facă în sălbăticie case, ferme şi afaceri. Timpul desemnat călătoriei prezbiterului Blood s-a scurs odată cu sosirea la capătul superioar a lacului Ontario- cam în zona oraşului Burlington de astăzi. El menţionează că nu putea să înainteze, în cuvintele următoare:

„Trebuie să menţionez aici o circumstanţă care m-a pus la încercare. A venit vorbă la mine, împreună cu o cerere de a merge cu cincizeci de mile mai departe, într-un loc numit Long Point Settlement, pe lacul Erie, informându-mă că acolo avea loc o lucrare a harului divin; că erau treizeci sau patruzeci de persoane pregătite pentru botez, şi nu aveau pe nimeni care să-i poată boteza, pe o rază de două sute de mile; dar eu aveam programat să merg înapoi prin Providenc, şi nu puteam să-i ajut…” [17]

Dacă clerul protestant poate boteza cu un botez valid, credincioşii din Long Point Settlement au greşit prin faptul că au trimis după un om ordinat- un om cu autoritate de la o biserică baptistă- care să boteze. Prezbiteul Blood ar fi greşit în această privinţă şi ar fi fost supărat degeaba pentru că nu-i putea ajuta pe aceşti oameni. Dacă persoana care botează nu ar fi importantă, prezbiterul Blood s-ar fi liniştit cu siguranţă la gândul că existau pastori ai altor denominaţiuni care-i puteau boteza pe aceşti oameni. Evidenţele arată că existau pastori protestanţi nu departe şi disponibili pentru aceşti oameni din Long Point. Dacă credea el că pastorii protestanţi pot administra un botez valid, fără îndoială că le-ar fi recomandat acestor „treizeci sau patruzeci” de oameni să obţină serviciile unui astfel de pastor. Adevărul este că cufundările pastorilor protestanţi nu i-ar fi satisfăcut pe acei oameni pe care Scriptura i-a făcut baptişti. Aceşti noi convertiţi au ştiut să nu caute botezul scriptural în mâinile pastorilor protestanţi, şi la fel a fost cu prezbiterul Blood!

De asemena, ei nu au crezut că orice credincios care acţionează fără autoritatea vre-unei biserici poate administra un botez valid. Altfel, ei i-ar fi pus fie pe Fratele Fairchild, fie pe Fratele Finch (ambii neordinaţi dar care predicau în zona Long Point) ca să-i cufunde în apă. Evident că aceşti oameni, inclusiv prezbiterul Blood, credeau în acele principii baptiste ale autorităţii şi succesiunii bisericii- chiar lucrurile pentru care ne zbatem în acest volum.

Lemuel Covell şi Obed Warren în Canada

Anul următor (1803) un alt prezbiter baptist numit Lemuel Covell din Pittstown, N.Y. a călătorit în Ontario (pe vremea aceea numit „Canada de Sus”) făcând muncă misionară. Tovarăşul lui de muncă era prezbiterul Obed Warren din Salem, N.Y. Aceştia au avut ocazia să viziteze zona Long Point amintiă mai sus de către prezbiterul Blood. O parte a raportului lor sună aşa:

„În acest loc am găsit un grup de fraţi creştini, care au trăit un număr de ani fără privilegiile legate de orînduirile Evengheliei cu privire la necesitatea unui administrator. (unei persoane care să boteze). În mod frecvent au trimis cereri urgente la unul sau altul, dar au avut întotdeauna succes.. Existau doi fraţi care se perfecţionau în public [un vechi mod baptist de a spune că existau doi fraţi neordinaţi care predicau în public] în acea ţară, numiţi Finch şi Farchild. Fratele Fairchild locuieşte la o oarecare distanţă de colectivul fraţilor, dar îi vizitează din când în când. Fratele Finch locuieşte printre ei şi lucrează în mod constant cu ei; dar nici unul dintre ei nu este ordinat, iar când am ajuns acolo, fratele Finch nu fusese niciodată botezat. ” [18] [parantezele îmi aparţin: C.A.P.]

Doctrina şi practica baptistă istorică, aşa cum este bazată doar pe Biblie, îi permie unui frate neordinat ca să evanghelizeze. Aceeaşi doctrină şi practică istorică menţionează de asemenea că fără autoritate din partea bisericii (botez, calitate de membru al bisericii şi ordinare) nimeni nu poate administra în mod corect orânduirile. Acesta este tiparul Noului Testament! Tiparul din cartea Faptele Apostolilor este clar: botezau aceia care erau botezaţi şi ordinaţi ca şi prezbiteri sau diaconi.

În timp ce exista în zona Long Point a Canadei de Sus o adunare de fraţi care ţineau principiile baptiste, aceste principii erau cele care-i împiedicau să se organizeze ca şi biserică a lui Cristos. Fără a avea pe cineva care să vină la ei ca să-i boteze şi să-i pună în ordine după Evenghelie, ştiau că nu pot fi o biserică după tiparul Noului Tetstament. Cele două evenimente citate mai sus dovedesc că baptiştii atât din Canada cât şi din Statele Unite ori credeau acest lucru, ori nu dovedeau nimic.

Nicăieri în Scripturi nu găsim nici un suport pentru organizarea şi bisericilor „separate şi libere” şi pentru botezarea convertiţilor! Într-adevăr, nici chiar Cristos însuşi nu şi-a început lucrarea de a predica şi de a boteza (prin ucenicii Săi) până când El (şi ei) nu au fost botezaţi de Ioan Botezătorul.

Ioan Botezătorul este singua persoană din lume care a avut autoritatea de a boteza, el însuşi nefiind botezat. Aduceţi-vă aminte că Ioan Botezătorul a avut o misiune dată din cer de a predica şi de a boteza (Ioan 1:6,33). Cristos a dat bisericii Sale sarcina de a face lucrarea de predicare, botezare şi învăţare, dacă putem rezuma aşa „marea trimitere” (Matei 28:19-20). Porunca specifică, dată unei entităţi specifice (bisericii Sale) exclude în mod automat toate şi orice altă entitate de a face această lucrare specifică.

Ţineţi minte că aceşti misionari timpurii din Canada au ţinut practica baptistă sănătoasă în această manieră. Observaţi de asemenea că aceste evenimente au avut loc ANTERIOR inventării termenului de „Delimitare”. Este de asemenea important de observat că aceşti oameni reprezentau bisericile din nordul tinerelor State Unite la scurt timp după Revoluţia Americană. Acestea erau biserici care aveau legături recente cu Britania şi cu alte ţări europene. Cele două incidente premergătoare ilustează că asemenea practici erau obişnuite şi reprezentau proceduri aprobate printre baptiştii de seamă ai erei. Dacă cititorul păstrează în minte distincţiile prezentate în acest capitol, revendicările baptiste vor fi clar înţelese aşa cum s-a afirmat în capitolul doi: Mărturia Baptiştilor.

http://www.voxdeibaptist.org/trei_martori01.htm

Trei martori pentru baptişti de Curtis A. Pugh

CAPITOLUL DOI

PRIMUL MARTOR

MĂRTURIA BAPTIŞTILOR

Este deopotrivă necesar ca baptişii să-şi facă auzite convingerile deoarece mulţi, chiar dintre ai noştri, nu au fost iniţiaţi în istoria baptistă. Fiind nefamiliarizaţi cu propriul lor trecut, ei plutesc adesea în derivă printre valurile noţiunilor privitoare la „istoria bisericii”.

S-ar putea să fii uimit să citeşti în aceast al doilea capitol despre ceea ce au revendicat baptiştii în mod istoric, ca aparţinând de ei şi de începuturile lor. S-ar putea să te tulburi în timp ce adevărul despre alte „biserici” devine aparent. Acest lucru s-ar putea să se întâmple mai ales dacă nu eşti baptist. Se va demonstra mai departe că baptiştii adevăraţi au crezut în mod consistent în înalta antichitate a bisericilor baptiste. Mai departe va fi demonstrat faptul că aceşti baptişti au afirmat că adevăratele bisericile nou-testamentale ale Domnului se găseau exclusiv în mijocul acelor oameni care erau cunoscuţi sub numele de baptişti. Nu spunem că fiecare „biserică baptistă” este o biserică nou-testamentală, ci spunem că orice biserică baptistă autentică este o biserică nou-testamentală.

Mulţi bine cunoscuţi predicatori baptişti, în viaţă şi adormiţi în Cristos, ar putea fi chemaţi ca să dea mărturie aici. Pastori proeminenţi ai anilor care s-au scurs, cum ar fi J.B. Moody, pastor şi fost preşedinte al Southern Baptist Convention; B.H. Carroll, pastor al Primei Biserici Baptiste din Waco, Texas, şi fondator al Southwestern Baptist Seminary; Jesse Mercer, lider între baptiştii din Georgia după care a fost numită Universitatea Mercer (Mercer University) : J.R. Graves, pastor şi editor; J. Newton Brown, pastor, scriitor şi profesor în New Hampshire, Massachusetts, New York şi Virginia; John A. Broadus, pastor, şi lider al Southern Baptist Convention; William Williams, pastor în New York; R.B.C. Howell, pastor în Nashville şi pentru mulţi ani preşedinte al Southern Baptist Convention; George C. Lorrimer care a slujit bisericilor din Kentucky, New York, Boston şi Chicago; A.C. Dayton din New Jersey, editor, scriitor şi secretar corespondent al agenţiei Southern Baptist Convention; T.T. Eaton, scriitor şi pastor al unor biserici din Tennesee şi Virginia; plus o armată întregă care ar mai putea fi amintită. Multe autorităţi baptiste la fel de cunoscute şi respectate ca şi aceştia menţionaţi ar putea fi de asemenea audiaţi pentru a da mărturie despre originea apostolică a baptiştilor.

Deoarece nu toţi care au deţinut originea apostolică a baptiştilor au păstrat practica strictă baptistă, insistăm pe faptul că o consecvenţă ne cere urmarea acestor practici istorice baptiste biblice . Aceia pe care-i vom chema pentru a depune mărturie au fost proeminenţi în timpul lor şi foarte stimaţi printre semenii lor. Onestitatea lor a fost de necontestat iar cunoştinţa lor nu poate fi discreditată.

Deoarece nu ne dedăm titlurilor care-i slăvesc pe oameni, includem unele dintre realizările educaţionale ale martorilor ce urmează fără nici o afirmaţie că aceştia au fost oameni needucaţi. Literele din faţa numelui unei persoane nu o fac să aibă dreptate neapărat, dar indică totuşi că a ajuns la un anumit nivel în studiile sale.

Mărturia lui John T. Christian, A.M., D.D., L.L.D.

Pastor şi istoric, John T. Christian a slujit ca profesor de istorie şi bibliotecar din 1919 până în 1925 la Institutul Biblic Baptist (Baptist Bible Institute) al Southern Baptist Convention din New Orleans (acum New Orleans Baptist Theological Seminary). El vobeşte în calitate de prim martor al nostru, reprezentându-i pe baptiştii primei părţi a secolului nostru. El a scris următoarea aprobare (andorsare): „Nu am nici o îndoială în mintea mea că a existat o succesiune istorică a baptiştilor din vremea lui Cristos până în prezent.” [1]

Acestă afirmaţie aptă şi concisă este poziţia istorică adoptată de baptişti în ceea ce priveşte bisericile baptiste. Mulţi aşa-zişi baptişti din zilele noastre sunt fie neînvăţaţi în privinţa aceasta, fie au apostaziat din această poziţie străveche. Depărtarea lor nu dovedeşte în nici un caz că vechiul este eronat, ci mai degrabă vorbeşte în volume întregi despre trista stare spirituală din zilele noastre.

Southern Baptist Convention a publicat cartea de istorie în două volume a Dr. Christian începând cu ediţia din 1922 până când au încetat să o mai tipărească, după ce conceptiile neesenţiale sau protestante au preluat controlul în seminariile lor. Fondatorii şi mulţi lideri timpurii ai S.B.C. au fost baptişti sănătoşi (integri)- prin asta înţelegând „cei reprezentativi”- şi oameni cu intenţii bune ale căror scrieri sunt de un mare ajutor creştinilor iubitori ai Bibliei. Membrii actuali ai S.B.C. –şi-au respins aproape în unanimitate poziţia doctrinală istorică şi practicile istorice baptiste „esenţiale”. Prin renunţarea la publicarea cărţii de istorie în două volume a Dr. Christian, puteri din S.B.C. stau mărturie pentru depărtarea lor de la credinţa şi practica biblică a strămoşilor lor „reprezentativi”.

Mărturia lui T. G. Jones, D.D.

Haideţi să ne întoarcem puţin cu câţiva ani în urmă în secolul al nouăsprezecelea şi să ascultăm mărturia unui alt membru eminent al Southern Baptist Convention. Tiberius Gracchus Jones, ca şi adolescent, a fost adus la pocăinţă şi la credinţa în Cristos şi după aceea a fost botezat de către James B. Taylor, pastor al Bisericii Baptiste Nr.2 (Second Baptist Church) din Richmond, Virginia. Pe când avea aproximativ optsprezece ani, Jones a intrat la Seminarul Baptist din Virginia (Virginia Baptist Seminary) şi în curând era licenţiat să predice de către aceeaşi biserică care a autorizat botezul său. După ce a absolvit ca valedictorian la Universitatea din Virginia şi mai târziu a absolvit cu acelaşi titlu la Colegiul William and Mary, şi a devenit pastor al Bisericii Baptiste Freemason Street (Freemason Street Baptist Church) din Norfolk. Mai târziu a slujit ca pastor în Biserica Baptistă Franklin Square (Franklin Square Baptist Church) din Baltimore, Maryland. După Războiul Civil American, Jones a fost rechemat să fie pastor al bisericii din Norfolk unde a rămas până a fost ales preşedinte al Colegiului Richmond (Richmond College) (noul nume al Virginia Baptist Seminary). După câţiva ani, a fost chemat a treia oară la Bisericia Baptistă Freemason Street (Freemason Street Baptist Church) din Norfolk. Mai târziu a fost ales pastor al Bisericii Baptiste Nr.1 din Nashville, Tennessee unde a rămas mulţi ani.

Luaţi în considerare câteva dintre realizările lui T.G. Jones. În timp ce era pastor al bisericii din Norfolk a fost ales preşedinte al Wake Forest College, din Carolina de Nord, şi câţiva ani mai târziu a fost ales preşedinte al Universităţii Mercer (Mercer University) din Georgia. A refuzat totuşi aceste două propuneri deoarece a simţit că trebuie să rămână credincios responsabilităţilor sale pastorale. Pe lângă discursuri şi articole publicate în diferite ziare, T.G. Jones a scris trei cărţi scurte. [2]

„Dr. Jones este considerat unul dintre cei mai buni oratori de la amvon ai ţării, şi foarte stimat de cei de cei pe care-i slujea în Nashville. ”A fost timp de câteva sesiuni (mandate) unul dintre vice-preşedinţii Southern Baptist Convention, şi acum este prim vice-preşedinte al echipei de administrare a Southern Baptist Seminary. El este caracterizat de o rară demnitate şi manieră, o bună pregătire teologică, şi un C.V. binecuvântat. ” [3]

Ascultaţi ce a avut de spus acest eminent pastor baptist sudic(southern) cu privire la originea bisericilor: „… Ei [baptiştii] au ţinut în minte întotdeauna faptul că bisericile lor sunt la fel de străvechi ca însuşi Creştinismul, şi că temeliile lor nu au fost puse de mâini mai puţin onorabile decât cele ale lui Cristos Însuşi. În toate epocile, începând cu prima, baptişii au considerat denominaţiunea lor ca fiind mai veche decât ei înşişi. Baptiştii americani neagă că-şi au originea în Roger Williams. Baptiştii englezi nu-i vor recunoaşte pe John Smyth sau Thomas Helwysse ca fiind fondatorii lor. Baptiştii galezi afirmă cu înverşunare că au primit crezul încă din primul secol, de la cei care l-au primit direct, chiar de la apostoli. Baptiştii olandezi îşi depistează pedigree-ul spiritual cam din aceeaşi sursă. Baptiştii germani au susţinut că sunt mai străvechi decât Reforma, mai străvechi decât ierarhia coruptă care se caută a fi reformată. Baptiştii Waldesieni s-au lăudat cu o moştenire mult mai veche decât Waldo, mai veche decât cel mai străvechi dintre predecesorii lor din văile Piedmontului. Deci, şi noi, am putea spune despre Lollarzi, Henricieni, Paterineni, Paulicieni, Donatişti, şi alţi baptişti străvechi, că au o origine mai veche decât aceea a oamenilor sau circumstanţelor din care au derivate numele lor ciudate. Dacă în orice orice împrejurare linia descendenţilor devine invizibilă pentru ochiul uman, în „adâncurile apropiate ale antichităţii”, ei susţin că ea reapare într-un sfârşit, şi-şi descoperă sursa în Cristos şi în apostolii Săi.

”Acum, noi gândim că această unanimitate singulară de opinii printre baptiştii din toate ţările şi erele, considerându-şi originea lor comună în timpurile apostolice şi primitive- o unanimitate a cărei existenţă poate fi stabilită uşor de către numeroasele citate ale istoricilor şi a altor scriitori dintre aceştia, este în sine un fapt fară de valoare, oferind doar un argument prezumtiv care susţine cu mai multă forţă ceea ce spun baptiştii. În Anglia şi în Statele Unite în special, baptiştii sunt astăzi numeroşi, inteligenţi, şi respectabili în orice privinţă ca orice altă denominaţiune de creştini. Printre ei se află oameni nu numai de un caracter impecabili şi moral, ci de un studiu profund şi o vastă cercetare istorică. Şi toţi aceştia, împreună cu cel mai umil şi neînvăţat dintre ei, cred că baptiştii, (că sunt cu numele sau nu, nu are importanţă), au existat din zilele lui Ioan Botezătorul şi până astăzi.” [4] [parantezele îmi aparţin C.A.P.]

Astfel de cuvinte directe spuse de către un baptist sudic atât de eminent nu pot fi tratate în mod uşuratic. Acest scriitor nu-şi poate dori decât ca urmaşii lui T.G. Jones să fie la fel de hotărâţi ca şi el în a sta de partea adevărului bisericilor Domnului. Este un fapt de necontestat al istoriei că la moment dat pastorii, la fel ca şi rangul şi organizarea Convenţiei Sudice Baptiste (Southern Baptist Convention) erau aproape, pentru un om, sănătoşi în opiniile lor. Prin aceasta vrem să spunem că ei susţineau părerea că adevăratele biserici ale lui Cristos se găsesc printre acei oameni care se numesc baptişti şi ca bisericile baptiste din zilele lor îşi aveau originea în timpul lucrării timpurii a lui Isus Cristos.

Este demn de remarcat că acest volum a fost publicat de către American Baptist Publication Society din Philadelphia ceea ce indică faptul că aceste opinii erau împărtăşite atât de baptiştii din nordul cât şi de cei din sudul Statelor Unite. Într-adevăr, astfel de opinii puternice ale bisericii au fost odată universale printre baptiştii veritabili, dar mai târziu au fost aruncate de către mulţi.

Mărturia lui Joseph Belcher, D.D.

Întorcându-ne înapoi în timp şi mergând peste Atlantic noi îl respectăm pe Joseph Belcher care s-a născut în Birmingham, Anglia în 1794 şi s-a convertit în 1814. În 1819 a fost ordinat ca pastor în Somersham iar mai târziu a slujit şi în alte biserici. A devenit pastor al unei biserici din Halifax, Nova Scotia în 1844 şi după ce a slujit acolo timp de trei ani s-a mutat în Philadelphia la Biserica Muntele Tabor. (Mount Tabor Church)

Iniţial, vom auzi despre enorma lucrare a lui Belcher de mai mult de o mie de pagini care a fost lăudată de presa religioasă şi cea laică din acele zile şi de reprezentanţi ai denominaţiunilor baptiste, metodste, episcopale, luterane şi prezbiteriene pentru onestitatea, corectitudinea şi înţelegerea ei. Câteva dintre aceste mărturii se găsesc la începutul volumului, puse acolo ca şi reclamă. Joseph Belcher a scris: „În încercarea mea de a schiţa pe larg istoria corpului baptist, scriitorii lor se bucură că documentele istorice timpurii există, lucru care-i ajută într-un mod material. Ei nu pot decât, spun ei, să-i fie mulţumitori lui Mosheim [vezi glosarul] când le spune că originea lor se ascunde în adâncul antichităţii, deoarece o astfel de mărturie, ca cea a cardinalului Hosius [vezi glosarul], când spune că baptiştii au produs martiri timp de o mie două sute de ani, arată că ei nu sunt atât de moderni în originea lor după cum ar susţine unii scriitori moderni.” [5] [Parantezele îmi aparţin: C.A.P.].

Încă o dată Dr. Belcher a vorbit despre ceea ce susţin baptiştii cu privire la perpetuitatea exclusivă, atunci când a scris: „În timp ce baptiştii laici susţin o antichitate superioară, ajungând chiar până la linia decendenţilor bisericii primitive…” [6]

Îl cităm pe Belcher într-o lucrare mai recentă de o natură similară, unde dă o mărturie în limbajul cel mai clar. „Vom vedea că baptiştii susţin cea mai veche antichitate a începutului bisericii creştine. Ei pot depista o succesiune a celor care au crezut în aceeaşi doctrină şi au administrat aceleaşi orânduiri, direct din era apostolilor. ” [7]

Cu siguranţă nu mai este nevoie de vre-o clarificare!

Mărturia lui William Cathcart, D.D.

Pentru mult timp pastor al Bisericii Baptiste Nr.2 (Second Baptist Church) din Philadelphia, Pennsylvania, Dr. Cathcart s-a născut dintr-o familie de irlandezi-scoţieni în nordul Irlandei în 1826. Crescut ca prezbiterian, el a fost convertit devreme în viaţă şi a primit botezul baptist în 1846. Cea mai înaltă educaţie a primit-o la Universitatea din Glasgow, Scoţia şi la Colegiul Rawdon, din Yorkshire, Anglia. A ajuns în America de Nord în Noiembrie 1853 şi în Decembrie al aceluiaşi an a devenit pastor al Bisericii Baptiste Nr.3 din Groton în Mystic River, Conneticut. El a fost chemat la supravegherea bisericii din Philadelphia în 1857.

Cathcart a scris mai multe cărţi şi a fost activ în afacerile baptiste. A editat o enciclopedie (un volum de mari dimensiuni de peste 1300 de pagini). În această lucrare vastă a obţinut asistenţa a aproape şaptezeci de pastori baptişti atât din Canada cât şi din Statele Unite. Ca urmare se poate spune că mărturia sa reprezintă şi mărturia multor altor pastori baptişti. Articolul său intitulat, „Baptişti, o schiţă generală” începe aşa: „Denominaţiunea baptistă a fost fondată de Isus în timpul lucrării sale timpurii. Alături de Învăţătorul din Nazaret, marii noştri lideri au fost apostolii, şi prezbiterii, episcopii, şi evngheliştii care l-au predicat pe Cristos în timpul lor. Instrucţiunile Fondatorului nostru sunt conţinute în cele patru Evanghelii, învăţăturile date din cer slujitorilor de dinaintea noastră se află în inspiratele Epistole. Primul jurnal misionar baptist a fost Faptele Apostolilor.”

Cu siguranţă că nici o persoană nu poate citi prefaţa şi să se îndoiască că Cathcart a crezut în bisericile baptiste ca fiind biserici ale lui Cristos. Acei aproape şaptezeci de pastori baptişti din Canada şi Statele Unite au împărtăşit în mod evident aceleaşi păreri pentru a contribui la o astfel de lucrare şi pentru ca numele lor să fie legate de ea.

Mărturia lui Charles Spurgeon

Charles Haddon Spurgeon este considerat cel mai citit predicator de la apostoli încoace. Cărţile şi predicile lui au fost reeditate de nenumărate ori atât ca colecţii cât şi ca piese individuale. Spurgeon (1834-1892) a fost convertit în timpul adolescenţei şi la scurt timp după acesata a început să predice. A avut privilegiul de a predica la mulţimi atât în săli de spectacole închiriate cât şi în adunările de casă din biserica sa din Londra, Anglia. Sub conducerea lui Spurgeon această congregaţie a construit o casă de adunare cunoscută sub numele de Cortul Metropolitan (Metropolitan Tabernacle), care avea peste şase mii de locuri. Având în vedere că D-l Spurgeon nu era nici pe departe la fel de conştiincios în politica bisericii în sensul, conştiincios pe baza principiilor biblice, el a dat dovadă de o clară înţelegere a originii bisericilor baptiste.

Înainte ca congregaţia să se fi mutat la Metropolitan Tabernacle, în timp ce încă se întâlneau la locul de pe strada New Park în 1860, Spurgeon a predicat aceste cuvinte: „Nu îmi este ruşine de denominaţiunea din care fac parte, care a izvorât, direct din pântecele lui Cristos, fără să fi trecut niciodată prin volbura Romanismului, având o origine diferită de toţi descendenţii Protestantismului, pentru că noi am exista înaintea tuturor celorlalte secte…” [9]

În anul următor, după ce s-a mutat la noul Cort (Tabernacle), Spurgeon a exclamat: „Noi crem că baptiştii sunt adevăraţii creştini. Noi nu ne-am început existenţa odată cu reforma, noi am fost reformatori înainte ca Luther sau Calvin să se fi născut; noi nu ne-am tras niciodată din biserica Romei, căci noi nu am făcut niciodată parte din ea, ci noi avem o linie neîntreruptă chiar până la apostoli. Noi am existat întotdeauna, încă din zilele lui Cristos, iar principiile noastre, acoperite şi uitate câteodată, ca un râu care poate a călătorit sub pământ pentru un scurt timp, a avut întotdeauna aderenţi, oneşti şi sfinţi.” [10]

Mai târziu, în acelaşi an Spurgeon a exclamat cu îndrăzneală ca toată lumea să audă: „Şi acum mi se pare mie, că astăzi, când ne spune cineva,”Voi, ca denominaţiune, ce nume mari puteţi să amintiţi? Despre ce părinţi puteţi vorbi?”putem să răspundem,”Mai mult ca oricine de sub cer, căci noi suntem vechea biserică apostolică care nu s-a aplecat încă niciodată înaintea prinţesei; noi, cunoscuţi printre oameni, în toate epocile, sub numele de Donatişti, Novaţieni, [sic] Paulicieni, Petrobruseni, Catari, Arnoldişti, Husiţi, Waldeniţi, Lollarzi, şi Anabaptişti, întotdeauna am dispus de o puritate a bisericii, şi de distinctivitatea şi separarea ei de guvernarea omenească. Părinţii noştri au fost oameni înrudiţi cu suferinţa, şi neobişnuiţi cu odihna. Ei ne prezintă nouă, copiilor lor, linia neîntreruptă care vine în mod legitim de la apostoli, nu prin mizeria Romei, nici prin manipulările preoţilor, ci prin viaţa Divină, ungerea Duhului, părtăşia cu Fiul în suferinţă şi cu Tatăl în adevăr.” [11]

O astfel de dovadă arată că d-l Spurgeon nu avea reţineri în a vorbi în mod fercvent şi deschis espre istoria celor care acum se numesc baptişti! Acest scriitor doreşte ca toţi pastorii baptişti să fie la fel de îndrăzneţi în această chestiune!

În 1881, cu vre-o DOUĂZECI DE ANI ÎN URMĂ, Spurgeon predica încă aceleaşi lucruri cu privire la originea baptiştilor. Este foarte semnificativ că după douăzeci de ani de studii, lucrare, şi asociere atît cu baptişti cât şi cu alţii, d-l Spurgeon încă mai credea în originea şi perpetuitatea apostolică a bisericilor baptiste. El a declarat: „Până acum istoria a fos scrisă de către duşmanii noştri, care nu ar fi amintit nici un lucru despre noi dacă ar fi putut face asta, şi totuşi se observă din când în când că anumiţi oameni sărmani numiţi Anabaptişti au fost condamnaţi. Din timpul lui Henry II [1154-1189 d.H.] până în timpul Elizabetei [1558-1603] auzim de anumiţi eretici nefericiţi care erau urâţi de toţi oamenii din cauza adevărului care era în ei. Citim despre bărbaţi şi femei sărmane, cu hainele rupte, aruncaţi pe câmp pentru a muri de frig, şi curând alţii care erau arşi la Newington pentru crima Anabaptismului. Cu mult înainte ca să se fi auzit de protestanţi, aceşti Anabaptişti groaznici, cum erau numiţi pe nedrept, protestau pentru „un singur Domn, o singură credinţă, şi un singur botez. ” [12] [Parantezele îmi aparţin: C.A.P.]

În mod ciudat, există un număr destul de mare de oameni aşa-numiţi „baptişti reformaţi” (o creaţie care credem că reprezintă o imposibilitate şi o contradicţie în termeni) care se fălesc cu predicile şi scrierile d-lui Spurgeon pe temele soteriologiei (doctrina mântuirii), dar care resping cu tărie afirmaţiile legate de eclesiologie (doctrina bisericii). Este cu siguranţă demn de ţinut minte că d-l Spurgeon nu a datat originea baptiştilor a fi început în timpul, sau precedent, reformei protestante. În ultimul citat, el îl menţionează în mod specific pe Henry II a cărui domnie a fost cu vre-o patru sute de ani înaintea reformei protestante care este, bineînţeles, data originii bisericilor protestante.

Mărturia lui Josh Ashworth

John W. Ashworth a fost pastorul bisericii baptiste care se întâlnea în capela George Street , din Plymouth, Anglia în anul 1879 d.H. În vremea aceea el predica atât în faţa bisericii sale cât şi înaintea Asociaţiei Vestice a Bisericilor Baptiste (Western Association of Baptist Churches) două predici despre „Principiile şi Istoria Baptiştilor”. Aceste predici cu notiţe şi anexe erau „publicate la cerere” ajungând cel puţin până la a treia ediţie şi 25.000 de copii tipărite. Prezbiterul Ashworth a spus, „Nu se cunoştea nimic de genul botezului pruncilor în Anglia timp de şase secole.” „ Întorcându-ne în timpul lui William Cuceritorul, [1066-1087 d.H.] observăm că baptiştii se răspândireră atât de rapid încât Arhiepiscopul de Canterbury, [Lanfranc] văzând că mulţi dintre nobili cât şi dintre săraci le-au adoptat sentimentele, a scris o carte împotriva lor, în care se plângea , aşa cum a făcut şi Arhiepiscopul Egbert cu Cathari (Puritanii) cam în aceeaşi perioadă, că erau foarte dăunători credinţei catolice; PENTRU CĂ EI ÎŞI SUSŢINEAU OPINIILE PE AUTORITATEA SCRIPTURII: o crimă mare în acea vreme,şi totuşi o mare inconvenienţă adesea, pentru cei care preferau tradiţiile şi obiceiurile oamenilor în locul poruncilor lui Dumnezeu! Dar baptiştii au prosperat, în ciuda cărţii Arhiepiscopului; şi astfel regele a fost influenţat ca să dea un decret , prin care toţi cei care-l negau pe Papă să nu facă comerţ cu supuşii săi.” [13] [Parantezele îmi aparţin: C.A.P.]

Ashworth îi identifică pe Paulicieni ca fiind baptişti atunci când citează din cartea intitulată Vechi Baptişti Englezi (Early English Baptists), vol. I a lui Evan, în notiţele din josul paginii şi spune în text, „În secolul al doisprezecelea, treizeci de baptişti, probabil Paulicieni, au fost omorâţi la Oxford.”” [14]

Prin faptul că i-a identificat pe Paulicieni ca fiind baptişti, Ashworth spune că baptiştii au avut o existenţă continuă deşi cunoscuţi uneori sub alte porecle. Din întâmplare, el menţionează că în timpul domniei lui Charles II, baptiştii au suferit mai mult decât alte grupuri din cauza poziţiei lor deschise pentru libertatea religioasă şi civilă. El continuă să spună,  „S-a întâmplat în timpul acelei domnii ruşinoase că Bunyan [John Bunyan, autor al cărţii Pilgrim’s Progress] a fost întemniţat, Keach a fost pus la stâlpul infamiei; iar Abraham Cheare, preaiubitul pastor al bisericii sale, a fost “trimis la moarte” pe Insula lui Drake (Drake’s Island) ” [Parantezele îmi aparţin: C.A.P.]

Cu privire la alte grupuri religioase decât baptiştii Ashworth rezumă totul prin cuvintele: „Şi majoritatea „celorlalte biserici” sunt comparate cu noi „doar de ieri”. Nici Biserica Episcopală Engleză şi nici Prezbiterienii nu se pot duce înapoi în timp mai mult de aproximativ trei sute de ani; Independenţii îşi pot depista originea până la Browniştii din a doua parte a secolului al şaisprezecelea; Wesleyenii au început odată cu John Wesley, acum aproximativ o sută patruzeci de ani în urmă; iar Plymothiştii, de orice umbră de opinie, aparţin doar acestei generaţii.”” [15]

Ce se poate cere mai mult? Aici este mărturia clară dată de baptiştii asociaţionali din Anglia cu privire la originea şi continua existenţă a baptiştilor încă din zilele apostolilor!

Mărturia lui J.M. Cramp, D.D.

John M. Cramp, s-a născut în Anglia, pe data de 25 Iulie, 1796. El a slujit ca pastor în Londra, pe insula Thanet şi Hastings, Sussex. În 1844 a preluat conducerea colegiului baptist din Montreal, Canada; a devenit preşedinte al Colegiului Acadia, din Nova Scoţia, în 1851, şi a ieşit la pensie din această poziţie în 1869.” [16]

Publicate în Canada, următoarele afirmaţii ale lui J.M. Cramp sunt la obiect. Noi nefiind poate de acord cu toate celelalte concluzii ale Dr-lui Cramp, el a declarat, „Istoria creştină, din primul secol, a fost strict şi în mod corect o istorie baptistă, deşi cuvăntul ”baptist”, ca şi apelativ distinct, nu era cunoscut atunci. Cum ar fi putut să fie? Cum ar fi fost posibil să-i numeşti pe unii creştini, creştini baptişti când toţi erau baptişti?”

Iar cu privire la acel grup de baptişti care se numeau Donatişti, Dr. Cramp a scris următoarea mărturie clară: „În secolul al patrulea DONATIŞTII au ridicat standardul reformei. Ei constituiau aproape jumătate din populaţia creştină din Africa de Nord. Puritatea era obiectivul lor principal; şi ei, la fel ca şi Novatienii, se autonumeau CATHARI- CEI PURI-PURITANI. Alţii îi numeau DONATIŞTI, după Donatus, a cărui coducere o urmau. Robert Robinson, un scriitor învăţat al istoriei eclesiastice, în secolul trecut, spune că ei erau „Baptişti Trinitarieni”. Rev. Thomas Long, Prebendary din Exeter, [un cleric al bisericii dinAnglia] a cărui carte intitulată “Istoria Donatiştilor” a fost publicată în 1677, susţine că ei „erau în mare anabaptişti; deoarece nu numai că-i botezau din nou pe adulţii care veneau la ei, dar refuzau să boteze bebeluşii, contrar practicii Bisericii, după cum apare în câteva din discursurile Sf. Augustin, (Pagina 103).” [Parantezele îmi aparţin: C.A.P.]

Dr. Cramp scoate în evidenţă faptul că Augustin se opunea anabaptiştilor din zilele lui. Augustin a trăit între anii 354-430 d.H. Aici îl găsim pe Augustin servind ca un alt martor, deşi nu în scris, antichităţii baptiştilor!

Referindu-se la vremurile lui, Cramp îi aseamănă pe baptiştii din ziua lui cu cei care fac parte din succesiunea baptistă cunoscuţi sub alte nume. El a scris, „ Fiecare epocă a scos la iveală campioni ai adevărului şi al corectitudinii: şi noi baptiştii suntem Novatienii, Donatiştii, Paulicienii, Petrobrusienii secolului al nouăsprezecelea.”

Ca răspuns pentru cei care susţin că grupurile menţionate mai sus au fost eretici de cel mai rău soi, Dr. Cramp răspunde cu, „Unii încep a spune consternaţi; – „Domnule! Toţi acei oameni au fost eretici şi schismatici!” Cuvinte dure, acestea! Dar noi ne-am obişnuit cu ele. Pe însuşi Domnul nostru îl numeau „Samaritean”, şi spuneau că „are drac”. Adevărul este, că partea dominantă întotdeauna a pretins că este cea ortodoxă, şi îi făcea pe oameni să creadă că cei care erau diferiţi de ei erau eretici. Trinitarienii erau ortodocşi în zilele lui Constantin, iar Arienii erau alungaţi. Arienii erau cei ortodocşi în timpul domniei următoare, aceea a lui Constantinius, iar Trinitarienii earu atunci alungaţi. Aceste alternări aveau loc în mod continuu. Şi deci tragem concluzia următoare, că dacă vrei să urmăreşti adevărata biserică a lui Dumnezeu, trebuie să cauţi de-a lungul liniei celor care au fost stigmatizaţi, şi a căror nume erau considerate rele demonice. Patriotismul se găsea mai adesea la trunchiul călăului decît în palatele regelui.” [17]

Mărturia lui Thomas Crosby

Întorcându-ne cu mult timp în urmă îl somăm pe un alt baptist remercant pentru a-şi da mărturia în acestă problemă. În timp ce cei citaţi mai înainte au trăit după jumătatea anilor 1800 când „adevărul bisericii” a devenit o chestiune mult disputată în anumite locuri, Crosby urmeză acestei perioade de dezbateri cu peste o sută de ani! Să lăsăm ca cuvitele unui alt om să vorbească despre lucrarea acsetui om, Thomas Crosby, care: „… a fost un baptist din Londra cu o influenţă mare în denominaţiunea noastră. A fost căsătorit cu una dintre fiicele mult aclamatului Benjamin Keach şi a predat la o şcoală avansată pentru tineri domni. Fiind un diacon baptist pentru mulţi ani, a fost ales pentru a face obişnuita afirmaţie în numele bisericii când Dr. Gill a fost ordinat ca pastor al bisericii unde d-l Crosby era membru. ” D-l Stinton, cumnatul d-lui Crosby, şi predecesorul dr. Gill, a strâns materiale pentru o lucrare pe tema istoriei baptiste, care nu a fost însă publicată niciodată. Aceste materiale i-au fost date lui Crosby…” [18]

Este demn de remarcat, după cum am citat mai sus, că Crosby a fost un lider respectat al bisericii sale: o biserică de o distincţie considerabilă şi ai cărei lideri exercitau o mare influenţă asupra vieţii baptiste. Ar trebui remarcat de asemenea că multe dintre materiale au fost adunate de către d-l Stinton şi au fost date d-lui Crosby care a publicat PRIMUL său volum al Isoriei Baptiştilor Englezi (History Of The English Baptists) în 1738. Fiind criticat pentru folosirea unor „surse secundare”, Crosby a făcut investigaţii originale şi a publicat şi alte volume. El a scris următoarele în cel de-al doilea volum al său, după cercetări şi studii personale.

„Acest mare profet Ioan, a avut o misiune directă din cer, Luca iii 2, înainte ca să intre cu adevărat în slujba lui de a boteza. Şi cum baptiştii englezi aderă strâns la acest principiu, că Ioan Botezătorul a prmit porunci divine, fiind primul însărcinat cu ducerea Evangheliei, şi să boteze prin cufundare, pe cei care acceptă; şi că această practică a fost păstrată de atunci şi continuată în lume până în ziua de azi; pentru ca să nu fie nepotrivit ca să fie luat în considerare statutul bisericii în împărăţia prezentă; şi să fie toţi de acord că plantarea Evangheliei aici a început foarte devreme, chiar din zilele apostolilor.” [19]

Crosby a urmărit cu obiectivitate începuturile botezului scriptural şi perpetua existenţă a acestei orânduiri de la începuturile ei. Înţelegând că baptiştii au ţinut de-a lungul istoriei orânduirea de a exista ordinări ale bisericii, adică, ei trebuie să fie observaţi doar de către o biserică (locală), rezultă că perpetuitatea ordinărilor necesită existenţa perpetuă a bisericilor baptiste. Mai departe, fratele Crosby mărturiseşte că Evanghelia a fost adusă în Britania în timpul apostolilor! Acesta este o constatare importantă în istoria bisericilor Domnului.

Mărturia lui Joseph Hooke

Următoarea mărturie a baptiştilor va fi a englezului Joseph Hooke. Din nou trebuie să luăm în considerare că aceste cuvinte au fost scrise înainte ca disputa pe tema succesiunii bisericii să fi apărut. Lucrarea lui Hooke, publicată în 1701 d.H., spune: „ Aşadar, expusă în mod negativ, când această sectă numită Anabaptişti nu a început; vom arăta în locul următor în mod afirmativ, când a început; căci a avut un început, şi ne priveşte ca să cercetăm izvorul acestei secte; căci dacă s-ar şti cu siguranţă că nu este mai veche decât lupta Munster… Aş decide să o părăsesc, şi i-aş convinge şi pe alţii să facă la fel. Acea religie care nu este la fel de veche ca şi Cristos este prea nouă pentru mine.

„Dar în al doile rând, în mod Afirmativ, noi suntem convinşi în totalitate, şi de aceea cu îndrăzneală şi totuşi smeriţi, susţinem, că această sectă sunt acelaşi fel de oameni ca şi cei care au fost numiţi întâia dată creştini, în Antiohia, Fapte 11:26. Dar câteodată numiţi Nazarineni, Fapte 24:5. Şi după cum sunt vorbiţi de rău peste tot acum, la fel cum erau şi în Timpurile Primitive. ” Iar câteodată erau numiţi în mod străvechi Anabaptişti, aşa cum au fost numiţi mai târziu, şi din aceeaşi cauză, pentru că atunci când alţii inovau în închinarea lui Dumnezeu şi făceau schimbări cu privire la botez, ei au continuat pe calea lor, şi astfel oamenii s-au mâniat, iar pentru a repara o greşeală, i-au numit Anabaptişti, şi astfe a rezultat numele lor, care este foarte vechi…” [20]

Un fapt de necontestat este că Joseph Hooke precum şi alţi baptişti englezi au păstrat modul de gândire cunoscut acum sub numele de „Landmarkism”istoric. Faptul că Hooke a trăit cu mai mult de 150 de ani mai înainte ca această denumire să fi fost inventată dovedeşte că deşi denumirea de „Landmarker” a luat naştere atunci, mentalitatea de tip „Landmark” nu a fost inventată la mijlocul anilor 1800 după cum susţin unii liberali. „Landmarkismul” istoric menţine vechea mentalitate păstrată de baptişti de-a lungul secolelor.

Mărturia lui John Gill, D.D.

Augustus Toplady, autor al binecunoscutului imn „Stânca Veacurilor”, mărturiseşte despre actualul nostru martor: „Dacă s-ar presupune că este cineva care a păşit pe tot cercul învăţăturii omeneşti, acela ar fi fost Gill”. [21] Această remarcă cu privire la educaţia teologică a lui John Gill prinde o nouă lumină când este amintit faptul că Toplady care a fost un binecunoscut şi pios preot al bisericii din Anglia s-a gândit atât de mult la învăţăturile lui Gill încât „frecventa un curs de seară a Dr. Gill!” [22] Cînd un cleric al Bisericii Angliei merge adesea să-l audă pe un baptist predicând, asta vesteşte ceva!

John Gill a scos un voluminos comentariu despre întreaga Biblie şi despre Un Corp al Divinităţii Doctrinale şi Practice (A Body Of Doctrinal And Practical Divinity), pe numele sub care erau cunoscute atunci lucrările sale, precum şi alte scrieri. A slujit ca pastor al bisericii Londrei în care slujise mai înainte Benjamin Keach şi mai târziu C.H. Spurgeon. El a scris următoarele cu privire la înţelegerea sa despre bisericile lui Cristos ascunse printe munţii Europei. „… Aş crede că văile Piedmontului, care se întind între Franţa şi Italia, sunt proiectate, acolo unde Dumnezeu a păstrat, şi a continuat menţinerea unui set de martori ai adevărului, într-o succesiune, de la începutul apostaziei până în zilele noastre, trăind în obscuritate, şi în siguranţă, aşa încât să nu fie distruse cu totul…” [23]

Nimeni care este măcar puţin conştient de istoria acelei ramuri a strămoşilor noşti baptişti ţinuţi ascunşi în văile Piedmontului, nu se poate îndoi de faptul că Gill vorbeşte aici de succesiunea baptistă care continuă încă din zilele apostolilor. Nici o altă concluzie nu poate fi trasă din această afirmaţie! Dacă „adevărul bisericii” ar fi reprezentat o problemă în zilele lui Gill, fără îndoială că ar fi avut mai multe de spus.

Mărturia acestor baptişti canadieni, americani şi englezi dovedeşte că „Landmarkismul” istoric nu era o mentalitate care se limita la un oarecare segment minor al baptiştilor. Aceste mentalităţi nu s-au născut cu- nici nu erau limitate la- un număr nesemnificativ de baptişti care erau situaţi mai întâi „în sudul” Statelor Unite după cum s-a afirmat câteodată.

Mentalitatea „Landmarkistă”- şi prin asta ne referim la mentalitatea istorică baptistă- susţine că Cristos şi-a întemeiat Biserica în timpul lucrării sale timpurii, începând cu persoanele pregătite de Ioan Botezătorul. Opinia istorică este că orice biserică care au rezultat din această biserică dintâi şi dintr-o biserică de acelaşi fel a existat în succesiune începând chiar cu prima. Din păcate, unii dintre aceşti oameni pe care i-am chemat să dea mărturie nu au fost întotdeauna consistenţi în toate practicile lor cu privire la această mentalitate istorică, dar faptul rămâne că ei au aderat la o astfel de mentalitate! (Acest fapt ar trebui să-i impulsioneze pe baptiştii moderni spre a fi mai consistenţi!)

Bineînţeles că motivul pentru care cvasi-baptiştii şi protestanţii resping această mentalitate este că a admite veridicitatea ei i-ar „desboteza” şi „desbiserici”. Asta le-ar cere ca să se supună „botezului lui Ioan”, singurul botez autorizat de Dumnezeu şi deci recunoscut de Scripturi ca fiin valid. Mulţi sunt pre mândri ca să admită eroarea şi să abandoneze bisericile făcute de mâna omului din pricina stigmei sociale ataşate practicii Baptiste stricte. Astfel mulţi nu doresc să se supună „botezului lui Ioan”. Existau câţiva oameni religioşi în timpul lui Isus, ca cei din zilele noastre, care nu vroiau să se supună botezului lui Ioan şi mînilor apostolilor lui Cristos. S-a spus despre aceştia că ei „ au zădărnicit planul lui Dumnezeu pentru ei, neprimind botezul lui.” (Luca 7:30).

CONCLUZIILE TRASE DIN SUSŢINERILE BAPTIŞTILOR

Concluziile la care ar trebui să ajungem cu toţii, dacă martorii noştri au dreptate, sunt următoarele:

(1) printre oamenii care sunt numiţi acum baptişti se găsesc adevăratele biserici ale lui Cristos:

(2) toate celelalte grupuri religioase care au deopotrivă un început recent, au fost fondate de către un anumit om şi deci nu sunt biserici ale lui Cristos:

(3) tuturor celorlalte grupuri religioase le lipseşte autoritatea Divină pentru a perpetua orânduirile sau pentru a duce la îndeplinire sarcinile. Aşadar botezurile tuturor celorlalte grupuri religioase sunt nule şi lipsite de orice recunoaştere cerească deşi au o greutate mare pentru oamenii înclinaţi spre religie din zillele noastre.

O mentalitate îngustă şi bigotă? ai putea spune. Cu adevărat, în zilele noastre pline de neînfrânare, liberalism şi inclusivitate religioasă, aşa ar părea. Această mentalitate baptistă istorică este chiar acea mentalitate urâtă de religioşii zilelor trecute. Este la fel de detestată în multe biserici făcute de mâna omului. Încăpăţânarea baptiştilor de a admite că bisericile făcute de mâna omului sunt la fel de bune ca bisericile pe care le-a zidit Cristos stârneşte mânia celor care cred că organizaţia lor este la fel de bună ca cea a lui Cristos. Cu siguranţă că orice creştin adevărat va recunoaşte că o biserică care urmează Biblia este mai bună decât una care nu face aşa. (Prin asta nu spunem că oamenii sun „mai buni” ci că este mai bine să asculţi de Cuvântul lui Dumnezeu decât să-l dai la o parte). Această „mentalitate îngustă şi bigotă” este cea care aparţine strămoşilor noştri„anabaptişti” ai zilelor de mult apuse şi este mentalitatea cultivată în mod consistent de către un număr semnificativ de baptişti ai tuturor generaţiilor.

Exemplul 1: Abraham Booth

Cu mult înainte ca baptiştii sănătoşi să fie porecliţi „Landmarkişti” găsim baptişti care au scris în apărarea mentalităţii istorice străvechi care este atât de urâtă acum. În anul 1778 d.H. Abraham Booth, un baptist englez, a scris un volum intitulat, O Apărare Pentru Baptişti în Care Sunt Dezvinovăţiţi de Acuzaţia de Punere a Unui Accent Nejustificat Asupra Vinei de Bigotism şi în a Refuza Părtăşia cu Pedobaptiştii la Masa Domnului. (A Defense for the Baptists in Which They Are Vindicated from the Imputation of Laying an Unwarrantable Stress on the Ordinance of Baptism and Against the Charge of Bigotry in Refusing Communion at the Lord’s Table to Pedobaptists). În timp ce titlurile atât de lungi nu mai sunt la modă, acesta vorbeşte volume întregi pe tema noastră. În anul 1778 baptiştii credeau că botezul scriptural este esenţial pentru părtăşia bisericii. Ei nu admiteau că cei care îi botezau pe bebeluşi sunt botezaţi. Astfel, ei nu le permiteau acestora să fie membri pe baza „botezului” lor din copilărie şi în consecinţă nu le permiteau să ia parte la Cina Domnului în bisericile baptiste.

Exemplul 2: John Spittlehouse şi John More

În anul 1652 d.H., cu mai mult de 125 de ani înaintea scrierii lui Abraham Booth, doi baptişti englezi, John Spittlehouse şi John More au publicat un volum intitulat „O Susţinere a Continuei Succesiuni a Bisericii Primitive a lui Isus Cristos (Acum Calificaţi în Mod Scandalos Anabaptişti) de la Apostoli şi Până în Zilele Noastre.”(A Vindication of the Continued Succession of the Primitive Church of Jesus Christ (Now Scandalously Termed Anabaptists) from the Apostles Unto this Present Time) [24] Acici avem încă un titlu lung în acord cu stilul zilei, dar care mărturiseşte clar despre convingerea istorică baptistă cu privire la ei înşişi şi la bisericile lor.

În timp ce baptiştii moderni nu ar fi de acord poate, cu câteva dintre interpretările profeţiei făcute de Spittlehouse şi More, zece puncte importante au fost susţinute în mod clar de ei în titlul acestului volum. Ei au susţinut în mod viguros:

1. Că biserica adevărată sau primitivă a lui Isus Cristos s-a mărit în zilele lor (1652 d.H.) în Anglia şi a fost atunci poreclită în mod defăimător „anabaptistă”.

2. Că bisericile lui Cristos nu au fost niciodată parte din sau în comuniune cu bisericile false.

3. Că biserica lui Cristos a avut o susccesiune continuă şi deci o existenţă continuă de când a înfiinţat-o El.

4. Că adevăratele biserici sunt societăţi vizibile de sfinţi urmând practicile, principiile şi învăţăturile apostolilor.

5. Că aceste biserici adevărate au păstrat orânduirile(botezul şi cina) lui Isus Cristos de când le-a dat El.

6. Că, Catolicismul şi Protestantismul au luat naştere din aceeşi sursă.

7. Că romano-catolicismul este Prostituata iar bisericile protestante sunt Fiicele Prostituatei, nici una nefiind o biserică a lui Cristos.

8. Că preoţii catolici şi pastorii protestanţi nu au nici o ordinare validă şi nu sunt lucrători ai lui Cristos.

9. Că „Reforma Protestantă” nu a fost de la Dumnezeu, ci a rezultat în formarea unor biserici false şi că aceste biserici false erau compromise în doctrină şi practică cu Roma.

10. Că nu era nevoie de nici o „Reformă” din moment ce bisericile lui Cristos nu au apostaziat niciodată.

Cu siguranţă că nimeni nu poate să aibă cunoştinţă de astefel de scrieri şi să susţină în mod onest că baptiştii s-au considerat a fi a sectă protestantă care a luat naştere în timpul aşa-numitei Reforme. Baptiştii sănătoşi au susţinut întotdeauna că între ei se pot găsi adevăratele biserici înfiinţate de Cristos! Baptiştii din fiecare generaţie încă de la apostoli au susţinut în mod consistent că originea lor era mai veche decât ei înşişi!

Dovada este clară: baptiştii din timpurile mai vechi recunoşteau că indivizi din alte biserici pot fi mântuiţi, în siguranţă şi să meargă în cer, dar au refuzat să recunoască aceste grupuri religioase ca şi biserici ale lui Cristos. Nu acceptau cufundările lor ca fiind scripturale. Este important ca cititorul să realizeze că baptiştii din timpurile trecute aveau o problemă cu alte grupuri nu numai pe tema botezului ci şi cu privire la chestiunea- care biserică are autoritate de la Dumnezeu ca să boteze.

Aceşti lideri istorici ai tuturor grupurilor religioase majore au fost de acord că cufundarea este modul original de botez.” [25] Even John Wesley (1703-1791) a refuzat să-i stropească pe bebeluşi decât dacă erau „slăbiţi şi bolnăvicioşi”, şi insista să fie cufundaţi, în acord cu regula bisericii Angliei din zilele lui! Este evident atunci, că cearta cu baptiştii nu era asupra modului ci asupra autorităţii! Acest lucru nu poate fi afirmat prea puternic. Adevărul este următorul. Toate grupurile protestante şi catolice obişnuite de-a lungul istoriei au folosit cufundarea, cu excepţia cazurilor de boală, etc., când era numit „botez clinic” prin stropire (în acele puţine ocazii când era permis). Vechii baptişti aveau discuţii cu catolicii cât şi cu protestanţii nu din cauza stropirii- căci se întâmpla rar- ci mai degrabă din cauză că, ei îi priveau pe catolici ca apostaziaţi şi pe Protestanţi ca organizaţii făcute de mâna omului. Vechile biserici baptiste susţineau că nici una nu putea fi o biserică adevărată a lui Cristos şi deci refuzau să recunoască „administrările”, i.e. orânduirile lor ca fiind valide, indiferent de metodă.

Baptiştii zilelor trecute îi considerau pe membrii grupurilor protestante cât şi catolice ca fiind nebotezaţi! Acesta este părerea şi practica unei mulţimi de biserici baptiste ale zilelor noastre şi, credem noi, părerea scripturală.

Baptiştii cred că o mentalitate, fie ea cât de îngustă, nu este bigotism DACĂ acea mentalitate este adevărată în acord cu Scripturile. Baptiştii sănătoşi au urmat Scripturile ca fiind SINGURA regulă a credinţei şi practicii. Fie ca să rămână întotdeauna aşa!

Nu lăsa pe nimeni să spună că această mentalitate „îngustă” era o mentalitate a minorităţii susţinută doar de câţiva dintre baptişti. Baptiştii susţin, şi au susţinut întotdeauna că ei îl au pe Cristos ca Întemeietor. Ei susţin că au existat în mod perpetuu din momentul în care El a înfiinţat prima biserică. Ei susţin că au rămas întotdeauna separaţi şi puri de toate „bisericile” făcute de mâna omului. Această unicitate poate fi singura fundaţie a existenţei lor neîntrerupte.

A învăţa că baptiştii sunt doar o sectă din cadrul Protestantismului înseamnă a semăna seminţele anihilării baptiştilor. Într-adevăr, dacă bisericile baptiste sunt doar organizaţii făcute de mâna omului, să sfârşească existenţa lor separată şi să se alăture bisericilor protestante „evanghelice”. Dacă baptiştii sunt doar o sectă din cadrul Protestantismului atunci nu există nici un motiv valid pentru separarea lor. Dacă, totuşi, existenţa lor este apostolică iar credinţa şi practica lor sunt Biblice, atunci să continue să „se lupte pentru credinţa lor dată odinioară sfinţilor”. (Iuda 3)

Notă Bibliografică:

[1] John T. Christian, A HISTORY OF THE BAPTISTS (Texarkana, Bogard Press, 1922), Vol. 1, p. 5, 6.

[2] T. G. Jones wrote the following books: THE DUTIES OF PASTORS TO CHURCHES, (Charleston, Southern Baptist Publication Society): THE BAPTISTS: THEIR ORIGIN, CONTINUITY, PRINCIPLES, SPIRIT, POLITY, POSITION, AND INFLUENCE. A VINDICATION, (Philadelphia, American Baptist Publication Society); THE GREAT MISNOMER, OR THE LORD’S SUPPER RESCUED FROM THE PERVERSION OF ITS ORIGINAL DESIGN, (Philadelphia, Griffith & Rowland Press).

[3] William Cathcart, THE BAPTIST ENCYCLOPEDIA, (Philadelphia, Louis H. Everts, 1881), [reprinted by The Baptift Standard Bearer, Paris, AR., 1988] pp. 620, 621.

[4] T. G. Jones, THE BAPTISTS: THEIR ORIGIN, CONTINUITY, PRINCIPLES, SPIRIT, POLITY, POSITION, AND INFLUENCE. A VINDICATION. (Philadelphia, American Baptist Publication Society, n.d.), pp. 23, 24, 25.

[5] Joseph Belcher, THE RELIGIOUS DENOMINATIONS IN THE UNITED STATES, New and Revised Ed., (Philadelphia, John E. Potter, 1861), p. 120.

[6] Belcher, ibid., p. 124.

[7] Joseph Belcher, RELIGIOUS DENOMINATIONS IN EUROPE AND AMERICA, p. 53, [quoted by J.R. Graves, OLD LANDMARKISM, Second Edition, Texarkana, Bogard Press, 1881], p. 86.

[8] William Cathcart, op cit, p. 74.

[9] C.H. Spurgeon, NEW PARK STREET PULPIT, Vol. 16, 1860, (Pasadena, Texas, Pilgrim Publications, 1973 reprint), p. 66.

[10] C.H. Spurgeon, METROPOLITAN TABERNACLE PULPIT, Vol. 7, 1861 (Pasadena, Texas, Pilgrim Publications, 1973 reprint), p. 225

[11] Spurgeon, ibid., Vol. 7, p. 613.

[12] Spurgeon, ibid., Vol. 27, p. 249.

[13] John W. Ashworth, BAPTIST PRINCIPLES AND HISTORY (London, Yates & Alexander, 1880), pp. 6, 7, 8.

[14] Ashworth, ibid.

[15] Ashworth, ibid.

[16] Cathcart, op cit, p. 286.

[17] J.M. Cramp, D.D. THE CASE OF THE BAPTISTS, STATED AND EXPLAINED, ADDRESSED TO ALL WHOM IT MAY CONCERN, (Halifax, N.S., „Christian Messenger” Office, 1873), pp. 3-5, 10.

[18] Cathcart, op. cit., pp. 296, 297.

[19] Thomas Crosby, A HISTORY OF THE BAPTISTS, Vol. II, p. ii.

[20] Joseph Hooke, A NECESSARY APOLOGY FOR THE BAPTIZED BELIEVERS, (London, 1701), p. 66.

[21] THE BIBLICAL AND HISTORICAL FAITH OF BAPTISTS ON GOD’S SOVEREIGNTY, (Ashland, KY., Calvary Baptist Church, n.d.), p. 24.

[22] Cathcart, op. cit., p. 454.

[23] John Gill, GILL’S EXPOSITOR, (London, Matthews & Leigh, 1809), Vol. VIII, p. 691: [quoted in the Berea Baptist Banner, Mantachie, Mississippi, November & December issues, 1987.]

[24] Spittlehouse and More, A VINDICATION OF THE CONTINUED SUCCESSION OF THE PRIMITIVE CHURCH OF JESUS CHRIST (NOW SCANDALOUSLY TERMED ANABAPTISTS) FROM THE APOSTLES UNTO THIS PRESENT TIME, (London, Gartrude Dawson, 1652).

The only original copy of this volume known to exist is located in the Samuel Colgate Memorial Library, American Baptist Historical Society, Rochester, New York.

A VINDICATION OF THE CONTINUED SUCCESSION…, in modernized spelling and format, is included in the back of this present volume as APPENDIX II.

[25] Bow, op cit, p. 27, furnishes the following information.

„John Calvin, the founder of the Presbyterian church, in its present form, said: ‘The very word baptize, itself, signifies to immerse; and it is certain that immersion was observed by the ancient church.’

„Commenting on the baptism of the eunuch, he [Calvin] says:

‘Here we perceive how baptism was administered among the ancients, for they immersed the whole body in water.’

„John Wesley, founder of Methodism, on Romans 6:4, says,

‘We are buried with him, alluding to the ancient manner of baptizing by immersion.’

„Martin Luther says:

‘For to baptize in Greek is to dip, and baptizing is dipping. Being moved by this reason, I would have those who are to be baptized to be altogether dipped into the water, as the word doth express, and as the mystery doth signify.’ (Works. Wittemb. Ed., vol. 2, p. 79.) [For political reasons, no doubt, Luther changed his mind and went along with Rome.]

„Cardinal Gibbons, Roman Catholic, says:

‘For several centuries after the establishment of Christianity, baptism was usually conferred by immersion, but since the twelfth century the practice of baptizing by affusion has prevailed in the Catholic church, as this manner is attended with less inconvenience than baptism by immersion.’ – Faith of Our Fathers, p. 275.

„The Encyclopedia Britannica, in the article ‘Baptism,’ vol.3, p. 351, says:

‘The usual mode of performing the ceremony was by immersion… The council of Ravenna, in 1311, was the first council of the [Roman Catholic] church to legalize sprinkling by leaving it to the choice of the officiating minister.’”

Capitolul trei îl vom prezenta în numărul viitor.

http://publicatia.voxdeibaptist.org/istorie_April04.htm

https://ardeleanlogos.wordpress.com/baptistii/trei-martori-pentru-baptisti-de-curtis-a-pugh/

SCURTĂ MONOGRAFIE A BAPTIŞTILOR DE PE MELEAGURILE ARĂDENE

Comunitatea  Bisericilor  Creştine  Baptiste  Arad

Arad, Str. Mărăşeşti, nr. 24, Tel. 057 – 256 868, Fax. 057 – 256 865

Scurtă monografie a Baptiştilor de pe meleagurile arădene

1. Introducere
2. Originea şi răspândirea credinţei baptiste
3. Caracteristici doctrinare ale baptiştilor
4. Credinţa baptistă pe meleagurile arădene

1.Introducere

Confesiunea baptistă, este ramura creştinilor protestanţi, promotori ai credinţei bazate pe: Biblie, ca singură autoritate în materie de religie,  botezul adulţilor prin imersiune                (afundare) pe baza mântuirii personale în Hristos, preoţia tuturor credincioşilor, autonomia bisericilor locale şi separarea bisericii de stat.

2. Originea şi răspândirea Bisericii Baptiste

Pe plan mondial baptiştii apar sub această denumire imediat după anul 1600, mai exact în anul 1609 în Olanda, la Amsterdam sub conducerea lui John Smyth, iar în Anglia la 1612, când Thomas Helwys, John Murton şi adepţii lor au organizat prima biserică baptistă engleză[1]. Cu toate acestea, reputaţii  istorici protestanţi, Schaff şi Hertzog menţionează existenţa anabaptiştilor – înaintaşii baptiştilor – încă  din 1523 în Elveţia, iar în 1525 – 1530 mari biserici anabaptiste funcţionau în centrele din sudul Germaniei, Tyrol şi centrul Germaniei[2]. Existenţa anabaptiştilor este semnalată în diferite zone din Europa chiar şi în perioada dinaintea Reformei[3].

Istoricul baptist Benedict enumeră ca precursori ai anabaptiştilor şi implicit ai baptiştilor, mişcările religioase reformatoare ca: Novaţienii, Donatiştii, Paulicienii, Paterinii, Catarii, Waldensii, Albigenzii prin care se ajunge la anabaptiştii germani. Acestea sunt curente evanghelice care s-au succedat de-a lungul secolelor până în secolul al XVI – lea[4].  Anabaptiştii – precursorii baptiştilor – existau de fapt cu mult timp înaintea Reformei lui Martin Luter şi purtau numele dat de către duşmanii lor, anbaptişti, adică rebotezaţi, datorită practicării botezului adulţilor, membrii acestora fiind rebotezaţi la convertire.

Sub impactul persecuţiilor religioase declanşate în Elveţia, Germania, Boemia, Moravia ş.a., anabaptiştii ajung pe meleagurile Transilvaniei pe la începutul secolului XVI. Unul dintre cei mai însemnaţi anabaptişti este David Francisc din Cluj, convertit la anabaptism, fapt care-i va atrage condamnarea la moarte la 15 noiembrie 1579 în cetatea Devei[5].

Cea mai îndelungată staţionare a anabaptiştilor a fost în Transilvania, datorită politicii tolerante faţă de mişcările reformatoare, ceea ce a creat premiza formării bisericilor baptiste, care vor perfecta şi statua crezul anabaptiştilor. Prima biserică baptistă în România apare în Bucureşti în anul 1856, înfiinţată de Carol şi Augusta Scharscdmidt. În Transilvania se înfiinţează biserici baptiste în Cluj (1873), Salonta (1875), Curtici (1887) prin Mihai Brumar din Bihor. În anii următori credinţa baptistă va cunoaşte o răspândire rapidă în judeţul şi municipiul Arad.

3. Caracteristici doctrinare

Continuatori ai mişcărilor puritane, baptiştii îşi fundamentează credinţa pe autoritatea şi infailibilitatea Sfintelor Scripturi; recunoaşterea lui Isus Hristos ca unic Cap al Bisericii, mântuirea fiind personală şi netransmisibilă, egalitatea tuturor credincioşilor, preoţia tuturor credincioşilor[6], separarea bisericii de stat.

Termenul baptist provine de la cuvântul grecesc  baptizo, care înseamnă botezat (imersat), termen atribuit baptiştilor de către adversarii lor din pricina practicării botezului adulţilor.

În concepţia baptistă mântuirea este darul lui Dumnezeu care se primeşte prin pocăinţa şi credinţa  personală în jertfa lui Hristos, Mântuitorul. Cuvântul pocăinţă folosit în Sfânta Scriptură, este traducerea termenului grecesc metanoia  care înseamnă schimbarea minţii, a mentalităţii, gândul care vine pe urmă, această schimbare producând naşterea din nou (Evanghelia după Ioan, capitolul 3, versetele 3-7). Credinţa în accepţiunea baptistă este aceea încredere totală, sprijinire deplină pe Dumnezeu şi Cuvântul   Său.

Baptiştii cred în Sfânta Treime, revenirea Domnului Isus Hristos, învierea morţilor, judecata finală şi separarea pentru eternitate a oamenilor în rai sau iad.

Biserica locală este unirea voluntară a unui grup de credincioşi născuţi din nou, pentru zidirea sufletească, într-ajutorare şi răspândirea Evangheliei. Membrii bisericii sunt fraţi în Hristos şi nu recunosc nici o ierarhie bisericească, biserica fiind condusă de Isus Hristos şi slujită de păstori, învăţători, prezbiteri, misionari, evanghelişti, diaconi, aleşi de biserica locală pe baza unei chemări divine şi ordinaţi (hirotoniţi).

Preoţia este o calitate a fiecărui credincios, astfel că baptiştii cred în preoţia universală a tuturor credincioşilor. În crezul baptist sunt două simboluri conform Noului Testament: Botezul şi Cina Domnului.

Botezul este aplicat adulţilor (celor ce cred şi îl solicită), se săvârşeşte prin imersiune   (afundare în apă), iar simbolistica lui exprimă îngroparea împreună cu Hristos a omului vechi, păcătos, iar ridicarea din apă însemnând învierea la o viaţă nouă împreună cu Hristos. În prezentarea lui, botezul, este mărturia publică exterioară a credinciosului a ceea ce s-a petrecut în plan spiritual interior.

Cina Domnului, celălalt simbol are două componente: pâinea şi vinul. Pâinea care se frânge simbolizează şi aminteşte de trupul frânt al lui Hristos pentru păcatele omenirii, iar vinul simbolizează sângele lui Isus Hristos vărsat pe cruce. Cina Domnului se administrează doar membrilor bisericii (botezaţi). Botezul şi Cina Domnului sunt administrate de slujitorii ordinaţi (hirotoniţi).

Serviciile (slujbele) de închinare baptiste cuprind rugăciuni în comun, imnuri cântate cu întreaga Biserică, coruri, orchestre şi fanfare, studii biblice şi predicarea Evangheliei, desfăşurate în lăcaşuri cultice proprii.

Pe plan social baptiştii au o largă implicare socială organizând grădiniţe, şcoli generale, licee, facultăţii, seminarii, edituri, tipografii, publicaţii, periodice, emisiuni TV, staţii radio, clinici, cabinete, farmacii, orfelinate, azile, centre de zi, centre de plasament minori, fundaţii caritabile şi organizaţii misionare.

În plan cultural se remarcă numeroase manifestări periodice ca: Festivaluri corale, de fanfare, orchestre, poezie ş.a.

Nu în ultimul rând, în plan economic şi politic baptiştii au o reprezentare proprie menită să asigure reprezentarea intereselor româneşti atât în plan intern cât şi în cel extern. Prin relaţiile din diaspora baptistă românească au fost sprijinite demersurile politice pentru obţinerea clauzei naţiunii celei mai favorizate atât în regimul comunist cât şi în prezent. Diplomaţi şi chiar preşedinţi occidentali şi americani au vizitat România în sprijinirea efortului acesteia de ieşire de sub tutela sovietică şi stabilirea de relaţii diplomatice şi economice cu apusul[7]. În acest efort România a fost prima ţară din lagărul comunist care a stabilit relaţii economice şi diplomatice în occident. În 1985 Aradul a fost gazda vizitei  celui mai renumit evanghelist pe plan mondial, Billy Graham. Atât în momente de restrişte sub regimul comunist cât şi ulterior baptiştii apuseni au sprijinit populaţia română cu diverse misiuni umanitare şi programe caritabile.

4 credinţa baptistă pe meleagurile arădene

Pentru prima dată baptiştii apar în judeţul Arad la Curtici în anul 1887, iar în anii imediat următori în localităţi ca: Şiria, Macea, Iratoş, Şofronea, Gyula – Vărşand, Pil, Sintea – Mare, Nădab, Socodor, Chişineu – Criş, Şiclău. Tot spre frontieră apar bisericile Pecica, Şeitin, Nădlac, Turnu, Sederhat, Bodrogul – Vechi. În zona podgoriilor s–au format cercurile de biserici Şiria şi Radna cu raionul misionar Petriş, incluzând localităţile învecinate. În zona Văii Crişului – Alb, iau fiinţă unele din cele mai numeroase biserici ca Buteni, Sebiş, Ineu, Bârsa, Gurahonţ, Hălmagiu ş.a Cea mai veche statistică oficială, cea din anul 1907, cu referire la Valea Crişului Alb, ne arată că erau deja înfiinţate 41 de biserici cu 1023 de membri botezaţi, iar în anul 1918 existau 69 de biserici cu 2010 membrii[8].

În municipiul Arad prima biserică baptistă a fost înfiinţată în actualul cartier Micalaca, în anul 1897. În aceeaşi perioadă a apărut şi prima biserică baptistă de limbă maghiară din Arad. Ce-a de-a treia biserică baptistă a luat fiinţă în anul 1903 în cartierul Pârneava. În anul 1923 se înfiinţează Biserica Baptistă din cartierul Gai, iar în anul 1924[9] i-a fiinţă Biserica Baptistă din cartierul Şega. În anul 1929, în zona Gării i-a fiinţă Biserica Baptistă “Speranţa”. În perioada interbelică este înfiinţată Biserica Baptistă “Credinţa” din cartierul Şega, prima biserică cu membrii de etnie rromi. De cealaltă parte a Mureşului, în cartierul Aradul – Nou, se va deschide prima biserică baptistă, “Biruinţa” în anul 1969. În aceeaşi zonă în anul 1974 se va deschide Biserica baptistă din Sânicoluaul – Mic  Biserica baptistă “Betel”. În cartierul Grădişte este înfiinţată Biserica baptistă Betel în anul 1974. În această perioadă credinţa baptistă se extinde foarte mult în judeţul Arad, astfel că după statistica din 1942, erau 153 de biserici cu 15 946 de membri botezaţi, cu 18 964 de aparţinători, totalizând 16,9 procente din totalul baptiştilor din România[10].

Bisericile Baptiste din România, trec printr-o mare prigoană între 1942 – 1944, când prin Legea nr. 927/1942 şi Legea nr. 341/1942, au fost desfiinţate “asociaţiunile religioase”, iar bunurile mobile şi imobile ale bisericilor au intrat în patrimoniul Ministerului Culturii Naţionale şi al Cultelor. Orice întrunire religioasă a fost interzisă unii conducători şi credincioşi au fost arestaţi. A existat un ordin de expulzare a baptiştilor în Transnistria, ordin care datorită schimbărilor politice survenite nu a mai fost pus în aplicare.

Prin Legea nr. 548/1944, baptiştii reintră în legalitate, iar lăcaşurile de cult şi bunurile bisericeşti sunt retrocedate. Prin Legea nr. 552 din 1 noiembrie 1944 este recunoscut Cultul Baptist din România.

Între 1944 –1950 a fost o perioadă prosperă pentru Cultul Baptist, numărul bisericilor şi credincioşilor au crescut şi s-au zidit noi lăcaşuri de închinare.

Sub presiunea regimului comunist, sau înregistrat o tensionare şi deteriorare a relaţiilor Bisericii Baptiste cu statul, fiind înregistrate numeroase abuzuri începând cu imixtiuni în numirea unor conducători (aserviţi regimului), limitarea numărului serviciilor săptămânale în biserici, limitarea numărului de noi construcţii şi demolarea unor clădiri bisericeşti existente (cum a fost cazul sediului Comunităţii Baptiste – Episcopia baptistă – şi clădirea Bisericii Baptiste “Speranţa” din Arad, situate pe actualul Bulevard Revoluţiei, clădiri noi, în stil gotic, nefinalizate, proprietatea Cultului Baptist, demolate în 1960), desfiinţarea a zeci de biserici apropiate ca distanţă cu număr mic de membrii, limitarea accesului slujitorilor bisericeşti la pregătirea teologică superioară şi nerecunoaşterea Instituţiilor de învăţământ teologic, interzicere botezurilor în aer liber şi a evangelizărilor, destituirea unui mare număr de păstori, precum şi limitarea tinerilor de provenienţă baptistă în învăţământul superior.

În ciuda eforturilor susţinute de suprimare a credinţei în general şi a baptiştilor în particular de către regimul ateu, bisericile baptiste nu numai că nu au fost extirpate, dar şi-au menţinut şi transmis credinţa urmaşilor, adesea cu preţul prigoanei. În 1989 în municipiul Arad  existau 11 biserici baptiste  (în prezent numărul bisericilor ridicându-se la 17) , având 10 000 de membrii şi aparţinători, iar în judeţul Arad sunt 25 000 de membrii şi aparţinători.

În lumina noi libertăţi religioase de după 1989, implicarea baptistă s-a făcut resimţită în domeniul medical prin dotarea câtorva spitale şi clinici din Arad cu aparatură medicală performantă. Relansarea tipografiior şi editurilor creştine, a publicaţiilor şi librăriilor specifice, emisiuni radio şi TV cu conţinut religios baptist sunt tot atâtea domenii cu o simţită reprezentare baptistă. Domeniul educaţiei a fost şi este una dintre priorităţile investiţiilor baptiste confirmate şi de înfiinţarea unui Liceu şi a unei Şcoli post-liceale sanitare, dar şi de deschiderea de grădiniţe, azile, orfelinate, organizaţii caritabile şi misionare.

În încheiere, se cuvine să precizăm că aceste fapte  reprezintă doar un crâmpei din prezenţa baptistă pe meleagurile arădene, aşternute pentru a afirma încă o dată faţă de concetăţenii şi oaspeţii noştri, recunoştinţa noastră către Dumnezeu pentru favoarea de a trăi o credinţă biblică, exprimată în iubirea de semeni.

Secretariatul Baptist pentru relaţii publice                                                    

Coordonator  :     Prof. Pastor  Bozian  Petru

Consultant istoric :   Pastor  Andreican  Mircea

[1] Earle E. Cairns, Creştinismul de-a lungul secolelor, Editura Societatea Misionară Română, 1992, Oradea, p. 331

[2] Schaff – Hertzog, Encyclopedia of Religious Knowdledge, Istoria baptiştilor în Europa, vol. 1, p. 210

[3] Alexa Popovici, Istoria anabaptiştilor, 1527-1768, Editura Bisericii Baptiste, Chicago, 1980, pp. 9-14

[4] Ioan Bunaciu – Otniel Bunaciu, Istoria răspândirii credinţei baptiste, Editura Universităţii Bucureşti, Bucureşti, 1997

[5] Alexa Popovici, Istoria anabaptiştilor, 1527-1768, Editura Bisericii Baptiste, Chicago, 1980, pp. 32-34

[6] calitate a credinciosului care îi conferă dreptul de a se ruga personal lui Dumnezeu şi de a fi ascultat, nu doar prin intermedierea preotului sau pastorului, cum se susţinea înainte de Reformă

[7] Dennis Deletant, România sub regimul comunisti,Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 1997, pp. 141, 164-165

[8] Alexa Popovici, Istoria baptiştilor din România (1856-1919), Editura Bisericii Baptiste Chicago, 1980, vol. 1,  p. 72

[9] n. b. Biserica din Şega a luat fiinţă în anul 1904

[10] Alexa Popovici, Istoria baptiştilor din România(1919-1944), Editura Bisericii Baptiste Chicago, 1989, vol. 2,  p. 265

https://ardeleanlogos.wordpress.com/baptistii/scurta-monografie-a-baptistilor-de-pe-meleagurile-aradene/

Scurt istoric la 160 de ani a de mărturie baptistă în România – prima confesiune evanghelică din acest spaţiu

Anul acesta se împlinesc 160 de ani de mărturie baptistă în România. Momentul acesta ne îndeamnă la recunoștință la adresa lui Dumnezeu, la reflecție asupra identității noastre confesionale și la înnoirea responsabilităţii de a duce mai departe mărturia credinței biblice.

Baptiștii sunt prima confesiune evanghelică care și-a făcut simțită prezența în spațiul geografic românesc. Mărturia baptistă modernă a fost precedată de cea a anabaptiștilor din secolele anterioare. Prigoniți și hăituiți în țările lor de baștină, anabaptiștii germani și moravieni au poposit pe plaiurile noastre şi au format comunități înfloritoare. În urma dictatelor imperiale și a politicilor represive, au plecat spre Ucraina sau sudul Rusiei în căutarea unui loc mai propice exercitării credinței lor. Dumnezeu a binecuvântat mărturia lor, plătită adesea cu sânge, cu o sămânță de urmași care să le ducă solia mai departe.

În urmă cu 160 de ani, doi germani baptiști – Carol și soția sa Augusta Scharschmidt, s-au stabilit în București. În vremea aceea, ținuturile române erau un magnet pentru meșteșugarii veniți din alte părți ale bătrânului continent în căutarea unui loc de muncă. Din acest motiv, în București exista o comunitate  germană destul de semnificativă. Carol și Augusta erau membri ai Bisericii Baptiste Germane din Budapesta. Ei fuseseră botezați, unul de vestitul predicator Johann Oncken, iar celălalt de pastorul Georg Lehman din Berlin. Pe lângă uneltele specifice meseriei lor (Carol era dulgher), soții Scharschmidt au adus cu ei focul sacru al vestirii Evangheliei lui Cristos. Dumnezeu le-a deschis uși, ca și cuplului misionar de altădată – Aquila și Priscila, și în curând s-a înfiinţat prima biserică baptistă germană în București (1859). Această biserică şi-a extins mărturia și în mijlocul românilor prin convertirea lui Constantin Adorian (1882-1954), unul din pionierii lucrării baptiste din București și România antebelică.

După 160 de ani de greutăţi, încercări şi binecuvântări, ne aflăm la un moment aniversar. Cu acest prilej, invităm pe toți credincioşii baptiști din țara românească și pe cei din diaspora să ne unim în rugăciune în data de 20 noiembrie 2016.

Vă invităm:

Să mulţumim Domnului:

pentru lucrarea înaintașilor noștri care au fost credincioși lui Cristos în generația lor și au transmis o moștenire curată generațiilor ulterioare; pentru credincioșia cu care Dumnezeu Și-a purtat poporul Său în această perioadă; pentru libertatea religioasă de care se bucură credincioșii baptiști din țara noastră.

Să mărturisim Domnului:

falimentul de a trăi în mod continuu la înălțimea chemării noastre ca preoți ai Noului Legământ greşeala de a nu fi apreciat și folosit îndeajuns darul și oportunitățile libertății religioase în răspândirea Evangheliei la cât mai mulți semeni ai noștri dorinţa noastră pentru sfinţire, slujire şi implicarea în salvarea altora.

Să cerem Domnului:

să binecuvânteze mișcarea baptistă cu integritate și putere în mărturie; să binecuvânteze fiecare biserică locală (de la orașe și sate) cu creștere numerică și spirituală; să binecuvânteze fiecare familie cu trăire conformă Cuvântului lui Dumnezeu; să binecuvânteze slujitorii bisericilor Sale cu credincioșie în lucrarea încredințată; să scoată mulţi alți slujitorii la secerișul Său.

Continuaţi lectura istoriei confesiunii evanghelice baptiste în Românie pe site-ul oficial al Uniunii Baptiste:

Revista Creştinul Azi.RO

 

Citeşte mai mult pe http://www.stiricrestine.ro Scurt istoric la 160 de ani a de mărturie baptistă în România – prima confesiune evanghelică din acest spaţiu – Stiri Crestine.ro

https://ardeleanlogos.wordpress.com/baptistii/scurt-istoric-la-160-de-ani-a-de-marturie-baptista-in-romania-prima-confesiune-evanghelica-din-acest-spatiu/

RIDICAREA ANABAPTIŞTILOR : REINSTITUIRE ÎN LOC DE REFORMĂ. DE DR. C. MATTHEW MCMAHON

 În timpul reformei din sec. 16 din Europa, sunt identificate trei grupări specifice: romano-catolicii, luteranii și protestanții reformați, și un al treilea grup numit de istorici ”radicalii”. În cadrul acestui grup de radicali, trei grupe secundare pot fi recunoscute: anabaptiștii, spiritualiștii și socinienii.1(1) Această foaie este preocupată de ridicarea anabaptiștilor radicali. Termenul de anabaptist înseamnă botezat din nou (Wiedertaeufer). [2] “Radicalii” se referă la modul în care ei doreau reinstaurarea unei noi biserici. Așa cum spune Schaff “Radicalismul era identic cu mișcarea anabaptistă, dar chestiunea botezului era secundară. Implica o întreagă reconstruire a bisericii și a ordinii sociale. Însemna revoluție.” [3] Reformatorii doreau să reformeze biserica existentă, radicalii doreau să creeze o biserică nouă, bazată pe convingerile lor teologice. [4]

 Unii susțin (incorect, după părerea autorului) că anabaptiștii au început cu Thomas Müntzer (1490-1525). Müntzer a fost revoluționarul spiritual al Războiului Țărănesc ce a avut loc în 1525, un lider al revoluției sociale din timpul său. A fost student al realismului medieval, a studiat istoria bisericii și misticii germani și a citit multe broșuri ale reformei și cărți. În 1520 a luat pastoratul în orașul saxon, Zwickau, unde a făcut lobby pentru un rol în consiliul guvernului, pentru a putea afecta din plin eliberare a orașului de autoritățile ecleziastice. Nu este nici o dovadă a experienței convertirii pentru Müntzer. Convertirea lui Müntzer pare mai asemănătoare cu un tip de experiență gnostică care dă cuiva credință – nu puterea regeneratoare a Duhului lui Dumnezeu prin realitatea obiectivă a Cuvântului scris, deși respecta mult Cuvântul. Era capabil , chiar strălucit. Uneori, era curajos. Refuza să își ia ideile la mâna a doua și studia personal. Era un predicator atractiv. Ca liturghist era dintre cei mai buni. Respectul lui pentru Scripturi era mare. Fără îndoială simpatiza cu săracii din oraș și de la țară. Dar când un om crede în revelare directă, fie prin vise și viziuni sau altfel, are întotdeauna o teologie și o călăuzire serioase. Din nefericire, Müntzer nu avea virtutea bunului simț. ”Nu a știut niciodată să planifice, cum să valorifice circumstanțele, să profite de situații pentru cauza neprihănirii. A avut o tentă de lașitate a omului neînvățat” [5]

 Müntzer dorea să aducă acest gen nou de credință omului comun în întreaga lume și ca acest om comun să devină alesul lui Dumnezeu, prin care să apară teocrația democratică. Înainte ca planul social să fie executat, unii au dezbătut dacă pastoratul lui era legal și oficial, și a fost somat să facă o slujbă înaintea Ducelui John și a fiului său Frederick, unde Frederick era deja convins de adevărul reformei lui Luther. Slujba lui nu a avut succes și Müntzer a plecat din Allstedt în tensiune, în august 1524 la Muhlhausen. Acolo s-a alăturat răscoalei țărănești în Pădurea Neagră și a fost convins de cauza lor, crezând că confruntarea care urma la Frankenhausen era ultima judecată și conflictul ce urma va pune pe omul comun în contact direct cu Dumnezeu.” [6] Războiul a fost un dezastru. Șase mii de țărani și-au găsit moartea la Frankenhausen în 15 mai 1525. Müntzer a greșit în ziua lui cea mai rea. A fost capturat, torturat și executat prin tăierea capului în 27 mai același an.

 Müntzer a contribuit la mișcarea anabaptistă, dându-le un nume rău , pe lângă posibilitatea de a fi asociat cu ei în anumite chestiuni sociale. Diferențele sociale ar fi fost prea mari între ei. Müntzer credea în a fi într-un birou de stat. Deși s-au sesizat în legătură cu folosirea de către Müntzer a sabiei și a statului, s-au identificat cu insistența lui că experiența interioară a credinței afectează total acțiunile și structura societății. Este mai rezonabil istoric să subliniem ridicarea anabaptiștilor din mijlocul reformei elvețiene Zwingliane.

 În contrast cu Zwingli, anabaptiștii nu doreau o reformă a statului biserică; ci doreau o reinstituire a adevăratei biserici pe care credeau că o posedă. La început, Zwingli a încercat să îi convingă pe anabaptiști de o teologie sigură în conferințe private, dar în zadar. Au urmărit disputa publică, care a avut loc prin ordinul magistraturii, la primărie, în 17 ianuarie 1525. [7] Magistratura a decis împotriva vederilor lor și a dat un ordin ca bebelușii să fie botezați și părinții care refuză să boteze copiii, să părăsească orașul, cu familiile și bunurile lor. [8] S-au certat cu privire la biserică și la stat, ca primă diferență teologică, și cu privire la botezul copiilor. Bullinger, care a fost prezent la dispută, raportează că anabaptiștii nu au putut combate argumentele lui Zwingli și să mențină terenul. [9] Radicalii nu vor mai aștepta. A continua în supunere față de stat și a practica botezul copiilor ar fi contrar a tot ce credeau ei a fi adevărat. Câteva zile mai târziu, frații radicali s-au întâlnit în casa lui Felix Manz. După ce s-au rugat, unul din frați, Jorg Blaurock, i-a cerut lui Conrad Grebel să-l boteze. La rândul lui, el i-a botezat pe cei prezenți. Acest eveniment este considerat a fi începutul mișcării anabaptiste. [10] Anabaptiștii au reieșit din reforma Zwingliană, în Elveția, și cu cât a fost mai mare mișcarea, s-a spus că a început în 21 ianuarie 1525. Această dată a marcat prima lor întâlnire după ce conciliul de la Zurich a dat legi ce interziceau orice adunare.

 Ca rezultat al opoziției lor, anabaptiștii s-au aventurat în demonstrații publice. Treceau drept predicatori ai pocăinței, îmbrăcați în sac, pe străzile din Zurich, cântând, rugându-se, abuzând de vechiul dragon (Zwingli) și coarnele lui și exclamând ”vai, vai, vai de Zurich!”” [11] Astfel de acțiuni nu demonstrează o inimă a reformei. Ci a revoluției și a re-instituirii. Anabaptiștii doreau o nouă biserică de credincioși care profesează și care este opusă relației cu statul pe care Zwingli, și reformele germană și elvețiană, se bazau.

 Prima generație a acestui grup radical nu avea un trup bisericesc formal, dar avea anumiți lideri care erau influenți: Conrad Grebel (fiul unei familii aristocrate din Zurich), Felix Manz (fiul ilegitim al unui cleric), Jorg Blaurock (fost preot de vârstă mijlocie, cu rădăcini de țăran), Simon Stumf (preot de parohie în zona rurală Hongg), Wilhelm Reublin (preot de vârstă mijlocie din Witikon care a fost primul pastor din Zurich care s-a căsătorit și care a convins părinții să refuze botezul copilului lor), Hans Denck (cunoscut ca ”papă al anabaptiștilor” de către Bucer) și Johannes Brötli (preot în zona rurală Zollikon) rămân lideri notabili. Dr. Huebmaier de Bavaria, cel mai învățat dintre anabaptiști și apărătorul lor principal, au luat parte la disputa din octombrie la Zurich în 1523, dar după aceea a scris împotriva lui Zwingli (despre botezul credincioșilor, 1525, și un dialog cu Zwingli, 1526), a fost alungat din Elveția și a organizat congregații înfloritoare în Moravia. [12] Ulterior, creșterea oncentrată păentru mișcare a început să se ridice sub oameni ca Menno Simons, Peter Riederman și Hans Schnell.

 Conrad Grebel (c. 1498–1526) și Felix Manz (c.1498–1527) erau camarazi cu Zwingli. Ca și Zwingli, Grebel a fost un umanist pregătit, studiind la universitățile din Basel, Viena și Paris. A devenit un sprijinitor al lui Zwingli, scriind un poem scurt de apreciere la finalul unui tratat al lui Zwingli, în 1522, Archeteles. Se pare că a fost convins de viziunea lui Zwingli, despre creștinismul biblic adevărat. În timpul acestor primi ani ai reformei elvețiene, Grebel s-a împrietenit cu un alt urmaș al lui Zwingli, Felix Manz. Manz era un învățat evreu și fiu ilegitim al unui canon din biserica Grossmünster din Zurich. [13] Împreună, cei doi erau dedicați restaurării creștinismului biblic primitiv și credeau că Zwingli era la fel de dedicat. [14] În 1523 au ajuns să creadă că Zwingli era prea conservator și că reformele pe care el le apăra erau prea puține și prea încete. Acești radicali se opuneau zeciuielii, serviciului militar, jurămintelor. Susțineau că primăria nu avea dreptul biblic de a legisla chestiunile religioase. Ca rezultat al pierderii favorurilor consiliului și al stigmatismului, se întâlneau în secret în case pentru citirea Bibliei și rugăciune. Zwingli credea că acești radicali luau decizii rele de a urma anarhia ecleziastică (reinstituirea) decât reforma. El a îndemnat la moderație și răbdare și a angajat radicalii într-o serie de dezbateri publice, dar când rdicalii au început să re-boteze nu a avut de ales decât să treacă de partea consiliului de a trece în afara legii întâlnirile private și să ceară botezul copiilor. Grebel și Manz au refuzat să susțină această doctrină, au protestat la decizia consiliului în Zurich, și au fost arestați ca rezultat. În mai 1525, primul anabaptist a murit pentru credința lui în cantonul Schwyz. [15] După un an, Grebel a murit bolnav, departe de casă și în ianuarie 1527, Manz a fost executat public în Zurich în râul Limmat prin înecare pentru crima rebotezării, din ordinul consiliului. “Cel care scufundă, va fi scufundat,” a spus consiliul. Dacă Zwingli a fost de acord cu pedeapsa cu moartea pentru Manz nu se știe, dar nu i s-a opus public.

 După moartea lui Manz, și exilul lui Grebel, alți anabaptiști radicali din Europa, au devenit influenți: Hans Hut era “evanghelist” foarte cunoscut în Moravia și Austria, convertind mai mulți oameni la anabaptism decât toți ceilalți predicatori anabaptiști combinați; Jacob Hutter a format grupul cunoscut ca Hutterites cu învățături anabaptiste; Menno Simons a scris mult pentru cauza anabaptistă – Baza doctrinei creștine este încă folosită de menoniții de azi; Pilgrim Marbeck a fost un anabaptist austriac influent, iar fiul său Obbe Philips a devenit un lider anabaptist în Olanda; Brent Rothman a devenit lder german anabaptist. [16]

 Anabaptiștii nu formau un trup sau o denominație. Anabaptiștii erau alungați din loc în loc și călătoreau ca și evangheliști fugari. [17] Erau împrăștiați în Europa, predicându-și convingerile, dar rămânea încă confuzia interioară și lipsa de conducători pentru mișcarea ca întreg. Când anabaptismul avea doar doi ani aproape a fost eradicată în 1527. Dar în februarie al aceluiași an, la granița elvețiano-germană, în orașul Schleitheim, un grup mic de anabaptiști s-a întâlnit. Această întâlnire și documentul rezultat au fost considerate nașterea reală a anabaptismului. Sublinia o disciplină riguroasă care a câștigat dreptul anabaptiștilor de a stabili un nou ordin. [18] Aceasta nu era o confesiune de credință completă, ci arăta articolele în care nu exista dezacord între anabaptiști. Michael Sattler a autorizat-o (un fost călugăr Benedictin și urmaș al anabaptistului elvețian Conrad Grebel). În aceste șapte articole de credință se includea botezul adulților, autonomia congregației locale, biserica adunată a credincioșilor botezați, comuniunea restrânsă, excomunicarea ofensatorilor și respingerea supremației umane în religie și în politică. [19] Sattler este una din luminile proeminente ale cauzei anabaptiste. S-a căsătorit cu o călugăriță Beguină (Beguinii erau un ordin laic) Margaretha, și s-a alăturat anabaptiștilor în 1526. Pe drumul de întoarcere de la Schleitheim, au fost capturați, împreună cu alți nouă, de romano-catolicii care disprețuiau anabaptismul și i-au judecat la Curte, pe baza a nouă erezii. Sattler a refuzat acuzațiile în numele grupului, dar în zadar față de scopurile curții catolice. ”după o oră și jumătate, judecătorii s-au întors cu sentința: “Michael Sattler va fi spânzurat, dar înainte i se va tăia limba în piața centrală, apoi va fi legat de o căruță, va fi biciuit de două ori, apoi încă de cinci ori în fața porții, apoi i se va arde trupul , ca eretic.” [20]

 Când reinstituirea anabaptistă a atins punctul culminant, unii au alunecat într-o formă extremă de utopie. Jan Mattys și Jan de Leyden au condus 1700 de oameni și 6000 de femei la zidurile cetății Münster, unde doreau să stabilească un regat teocratic în pregătirea venirii domniei milenare a lui Hristos. În loc să înalțe un oraș sfânt, liderii au fost victimele propriei lor pofte ne-sfinte pentru putere și femei. Episcopul de Waldeck împreună cu trupele protestante au asediat orașul, aducând un final jenant acestui experiment ciudat în 24 iunie 1535.” [21]

 Scopul primar al radicalilor nu era (cum s-a declarat inițial) opoziția față de botezul copiilor, mai puțin față de unele convingeri ce erau în jur, ci stabilirea unei biserici pure de convertiți în opoziție cu biserica amestecată a lumii. [22] Reformatorii au fondat o biserică stat populară, ce include toți cetățenii și familiile lor. În opoziție cu aceasta, anabaptiștii s-au organizat pe baza principiului voluntar sau individualismul congregațiilor selecte de credincioși botezați, separat de lume și de stat. Așa cum spune Phillip Schaff, “Nimic nu caracterizează mai mult radicalismul și sectarianismul decât simțul istoric și respectul față de trecut.” [23] Anabaptiștii nu aveau simțul tradiției ecleziastice sau o moștenire teologică bogată pe care să se bazeze. Ca rezultat, puțini reformatori tolerau aceasta (Wolfgang Capito era simpatetic, Martin Bucer îi tolera la început, Calvin a încercat să îi reconvertească la credință, și Luther a negat salvarea lor, numindu-i eretici și diavoli (deși nu dorea să vadă sabia împotriva lor din partea statului).

 Tratarea anabaptiștilor este o pată mare pe pagina reformelor, Strassburg fiind singurul centru care îi tolera. [24] Grebel și Manz nu erau singurii persecutați. Șase execuții au avut loc în Zurich între 1527 și 1532. Ultimele execuții au avut loc în 23 martie 1532, când Heinrich Karpfis și Hans Herzog au fost înecați. Blaurock a fost exclus și ars în 1529 la Clausen în Tyrol. Haetzer, care a căzut în păcate carnale, a fost decapitat pentru adulter și bigamie la Constance, 24 februarie 1529. Huebmaier, care fugise din Waldshut la Zurich, în decembrie 1525, a fost judecat în fața magistraților, a renunțat și a fost dat afară din țară pentru a se lepăda de lepădare. [25] A muncit cu succes în Moravia, dar a fost ars în Viena, 10 martie 1528. După trei zile, soția lui credincioasă, cu care se căsătorise în Waldshut, a fost înecată în Dunăre.

Alte cantoane elvețiene au luat aceleași măsuri disciplinare împotriva anabaptiștilor ca Zurich. În Zug, Lorenz Fuerst a fost înecat, 17 august 1529. În Appenzell, Uliman și alții au fost decapitați, unele femei înecate. La Basle, Oecolampadius a ținut câteva dispute cu anabaptiștii, dar nu a câștigat nimic. Consiliul de acolo i-a alungat cu amenințarea că vor fi înecați dacă se întorc (13 Noiembrie 1530). Consiliul de la Berne a adoptat același curs.

 În Germania și Austria, anabaptiștii au fost persecutați mai rău. În aprilie 1529 Dieta lui Speier a decretat ca fiecare anabaptist și persoană rebotezată de orice sex să fie ucisă cu sabia, focul sau altfel. Decretul a fost îndeplinit cu severitate, cu excepția Strassburgului și a sferei de influență a lui Philip de Hesse, unde au fost tratați mai blând.

 Au fost tratați oribil în țările romano-catolice. În Goerz casa de adunare a anabaptiștilor a fost arsă. ““În Tyrol și Goerz,” spune Cornelius, „numărul execuțiilor din 1531 a atins 1000, în Ensisheim, 600. La Linz 73 în 6 săptămâni. Ducele William de Bavaria, depășindu-i pe toți, a dat înfricoșătorul decret de a decapita pe cei ce se leapădă, de a arde pe cei ce refuză să se lepede…în mare parte din Germania de sus, persecuția era în floare…sângele curgea ca apa…săracii oameni strigau la Domnul pentru ajutor…sute din ei de orice vârstă sau sex erau torturați fără murmur, disprețuiți, mergeau la execuție cu bucurie și cântând psalmi.”” [26]

 Deși persecuția fizică a fost din partea statului pentru anabaptiști, reformatorii individuali, nu au ridicat abuzul sabiei dar nu au fost de acord cu persecuția, dar i-a numit tot eretici. [27] Luther a spus, “Diavolul dezorganizează și ruinează totul prin duhurile lui, slujitorii lui în guvernul extern și lumesc și în inimile oamenilor pe care îi înnebunește și îi orbește cu spiritele rele, așa cum am experimentat și noi cu acești profeți insurecționali, fanatici și anabaptiști.” [28] Calvin i-a numit nebuni furioși,” [29] “supercilious,” [30] și deliranți.” [31] Calvin a fost folosit pentru convertirea multor anabaptiști (cei care erau tolerați în Strassburg în timp ce Calvin era prezent acolo timp de trei ani) și i-au adus copiii pentru botez, din oraș și de la țară. [32]

Teologia anabaptistă este foarte diversă, unii fiind ortodocși, alții fiind eretici. Confesiunea Augsburg demonstrează aceasta în respingerea unui număr de erori anabaptiste. În articolul 5 ei condamnă anabaptiștii și alții care cred că Duhul Sfânt vine la oameni fără Cuvântul extern, prin faptele lor. În art. 9 condamnă anabaptiștii care resping botezul copiilor și spun că copiii sunt salvați fără botez.. În art. 12 condamnă anabaptiștii care neagă că cei îndreptățiți pot pierde Duhul Sfânt. Datorită naturii sectare, o astfel de teologie avea un mic control asupra individualismului profeților auto-proclamați sau al învățătorilor. În forma sa mai conservativă, oameni ca Sattler și Grebel vroiau să vadă reinstituirea bisericii bazată pe concepțiile lor despre Cuvântul lui Dumnezeu. În forma sa extremă, respinge Biblia ca autoritate externă și se bazează pe inspirația interioară. [33] Acesta era cazul cu profeții din Zwickau care amenințau să distrugă lucrarea lui Luther de la Wittenberg. [34] Luther disprețuia influențele corupte ale acestor oameni, încât după ce primii martiri au murit pentru cauza lor, Luther i-a numit martirii diavolului. Luther și-a exprimat dezaprobarea față de tratamentul crud și dur al anabaptiștilor și “a susținut că ei trebuie să fie combătuți doar prin Cuvântul lui Dumnezeu și argumente, nu prin foc și sabie, decât dacă predică insurecția și se opun magistraților civili.” [35] Alții ca Haetzer și Denck, s-au îndoit de doctrina Trinității și de divinitatea lui Hristos. [36] Majoritatea anabaptiștilor accentuau necesitatea faptelor bune și susțineau că este posibil să ții legea și să fii perfect. [37] Confesiunea Schleitheim din 1526 putea fi considerată o linie a teologiei anabaptiste. Cele două idei teologice proeminente ale anabaptismului sunt 1) reinstituirea unei biserici pure de credincioși regenerați, și 2) botezul credincioșilor. Acestea sunt articole fundamentale ale crezului anabaptist. [38]

Ca regulă generală, anabaptiștii respingeau ideea unei biserici invizibile, văzând biserica ca pe o asociere voluntară a sfinților regenerați.” [39] Schotchmer spune, “contemporanii anabaptiști ai lui Luther nu doar s-au separat dar au și divorțat de chestiunile seculare. Au transformat geistliches Regiment a lui Luther într-o comunitate vizibilă și înscrisă (Bekenntniskirche), și au privat weltliches Regiment de influența individuală a celor care fuseseră transformați de credința în Isus Hristos.” [40] Aceasta a tensionat mult continuitatea și progresul anabaptiștilor. Ei accentuau discontinuitatea, nu continuitatea NT și VT. Hodge spune, “Anabaptiștii nu vorbeau doar în termeni vechi despre vechea economie și despre starea evreilor sub acea dispensație, dar era necesar sistemului lor ciudat ca să nege că legământul lui Avraam includea legământul harului.” [41] În această poziție, anabaptiștii aveau o puternică afinitate cu Socinianii care dictau aceeași vedere a VT pentru a îndepărta doctrina că o biserică evanghelică, identică ca și substanță cu cea din NT, ar fi existat în VT cu membrii copii. [42] Astfel, anabaptiștii nu prea foloseau VT. VanGemeren spune, “îl considerau inferior Evangheliei” [43] Aceasta formula concepțiile lor despre biserică și membrii ei.

Concepția anabaptistă despre relația biserică stat era că nu trebuie să existe o autoritate civilă peste biserică, și dacă este, atunci trebuie să se răscoale împotriva ei. [44] Nu ar jura în nici o circumstanță. Contracarând interpretarea anabaptistă despre biserică și stat, Luther, Calvin, Bullinger și alții susțineau continuitatea VT și NT și legitimitatea magistraților creștini de a exercita disciplina spirituală în commonwealth. Ca moștenitori ai creștinismului medieval și a teologiei biblice, reformatorii și-au unit forțele pentru a se opune învățăturilor anabaptiste. [45] Reformatorii nu au luat măsuri doar împotriva unui grup “radical” al celor ce caută adevărul. În încercarea lor de a revizui autoritatea statului prin separare completă de el, anabaptiștii doreau să eradicheze răul care domnea. Biserica re-instituită, după ei, trebuia să fie singura autoritate pe pământ. J.H. Merle d’Aubigne spune, “acești fanatici se credea numai ei copii ai lui Dumnezeu, și ca izraeliții din vechime credeau că au fost chemați să extermine pe cei răi.” [46] Aceasta era o opoziție amară față de orice autoritate impusă, aruncând Romani 13, și intoleranță față de orice creștin care are o poziție în stat. Era greșit ca un creștin să fie magistrat, acesta este punctul de vedere al Confesiunii Schleitheim. [47] (Confesiunea Augsburg se opune la aceasta în art.16 când condamnă anabaptiștii ce interzic birourile civile creștinilor.”)

 Cu privire la botez, modul botezului nu era important, deși subiecții botezului erau foarte importanți. (de exemplu: judecarea a 14 anabaptiști în 7 feb. 1525, Marx Bosshard a mărturisit că Hans Bruggbach din Zumikon, după citirea unei porțiuni din NT la o întrunire, a mărturisit păcate mari și a cerut ca semn al convertirii sale, să fie stropit în numele Tatălui., al Fiului și al Duhului Sfânt; când Blaurock l-a stropit.” [48] Primul caz clar de scufundare la anabaptiștii elvețieni este Wolfgang Uliman (fost călugăr din Coire, și asistent pentru un timp al lui Kessler la St. Gall). [49]) Modul nu a fost contestat încă, ca mai târziu, la baptiști. Anabaptiștii susțineau căp copiii nu pot fii membrii în biserică, și nici cei ce nu au credința. Conform anabaptiștilor, copiii nu puteau avea cunoașterea Evangheliei, nici credința, deci erau excluși din trupul credincioșilor. Dar nu puteau nega faptul că copiii erau incluși în legământul lui Avraam, erau circumciși, ca sigiliu și semn. De aceea au contestat vehement VT în favoarea NT. Hodge scrie, “este esențial teoriei lor ca legământul avramic să fie privit ca un legământ național, total distinct de legământul harului.” [50] Anabaptismul este esențial dispensațional în diviziunea și discontinuitatea sa în progresia bisericii de-a lungul veacurilor. Anabaptiștii nu ar fi văzut Israelul din VT ca biserică sub nii o formă. Deci, biserica din NT este marcată de un legământ nou ce scrie legea în inimă (o înțelegere ne-exegetică a lui Ieremia 31:31-34), și recunoaște vizibil membrii prin credința lor. Copiii, neavând-o, nu sunt considerați membrii. Acest individualism radical a fost văzut în semnul botezului la anabaptiști și a fost numit re-instituire a ceea ce a început Hristos cu mărturisirea individuală a lui Petru că Isus este Hristos, Fiul Dumnezeului Celui viu (Mat. 16:16).”

 Mișcarea anabaptistă avea ca principală preocupare re-instituirea, nu reforma. Conform vederilor lor teologice despre ecleziologie, din necesitate, anabaptiștii au admis că până să apară ei pe scena istorică, 1) adevărata biserică nu exista, 2) teologia biblică a fost eclipsată pentru a ascunde adevărul Evangheliei, și 3) niciodată nu au fost anabaptiști în biserica creștină, de la mișcarea lor, care să caracterizeze re-instituirea și nu reforma. Dacă biserica anabaptistă era parte a creștinismului, aceasta înseamnă că biserica lor are nevoie de reformă. Dar hiper-individualismul lor i-a împins spre realizarea că trebuie să planteze adevărata biserică din nou, pentru a avansa cauza lui Hristos. Din perspectiva reformatorilor, au agravat doar răspândirea și efectul pluralismului religios în efortul de a reforma biserica.

Este opinia scriitorului ca anabaptiștii merită numele de “radicali” dar nu trebuie asociați cu titlul de “reformă radicală.” Prin estimarea lor proprie, anabaptismul nu aparținea reformei bisericii, ci re-instituirii unei noi biserici, copiind biserica originară instituită de Hristos și de apostoli, din primul secol, sau așa credeau ei. Bazat pe teologia lor și pe tacticile politice și sociale, li se potrivea mai bine un nume ce se apropie de conceptul “Re-instituire radicală “a” noii biserici.” A se angaja în reformă înseamnă a urma redescoperirea Evangheliei și instituirea ei în rămășița bisericii curente. Înseamnă revitalizarea poporului lui Dumnezeu orbit de corupția unei biserici deformate. În contrast, a angaja anabaptismul înseamnă a arunca biserica curentă în orice formă a ei și a încerca să copiezi biserica primară care a ieșit din scenă de multe secole. Principiile anabaptismului înclină spre o re-instituire radicală, nu bazată pe ortodoxia trecută, ci pe via moderna.

America de Nord, Zair, Indonezia, și Rusia [sic].” [51] Acolo sunt peste 20 de grupuri distincte, ce includ Menoniți, Amish, Hutterites, Frații menoniți, și Frații în Hristos. Teologia lor rămâne deviantă, dar să nu ne îndoim că anabaptiștii au fost sinceri în eforturile lor și rămân sinceri în practicile lor de azi.

Note de subsol:

[1] Pack, Frank. despre Anabaptism și Asceticism, de Kenneth R. Davis, Journal of the Evangelical Theological Society 19, (Spring 1976): 146.

[2] termenul de re-botezător are originea la baptiștii Paedo și a fost respins de anabaptiști pentru că ei susțineau că nu este alt botez decât al credincioșilor. Nu re-botezau atunci, ci botezau pentru prima dată.

[3] Schaff, Philip, și David Schley Schaff, History of the Christian Church, vol. 8 [CD-ROM] (Oak Harbor: Logos Research Systems, Inc., 1997).

[4] implicațiile istorice pentru historia salutis sunt mari. Anabaptiștii radicali vroiau ca reforma să creadă că nu a existat nici o biserică de la Hristos până la convertirea la anabaptism.

[5] Wooley, Paul. Patterns of the Reformation, de Gordon Rupp, Westminster Theological Journal 33, (May 1971): 240.

[6] Anonim, “Thomas Müntzer”, Christian History: The Anabaptists, 5 January 1985, Logos Research Systems, [CD-ROM] January, 1996.

[7] Ibid.

[8] Schaff, Philip, și David Schley Schaff, History of the Christian Church, vol. 8 (Oak Harbor: Logos Research Systems, Inc., 1998).

[9] Ibid.

[10] H. Wayne Pipkin, “Impatient Radicals…the Anabaptists”, Christian History: Ulrich Zwingli, 4 October 1984, Logos Research Systems, [CD-ROM] January, 1996.

[11] Schaff, Philip, și David Schley Schaff, History of the Christian Church, vol. 8 [CD-ROM] (Oak Harbor: Logos Research Systems, Inc., 1997).

[12] Ibid.

[13] Payne, John B. “Zwingli and Luther – The Giant vs. Hercules”, Christian History: Ulrich Zwingli. 4 October 1984, Logos Research Systems, [CD-ROM] January, 1996.

[14] Ibid.

[15] Klaassen, Walter. “A Fire that Spread Anabaptist Beginnings”, Christian History: The Anabaptists, 5 January 1985, Logos Research Systems, [CD-ROM] January, 1996.

[16] învățații nu sunt deciși azi dacă Thomas Müntzer era anabaptist. Atrocitățile lui în Răscoala țărănească nu au ajutat dorințele anabaptiste de separare a bisericii de stat și libertate bazată pe Cuvântul lui Dumnezeu, nu pe sabia statului.

[17] Schaff, Philip, și David Schley Schaff, History of the Christian Church, vol. 8 (Oak Harbor: Logos Research Systems, Inc., 1997).

[18] Yoder, John Howard. “The Legacy of Michael Sattler: The Schleitheim Confession,
Brotherly Union of a Number of Children of God Concerning Seven Articles”, Christian History: The Anabaptists, 5 January 1985, Logos Research Systems, [CD-ROM] January, 1996.

[19] Payne, E. A. The Baptist Movement in the Reformation and Onwards (London: Kingsgate, 1947) Page 13.
[20] Gross, Leonard. “Showing Them How to Die; Showing Them How to Live”, Christian History: The Anabaptists, 5 January 1985, Logos Research Systems, [CD-ROM] January, 1996.

[21] Detzler, Wayne Alan. “Johann Gerhard Oncken’s Long Road to Toleration”, The Journal of the Evangelical Theological Society 36, (June 1993) 231.

[22] Schaff, Philip, and David Schley Schaff, History of the Christian Church, vol. 8 [CD-ROM] (Oak Harbor: Logos Research Systems, Inc., 1997).

[23] Ibid.

[24] Schaff, Phillip. History of the Christian Church, vol. 5 (Grand Rapids: Eerdman’s Publishing Co., 1994), 412.

[25] Zwingli’s letter to Capito, Jan. 1, 1526, published by Rudolph Staehelin, Briefe aus der Reformationszeit (Basel, 1887), 20.

[26] Schaff, Philip, and David Schley Schaff, History of the Christian Church, vol. 8 [CD-ROM] (Oak Harbor: Logos Research Systems, Inc., 1997).

[27] chiar în Anglia, tolerarea anabaptiștilor nu exista. Phillip Schaff spune, “sub scurta domnie a lui Edward VI. (1547–1553), reforma a făcut progrese, dar anabaptiștii nu erau tolerați, doi din ei, care aveau vederi curioase despre încarnare, au fost arși ca eretici, Joan Bocher, numit Joan de Kent, 2 mai, 1550, și George Van Pare, un olandez, 6 aprilie 1551.” Schaff, Philip, și David Schley Schaff, History of the Christian Church, vol. 8 (Oak Harbor: Logos Research Systems, Inc., 1997).

[28] Martin Luther, The Sermons of Martin Luther, vol. 2, [CD-ROM] (Auburn: Ages Software, 2000), 330.

[29] Calvin, John. Institutes of the Christian Religion, vol. 2 (????????), 4:16:10.

[30] Calvin, Institutes, 2:10:7.

[31] Calvin, Institutes, 4:1:23.

[32] Schaff, Philip, and David Schley Schaff, History of the Christian Church, vol. 8 [CD-ROM] (Oak Harbor: Logos Research Systems, Inc., 1997).

[33] Quaker theology emerges from this line of thinking.

[34] Schaff, Philip, and David Schley Schaff, History of the Christian Church, vol. 8 [CD-ROM] (Oak Harbor: Logos Research Systems, Inc., 1997).

[35] Schaff, Phillip. History of the Christian Church, 7 (Grand Rapids: Eerdman’s Publishing Company, 1994), 459. Emphasis mine.

[36] Schaff, Philip, and David Schley Schaff, History of the Christian Church, vol. 8 [CD-ROM] (Oak Harbor: Logos Research Systems, Inc., 1997).

[37] Ibid.

[38] Ibid.

[39] Stitzinger, James F. “Pastoral Ministry in History 1”, Master’s Seminary Journal 6, (Fall 1995), 169.

[40] Schotchmer, Paul Frederick. “Reformed Foundations for Social Concern: A Comparison of Sixteenth-Century European Ideas”, Westminster Theological Journal 40, (Spring 1978), 324.

[41] Hodge, Charles. Systematic Theology, vol. 2 [CD-ROM] (Oak Harbor: Logos Research Systems, Inc., 1997), 367.

[42] Dabney, Robert L. Systematic Theology. electronic ed. based on the Banner of Truth 1985 ed., (Simpsonville: Christian Classics Foundation, 1996), 521.

[43] VanGemeren , Willem A. “Israel as the Hermeneutical Crux in the Interpretation of Prophecy”, Westminster Theological Journal 45, (Spring 1983) 134.

[44] Edwards, Jonathan, The Works of Edwards, vol. 4, (Auburn: Ages Software, 2000), 238.

[45] Karlberg, Mark W. “Covenant Theology and the Westminster Tradition”, Westminster Theological Journal 54, (Spring 1992), 139.

[46] d’Aubigne, J.H. Merle. History of the Reformation in the Time of Calvin, vol. 8, (Auburn: Ages Software, 2000), 271.

[47] Klassen, Walter. Anabaptism in Outline: Selected Primary Sources (Scottdale, Herald Press: 1981) 244-64, quoted in Stephen M. Johnson, “The Sinews of the Body of Christ” Calvin’s Concept of Church Discipline”, Westminster Theological Journal 59 (Spring 1997) 92.

[48] Phillip Schaff, History of the Christian Church, 7 (Grand Rapids : Eerdman’s Publishing Company, 1994). 282. Schaff quotes Darauf habe ihn Blaurock bespritzt, Egli, Actensammlung.

[49] Ibid.
[50] Hodge, Charles. Systematic Theology, 2 [CD-ROM] (Oak Harbor: Logos Research Systems, Inc., 1997), 367.

[51]Anonymous, “Did You Know?”, Christian History: The Anabaptists, 5 January 1985, Logos Research Systems, [CD-ROM] January, 1996.

– See more at: http://publicatia.voxdeibaptist.org/apologetica_nov14.htm#sthash.bPeImDxZ.dpuf

REZOLUŢIA ALIANŢEI BAPTISTE CU PRIVIRE LA CORUPŢIE

Rezoluția Alianței Mondiale Baptiste cu privire la corupție

Consiliul General al Alianței Mondiale Baptiste, întrunit la Izmir, Turcia între 9-11 Iulie 2014

ADMITE că fiecare ființă umană este creată după chipul și asemânarea lui Dumnezeu și prin urmare are o valoare intrinsecă înaintea lui Dumnezeu și înaintea lumii (Geneza 1:26-27)

AFIRMĂ că Dumnezeu cheamă oamenii să facă dreptate, să iubească mila și să umble în smerenie cu Dumnezeu (Mica 6:8).

RECUNOAȘTE că Isus ne-a poruncit să Îl iubim pe Dumnezeu și să îl iubim pe aproapele nostru ca pe noi înșine, acesta fiind un model al practicării dreptății în zilele noastre (Marcu 12:33).

SUSȚINE transparența și integritatea în toate aspectele vieții publice așa cum a fost prezentată de Exposed Campaign, o chemare bazată pe credința că trebuie să stopăm corupția în materie de guvernare și în de afaceri.

SE ALĂTURĂ fraților și surorilor din diferite comunități de credincioși, inclusiv din Consiliul Mondial al Bisericilor și din Alianța Evanghelică Mondială, SEMNÂND această scrisoare publică adresată liderilor națiunilor din G20 care se vor întâlni în Brisbane, Australia în noiembrie 2014:

Noi, liderii comunităților de credincioși, transmitem aceasta scrisoare făcând apel la integritate și transparență în viața publică.

Suntem parte campaniei MONDIALE reprezentând un miliard de oameni din 170 de națiuni care iau atitudine împotriva lăcomiei, a înțelegerilor secrete și a abuzului influenței publice care se întâmplă peste tot și care îi afectează cel mai mult pe cei săraci. În 2010, țările în curs de dezvoltare au pierdut aproximativ 850 miliarde de dolari datorită scurgerilor ilicite și a evaziunii fiscale asociate cu costurile de piață subapreciate. Viețile a 230 de copilași ar putea fi salvate în fiecare zi dacă problemele legate de corupție ar fi abordate frontal  și astfel mai multe fonduri ar fi folosite pentru dezvoltare.

În calitate de lideri, ne pocăim de orice practică ce ar putea contribui la corupție și ne îndreptăm modul de a trăi. Facem apel la guvernele G20 care au influență în aproape toate multinaționalele care activează în întreaga lume să promoveze o transparență mai mare în ceea ce privește demersurile lor financiare.

Anterior, liderii financiari ai G20 au avut oportunitatea de a aborda problema mitei și a evaziunii fiscale în companiile multinaționale și între oficialii guvernamentali. În noiembrie, liderii guvernelor ar putea susține aceste măsuri într-o întâlnire istorică din Australia. Rugăciunea noastră este că pe mâsură ce vă veți achita de mandatul G20, politicile pe care le formulați vor restabili corectitudinea și vor preveni lăcomia.

Consiliul General al Alianței Mondiale Baptiste FACE APEL la baptiștii din întreaga lume SĂ IA ATITUDINE în ceea ce privește combaterea corupției la orice nivel în efortul de a urma mandatul biblic de a face dreptate, de a iubi mila și de a umbla smeriți cu Dumnezeu;

ÎNCURAJEAZĂ toate bisericile baptiste, convențiile și uniunile să practice dreptatea, darea de socoteală și transparența în toate domeniile;

ÎNDEAMNĂ credincioșii baptiști să atragă atenția asupra faptului că faptele de corupți pot și chiar expun oamenii la o suferință care nu este necesară.

http://revistacrestinulazi.ro/2014/07/rezolutia-aliantei-mondiale-baptiste-cu-privire-la-coruptie/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/baptistii/rezolutia-aliantei-baptiste-cu-privire-la-coruptie/