Regele Ferdinand I și cultele religioase din România interbelică

 

În plan religios, Regele Ferdinand I declarase drept biserici naționale Biserica Ortodoxă Română și Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, iar regimul cultelor era favorabil și celorlalte biserici: romano-catolică, armeano-catolică, armenească, luterană, calvină, cultelor neoprotestante, dar și cultelor necreștine, precum cel musulman, cel mozaic sau altor culte necreștine, precum Martorii lui Iehova sau unitarienii. Biserica Ortodoxă Română obținuse ridicarea la rangul de Patriarhie, iar fostul episcop ortodox al Caransebeșului, Miron Cristea, devenise Patriarh al României.

Informația de mai sus trebuie completată cu informații suplimentare. Astfel,  regimul cultelor nu era favorabil, așa cum afirmă  domnul Claudiu Pădurean, autorul articolului, și celorlalte bisericii, în afara bisericilor istorice. Mă refer aici în primul rând la „cultele neoprotestante” (adventist, baptist, creștin după Evanghelie și penticostal.), termen care, deși exista, nu era folosit decât rar.

Dovada afirmațiilor mele stă în legislația perioadei, începând chiar cu anul 1921, dar și ulterior.

Nu îmi propun să tratez acum în extenso această problemă despre care am scris în cadrul unor studii științifice publicate sau în curs de publicare, însă voi prezenta câteva elemente.

Unul dintre acestea este cel legislativ

Articolul 22 din Constituţia adoptată în martie 1923 prevedea, între alteleLibertatea conştiinţei este absolută. Statul garantează tuturor cultelor o deopotrivă libertate de protecţiune, întrucât exerciţiul lor nu aduce atingere ordinii publice, bunelor moravuri şi legilor de organizare a statului.

Cultele erau clasificate în culte istorice, culte noi şi asociaţii religioase. Asociaţiile religioase stăteau sub regimul legilor privitoare la asociaţii în general şi la întruniri publice, fiind vizate aici sectele, care după război s-au sporit în chip neobişnuit, provocând prin acţiunea lor clandestină stări de spirit adânc păgubitoare liniştii şi intereselor permanente ale statului.

Următoarele culte erau considerate culte istorice: ortodox, greco-catolic (unit), catolic, reformat, mozaic, mahomedan. Erau recunoscute drepturile comunităţii baptiste, acordate printr-un jurnal al Consiliului de Miniştri din 21 noiembrie 1927.

Sursa: Ion Agrigoroaiei, Gheorghe Iacob, Politică și cultură în România interbelică

Ceea ce se observă aici este faptul că articolul 22 din Constituția României Mari (1923) Statul garantează tuturor cultelor o deopotrivă libertate de protecţiune, însă acest lucru era garantat numai cultelor, nu tuturor confesiunilor religioase recunoscute de stat. De asemenea, prin Legea Cultelor din 1928, care a generat numeroase dezbateri și opoziție înainte de adoptare, inclusiv din partea Bisericii Ortodoxe Române. Problema viza printre altele și recunoașterea statutului de cult religios pentru confesiunea baptistă. De asemenea, se cerea recunoașterea în baza faptului că avusese acest statut în Transilvania înainte de 1918, îndeplinea criteriile legale, i se promisese acest lucru și mai mult decât atât România se angajase prin Tratatul Minorităților din anul 1919 la respectarea drepturilor minorităților religioase.

  Principala lege, care a fixat regimul cultelor în România şi care a stat la baza activităţii respective până în anul 1948, a fost Legea pentru regimul general al cultelor din aprilie 1928.

În ce priveşte legătura între stat şi culte, legiuitorul a preferat sistemul superiorităţii statului faţă de biserică, numit şi sistemul autonomiei bisericeşti, urmând a satisface atât pretenţiunile juste ale Bisericii, cât şi drepturile normale ce decurg din suveranitatea Statului.

Cultele erau clasificate în culte istorice, culte noi şi asociaţii religioase. Asociaţiile religioase stăteau sub regimul legilor privitoare la asociaţii în general şi la întruniri publice, fiind vizate aici sectele, care după război s-au sporit în chip neobişnuit, provocând prin acţiunea lor clandestină stări de spirit adânc păgubitoare liniştii şi intereselor permanente ale statului.

Următoarele culte erau considerate culte istorice: ortodox, greco-catolic (unit), catolic, reformat, mozaic, mahomedan. Erau recunoscute drepturile comunităţii baptiste, acordate printr-un jurnal al Consiliului de Miniştri din 21 noiembrie 1927. (…)

Mai erau admise de lege:
a. Asociaţia religioasă baptistă (cu 35 comunităţi baptiste române, 55 germane şi 15 maghiare – cu peste 3.000 case de rugăciuni în total);
b. Asociaţia religioasă adventistă de ziua a şaptea, cu comunităţi grupate în şase conferinţe zonale şi având 520 case de rugăciuni. În 1920 se organizează unirea acestor comunităţi din România;
c. Asociaţia religioasă a lipovenilor, având peste 57.000 de credincioşi şi reşedinţa la Fântâna Albă, în Bucovina.
Pe lista celor interzise în conformitate cu prevederile legii din aprilie 1928 figurau: secta nazarinenilor, a adventiştilor reformaţi, a secerătorilor, a penticostaliştilor, a inochentiştilor, a bisericii lui Dumnezeu apostolice, a martorilor lui Dumnezeu (Iehova), a stundiştilor, a duhoborţilor, a molocanilor şi a studenţilor în Biblie (mileniştilor).

Sursa: Ion Agrigoroaiei, Gheorghe Iacob, Politică și cultură în România interbelică

Se observă faptul că deși statul prevedea în Legea fundamentală din anul 1923 că libertatea conștiinței este absolută, venea cu îngrădiri de ordin legal și făcea o departajare între confesiunile religioase pe care le împărțea în legale și interzise, iar pe cele acceptate în culte religioase și asociații religioase.

În ceea ce priveşte religia locuitorilor, situaţia în perioada interbelică conform recensământului din anul 1930 se prezenta astfel: ortodoxă – 13.108.227 (72,6%), greco-catolică – 1.427.391 (7,9), romano-catolică – 1.234.151 (6,8), mozaică –756.930 (4,2), reformato-calvină – 710.706 (3,9), evanghelică-luterană – 398.759 (2,2), mahomedană – 185.486 (1,0), unitariană – 69. 257 (0,4), baptistă – 60.562 (0,3), lipoveană – 57.288 (0,3) şi, cu sub 0,1%, adventistă – 16.102, armeano-gregoriană – 10.005, armeano-catolică –1440, alte religii şi secte –7.434, liberi cugetători – 6.604, nedeclarată – 6.686.

Un alt aspect pe care doresc să-l menționez aici face referire la vizitele în România ale Dr. J. H. Rushbrooke, secretar general și apoi președinte al Alianței Mondiale Baptiste. Domnia sa a venit în România de mai multe ori, uneori chiar și de două ori într-un an pentru a intervenii la autorități ca acestea să respecte ceea ce s-au angajat, respectiv libertatea religioasă. Aspectele menționate aici sunt evidențiate și în cadrul unui volum care urmează să apară și voi detalia informațiile la momentul oportun.

Deși nu am tratat decât superficial acest subiect amplu, doresc să atrag atenția asupra faptului că perioada interbelică merită mai multă atenție în ceea ce privește situația religiei în general și a confesiunii baptiste în particular.

Regele Ferdinand I și cultele religioase din România interbelică 

http://m.romanialibera.ro/aldine/history/mostenirea-lui-ferdinand-cel-loial–la-moartea-sa–in-1927–romania-era-intr-o-situatie-privilegiata–cum-s-a-naruit-munca-regelui–465910

https://ardeleanlogos.wordpress.com/baptistii/regele-ferdinand-i-si-cultele-religioase-din-romania-interbelica/

Patristici pentru Baptiști? Observațiile Ortodoxe asupra Dezbaterilor recente printre Baptiștii din Sud – de Robert Arakaki

de Robert Arakaki

Teologia reformată și-a făcut prezența în diferite locuri neașteptate. Creștinismul de astăzi, într-un articol recent, a făcut o declarație asupra unui trend surprinzător printre pastorii Convenției Baptiștilor din Sud (SBC). Un studiu din 2006 a descoperit că doar 10 la sută din pastorii SBC s-au identificat drept “Calviniști”. Totuși, un studiu din 2007 a descoperit un procent surprinzător de 35 la sută dintre preoții SBC care au absolvit recent seminariile SBC s-au indentificat drept “Calviniști”.

Acest lucru a creat o izbucnire sub forma unei declarații teologice:  lucrarea A Statement of the Traditional Southern Baptist Understanding of God’s Plan of Salvation.

Articolul Doi: “Păcatul Omului” conține o respingere explicită a doctrinei Reformei a depravării totale:

Negăm faptul că păcatul lui Adam a rezultat în negarea liberului arbitru a oricărei persoane sau declararea că o persoană este vinovată înainte să păcătuiască.

Această delcarație este foarte apropiată de ceea ce Biserica Ortodoxă consideră a fi condiția umană. Mitropolitul Kallistos (Timothy) Ware este foarte cunoscut pentru lucrarea sa introductivă The Orthodox Chruch, a scris:

Ortodocșii, totuși, nu susțin faptul că decăderea umanității a deprivat-o de bunăvoința lui Dumnezeu, deși ei ar putea spune că după cădere, bunăvoința acționează asupra umanității din exterior, nu din interior. Ortodocșii nu spun, asemeni lui Calvin, că oamenii după cădere sunt incapabil de fapte bune. Ei nu pot fi de acord cu Augustin, atunci când acesta scrie că oamenii sunt sub o necesitate grea de a comite păcate, iar natura umană este învăluită în vina în care a căzut, astfel făcând să apară lipsa libertății. (p. 223)

Factorul Lipsă – Părinții Timpurii ai Bisericii

Ceea ce găsesc bizar despre dezbaterea teologică  descria articolul Creștinismul de astăzi ca o lipsă de realitate față de părinții timpurii ai bisericii. Doar unul a fost menționat, și anume Augustin. Augustin este un părinte al bisericii foarte cunoscut însă el nu a fost singurul. Una dintre slăbiciunile Creștinismului Vestic este provincialismul limitat ce a rezultat din axarea asupra unui singur teolog atunci când există o moștenire teologică mult mai largă din care se poate învăța. Ortodoxismul Estic se bazează pe o tradiție teologică mai largă și mai bogată. Într-o eră a venerării eroilor, de ce discipolii direcți ai Apostolilor nu primesc atenția și respectul pe care îl merită? Sunt sigur că există mulți pastori SBC buni și seminarieni care ar putea investiga ceea ce Apostolii i-au învățat pe discipolii lor.

Cine sunt Părinții Timpurii ai Bisericii?

Termenul de “părinți ai bisericii” se referă la un grup particular format din lideri Creștini timpurii. Nu oricine a trăit cu mult timp în urmă poate fi considerat un părinte al bisericii. Pentru Creștinismul Ortodox un părinte al bisericii este o persoană a cărei învățături sunt pe acceași undă cu învățăturile Apostolilor care au dus vieți exemplare. Deoarece Creștinii timpurii credeau cu tărie în tradiționalizarea procesului – amintind și păstrând învățăturile Apostolilor – ei i-au văzut pe părinții bisericii drept oameni care putea reprezenta înțelesurile unice ale Scripturii.

Chiar înainte de moarte, Apostolul Pave i-a scris lui Timothy:

Menține cu tărie planul sunetelor cuvintelor pe care le-ai auzit de la mine, prin credință și dragoste ce se află în Isus Hristos. Acel lucru bun ce ți s-a făcut ție, păstrează-l prin Duhul Sfânt care se află în noi toți. (II Timothy 1:1-14, NKJV)

Timp de multă vreme Timothy a fost asistentul și discipolul lui Pavel, iar curând urma să devină succesorul lui Pavel în predicarea evanghelie. Pentru asta, Timothy trebuia să fie decretat. Pavel îi reamintește lui Timothy de acel moment culminant când Timothy a devenit episcop al bisericii lui Hristos.

Iar lucrurile pe care le-ați auzit de la mine, spuneți-le mai departe la alți oameni credincioși care vor putea la rândul lor să le predea la alții. (II Timothy 2:2, NKJV)

Autoritatea translocală a episcopului poate fi văzută în decretarea lui Timothy. La decretarea lui Timothy, el a primit responsibilitatea de a da mai departe Credința Creștină la generațiile următoare. El a primit deasemenea responsibilitatea de a fi sigur că viitorii episcopi se vor asigura că doctrinele potrivite vor fi învățate.

Meseria episcopului este diferită față de cea a unui pastor obișnuit. Un episcop moștenește autoritatea apostolilor; el nu pretindea inspirație divină asemeni apostolilor originali însă el a continuat lucrarea lor de a conduce o biserică mare. Pastorii locali (preoții) ascultau de episcopi. Episcopul conduce biserica prin bunăvoința Duhul Sfânt (II Timothy 1:6). Este deasemenea important ca noi să nu uităm că Pentecost, darul lui Hristos pentru Biserică, a început în Acts 2 și a continuat să îndrume biserica în toate adevărurile. În timp ce studiem istoria bisericilor descoperim că Hristos a inspirat credință în promisiunile făcute Bisericii, niciodată să nu o abandoneze ci să o susțină prin adevăr și bunăvoință.

Este important de nu uita că în timp ce Pavel scria scrisoarea aceasta pentru Timothy, nu exista încă un Testament Nou. Timothy și alți pastori trebuiau să se bazeze pe un număr de scrisori pe care le-au primit de la Pavel, discursurile acestuia pe care și le mai aminteau, și Vechiul Testament. Colecția de cărți și scrisori cunoscute ca Noul Testament nu au fost puse împreună decât cu două secole mai târziu.

Mulți, dacă nu majoritatea, dintre părinții bisericii, erau episcopi. Printre aceștia se numără:

Ignatius din Antioch – Un discipol de-al Apostolului Ioan, a murit în jurul anului 100. Tradiția spune că el a fost unul dintre copiii pe care Isus i-a luat în brațele sale și i-a binecuvântat. Ignatius a fost al treilea episcop al orașului Antioch, același oraș care i-a trimis pe Pavel și Barnabas ca misionari (Acts 13). El a scris șase scrisori ce au dat dovezi valoroase legate de credințele și practicile Creștinilor imediat după moartea Apostolilor originali. Scrisorile sale pot fi găsite în lucrarea Apostolic Fathers.

Polycarp – Un alt discipol de-al Apostolului Ioan, a murit ca un martis ars pe rug în anul 155. Polycarp a susținut importanța de a memora și transmite mai departe învățăturile Apostolilor. Relatarea martiriului său a devenit un clasic timpuriu și poate fi găsită în colecția Apostolic Fathers.

Irenaeus din Lyon – Un discipol de-al lui Polycarp, el a fost episcop în Lyion, Galia (Franța). El a fost un episcop misionar ce a avut ca misiune supraviegherea unei biserici la frontiera lumii Romane. El este cunoscut pentru lucrarea Against the Hereticspe care a scris-o pentru a combate erezia Gnosticilor. El a scris deasemenea On the Apostolic Preaching. A murit în jurul anului 202,

Athanasius cel Mare – El a servit ca episcop în orașul Alexandria, unul dintre cele mai mărețe orașe ale Imperiului Roman. El a jucat un rol important în combaterea ereziei Arianismului ce a negat natura divină a lui Isus Hristos. El a scris lucrarea clasică teologică On the Incarnation și a participat la primul Consiliu Ecumenic în anul 325. A murit în anul 373.

Basil cel Mare – A fost episcop în Caesarea, Cappadocia (Turcia modernă). El a scris lucrarea On the Holy Spirit împotriva celor ce au negat natura divină a Duhului Sfânt. A murit în anul 379,

Protestanții fac o greșeală comună prin faptul că dacă el a trăit acum multă vreme, Origen a fost unul dintre părinții bisericii timpurii și este respectat de Biserica Ortodoxă. Educația sa înaltă și productivitatea sa nemaintâlnită în cercetările teologice i-ar aduce cu siguranță o poziție în seminarile de seamă din ziua de astăzi. Însă din cauza aspectelor bizare al învățăturilor sale, el este recunoscut ca un părinte al bisericii de către Creștinii Ortodocși.

Citindu-i pe părinții bisericii nu este o sarcină ușoară, însă îi va răsplăti pe cei ce vor să aibă o înțelegere mai profundă a credinței Creștine. Este important să nu uităm că termenul de “părinți ai bisericii” este o expresie scurtă pentru mișcarea teologică ce s-a întins pe mai multe secole, atât în părțile estice cât și cele vestice ale Imperiului Roman și până și extinsă înafara Imperiului. Un punct bun de început pentru cei nefamiliarizați cu părinții bisericii este lucrarea The Christian Traditiona lui Jaroslav Pelikan.

Părinții Bisericii Timpurii și Liberul Arbitru

Când vine vorba de teologie, Creștinii Ortodocși întreabă: Care a fost consensul general al părinților bisericii? Creștinii timpurii au studiat teologia într-un mod conservativ. Decât să încerce să producă o soluție creativă, ei au căutat o înțelegere bazată pe Scriptură și la același nivel cu înțelegerea Scripturii predată de succesorii Apostolilor, și anume episcopii.

Un studiu al Bisericii timpurii arată existența unui consens teologic larg ce a afirmat credința în liberul arbitru. J.N.D. Kelly în lucrarea sa Early Christian Doctrine notează că apologiștii secolului al doilea au crezut în unanimitate în liberul arbitru (1960:166).

Justin Martyr este cunoscut ca “Filozoful”. El nu fpcea parte din clerul decretat însă era un învățător asemănător profesorilor universitari din ziua de astăzi. El a scris:

Creația nu a stat în puterea noastră inițial; și pentru a putea urma acele lucruri ce-l mulțumeau pe El, alegerea lor prin modurile facultăților raționale El însuși ni le-a oferitEl ne convinge și ne conduce spre credință (First Apology 10; Ante-Nicene Fathers vol.I, p. 165).

Irenaeus of Lyons a afirmat capacitatea umanității pentru credință:

Astfel orice expresie demonstrează că omul are puterea de a respecta credința (Against Heretics 4.37.2; Ante-Nicene Fathers, Vol.I p. 520).

Cyril din Ierusalim a fost un patriarh al Ierusalimului în secolul patru. Ierusalimul a fost unul dintre centrele spirituale ale tradiției Creștine antice. În faimoasele sale lecturi catechetice, Cyril a afirmat în repetate rânduri despre liberul arbitru al oamenilor (Lectures 2.1-2 și 4.18, 21; Nicene and Post-Nicene Fathers, Second Series Vol. VII, p. 8-9, 23-24).

Gregory din Nyssa, un învățător respectat din secolul al patrulea, a predat astfel în lecturile sale:

Pentru El cel care deține domnie asupra universului permite ca un lucru să ne fie dat nouă să controlăm, doar după fiecare dintre noi este maestru. Aceasta este voința; un lucru ce nu poate fi înrobit, fiind puterea determinării sinelui (Gregory din Nyssa, The Great Catechism).

John din Damascus, un părinte al bisericii din secolul opt este faimos pentru lucrarea Exposition of the Catholic Faith, în care a scris cel mai apropiat lucru de o teologie sistematică din biserica timpurie. El a explicat că Dumnezeu l-a făcut pe om rațional și i-a dat liberul arbitru, iar ca rezultat liberul arbitru al omului a fost corupt (Nicene and Post-Nicene Fathers, Series 2 Vol. IX p. 58-60).

John of the Ladder, un Părinte al Deșertului din secolul al șaselea, a scris în lucrarea sa clasică The Ladder of Divine Ascent, astfel:

Dintre ființele raționale create de El și onorate cu demnitatea liberului arbitru, unii dunt prietenii Săi, iar alții sunt adevărații Săi servitori, unii sunt fără valoare, alții sunt complet diferiți de Dumnezeu, iar alții, deși sunt creaturi bizare, îi sunt oponenți (1991:3).

Ceea ce este ciudat este faptul că doctrinele Calviniste a depravării totale și predestinației duble nu au fost predate de către părinții bisericii timpurii. Învățăturile distincte ale tradiției Reformate își au rădăcinile la Augustin din Hippo și influența din Scolaticismul medieval al teologiei Creștine din Evul Mediu. Acest lucru evidențiază faptul că Calvinismul (teologia Reformată) nu făcea parte din credința istorică Creștină, ci de un sistem teologic inventat de John Calvin în anii 1500.

O Invitație pentru Baptiști să Citească despre Părinții Bisericii Timpurii

Creștinii care sunt conservativi din fire pot găsi o anumită atracție față de părinții bisericii timpurii. Ei sunt respinși sau disturbați prin doctrine inovative ce împing limitele prea departe. Una dintre criticile pe care Ortodoxia le are împotriva Calvinismului este faptul că acest învață doctrine ca depravarea totală și predestinarea dublă. John Calvin și susținătorii săi au luat anumite idei predate de Augustine și au extins limitele acestor învățături în direcții neașteptate, ajungând la concluzii fără precedent.

Mulți Protestanți, inclusiv Baptiștii, au știut de mult timp de moștenirea bogată a bisericii timpurii. Acest lucru este probabil din cauza credinței greșite cum că a existat o apostazie masivă la început și că religia Creștină a decăzut într-un întuneric spiritual până la Reforma Protestantă. Ralph Winter a etichetat această părere ca teoria Blinked Off/Blinked On (“BOBO”), a istoriei. Școlarii de seamă din istoria bisericii au respins această părere a istoriei. Teoria BOBO a istoriei bisericii conține deasemenea unele implicații teologice deranjante.

Îi invităm pe Baptiști să descopere moștenirea bogată a părinților bisericii timpurii. Suntem siguri că acest lucru îi va ajuta să își mute credința și practicile mai aproape de faptele istorice, și astfel să fie protejați de inovațiile doctrinale. Ne rugăm ca ei să găsească multe comori inexplicabile ale părinților bisericii timpurii și din istoria bisericii.

Apocalipsa 6 – Durerile nașterii cui? – B a r z i l a i – e n – D a n

Vă invit să vizitați și celelalte bloguri, care-l completează pe acesta. Lista lor este în Blogroll.

 

Apocalipsa 6

Durerile nașterii cui?

Cu acest capitol începe cascada de pedepse cumplite asupra pământului. Mai întâi vor fi rupte cele șapte peceți; la a șaptea pecete încep cele șapte trâmbițe, iar la cea de a șaptea trâmbiță se revarsă peste pământ cele șapte potire ale mâniei divine. Toate vin „ca durerile nașterii peste femeia însărcinată“: din ce în ce mai intense și mai dese (Mat. 24:8; Marcu 13:8). Suferințele de pe pământ vor fi din ce în ce mai mari și mai dese. Ce se va naște din aceste dureri? Împărăția lui Dumnezeu pe pământ!

Intrăm în teritoriul „zilei Domnului“ despre care au vorbit proorocii (Isaia 22; Ieremia 30:1-17; Ioel 1-2; Amos 5; Țefania 1; Ioel 2:30-32; Zaharia 14:1; Maleahi 4:1, 5). În ordinea creației din Geneza, ziua aceasta începe de seara și prima parte a ei este noapte întunecată. Apoi se va crăpa de ziuă și va răsări Luceafărul de dimineață. Partea întunecată a Zilei Domnului ține șapte ani de necaz și este acoperită de Apocalipsa 6-19, iar partea luminoasă care durează o mie de ani este descrisă doar în câteva versete din capitolul 20. Totul va începe însă cu o înșelătoare pace mondială:

„Când vor zice: „Pace şi linişte!”, atunci o prăpădenie neaşteptată va veni peste ei, ca durerile naşterii peste femeia însărcinată, şi nu va fi chip de scăpare“ (1 Tesaloniceni 5:3).

Oratoriul ceresc din Apocalipsa 4 și 5 merge mână în mână cu mânia dezlănțuită pe pământ în Apocalipsa 6-19. În cer se amplifică oratoriul slavei, pe pământ se amplifică asprimea pedepselor.

Alăturarea unor culmi ale închinării cu adâncimile teribile ale judecății s-ar putea să ne pară stranie, dar asta doar pentru că nu înțelegem deplin nici sfințenia lui Dumnezeu și nici păcătoșenia omului. Nu vedem nici imaginea completă a felului în care răul i se opune lui Dumnezeu și că, pentru binele și bunăstarea tuturor, răul trebuie eliminat total și de pretutindeni. Dumnezeu este îndelung răbdător, dar trebuie până la urmă să judece pământul și să le facă dreptate celor ce L-au slujit.

Paralele lămuritoare

Pentru cei cărora Apocalipsa li se pare o carte complicată și confuză am să spun două lucruri: (1) ea urmează seria de evenimente anunțate de Domnul Isus când era încă pe pământ în Evanghelii și (2) ea urmează schița celei de a șaptea săptămâni din profeția despre cele șaptezeci de săptămâni anunțată în cartea profetului Daniel.

Despre lucruri care încă nu sunt

În capitolul 24 al evangheliei lui Matei, Domnul Isus vorbește despre lucrurile viitoare în ceea ce putem numi „mica Apocalipsă“. El le descopere ucenicilor lucrurile viitoare, vorbindu-le despre dărâmarea Templului, despre pustiirea Ierusalimului și despre venirea Fiului omului.

Este suficient să recitim pasajele din Evanghelia lui Matei, Marcu sau Luca pentru a ne familiariza pe scurt cu ceea ce vom întâlni în Apocalipsa.

„Drept răspuns, Isus le-a zis: „Băgaţi de seamă să nu vă înşele cineva. Fiindcă vor veni mulţi în Numele Meu şi vor zice: ,,Eu sunt Christosul!“ ,,Şi vor înşela pe mulţi“ (Mat. 24:4-5)

6_calul albCând a rupt Mielul cea dintâi din cele şapte peceţi, m-am uitat şi am auzit pe una din cele patru făpturi vii zicând cu un glas ca de tunet: „Vino şi vezi!” M-am uitat şi iată că s-a arătat un cal alb. Cel ce sta pe el avea un arc; i s-a dat o cunună şi a pornit biruitor şi ca să biruiască“ (Apoc. 6:1-2).

Un arc fără săgeți simbolizează o biruință fără luptă. Antichrist va fi „invitat“ să conducă lumea ca o soluție la o criză mondială.

„Veţi auzi de războaie şi veşti de războaie: vedeţi să nu vă înspăimântaţi, căci toate aceste lucruri trebuie să se întâmple. Dar sfârşitul tot nu va fi atunci. Un neam se va scula împotriva altui neam, şi o împărăţie, împotriva altei împărăţii şi, pe alocuri, vor fi cutremure de pământ, foamete şi ciumi“ (Mat. 24:6-7).

6_calul rosu„Când a rupt Mielul a doua pecete, am auzit pe a doua făptură vie zicând: „Vino şi vezi!” Şi s-a arătat un alt cal, un cal roşu. Cel ce sta pe el a primit puterea să ia pacea de pe pământ, pentru ca oamenii să se înjunghie unii pe alţii, şi i s-a dat o sabie mare“ (Apoc. 6:3-4).

În locul păcii promise, Antichristul va aduce un război cum n-a mai fost de la întemeierea lumii. Urmarea firească a războiului este foametea:

„ .. pe alocurea vor fi … foamete … Dar toate aceste lucruri nu vor fi decât începutul durerilor. “ (Mat. 24:7-8).

6_CALUL NEGRU„Când a rupt Mielul pecetea a treia, am auzit pe a treia făptură vie zicând: „Vino şi vezi!” M-am uitat şi iată că s-a arătat un cal negru. Cel ce sta pe el avea în mână o cumpănă. Şi, în mijlocul celor patru făpturi vii, am auzit un glas care zicea: „O măsură de grâu pentru un dinar. Trei măsuri de orz pentru un dinar! Dar să nu vatămi untdelemnul şi vinul!” (Apoc. 6:5-6).

Ca întotdeauna, Antichristul va da vina pe copiii lui Dumnezeu și va porni  împotriva lor o persecuție teribilă:

Atunci vă vor da să fiţi chinuiţi şi vă vor omorî; veţi fi urâţi de toate neamurile pentru Numele Meu“ (Mat. 24:9).

6calul galbuiCând a rupt Mielul pecetea a patra, am auzit glasul făpturii a patra zicând: „Vino şi vezi!” M-am uitat şi iată că s-a arătat un cal gălbui. Cel ce sta pe el se numea Moartea şi împreună cu el venea după el Locuinţa morţilor. Li s-a dat putere peste a patra parte a pământului ca să ucidă cu sabia, cu foamete, cu molimă şi cu fiarele pământului“ (Apoc. 6:7-8).

Persecuția va fi cumplită și va cere un ceas de răzbunare din partea Domnului:

„Atunci, mulţi vor cădea, se vor vinde unii pe alţii şi se vor urî unii pe alţii.  Se vor scula mulţi proroci mincinoşi şi vor înşela pe mulţi. Şi, din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea celor mai mulţi se va răci. Dar cine va răbda până la sfârşit va fi mântuit“ (Mat. 24:10-13).

apoc6_9-11Când a rupt Mielul pecetea a cincea, am văzut sub altar sufletele celor ce fuseseră înjunghiaţi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi din pricina mărturisirii pe care o ţinuseră. Ei strigau cu glas tare şi ziceau: „Până când, Stăpâne, Tu, care eşti sfânt şi adevărat, zăboveşti să judeci şi să răzbuni sângele nostru asupra locuitorilor pământului?” Fiecăruia din ei i s-a dat o haină albă şi i s-a spus să se mai odihnească puţină vreme, până se va împlini numărul tovarăşilor lor de slujbă şi al fraţilor lor, care aveau să fie omorâţi ca şi ei“ (Apoc. 6:9-11).

Evenimentele de pe pământ vor fi însoțite de teribile semne cerești:

Pe alocuri vor fi mari cutremure de pământ, foamete şi ciume, vor fi arătări înspăimântătoare şi semne mari în cer“ (Luca 21:11).

apoc6_12_17Când a rupt Mielul pecetea a şasea, m-am uitat şi iată că s-a făcut un mare cutremur de pământ. Soarele s-a făcut negru ca un sac de păr, luna s-a făcut toată ca sângele şi stelele au căzut din cer pe pământ, cum cad smochinele verzi din pom când este scuturat de un vânt puternic. Cerul s-a strâns ca o carte de piele pe care o faci sul. Şi toţi munţii şi toate ostroavele s-au mutat din locurile lor. Împăraţii pământului, domnitorii, căpitanii oştilor, cei bogaţi şi cei puternici, toţi robii şi toţi oamenii slobozi s-au ascuns în peşteri şi în stâncile munţilor. Şi ziceau munţilor şi stâncilor: „Cădeţi peste noi şi ascundeţi-ne de Faţa Celui ce şade pe scaunul de domnie şi de mânia Mielului, căci a venit ziua cea mare a mâniei Lui şi cine poate sta în picioare?” (Apoc. 6:12-17).

Cei ce se tem de Apocalipsa ar trebui să se teamă și de Evangheliile Domnului Isus! Evenimentele viitoare sunt prea importante pentru ca să le ignorăm și tocmai de aceea au fost anunțate în mai multe cărți ale Bibliei. O foarte amănunțită cronologie a lor ne-a fost lăsată în cartea profetului Daniel.

Săptămâna din Daniel

În profeția lui Daniel ni s-a spus că „au fost hotărâte șaptezeci de săptămâni … până la ungerea Sfântului sfinților“ (Dan. 9:24-27). Ultima din acestea va fi săptămâna Necazului cel mare în care va avea loc ultima înfruntare dintre Christos și Antichist:

„El va face un legământ trainic cu mulţi timp de o săptămână, dar la jumătatea săptămânii va face să înceteze jertfa şi darul de mâncare şi pe aripa urâciunilor idoleşti va veni unul care pustieşte, până va cădea asupra celui pustiit prăpădul hotărât” (Daniel 9:27).

Această septadă (săptămână) va debuta cu semnarea unui tratat de pace între Israel și un dictator mondial (Antichristul) și se va încheia când Christos se va întoarce pe pământ ca să judece pe cei răi și să instaureze Împărăția Lui glorioasă. Evenimentele acestei săptămâni de ani sunt descrise în Apocalipsa 6-19. Ni se numără chiar și câte luni și câte zile sunt în trei ani și jumătate:

„I s-a dat o gură care rostea vorbe mari şi hule. Şi i s-a dat putere să lucreze patruzeci şi două de luni“ (Apocalipsa 13:5).

„Voi da celor doi martori ai mei să proorocească îmbrăcaţi în saci o mie două sute şaizeci de zile” (Apocalipsa 11:3).

Din Daniel 9:27 știm că cea de a șaptezecea săptămână va debuta cu un legământ încheiat de Antichrrist cu poporul Israel, în virtutea căruia li se va îngădui să rezidească Templul din Ierusalim. La jumătatea săptămânii, Antichristul va pângări acest templu și se va instaura ca singurul demn de închinare.

Paralel, în Apocalipsa 6 ni se vorbește despre un lider mondial care va veni promițând pace, dar care va declanșa război. În Apocalipsa 11 ni se spune că Templul anunțat de Daniel există deja la Ierusalim. Curtea lui de afară va fi călcată în picioare de Neamuri timp de 42 de luni:

„Dar curtea de afară a Templului las-o la o parte nemăsurată, căci a fost dată neamurilor, care vor călca în picioare sfânta cetate patruzeci şi două de luni“ (Apocalipsa 11:2).

În Apocalipsa 12  îl vom vedea pe Balaurul cel mare, un alt nume pentru Satan, urmărind-o pe femeia care-l reprezintă pe Israel. Ea fuge în pustie și acolo va sta exact 1.260 de zile, care sunt exact 42 de luni, care sunt exact trei ani și jumătate. Domnul Isus ne-a spus și despre aceasta în mica apocalipsa din Evanghelie:

De aceea, când veţi vedea urâciunea pustiirii, despre care a vorbit prorocul Daniel, aşezată în Locul Sfânt – cine citeşte să înţeleagă! –  atunci, cei ce vor fi în Iudeea să fugă la munţi; cine va fi pe acoperişul casei să nu se pogoare să-şi ia lucrurile din casă; şi cine va fi la câmp să nu se întoarcă să-şi ia haina. Vai de femeile care vor fi însărcinate şi de cele ce vor da ţâţă în zilele acelea! Rugaţi-vă ca fuga voastră să nu fie iarna, nici într-o zi de Sabat. Pentru că atunci va fi un necaz aşa de mare, cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până acum şi nici nu va mai fi“ (Mat. 24:15-21).

Vom vedea că această septadă din profeția lui Daniel se împarte în Apocalipsa în trei părți: prima parte de trei ani și jumătate a săptămânii (Apocalipsa 6-9), evenimentele de la mijlocul săptămânii (Apocalipsa 10-14) și ultimii trei ani și jumătate ai septadei (Apocalipsa 15-19).

Ce este așa de important că trebuie să ne oprim la jumătatea celor șapte ani? Atunci se va întâmpla că Antichristul va rupe legământul cu poporul ales și în loc să-i mai protejeze îi va persecuta teribil (Dan. 9:27).

Ce mă privesc pe mine toate acestea?

Când studiați aceste capitole tumultoase, țineți în minte că ele au intenția de a-i încuraja pe creștinii din toate veacurile. Ioan nu scrie doar evenimente, ci face teologie, ajutându-ne să-L cunoaștem mai bine pe Dumnezeu în frumusețea atributelor Sale și principiile împărăției Lui.

Capitolele acestea descriu un conflict cosmic între Dumnezeu și Satan, între Noul Ierusalim și Babilon și arată partea care este rezervată „biruitorilor“.

Capitolul 6 ne arată retribuția divină pentru cei ce L-au refuzat pe Christos.

Slide6

Această pedeapsă divină a fost vestită și de apostolul Pavel:

„Nu vă aduceţi aminte cum vă spuneam lucrurile acestea când eram încă la voi? Şi acum ştiţi bine ce-l opreşte ca să nu se descopere decât la vremea lui. Căci taina fărădelegii a şi început să lucreze; trebuie numai ca cel ce o opreşte acum să fie luat din drumul ei. Şi atunci se va arăta acel Nelegiuit, pe care Domnul Isus îl va nimici cu suflarea gurii Sale şi-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale. Arătarea lui se va face prin puterea Satanei, cu tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase şi cu toate amăgirile nelegiuirii pentru cei ce sunt pe calea pierzării, pentru că n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiţi“ (2 Tesal. 2:5-12).

Biserica nu știe „ceasul în care va veni Christos“ și fiecare generație are privilegiul și obligația de a-L aștepta. Apocalipsa ne alimentează anticipația noastră cu informații despre lucrurile care au să se întâmple pentru a ne încuraja să stăm într-o stare de veghe. Ne întâlnim cu aceleași avertizări date bisericilor:

Cine are urechi să audă!“ (Apoc. 13:9).

„Iată, Eu vin ca un hoţ. Ferice de cel ce veghează şi îşi păzeşte hainele, ca să nu umble gol şi să i se vadă ruşinea!”(Apoc. 16:15).

„Şi iată, Eu vin curând! Ferice de cel ce păzeşte cuvintele proorociei din cartea aceasta!” … Mărturisesc oricui aude cuvintele proorociei din cartea aceasta că, dacă va adăuga cineva ceva la ele, Dumnezeu îi va adăuga urgiile scrise în cartea aceasta. Şi, dacă scoate cineva ceva din cuvintele cărţii acestei proorocii, îi va scoate Dumnezeu partea lui de la pomul vieţii şi din cetatea sfântă, scrise în cartea aceasta. Cel ce adevereşte aceste lucruri, zice: „Da, Eu vin curând”. Amin! Vino, Doamne Isuse!(Apoc. 22:7, 18-20)

https://scripturile.wordpress.com/

Discernământ: Având gândurile lui Dumnezeu, după exemplul Său de Sinclair Ferguson

26166405_528164660901519_2122504651006353946_n

Cineva pe care-l cunoşteam şi-a exprimat recent o părere care m-a surprins şi, în anumite privinţe, m-a dezamăgit. Mi-am spus: „Credeam că avea mai mult discernământ de atât.” Experienţa aceasta m-a făcut să reflectez la importanţa discernământului şi la lipsa lui în lumea noastră. Oamenii nu înţeleg clar problemele şi sunt duşi uşor în eroare pentru că nu gândesc biblic. Dar n-am putea să nu reflectăm, cu tristeţe, şi la cât de adevărat este acest fapt în privinţa noastră, a celor din comunitatea Bisericii.

Cei mai mulţi dintre cititorii acestui articol vor dori să se distanţeze de ceea ce ar putea fi considerată gruparea extremiştilor din creştinismul contemporan. Însă există mai multe aspecte referitoare la discernământ. Adevăratul discernământ înseamnă nu doar deosebirea binelui de rău; înseamnă deosebirea elementul primar de cel secundar, a aspectului esenţial de cel indiferent, a ce este permanent de ceea ce este efemer, a binelui şi a mai binelui de ce este cel mai bine. Prin urmare, discernământul este asemenea simţurilor fizice; unora le este dat ca un dar special (1 Cor. 12:10), însă o măsură din el este esenţială pentru noi toţi, şi trebuie să fie constant alimentat. Creştinul trebuie să se îngrijească să-şi alimenteze cel de-al „şaselea simţ” al discernământului spiritual. De aceea psalmistul se roagă, „Învaţă-mă să am înţelegere şi pricepere” (Ps. 119:66).

Dar ce este discernământul? În Scriptură (aşa cum indică Ps. 119:66) el este abilitatea de a emite judecăţi chibzuite, de a deosebi şi a recunoaşte implicaţiile morale ale diferitelor situaţii şi ale cursurilor de acţiune. Include aparent abilitatea de a „cântări” şi a evalua statutul moral şi spiritual al indivizilor, grupurilor şi chiar al mişcărilor. Astfel, în timp ce ne avertizează împotriva unei mentalităţi de condamnare, Isus ne îndeamnă să fim chibzuiţi şi plini de discernământ, ca nu cumva să aruncăm mărgăritarele noastre înaintea porcilor (Mat. 7:1, 6). Exemplul cel mai remarcabil al unui asemenea discernământ este descris în Ioan 2:24-25, „Isus nu Se încredea în ei … fiindcă El însuşi ştia ce este în om.” Acesta este discernământ fără atitudine de judecată sau condamnare. Acest discernământ arată înţelegerea pe care o avea Mântuitorul asupra Cuvântului lui Dumnezeu (El Se rugase în mod suprem, „Învaţă-mă să am înţelegere şi pricepere; căci cred poruncile Tale” [Ps. 119:66] şi observaţiile Lui asupra căilor lui Dumnezeu cu oamenii. Discernământul Său a crescut fără îndoială pe măsură ce El însuşi a trecut prin ispită şi a biruit-o, evaluînd ceea ce este după ceea ce ar trebui să fie.

Discernământul lui Cristos penetrează cele mai adânci părţi ale inimii, însă este de acelaşi tip ca discernământul pe care trebuie să-l cultive creştinul, fiindcă singurul discernământ pe care-l avem este cel pe care-l primim în uniune cu Cristos, prin Duhul şi prin Cuvântul lui Dumnezeu. Discernământ înseamnă să înveţi „să ai gândurile lui Dumnezeu după exemplul Său” în mod practic şi spiritual; înseamnă să ai o înţelegere a modului în care arată lucrurile în ochii lui Dumnezeu şi să le vezi într-o anumită măsură „descoperite şi dezvăluite”.

Cum ar trebui să afecteze acest discernământ modul în care trăim? Acţionează ca mijloc de protejare, de păzire a noastră de pericolul de a fi înşelaţi spiritual. Nu suntem influenţaţi de curentele de învăţătură care fac să pară a fi central un element al Evangheliei ce este periferic, sau tratează o aplicaţie specifică a Scripturii ca şi cum ar fi mesajul central al Scripturii. De asemenea, discernământul acţionează ca instrument de vindecare, când este exercitat cu har. Am cunoscut un număr mic de oameni a căror abilitate de a oferi un diagnostic nevoilor spirituale ale altora a fost remarcabilă. Ei au diagnosticat condiţia spirituală a altora mai bine decât o puteau face oamenii înşişi. Când este exercitat în dragoste, discernământul poate fi bisturiul vindecător din chirurgia spirituală.

Din nou, discernământul poate funcţiona ca fiind cheia libertăţii creştine. Creştinul plin de râvnă, dar fără discernământ, ajunge înrobit de alţii, de propria lui conştiinţă needucată, de un tipar de viaţă nebiblic. Creşterea în discernământ ne eliberează dintr-o asemenea robie, ne permite să deosebim practicile care pot fi de folos în anumite circumstanţe de cele care sunt necesare în toate circumstanţele. De altfel, adevăratul discernământ permite creştinului eliberat să recunoască faptul că, pentru a te bucura de libertate, nu este esenţială exercitarea ei în orice privinţă.

În cele din urmă, discernământul serveşte ca un catalizator pentru dezvoltarea spirituală: „Batjocoritorul caută înţelepciunea şi n-o găseşte, dar pentru omul priceput ştiinţa este lucru uşor” (Prov. 14:6). De ce? Fiindcă creştinul cu discernământ merge la inima problemei. El ştie ceva despre orice lucru, şi anume că toate lucrurile îşi au sursa lor comună în Dumnezeu. Prin urmare, creşterea în cunoaştere nu duce la frustrare sporită, ci la o recunoaştere mai mare a armoniei tuturor cuvintelor şi lucrărilor lui Dumnezeu. Cum trebuie să fie obţinut un asemenea discernământ? Noi îl primim aşa cum a făcut-o şi Cristos însuşi – prin ungerea Duhului: prin înţelegerea pe care o avem asupra Cuvântului lui Dumnezeu, prin experimentarea de către noi a harului lui Dumnezeu şi prin dezvăluirea progresivă a condiţiei adevărate a inimilor noastre. De aceea, ar trebui să ne rugăm, „Sunt slujitorul tău, dăruieşte-mi discernământ.”

Sinclair B. Ferguson is an associate professor of systematic theology at Westminster Theological Seminary.

Tradus de Lacrisa Novac

https://www.rcrwebsite.com/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole/discernamant-avand-gandurile-lui-dumnezeu-dupa-exemplul-sau/

Diferența pe care o face învierea

26166405_528164660901519_2122504651006353946_n

 16-04-2017 

Nadejdea evreului este sa ajunga in sanul lui Avraam si sa vada pe Mesia revenind.

Nadejdea musulmanului este ca prin supunere devotata lui Alah sa ajunga in paradis.

Nadejdea budistului este sa obtina bucurie, pace prin iluminare, sperand sa se elibereze de suferinta.

Nadejdea hindusului este ca sufletul sau sa se uneasca cu divinitatea.

Toate religiile cred intr-o lume spirituala, imateriala. Toate trateaza cu sufletul omului. Toti spera sa ajunga langa dumnezeu lor, dar fiecare vine cu propria solutie: Islamul prin post si rugaciune ferventa cauta sa il convinga pe Alah, Iudaismul cu cele zece porunci il determina pe credincios sa-si obtina propria-i neprihanire inaintea lui Jehova, Budismul prin preceptele lui inceraca sa depaseasca suferinta, Hinduismul cu ritualurile si superstitiile lui cauta sa ofere purificarea sufletului.

Crestinismul ne arata necesitatea unei puritati si neprihaniri ca sa putem placea lui Dumnezeu, ne incurajeaza sa cautam pacea interioara si sa ne asiguram viata dupa moarte DAR spre deosebire de orice alta religie ne ofera un Mantuitor.

Isus Hristos s-a dat pe El Insusi la moarte pentru bunastarea, acceptarea, puritatea si vesnicia omului.
Isus Hristos ne ofera o cale garantata deoarece este dovedita prin invierea Lui.

Numai crestinul are adevarata nadejde a invierii! Isus nu a inviat din morti si a mers apoi direct in cer. El a inviat si a petrecut 40 de zile in mijlocul celor ce l-au urmat, fiind vazut, auzit, si atins de ei.

Trupul Sau mort nu a putut fi tinut in mormant, dusmanii Lui au incercat dar fara succes. Bravii si bine instruitii ostasi romani cu siguranta nu puteau accepta sa-si pateze CVul lor impecabil cu o fuga rusinoasa sau abandonand misiunea incredintata. Ei nu s-ar fi lasat intimidati de cativa pescari tematori si demoralizati!

Cine ar fi riscat sa infrunte garzile romane doar pentru a lua pe Invatatorul lor mort dintr-un mormant decent ca sa-l mute intr-un loc obscur?

Cum putem explica faptul ca niste ucenici lasi care au dezertat pe Invatatorul lor pe cand era viu au devenit peste noapte sufficient de curajosi si motivati sa fure un cadavru? S-au dezis de El cat era in viata ca sa si-L doreasca alaturi acum mort fiind…

Sa afirmi ca Isus doar a lesinat si ca dupa trei zile fara mancare, rani deschise, organe rupte si oase dislocate a fost in stare sa se dezmeticeasca si sa impinga de unul singur cu mainile si picioarele sale zdrobite lespedea grea a mormantului pazit de garda romana, necesita o credinta mai mare decat credinta in Inviere!

El a venit de la Dumnezeu aici jos pe Pamant, si a razbit prin moarte fara a fi tinut captiv de ea, fara a fi inghitit de mormantul rece si fara a ramane prizonierul lui. El a mers in temnita mortii unde toti muritorii intra o data pentru totdeauna, dar a iesit viu si biruitor!

Isus Hristos a dovedit acestei lumi ce traieste sub blestemul mortii ca El este Adevarata Cale catre Dumnezeu. Daca ar fi murit ca si oricare om, fara a mai reveni la viata, nu ar fi fost nimic mai mult decat o alta ‘cale infundata’, dar Invierea Sa dovedeste ca Isus Hristos este si va fi singura Cale catre Dumnezeu, o Cale ingusta si anevoioasa uneori, dar singura ce ne va indrepta pasii inspre viata, chiar Viata dupa moarte.

De ce am urma pe altcineva? De ce am cauta implinirea printre morminte inchise? Cine daca nu Isus cel Inviat are puterea sa te sprijine in viata asta efemera?

Isus este “o piatra de poticnire” pentru multi deoarece datorita invierii Lui nu poate fi adaugat listei de “oameni sfinti”.

Invierea Lui iL pozitioneaza deasupra tuturor ca si Domnul si Mantuitor lumii.

El are Numele mai presus de orice nume.

El este Dumnezeu intrupat, iar invierea Lui fara nici un dubiu si cu toata taria dovedeste ca Isus este Regele Regilor si Domnul Domnilor!

Daniel Mihet

https://www.stiricrestine.ro/2017/04/16/diferenta-pe-care-o-face-invierea/?

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole/diferenta-pe-care-o-face-invierea/