Închide

SA SPUNEM EVANGHELIA LA CAT MAI MULTI OAMENI! – PASTOR ION DAMIAN

Sa spunem Evanghelia la cat mai multi oameni!

Crestinii au chemarea, datoria si responsabilitatea sa vesteasca Evanghelia, adica sa se implice in evanghelizare. Daca pornim de la aceasta premisa a adevarului, inseamna ca va fi o dare de socoteala a crestinilor in fata lui Dumnezeu cu privire la cum au vestit Evanghelia oamenilor, in vederea mantuirii acestora prin Jertfa Mantuitorului.

Daca aceasta este realitatea, de ce asistam la o lipsa de implicare a multor credinciosi in lucrarea de Evanghelizare? Daca cineva este nascut din nou, daca este un copil a lui Dumnezeu, este implicita implicarea sa in ducerea Evangheliei la oameni.

Putem vorbi despre metode, resurse, strategii de evanghelizare, insa pornin si ne intoarcem tot la porunca Domnului Isus: sa vestim Evanghelia la oamenii de langa noi. Putem vorbi despre scuze si cauze pentru neimplicare, dar tot ramane sa fim confruntati de porunca Domnului Isus, in fata Caruia suntem constienti ca nu exista argumente pentru neimplicare in lucrarea de evanghelizare.

Dumnezeu ofera harul mantuirii omului pacatos. Spune-le: „Pe viata Mea, zice Domnul Dumnezeu, ca nu doresc moartea pacatosului, ci sa se intoarca de la calea lui, si sa traiasca. Intoarceti-va, intoarceti-va de la calea voastra cea rea! Pentru ce vreti sa muriti voi, casa lui Israel?” (Ezechiel 33:11)

Domnul Isus Cristos ne-a adus Evanghelia.  Cat este ziua, trebuie sa lucrez lucrarile Celui ce M-a trimis; vine noaptea, cand nimeni nu mai poate sa lucreze. (Ioan.9:4) De asemenea, Domnului Isus i-a implicat pe ucenicii Sai in lucrarea de evanghelizare. Dupa aceea Domnul a mai randuit alti saptezeci de ucenici si i-a trimis doi cate doi inaintea Lui, in toate cetatile si in toate locurile pe unde avea sa treaca El. (Luca 10:1)

Intelegerea Bisericii Primare a fost ca toti credinciosii sunt trimisii lui Dumnezeu pentru raspandirea Evangheliei. ,,ca adica, Dumnezeu era in Hristos, impacand lumea cu Sine, netinandu-le in socoteala pacatele lor, si ne-a incredintat noua propovaduirea acestei impacari.  Noi, dar, suntem trimisi imputerniciti ai lui Hristos; si, ca si cum Dumnezeu ar indemna prin noi, va rugam fierbinte, in Numele lui Hristos: impacati-va cu Dumnezeu!” (2 Corinteni 5:19-20)

Cunoastem despre inaintasii nostri crestini ca au vestit Evanghelia platind orice pret pentru inaintarea ei in lume. Cunoastem despre crestinii care si astazi isi dau viata pentru vestirea Evangheliei. Stim ca Evanghelia este adevarul si Domnul Isus Cristos este Mantuitorul nostru, astfel stim ca trebuie sa ne implicam in evanghelizare si vom raspunde de aceasta inaintea lui Dumnezeu.

Iata atitudinea ferma pentru evanghelizare in viata celor care au inteles ca sunt resonsabili sa vesteasca Evanghelia: ,,Caci mie nu mi-e rusine de Evanghelia lui Hristos; fiindca ea este puterea lui Dumnezeu pentru mantuirea fiecaruia care crede” – Apostolul Pavel (Romani 1:16); „Dacă Dumnezeu vrea evanghelizarea lumii şi tu refuzi să sprijini misiunile, atunci tu te opui voii lui Dumnezeu” – Oswald J. Smith; „Biserica care încetează a fi evanghelistică, va înceta curând să fie evanghelică” – Alexander Duff; „Ai o singură lucrare pe pământ, să salvezi suflete” – John Wesley; „Dumnezeu a avut un singur Fiu şi L-a făcut misionar” – David Livingstone; „Acum când sunt pe moarte, mărturisesc că nu mi-aş fi petrecut viata în alt fel, pentru nimic în lume” „Nu mi-a păsat unde şi cum am trăit sau prin ce greutăti am trecut, numai să pot câştiga suflete pentru Cristos” – David Brainerd.

Suntem gata sa ne implicam sa vestim Evanghelia din dragoste pentru Mantuitorul nostru, cat si pentru oamenii pe care Dumnezeu ii cheama la mantuire? Daca da, sa ne rugam, sa citim Scriptura mai mult si sa spunem Evanghelia Domnului Isus Cristos la cat mai multi oameni.

Pastor Ion Damian

https://www.baptisti-arad.ro/articole/sa-spunem-evanghelia-la-cat-mai-multi-oameni-pastor-ion-damian?

Aruncă arginții, până nu e prea târziu!

26166405_528164660901519_2122504651006353946_n

PUBLICAT PE 

Iuda a aruncat arginţii în Templu și s-a dus de s-a spânzurat. Matei 27:5

Dacă Iuda ar fi vorbit cu un prieten de încredere, iar nu cu niște prelați corupți, ar fi fost altfel memoriile lui. Dar nu a vorbit. Un gând criminal a început să-l bântuie și i-a dat curs. Dacă ar fi vorbit cinstit cu Domnul Isus, sigur l-ar fi iertat și scăpa de suicid și moarte și osândă. Dar a tăcut!

Multe gânduri criminale, invidioase, pline de răutate și răzbunare și minciună, trec prin mintea ta, ca niște păsări ale morții. „Nu le lăsa să-și facă în mintea ta cuib!”, ți-ar zice Martin Luther. Alungă păsările întunericului! Până nu e prea târziu!

Mulți au aruncat arginții: bogatul din Luca 16, fecioarele nechibzuite, Anania și Safira, Iuda, însă era târziu, prea târziu! Nu au mai avut șansa reabilitării. Aruncă arginții lăcomiei până nu e prea târziu!

Acum, bișnițarii îți sunt prieteni, dar când vei realiza că ai vândut sânge nevinovat prin: minciună, calomnie, ură, invidie și te va teroriza gândul suicidal și vinovat, vei rămâne singur. „Treaba ta, au zis ei”. Oare nu era cumva și treaba lor? Cine a cântârit arginții? Cine a negociat cu Iuda? Nu ei „toți”? Da, da. Exact cum vinovat nu este doar bârfitorul, mai vinovat este cel care ascultă și crede în balivernele lui. Apostolul Pavel avea să spună: Căci oamenii vor fi iubitori de sine , iubitori de bani……. vânzători , obraznici, îngâmfaţi, iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu. 2 Timotei 3:4. Aruncă arginții bârfei și ai calomniei și ai trădării, până nu e prea târziu!

A crezut Iuda că a vândut un impostor mincinos, pentru a fi dat la moarte și va rămâne cu niște preoți sfinți. Dar destul de curând și-a dat seama că a vândut un Hristos Sfânt și a rămas cu niște preoți corupți și păcătoși. Așa se trezește și Dalila după ce vinde un Judecător. Realizează cu cine vei petrece veșnicia, până nu e prea târziu!

Iuda l-a vândut o dată pe Isus, pe treizeci de arginți. Dar noi îl vindem pe mult mai puțin. L-am condamnat la moarte, și continuăm să-L mințim, să-L înjurăm, să-L ignorăm. Îl lovim zilnic peste obraz și Îl condamnăm la moarte! Realizează apele în care te scalzi, până nu e prea târziu!

Când, deci nu e prea târziu? Acum! Cât mai curge încă sângele iertării divine. Cât mai bate inima în pieptul tău. Cât nu a venit judecata lui Dumnezeu. Cât poți să recunoști păcatul. Cât mai poți să plângi pentru el. Cât mai poți primi iertarea de la Dumnezeu. Acum! Astăzi! Aruncă arginții indiferenței și căiește-te, până nu e prea târziu!

https://onisimbotezatu.wordpress.com/2018/04/03/arunca-arginti-pana-nu-e-prea-tarziu/

Arhip E. A. Bremicker

6-img_20171111_1112445-e1510837743147

Arhip E. A. Bremicker

Arhip este unul din bărbaţii despre care citim puţin în Noul Testament. Este amintit de două ori, şi anume în Filimon 2 şi în Coloseni 4:17. Totuşi putem învăţa ceva pentru viaţa noastră ca creştini din ceea ce citim despre el.

Un împreună-ostaş

Pavel îl numeşte pe Arhip împreună-ostaşul său. Acesta a fost şi este un titlu deosebit. Nu ni se spune în ce consta lupta sa, dar putem să presupunem că a luptat împreună cu apostolul Pavel pentru Evanghelie. Această luptă există, desigur, şi astăzi şi o putem duce împreună cu alţi fraţi. Diavolul va încerca tot posibilul să împiedice răspândirea Evangheliei. Sunt căutaţi bărbaţi şi femei care la fel ca Arhip luptă cu energie. Aceasta nu se referă numai la evangheliştii consacraţi. Orice slujbă, cum ar fi împărţirea de pliante, o discuţie cu colegi, cunoscuţi sau vecini despre ceea ce a făcut Domnul pentru noi (Marcu 5:19), este o luptă pentru Evanghelie. Dar Noul Testament vorbeşte şi despre o altă luptă, şi anume despre lupta pentru „credinţa dată sfinţilor odată pentru totdeauna“ (Iuda 3). În această luptă este vorba despre apărarea credinţei, a adevărului pe care Dumnezeu ni l-a dat în Biblie. Cine păşeşte prin lume cu ochii deschişi ştie cât de actuală şi de importantă este şi această luptă. Niciodată nu a fost atât de mult atacat şi pus sub semnul întrebării Cuvântul lui Dumnezeu ca astăzi. De aceea Dumnezeu caută bărbaţi şi femei, care sunt gata să ducă această luptă. În discuţiile noastre la şcoală sau la locul de muncă să intervenim printr-o mărturisire simplă pentru inspiraţia divină a Bibliei, pentru valorile morale ale Bibliei (care au valabilitate şi astăzi), pentru poziţia bărbatului şi a femeii în ordinea divină a creaţiei, pentru a numi numai câteva adevăruri biblice. Dacă ai şira spinării dreaptă şi nu doar iei cunoştinţă în tăcere de părerile greşite ale celor din jurul tău, ci îţi susţii părerea ta orientată după Biblie, atunci şi tu eşti un împreună-ostaş pentru adevărul Bibliei. A lupta înseamnă a-ţi da toate silinţele. Viaţa noastră ca creştini nu este o plimbare, ci este în legătură cu angajament şi osteneală. Eşti gata să lupţi? Arhip a luptat. El l-a văzut pe apostolul Pavel luptând şi a fost gata să stea alături de el. De aceea Biblia îl numeşte un „împreună-ostaş“. Şi noi putem fi bucuroşi şi mulţumitori că nu suntem singuri. Dacă ne străduim să răspândim Evanghelia, vom găsi şi alţii care fac acelaşi lucru. Dacă luăm poziţie pentru adevărul Bibliei, vom observa că şi alţii fac acest lucru. Dumnezeu aşază alături de noi fraţi şi surori, cu care putem realiza împreună aceste lucrări. Este un privilegiu să fii împreună-ostaş şi să ai alături împreună-ostaşi.

Un slujitor

Arhip nu era numai un luptător, ci era şi un slujitor. Dumnezeu i-a dat o slujbă în lucrarea Sa. Despre aceasta vorbeşte apostolul Pavel în Coloseni: „Ia seama la slujba pe care ai primit-o în Domnul, ca s-o împlineşti“ (Coloseni 4:17). În aceste cuvinte este o atenţionare pentru Arhip, dar şi pentru tine şi pentru mine. La fel ca Arhip odinioară, care a primit o slujbă, şi astăzi fiecare dintre noi a primit de la Domnul o slujbă. Nici unul nu poate spune: „Aceasta nu mă priveşte pe mine, Domnul nu mă poate folosi.“ Domnul Isus doreşte să ne folosească pe fiecare. Desigur, lucrările noastre sunt diferite. Se pune acum întrebarea: Îţi cunoşti lucrarea care ţi-a dat-o Domnul? Să răspundem fiecare personal înaintea Domnului la această întrebare, înainte de a cugeta la ceea ce i s-a spus lui Arhip. Cum am putea îndeplini lucrarea noastră, dacă nu ştim în ce constă ea? Arhip avea nevoie de această atenţionare prietenească. Nu ştim unde era punctul slab la el. Atenţionarea lui Pavel avea diverse motive. Probabil, Arhip era preocupat cu alte lucruri şi a uitat de slujba sa pentru Domnul. Este subliniat cuvântul „slujbă“. Poate era aşa de mult preocupat cu slujba altora, încât îşi neglija propria sa lucrare. Acum este subliniat cuvântul „tu“. Poate îşi făcea slujba, dar nu o ducea la capăt. Acum este subliniat cuvântul „a împlini“. Aceste trei posibilităţi există şi astăzi şi ele reprezintă un adevărat pericol pentru noi.

Pericolul nr. 1: suntem atât de mult preocupaţi cu alte lucruri, încât uităm lucrarea noastră pentru Domnul. Aceasta este o problemă actuală. Timpul în care trăim, este caracterizat de o împovărare crescândă. Şcoala, studiul, serviciul, familia şi timpul liber ne acaparează, încât timpul pentru slujbă ni se scurge adesea ca nisipul printre degete. Desigur, la şcoală, la serviciu trebuie să facem faţă cerinţelor. Trebuie de asemenea să avem timp pentru familie şi prieteni. Desigur, Domnul ne înţelege şi când mergem în concediu. Dar întrebarea este cum aşezăm priorităţile. Dacă într-adevăr dorim să avem timp pentru lucrarea Domnului, atunci vom găsi timp. Dar dacă toate celelalte lucruri devin mult mai importante, vom găsi mereu motivaţii plauzibile pentru neglijarea slujbei noastre. De aceea să ne întrebăm astăzi dacă mai sunt în ordine criteriile de valoare din viaţa noastră sau trebuie să schimbăm ceva.

Pericolul nr. 2: suntem atât de mult preocupaţi cu slujba altora, încât neglijăm slujba noastră. Aşa cum am spus, slujbele date de Domnul sunt foarte diferite. Dar poate considerăm că slujba, pe care Domnul a dat-o fratelui sau surorii noastre, este mai importantă sau mai frumoasă decât a noastră. Atunci, poate din invidie sau chiar din admiraţie privim la slujba altora, iar lucrarea noastră o desconsiderăm. Să nu uităm că Domnul are alte criterii de evaluare decât noi. Pentru El nu este important dacă slujba noastră este văzută sau nu. Nici aplauzele celorlalţi nu sunt importante pentru El. Domnul apreciază fidelitatea cu care împlinim lucrarea. O slujbă măruntă în ochii noştri poate să fie pentru Domnul de mare importanţă, dacă o facem în credincioşie. Să fim mulţumitori că Domnul poate lucra prin fraţii noştri, dar să nu avem complexe de inferioritate din această cauză. Dacă Domnul ne dă o lucrare, chiar dacă este mică şi neimportantă în ochii noştri, pentru El are întotdeauna valoare. Să nu uităm că El este cel care dă lucrarea, nu oamenii.

Pericolul nr. 3: facem lucrarea pe care ne-o dă Domnul, dar nu o ducem la capăt. Domnul ne arată o lucrare şi pornim cu elan şi entuziasm să o realizăm. Cu timpul, râvna scade, obosim şi ne pierdem interesul pentru respectiva lucrare. Dintr-o dată ni se par importante alte lucruri şi nu ne mai îndeplinim lucrarea. Câteodată, Dumnezeu verifică stăruinţa noastră în slujbă. Munca regulată, cu credincioşie ne poate obosi, mai ales când apar greutăţi şi îm-potrivire sau nu se văd rezultate. Tocmai atunci este nevoie de stăruinţă. Domnul doreşte să ducem la capăt o lucrare pe care am început-o cu El. Şi în acest punct, Domnul Isus este exemplul desăvârşit. El a spus Tatălui: „Am sfârşit lucrarea pe care Mi-ai dat-o s-o fac“ (Ioan 17:4). Să fie aceste cuvinte un îndemn pentru noi de a duce la capăt în credincioşie lucrarea începută! Decisiv este să fim gata să învăţăm de aici şi să tragem consecinţele. Slujba pentru Domnul nu este scop în sine, ci trebuie să fie întotdeauna spre onoarea Sa.

http://comori.org/home.php

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole-crestine/arhip/

Are și majoritatea drepturi?

14 SEPTEMBER 2017

Una din întrebările care se repetă tot mai mult, având în vedere frământarea socială cu privire la referendumul pentru modificarea Constituției, este dacă are și majoritatea drepturi?…sau cine apără majoritatea atunci când o minoritate se impune tot mai agresiv și tot mai toxic?…Contextul acestei dileme nu este nou și nu are de-a face doar cu România, ci este unul care a produs efecte și în Statele Unite, în Europa de vest sau alte zone ale globului. Spre exemplul, odată cu abolirea sclaviei și schimbarea statutului cetățenilor afro-americani în Statele Unite, dacă un alb este refuzat la o universitate sau este concediat de la servici, este competiție; dacă un afro-american este refuzat sau concediat, este discriminare și te trezești cu procese în instanță…dacă un alb este împușcat în urma unei intervenții a poliției, este ceva normal, dar dacă un afro-american este împușcat, este rasism.

Când un copil dintr-o famile tradițională cântă un cântec creștin a școală, toți copiii acelei familii sunt luați abuziv cu poliția și rupți de părinți luni de zile pentru că sunt un pericol (vezi cazul din Norvegia), dar dacă un băiat de 5 ani se crede fetiță, după educația primită de la grădiniță, și este chemat pe numele lui de băiat de o colegă de clasă, se simte abuzat emoțional și discriminat: toată școala se întoarce pe dos, sunt amenințați părinții fetei care a greșit, intervine presa, etc. (vezi cazul din California). Mai nou, dacă susținătorii familiei tradiționale folosesc adolescenți care să promoveze un clip cu valorile și principiile majorității, sunt amenințați cu procese și cu intervenia protecției sociale; în schimb, dacă o minoritate sexuală își promovează ideile ducând copiii minori la un marș al diversității și îi expune la nuditate și perversiune, protecția socială nu poate face nimic pentru că este discriminare și te trezești cu mass-media la ușă. Ok, minoritățile fac ceea ce cred ei că este normal să facă pentru a lupta pentru așa-zisele lor drepturi, dar cine îi apără pe cei care sunt majoritari? Nu cumva minoritățile ajung să aibă mai multe drepturi decât majoritatea tocmai pentru că democrația este prost înțeleasă? Chiar definiția democrației afirmă că poporul (majoritatea) conduce…și atunci unde este problema? De ce este așa o problema când o majoritate cere ca, în mod democratic, să se confirme prin referendum un anumit set de valori?

Mai jos sunt câteva ipoteze pe care istoria le-a confirmat, ipoteze care sunt la fel de valabile și astăzi, în contextul nostru socio-politic:

O minoritate coagulată este mai puternică decât o majoritate disipată.

O minoritate cu valori și principii clare este mai pragmatică decât o majoritate cu principii și valori moștenite, dar neîmpărtășite.

O minoritate activă și vocală este mai vizibilă decât o majoritate pasivă, tăcută.

O minoritate cu responsabilități asumate puternic este mai interesată decât o majoritate iresponsabilă sau ignorantă.

O minoritate consecventă câștigă mai mult decât o majoritate inconsecventă.

Prin prisma acestor ipoteze deja testate de societate, întrebarea este: ce are de făcut majoritatea pentru a-și apăra drepturile?

Să strângă rândurile în jurul celor care sunt vârfurile de lance.

Să-și asume valorile și principiile și să le facă relevante.

Să iasă din umbră și să demonstreze public că este majoritate.

Să-și asume responsabilitatea și să nu mai închidă ochii printr-o toleranță greșit înțeleasă.

Să-și susțină în mod consecvent valorile și principiile.

Strict legat de problema căsătoriei, implicit a valorilor și principiilor cu privire la familie, creștinii (care încă sunt majoritari atât la nivel global, cât și în acele zone unde minoritățile sexuale fac presiuni tot mai mari, precum în Statele Unite, Europa, etc…implicit în România) au o responsabilitate fantastică să aplice principiile menționate anterior referitor la ce ar trebui să facă o majoritate pentru a-și apăra valorile și principiile. Într-o vreme în care progresismul umanist pune omul în centrul a tot ce se întâmplă și practică o aplicare a drepturile omului prin prisma toleranței umaniste, creștinismul trebuie să-și asume responsabil și să afirme public faptul că Dumnezeu este în centrul a tot ce există și că anumite lucruri sunt intolerabile.

Prin comparație, ceea ce minoritățile sexuale promovează în țările în care creștinismul este majoritar este intolerabil și incalificabil în țările musulmane, acolo unde islamul este majoritar. De ce? Nu cumva pentru că musulmanii sunt mai consecvenți și mai fermi în păstrarea valorilor și în promovarea acestora? Nu suntem de acord cu mijloacele lor…aceeași greșeală a făcut-o creștinismul când, prin cruciade, a căutat să se impună cu forța. Dar dacă ei, așa cum sunt, au totuși atâta râvnă și consecvență, nu ar trebui ca noi, creștinii, să avem cu mult mai mult interes și râvnă pentru valorile și principiile lui Dumnezeu pentru că am fost născuți din nou și răscumpărați de Dumnezeu prin Hristos?

Este vremea să ne trezim, ca și creștini, și să readucem la viață valorile și principiile care ne-au format, valori și principii pe care s-au clădit națiuni întregi și care au ținut inclusiv România tare în fața atâtor dușmani timp de secole…este vremea să luptăm pentru aceste valori și principii – fiecare creștin ar trebui să fie ”gura” lui Dumnezeu pentru cei din preajma lui. Fiecare, separat, avem o voce… iar vocile noastre puse împreună devin tot mai mult o sirenă, un semnal de alarmă. Dacă tot e să vină peste noi valul noii toleranțe, măcar să știm că am făcut tot ce a ținut de noi să facem. Nu cred că e normal să ne băgăm capul în nisip ca struții și să ne acceptăm fatalist soarta…ne rugăm și postim pentru valorile noastre, le promovăm public, ieșim la vot, apoi, indiferent de rezultat, vom continua să ne rugăm, să postim, să ne trăim valorile și să le promovăm public!

Pastor Florin Iosub

http://www.baptist-tm.ro/are-si-majoritatea-drepturi/

https://wordpress.com/post/ardeleanlogos68.wordpress.com/16397

Apocalipsa 12: o vreme, două vremi și jumătatea unei vremi egală cu 1260 zile

20915597_722444867941034_3228323656990680920_n

ANASTASIA FILAT

Întrebare:

Am citit articolul dumneavoastră despre “o vreme, vremi și jumătatea unei vremi” și mi-a apărut o întrebare: de ce la Apocalipsa 12, referindu-se la același subiect autorul o dată măsoară timpul în ani și altădată în zile?

o vreme vremi si jumatatea unei vremi in Apocalipsa 12

Atunci când studiem Scripturile, în special prorociile, trebuie să avem în vedere că Dumnezeu Își descoperă revelația Sa treptat. Acesta este motivul pentru care atât sfinții de până la Hristos, cât și după au cercetat Scripturile ca să le poată înțelege. Și noi avem promisiunea Domnului Isus că Duhul Sfânt ne va călăuzi în tot adevărul și ne va descoperi lucrurile viitoare ( Ioan 16:13).

Cînd va veni Mîngîietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul; căci El nu va vorbi dela El, ci va vorbi tot ce va fi auzit, și vă va descoperi lucrurile viitoare. El Mă va proslăvi, pentrucă va lua din ce este al Meu, și vă va descoperi. Tot ce are Tatăl, este al Meu; deaceea am zis că va lua din ce este al Meu, și vă va descoperi. (Ioan 16:13-16)

Apocalipsa 12 este un capitol care ne ajută să înțelegem clar cât durează „o vreme”. Potrivit cu textul dat, această perioadă de timp durează 360 de zile calendaristice, ceea ce face un an evreiesc (sau profetic). La evrei, pe vremuri, un an avea 12 luni a câte 30 de zile fiecare. Deci, „o vreme, două vremi și jumătatea unei vremi” face 3,5 ani profetici sau evreiești și nu astronomici (365 sau 366). Acești ani mai sunt numiți de teologi „ani profetici”. Lucrul acesta este semnificativ la calcularea timpului din vedenia lui Daniel cu cele 70 de săptămâni din Daniel capitolul 9.

Vă recomand să citiți articolul „Lacunele teoriei un an pentru o zi în interpretarea prorociilor lui Daniel”.

https://moldovacrestina.md/apocalipsa-12-o-vreme-doua-vremi-si-jumatatea-unei-vremi-egala-cu-1260-zile/,

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole-crestine/apocalipsa-12-o-vreme-doua-vremi-si-jumatatea-unei-vremi-egala-cu-1260-zile/

Compendiu internaţional: „Mesia” porto-rican predică la hispanicii din U.S.; Mar 20, 2007 by Mark Kelly

6-img_20171111_1112445-e1510837743147

Pagina de ştiri baptiste

BPNews

AGENŢIA DE PRESĂ A CONVENŢIEI BAPTISTE DE SUD

Compendiu internaţional: „Mesia” porto-rican predică la hispanicii din U.S.;

Mar 20, 2007 by Mark Kelly

NASHVILLE, Tenn. (BP) – Un om care se numeşte pe sine atât „a Doua Venire a lui Isus” cât şi „Anticristul”, adună urmaşi din cadrul hispanicilor din Statele Unite, după ce şi-a răspândit mesajul său de nici-un-păcat, nici-un-iad în alte 30 de ţări.

Jose de Jesus, un porto-rican de 60 de ani care predică acum în Houston, a spus la ABC News, „Înaintea prezenţei lui Dumnezeu, nu mai este nici un păcat”. EL predică că moartea şi învierea lui Isus Hristos înseamnă că păcatul nu mai există şi oamenii pot acum să nu mai facă nici un rău în ochii lui Dumnezeu.

Nu e greu de înţeles de ce ar răspunde oamenii aşa de uşor la un mesaj ca acesta, însă de Jesus trasează o linie de comportament. În timp ce moralele sunt eliberate de orice standard biblic creştin, el interzice beţia şi drogurile.

Crescut într-un cămin în Puerto Rico, un adolescent de Jesus fura ca să-şi suporte dependenţa sa de heroină. El spune că doi îngeri au venit la el în 1973 într-o viziune în timp ce era întemniţat, şi că „duhul care era în Isus din Nazaret” a intrat în el. După ce a fost eliberat din temniţă, el a venit în Statele Unite şi a început să lucreze ca pastor de tineret.

Conform cu de Jesus, Antihrist nu este o fiinţă rea ci este următoarea întrupare a lui Isus pe pământ. Urmaşii lui îşi pun tatuaje cu „666” pentru a demonstra devoţiunea lor. Ei îl asaltează cu daruri scumpe şi formaţii de mariachi îl salută la aeroporturi când acesta călătoreşte.

Cu un număr substanţial de ucenici – probabil un milion – în Venezuela, Columbia, Cuba şi alte ţări Latino Americane, de Jesus crede că a venit vremea ca el să-şi răspândească mesajul în Statele Unite.

„Miami este podul pentru multe naţiuni”, a spus el la ABC News. „Acolo sunt hispanicii, şi eventual mă voi duce să găsesc o mulţime de oameni frumoşi vorbitori de engleză care vor vrea să creadă în mine şi voi avea milioane dintre ei”.

HAMAS SE REDEDICĂ DISTRUGERII ISRAELULUI – Criticat de Al Qaeda pentru unirea moderaţilor spre a forma un guvern Palestinian, grupul militant Hamas şi-a reafirmat dedicarea sa faţă de distrugerea Israelului.

Într-o înregistrare audio postată pe internet, Ayman al-Zawahri, al doilea în comandă din Al Qaeda, a spus, „Hamas a fost la un picnic cu Satan U.S., şi a predat majoritatea Palestinei către evrei”, conform serviciului de ştiri Voice of America. Ca replică, Ghayi Hamad, purtătorul de cuvânt al Hamas, a spus, „Vom continua calea Jihadului şi rezistenţa până la eliberarea întregii Palestine”.

Recunoaşterea dreptului Israelului de a exista este o condiţie pentru guvernele Vestice de a ridica sancţiuni economice ce infirmă Autoritatea Palestiniană. Moderatul Preşedinte Palestinian, Mahmoud Abbas este susţinut de Statele Unite şi Israel, şi Hamas nu poate guverna fără cooperarea sa. Oficialii Hamas au spus că guvernul de unitate a fost necesar pentru a evita războiul civil dintre palestinieni.

CHINA CONDAMNĂ VÂNZAREA PLANIFICATĂ DE PROIECTILE US ÎN TAIWAN – Guvernul Republicii Populare China (RPC) a reacţionat ascuţit faţă de planul Statelor Unite de a vinde sute de proiectile către Taiwan, insula autonomă de lângă coasta Chinei pe care RPC insistă că ar trebui să fie unificată cu ţara principală condusă de comunişti.

Statele Unite a anunţat devreme în martie că a fost de acord să vândă 218 proiectile de rază medie avansată la nivel de aer şi 235 de proiectile Maverick Taiwanului. Ministrul extern chinez a avertizat că vânzarea avea să ameninţe stabilitatea în regiune şi va rănii relaţiile Chinei cu U.S. „Cerem în mod solemn liderului Statelor Unite … să anuleze imediat această vânzare de arme (şi) să evite rănirea păcii şi stabilităţii Strâmtorii Taiwan şi a relaţiilor Sino-US”, a spus Qin Gang, purtătorul de cuvânt al ministrului, către BBC.

China priveşte Taiwanul drept provincie renegată şi a ameninţat să folosească forţa dacă insula s-ar fi declarat pentru independenţa formală. Conform serviciului de ştiri Reuters, Preşedintele Taiwanului, Chen Shui-bian, a pornit discuţia independenţei, spunând că insula ar trebui să fie îndreptată spre independenţă şi de schimbarea numelui ei oficial, „Republica China”.

AVOCAT AL DREPTURILOR OMULUI VIETNAMEZ ARESTAT – Nguyen Van Dai, un avocat vietnamez recent selectat să primească un prestigios premiu al drepturilor umane, a fost arestat în Hanoi pe 6 martie, conform Comisiei Libertăţii Religioase din World Evangelical Alliance (WEA).

Dai şi cu un coleg, Le Thi Cong Nhan, au fost acuzaţi de „conducere de activităţi de propagandă care să rănească securitatea de stat” şi au fost temporar încarceraţi pentru patru luni până la următoare investigaţie, conform cu Elizabeth Kendal de la WEA. Cei doi s-a raportat că au început o grevă a foamei.

Investigatorii care au făcut un raid la biroul lui dai „a găsit multe documente care dovedeau că Dai şi Nhan au primit instrucţiuni şi suport financiar din străinătate pentru a deschide cursuri despre drepturile omului şi democraţie şi să sponsorizeze pe oamenii care au semnat petiţiile lor aşa încât să momească forţele împotriva Statului Vietnam, precum şi să colecteze informaţii socio-politice şi religioase ale Vietnamului pentru partidele de peste graniţă”, conform Agenţiei de Ştiri Viet Nam.

În cadrul codului penal al Vietnamului, detenţia lor de patru luni poate fi extinsă de patru ori în cazuri de securitate naţională, după care guvernul poate aplica „alte măsuri de intimidare”.

Dai era unul din cei 45 de scriitori din 22 de ţări selectat de Human Rights Watch să primească bursele Hellman/Hammet, care recunoaşte scriitorii ce au fost ţinte ale persecuţiei politice. Dai este unul din puţini avocaţi practicanţi ai drepturilor omului din Vietnam. El a fost apărătorul legal primar pentru biserica Protestante ale ţării, cel mai notabil fiind cazul lui Nguyen Hong Quang, un pastor Menonit şi fost prizonier politic.

Dai a mai fost anterior arestat în august 2006 şi în noiembrie a fost pus sub arest al casei după şase zile de interogare.

http://publicatia.voxdeibaptist.org/stiri4_mai07.htm

DIVIZIUNILE BIBLIOLOGIEI – Responsabilitatea către Cuvântul lui Dumnezeu – Surprins de ce? O apărare a Sola Scriptura, de Jake Magee.

26166405_528164660901519_2122504651006353946_n

Surprins de ce? O apărare a Sola Scriptura de Jake Magee

Acest articol este o examinare a unor felurite argumente Romano Catolice împotriva doctrinei Sola Scriptura aşa cum este ea găsită în cartea „Surprins de adevăr”.

În cartea intitulată Surprins de adevăr,[1] Patrick Madrid a compilat unsprezece poveşti autobiografice scurte care povestesc convertirea unor creştini Protestanţi la credinţa Romano Catolică. Această carte nu are de a face cu credincioşi Protestanţi nominali care fără să înţeleagă cu adevărat propria lor religie, s-au întors spre Biserica Romano Catolică. Mai degrabă este vorba despre detaliile convertirii unor indivizi care sunt prezentaţi ca fiind Protestanţi devotaţi savanţi, şi uneori chiar şi devotaţi anti-Catolici. În ciuda legăturilor emoţionale şi mintale puternice cu Protestantismul, aceşti indivizi au găsit numeroase argumente şi motive suficient de puternice pentru a rupe aceste legături. Prima întrebare pe care trebuie să ne-o punem în lumina unor astfel de convertiri dramatice este aceasta: „Ce a schimbat minţile lor?” Şi desigur, următoarea întrebare trebuie să fie: „Justifică aceste motive plecarea lor?”

Deşi există motive variate care sunt oferite pentru a justifica convertirile lor, cred că problema a ceea ce este autoritar este una dintre cele mai importante pe care trebuie să o considerăm. Pentru Protestant, Scriptura singură este cea care stă ca stăpână a credinţei. Această doctrină este cunoscută ca Sola Scriptura. Pentru Romano Catolici, Scriptura singură este insuficientă pentru a-l ajuta pe credincios şi are nevoie de complimentarea tradiţiei bisericeşti şi de autoritatea bisericii. Este şi opinia multora dintre autori în cartea Surprins de Adevăr că problema autorităţii este extremă în dezbaterea dintre Catolici şi Protestanţi. De exemplu Bob Sungenis, remarcă faptul că în timp ce a studiat cazul Catolic împotriva Sola Scriptura a „cunoscut instinctiv că întreaga dezbatere dintre Catolicism şi Protestantism poate fi redusă la autoritate” (117). El pretinde că nu numai că Scriptura nu învaţă aceasta, prin ea însăşi, este suficientă ca un ghid pentru viaţa creştină (118), ci mai departe el povesteşte că în timp ce a pus noţiunea Sola Scriptura sub o cercetare atentă, el a descoperit că ideea era „o doctrină falsă, o tradiţie a oamenilor” (117). Mai degrabă ca Scriptura să înveţe că este autoritară peste biserică şi peste membrii ei, Sungenis „a început să vadă că de fapt Biblia indică spre Biserică, ca fiind arbitrul final al adevărului în toate chestiunile spirituale” (118). Dacă Sungenis are dreptate, Protestantismul a suferit o lovitură fatală.

„Dacă doctrina fundamentală a Protestantismului nu a fost găsită nicăieri în Scriptură implicaţiile sunt devastatoare pentru Protestantism: Dacă Sola Scriptura nu este învăţată în Biblie, atunci aceasta este o presupunere care se auto-respinge. Dacă ceea ce Martin Luther, John Calvin, şi alţi Reformatori au pretins, dacă Sola Scriptura este falsă, Protestantismul, ca un răspuns teologic Bisericii Catolice este la fel şi ea falsă, de vreme ce Protestantismul a fost fondat pe ideea că Biblia ca fiind unica regulă a credinţei infailibilă pentru Biserică” (103).

În acest articol, aş vrea să examinez chestiunea a ce este autoritar ca un ghid normativ pentru creştini. Pentru a face aceasta, voi examina afirmaţia ne-fondată că doctrina Sola Scriptura este falsă. Motivele date pentru a justifica această afirmaţie poate fi categorisită în linii mari în două feluri: (1) Sola Scriptura este anti-biblică. (2) Sola Scriptura este împotriva bunului simţ. Disputa mea este că aceste motive eşuează în întocmirea cazului Catolic împotriva Protestantismului.

Este Scriptura anti Sola Scriptura?

În înţelegerea concluziei lui Scott Hahn (un convertit faimos de la Protestantism la Catolicism) cu privire la subiect, Sungenis crede că „pe departe de a fi doar un concept cu un sprijin scriptural obscur sau minim, Sola Scriptura pur şi simplu nu este învăţată nicăieri în Biblie, nici explicit şi nici implicit” (103). Pretenţia lor contrară este că de fapt Scriptura prezintă poziţia că biserica este autoritatea finală (118, 215-221). Scott Hahn povesteşte în altă parte stânjeneala pe care a experimentat-o când a fost confruntat cu o întrebare de unul dintre studenţii săi în timpul orei de curs. Studentul a întrebat „unde învaţă Biblia Sola Scriptura?”[2] Ca şi profesor Protestant şi renumit anti-Catolic, el a fost încurcat. El nu s-a oprit niciodată ca să ia în considerare întrebarea anterioară. Dr. Hahn a zăngănit câteva versete în speranţa că va evita tăria acestei întrebări. Totuşi, studentul echipat (care a realizat tactica de evitare a întrebării a lui Dr. Hahn) l-a lămurit pe Dr. Hahn şi pe studenţii prezenţi cum versetele citate erau irelevante ca răspuns. Dr. Hahn îşi aminteşte mai târziu cum fundaţia de bază a convingerii sale Protestante se destrăma.

Au dreptate Scott Hahn şi Bob Sungenis când ei afirmă că „pur şi simplu Sola Scriptura nu este învăţată nicăieri în Biblie, nici explicit nici implicit (103)?” Este cea mai importantă doctrină a Protestantismului fără justificare Scripturală? Oare Protestanţii au omis acest lucru evident, sau l-au evitat în mod intenţionat? Ce versete oferă Protestanţii ca dovadă pentru această doctrină de bază? Sunt aceste pasaje irelevante ca o justificare pentru poziţia Protestanţilor? Ne vom întoarce acum spre aceste întrebări.

Găsesc afirmaţiile lui Hahn şi Sungenis ca fiind în întregime încurcate în lumina clarei mărturii a apostolului Pavel în privinţa necesităţii şi suficienţei Scripturii găsită în 2 Timotei 3:16-17; o Scriptură pe care Protestanţii au oferit-o întotdeauna ca pe o dovadă definitivă pentru Sola Scriptura. Haideţi să examinăm acest pasaj în detaliu.

„Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre,

să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire 16;

pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi

cu totul destoinic pentru orice lucrare bună. 17”.

În primul rând, Scripturile sunt descrise de Pavel ca fiind „insuflate de Dumnezeu.” Fraza „insuflate de Dumnezeu” este tradusă din cuvântul grecesc „theopneustos” care în mod literal este redat prin „respirate de Dumnezeu”. Prin aceasta Pavel comunică faptul că aceste scrieri au fost respirate din gura lui Dumnezeu. În plus, autoritatea pe care o au Scripturile este derivată din realitatea că aceste cuvinte au fost vorbite de Dumnezeu.

În al doilea rând, observaţi că Scripturile sunt „de folos.” Nimeni din această dezbatere nu este împotriva acestei afirmaţii. Totuşi, textul spune că Scriptura este de folos pentru un anume lucru „pentru ca” un alt fel de lucru să fie adevărat. Pentru a pune această chestiune într-un mod formal, Scriptura este de folos pentru x, pentru ca y. Variabila x se referă la „să înveţe, să mustre, să îndrepte şi să dea înţelepciune în neprihănire.” Variabila y se referă la desăvârşirea şi echiparea credincioşilor. Variabila y este ceea ce Protestanţii afirmă că este o declaraţie clară în Scriptură despre propria ei suficienţă. Să ne uităm mai îndeaproape la versetul 17.

Pavel spune că Scriptura poate produce credincioşi care sunt „desăvârşiţi” şi „destoinici pentru orice lucrare bună.” Dicţionarul TDNT defineşte „desăvârşit” (artios) ca „potrivit, complet, perfect.”[3] Bauer defineşte „desăvârşit” prin „complet, capabil, competent = în stare să împlinească toate cererile.”[4] Dicţionarul TDNT defineşte „destoinic” (exartizo) prin „a completa, a termina, a desăvârşi, a îndeplini” (1:475,80). Bauer defineşte şi el „destoinic” prin „a termina, a completa…a echipa, a aproviziona” (273).

Aceste definiţii indică înţelesul cuvântului nostru englez „suficienţă.” Pentru a clarifica această chestiune, vom defini şi vom contrasta cuvintele „suficienţă” şi „necesitate.” A spune că un lucru este necesar pentru altul înseamnă a spune că fără această condiţie în locul ei efectul dorit nu va avea loc. De exemplu, apa este necesară pentru viaţa umană. Adică, apa este o condiţie fără de care viaţa umană nu ar putea exista. Pentru a spune că un lucru este „suficient” înseamnă să afirmi că această condiţie este tot ceea ce are nevoie cineva. În cazul apei, ea este necesară dar nu este suficientă pentru viaţa umană (pentru că noi avem nevoie de apă în plus faţă de apă). Dacă apa ar fi şi necesară şi suficientă pentru viaţa umană, atunci mâncarea este irelevantă.

Păstrând toate aceste definiţii în minte, să enunţăm din nou 2 Timotei 3:16-17:

„Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire (16); pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună (17).”

Versiunea Autorizată traduce versetul 17 astfel: „Pentru ca omul lui Dumnezeu să fie perfect, aprovizionat cu totul pentru toate faptele bune.”

Acum, dacă spun că Gospodăria de Mobilă a lui Frank este completă sau suficientă pentru a aproviziona în mod perfect casa mea, vreau să spun că nu mai trebuie să merg nicăieri altundeva. Cu alte cuvinte, Gospodăria de Mobilă a lui Frank este suficientă sau destul de bună; şi nu mai am nevoie de un alt magazin. În acelaşi fel, Pavel afirmă că Scriptura este suficientă şi completă pentru a oferi în mod desăvârşit credinciosului ceea ce are nevoie pentru a trăi viaţa pe care Dumnezeu o intenţionează; nimic altceva nu mai are nevoie ca să fie adăugat. Pe scurt, Scriptura este necesară şi suficientă. În mod contrar afirmaţiei lui Scott Hahn şi Bob Sungenis că „pur şi simplu Sola Scriptura nu este învăţată nicăieri în Biblie, nici explicit nici implicit,” 2 Timotei 3:16 & 17 este atât de explicit şi clar în sprijinul faţă de Sola Scriptura precum Ioan 1:1-3 este explicit şi clar cu privire la dumnezeirea lui Hristos.

Aceasta este important pentru discuţia noastră, pentru că Biserica Catolică spune că Scriptura este insuficientă; ceva la care trebuie să adăugăm (tradiţia şi interpretarea Bisericii). Pentru a păstra definiţiile noastre, Scriptura nu este în stare să împlinească toate cererile. Prin tradiţie şi prin autoritatea bisericii învăţăm ce altceva mai avem nevoie pentru a face fapte bune (adică, sacramentul penitenţei, spovedaniei, împărtăşania, şi succesiunea apostolică). Fără această adăugare la Scriptură, un credincios nu poate fi aprovizionat în mod perfect pentru orice lucrare bună. Ca un rezultat, credincioşilor Protestanţi le lipseşte ceea ce vrea Dumnezeu pentru ei, adică, ei nu sunt echipaţi în întregime. În lumina acestei clare exegeze care demonstrează că Scriptura, prin ea însăşi este suficientă pentru a oferi în întregime unui credincios o viaţă care să îi placă lui Dumnezeu, pretenţia apologetului Romano Catolic (că Sola Scriptura este o doctrină falsă care nu poate fi găsită în Biblie nici explicit şi nici implicit) nu trebuie luată în serios.

Cum ar putea răspunde un Romano Catolic?

Probabil Catolicul ar putea răspunde la aceasta spunând că Pavel nu declară că Scriptura este „numai ea suficientă.” El ar putea argumenta că Scriptura este suficientă ca un ghid, dar şi tradiţia este suficientă ca un ghid. Adică, Scriptura nu este „singurul” ghid disponibil credincioşilor. Tradiţia ne oferă indicaţii care sau afirmă doctrine care sunt în Biblie în mod implicit, sau probabil ne oferă o descoperire care nu se găseşte în Scriptură. Deci o persoană care are tradiţia dar nu are Scriptura este de asemenea „completă şi desăvârşită, destoinică pentru orice lucrare bună.”

Pentru a ilustra acest punct, cineva ar putea folosi un compas pentru a indica spre adevăratul nord, sau cineva ar putea folosi repere astronomice pentru a face aceasta. Amândoi se bazează pe ceva diferit pentru a arăta spre acelaşi adevăr. Persoana care foloseşte compasul se bazează pe câmpul magnetic al pământului. Persoana care foloseşte repere astronomice se bazează pe poziţia relativă a pământului faţă de stele. Cel care depinde de compas nu poate pretinde că are singura cale de a descoperi adevăratul nord, şi viceversa. La fel este şi cu Scriptura şi Tradiţia.

Totuşi, există un număr de probleme cu acest fel de raţionament. În primul rând, când Protestanţii spun că singură Biblia a suficientă ca un ghid normativ pentru creştini, nu vrem să spunem în mod necesar că nimic altceva nu ar putea să fie suficient. De exemplu, dacă Hristos i se arată unui om născut în Africa, care nu are o Biblie şi îi descoperă adevărurile referitoare la împărăţia lui Dumnezeu, şi aceasta ar putea să fie suficient. Deci, când noi spunem „Sola Scriptura,” vrem să spunem că Biblia, prin ea însăşi şi fără adăugarea vreunui alt lucru, este suficientă ca un ghid pentru viaţa creştină. Nu trebuie să cunosc ce i-a descoperit Hristos celui născut în Africa, căci Biblia îmi este suficientă mie în America. Totuşi, Protestanţii mai îndeamnă la faptul că nimic altceva nu este de fapt suficient, pentru că nimic altceva nu s-a dovedit a fi vocea autoritară a lui Dumnezeu.

În al doilea rând, acest raţionament trebuie să fie dispreţuit de Catolici. Căci această idee ar însemna că Protestantul ar avea dreptul să neglijeze tradiţia deoarece el are ceva care, prin sine este în stare să îl conducă pe calea cea corectă. Dar aceasta este inutil, căci Catolicul crede că Protestantul trece peste aceasta prin faptul că nu este de acord cu conţinutul tradiţiei (fie că aceasta este desluşirea a ceea ce este deja în Scriptură, sau este în întregime o revelaţie separată). Adică, Catolicul afirmă cu claritate că, compasul prin sine este insuficient. Dar apoi ei trebuie să înfrunte din nou învăţătura clară a lui Pavel din 2 Timotei 3:16. Obiecţia se derâmă.

Ce altă cale ar putea să ia un Catolic? Apologeţii Romano Catolici au argumentat că Scriptura este insuficientă deoarece însuşi Scriptura învaţă cu claritate că credincioşii ar trebui să afirme şi să păstreze tradiţiile orale (Staples 224). Iată unele din pasajele pe care ei le citează:

1 Corinteni 11:2 Vă laud că în toate privinţele vă aduceţi aminte de mine, şi că ţineţi învăţăturile (tradiţiile) întocmai cum vi le-am dat.

2 Tesaloniceni 2:15 Aşa dar, fraţilor, rămâneţi tari, şi ţineţi învăţăturile (tradiţiile), pe cari le-aţi primit fie prin viu grai, fie prin epistola noastră.

2 Tesaloniceni 3:6 În Numele Domnului nostru Isus Hristos, vă poruncim, fraţilor, să vă depărtaţi de orice frate, care trăieşte în neorânduială, şi nu după învăţăturile (tradiţiile), pe cari le-aţi primit de la noi.

2 Timotei 3:14 Tu să rămâi în lucrurile, pe cari le-ai învăţat şi de cari eşti deplin încredinţat, căci ştii de la cine le-ai învăţat;

Din aceste pasaje Catolicul argumentează că Scriptura afirmă în mod clar că în plus faţă de cuvântul scris, credincioşii ar trebui să fie neclintiţi faţă de cuvântul vorbit păstrat. Amândouă sunt revelaţia lui Dumnezeu. Acesta este argumentul lor:

Premiza 1: Dumnezeu comunică prin Scriptură.

Premiza 2: Dumnezeu comunică prin Tradiţie (care este cuvântul lui Dumnezeu vorbit care a fost păstrat cu credincioşie de biserică).

Premiza 3: În plus faţă de Scriptură, cineva are nevoie şi de tradiţie.

Concluzie: De aceea, Scriptura este insuficientă.

Dacă am reprezentat în mod corect argumentul Catolic, imediat observăm o afirmaţie critică ce a fost făcută. Afirmaţia este că ceea ce Dumnezeu comunică în scris este în mod esenţial diferit de ceea ce este comunicat oral. Dar nicăieri în textele citate nu găsim o astfel de despărţire. De fapt, contextul acestor pasaje sugerează că Pavel a avut în minte dogmele esenţiale ale evangheliei. De exemplu, în versetele care îl preced pe 2 Tesaloniceni 2:15, citim

„Noi însă, fraţi prea iubiţi de Domnul, trebuie să mulţămim totdeauna lui Dumnezeu pentru voi, căci de la început Dumnezeu v-a ales pentru mântuire, în sfinţirea Duhului şi credinţa adevărului (13). Iată la ce v-a chemat El, prin Evanghelia noastră, ca să căpătaţi slava Domnului nostru Isus Hristos (14).”

Observaţi că nu există nici o menţiune făcută cu privire la doctrinele care diferă substanţial în conţinut faţă de ceea ce este fundamental în evanghelie. În lumina acestui lucru, Romano Catolicul trebuie să arate să autorii Scripturii au vrut să spună că, conţinutul tradiţiei diferă de conţinutul Scripturii. Mai departe, Romano Catolicul nu poate apela la faptul că tradiţiile pe care ei le posedă diferă în conţinut faţă de ceea ce este descoperit explicit în Scriptură, pentru că aceasta ar fi un cerc vicios.

Pentru a inversa rolurile, ofer un argument care arată că tradiţia despre care vorbeşte Pavel nu diferă substanţial de ceea ce este descoperit explicit în Scriptură:

Premiza 1: Scriptura este necesară şi suficientă ca un ghid normativ pentru credincioşi.

Premiza 2: Dacă tradiţia conţine elemente care nu sunt găsite explicit în Scriptură, atunci aceste elemente străine nu sunt necesare pentru a fi ţinute de credincioşi.

Premiza 3: Pavel spune că păstrarea tradiţiei este necesară pentru credincioşi.

Concluzia: De aceea, tradiţia despre care vorbeşte Pavel nu conţine elemente străine.

În ce priveşte prima premiză, Catolicul ar putea protesta că eu îmi însuşesc adevărul interpretării Protestante. Totuşi, până ce ne vor da un răspuns adecvat pentru interpretarea Protestantă a lui 2 Timotei 3:16-17, presupunerea noastră este bazată pe o interpretare solidă. Amintiţi-vă că apelul la Scripturi care fac referire la tradiţie este o încercare din partea Catolicilor de a răspunde la 2 Timotei 3:16-17. Dar noi am arătat că această încercare a fost bazată pe o presupunere pe care aceste Scripturi nu o susţin (adică, conţinutul tradiţiei diferă de conţinutul Scripturii). Ca o regulă de bază a acestei argumentări, nimeni nu poate lansa un contraatac dintr-o zonă pe care nu a asigurat-o. Mai mult, ca o regulă de bază în interpretare, cineva ar trebui să interpreteze pasajele neclare în lumina pasajelor clare. Este limpede că pasajele pe care Catolicii le citează în legătură cu tradiţia sunt în cazul cel mai bun neclare, în timp ce 2 Timotei 3:16-17 este clar. De aceea, nu este potrivit să răsucim înţelesul lui 2 Timotei 3:16 & 17 pentru a susţine pasaje care nu sunt clare.

În ce priveşte a doua premiză, în ciuda încercărilor Catolicilor de a puncta felurite umbre tipologice ca o dovadă că doctrinele lor sunt găsite în paginile textului, rămâne faptul că nimeni apropiindu-se de text fără o obligaţie anterioară faţă de aceste doctrine nu va dobândi aceste credinţe. De exemplu, pentru a găsi presupusa stare fără păcat a Mariei simbolizată prin Cortul Vechiului Testament este un lucru în întregime periculos şi ne garantat, pentru că acest tip de hermeneutică creează un teritoriu propice naşterii oricărui religie şi cult fals ca să îşi găsească dogmele sale sau ale lui susţinute de Scriptură. Din nou, regulile de bază ale interpretării ne păzesc de a ne forma doctrinele pe nişte probe speculative ale Scripturii.

În ce priveşte a treia premiză şi concluzia, aceasta urmează din faptul că orice este conţinut în tradiţie este conţinut şi în textul Scripturii. 2 Timotei 3:16-17 ne cere această concluzie. O susţinere în plus pentru această concluzie poate fi găsită în cuvintele lui Pavel din Fapte 17:11: „Iudeii aceştia aveau o inimă mai aleasă decât cei din Tesalonic. Au primit Cuvântul cu toată râvna, şi cercetau Scripturile în fiecare zi, ca să vadă dacă ce li se spunea, este aşa (11).”

Luca afirmă că cei din Berea erau vrednici de laudă prin faptul că ei verificau cu înflăcărare dacă învăţăturile lui Pavel şi Sila erau adevărate. Observaţi că dacă Scripturile nu ar fi conţinut conceptele comunicate de Pavel şi Sila, cei din Berea ar fi concluzionat că acele concepte sunt fără importanţă (deşi nu necesar neadevărate). Acum dacă Catolicii pretind că tradiţia diferă în substanţă de Sfânta Scriptură, şi Pavel şi Sila comunicau aceste tradiţii, atunci cei din Berea ar fi fost lăudaţi de Luca pentru că s-au lipsit de aceste tradiţii. Sau, dacă Luca ar fi crezut că există tradiţii orale care sunt la egalitate, dar nu necesar echivalente în substanţă cu Scriptura, Luca şi-ar fi reţinut lauda sa faţă de cei din Berea faţă de acţiunile lor. Sau, dacă Pavel şi Sila credeau în conceptul de autoritate Catolic, atunci ei i-ar fi pedepsit pe cei din Berea pentru că nu au recunoscut că în afară de textul scris, există o tradiţie orală care este egală în autoritate şi diferită în substanţă. În acest caz, Pavel ar fi putut răspunde la eforturile lor spunând: „poate găsiţi în text despre ceea ce noi vorbim sau poate nu găsiţi. Dar aceasta este irelevant deoarece Scriptura nu este singura autoritate.” Dar nu găsim astfel de lucruri.

Să zicem că prietenii noştri Catolici nu sunt convinşi până acum de argumentele noastre. Să admitem chiar că Scriptura singură nu este suficientă. Cu aceste două concesii ipotetice, cineva ar putea crede că, Catolicii au câştigat dezbaterea; tradiţia Catolică suplimentează Scriptura. Dar nu atât de repede! Chiar dacă ar fi să renunţăm, suntem departe de a stabili afirmaţia că „tradiţia Catolică suplimentează Scriptura.” De ce nu „tradiţia Gnostică suplimentează Scriptura?” Sau, „tradiţia Greacă Ortodoxă suplimentează Scriptura?” Această listă poate creşte mult în perspectiva feluritelor „tradiţii” ţinute de felurite grupuri. Ceea ce vreau să spun este că povara dovezii stă pe umerii Catolicilor de a arăta că vre-o tradiţie poate fi urmărită până la ucenici şi la Domnul. Adică, Catolicii trebuie să ne arate că tradiţiile care suplimentează Scriptura provin de la Hristos sau de la Apostoli în mod garantat. Dar, desigur, aici Catolicii îşi dau pe faţă cărţile lor de joc reale. În cele din urmă, Catolicii cred că orice altă tradiţie este autoritară deoarece Autoritarii Bisericii consideră aceasta (cu sau fără verificarea istorică). Deci, într-un anumit sens, Romano Catolicii cred în sola-ecclesia (doar biserica), deoarece şi Scriptura şi Tradiţiile sunt definite de Biserică.

Cum ar putea să răspundă mai departe un Catolic la expunerea noastră a lui 2 Timotei 3:16-17? Unii Catolici au argumentat că interpretarea Protestantă a acestor pasaje conduce la concluzia pe care nici un creştin nu o poate accepta.[5] Aici este un argument:

(1) Când Pavel se referă la Scriptură, el se poate referi numai la Vechiul Testament.

(2) Dacă Pavel învaţă suficienţa Scripturii atunci el învaţă doar suficienţa Vechiului Testament.

(3) Dacă Vechiul Testament este suficient, atunci Noul Testament nu este necesar.

(4) Noul Testament este necesar.

(5) De aceea, Pavel nu învaţă suficienţa Scripturii.

Punând acest argument mai puţin formal, se afirmă că Pavel a avut în minte canonul Vechiului Testament când a scris 2 Timotei 3:16 & 17, căci Noul Testament (aşa cum îl cunoaştem noi) nu exista. Dacă aşa stau lucrurile, atunci Protestanţii pot susţine interpretarea lor a acestui pasaj cu costul Noului Testament. Dar nici un creştin nu poate accepta această concluzie. Atunci trebuie să recunoaştem că Pavel nu învaţă Sola Scriptura, ci numai că Scriptura este necesară.

Deşi la prima constrângere, cu mai multe consideraţii argumentul cade. Deci, când (1) este afirmat, acesta se sprijină pe cel care oferă acest argument pentru a arăta că atunci când Pavel spune „Scriptură,” el vrea să spună numai Vechiul Testament şi nimic altceva. Totuşi, nu există nimic care să interzică noţiunea că Pavel avea natura canonului în minte mai degrabă decât extensia canonului. Pavel s-ar putea referi la ceea ce Dumnezeu a inspirat fără a specifica ce Dumnezeu a inspirat. În lumina acestui lucru, nu există nimic care să interzică noţiunea că Pavel avea în minte strălucitul canon complet, inclusiv scrisorile contemporane scrise de apostoli şi de profeţi care circulau în biserici. De fapt, Noul Testament indică faptul că exista o recunoaştere a autorităţii divine a scrisorilor apostolice şi de autorii lor şi de contemporanii autorilor. 2 Petru 3:14-16 stă ca un bun exemplu:

„De aceea, prea iubiţilor, fiindcă aşteptaţi aceste lucruri, siliţi-vă să fiţi găsiţi înaintea Lui fără prihană, fără vină, şi în pace. 15 Să credeţi că îndelunga răbdare a Domnului nostru este mântuire, cum v-a scris şi prea iubitul nostru frate Pavel, după înţelepciunea dată lui, 16 ca şi în toate epistolele lui, când vorbeşte despre lucrurile acestea. În ele sînt unele lucruri grele de înţeles, pe cari cei neştiutori şi nestatornici le răstălmăcesc ca şi pe celelalte Scripturi, spre pierzarea lor.”

Observaţi că Petru include scrierile lui Pavel în Scripturi. Pentru Petru, scrierile lui Pavel sunt Scriptura. Deci, „dacă toată Scriptura este inspirată de Dumnezeu, şi este de folos…,” şi scrierile lui Pavel sunt Scriptura, de aceea toată Scriptura include scrierile lui Pavel şi este de folos … etc. Astfel, Noul Testament nu este exclus din 2 Timotei 3:16 & 17.

Având aceasta în minte, putem schimba raportul de forţe pentru prietenii noştri Catolici. În primul rând, pentru ca argumentul lor să funcţioneze, Catolicii trebuie să arate că nu există nici o posibilitate ca Pavel să fi avut Noul Testament în minte. Dar ei nu pot face aceasta deoarece argumentul lor este bazat pe ceea ce nu spune 2 Timotei 3:16. În al doilea rând, aceasta serveşte ca un alt exemplu unde a fost folosită o hermeneutică îndoielnică. Cei care folosesc acest argument afirmă că Pavel se referă numai la Vechiul Testament în versetul 16. De la această premiză, ei argumentează că interpretarea Protestantă a versetului 17 trebuie să fie greşită. Totuşi, hermeneutica este înapoi. Versetul 16 ar trebui să fie interpretat în lumina versetului 17. Versetul 17 nu ne dă voie să citim altceva decât suficienţa Scripturii. Totuşi, versetul 16 ne permite să citim ceva în plus faţă de Vechiul Testament. Interpretarea lor a versetului 16 este o concluzie posibilă, dar nu este o concluzie necesară. Astfel, aceasta nu poartă greutatea care trebuie dusă. În al treilea rând, este foarte posibil ca aceasta să permită Protestanţilor să asigure un contra-argument convingător la aceasta. În această lumină iată contra-argumentul meu:

(1) Scriptura este necesară şi suficientă ca un ghid normativ pentru trăirea creştină.

(2) Când se referă la Scriptură, Pavel se referă sau

(a) numai la Vechiul Testament

(b) sau şi la Vechiul şi la Noul Testament.

(3) Dacă Pavel învaţă numai suficienţa Vechiului Testament, atunci Noul Testament nu mai este necesar.

(4) Noul Testament este necesar.

(5) De aceea, Pavel vrea să spună (b) că şi Vechiul şi Noul Testament sunt suficiente.

Este anti Sola Scriptura de bun simţ?

În plus faţă de pretenţia că doctrina Sola Scriptura este contrazisă de Scriptura în sine, Catolicii argumentează că această doctrină este respinsă şi de bunul simţ. Există trei argumente principale prezentate de autorul Surprins de Adevăr: 1) Argumentul din alcătuirea canonului. 2) Argumentul interpretării supusă greşelii. 3) Argumentul provenit din divergenţele din Protestantism.

1) Argumentul din alcătuirea canonului.

Termenul „canon” se referă la totalitatea scrierilor inspirate de Dumnezeu. Biblia este o colecţie de mai multe cărţi scrise de peste patruzeci de autori diferiţi într-o perioadă de peste două mii de ani. Întrebarea dificilă este cum au putut oamenii supuşi greşelii să determine care cărţi ar trebui să fie incluse în cuvântul lui Dumnezeu şi care nu? Catolicii argumentează că nu oamenii supuşi greşelii au determinat canonul, ci biserica infailibilă. Susţinerea acestei propoziţii pare să fie ideea pe care o voi eticheta teza infailibilităţii. Această idee este că pentru ca o persoană să poată să ştie ceva cu siguranţă, ar trebui să aibă o intuiţie infailibilă dintr-o anumită sursă. Pentru Catolici, biserica este acea sursă infailibilă. Aceasta are implicaţii importante pentru discuţia noastră. Potrivit acestui punct de vedere, biserica nu este fondată pe Scriptură, ci Scriptura este fundată pe biserică, care declară care cărţi sunt sfintele Scripturi. De aceea, Scriptura este insuficientă, deoarece ea are nevoie de biserică pentru a exista. Orice este mai prejos de un raţionament perfect insensibil la greşeli îi lasă pe Protestanţi să îşi pună încrederea într-o compilare de cărţi care s-ar putea să conţină sau nu adevăratele scrieri „insuflate de Dumnezeu”. Observaţi cuvintele lui Bob Sungenis:

„De vreme ce Biblia nu indică ce cărţi îi aparţin, şi de vreme ce Protestanţii nu cred că Biserica are vre-o autoritate de a determina în mod infailibil care cărţi aparţin şi care nu, Protestanţii sunt lăsaţi într-o dilemă epistemologică. De acum în colo ei sunt obligaţi să concluzioneze logic dar eretic că ar putea să fie cărţi inspirate care ar trebui să fie în Biblie care au fost lăsate afară din greşeală, şi că ar putea să fie cărţi ne-inspirate din Biblie care nu au ce căuta acolo, ci au fost adăugate din greşeală” (123).

Sungenis afirmă că Protestanţii sunt lăsaţi într-o dilemă epistemologică:[6] Dacă singură Scriptura este autoritară, atunci biserica nu este. Dacă Biserica nu este o autoritate infailibilă, atunci ea este insuficientă pentru a ne conduce la adevăr. Totuşi, biserica decide care cărţi sunt cuprinse în Biblie. De aceea, nu avem un motiv suficient pentru a crede că avem cărţile corecte cu care să începem. Dar, atunci cum să ne bazăm existenţa noastră creştină pe un canon care s-ar putea să conţină sau nu tot cuvântul lui Dumnezeu?

Cum răspunde Protestantul la acest argument? În primul rând, Sungenis a ridicat bara epistemologică mai sus decât poate să sară el. Dacă el caută certitudinea epistemologică pentru un canon corect, a reuşit să facă puţin afirmând că biserica este infailibilă. Căci atunci noi putem întreba: „care este justificarea infailibilă pentru crezul că biserica este infailibilă?” El ar putea să răspundă că Hristos a promis aceasta în evanghelii. Totuşi, acesta este un apel la Scriptură. Dacă certitudinea este singurul lucru care este acceptabil, trebuie să renunţăm chiar şi la apelul la Scriptură. Căci cum am putea să ştim că evangheliile sunt exacte? Mai mult, cum putem şti că această evanghelie aparţine canonului? Întotdeauna este „posibil” şi pentru Protestanţi şi pentru Catolici să greşească cu privire la această chestiune.

Probabil un Catolic va oferi tradiţia ca pe o justificare pentru crezul că biserica este infailibilă. Totuşi, în afară de reclamaţia că aceasta cerşeşte întrebarea (căci cineva presupune infailibilitatea tradiţiei pentru a sprijini infailibilitatea bisericii), atunci cum putem să fim siguri 100% că tradiţiile nu au fost corupte? Acelaşi probleme însoţesc şi dovezile istorice.

Esenţa este că orice justificare care este dată de Catolic pentru a sprijini teza că Biserica este infailibilă este o justificare supusă greşelii. În cazul cel mai bun, el ar putea oferi motive de ce este foarte probabil ca biserica să fie infailibilă. În cazul cel mai rău, el ar putea spune că biserica este infailibilă deoarece biserica spune despre sine că „Noi suntem infailibili.” În orice caz, avem ceva puţin probabil ca o bază pentru credinţa în infailibilitatea bisericii. Cu alte cuvinte, problema pe care Catolicii o ridică pentru Protestanţi cu privire la doctrina lor despre Scriptură este aceeaşi pe care ei o au de înfruntat cu privire la doctrina lor despre Biserică (care este pretinsă a rezolva problema doctrinei Protestanţilor despre Scriptură).[7]

În al doilea rând, deşi teza infailibilităţii presupune că apelează la bunul simţ, bunul simţ a decis împotriva ei. Se pare că fiinţele umane supuse greşelii pot şti cu siguranţă anumite lucruri fără a apela la o sursă infailibilă. De exemplu, deşi sunt o fiinţă umană supusă greşelii, pot şti cu siguranţă lucruri cu o certitudine completă. Astfel, ştiu că 2 + 2 = 4. Mai mult, pot spune că pronunţia mea că „2+2=4” este infailibilă. Dacă astfel este cazul nostru, avem un exemplu clar al unei fiinţe umane supusă greşelii care descoperă şi ştie un adevăr infailibil din matematică.

Un alt exemplu poate fi găsit în ştiinţe. Fiinţele umane supuse greşelii au spus că au descoperit „legile” care sunt neschimbate natural. Newton a descoperit adevărul legii gravităţii. Ar fi absurd ca noi să insistăm că Newton nu ar fi putut descoperi adevărul legii gravităţii niciodată deoarece el era un om supus greşelii. Ca să spunem altfel, nu este de bun simţ ca să susţii că un om de ştiinţă trebuie să fie infailibil pentru a descoperi anumite adevăruri despre universul fizic.

Un alt exemplu încheie cazul împotriva tezei infailibilităţii. Să spunem că fiica mea aleargă în mod întâmplător în camera de zi şi se loveşte la degetele de la picioare. Apoi ţipă strident „M-am lovit!” Există două lucruri care se petrec aici în mod aparent. Primul este că fiica mea este într-o stare mentală şi nu în alta (adică ea experimentează durere şi nu plăcere). Acesta este un fapt cu privire şi la trupul şi la viaţa ei mentală. Al doilea este evaluarea fiicei mele cu privire la starea de lucruri care a avut loc în viaţa sa trupească şi mentală. Acum, se pare că deşi fiica mea ar putea să greşească cu privire la multe lucruri din lumea aceasta (cum ar fi, ea s-ar putea înşela că pe tine te doare, pentru că tu o păcăleşti), aceasta este ceva despre care ea nu ar putea greşi niciodată. Cu alte cuvinte, când o doare ceva, ea ştie în mod infailibil aceasta. Ea nu poate greşi, deşi ea este o fiinţă umană supusă greşelii cu privire la anumite experienţe conştiente.[8]

Pentru a rezuma punctul meu de vedere, dacă pot şti cu siguranţă felurite adevăruri matematice, dacă Newton a putut şti cu siguranţă anumite adevăruri despre univers, şi dacă fiica mea poate şti cu siguranţă adevăruri cu privire la propriile ei experienţe conştiente, este cel puţin posibil ca părinţii bisericeşti să descopere (nu să determine) cu siguranţă scrierile inspirate de Dumnezeu.

În al treilea rând, argumentul lui Sungenis este pur şi simplu o dilemă falsă. Amintiţi-vă că argumentul său este că dacă Protestanţii spun că biserica este supusă greşelii, atunci ei nu vor putea cunoaşte cu siguranţă că, canonul este corect. De aici în colo, cum pot ei să îşi pună încrederea numai în determinarea supusă greşelii a bisericii? Totuşi, acest argument presupune că Dumnezeu nu poate în mod infailibil să îşi ducă planul său veşnic la îndeplinire folosind fiinţe umane supuse greşelilor. Astfel, nu numai că aceasta este o posibilitate logică (şi aceasta este tot ceea ce are nevoie Protestantul pentru a evita dilema propusă), ci este un adevăr atestat de Scriptură fără greşeală. Observaţi următoarele pasaje:

Psalmul 33:11 „Dar sfaturile Domnului dăinuiesc pe vecie, şi planurile inimii Lui, din neam în neam.”

Daniel 4:35 „Toţi locuitorii pământului sînt o nimica înaintea Lui; El face ce vrea cu oastea cerurilor şi cu locuitorii pământului, şi nimeni nu poate să stea împotriva mâniei Lui, nici să-i zică:„ Ce faci?””

Iov 23:13 „Dar hotărârea Lui este luată, cine i se va împotrivi? Ce-i doreşte sufletul, aceea face.”

Psalmul 115:3 „Dumnezeul nostru este în cer, El face tot ce vrea.”

Fapte 2:23 „pe Omul acesta, dat în mâinile voastre, după sfatul hotărât şi după ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu, voi L-aţi răstignit şi L-aţi omorât prin măna celor fărădelege.”

Fapte 4:27-28 „În adevăr, împotriva Robului Tău celui sfânt, Isus, pe care L-ai uns Tu, s-au însoţit în cetatea aceasta Irod şi Pilat din Pont cu Neamurile şi cu noroadele lui Israel, 28 ca să facă tot ce hotărâse mai dinainte măna Ta şi sfatul Tău.”

Aceste pasaje ne învaţă cu claritate că scopul infailibil şi planul lui Dumnezeu este împlinit în lumea aceasta. El face ceea ce îi place, şi nimeni nu îl poate opri. Şi mai extraordinare sunt ultimele două pasaje care afirmă cu claritate că Dumnezeu nu a folosit doar fiinţe umane supuse greşelii, ci oameni răi pentru a-şi împlini planul Său infailibil şi perfect drept al răscumpărării prin Hristos.

Ideea pe care am extras-o din aceste pasaje care sunt împotriva lui Bob Sungenis este că Protestanţii îşi găsesc certitudinea sau confidenţa lor (în canon) în lucrarea providenţială a lui Dumnezeu în vieţile părinţilor bisericeşti timpurii, nu numai în raţionamentul lor care în principiu este supus greşelilor. Dacă Dumnezeu poate să-şi împlinească planul Său infailibil şi planul Său drept de a oferi răscumpărarea prin intermediul unor oameni răi şi supuşi greşelilor, cu siguranţă că El are puterea de a călăuzi minţile supuse greşelilor ale părinţilor bisericeşti pentru a identifica ce este Scriptura.

2) Argumentul din Interpretare:

Tim Staples istoriseşte o întrebare spinoasă pe care a întâlnit-o ca şi Protestant: Cum poate fi Biblia autoritatea supremă când Biblia nu se poate interpreta pe sine (216)? Mai mult, cineva l-a întrebat pe Tim (care a plănuit să meargă în lucrare), [de vreme ce eşti supus greşelii], „cum ar putea să fie obligatorie interpretarea Scripturii de către tine pentru conştiinţa celor care sunt membri în adunarea ta? Dacă nu ai nici o garanţie că interpretările tale sunt corecte, de ce ar trebui să aibă ei încredere în tine? Şi dacă interpretările tale sunt pur umane în natură şi în origine, nu sunt ele doar nişte tradiţii ale oamenilor? Isus a condamnat tradiţiile oamenilor care anulează Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă este posibil, după cum admiţi, ca interpretările tale să fie greşite – atunci este posibil ca ele să anuleze Cuvântul lui Dumnezeu (218).”

Acest argument este prezentat mai devreme în cartea lui Bob Sungenis:

„De vreme ce numai o entitate cu posibilitatea de a observa şi de a interpreta în mod corect informaţia poate acţiona ca şi o autoritate, am văzut că Biblia, deşi conţine revelaţia insuflată de Dumnezeu, nu poate acţiona ca o autoritate finală de vreme ce ea este dependentă de ceea ce personalităţile gânditoare observă că spune ea şi, mai important, ei interpretează ce înseamnă aceasta” (118).

Din aceste citate am derivat următorul argument:

(1a) Natura Scripturii (în virtutea faptul că este o carte) necesită un interpret din afara textului.

(2a) Pentru ca Scriptura să fie întărită, ea are nevoie de un interpret infailibil.

(3a) De aceea, Sola Scriptura este greşită din două considerente:

i. De vreme ce Scriptura are nevoie de un interpret, ea singură nu poate fi suficientă.

ii. De vreme ce Scriptura are nevoie de un interpret infailibil, Biserica oferă ceea ce Scriptura singură nu poate oferi: îndrumare divină.

Deşi premiza (1a) este corectă, cred că aceasta avansează puţin concluziile (i) şi (ii). Deci să luăm concluzia (i): De vreme ce Scriptura are nevoie de un interpret, ea singură nu poate fi suficientă. Această concluzie se bazează pe neînţelegerea doctrinei Sola Scriptura. Doctrina Sola Scriptura nu înseamnă că Scriptura este necesară şi suficientă pentru toate lucrurile. Cu alte cuvinte, admitem prompt că deşi Scriptura este necesară şi suficientă pentru x, s-ar putea să nu fie necesară şi suficientă pentru y. De exemplu noi susţinem că deşi Scriptura este necesară şi suficientă ca un ghid de a trăi o viaţă evlavioasă, ea este insuficientă dacă eu trăiesc sau nu o viaţă evlavioasă. Pentru că în plus faţă de ghid, trebuie să adaug voia mea. Pentru a folosi o analogie, un compas este suficient pentru a mă ghida spre Polul Nord, dar este insuficientă în efectuarea călătoriei mele spre Polul Nord. Există tot felul de alte condiţii care trebuie să fie îndeplinite pentru a se efectua această călătorie. Aşa cum aceasta se raportează la viaţa evlavioasă, nu trebuie să credem doar în Scriptură (noi credem în Scriptură + harul lui Dumnezeu + voinţa umană). Dar cu siguranţă că aceasta nu ia nimic din suficienţa Scripturii ca un ghid pentru a trăi o viaţă evlavioasă. În acelaşi fel, chiar dacă este nevoie de un interpret aceasta nu ia necesitatea şi suficienţa Scripturii de a fi un ghid.

Revăzând premiza (1a), prietenii noştri Catolici subliniază că este natura a ceea ce este scris că trebuie să existe un interpret. Deşi aceasta este adevărat, ideea este sărăcită. Este doar o ramură a unui copac mare. Reconstruind premiza (1a) mai potrivit, „este natura comunicaţiei că trebuie să existe un interpret.” Oponenţii noştri Catolici par să limiteze interpretarea la lucruri care sunt scrise. Totuşi, interpretarea este adevărată cu privire la lucruri scrise deoarece este adevărată ca o comunicare în totalitate. La fel este adevărat şi cu privire la comunicarea verbală. Când soţia mea spune: „Jake, cina va fi gata în câteva minute,” în mod obligatoriu voi interpreta că soţia mea vrea să spună un lucru şi nu altul. Prin cuvântul vorbit „Jake,” eu interpretez că ea spune despre mine, şi nu despre o altă persoană care stă în spatele meu care se numeşte Jake. Prin „cină,” înţeleg că ea vrea să spună o mâncare care nu se aseamănă cu micul dejun sau cu prânzul. Prin cuvintele vorbite „în câteva minute,” înţeleg că ea vrea să spună aproximativ 15 minute şi nu 3 minute. Deci, deşi premiza (1a) este adevărată, aceasta nu ia în considerare ceea ce este adevărat despre toate formele de comunicare.

Să re-formulăm primele două premize păstrând o înţelegere clară cu privire la interpretare şi comunicare:

(1b) Toate formele de comunicare (inclusiv verbale) au nevoie un interpret.

(2b) Pentru ca orice fel de formă de comunicare să fie întărită, aceasta are nevoie de un interpret infailibil.

De vreme ce concluzia derivată din (2b) este absurdă, atunci prin reducere la absurd, aşa trebuie să fie şi premiza (2b). Nu numai că este eronată din pricina motivelor care au fost oferite deja, dar observaţi că premiza (2a) sau (2b) este o derivare a tezei infailibilităţii adresată în primul argument din bunul simţ. Astfel, ea este la fel de vulnerabilă criticilor ridicate de acea secţiune. De vreme ce (2b) este eronată, atunci şi (2a) este la fel: Pentru ca Scriptura să fie întărită, ea are nevoie de un interpret infailibil. Punctul de vedere corect va menţine că Scriptura poate fi întărită, chiar dacă interpretul este supus greşelii. Astfel, poziţia Protestantă stă.

3) Argumentul provenit din Divergenţe

Ultimul argument pe care îl voi menţiona insistă că Sola Scriptura nu poate să fie adevărată de vreme ce trupul lui Hristos a fost fragmentat fără speranţă de această doctrină. Totuşi Hristos s-a rugat ca Biserica să fie unită. Această unitate constă într-o biserică în mod vizibil ne-divizată. Dar, Protestantismul este copt cu divergenţe. Sungenis exprimă aceasta astfel:

„Cu cât m-am gândit mai mult la aceasta am început să văd că teoria Sola Scriptura a făcut o pagubă nespusă creştinătăţii. Dovada cea mai evidentă a acestei pagube este Protestantismul în sine: o masă imensă de denominaţii conflictuale care se ceartă, şi care cauzează chiar prin natura „protestului” şi a „sfidării” o proliferare nesfârşită a haosului şi a controversei” (118-119).

Sungenis deduce mai departe că sigiliul divin al aprobării lui Dumnezeu a Bisericii Catolice este în longevitatea ei în timpul înfruntării feluritelor atacuri interne şi externe (120). Această unitate este externă şi vizibilă, nu ca felul invizibil de pseudo-unitate propus de Protestanţi.

„Gândul unei biserici spirituale şi invizibile compusă dintr-un fel amorf de colecţie de „credincioşi adevăraţi” din fiecare denominaţie, aşa cum o percep mulţi Protestanţi, este complet ne-biblic. Isus a întemeiat doar o Biserică, nu un grup de denominaţii rivale care se ceartă” (121).

Cum răspunde un Protestant? În primul rând, simpla longevitate a Bisericii Romano Catolică nu dovedeşte nimic prin ea însăşi. De exemplu, Iudaismul şi poporul evreu au existat mai mult şi au trecut prin încercări mai mari decât cele ale Bisericii Romane. Totuşi, aceasta nu argumentează corectitudinea Iudaismului şi falsitatea creştinătăţii. Deci această consideraţie nu dovedeşte nimic.

În al doilea rând, afirmarea că doctrina Sola Scriptura este sursa divergenţei dovedeşte aceeaşi neînţelegere cu privire la doctrină pe care am întâlnit-o mai devreme: că Sola Scriptura înseamnă că Biblia este necesară şi suficientă pentru orice în viaţa creştină. Dacă noi susţinem aceasta, atunci desigur doctrina ar fi dezaprobată de realitate. Dar, în mod egal, dacă un Catolic susţine că Biblia, Tradiţia, şi Autoritarii Bisericii sunt condiţiile necesare şi suficiente pentru orice în trăirea creştină, atunci această teorie este şi ea dezaprobată de realitate. De exemplu, Biserica din Corint avea toate cele trei prezente în adunarea lor. Totuşi, când Pavel s-a adresat bisericii în anul 55 d.Hr., aceasta era împărţită în partide (1:10). Felurite grupuri din adunare s-au format în izolare faţă de altele, fiecare dintre ele pretinzând că sunt mai aproape de adevăr. Unele pretindeau că erau din şcoala Paveliană, altele din cea Apolosiană, alţii din credinţa Petriană, şi totuşi alţii pretindeau că sunt aliaţi chiar cu Hristos (1:12). Pe scurt, o dezbinare umilitoare.

Probabil că prietenii noştri Catolici ar vrea să întrerupă argumentaţia mea în acest punct şi să insiste că nu toate cele trei condiţii ale autorităţii Romano Catolice erau prezente înainte de această scrisoare. Dar, după ce scrisoarea a fost primită de biserică, toate cele trei piese ale autorităţii s-au unit pentru a lucra în biserică. Totuşi, există probleme serioase cu această obiecţie. În primul rând, de ce Pavel mustră biserica când ei nu aveau uneltele potrivite cu care să creeze şi să menţină unitatea? Aceasta este ca şi când ai comanda unui tâmplar să facă un birou fără uneltele sale. În al doilea rând, această obiecţie este adusă la tăcere de către istorie. Căci chiar după ce Pavel s-a adresat bisericii în două scrisori, Corintenii au persistat în căile lor sectante. Când Clement s-a adresat aceleiaşi biserici (aproximativ în anul 97 d.Hr.), biserica ajunsese într-o stare mai rea. Sunând ca şi ultimul apostol, Clement a spus:

„De ce sunt conflicte, zarvă, divergenţe, schisme şi războaie printre voi? Nu aveţi voi [toţi] un Dumnezeu şi un Hristos? Nu a fost turnat peste noi un Duh al harului? Şi nu avem noi o singură chemare în Hristos? De ce despărţim şi sfâşiem în bucăţi membrele lui Hristos, şi ne certăm împotriva propriului nostru trup, şi am ajuns la o aşa înălţime a nebuniei încât uităm că „noi suntem mădulare unii ai altora?…” Schisma voastră a răsturnat [credinţa] multora, i-a descurajat pe mulţi, a dat naştere îndoielii în mulţi, şi a cauzat întristare în noi toţi. Şi totuşi răzvrătirea voastră continuă.” [9]

Clement continuă în epistola sa îndemnându-i pe Corinteni să citească epistolele care au fost scrise de Pavel pentru ei, subliniind că felurite partide s-au format sub acelaşi acoperiş. Deci, chiar după ce Pavel s-a adresat bisericii, ea a continuat în dezbinare.

Fiind date aceste observaţii, dacă Catolicii vor să susţină că felul lor trilateral de a vedea autoritatea este felul care este necesar şi suficient pentru orice în trăirea creştină, incluzând unitatea, şi totuşi biserica Corinteană a arătat o dezbinare revoltătoare în mijlocul acestei autorităţi trilaterale, ar trebui să concluzionăm că, Catolicii au greşit în doctrina lor referitoare la autoritate? Trebuie să facem aceasta dacă urmăm linia raţionamentului prezentată în Surprins de Adevăr. Totuşi, este un lucru prostesc să susţii că unul din punctele de vedere referitoare la autoritate (Protestant sau Catolic) este necesar şi suficient pentru orice lucru care aparţine trăirii creştine. Mai degrabă, fiecare dintre cele două părţi ar trebui să susţină doar că punctul lor de vedere cu privire la autoritate este necesar şi suficient ca un ghid pentru trăirea unei vieţi creştine complete. Totuşi, amândouă părţile ar trebui să admită că poziţia lor este insuficientă pentru a afecta vre-un creştin să asculte, să se supună şi să urmeze acel ghid.

Deci întrebarea mea este aceasta: Dacă un Catolic poate susţine punctul lui de vedere trilateral al autorităţii în mijlocul dezbinării revoltătoare din biserica din Corint, atunci de ce Protestanţii nu pot susţine Sola Scriptura deşi toată creştinătatea pare a fi un macro-cosmos al Corintului? Ce este sos pentru gâscă este sos şi pentru gâscan.

Folosind din nou analogia noastră cu compasul, am recunoscut că este acesta este suficient pentru a ne ghida spre Polul Nord. Totuşi, acesta nu este suficient pentru a efectua călătoria noastră spre Polul Nord. S-ar putea ca dacă aş încerca să fac o excursie până la Polul Nord, să nu reuşesc aceasta niciodată (aş putea muri îngheţat pentru că nu port îmbrăcămintea potrivită). Totuşi, doar pentru că eu nu reuşesc, aceasta nu contestă suficienţa ghidului meu. În acelaşi fel, nici dezbinarea nu diminuează suficienţa Scripturii ca un ghid pentru unitate.

În al treilea rând, acest argument presupune că Biserica Romano Catolică este forma pură de la care Protestanţii au deviat. Totuşi, aceasta este prezumţia disputată. Protestantul argumentează că Romano Catolicul, în învăţătura oficială, a deviat de la cea mai pură formă de creştinism, aşa cum este găsit el în Noul Testament. Protestantul mai argumentează că Biserica Romano Catolică, în învăţătura oficială, nu mai este nici măcar aşa ca biserica prezentă la Consiliul de la Nicea (325 d.Hr.).[10] Deci doar afirmarea faptului că Biserica Romano Catolică (aşa cum este definită azi de dogma oficială Catolică) este aceeaşi biserică găsită în Noul Testament este prezumţia care trebuie să dovedească pretenţiile opuse.

Cineva ar putea protesta că Protestanţii afirmă că porţile iadului au biruit împotriva bisericii, făcându-l astfel pe Hristos un mincinos. Se pretinde că noi susţinem că ar fi fost un timp când biserica nu a existat. Dar aceasta pur şi simplu nu este adevărat. Pretenţia noastră împotriva Romano Catolicismului nu este la fel ca pretenţia avansată de Joseph Smith despre toată creştinătatea (adică, întreaga biserică a fost coruptă). Noi susţinem că deşi învăţătura Bisericii oficiale a deviat gradat de la originea ei, întotdeauna a existat un grup mic de oameni care nu a acceptat învăţătura oficială în inimă şi a menţinut adevărurile revelate ale lui Dumnezeu. Astfel, biserica a existat întotdeauna. Hristos a promis că porţile iadului nu vor avea avantaj, nu că porţile iadului nu vor asalta niciodată şi nu vor răni biserica.

O ilustraţie a acestui lucru este găsită în capitolul unsprezece din Romani. Pavel se adresează neliniştii că evreii au fost respinşi de Dumnezeu. Cu alte cuvinte, creştinii romani au crezut că probabil porţile iadului au biruit împotriva poporului evreu, văzând că ei nu l-au ascultat pe Dumnezeu şi în mod aparent au fost respinşi de el. Pavel răspunde că nimic nu ar putea fi mai departe de realitate. Deşi toate indicatoarele vizibile arătau spre un sistem naţional religios care a eşuat, Pavel insistă că era un grup de oameni care au fost păstraţi prin har departe de această corupţie. Pavel arată că profetul Ilie care a trăit într-un timp în care religia naţională a fost pervertită, chiar până acolo că oficialii religioşi au fost trimişi pentru a-i urmări şi a-i ucide pe bărbaţii şi femeile lui Dumnezeu. Ilie a fost disperat de a trăi, gândindu-se că este singur. Totuşi, Dumnezeu îi vorbeşte lui Ilie: „MI-AM PĂSTRAT ŞAPTE MII DE BĂRBAŢI, CARI NU ŞI-AU PLECAT GENUNCHIUL ÎNAINTEA LUI BAAL.” (versetul 4). În acelaşi fel, Pavel argumentează că Dumnezeu şi-a păstrat şi a unit o rămăşiţă de evrei (inclusiv el) în har.

Protestantul spune că relaţia dintre Protestantism şi Romano Catolicism este asemănătoare cu relaţia dintre rămăşiţă şi sistemul naţional religios al Iudaismului din timpul lui Ilie şi a lui Pavel. Deşi această poziţie este respinsă vehement de Roma, ea va trebui să admită că este posibil să aibă un grup unit de oameni care nu neapărat se cunosc unul pe celălalt (aparent Ilie nu îi cunoştea pe nici unul dintre ceilalţi credincioşi), şi totuşi sunt uniţi de adevărul chiar în instituţia care s-a rătăcit. Astfel, există o unitate invizibilă. Ea va trebui să mai recunoască faptul că deşi a fost atacată foarte mult, religia adevărată este păstrată în rămăşiţă (care este păstrată prin harul alegerii lui Dumnezeu). De aceea, porţile iadului nu au biruit.

Concluzie

Cei prezentaţi în cartea Surprins de Adevăr oferă felurite motive pentru convertirile lor fascinante de la Protestantism la Catolicism. Dar toate motivele care justifică atenţia, chestiunea autorităţii trebuie să servească ca una din cele mai importante lucruri în evaluarea diferenţelor dintre Catolici şi Protestanţi. Autori ca Bob Sungenis şi Tim Staples susţin că, convertirile lor au fost justificate în parte deoarece doctrina Sola Scriptura este falsă. Ei au argumentat că această doctrină nu este găsită în Scriptură şi este o controversată de bunul simţ. Am încercat să arăt că aceste afirmaţii sunt goale, şi acestea nu justifică plecarea lor din Protestantism.

http://www.voxdeibaptist.org/surprins_dece.htm

Pastorul perfect — Ciprian Barsan

Inițial publicat pe Valentin Dedu: El este întotdeauna potrivit în predicile și rugăciunile lui publice; nici prea lung, nici prea scurt. El nu uită nimic din ceea ce trebuie să își aducă aminte și nu își aduce aminte nimic din ceea ce trebuie să uite. El știe exact când trebuie să vorbească și când… via Pastorul […]

Moisescu V. Vasile 1905 – 1985, din Domnești

Fratele Moisescu Vasile s-a născut în ziua de 28 mai 1905 în localitatea Domnești – Muscel.

În comuna natală face studiile primare iar peste câțiva ani pleacă la București, unde urmează cursurile Seminarului Teologic Ortodox. Aici se convertește și experimentează nașterea din nou. A început să predice despre Domnul Isus și cei de la seminar îl exlud alături de încă doi prieteni, care erau cei mai buni din clasă, care de asemenea au experimentat nașterea din nou. Cei doi se numesc Ilie Enea din Giurgiu și Nicolae Tonoiu din Ploiești.

Dat afară de la seminar, fratele Vasile Moisescu se înscrie la cursurile Universității din București luându-și licența în arhelologie și limba greacă.

Dumnezeu l-a îndemnat să aprofundeze studierea Cuvântului lui Dumnezeu direct de la sursa originală și anume  scrierile grecești. Inteligența sa nativă l-a ajutat extrem de mult în dobândirea  unei culturi vaste, în nenumărate domenii, totodată fiind înzestrat și cu o puritate sufletească înaltă. Toate acestea fac ca fratele să  fie unul dintre cei care au îmbogățit tezaurul creștin baptist petru totdeauna.

Ca om de știință a evoluat în domeniul arheologiei, fiind primul specialist între români.

Se căsătorește la Arad cu o soră credincioasă baptistă Georgina Mladin, așa că, noul cuplu începe să frecventeze cu regularitate biserica baptistă. Sora Georgina scria articole adresate surorilor în revista „Îndrumătorul Creștin Baptist”. Soțul și cei mai apropiați îi spuneau și Sânzeana.

În anii 1942, 1943 publică cartea intitulată „Taina Tainelor”, iar în anul 1946 publică cartea „Armonia Universală” .

În anul 1945 „Farul Creștin” găzduiește un articol „Biblia de Piatră” în care fratele Vasile spune: „Cu deosebită plăcere scriu pentru „Farul Creștin” câteva cuvinte menite să anunțe rezolvarea misterului piramidei, în mijlocul acelora cari sunt dragi Mântuitorului. Între dumneavoastră nu mă sfiesc să declar dintr-un început în ce constă taina tainelor din piramida zidită de faraonul Keops.”[1]

Comunitatea Creștină Baptistă Nr. III din București din strada Arad la adunarea Generală de la finele anului alege pe fratele Vasile Moisescu ca predicator de drept, alături de fratele păstor C. Manolescu.[2]

La Seminarul Teologic Baptist din București s-a ținut un curs Biblic de 14 zile în perioada 29 april – 12 mai 1946. La acest curs din corpul didactic a făcut parte fratele profesor Vasile V. Moisescu alături de frații: Ioan Socaciu, Teodor Dârlea, V. Garoiu, Tonoiu Nicolae și avocatul R. Drăgan.[3]

În anul 1946 are următoarele articole în revista „Farul Creștin”: „Roadele Consacrării”, „Curcubeul Spiritual”.

În ziua de 11 august 1946 predică la Biserica Creștină Baptistă din Somoșcheș, județul Arad cu ocazia unui botez. La acest botez a mai predicat fratele Stupariu.

În anul 1947 încă din primul număr al revistei „Farul Creștin” publică articole: „Anul de veselie”, „Etapele Vieții Domnului”, „Balada fiului risipitor”, „Cu Isus în locurile cerești”, „Tineri Credincioși în societate”, „De ce Mântuitorul nu ne-a lăsat ceva scris”.

A ținut conferințe cu tineretul alături de fratele Ioan Socaciu. A oficiat căsătorii alături de fratele Adorian Constantin. A fost la evanghelizări în zona Aradului.

În ziua de 9 februarie 1947 la orele 19 în clădirea Ateneului Român, fratele Vasile Moisescu ține o conferință științifică cu tema „Planul Armoniei Divine”. Întreaga conferință a fost bazată pe descoperirile ștințifice și teologice, dovedindu-se din plin că Domnul Isus este „piatra din capul unghiului”.[4]

În Calendarul Poporului Creștin Baptist pe anul 1948, calendar care nu a apărut din cauza schimbării regimului, trebuia să apară „Evenimentele de Anul Nou în Biblie” de fratele profesor V. V. Moisescu.[5]

La apariția revistei „Îndrumătorul Creștin Baptist” din 1 martie 1946 fratele are primul articol „Enigma lui Solomon”, apoi continuă cu „Sonata clarului de lună”, „Snopul Învierii”, „Soarele Dreptății”, „Via Domnului”, „Data sfințirii Templului”, „Civilizația înainte de potop”, „Dumnezeu printre noi” articol scris în decembrie 1948, „Nume frumoase din Biblie”.

În toamna anului 1948 participă la Biserica Creștină Baptistă Arad-Gai la serbarea de 25 de ani de la înființarea casei de rugăciune.[6]

Între 8 – 15 mai 1949 fratele Vasile Moisescu a ținut un ciclu de conferințe la Biserica Creștină Baptistă din Tulca la care au participat baptiști  de la bisericile din jur.[7]

Fratele Vasile Moisescu ținea diferite întruniri religioase prin case, la care participau un grup de credincioși baptiști printre care: Traian Ban, Mia Iovin, Ioan Ginga și alții. Într-o seară fiind adunați într-o casă au fost cu toții arestați de securitate . Acest grup era denumit „Moisiști” și erau formați în Biserica Creștină Arad-Șega.

După proces, care a început în ziua de 18 februarie 1959 au primit între 19 – 25 ani de închisoare. În timpul procesului au fost audiați și rude apropiate printre care și sora Gheorghina Moisescu ,soția fratelui Vasile Moisescu care a tăcut către completul de judecată apoi se întoarce spre boxa acuzaților și cu mâna ridicată  și o voce tare zice: „Bucurați-vă, fraților, căci noi toți știm că voi sunteți judecați astăzi pentru Numele Domnului nostru Isus Hristos și credința Lui.”[8]Președintele Completului de judecată o amenință, dar sora cu un curaj dat de Dumnezeu îi răspunde pe măsură și fără frică.

Eliberarea de la Dumnezeu a venit pe data de 30 iulie1964 cînd a fost eliberat fratele Vasile Moisescu, Mia.[9]

În ziua de sâmbătă 13 aprilie 1985 fratele Vasile V. Moisescu este chemat la Tatăl din cer să se bucure de marile descoperiri și oferta lui Dumnezeu de a cunoaște totul pe deplin.

Surse:

Alexa Popovici

Ioan Bunaciu

Mia Iovin

Farul Creștin

Revista ”Lucruri noi și vechi”

[1] Farul Creștin, Anul XIV,  Nr. 5, sâmbătă 3 februarie 1946, pp. 5 și con. 7.

[2] Îndrumătorul Creștin Baptist, Anul I, Nr. 2, 15 martie 1946, p. 12.

[3] Îndrumătorul Creștin Baptist, Anul I, Nr. 7, iunie 1946, p. 2.

[4] Farul Creștin, Anul XVI,  Nr. 9, sâmbătă 1 martie 1947, p. 4.

[5] Farul Creștin, Anul XVI,  Nr. 50-51, sâmbătă 13-20 decembrie 1947, p. 4.

[6] Îndrumătorul Creștin Baptist, Anul IV, Nr. 2, februarie 1949, p. 19.

[7] Îndrumătorul Creștin Baptist, Anul IV, Nr. 7, iulie 1949, p. 16.

[8] Mia Lovin, Istoria unui rob a lui Hristos, p. 181

[9] Mia Lovin, Istoria unui rob a lui Hristos,  P. 308, 309.

 

Farul Creștin 1947



APĂRĂTORII TOLERANŢEI ŞI DIVERSITĂŢII URĂSC FAMILIA ŞI VALORILE CREŞTINE…

wplogo611111111111111111131112121122111112111111111111121111

Pastor Samy Tuțac

Manifestațiile pentru susținerea familiei Bodnariu și a celorlalte familii de români din Norvegia, au fost și un test al unității creștinilor evanghelici români, din țară și diaspora. Susținerea din partea opiniei publice, a unei bune părți a mass media, dar și din partea autorităților a fost impresionantă. Și totuși, sunt unii care nu văd cu ochi buni această mobilizare exemplară, fără ură și fără incidente, sau cum ar zice cei de la Poliție, fără „evenimente”. Marii apărători ai „valorilor democratice”, au sărit ca arși când au realizat că manifestațiile pro-Bodnariu sunt și pro-Familie și valori creștine. Una dintre cele mai scrântite dezinformări aruncate pe piață de către „apărătorii toleranței” a fost cea cu „Putin care plătește manifestanții pro-Familie”. Am primit iarăși, de la un părinte, un material care explică cine sunt cei care folosesc dezinformarea cu „serviciile rusești” și de ce fac asta:

Cugetările unui părinte”

Mulţi au fost surprinşi de afirmaţia că în spatele manifestațiilor de susţinere a familiilor de români din Norvegia, cărora Barnevernet le-a luat copiii în mod abuziv, ar fi serviciile secrete ruseşti. Ca şi când afirmaţia ar fi adevărată, autorul ei a cerut ca serviciile secrete din România să se auto-sesizeze şi să ia măsuri de protecţie a siguranţei naţionale în faţa marelui pericol rusesc reprezentat de manifestaţiile pro-familie din România şi din multe alte ţări ale lumii.

Mi se pare firesc să ne întrebăm de ce a fost aruncată acum pe piaţa mediatică o asemenea acuzaţie care, sfidând logica elementară şi bunul simţ, încearcă să  facă legătura între Rusia şi manifestaţiile pro-familie?

Răspunsul la această întrebare trebuie căutat în agenda unor organizaţii internaţionale şi naţionale care şi-au propus în urmă cu câteva decenii să distrugă credinţa creştină şi cultura familiei din România. Strategia acestor organizaţii este foarte bine alcătuită şi, printre altele, include:

– Pregătirea activiştilor anti-creştinism şi anti-familie la şcoli prestigioase din occident. În aceste şcoli, tinerii români au fost goliţi de orice urmă de credinţă şi moralitate creştină, pe de o parte, şi îndoctrinaţi cu ideile şi argumentele pluralismului şi relativismuluisecularist ateu, pe de altă parte. Acest proiect a început în anii 90 şi continuă.  De dragul adevărului trebuie spus că nu toţi tinerii români care au plecat la studii în străinătate se încadrează în această categorie şi de aceia nu toţi sunt înrolaţi în lupta împotriva creştinismului şi a familiei.

– Inserţia acestor absolvenţi/activişti anti-creştinism şi anti-familie  în toate instituţiile din România cu aura de mari specialişti/experţi sau tehnocraţi;

– Diseminarea pe toate canalele media a ideilor anti-creştine şi anti-familie;

-Implementarea unor programe/proiecte finanţate din exterior, bine marketate şi mediatizate, care la suprafaţă promovează toleranţa, incluziunea şi diversitatea. În realitate, ideologia din spatele acestor proiecte promovează intoleranţa şi discriminarea agresivă faţă de valorilecreştine şi faţă de familie;

– Implicarea tot mai vizibilă şi agresivă a unor ambasade străine în promovarea ideilor/proiectelor anti-creştine şi anti-familie;

– Promovarea unei ideologii seculare anti-creştine şi anti-familie prin intermediul tuturor mijloacelor posibile – de la desene animate pentru copii, filme, muzică, programe documentare, dezbateri, mese rotunde, articole, manuale şcolare, legi şi norme metodologice, etc.,

– Atragerea în acest proiect a instituţiilor media, a universităţilor, a  politicienilor, a magistraţilor, a tinerilor şi a societăţii civile prin intermediul unor programe de cercetare sau formare profesională generos finanţate din exterior.

Ideologia anti-creştină şi anti-familie foloseşte un marketing social care, pe de o parte, demonizează şi discreditează valorile culturii creştine, iar pe de alta,  divinizează şi promovează ideile împotriva credinţei şi a familiei. Astfel:

– Moralitatea creştină şi valorile pro-familie sunt prezentate ca fiind anacronice, retrograde, oprimatoare, caracteristice Evului Mediu;

– Ideile anti-creştine şi anti-familie sunt prezentate ca fiind progresiste, inovatoare, europene;

– Instituţiile care susţin valorile creştine pro-familie sunt discreditate mediatic ca fiind anti-progres, compromise, depășite, anti-europene. Aşa se explică atacul concertatdin ultimii ani împotriva Bisericii. Antiteza biserici-şcoli sau biserici-spitale este invocată mediatic nu datorită preocupării acestor activişti pentru binele copiilor sau a pacienţilor, ci  pentru a stârni ura și dispreţul faţă de Biserică. Activişii anti-creştinism și anti-familie ştiu că odată discreditatăBiserica, au cale liberă să distrugă familia.

– Organizaţiile şi ideologia anti-creştină şi anti-familie sunt marketate mediatic ca fiindmoderne, iluminate, progresiste, civilizate, europene. Se poate înţelege acum de ce promotorii acestei ideologii apără şi susţin acţiunile Agenţiei pentru protecţia copilului din Norvegia. În același spirit militează  ca şi România să adopte legi și măsuri similare;

– Atribuirea unor „etichete lingvistice” susţinătorilor valorilor creştine pro-familie care să-i discrediteze şi să-i stigmatizeze în faţa opiniei publice. Astfel, susţinătorii valorilor creştine pro-familie sunt etichetaţi ca fiind: „homofobi”, „extremişti”, „fanatici”,„jihadişti”,„conservatori radicali”, „putiniştii”, sau „cei care promovează putinizarea României.” Invocarea lui Vladimir Putin şi a presupusei implicaţii ruseşti în manifestările pro-familie din ultimele luni nu este altceva decât o altă faţetă a luptei ideologilor anti-creştini şi anti-familie împotriva credinţei creştine, a familiei şi în cele din urmă a istoriei şi fiinţei poporului român.

Orice om normal înţelege că nu este şi nici nu poate fi vreo legătură între manifestaţiile creştine pro-familie şi pericolul rusesc. Sunt convins că serviciile secrete româneşti ştiu şi mai bine acest lucru.

Afirmaţia cu pricina are drept scop:

– Întoxicarea opiniei publice;

– Discreditarea manifestaţiilor pro-familie;

– Inducerea unui sentiment de vinovăţie în sufletul celor care susţin valorile creştine pro-familie;

– Pregătirea cadrului mediatic pentru următoarele atacuri îndreptate împotriva credinţei creştine şi a familiei.

În calitate de părinte care îşi iubeşte familia şi patria,sunt înclinat să cred că desfăşurarea campaniei pentru referendumul pro-familie va scoate la lumină şi alte aspecte ale agendei organizaţiilor anti-familie. „Cine are ochi de văzut, să vadă!” Va urma…!”

Frați creștini, lupta pentru susținerea familiei Bodnariu și a celorlalte familii din Norvegia, trebuie să continue. Ne rugăm, postim și ne pregătim pentru protestul internațional din 16 Aprilie. De asemenea campania pentru referendumul pro-familie este abia la început, iar împotrivirile sunt mari și vor crește în intensitate. Dumnezeu ne dă o șansă imensă, nu avem voie să o irosim. De dragul Domnului și de dragul generațiilor viitoare trebuie să rămânem uniți și să finalizăm ceea ce am început. Cât despre amatorii de manipulări și dezinformări „de afară” sau „din casă”…Domnul va fi binevoitor cu noi, nu vă temeți de ei!

Pastor Samy Tuțac

Publicat de Actualitatea Creștină 

http://newsnetcrestin.blogspot.ro/2016/03/pastor-samy-tutac-aparatorii-tolerantei.html

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole-crestine/aparatorii-tolerantei-si-diversitatii-urasc-familia-si-valorile-crestine/

Anii lui Adam sunt socotiți de la ieșirea din grădina Edenului sau de la creare?

6-img_20171111_1112445-e1510837743147

Întrebare:

Adam a trăit 930 ani de zile. Anii lui s-au socotit de la ieșirea din grădina Edenului sau de la creare?

În capitolul 5 din Geneza este prezentată cartea neamurilor lui Adam până la Noe (la potop). În primele două versete autorul face referință la ziua facerii omului, iar în versetul următor scrie că la vârsta de o sută treizeci de ani Adam a născut pe Set, arătând că aceasta s-a întâmplat la 130 ani de la facerea lui Adam.

La versetul patru scrie că după nașterea lui Set, Adam a trăit opt sute de ani și în versetul 5 scrie că toate zilele lui Adam au fost nouă sute treizeci de ani: 130+800=930 ani.

Iată cartea neamurilor lui Adam. În ziua când a făcut Dumnezeu pe om, l-a făcut după asemănarea lui Dumnezeu. I-a făcut parte bărbătească și parte femeiască, i-a binecuvântat, și le-a dat numele de „om”, în ziua când au fost făcuți. La vârsta de o sută treizeci de ani, Adam a născut un fiu după chipul și asemănarea lui, și i-a pus numele Set. După nașterea lui Set, Adam a trăit opt sute de ani; și a născut fii și fiice. Toate zilele pe cari le-a trăit Adam, au fost de nouă sute trei zeci de ani; apoi a murit. (Geneza 5:1-5)

Expresia „Toate zilele pe cari le-a trăit Adam, au fost de nouă sute trei zeci de ani” arată că anii lui Adam (930) sunt socotiți  de la creare și nu de la izgonirea din grădina Edenului.

https://moldovacrestina.md/anii-lui-adam/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole-crestine/anii-lui-adam-sunt-socotiti-de-la-iesirea-din-gradina-edenului-sau-de-la-creare/

Anania şi Safira  Harm Wilts (Fapte 5.1-11)

În Fapte se relatează despre două perechi: Anania cu Safira şi Acuila cu Priscila. Biblia nu ne spune dacă aceştia aveau sau nu copii. Relatarea despre Anania şi Safira o găsim în Fapte 5.1-11: „Dar un bărbat cu numele Anania, împreună cu Safira, soţia lui, a vândut o proprietate şi a oprit din preţ pentru sine, ştiind şi soţia; şi, aducând o parte, a pus-o la picioarele apostolilor. Dar Petru a spus: «Anania, de ce ţi-a umplut satan inima, ca să minţi pe Duhul Sfânt şi să opreşti pentru tine o parte din preţul ogorului? Dacă rămânea nevândut, nu rămânea al tău? Şi, fiind vândut, nu era preţul lui în puterea ta? Pentru ce ţi-ai pus în inimă fapta aceasta? N-ai minţit pe oameni, ci pe Dumnezeu.» Şi Anania, auzind cuvintele acestea, a căzut jos şi a murit. Şi mare frică i-a cuprins pe toţi cei care au auzit. Şi cei mai tineri, ridicându-se, l-au înfăşurat şi, ducându-l afară, l-au înmormântat. Şi a fost că, după aproape trei ore, a intrat şi soţia lui, neştiind ce se întâmplase. Şi Petru i-a răspuns: «Spune-mi dacă aţi vândut ogorul cu atât.» Şi ea a spus: «Da, cu atât.» Şi Petru i-a zis: «Pentru ce v-aţi înţeles împreună să ispitiţi pe Duhul Domnului? Iată, picioa-rele celor care l-au înmormântat pe soţul tău sunt la uşă şi te vor duce afară.» Şi ea a căzut îndată la picioarele lui şi a murit. Şi tinerii, intrând, au găsit-o moartă; şi, ducând-o afară, au înmormântat-o lângă soţul ei.“

Această întâmplare ne transpune în perioada de început, epoca de prosperitate a Adunării lui Dumnezeu. Domnul Isus murise, înviase şi Se înălţase la cer. În ziua de Rusalii coborâse din cer Duhul Sfânt, pentru a locui în inima tuturor celor care crezuseră şi formau Adunarea. Aceasta creştea rapid. Credincioşii erau una şi se comportau cu dragoste unii faţă de alţii. Nimeni nu avea nevoi. Cei bogaţi îşi vindeau averile lor, pentru a-i putea ajuta pe cei săraci. S-a afirmat că primii creştini erau comunişti. Nu este aşa, pentru că ei nu au plecat de la principiul că averea ar fi un păcat, ei nu învăţau: „Ce este al tău, este şi al meu“, ci ei trăiau conform principiului: „Tot ce este al meu, este şi al tău.“

Dumnezeu Duhul Sfânt locuia în Adunare. Duhul locuia şi în inimile credincioşilor. Trupurile lor erau un templu al Duhului Sfânt. Duhul era puterea care acţiona în viaţa lor. Cei care nu aparţineau Adunării vedeau acest lucru şi vorbeau despre aceasta, iar Numele lui Dumnezeu era proslăvit prin aceasta. Mai era cineva care vedea acest lucru, dar care nu se bucura; din contră, a dat naştere la o duşmănie mare: era diavolul. Aşa cum face întotdeauna, el a încercat şi aici să distrugă această lucrare a lui Dumnezeu. El dorea să-şi atingă scopul dând naştere la prigoane contra apostolilor. Prin aceasta nu a reuşit nimic. Atunci a încercat să-i conducă pe credincioşi la păcat. Această relatare ne arată rezultatele.

Ce păcat au făcut Anania şi Safira? Nu era un furt ca cel făcut de Acan la începutul istoriei poporului Israel în ţara Canaan. Anania şi Safira au văzut cum Iosif (Barnaba) vânduse un ogor, iar preţul lui îl adusese apostolilor, pentru a fi împărţit între săraci. Şi alţii făcuseră la fel şi culeseseră apreciere şi laude. Dar nimeni nu era obligat să facă aşa ceva, nici Anania şi Safira nu erau obligaţi la aşa ceva. Ei erau liberi să-şi vândă sau să-şi păstreze averea. Ei erau liberi să facă ce doresc cu preţul averii lor. Păcatul lor a fost că ei pretindeau că au dat totul, dar în secret păstraseră o parte din preţ. Gândeau că astfel vor avea parte de aceeaşi onoare ca ceilalţi.

Petru numeşte aceasta: minţire a Duhului Sfânt, şi astfel minţirea lui Dumnezeu, ceea ce era mult mai grav decât minţirea oamenilor. Era o faptă rea pe care şi-o propuseseră în inima lor, sădită acolo de diavolul. Ei nu au fost surprinşi de acest păcat, ci l-au făcut „premeditat“. Îl făcuseră într-un timp în care Duhul Sfânt lucra atât de activ în Adunare. Aceasta făcea ca păcatul lor să fie cu atât mai grav. Prin aceasta, răul lor a devenit un „păcat spre moarte“.

Ioan scrie în epistola sa: „Este un păcat spre moarte: despre acela nu spun să se roage“ (1 Ioan 5.16). Nicăieri în Biblie nu ni se dă o descriere mai exactă a „păcatului spre moarte“. În 1 Corinteni 11.27-32 găsim doar o referire la acesta. A mânca pâinea şi a bea paharul în chip nevrednic la Cina Domnului a fost cauza pentru care între credincioşi erau mulţi slabi şi bolnavi, şi mulţi adormiseră. Aceasta se petrecuse sub mâna disciplinară a Domnului. Apostolul adaugă: „Pentru că, dacă ne-am judeca noi înşine, n-am fi judecaţi. Dar când suntem judecaţi, suntem disciplinaţi de Domnul, ca să nu fim condamnaţi împreună cu lumea“ (1 Corinteni 11.31, 32).

Există cazuri de păcat în care Adunarea trebuie să exercite disciplină (1 Corinteni 5), iar altele în care Dumnezeu Însuşi intervine. Ambele acţiuni au ca scop ca duhul să fie salvat în ziua Domnului Isus. Safira a avut posibilitatea să recunoască păcatul ei, dar ea a stăruit în rău şi a fost lovită de aceeaşi judecată ca soţul ei. Este bine să obser-văm că în acest caz nu este vorba despre disciplina pe care o exercită Adunarea, nici despre autoritatea apostolică, ci despre o intervenţie nemijlocită a lui Dumnezeu. Câteodată se spune că Anania şi Safira nu erau cu adevărat întorşi la Dumnezeu. Atunci însă nu ar fi existat atenţionarea pentru noi, şi am fi putut gândi că nouă nu ni s-ar putea întâmpla aşa ceva grav. Judecata începe de la Casa lui Dumnezeu. Acest lucru are valabilitate şi acum, şi aceasta este altceva decât judecata viitoare asupra necredincioşilor.

Asupra întregii Adunări a venit o mare teamă. Şi noi ar trebui să avem acest simţământ având în vedere acest păcat al făţărniciei. În discursul lung al Domnului Isus pe care îl citim în Luca 12, se spune la început că El a început „să zică întâi ucenicilor Săi: Fiţi atenţi la aluatul fariseilor, care este făţărnicia; şi nu este nimic acoperit care nu va fi descoperit, nici ascuns, care nu va fi cunoscut; de aceea, orice aţi spus la întuneric va fi auzit la lumină şi ce aţi vorbit la ureche, în cămăruţe, va fi predicat de pe acoperişuri“ (1-3). Domnul nu spune aceste cuvinte fariseilor, ci ucenicilor Săi. Şi ei erau predispuşi spre acest rău şi puteau fi învinşi de el. La fel este şi în cazul nostru. În acest capitol citim multe atenţionări ale Domnului, dar El indică în primul rând spre păcatul făţărniciei.

Acest păcat este primul rău pe care diavolul îl introduce în Adunare, continuând apoi cu această acţiune. În cele şapte scrisori din Apocalipsa citim cum Domnul judecă cu ochiul Său atotvăzător cele şapte adunări: „Dar am împotriva ta că ţi-ai părăsit dragostea dintâi. Aminteşte-ţi deci de unde ai căzut şi pocăieşte-te şi fă lucrările dintâi“ (Apocalipsa 2.4, 5). Acestea erau lucrări făcute din dragoste pentru Domnul. Acestea aveau valoare pentru El. Anania şi Safira au renunţat probabil la jumătate din averea lor. Dar nu avea valoare pentru El, dacă acest lucru era făcut din înfumurare şi laudă de sine, în timp ce lipsea dragostea.

Din păcate, Domnul a trebuit să constate acelaşi păcat în toate scrisorile. În ultima scrisoare, Îl auzim spunând: „Pentru că spui: Sunt bogat şi m-am îmbogăţit şi n-am nevoie de nimic! Şi nu ştii că tu eşti cel nenorocit şi de plâns şi sărac şi orb şi gol; te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur curăţit prin foc, ca să fii bogat, şi haine albe, ca să fii îmbrăcat şi să nu se arate ruşinea goliciunii tale, şi alifie pentru ochi, să-ţi ungi ochii, ca să vezi. Eu îi mustru şi îi disciplinez pe toţi câţi îi iubesc; fii plin de râvnă deci şi pocăieşte-te!“ (Apocalipsa 3.17-19). El nu exercită această disciplină în acelaşi mod, ca la Anania şi Safira. Trebuie să fim mulţumitori că Dumnezeu nu pedepseşte acum orice comportament făţarnic sau alte păcate în Adunarea Sa ca păcate spre moarte.

Dacă am compara cuvintele Domnului din Luca 12.3 cu întâmplarea din Fapte 5, suntem surprinşi de concordanţa deplină. Gravitatea mare cu care Domnul avertizează cu privire la păcatul făţărniciei, severitatea cu care El judecă acest păcat în prima adunare din Ierusalim şi cu care apostrofează adunarea din Laodiceea, ne constrâng să luăm foarte în serios acest păcat. Avem nevoie de alifie pentru ochi de la El, pentru a putea vedea bine. Făţărnicia în inimă şi în viaţă ne fură adevărata privire spre El, unii pentru alţii şi pentru semenii noştri.

Sunt convins că aceasta este de cea mai mare importanţă şi pentru viaţa de căsnicie şi de familie. „De aceea, orice aţi spus la întuneric va fi auzit la lumină şi ce aţi vorbit la ureche, în cămăruţe, va fi predicat de pe acoperişuri“ (Luca 12.3). Aceste cuvinte ale Domnului nu au fost necunoscute lui Anania şi Safirei. Dar n-au ţinut cont de ele. Avertizarea s-a împlinit ad litteram în cazul lor. Sărmani oameni! Ei au primit o îndurare atât de mare ocupând un loc binecuvântat în adunare, şi totuşi au căzut!

Cei doi au stat probabil în cameră, în dormitor şi au discutat: Acest Iosif şi-a vândut moşia şi a pus întregul ei preţ la picioarele apostolilor. Astfel, banii pot fi folosiţi pentru a uşura soarta multor săraci. Acum a primit de la apostoli numele frumos de „Barnaba“: fiu al mângâierii.

Ce loc de onoare ocupa el în adunare, considerau Anania şi Safira. Împreună au cugetat atunci şi şi-au spus: şi noi avem o avere. Ce ar fi să facem cu ea la fel ca Barnaba? Dar să dăm totul? Ce ar fi dacă am păstra pentru noi jumătate? Ei vor fi atunci apreciaţi ca fiind la fel de altruişti şi de darnici ca ceilalţi care au dat totul. Cine ar şti că ei au fost atât de şmecheri să pună deoparte câteva parale pentru zile negre? Desigur, nimeni! Pereţii dormitorului nu au urechi! Nimeni n-ar putea auzi sfatul lor în şoaptă. Secretul lor nu va fi descoperit nicio-dată.

Apoi şi-au pus în aplicare planurile. Oare conştiinţa lor nu i-a atenţionat, când Anania şi-a luat rămas-bun de la soţia sa şi s-a dus cu o parte din bani la apostoli, după ce cealaltă parte au pus-o bine?

Lui Petru i s-a descoperit secretul lor. „Anania, de ce ţi-a umplut satan inima, ca să minţi pe Duhul Sfânt…?“ l-a întrebat el cu severita-te. Petru ştia că diavolul este iniţiatorul tuturor relelor. El a fost iniţia-torul răului la Eva în paradis, aşa a fost întotdeauna şi va fi până la sfârşitul lui, când Dumnezeu îl va arunca în focul cu pucioasă, pregătit pentru el şi îngerii săi. Dar aceasta nu l-a scutit pe Anania, la fel de puţin ca pe Eva, cu multe secole înainte. Dacă ar fi recunoscut primele şoapte şi s-ar fi împotrivit diavolului! El însă a lăsat ca dorinţa să prindă rădăcină în inima lui, iar la sfârşit i-a permis diavolului să ocupe locul asupra căruia numai Domnul are dreptul. Cunoaştem sfârşitul său şi cel al Safirei, care a stăruit în aceeaşi minciună. Când au cugetat tot planul lor, nu s-au gândit oare că Dumnezeu cunoaşte toate sfaturile inimii şi că la timpul Său le va descoperi?

Ce are să ne spună nouă, familiilor din timpul de astăzi, această istorie? Şi noi ne sfătuim în camerele noastre. Trebuie să şi facem acest lucru! Dacă Dumnezeu ne-a dat copii, ne sfătuim cu privire la educaţia copiilor noştri. Discutăm despre problemele pe care le aduce munca şi serviciul nostru cu sine. Căutăm noi în muncă şi serviciu satisfacţia noastră şi onoare la oameni? Suntem conştienţi că Dumnezeu ascultă aceste sfătuiri secrete? Sau mai bine spus, Îi acordăm Lui primul loc în toate cugetările noastre? Este Cuvântul Său etalonul pentru întreaga noastră acţiune? Sau ne lăsăm conduşi numai de „mintea noastră sănătoasă“? Această întâmplare despre Anania şi Safira ne pune în faţa întrebării: Cum trebuie să ne administrăm averea noastră şi cum să ne folosim venitul nostru?

Am văzut că aceasta nu era o problemă pentru credincioşii din acele zile. Am auzit spunându-se că acest comportament nu a fost înţelept, deoarece a avut ca urmare faptul că toţi iudeii credincioşi au ajuns să aibă nevoie de ajutor şi trebuia să se strângă pentru ei în alte părţi. Totuşi au acţionat conform cuvântului Domnului din Luca 12.33 şi astfel şi-au câştigat o comoară netrecătoare în cer, unde „hoţul nu se apropie, nici molia nu strică. Pentru că, unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră“. Dacă această comoară este pentru noi pe pământ, urmarea va fi o gândire pământească. De aici va apărea uşor lăcomia de bani, care este considerată unul din cele mai grave păcate în 1 Corinteni 5.10, 11 şi 6.10.

Auzim câteodată expresia că banii sunt rădăcina tuturor relelor. Nu este adevărat. Cu banii se poate face mult bine. În 1 Timotei 6.10 scrie: „Pentru că iubirea de bani este o rădăcină a tot felul de rele; după care unii, umblând, s-au rătăcit de la credinţă şi s-au străpuns pe ei înşişi cu multe dureri.“ În versetul precedent se spune: „Dar cei care vor să fie bogaţi cad în ispită şi în cursă şi în multe pofte nebune şi vătămătoare, care îi afundă pe oameni în ruină şi în pieire.“ Dar există şi credincioşi, cărora Dumnezeu le-a încredinţat bogăţii. Pentru ei scrie în versetele 17-19: „Porunceşte celor care sunt bogaţi în veacul de acum să nu se mândrească, nici să nu se încreadă în nesigu-ranţa bogăţiilor, ci în Dumnezeu, care ne dă toate din belşug, ca să ne bucurăm de ele; ca să facă binele, să fie bogaţi în fapte bune, să fie darnici, gata să dea, strângându-şi pentru viitor o temelie bună, ca să apuce adevărata viaţă.“

În Evrei 13.16 citim: „Dar nu uitaţi de binefacere şi de dărnicie, pentru că astfel de jertfe Îi plac lui Dumnezeu.“

În Vechiul Testament găsim o normă pentru dăruire: iudeii trebuiau să dea a zecea partea din veniturile lor pentru slujba lui Dumnezeu. Din aceasta erau întreţinuţi leviţii, care la rândul lor trebuiau să dea din aceasta 10% preoţilor. Aceasta era minimul pentru dăruire. Pe lângă aceasta erau şi jertfele de bunăvoie şi darurile pentru săraci. În Noul Testament nu găsim prevăzută o astfel de normă. Nici nu mai este posibil, pentru că noi nu stăm sub lege, ci sub har. Dar mă gândesc că ar fi un har înţeles greşit şi ineficient, dacă dăruirea noastră ar rămâne sub minimul a ceea ce trebuia să dea poporul pământesc al lui Dumnezeu.

Pe lângă textul citat, doresc să amintesc şi textele din 2 Corinteni 8 şi 9, două capitole dedicate în întregime dăruirii, care la fel nu conţin niciun principiu legal. Pavel le prezintă credincioşilor din Corint pe macedonieni ca exemplu, în care harul lui Dumnezeu acţionase în aşa fel, încât în ciuda sărăciei lor au prisosit spre bogăţia dărniciei lor. Ei chiar ceruseră să participe la strângerea darurilor, şi au contribuit din propria lor iniţiativă şi peste posibilităţile lor. Secretul lor era că ei crezuseră în Hristos, care Se dăruise pentru ei. Atunci ei s-au dăruit mai întâi Domnului şi apoi, mânaţi de dragoste, s-au dăruit şi altora. Pentru ei nu se punea întrebarea: Cât trebuie să dau?, ci: Cât pot să dau?

În capitolul 9, versetul 7 citim: „Fiecare să dea după cum s-a hotărât în inimă, nu cu părere de rău sau de nevoie, pentru că Dumnezeu îl iubeşte pe acela care dă bucuros.“ Dacă dragostea lui Hristos ar fi avut un astfel de loc în inima lui Anania şi a Safirei, nu ar fi murit de o moarte atât de groaznică. Dacă Îi dăm lui Hristos primul loc în inimile noastre, atunci diavolul nu poate avea nicio influenţă asupra noastră. Atunci nu va fi loc nici pentru aluatul făţărniciei fariseilor. În cuvintele repetate de şapte ori „Vai de voi“, Domnul Isus a subliniat făţărnicia acestor oameni şi a rostit judecata Sa asupra lor (Matei 23). Domnul a asemănat învăţătura şi practica lor cu aluatul, care este în Biblie întotdeauna o imagine a răului. Când copiii lui Israel au sărbătorit paştele în Egipt, au trebuit să cureţe casele lor de aluat, pentru că acesta nu era permis să existe în case. Pavel îi îndeamnă pe credincioşi să dea deoparte aluatul: „De aceea să ţinem sărbătoarea nu cu aluat vechi, nici cu aluat de răutate şi de viclenie, ci cu azimele curăţiei şi ale adevărului“ (1 Corinteni 5.8).

Fariseii dădeau exact zeciuiala din toate. Era bine; dar ei făceau milostenie şi rosteau în public rugăciuni lungi, pentru a fi lăudaţi de oameni pentru evlavia lor. Aceasta era greşit, era păcat!

Iar noi? Sunt casele noastre fără aluat? Trebuie să aplicăm aceasta din punct de vedere spiritual. Cum ne comportăm unii cu alţii ca soţ şi soţie? Suntem sinceri unii faţă de alţii în dragoste altruistă sau îşi are locul acolo făţărnicia? Ce se găseşte în biblioteca noastră? Suntem înclinaţi să ne prezentăm mai bine în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor decât suntem de fapt.

În ce atmosferă cresc copiii noştri? Este atmosfera impregnată de sinceritate şi adevăr, sau ne prefacem? Copiii urmăresc cu atenţie totul sau îşi dau seama intuitiv. Copiii noştri nu sunt mai buni sau mai răi decât noi. Ei sunt mai slabi şi mai vulnerabili şi au nevoie de conducerea şi exemplul nostru.

Cu privire la farisei, Domnul a trebuit să le spună oamenilor: faceţi după cuvintele lor, şi nu după faptele lor. Să nu se aplice aceste cuvinte la noi, ca părinţi! Să respingem dăruirea fariseilor ca făţărnicie! Dar să nu ne determine aceasta să nu dăm nimic sau puţin! Pavel spune că dăruirea este o binecuvântare. Sunt binecunoscute cuvintele Domnului: „Este mai ferice să dai, decât să primeşti.“ Este păcat să constatăm că mulţi oameni, din păcate, şi credincioşi, sunt mulţumiţi cu binecuvântarea primirii şi nu se gândesc deloc la binecuvântarea dăruirii. Să-i includem şi pe copiii noştri în dăruire!

Văd câteodată taţi dându-le micuţilor lor ceva bani pentru a-i pune în pungă. Şi eu am făcut aşa. Copiii fac acest lucru cu plăcere. De ce să nu le acordăm această bucurie? Dar să nu gândim că în acest mod vor învăţa ce este dăruirea. Acest lucru îl vor învăţa abia după ce le vom explica, când vor fi mai mari, cum să lucreze cu banii de buzunar sau cu banii câştigaţi de ei înşişi. Atunci vor trebui să înveţe să dea din aceştia o parte pentru Domnul, care este cel mai bun Prieten al copiilor.

În urmă cu mult timp am primit de la un elev, dacă îmi aduc bine aminte, o sumă de 35 de guldeni. El împărţise câteva luni ziare într-o zonă a oraşului şi strânsese banii. Ceea ce câştigase dorea să dea pentru misiune. M-a rugat să dau eu banii mai departe. Am făcut-o cu bucurie pentru acest băiat şi i-am considerat fericiţi pe părinţii lui, pentru că îl educaseră în acest sens. O veche zicală spune: Ce înveţi în copilărie, nu vei uita la bătrâneţe.

În încheiere încă ceva din cartea Proverbe a înţeleptului împărat Solomon: „Onorează pe Domnul cu avutul tău şi cu cele dintâi roade din tot venitul tău: astfel grânarele ţi se vor umple cu belşug şi teascurile tale se vor revărsa de must“ (Proverbe 3.9, 10). Aceasta este cu totul altceva, decât a folosi veniturile pentru a-ţi înmulţi averea, ceea ce pare să fie idealul pentru mulţi oameni. Puţini dintre noi sunt ţărani sau viticultori, dar Dumnezeu îşi va împlini promisiunea şi va binecuvânta pe toţi copiii Săi pentru ceea ce Îi jertfesc.

Copiii lui Israel trebuiau să dea din primele roade. Mai întâi Dumnezeu – acesta să fie idealul! Cine are un câştig săptămânal sau lunar, ar face bine ca de la început să pună deoparte pentru Domnul în funcţie de câştigul său şi de ceea ce s-a hotărât în inima sa (1 Corinteni 16.2; 2 Corinteni 9.6-8). Dăruirea din primele roade este mai bună decât dăruirea din ceea ce a mai rămas.

Fructele mâniei – Franța culege atacul islamiștilor pe care i-a invitat — B a r z i l a i – e n – D a n

Polițistul care și-a ucis 4 colegi în sediul central al poliţiei din Paris se convertise la islam. Cum era văzut la birou 03.10.2019 22:49 DIN ARTICOLEmmanuel Macron: Moartea celor patru funcţionari ucişi în miezul zilei de un coleg, o adevărată dramă Bărbatul care a ucis cu lovituri de cuţit patru funcţionari în sediul prefecturii poliţiei […]

ANA

Ana din revista „Cercetați Scripturile”

Multe femei ale credinţei, despre care citim în Biblie, au avut o viaţă de rugăciune. În continuare dorim să o privim pe Ana, mama lui Samuel. În 1 Samuel ne sunt prezentate două rugăciuni ale Anei. În primul caz este vorba despre o rugăciune, iar în al doilea este o cântare de laudă.

Rugăciunea Anei în 1 Samuel 1

Cu siguranţă, toţi cititorii cunosc foarte bine care era situaţia Anei. Ea suferea atât datorită faptului că nu avea copii, cât şi datorită dispreţului şi batjocurii Peninei, a doua soţie a soţului ei, Elcana. Încotro să se îndrepte cu necazul ei? Desigur, soţul ei Elcana o iubea şi încerca să o consoleze. Dar necazul sufletului ei rănit şi supărat îl putea înţelege foarte bine numai Unul – Domnul, Dumnezeul lui Israel. Astfel o vedem ca pe o femeie cu „sufletul amărât“ rugându-se Domnului şi plângând mult (1. Samuel 1:10). În versetul 15 a exprimat în următoarele cuvinte ceea ce a făcut în rugăciune: „îmi vărsam sufletul înaintea Domnului“. Acest privilegiu, de a vărsa înaintea lui Dumnezeu tot ceea ce este pe sufletul nostru, îl are şi astăzi fiecare credincios. Nici nu ar putea fi altfel, deoarece noi Îl cunoaştem astăzi pe Dumnezeul nostru într-un mod mult mai adânc, mai intim, şi anume ca „Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos“. Însuşi Domnul a spus alor Săi: „Tatăl Meu – Tatăl vostru“. Apostolul Pavel îi îndemna pe credincioşi să aducă înaintea lui Dumnezeu toate problemele lor prin rugăciune şi cerere cu mulţumiri, la fel ca Ana (Filipeni 4:6). Care va fi rezultatul unei astfel de rugăciuni fierbinţi? Ascultarea imediată şi schimbarea situaţiei noastre? Scriptura ne dă un alt răspuns: „Şi pacea lui Dumnezeu, care întrece orice înţelegere, va păzi inimile voastre şi gândurile voastre în Hristos Isus“ (Filipeni 4:7). Nu tocmai aceasta găsim şi la Ana? „Şi femeia a mers pe drumul ei şi a mâncat şi faţa ei n-a mai fost tristă“ (1. Samuel 1:18). Împrejurările exterioare erau în acel moment neschimbate. Dar în sufletul ei intrase această pace a lui Dumnezeu, care era vizibilă şi în exteriorul ei schimbat. „Sufletul ei amărât“ fusese văzut de toţi până atunci. Dar acum era simţită şi de cei din jurul ei această pace a lui Dumnezeu care o umplea. Dacă privim această primă rugăciune a Anei, vom găsi ceva care se continuă şi în a doua ei rugăciune: ea cunoştea Cuvântul lui Dumnezeu, atât cât era cunoscut în acel timp, iar Cuvântul lui Dumnezeu influenţa şi caracteriza viaţa ei de rugăciune. Şi în aceasta, Ana este un exemplu pentru noi. În acest sens indic spre trei puncte:

1. Căutând faţa Dumnezeului ei în această problemă ca femeie fără copii, ştia că înaintea ei, Sara, Rebeca şi Rahela au fost în aceeaşi situaţie, şi că ajutorul în necazul lor venise de la Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov, care era şi Dumnezeul ei.

2. Cu siguranţă, şi Ana, această femeie credincioasă, temătoare de Dumnezeu, simţea cât de mult avea nevoie poporul Israel în zilele lui Eli de un eliberator. Nu fusese oare în istoria poporului lui Dumnezeu o altă femeie lipsită de copii, care prin harul deosebit al lui Dumnezeu l-a primit pe Samson, cel care a eliberat poporul din mâna filistenilor? Nu se putea oare încrede în Dumnezeu, care nu Se schimbă, că ar putea acţiona şi acum la fel?

3. Ana a făcut o promisiune, şi anume să-l dea pe fiul ei, pe care Dumnezeu i-l va da, înapoi lui Dumnezeu, pentru a-i sluji Domnului. Ea dorea să-i dea lui Dumnezeu ca jertfă ceea ce ceruse de la El. Oare s-a gândit la părintele poporului ei, la Avraam, care de asemenea l-a jertfit lui Dumnezeu pe fiul mult dorit? În toate vedem că Ana era o femeie a credinţei şi a rugăciunii, care nu se considera pe ea ca punct central al rugăciunilor. Întotdeauna stătea înaintea ochilor ei proslăvirea şi onoarea lui Dumnezeu. Ascultarea cererii ei, de a avea un fiu, nu trebuia să slujească în primul rând propriei bucurii sau să pună capăt jignirii personale. Nu, acest fiu trebuia să slujească lui Dumnezeu şi să fie un nazireu al lui Dumnezeu în mijlocul acelei decăderi depline (1. Samuel 1:11).

Cântarea de laudă a Anei în 1 Samuel 2

Ana s-a rugat din nou. Dar acum nu era vorba despre probleme şi cereri, ci rugăciunea ei era o cântare de laudă la adresa Persoanei şi pentru acţiunea Dumnezeului ei. Putem împărţi această cântare de laudă în trei fragmente. Mai întâi, ea preamăreşte trăsăturile lui Dumnezeu (versetele 1-3), apoi descrie acţiunea Sa (versetele 4-8), pentru ca la sfârşit să arunce o privire în viitor, încheierea reprezentând-o înălţarea Unsului Său (versetele 9-10). În continuare doresc să ne ocupăm exclusiv cu prima parte. În descrierea trăsăturilor lui Dumnezeu (versetele 1-3), Ana amintea şase caracteristici.

1.El este Salvatorul. „Mă bucur în mântuirea Ta.“ – Acest lucru l-a aflat ea însăşi, Dumnezeu eliberând-o din situaţia ei de batjocură şi dispreţ. Acum nu mai citim nimic despre un „suflet amărât“ sau „vărsare a sufletului“. Din contră – inima ei era veselă şi gura ei era larg deschisă.

2.Dumnezeu este sfânt. „Nimeni nu este sfânt ca Domnul.“ – Exprimând acest lucru, Ana arăta clar că decăderea şi răul aflat în legătură cu cortul şi cu preoţia din zilele ei nu puteau fi aduse la unison cu această trăsătură a lui Dumnezeu.

3.Dumnezeu este unicul, adevăratul Dumnezeu. „Nu este altul în afară de Tine.“ – Având în vedere idolatria care sporea în poporul ei, Ana depunea o mărturie clară pentru singurul Dumnezeu al lui Israel.

4.Dumnezeu este demn de încredere. „Nu este stâncă asemenea Dumnezeului nostru.“ – Această „stâncă veşnică“ a fost în orice timp fundamentul de nezguduit al încrederii credinţei.

5.Dumnezeu este atotcunoscător. „Pentru că Domnul este un Dumnezeu al cunoştinţei.“ – Nimic din ceea ce se petrecea atunci în Israel – fie în public, fie în ascuns – nu era ascuns de ochiul Celui „care este desăvârşit în cunoştinţă“ (Iov 37:16).

6.Dumnezeu este judecătorul tuturor. „De El sunt cântărite faptele.“ – Dumnezeu nu doar cunoaşte toate lucrurile, ci El şi judecă totul conform sentinţei Sale divine, desăvârşite şi drepte. Aceste trăsături ale lui Dumnezeu nu se schimbă niciodată, la El nu este „schimbare sau umbră de mutare“ (Iacov 1:17). Astfel, şi în Noul Testament regăsim aceste trăsături ale lui Dumnezeu. Pentru fiecare voi cita un singur verset. Cititorul interesat al Bibliei va găsi uşor şi altele. „Dumnezeu care înviază morţii, care ne-a scăpat şi ne scapă din aşa mare primejdie de moarte, în care ne încredem că ne va mai scă-pa încă“ (2. Corinteni 1:9, 10). „După cum Cel care v-a chemat este sfânt, fiţi şi voi sfinţi în toată purtarea“ (1. Petru 1:15). „La început era Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu“ (Ioan 1:1). „ …să nu ne încredem în noi înşine, ci în Dumnezeu“ (2. Corinteni 1:9). „Şi nicio făptură nu este ascunsă înaintea Lui, ci toate sunt goale şi descoperite înaintea ochilor Aceluia cu care avem a face“ (Evrei 4:13). „De acum îmi este pusă înainte cununa dreptăţii, pe care mi-o va da Domnul, dreptul Judecător, în ziua aceea“ (2. Timotei 4:8). Şi în această rugăciune, Ana s-a putut baza pe exemple din istoria trecută a lui Dumnezeu cu poporul Său şi din Cuvântul Său: Dumnezeu este un Salvator şi un Eliberator, ceea ce s-a văzut clar în eliberarea lui Israel din Egipt. Cartea Levitic conţine învăţături clare că Dumnezeu este sfânt. Atât în Exod, cât şi în

Deuteronom se spune de mai multe ori că Dumnezeu este unul singur. Despre Dumnezeu ca stâncă a vorbit deja Moise (Deuteronom 32:4, 15). Atotcunoştinţa lui Dumnezeu, chiar şi a lucrurilor ascunse, a fost vestită cel târziu din zilele lui Acan (Iosua 7). Cea mai veche carte a Bibliei vorbeşte despre balanţa dreaptă a lui Dumnezeu (Iov 31:6). Din viaţa de rugăciune a acestei israelite credincioase, pe care Dumnezeu a notat-o „spre învăţătura noastră“, putem extrage pentru noi două învăţături: Putem veni în rugăciune la Dumnezeu cu tot necazul şi toată grija care ne apasă – fie în viaţa personală, în viaţa de familie, fie în viaţa comună a poporului lui Dumnezeu. El ne ascultă. Da, El ne ascultă la timpul Său şi conform înţelepciunii Sale desăvârşite. Dar mai presus de toate: dacă i-am prezentat problemele noastre, pacea lui Dumnezeu ne va umple şi va păstra inimile şi sufletele noastre în Hristos Isus. Dar să nu rămânem la atât, şi anume să-L chemăm pe Dumnezeu numai când avem o problemă personală. Mai degrabă, putem ca Ana, să avem părtăşie cu El în rugăciune şi să aducem înaintea Lui în adorare frumuseţile, slăvile şi trăsăturile Persoanei Sale care ne-au devenit preţioase. Tocmai preocuparea cu Persoana Domnului Isus va face să creştem tot mai mult.

http://comori.org/home.php

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole-crestine/ana/

AM O CARTE CE-O IUBESC

02 NOVEMBER 2018   ADMIN

Este cea mai răspândită carte din lume, fiind tradusă acum în circa 1800 de limbi. O carte care însumează 66 de cărți canonice, scrieri divine prin mâini omenești. Oameni simpli, dar și mari cărturari, deținuți ai puterilor vremii, dar și înalți dregători, pescari și culegători de smochine, 40 la număr, au scris fără greș la inspirația Autorului divin. Cuprinde o perioadă de 1500 de ani până ce a fost scrisă, iar limba ebraică, aramaică și greacă au slujit drept suport uman pentru ce a intenționat Dumnezeu să ne spună. A rezistat în timp, fără a putea să fie distrusă din cultura și spiritualitatea neamului omenesc. Iubită și urâtă poate în egală măsură, rămâne ca un reper de revelație, moralitate și etică dumnezeiască fără să poată fi nici măcar o altă carte asemenea ei. E Cartea Cărților, e Biblia, e Cuvântul lui Dumnezeu!

În ea citim despre creația din nimic, despre istoria unui popor format dintr-un om, un om cunoscut și recunoscut de toată populația pământului, citim în ea despre condamnarea noastră la moarte prin păcatul primei familii de pe pământ, Adam și Eva, citim rugăciuni, citim cântări de laudă, citim despre înfrângeri, despre mari biruințe, citim despre singurul Dumnezeu adevărat și despre omul slab și nevrednic, și efemer, și mult binecuvântat. Viața Domnului Isus Hristos își găsește locul central în Evanghelie, iar Biserica, stâlpul și temelia adevărului, încântă cititorul cu toată istoria ei. Curiozitățile sfârșitului de veac ne sunt satisfăcute doar în măsura în care atât a considerat Dumnezeu să știm, totuși suficient de mult ca să realizăm că e vremea sfârșitului.

Cartea aceasta, Biblia, trebuie citită, dar nu citită ca pe o carte oarecare. Nu o citim doar spre a dobândi cultură, ci o citim pentru că ea ne face clar planul lui Dumnezeu pentru om și omenire. Cu ea ne hrănim și ne adăpăm sufletul, ea dă creștere, fortifică, luminează, avertizează, conduce la înțelegerea nevoii de mântuire și tot ea ne face desăvârșiți.

Suntem datori să trăim Biblia. Preceptele ei se impun a fi împlinite. Domnul Isus spunea: „Dacă știți aceste lucruri, ferice de voi, dacă le faceți.” (Ioan 13:17). Ea va servi ca unealtă a evaluării în marea zi a judecății. Câștigul aplicării Bibliei în viața personală este garantat.

Adevărurile ei le împărtășim cu alții. Din dragoste pentru ele, dar și pentru oamenii din jurul nostru. Le spunem despre lume și viață, le vorbim despre pământ și despre cer, despre ce este, dar și despre ce va veni. Nu putem omite dragostea lui Dumnezeu care îi cheamă pe oameni la pocăință. Ne creștem reciproc în credință și prin ea Îi dăm voie Duhului Sfânt să ne sfințească tot mai mult. Nu abdicăm de la minunatul scop de a fi centrați în Cuvânt.

Da, iubim Biblia pentru că învățătura ei ne face atâta bine. Citiți Biblia, memorați Biblia, trăiți Biblia, propovăduiți Biblia și veți fi câștigați. Cu Biblia în minte și în inimă suntem inundați de binecuvântări!

Pastor Ioan Cocîrțeu

http://www.baptist-tm.ro/am-o-carte-ce-o-iubesc/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole-crestine/am-o-carte-ce-o-iubesc/

Recomandarea Poliției către copiii agresați sexual pe internet: Părăsiți imediat platforma respectivă! Atacurile vizează tot mai des copiii cu vârste de 8-10 ani

Primul lucru pe care trebuie să îl facă un copil care este victima unui abuz sexual comis pe internet este să părăsească platforma pe care s-a întâmplat atacul, a transmis, miercuri, ofițerul de Poliție Flavius Dorin Nistor, din cadrul Serviciului de Combatere a Criminalității Informatice din Inspectoratul General al Poliției Române (IGPR), informează Agerpres.
„Dacă este victima unui abuz, atunci copilul respectiv să facă tot posibilul să comunice cu părinții, iar primul sfat (către copil, n.r.): părăsește platforma care consideri că îți aduce ție un prejudiciu. O comunicare bună, inclusiv la nivel de părinte, la nivel de școală, poate preveni situații mai grave”, a declarat, pentru Agerpres, Flavius Dorin Nistor.
Totodată, ofițerul s-a referit și la pericolul ca minorii înșiși să distribuie mai departe materiale pornografice cu alți minori, în contextul în care în grupurile de prieteni ale unor copii această practică este considerată acceptabilă.
„Criminalitatea informatică nu are granițe, foarte ușor sunt implicate foarte multe țări, aici se deschid o serie de posibilități și discuții cu privire la jurisdicție, posibilități tehnice avansate, din păcate acești cyber-criminali nu duc lipsă de cunoștințe, nici de resurse și nici de imaginație. Ce ar trebui să facem noi? Încercăm să construim cu partenerii noștri campanii de prevenire și de conștientizare”, a precizat reprezentantul IGPR.
Acesta a făcut afirmațiile în cadrul unei reuniuni organizate de Oficiul Consiliului Europei în domeniul Criminalității Informatice din București (C-PROC) pe tema măsurilor destinate securității cibernetice, în special cu privire la combaterea pornografiei infantile.
La rândul său, directorul-general adjunct al Centrului Național de Răspuns la Incidente de Securitate Cibernetică (CERT-RO), Iulian Alecu, a confirmat că atacurile cibernetice vizează tot mai des copii în vârste de 8-10 ani.
„Amenințările cibernetice au început să vizeze niveluri din ce în ce mai mici de vârstă, și vorbim de copii de la 8, 9, 10 ani care încep să folosească tableta, care încep să fie prezenți pe Facebook și așa mai departe. Infractorii cibernetici urmăresc inclusiv acest lucru, pentru că vor să profite de orice resursă se află pe internet”, a declarat reprezentantul CERT-RO.

Marea Britanie: Un medic care a refuzat să-i spună „doamnă” unui „bărbat de 1,8 m” a pierdut procesul la tribunal

Marea Britanie: Un medic care a refuzat să-i spună „doamnă” unui „bărbat de 1,8 m” a pierdut procesul la tribunal
Un medic din Marea Britanie care a refuzat să utilizeze pronumele transgender în categoria genului ales de pacienți, deoarece era împotriva credinței sale religioase, a pierdut cazul în tribunal, scrie BBC.
Concret, potrivit sursei citate, comisia de audieri a fost informată că doctorul respectiv ar fi refuzat să i se adreseze „unui bărbat de 1,8 m” cu apelativul „doamnă”.
Ulterior, doctorul David Mackereth(FOTO) a reclamat că Departamentul Muncii și Pensiilor (DWP) i-a încălcat dreptul la libertatea de opinie, conștiință și religie, însă o comisie a decis că „viziunile sale biblice despre ce înseamnă să fii bărbat sau femeie sunt incompatibile cu demnitatea umană”.
Tribunalul din Birmingham a decis că DWP nu a încălcat Legea Echității.
„Lipsa de acceptare a situației persoanelor transgender și obiecția bazată pe libertatea de conștiință nu sunt compatibile cu demnitatea umană și intră în conflict cu drepturile fundamentale ale celorlalți”, a transmis tribunalul.
Medicul David Mackereth a anunțat că va face recurs.
„Fără integritate morală și intelectuală, medicina nu poate funcționa și cei 30 de ani de experiență ca doctor sunt considerați acum irelevanți, comparat cu riscul ca altcineva să se simtă jignit”, a subliniat doctorul.
Tot în Marea Britanie, o femeie care a încercat să spună unui bărbat care se consideră femeie că este bărbat a fost trimisă în fața justiției, anunța ActiveNews în septembrie.

Rețea de proxeneți care activa din 2016 în două județe din România, destructurată de DIICOT. Zece fete, racolate prin metoda „Loverboy” și traficate pentru prostituție în Germania și Belgia

Rețea de proxeneți care activa din 2016 în două județe din România, destructurată de DIICOT.  Zece fete, racolate prin metoda „Loverboy” și traficate pentru prostituție în Germania și Belgia
86 de persoane au fost duse joi la audieri, la DIICOT Călărași, într-un dosar de proxenetism. Gruparea a exploatat fete în Germania și Belgia, de pe urma cărora a obținut peste 330.000 euro, potrivit unui comunicat DIICOT. Din cercetări a reieșit că suspecții le-au racolat prin metoda „Loverboy” și le-au convins să meargă în străinătate să practice prostituția, aparent în beneficiul relației de cuplu și al unui viitor împreună mai prosper.
Potrivit DIICOT, citat de Mediafax, procurorii din Călărași și polițiștii au făcut joi opt percheziții în Călărași și Brăila, la locuințele a 5 suspecți într-o cauză vizând destructurarea unui grup infracțional organizat, specializat în săvârșirea infracțiunilor de trafic de persoane și proxenetism.
Mai multe persoane sunt bănuite că au format, începând cu anul 2016, în Călărași și Brăila, un grup infracțional organizat, ai cărui membri au racolat mai multe tinere pentru plasarea acestora pe piețele de prostituție din Germania și Belgia, precum și în vederea obținerii unor foloase materiale substanțiale din activitățile de prostituție desfășurate de acestea.
Gruparea infracțională a reușit să exploateze 10 tinere care au practicat prostituția în beneficiul membrilor săi, transferând în țară, prin sistemele de transfer rapid, suma de aproximativ 333.742 euro, bani obținuți din aceste activități.

Captivă în gheara demonului, civilizația occidentală moare violent. Ce facem?

Voi începe prin a vă cere să vă reamintiți două episoade biblice: Primul este ispitirea Evei și a lui Adam în Grădina Paradisului. Al doilea este izgonirea negustorilor din templu.
În minunata carte a lui Michael Ende „Poveste fără sfârșit”, Tărâmul Fanteziei este amenințat de neant, de NIMIC. Aceasta este povestea noastră și a lumii noastre.
Este multipolaritatea un proces natural, sau unul „fake”?
Ne-am adunat aici pentru a discuta despre multipolaritate. Cei mai mulți dintre noi, poate toți, susținem această perspectivă și suntem chiar încântați. Este ea un lucru bun? Cu sigranță că așa arată. În sfârșit, Imperiul american este concurat și pe cale de a se prăbuși. Dar este ea și reală? Din păcate, nu avem, în acest moment, un răspuns clar. În ceea ce mă privește, dat fiind faptul că multipolaritatea a fost anunțată la nivel oficial de către Macron, care a aruncat și vina căderii Occidentului pe SUA, adică pe Imperiul american, nu cred că este. Nu cred în sinceritatea mafiei financiar-bancare globaliste. Nu cred că au renunțat la planurile lor și că, brusc, sunt dispuși să funcționeze altfel. Cred, mai curând, că e o etapă pregătită, sau o desfășurare mai puțin plăcută a acestuia, dar luată în calcul. (Nu-mi spuneți că Rothschild i-a dat lui Macron milioane de euro pentru câteva zile de muncă în banca sa și apoi l-a lăsat să gândească de capul lui!)
Declarația lui Macron nu este o recunoaștere a unei stări de lucruri, ci o șmecherie: În regulă prieteni, ați câștigat, ne recunoaștem învinși, bla bla bla…! Ca să ne adoarmă vigilența, să credem că se recunosc învinși
Pe urmă, e vorba despre Trump, sau mai degrabă forțele din spatele lui, o parte din aceeași mafie globalistă, personaje active în acest episod al schimbării lumii. Și în final, dar poate cel mai important, nu uitați că centrul de guvernare a lumii este mai activ și mai puternic ca niciodată: ONU cu toate organismele, instituțiile și organizațiile sale (FMI, Banca Mondială, WTO, Organizația mondială a sănătății, UNICEF, UNESCO și așa mai departe) care promovează și impune cele mai maligne politici ale zilelor noastre: dominația totalitară a capitalului, migrația, lgbtizarea, sărăcirea celor deja săraci și îmbogățirea celor deja bogați, vaccinarea, ideologia genului și multe altele………………………………….https://www.activenews.ro/stiri-politic/Captiva-in-gheara-demonului-civilizatia-occidentala-moare-violent.-Ce-facem-158128

Formarea guvernului din Israel

6-img_20171111_1112445-e1510837743147

Președintele israelian Reuven Rivlin i-a cerut prim-ministrului Benjamin Netanyahu să încerce să formeze un guvern de coaliție după alegerile care au avut loc în săptămânile ce au trecut. Rivlin a luat această decizie deoarece a înțeles că nu poate să îi convingă pe Netanyahu și pe Ganz să formeze un front comun. El este de părere că Netanyahu are șanse mai mari de reușită. Lui Netanyahu îi lipsesc multe voturi pentru a forma un guvern majoritar și multe dintre partidele rivale spun că nu doresc să i se alăture. Până în data de 31 octombrie, trebuie să formeze guvernul.

Știre difuzată în cadrul emisiunii MC 794 – octombrie 2019. Fii la curent cu ultimele știri creștine: https://alfaomega.tv/stiri

https://alfaomega.tv/stiri/stiri-despre-israel/11254-formarea-guvernului-din-israel

MĂRTURISIREA DE CREDINȚĂ A CULTULUI CREȘTIN BAPTIST DIN ROMÂNIA

6-img_20171111_1112445-e1510837743147

Biblia Cuvântul lui Dumnezeu

Noi credem şi mărturisim că, Sfintele Scripturi ale Vechiului şi Noului Testament sunt inspirate de Duhul Sfânt.  Ele sunt Cuvântul lui Dumnezeu scris, o revelaţie dumnezeiască (descoperire) către neamul omenesc, sunt izvorul fără greş al conştiinţei de Dumnezeu.

Galateni 1:11-12  “Fraţilor, vă mărturisesc că Evanghelia propovăduită de mine, nu este de obârşie omenească; pentru că, n-am primit-o, nici n-am învăţat-o de la vreun om, ci prin descoperirea lui Hristos.”

2 Petru 1:21  “Căci nicio prorocie nu a fost adusă prin voia omului, ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânaţi de Duhul Sfânt.”

2 Timotei 3:16  “Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire,…”

Ioan 10:35  „…Scriptura nu poate fi desfiinţată…”

Ioel 2:28  “După aceea, voi turna Duhul Meu peste orice făptură; fii şi fiicele voastre vor proroci, bătrânii voştri vor visa visuri, şi tinerii voştri vor avea vedenii.”

Matei 10:20  “fiindcă nu voi veţi vorbi, ci Duhul Tatălui vostru va vorbi în voi.”

1 Corinteni 2:10  “Nouă însă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său. Căci Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu.”

1 Corinteni 11:23 – “Căci am primit de la Domnul ce v-am învăţat…”

Biblia – Cuvântul lui Dumnezeu scris prin inspiraţia Duhului Sfânt e singura regulă şi normă de credincioşie şi purtare în viaţa aceasta.

Efeseni 1:13  “Şi voi, după ce aţi auzit Cuvântul Adevărului (Evanghelia mântuirii voastre), aţi crezut în El, şi aţi fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt, care fusese făgăduit.”

2 Timotei 1:13  “Dreptarul învăţăturilor sănătoase, pe care le-ai auzit de la mine, ţine-l cu credinţa şi dragostea care este în Hristos Isus.”

Romani 10:17  “Astfel credinţa vine în urma auzirii; iar auzirea vine prin Cuvântul lui Dumnezeu”

2 Timotei 3:17  “Scriptura … este de folos … pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună.”

Psalmul 119:105  “Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele mele, şi o lumină pe cărarea mea.”

Biblia este singura autoritate în materie de religie; ea e suficientă pentru învăţătura noastră.  Astfel nu e nevoie de sprijinul tradiţiei.

Matei 15:6  “Şi aţi desfiinţat Cuvântul lui Dumnezeu în folosul datinei voastre.”

Ioan 17:17   “Sfinţeşte-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul.”

Ioan 5:39 “Cercetaţi Scripturile, pentru că socotiţi că în ele aveţi viaţa veşnică, dar tocmai ele mărturisesc despre Mine.”

Isaia 34:16 “Căutaţi în cartea Domnului şi citiţi!…”

Faptele Apostolilor 17:11  “Iudeii aceştia aveau o inimă mai aleasă decât cei din Tesalonic. Au primit Cuvântul cu toată râvna, şi cercetau Scripturile în fiecare zi, ca să vadă dacă ce li se spunea, este aşa.”

Ioan 20:31 “Dar lucrurile acestea au fost scrise pentru ca voi să credeţi că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu şi crezând să aveţi viaţa în Numele Lui.”

Despre Dumnezeu

Noi credem şi mărturisim că este un Dumnezeu, Creatorul, Susţinătorul şi Stăpânitorul tuturor lucrurilor.

Geneza 1:1 “La început, Dumnezeu a creat cerurile şi pământul.”

Efeseni 4:6 “Este un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor care este mai presus de toţi, care lucrează prin toţi şi care este în toţi.”

Maleahi 2:10  “N-avem toţi un singur Tată?  Nu ne-a făcut un singur Dumnezeu?”

Iov 31:15  “Cel ce m-a făcut pe mine în pântecele mamei mele, nu l-a făcut şi pe el?  Oare nu ne-a întocmit acelaşi Dumnezeu în pântecele mamei ?”

Romani 1:19-20  “Fiindcă ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu, le este descoperit în ei, căci le-a fost arătat de Dumnezeu.  În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui, se văd lămurit, de la facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El.  Aşa că nu se pot desvinovăţi;”

Romani 11:36 “Din El, prin El, şi pentru El sunt toate lucrurile. A lui să fie slava în veci!  Amin”

Psalmul 94:9  “Cel ce a sădit urechea, s-ar putea să n-audă?  Cel ce a întocmit ochiul, s-ar putea să nu vadă?”

Faptele Apostolilor 17:24 “Dumnezeu, care a făcut lumea şi tot ce este în ea, este Domnul cerului şi al pământului, şi nu locuieşte în temple făcute de mâini.”

În Biblie descoperim pe Dumnezeu, ca Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, cu desăvârşire una şi nedespărţiţi în fiinţa lor.

2 Corinteni 13:14 “Harul Domnului Isus Hristos, şi dragostea lui Dumnezeu, şi împărtăşirea Sfântului Duh, să fie cu voi cu toţi! Amin.”

Matei 28:19 “Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.”

1 Ioan 5:7 “Căci trei sunt care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul şi Duhul Sfânt, şi aceşti trei una sunt.”

1. DUMNEZEU TATĂL

Ioan 6:27 “Lucraţi nu pentru mâncarea pieritoare, ci pentru mâncarea, care rămâne pentru viaţa veşnică, şi pe care v-o v-a da Fiul omului; căci Tatăl, adică însuşi Dumnezeu, pe care El L-a însemnat cu pecetea Lui.”

1 Petru 1:2 “după ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu Tatăl, prin sfinţirea lucrată de Duhul, spre ascultarea şi stropirea cu sângele lui Isus Hristos: Harul şi pacea să vă fie înmulţite!”

Matei 11:25  “În vremea aceea, Isus a luat cuvântul şi a zis:  Te laud, Tată, Doamne al cerului şi al pământului, pentru că ai ascuns aceste lucruri de cei înţelepţi şi pricepuţi, şi le-ai descoperit pruncilor.”

Marcu 14:36  “El zicea: Ava, adică: Tată, Ţie toate lucrurile Îţi sunt cu putinţă; depărtează de la mine paharul acesta!  Totuşi, facă-se nu ce voiesc Eu, ci ce voieşti Tu.”

Luca 22:42  “zicând: Tată dacă voieşti, depărtează paharul acesta de la Mine!  Totuşi, facă-se nu voia Mea, ci a Ta.”

Luca 23:34  “Isus zicea: Tată iartă-i, căci nu ştiu ce fac! Ei şi-au împărţit hainele Lui între ei, trăgând la sorţi.”

Luca 23:46  “Isus a strigat cu glas tare: Tată, în mâinile Tale Îmi încredinţez duhul! Şi când a zis aceste vorbe, Şi-a dat duhul.”

Faptele Apostolilor 2:33  “Şi acum, odată ce S-a înălţat prin dreapta lui Dumnezeu, şi a primit de la Tatăl făgăduinţa Duhului Sfânt, a turnat ce vedeţi şi auziţi.”

Romani 15:6  “pentru ca toţi împreună, cu o inimă şi o gură, să slăviţi pe Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos.”

1 Corinteni 8:6  “totuşi pentru noi nu este decât un singur Dumnezeu: Tatăl, de la care vin toate lucrurile şi pentru care trăim şi noi, şi un singur Domn: Isus Hristos, prin care sunt toate lucrurile şi prin El şi noi.”

2. DUMNEZEU FIUL, ISUS HRISTOS

Matei 16:16  “Simon Petru, drept răspuns, I-a zis: Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu!”

Ioan 1:1  “La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu.”

Luca 1:32  “El va fi mare, şi va fi chemat Fiul Celui Prea Înalt; şi Domnul Dumnezeu îi va da scaunul de domnie al tatălui Său David.”

Faptele Apostolilor 8:37  “Filip a zis: Dacă crezi din toată inima, se poate. Famenul a răspuns: Cred că Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu.”

Faptele Apostolilor 9:20  “Şi îndată a început să propovăduiască în sinagogi că Isus este Fiul lui Dumnezeu.”

2 Corinteni 1:19 “Căci Fiul lui Dumnezeu, Isus Hristos, care a fost propovăduit de noi în mijlocul vostru, prin mine, prin Silvan, şi prin Timotei, n-a fost da şi nu, ci în El nu este decât da.”

1 Ioan 2:24  “Ce aţi auzit de la început, aceea să rămână în voi. Dacă rămâne în voi ce aţi auzit de la început, şi voi veţi rămânea în Fiul şi în Tatăl.”

1 Ioan 3:23  “Şi porunca Lui este să credem în Numele Fiului Său Isus Hristos, şi să ne iubim unii pe alţii, cum ne-a poruncit El.”

1 Ioan 4:15  “Cine va mărturisi că Isus este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu rămâne în el, şi el în Dumnezeu.”

Ioan 20:31  “Dar lucrurile acestea au fost scrise, pentru ca voi să credeţi că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, şi crezând să aveţi viaţa în Numele Lui.”

3. DUMNEZEU DUHUL SFÂNT

Ioan 4:24  “Dumnezeu este Duh; şi cine se închină Lui, trebuie să I se închine în duh şi în adevăr.”

2 Corinteni 3:3  “Voi sunteţi arătaţi ca fiind epistola lui Hristos, scrisă de noi, ca slujitori ai Lui, nu cu cerneală, ci cu Duhul Dumnezeului celui viu; nu pe nişte table de piatră, ci pe nişte table cari sunt inimi de carne.”

2 Corinteni 3:17  “Căci Domnul este Duhul; şi unde este Duhul Domnului, acolo este slobozenia.”

Iov 33:4  “Duhul lui Dumnezeu m-a făcut, şi suflarea Celui Atotputernic îmi dă viaţă.”

Isaia 48:16  “Apropiaţi-vă de Mine, şi ascultaţi! De la început, n-am vorbit în ascuns, de la obârşia acestor lucruri, am fost de faţă.  Şi acum, Domnul Dumnezeu m-a trimis cu Duhul Său.”

1 Corinteni 2:10  “Nouă însă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său. Căci Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu.”

1 Corinteni 2:12  “Şi noi n-am primit duhul lumii, ci Duhul care vine de la Dumnezeu, ca să putem cunoaşte lucrurile pe care ni le-a dat Dumnezeu prin harul Său.”

Ioan 15:26  “Când va veni Mângâietorul, pe care-L voi trimete de la Tatăl, adică Duhul adevărului, care purcede de la Tatăl, El va mărturisi despre Mine.”

Ioan 14:26  “Dar Mângâietorul, adică Duhul Sfânt, pe care-L va trimete Tatăl, în Numele Meu, vă va învăţa toate lucrurile, şi vă va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu.”

Luca 11:13  “Deci, dacă voi, cari sunteţi răi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu atât mai mult Tatăl vostru cel din ceruri va da Duhul Sfânt celor ce I-L cer!”

Faptele Apostolilor 5:32  “Noi suntem martori ai acestor lucruri, ca şi Duhul Sfânt, pe care L-a dat Dumnezeu celor ce ascultă de El.”

Despre om

Noi credem şi mărturisim că omul e creat de Dumnezeu. Trupul omului – partea materială – e făcută din ţărână, iar natura spirituală a omului e din Dumnezeu după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.

Genesa 1:27  “Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească şi parte femeiască I-a făcut.”

Genesa 2:7  “Domnul Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă, şi omul s-a făcut astfel un suflet viu.”

Dumnezeu a făcut pe om fără prihană, perfect dar nu desăvârşit, cu voinţă liberă de a alege binele sau răul.

Genesa 1:31  “Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse; şi iată că erau foarte bune.  Astfel a fost o seară, şi apoi a fost o dimineaţă: aceasta a fost ziua a şasea.”

Eclesiastul 7:29  “Numai, iată ce am găsit: că Dumnezeu a făcut pe oameni fără prihană, dar ei umblă cu multe şiretenii.”

Genesa 2:16-17  “Domnul Dumnezeu a dat omului porunca aceasta: Poţi să mănânci după plăcere din orice pom din grădină; dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit.”

Psalmul 107:17 “Nebunii, prin purtarea lor vinovată, şi prin nelegiuirile lor, ajunseseră nenorociţi.”

Deuteronom 30:15   “Iată îţi pun azi înainte viaţa şi binele, moartea şi răul.”

Prin căderea în păcat, omul a căzut sub blestem, şi a devenit incapabil de a trăi voia lui Dumnezeu.  Prin naşterea firească, fiecare moşteneşte sămânţa păcatului, înclinarea spre rău, firea păcătoasă.

Romani 5:12  “De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit…”

Romani 5:19  “Căci, după cum prin neascultarea unui singur om, cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi, tot aşa, prin ascultarea unui singur om, cei mulţi vor fi făcuţi neprihăniţi.”

Romani 7:17  “Şi atunci, nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte în mine.”

Romani 7:18  “Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea pământească, pentru că, ce-i drept, am voinţa să fac binele, dar n-am puterea să-l fac.”

Romani 5:6  “Căci, pe când eram noi încă fără putere, Hristos, la vremea cuvenită a murit pentru cei nelegiuiţi.”

Romani 7:20  “Şi dacă fac ce nu vreau să fac, nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte în mine.”

Romani 7:23  “Dar văd în mădularele mele o altă lege, care se luptă împotriva legii primite de mintea mea, şi mă ţine rob legii păcatului, care este în mădularele mele.”

Omul fiind fiinţă liberă e răspunzător înaintea lui Dumnezeu, de toate faptele, vorbele şi gândurile sale.  Toţi oamenii trebuie să moară, iar după moarte urmează judecata şi răsplătirea veşnică.

Romani 14:12  “Aşa că fiecare din noi are să dea socoteala despre sine însuşi lui Dumnezeu.”

Matei 12:36  “Vă spun că, în ziua judecăţii, oamenii vor da socoteala de orice cuvânt nefolositor, pe care-l vor fi rostit.”

2 Corinteni 5:10  “Căci toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să-şi primească răsplata după binele sau răul pe care-l va fi făcut când trăia în trup.”

Evrei 9:27  “Şi, după cum oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea urmează judecata,”

Despre păcat

Noi credem şi mărturisim că omul, creat de Dumnezeu după chipul şi asemănarea Sa, pentru preamărirea Sa şi o viaţă fericită în El, a fost ademenit de Diavol, devenind neascultător de porunca lui Dumnezeu, şi astfel a intrat în lume păcatul şi blestemul. Păcatul e lipsa de conformitate faţă de legea morală a lui Dumnezeu fie într-o acţiune, dispoziţie sau atitudine.

Genesa 3:13  “Şi Domnul Dumnezeu a zis femeii:  ‘Ce ai făcut?’Femeia a răspuns: ‘Şarpele m-a amăgit şi am mâncat din pom.’ ”

I Ioan 5:17  “Orice nelegiuire este păcat; dar este un păcat, care nu duce la moarte.”

Romani 14:23  “Dar cine se îndoieşte şi mănânâcă, este osândit, pentru că nu mănâncă din încredinţare.  Tot ce nu vine din încredinţare este păcat.”

Iacov 4:17  “Deci, cine ştie să facă binele şi nu-l face, săvârşeşte un păcat!”

Ioan 8:34  “’Adevărat, adevărat, vă spun’, le-a răspuns Isus, ‘că oricine trăieşte în păcat este rob al păcatului.’ ”

Romani 6:13  “Să nu mai daţi în stăpânirea păcatului mădularele voastre ca nişte unelte ale nelegiuirii; ci daţi-vă pe voi înşivă lui Dumnezeu, ca vii, din morţi cum eraţi; şi daţi lui Dumnezeu mădularele voastre, ca pe nişte unelte ale neprihănirii.”

Eclesiastul 7:29  “Numai, iată ce am găsit: că Dumnezeu a făcut pe oameni fără prihană, dar ei umblă cu multe şiretenii.”

Psalmul 51:4  “Împotriva Ta, numai împotriva Ta, am păcătuit şi am făcut ce este rău înaintea Ta; aşa că vei fi drept în hotărârea Ta, şi fără vină în judecata Ta.”

Efeseni 2:1-3  “Voi eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre, în care trăiaţi odinioară, după mersul lumii acesteia, după domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării.  Între ei eram şi noi toţi odinioară, când trăiam în poftele firii noastre pământeşti, când făceam voile firii pământeşti şi ale gânduriloe noastre, şi eram din fire copii ai mâniei, ca şi ceilalţi.”

Deuteronom 9:7  “Adu-ţi aminte, şi nu uita cum ai aţâţat mânia Domnului, Dumnezeului tău, în pustie.  Din ziua când ai ieşit din ţara Egiptului până la sosirea voastră în locul aceste, tot răzvrătiţi împotriva Domnului aţi fost!”

I Ioan 3:4  “Oricine face păcat, face şi fărădelege; şi păcatul este fărădelege.”

Universalitatea păcatului: toţi oamenii sunt păcătoşi.

Romani 3:23  “Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu.”

Eclesistul 7:20  “Fiindcă pe pământ nu este nici un om fără prihană, care să facă binele fără să păcătuiască.”

Iov 15:16  “cu cât mai puţin fiinţa urâcioasă şi stricată omul care bea nelegiuirea ca apa!”

Romani 5:12  “De aceea, după cum  printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit…”

1 Ioan 1:8  “Dacă zicem că nu avem păcat, ne înşelăm singuri, şi adevărul nu este în noi.”

1 Împăraţi 8:46  “Când vor vor păcătui împotriva Ta, – căci nu este om care să nu păcătuiască, – şi Te vei mânia împotriva lor şi-i vei da în mâna vrăjmaşului, care-i va duce robi într-o ţară vrăjmaşă, depărtată sau apropiată:”

Consecinţa păcatului: moartea spirituală.

Romani 6:23  “Fiindcă plata păcatului este moartea: dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Isus Hristos, Domnul nostru.

Romani 5:12  “De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit…”

Genesa 2:17  “dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca vei muri negreşit.”

Iacov 1:15  “Apoi pofta, când a zămislit, dă naştere păcatului; şi păcatul odată făptuit, aduce moartea.”

 Despre mântuire

Noi credem şi mărturisim că mântuirea este scăparea omului de sub urmările călcării legilor divine.  Ea are de a face cu natura omului şi cu faptele făcute de el.

Omul nu se poate mântui pe sine.  El nu se poate spăla de păcatele sale, nu se poate desvinovăţi şi nici nu se poate ascunde de pedeapsa pentru păcat.

Ieremia 2:22  “Chiar dacă te-ai spăla cu silitră, chiar dacă ai da cu multă sodă, nelegiuirea ta tot ar rămânea scrisă înaintea Mea, zice Domnul Dumnezeu.”

Romani 1:20  “În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui, se văd lămurit, de la facerea lumiii, când te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El.  Aşa că nu se pot desvinovăţi;”

Amos 9:2-3  De-ar pătrunde chiar până în locuinţa morţilor, şi de acolo îi va smulge mâna Mea; de s-ar sui chiar în ceruri, şi de acolo îi voi pogorî.  De s-ar ascunde chiar pe vârful Carmelului, şi acolo îi voi căuta şi-i voi lua; de s-ar ascunde de privirile Mele chiar în fundul mării, şi acolo voi porunci şarpelui să-i muşte.”

Omul nu-şi poate crea merite, prin fapte bune, ca să-şi acopere trecutul vinovat, şi să dobândească mântuirea.

Romani 3:20  “Căci nimeni nu va fi socotit neprihănit înaintea Lui, prin faptele Legii, deoarece prin Lege vine cunoştinţa deplină a păcatului.”

Isaia 64:6  “Toţi am ajuns ca nişte necuraţi, şi toate faptele noastre bune sunt ca o haină mânjită.  Toţi suntem ofiliţi ca o frunză, şi nelegiuirile noastre ne iau ca vântul.”

Ieremia 13:23  “Poate un Etiopian să-şi schimbe pielea, sau un pardos sa-şi schimbe petele?  Tot aşa, aţi putea voi să faceţi binele, voi, care sunteţi desprinşi să faceţi răul ?”

Mântuirea e prin harul lui Dumnezeu. Ea este un har care ni se dă gratuit, fără să o merităm.  Faptele bune sunt roade ale mântuirii.

Tit 2:11  “Căci harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toţi oamenii, a fost arătat,”

Efeseni 2:8-9  “Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă.  Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu.  Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni.”

Faptele Apostolilor 15:11  “Ci credem că noi, ca şi ei, suntem mântuiţi prin harul Domnului Isus.”

Tit 3:5  “El ne-a mântuit, nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt,”

Mijlocul de mântuire este Domnul Isus, care a fost răstignit în locul nostru. Un alt mijloc (cruce, taine, sfinţi) nu există.

Faptele Apostolilor 4:12  “În nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi.”

1 Ioan 2:2  “El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre; şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregei lumi.”

Isaia 53:5  “Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre.  Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El, şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi.”

Efeseni 1:7  “În El avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor, după bogăţiile harului Său,”

2 Corinteni 5:18  “Şi toate lucrurile acestea sunt de la Dumnezeu, care ne-a împăcat cu El prin Isus Hristos, şi ne-a încredinţat slujba împăcării;”

Romani 3:24-25  “Şi sunt socotiţi neprihăniţi, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea, care este în Isus Hristos.  Pe El Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie, prin credinţa în sângele Lui, o jertfă de ispăşire, ca să-Şi arate neprihănirea Lui; căci trecuse cu vederea păcatele dinainte, în vremea îndelungei răbdări a lui Dumnezeu;”

Această mântuire săvârşită pe cruce, care se poate primi în mod gratuit, e pentru toţi oamenii, indiferent de rasă, naţionalitate sau clasă socială.

1 Ioan 2:2  “El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre; şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii lumi.”

Tit 2:11  “Căci harul lui Dumnezeu, care aduce mântuirea pentru toţi oamenii, a fost arătat.”

1 Timotei 2:4  “Dumnezeu care voieşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să vină la cunoştinţa adevărului.”

Pentru ca omul păcătos să se poată bucura de această mântuire, el trebuie să îndeplinească două condiţii: pocăinţa şi credinţa.  Ele sunt totdeauna nedespărţite.

 – pocăinţa înseamnă recunoaşterea păcatului, părerea de rău pentru el, părăsirea lui şi mărturisirea lui în faţa Domnului, adică întoarcerea la Dumnezeu.  (Luca 15:11-24)

 – credinţa înseamnă primirea de către păcătos a harului divin pe care îl oferă Dumnezeu în Hristos, spre mântuire şi viaţa veşnică.

Marcu 1:15  “El zicea: ‘S-a împlinit vremea şi Împărăţia lui Dumnezeu este aproape.  Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie.’ ”

Luca 13:3  “Eu vă spun: nu; ci, dacă nu vă pocăiţi, toţi veţi pieri la fel.”

Faptele Apostolilor 17:30  “Dumnezeu nu ţine seamă de vremurile de neştiinţă, şi porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască;”

Faptele Apostolilor 16:31  “Pavel şi Sila i-au răspuns: ‘Crede în Domnul Isus şi vei fi mântuit tu şi casa ta.’ ”

 Despre naşterea din nou

Noi credem şi mărturisim că naşterea din nou e regenerarea vieţii, înzestrându-se cu o dispoziţie şi atitudine duhovnicească sfântă; ea cuprinde întreg caracterul, intelectul şi voinţa. Astfel fiecare păcătos, pentru a deveni un adevărat credincios, trebuie să fie născut din nou.

Ioan 3:7 ”Nu te mira că ţi-am spus: ‘Trebuie să vă naşteţi din nou.’ ”

Prin puterea sa proprie, omul nu se poate naşte din nou, nu se poate schimba.

Ieremia 13:23  “Poate un etiopian să-şi schimbe pielea, sau un pardos să-şi schimbe petele?  Tot aşa, aţi putea voi să faceţi binele, voi, care sunteţi desprinşi să faceţi răul?”

Ioan 15:5  “Eu sunt Viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cine rămâne în Mine, şi în cine rămân Eu, aduce multă roadă; căci, despărţiţi de mine nu puteţi face nimic.”

Fără naşterea din nou, toate încercările de a face fapte bune pe care să le răsplătească Dumnezeu în ziua judecăţii, de a trăi voia lui Dumnezeu, sunt falimentare, nu pot da nici un rezultat bun.  Prin naşterea firească, noi moştenim o fire păcătoasă, care dă roadele păcatului. Suntem ca şi un pădureţ care nu poate să aducă roade bune. Oricât l-ai îngriji, tot poame pădureţe ar aduce.  Numai altoirea e ceea ce poate schimba firea.

Matei 7:16-18  “Îi veţi cunoaşte după roadele lor. Culeg oamenii struguri din spini, sau smochine din mărăcini?  Tot aşa, orice pom bun face roade bune, dar pomul rău face roade rele.  Pomul bun nu poate face roade rele, nici pomul rău nu poate face roade bune.”

Romani 8:7  “Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu, şi nici nu poate să se supună.”

Matei 12:34  “Pui de năpârci, cum aţi putea voi să spuneţi lucruri bune, când voi sunteţi răi?  Căci din prisosul inimii vorbeşte gura.”

Naşterea din nou e lucrarea divină pe care o face Dumnezeu în viaţa păcătosului pentru a corespunde voinţei Sale.  Pentru ca un păcătos să fie născut din nou, el trebuie să se pocăiască şi să creadă, adică să primească mântuirea prin har. Atunci Dumnezeu face lucrarea naşterii din nou prin Cuvântul Său şi prin Duhul Sfânt.

1 Petru 1:23  “fiindcă aţi fost născuţi din nou nu dintr-o sămânţă, care poate putrezi, ci dintr-una care nu poate putrezi, prin Cuvântul lui Dumnezeu, care este viu şi care rămâne în veac.”

Iacov 1:18  “El, de bună voia Lui, ne-a născut prin Cuvântul adevărului, ca să fim un fel de pârgă a făpturilor Lui.”

Ioan 3:5  “Isus i-a răspuns: ‘Adevărat, adevărat îţi spun, că, dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu.”

Efeseni 2:10  “Căci noi suntem lucrarea Lui, şi am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune, pe cari le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele.”

Naşterea din nou nu e o îmbunătăţire a vieţii, ci schimbarea radicală a vieţii. Ea nu e schimbarea efectului, ci a cauzei determinante; nu e curăţirea vieţii exterioare, ci a vieţii interioare.

2 Corinteni 5:17  “Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi.”

Romani 6:4  “Noi deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropaţi împreună cu El, pentru ca, după cum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă.”

Coloseni 3:9-10  “Nu vă minţiţi unii pe alţii, întrucât v-aţi desbrăcat de omul cel vechi, cu faptele lui, şi v-aţi îmbrăcat cu omul cel nou, care se înoieşte spre cunoştinţă, după chipul Celui ce l-a făcut.”

Naşterea din nou ne dă calitatea de copii ai lui Dumnezeu; ea ne face părtaşi firii Dumnezeeşti, capabili de a trăi voia lui Dumnezeu. Ea e a doua fire în viaţa noastră după cum prin altoire pădureţul nu e stârpit, el continuă să existe însă fără să i se dea posibilitatea de manifestare, tot aşa e şi cu naşterea din nou: firea veche e răstignită – pusă în imposibilitatea de acţiune – iar firea nouă creşte şi aduce roadă bună. Calitatea altoiului e cu totul deosebită de cea a pădureţului: în esenţa lemnului, în frunze şi în fructe. Aşa e şi cu cel născut din nou: toate trebuie să arate calitatea lui de copil al lui Dumnezeu.

Ioan 3:6  “Ce e născut din carne este carne, şi ce e născut din Duh este Duh.”

Galateni 5:22-23  “Roada Duhului dimpotrivă este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege.”

Matei 7:17  “Tot aşa, orice pom bun face roade bune, dar pomul rău face roade rele.”

Prin naşterea din nou devenim moştenitori ai lui Dumnezeu.  Dreptul la moştenire veşnică e pe baza înrudirii noastre cu Dumnezeu. Cine nu e născut din nou nu e copil al lui Dumnezeu şi nici nu are drept la moştenirea veşnică.

Romani 8:17  “Şi, dacă suntem copii, suntem şi moştenitori: moştenitori ai lui Dumnezeu, şi împreună moştenitori cu Hristos, dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim şi proslăviţi împreună cu El.”

Ioan 3:3  “Drept răspuns, Isus i-a zis: ‘Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu.’ ”

Despre Biserică

Noi credem şi mărturisim că după Noul Testament, totalitatea credincioşilor, fără deosebire de rasă, naţionalitate, sau clasă socială, din toate timpurile, din cer şi de pe pământ, formează Biserica lui Hristos: Biserica Universală. Această Biserică nu e o organizaţie pământească vizibilă, ci e organismul viu, spiritual, al celor ce au crezut în Hristos şi au fost născuţi din nou.

Evrei 12:23  “de Biserica celor întâi născuţi, cari sunt scrişi în ceruri, de Dumnezeu, Judecătorul tuturor, de duhurile celor neprihăniţi, făcuţi desăvârşiţi,”

Faptele Apostolilor 20:28  “Luaţi seama dar la voi înşivă şi la toată turma peste care v-a pus Duhul Sfânt episcopi, ca să păstoriţi Biserica Domnului pe care a câştigat-o cu însuşi sângele Său.”

Matei 16:18  “Şi Eu îţi spun: tu eşti Petru, şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea, şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui.”

Efeseni 1:22-23  “El I-a pus totul sub picioare, şi L-a dat căpetenie peste toate lucrurile, Bisericii, care este trupul Lui, plinătatea Celui ce plineşte totul în toţi.”

În limba greacă, cuvântul “Biserică” (ekklesia) a însemnat o adunare a celor chemaţi de acasă şi de la afacerile lor ca să se ocupe de chestiuni de interes public.  Acest cuvânt a fost adaptat pentru a numi nu numai Biserica Universală, ci şi o Biserică locală, organizată şi independentă, a urmaşilor lui Hristos dintr-o localitate, care se întruneau pentru închinăciune.

Biserica locală, după învăţătura Noului Testament, este unitatea voluntară a unui grup de credincioşi dintr-o localitate, născuţi din nou, şi botezaţi pe baza mărturisirii personale a credinţei lor în Domnul Isus Hristos – ca Mântuitorul lor.  Ei se unesc laolaltă cu scopul de a se închina lui Dumnezeu, de a se păstra curată credinţa şi învăţătura creştină – potrivit cu învăţăturile Noului Testament – şi de a colabora la propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu.

 La început Biserica se întrunea în case particulare.

Matei 18:20  “Căci acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, sunt şi Eu în mijlocul lor.”

Romani 16:5  “Spuneţi sănătate şi Bisericii care se adună în casa lor.  – Spuneţi sănătate lui Epenet, prea iubitul meu, care a fost cel dintâi rod al Asiei pentru Hristos.”

1 Corinteni 16:19  “Bisericile din Asia vă trimet sănătate.  Aquila şi Priscila, împreună cu Biserica din casa lor, vă trimet multă sănătate în Domnul.”

Coloseni 4:15  “Spuneţi sănătate fraţilor din Laodicea, şi lui Nimfa, şi Bisericii din casa lui.”

Faptele Apostolilor 8:1  “Saul se învoise la uciderea lui Ştefan.  În ziua aceea s-a pornit o mare prigonire împotriva Bisericii din Ierusalim. Şi toţi, afară de apostoli, s-au împrăştiat prin părţile Iudeii şi ale Samariei.”

Galateni 1:22  “Şi eram încă necunoscut la faţă Bisericilor lui Hristos, care sunt în Iudeea.”

I Corinteni 1:2  “către Biserica lui Dumnezeu care este în Corint, către cei ce au fost sfinţiţi în Hristos Isus, chemaţi să fie sfinţi, şi către toţi cei ce cheamă în vreun loc Numele lui Isus Hristos, Domnul lor şi al nostru:”

Conducerea directă a Bisericii o are Hristos prin Duhul Sfânt. Nu recunoaştem grade ierarhice. Cei ce primesc anumite însărcinări sunt slujitori ai bisericii, nu stăpâni care să poruncească.

Coloseni 1:18  “El Hristos este Capul trupului, al Bisericii. El este începutul, cel dintâi născut dintre cei morţi, pentru ca în toate lucrurile să aibă întâietatea.”

Efeseni 1:22-23  “El I-a pus totul sub picioare, şi L-a dat Căpetenie peste toate lucrurile, Bisericii, care este trupul Lui, plinătatea Celui ce plineşte totul în toţi.”

Efeseni 5:23  “căci bărbatul este capul nevestei, după cum şi Hristos este capul Bisericii, El, Mântuitorul Trupului.”

1 Petru 5:3  “Păstoriţi nu ca şi cum aţi stăpâni peste cei ce v-au căzut la împărţeală, ci făcându-vă pilde turmei.”

Dreptul de membru al Bisericii nu se moşteneşte, ci se primeşte în mod individual, prin naşterea din nou. Acceptarea în rândurile membrilor unei biserici locale se face în chip voluntar şi personal, în urma botezului, pe baza mărturisirii credinţei în Domnul Isus.  Membrii între ei se numesc “fraţi” şi sunt egali în drepturi şi îndatoriri indiferent de rasă, naţionalitate, clasă socială sau pregătire educaţională.

Matei 23:8  “Voi să nu vă numiţi Rabi!  Fiindcă Unul singur este Învăţătorul vostru: Hristos, şi voi toţi sunteţi fraţi.”

Efeseni 5:30  “pentru că noi suntem mădulare ale trupului Lui, carne din carnea Lui şi os din oaseleLui.”

Faptele Apostolilor 2:41  “Cei ce au primit propovăduirea lui, au fost botezaţi; şi în ziua aceea, la numărul ucenicilor s-au adaus aproape trei mii de suflete.”

Organizaţia Bisericii locale e făcută pe principiul democraţiei autonome.

Programul Dumnezeiesc are ca scop stabilirea Împărăţiei lui Dumnezeu în inimile oamenilor, iar Bisericile sunt mijloace alese de Dumnezeu pentru atingerea acestui scop.  Bisericile au menirea de a proslăvi pe Dumnezeu, de a răspândi Evanghelia şi prin părtăşia frăţească de a da creşterea spirituală necesară fiecărui membru în parte.

Marcu 16:15 “Apoi le-a zis: ‘Duceţi-vă în toată lumea, şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură.’ ”

Efeseni 4:11-12  “Şi El a dat pe unii apostoli; pe alţii prooroci; pe alţii, evanghelişti; pe alţii, păstori şi învăţători, pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos,”

1 Corinteni 14:4  “Cine vorbeşte în altă limbă, se zideşte pe sine însuşi; dar cine proroceşte zideşte sufleteşte Biserica.”

1 Corinteni 14:12  “Tot aşa şi voi, fiindcă râvniţi după daruri duhovniceşti, să căutaţi să le aveţi din belşug, în vederea zidirii sufleteşti a Bisericii.”

Efeseni 5:19  “Vorbiţi între voi cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti, şi cântaţi şi aduceţi din toată inima laudă Domnului.”

Despre slujitorii Bisericii

Noi credem şi mărturisim că în Bisericile din Noul Testament au fost diferite feluri de lucrători speciali, dar ele au avut numai două clase de slujire, care au condus afacerile spirituale şi materiale ale Bisericilor: bătrânii (presbiteri, păstori, episcopi) şi diaconii.

Filipeni 1:1  “Pavel şi Timotei, robi ai lui Isus Hristos, către toţi sfinţii în Hristos Isus, care sunt în Filipi, împreună cu episcopii şi diaconii:”

1. Titlul de “episcop”, “presbiter” şi “păstor” au fost date celui mai înalt slujitor din Bisericile Noului Testament. Toate aceste numiri sunt pentru una şi aceeaşi slujbă: supravegherea, păstorirea şi cârmuirea spirituală a Bisericii.

Faptele Apostolilor 20:17, 28  “Însă din Milet, Pavel a trimis la Efes şi a chemat pe presbiterii Bisericii.  Le-a zis: ‘luaţi seama dar la voi înşivă şi la toată turma peste care v-a pus Duhul Sfânt episcopi, ca să păstoriţi Biserica Domnului, pe care a câştigat-o cu însuşi sângele Său.”

Pentru ca cineva să fie în slujba aceasta trebuie să aibă calităţile descrise de apostolul Pavel în 1 Timotei 3:1-7 şi Tit 1:5-9.

1 Timotei 3:1-7  “Adevărat este cuvântul acesta: ‘Dacă râvneşte cineva să fie episcop, doreşte un lucru bun.’  Dar trebuie ca episcopul să fie fără prihană, bărbatul unei singure neveste, cumpătat, înţelept, vrednic de cinste, primitor de oaspeţi, în stare să înveţe pe alţii. Să nu fie nici beţiv, nici bătăuş, nici doritor de câştig mârşav, ci să fie blând, nu gâlcevitor, nu iubitor de bani; să-şi chivernisească bine casa, şi să-şi ţină copiii în supunere cu toată cuviinţa. Căci dacă cineva nu ştie să-şi cârmuiască bine casa lui, cum va îngriji de Biserica lui Dumnezeu? Să nu fie întors la Dumnezeu  de curând, ca nu cumva să se îngâmfe şi să cadă în curs diavolului. Trebuie să aibă şi o mărturie din partea celor de afară, pentru ca să nu ajungă de ocară, şi să cadă în cursa diavolului.”

Tit 1:5-9  “Te-am lăsat în Creta, ca să pui în rânduială ce mai rămâne de rânduit, şi să aşezi presbiteri în fiecare cetate, după cum ţi-am poruncit: Dacă este cineva fără prihană; bărbat al unei singure neveste, având copii credincioşi, care să nu fie învinuiţi de destrăbălare sau neascultare.  Căci episcopul, ca econom al lui Dumnezeu, trebuie să fie fără prihană; nu încăpăţânat, nici mânios, nici dedat la vin, nici bătăuş, nici lacom de câştig mârşav; ci să fie primitor de oaspeţi, iubitor de bine, cumpătat, drept, sfânt, înfrânat; să se ţină de Cuvântul adevărat, care este potrivit cu învăţătura, pentru ca să fie în stare să sfătuiască în învăţătura sănătoasă, şi să înfrunte pe potrivnici.”

Metoda alegerii este arătată prin cuvântul grec “Xeirotonia” – tradus câteodată “rânduit” – care înseamnă “a vota cu ridicare de mână”.

Această alegere se face de Biserica adunată în acest scop.

Faptele Apostolilor 14:23  “Au rânduit presbiteri în fiecare Biserică, şi după ce s-au rugat şi au postit, i-au încredinţat în mâna Domnului, în care crezuseră.”

Păstorul e supus şi el disciplinei Bisericii, când învinuirea e bine întemeiată.

1 Timotei 5:19  “Împotriva unui presbiter să nu primeşti învinuire decât din gura a doi sau trei martori.”

Diaconii sunt chemaţi a ajuta pe păstor în însărcinarea administrării bunurilor materiale ale bisericii.  Ei au menirea să cultive dărnicia membrilor, să inspire acţiunile filantropice.  Ei trebuie să aibă calităţile arătate la 1 Timotei 3:8-13.

1 Timotei 3:8-13  “Diaconii, de asemenea, trebuie să fie cinstiţi, nu cu două feţe, nu băutori de mult vin, nu doritori de câştig mârşav: că să păstreze taina credinţei într-un cuget curat.  Trebuiesc cercetaţi întâi, şi numai dacă sunt fără prihană, să fie diaconi.  Femeile, de asemenea, trebuie să fie cinstite, neclevetitoare, cumpătate, credincioase în toate lucrurile.  Diaconii să fie bărbaţi ai unei singure neveste, şi să ştie să-şi cârmuiască bine copiii şi casele lor. Pentru că cei ce slujesc bine ca diaconi, dobândesc un loc de cinste şi mare îndrăzneală în credinţa care este în Hristos Isus.”

Însărcinarea atât a pastorilor cât şi a diaconilor se face prin punerea mâinilor.

Faptele Apostolilor 6:6  “I-au adus înaintea apostolilor, care, după ce s-au rugat şi-au pus mâinile peste ei.”

1 Timotei 4:14  “Nu fi nepăsător de darul care este în tine, care ţi-a fost dat prin proorocie, cu punerea mâinilor de către ceata presbiterilor.”

Noi credem şi mărturisim că preoţia în conformitate cu Noul Testament nu formează o clasa specială, ci o calitate pe care o are fiecare credincios; ea este universală.  Fiecare credincios e un preot. Fiecare are dreptul de a se apropia de Dumnezeu direct prin Domnul Isus, fără alt mijlocitor. Fiecare are dreptul de a oferi jertfe bisericeşti.

1 Petru 2:5  “Şi voi, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi ca să fiţi o casă duhovnicească, o preoţie sfântă, şi să aduceţi jertfe duhovniceşti plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Hristos.”

1 Petru 2:9  “Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor, pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată;”

Apocalipsa 1:6  “şi a făcut din noi o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl Său: a Lui să fie slava şi puterea în vecii vecilor!  Amin.”

Simbolurile Noului Testament

Noi credem şi mărturisim că, Biserica Nou-Testamentală are două simboluri: botezul şi Cina Domnului.  Ele nu sunt taine.

1. Botezul.

Cuvântul grec pentru botez este “baptizo” şi înseamnă “afundare”.  Deci, însăşi traducerea cuvântului arată forma botezului, că e prin afundare şi nicidecum prin stropire.  Afundarea se face o singură dată, în numele Sfintei Treimi.

Matei 28:19  “Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile botezându-i (afundându-i) în Numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh.”

Botezul este simbolul înmormântării omului vechi, şi al învierii omului celui nou, a firii noi, pentru o altă viaţă.

Romani 6:4  “Noi deci prin botezul în moartea Lui, am fost îngropaţi împreună cu El, pentru ca, după cum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă.”

Botezul nu are calitatea de a curăţi păcatele; curăţirea păcatelor o face numai sângele Domnului Isus.  Botezul însuşi e mărturia publică a individului că, a primit deja această curăţire.

Faptele Apostolilor 8:13, 21  “Chiar Simon a crezut; şi după ce a fost botezat, nu se mai despărţea de Filip, şi privea cu uimire minunile şi semnele mari care se făceau. … Dar Petru i-a zis: ‘Banii tăi să piară împreună cu tine, pentru că ai crezut că darul lui Dumnezeu s-ar putea căpăta cu bani!  Tu n-ai nici parte, nici sorţ în toată treaba aceasta, căci inima ta nu este curată înaintea lui Dumnezeu, eşti plin de fiere amară.”

1 Petru 3:21  “Icoana aceasta închipuitoare vă mântuieşte acum pe voi, şi anume botezul, care nu este o curăţire de întinăciunile trupeşti, ci mărturia unui cuget curat înaintea lui Dumnezeu, prin învierea lui Isus Hristos.”

Pentru ca cineva să fie botezat trebuie să primească mai întâi mântuirea, ca să aibă un cuget curat; trebuie deci să fi îndeplinit condiţiile mântuirii; pocăinţa şi credinţa. Copiii, întrucât nu pot mărturisi că au îndeplinit aceste condiţii nu pot fi admişi pentru botez.

Marcu 16:16  “Cine va crede şi se va boteza va fi mântuit; dar cine nu va crede, va fi osândit.”

Faptele Apostolilor 2:38  “’Pocăiţi-vă‘, le-a zis Petru, ‘şi fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veţi primi darul Sfântului Duh.”

Faptele Apostolilor 8:36-37  “Pe când îşi urmau ei drumul, au dat peste o apă.  Şi famenul a zis: ‘Uite apă; ce mă împiedică să fiu botezat?’  Filip a zis: ‘Dacă crezi din toată inima, se poate.’  Famenul a răspuns: ‘Cred că Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu.’ ”

2. Cina Domnului

Cina Domnului e simbolul morţii Domnului Isus în locul nostru.  Ea se compune din pâine şi vin neamestecate.  Pâinea frântă ne aminteşte de trupul Lui frânt pentru noi, iar vinul ne aminteşte de sângele Său vărsat pentru spălarea păcatelor noastre.

Matei 26:26-28  “Pe când mâncau ei, Isus a luat o pâine şi, după ce a binecuvântat-o, a frânt-o şi a dat-o ucenicilor, zicând: ‘Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu.’  Apoi a luat un pahar, şi după ce a mulţumit lui Dumnezeu li l-a dat zicând: ‘Beţi toţi din el; căci acesta este sângele Meu, sângele legământului celui nou, care se varsă pentru mulţi, spre iertarea păcatelor.”

Cina Domnului nu are calitatea de a ierta păcatele. Ea are doar menirea de a aminti că pentru iertarea păcatelor noastre a trebuit ca trupul Lui să fie frânt şi sângele Său să fie vărsat. Pentru acest scop El a poruncit ca noi să facem Cina.

Luca 22:19  “Apoi a luat pâine; şi după ce a mulţumit lui Dumnezeu, a frânt-o, şi le-a dat-o, zicând:  ‘Acesta este trupul Meu, care se dă pentru voi; să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea.’ ”

1 Corinteni 11:24-25  “Şi, după ce a mulţumit lui Dumnezeu, a frânt-o, şi a zis: ‘Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul Meu, care se frânge pentru voi; să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea.’  Tot astfel, după cină, a luat paharul şi a zis: ‘Acest pahar este legământul cel nou în aângele Meu; să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea, oridecâte ori veţi bea din el.’ ”

Cina se poate lua de către toţi acei ce şi-au mărturisit credinţa în Domnul Isus şi au fost botezaţi.

Faptele Apostolilor 2:41-42  “Cei ce au primit propovăduirea lui, au fost botezaţi; şi în ziua aceea, la numărul ucenicilor s-au adaus aproape trei mii de suflete. Ei stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pâinii, şi în rugăciuni.”

De fiecare dată, la Cină, credinciosul trebuie să-şi facă cercetarea de sine.

1 Corinteni 11:28  “Fiecare, dar să se cerceteze pe sine însuşi şi aşa să mănânce din pâinea aceasta şi să bea din paharul acesta.”

Ziua Domnului

Noi credem şi mărturisim că, ziua Domnului este o rânduială creştină care trebuie ţinută în continuu, petrecută în închinăciune şi cugetare spirituală, atât public cât şi acasă.  Spre deosebire de vechiul aşezământ, mozaic, când se ţinea ziua a şaptea, creştinii, ca membrii ai aşezământului nou, trebuie să ţină ziua întâi a săptămânii (Duminica) care a fost sfinţită de Dumnezeu prin învierea din morţi a Fiului Său şi prin trimiterea Duhului Sfânt.

Primii creştini au ţinut-o ca zi de închinăciune. În ea trebuie să ne odihnim de lucrurile şi distracţiile trupeşti, având voie să facem faptele milei şi cele care sunt absolut necesare.

Sărbători închinate sfinţilor nu avem.

Marcu 16:9  “Isus după ce a înviat, în dimineaţa zilei dintâi a săptămânii S-a arătat mai întâi Mariei Magdalenei, din care scosese şapte draci.”

Luca 24:1-6  “În ziua întâi a săptămânii, femeile acestea, şi altele împreună cu ele, au venit la mormânt dis de dimineaţă, şi au adus miresmele pe care le pregătiseră. Au găsit piatra răsturnată de pe mormânt, au intrat înăuntru, şi n-au găsit trupul Domnului Isus. Fiindcă nu ştiau ce să creadă, iată că li s-au arătat doi bărbaţi, îmbrăcaţi în haine strălucitoare. Îngrozite, femeile şi-au plecat feţele la pământ. Dar ei le-au zis:  ‘Pentru ce căutaţi între cei morţi pe cel ce este viu.  Nu este aici, ci a înviat. Aduceţi-vă aminte ce v-a spus pe când era încă în Galilea.’ ”

Ioan 20:1  “În ziua dintâi a săptămânii, Maria Magdalina s-a dus dis de dimineaţă la mormânt, pe când era încă întuneric; şi a văzut că piatra fusese luată de pe mormânt.”,

Faptele Apostolilor 2:1-4  “În ziua Cincizecimii, erau toţi împreună în acelaşi loc.  Deodată a venit din cer un sunet ca vâjâitul unui vânt puternic, şi a umplut toată casa unde şedeau ei.  Nişte limbi ca de foc au fost văzute împărţindu-se printre ei, şi s-au aşezat câte una pe fiecare din ei.  Şi toţi s-au umplut de Duh Sfânt, şi au început să vorbească în alte limbi, după cum le dădea Duhul să vorbească.”

Apocalipsa 1:10  “În ziua Domnului eram în Duhul. Şi am auzit înapoia mea un glas puternic, ca sunetul unei trâmbiţe,”

Faptele Apostolilor 20:7 “În ziua dintâi a săptămânii eram adunaţi laolaltă ca să frângem pâinea.  Pavel, care trebuia să plece a doua zi, vorbea ucenicilor, şi şi-a lungit vorbirea până la miezul nopţii.”

1 Corinteni 16:2  “În ziua dintâi a săptămânii, fiecare din voi să pună deoparte acasă ce va putea, după câştigul lui ca să nu se strângă ajutoarele când voi veni eu.”

Psalmul 118:24  “Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul: să ne bucurăm şi să ne veselim în ea!”

Levitic 23:15-16  “De a doua zi după Sabat, din ziua când veţi aduce snopul ca să fie legănat într-o parte şi într-alta, să număraţi şapte săptămâni întregi. Să număraţi cincizeci de zile până în ziua care vine după al şaptelea Sabat; atunci să aduceţi Domnului un nou dar de mâncare.”

Disciplina în Biserică

Noi credem şi mărturisim că Biserica are dreptul de a exercita disciplina frăţească asupra membrilor care s-au abătut de la învăţătura creştină a Cuvântului lui Dumnezeu, prin atitudine, învăţătură sau faptele vieţii.  Disciplina constă în mustrare, ridicarea drepturilor şi excluderea din Biserică.  Reprimirea unui exclus se va face, la fel, pe baza mărturisirii.

Matei 18:15-17  Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te şi mustră-l între tine şi el singur.  Dacă te ascultă, ai câştigat pe fratele tău. Dar, dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi inşi, pentru ca orice vorbă să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori. Dacă nu vrea să asculte de ei, spune-l bisericii; şi dacă nu vrea să asculte nici de Biserică, să fie pentru tine ca un păgân şi ca un vameş.

Tit 3:10  “După întâia  şi a doua mustrare, depărtează-te de cel ce aduce desbinări,”

2 Tesaloniceni 3:6  “În Numele Domnului nostru Isus Hristos, vă poruncim, fraţilor să vă depărtaţi de orice frate care trăieşte în neorânduială, şi nu după învăţăturile, pe care le-aţi primit de la noi.”

1 Corinteni 5:11  “Ci v-am scris să n-aveţi nici un fel de legături cu vreunul care, măcar că îşi zice ‘frate’ totuşi este curvar, sau lacom de bani, sau închinător la idoli, sau defăimător, sau beţiv, sau hrăpăreţ; cu un astfel de om nu trebuie nici să mâncaţi.”

1 Corinteni 5:12-13  “În adevăr, ce am eu să judec pe cei de afară?  Nu este datoria vostră să judecaţi pe cei dinăuntru?  Cât despre cei de afară, îi judecă Dumnezeu. Daţi afară din mijlocul vostru pe răul acela.”

Despre rugăciune

Noi credem şi mărturisim că, rugăciunea e starea de părtăşie intimă a omului cu Dumnezeu.  Ea e exprimarea sinceră a lăuntrului în faţa Domnului. Din această cauză nu avem cărţi de rugăciuni şi nu îndemnăm pe alţii să înveţe rugăciuni pe dinafară.

Psalmul 62:8  “Popoare, în orice vreme, încredeţi-vă în El, vărsaţi-vă inimile înaintea Lui!  Dumnezeu este adăpostul nostru.”

Psalmul 142:2  “Cu glasul meu strig către Domnul, cu glasul meu mă rog către Domnul.  Îmi vărs necazul înaintea Lui, şi-mi povestesc strâmtorarea înaintea Lui.”

Filipeni 4:6  “Nu vă îngrijoraţi de nimic; ci în orice lucru aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri cu mulţumiri.”

După starea inimii, rugăciunea poate fi de mulţumire, de cerere şi de mijlocire.

1 Timotei 2:1  “Vă îndemn dar, înainte de toate, să faceţi rugăciuni, cereri, mijlociri, mulţumiri pentru toţi oamenii.”

Efeseni 5:20  “Mulţumiţi totdeauna lui Dumnezeu Tatăl pentru toate lucrurile, în Numele Domnului nostru Isus Hristos.”

Rugăciunea trebuie adresată Tatălui în Numele Domnului Isus,  El fiind singurul Mijlocitor între om şi Dumnezeu. Rugăciunile adresate sfinţilor, credem că nu sunt în conformitate cu Sfintele Scripturi.

Ioan 16:23  “În ziua aceea, nu mă veţi mai întreba de nimic. Adevărat, adevărat, vă spun că, orice veţi cere de la Tatăl, în Numele Meu, vă va da.”

1 Timotei 2:5  “Căci este un singur Dumnezeu, şi este un singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Isus Hristos,”

Rugăciunea este absolut necesară vieţii spirituale pentru creşterea, întărirea, ferirea de ispite şi biruinţa asupra vrăjmaşului.

Luca 18:1  “Isus le-a spus o pildă ca să le arate că trebuie să se roage necurmat şi să nu se lase.”

1 Tesaloniceni 5:17  “Rugaţi-vă neîncetat.”

Matei 26:41  “Vegheaţi şi rugaţi-vă ca să nu cădeţi în ispită; duhul, în adevăr, este plin de râvnă, dar carnea este neputincioasă.”

Efeseni 3:16  “şi-L rog ca, potrivit cu bogăţia slavei Sale, să vă facă să vă întăriţi în putere, prin Duhul Lui, în omul din lăuntru.”

Rugăciunea privată se poate face oriunde, iar rugăciunea comunitară se face în părtăşie cu ceilalţi credincioşi în biserici.

Matei 6:6  Ci tu, când te rogi intră în odăiţa ta, încuie-ţi uşa, şi roagă-te Tatălui tău care este în ascuns; şi Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti.”

Matei 14:23  “După ce a dat drumul noroadelor, S-a suit pe munte să Se roage, singur la o parte.  Se înnoptase, şi El era singur acolo.”

Matei 26:36,39  “Atunci Isus a venit cu ei într-un loc îngrădit, numit Ghetsimani, şi a zis ucenicilor: ‘Şedeţi aici până Mă voi duce colo să Mă rog.” … Apoi a mers puţin mai înainte, a căzut cu faţa la pământ, şi s-a rugat, zicând: ‘Tată, dacă este cu putinţă, depărtează de la Mine paharul acesta!  Totuşi nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu.’”

Faptele Apostolilor 2:42  “Ei stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pâinii, şi în rugăciuni.”

Faptele Apostolilor 12:5  “Deci Petru era păzit în temniţă, şi Biserica nu înceta să înalţe rugăciuni către Dumnezeu pentru el.”

Rugăciunile pentru cei morţi nu au fost practicate în Biserica Creştină. Noi credem că ele nu au nici o valoare, deoarece cel mort a ajuns la locul lui imediat după moarte, fără să mai fie posibilitatea de schimbare de la un loc la altul.

Luca 16:26  “Pe lângă toate acestea, între noi şi între voi este o prăpastie mare aşa că cei ce ar vrea să treacă de acolo la noi să nu poată.”

Despre sfinţenie

Noi credem şi mărturisim că, sfinţirea e lucrarea progresivă pe care o face Dumnezeu prin Duhul Sfânt în viaţa păcătosului mântuit.  Ea începe la naşterea din nou şi prin ea suntem făcuţi potriviţi voiei Lui.

1 Tesaloniceni 4:3  “Voia lui Dumnezeu este sfinţirea voastră: să vă feriţi de curvie;”

1 Petru 1:16  “Căci este scris: ‘Fiţi sfinţi căci, Eu sunt Sfânt.’ ”

1 Tesaloniceni 4:7  “Căci Dumnezeu nu ne-a chemat la necurăţie, ci la sfinţire.”

Ea înseamnă curăţirea de păcat şi punerea la o parte a vieţii pentru Dumnezeu, prin despărţirea de lume. Curăţirea de păcat e făcută de sângele Domnlui Isus.

1 Ioan 1:7  “Dar dacă umblăm în lumină, după cum El însuşi este în lumină, avem părtăşie unii cu alţii; şi sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăţeşte de orice păcat.”

1 Corinteni 6:11  “Şi aşa eraţi unii din voi!  Dar aţi fost spălaţi, aţi fost sfinţiţi, aţi fost socotiţi neprihăniţi, în Numele Domnului Isus Hristos, şi prin Duhul Dumnezeului nostru.”

Evrei 13:12  “De aceea şi Isus, ca să sfinţească norodul cu însuşi sângele Său, a pătimit dincolo de poartă.”

Despărţirea de lume şi punerea la o parte pentru Dumnezeu, se face prin Cuvântul lui Dumnezeu şi prin Duhul Sfânt, care ne dă putere a ne împotivi ispitelor şi a trăi voia Lui.

Ioan 17:17  “Sfinţeşte-i prin adevărul Tău: Cuvântul tău este adevărul.”

Faptele Apostolilor 2:40  “Şi cu multe alte cuvinte, mărturisea, îi îndemna, şi zicea: Mântuiţi-vă din mijlocul acestui neam ticălos.”

2 Corinteni 6:17 “De aceea: ‘Ieşiţi din mijlocul lor, şi despărţiţi-vă de ei,’ zice Domnul; ‘nu vă atingeţi de ce este necurat, şi vă voi primi.’”

1 Petru 1:2  “după ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu Tatăl, prin sfinţirea lucrată de Duhul, spre ascultarea şi stropirea cu sângele lui Isus Hristos: Harul şi pacea să vă fie înmulţite!”

2 Corinteni 3:18  “Noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului şi suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă prin Duhul Domnului.”

Sfinţirea este o lucrare la care Dumnezeu îşi are partea Lui, iar omul a lui. Dumnezeu prin Duhul Sfânt influenţează voinţa noastră şi ne dă puterea, iar omul acceptă pentru sine, în totul voia şi puterea lui Dumnezeu.

Filipeni 2:13  “Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi şi vă dă, după plăcerea Lui, şi voinţa şi înfăptuirea.”

Evrei 13:20-21  “Dumnezeul păcii, care, prin sângele legământului celui veşnic, a sculat din morţi pe Domnul nostru Isus, marele Păstor al oilor, să vă facă desăvârşiţi în orice lucru bun, ca să faceţi voia Lui, şi să lucreze în noi ce-I este plăcut, prin Isus Hristos.  A Lui să fie slava în vecii vecilor!  Amin.”

Coloseni 4:12  “Epafra, care este dintre ai voştri, vă trimete sănătate.  El, rob al lui Hristos, totdeauna se luptă pentru voi în rugăciunile sale, pentru ca desăvârşiţi şi deplin încredinţaţi, să stăruiţi în voia lui Dumnezeu.”

Coloseni 1:22-23  “prin trupul Lui de carne, prin moarte, ca să vă facă să vă înfăţişaţi înaintea Lui, sfinţi, fără prihană şi fără vină, negreşit dacă rămâneţi şi mai departe întemniţaţi  şi neclintiţi în credinţă, fără să vă abateţi de la nădejdea Evangheliei, pe care aţi auzit-o, care a fost propovăduită oricărei făpturi de sub cer, şi al cărei slujitor am fost făcut eu, Pavel.”

2 Tesaloniceni 1:11  “De aceea ne rugăm necurmat pentru voi, ca Dumnezeul nostru să vă găsească vrednici de chemarea Lui, şi să împlinească în voi, cu putere, orice dorinţă de bunătate şi orice lucrare izvorâtă din credinţă,”

Despre căsătorie

Noi credem şi mărturisim că, în conformitate cu Sfintele Scripturi, căsătoria este orânduită de Dumnezeu.

Genesa 1:27-28  “Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut. Dumnezeu i-a binecuvântat, şi Dumnezeu le-a zis: ‘Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi supuneţi-l; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, şi peste orice vieţuitoare care se mişcă pe pământ.’ ”

Căsătoria este actul de bună voie prin care un bărbat şi o femeie consimt să trăiască împreună toată viaţa.  Bărbatului îi este îngăduit a avea o singură femeie, ca soţie; la fel şi femeii îi este îngăduit să aibă un singur bărbat, ca soţ.  După moartea unuia din soţi, cel rămas se poate căsători.

1 Corinteni 7:39  “O femeie măritată este legată de lege câtă vreme îi trăieşte bărbatul; dar dacă-i moare bărbatul, este slobodă să se mărite cu cine vrea, numai în Domnul.”

Romani 7:2  “Căci femeia măritată este legată prin Lege de bărbatul ei; dar dacă-i moare bărbatul, este deslegată de legea bărbatului ei.”

Întrucât şi căsătoria e şi o orânduială cetăţenească, ea trebuie întâi încheiată cu acte după legile Statului, apoi urmează binecuvântarea Bisericii. Noi ţinem ca creştinii să încheie o căsătorie numai în Domnul, adică numai cu credincioşi.

2 Corinteni 6:14  “Nu vă înjugaţi la un jug nepotrivit cu cei necredincioşi. Căci ce legătură este între neprihănire şi fărădelege? Sau  cum poate sta împreună lumina cu întunericul?”

1 Corinteni 7:39  “O femeie măritată este legată de lege câtă vreme îi trăieşte bărbatul; dar dacă-i moare bărbatul, este slobodă să se mărite cu cine vrea, numai în Domnul.”

Căsătoria nu trebuie desfăcută prin divorţ.  Divorţul e un lucru oprit pentru cei credincioşi.

Maleahi 2:16  “’Căci Eu urăsc despărţirea în căsătorie, – zice Domnul, Dumnezeul lui Israel, – şi pe cel ce îşi acopere haina cu sâlnicie, – zice Domnul oştirilor.  – De aceea, luaţi seama în mintea voastră, şi nu fiţi necredincioşi!’ ”

Matei 19:6  “Aşa că nu mai sunt doi, ci un singur trup.  Deci ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă.”

În cazul de adulter dovedit sau a unei părăsiri răutăcioase a căminului, credem că Sfânta Scriptură admite divorţul.

Matei 19:9  “Isus le-a răspuns: ‘Eu însă vă spun că oricine îşi lasă nevasta, afară din pricină de curvie, şi ia pe alta de nevastă, preacurveşte; şi cine ia de nevastă pe cea lăsată de bărbat, preacurveşte.”

1 Corinteni 7:15  “Dacă cel necredincios vrea să se despartă, să se despartă; în împrejurarea aceasta, fratele sau sora nu sunt legaţi: Dumnezeu ne-a chemat să trăim în pace.”

Dărnicia creştină

Noi credem şi mărturisim că, potrivit cu învăţătura Cuvântului lui Dumnezeu şi practica primilor creştini, membrii Bisericii sunt datori, în chip moral, să contribuie din bunurile lor pământeşti, de bună voie şi după putinţă, la susţinerea cauzei Evangheliei.

2 Corinteni 9:6-7  “Să ştiţi: cine seamănă puţin, puţin va secera; iar cine seamănă mult, mult va secera.  Fiecare să dea după cum a hotărât în inima lui nu cu părere de rău, sau de silă, căci pe cine dă cu bucurie, îl iubeşte Dumnezeu.”

Exod 25:2  “Vorbeşte copiilor lui Israel să-Mi aducă dar; să-l primiţi pentru Mine de la orice om care-l va da cu tragere de inimă.”

Exod 35:5  “Luaţi din ce aveţi şi aduceţi un prinos Domnului. Fiecare să aducă prinos Domnului ce-l lasă inima: aur, argint şi aramă;”

1 Cronici 29:5  “aurul pentru ceea ce trebuie să fie făcut de aur, şi argintul pentru ceea ce trebuie să fie de argint, şi pentru toate lucrările pe care le vor face lucrătorii. Cine vrea să-şi aducă de bunăvoie darurile înaintea Domnului?”

Romani 12:8  “Cine îmbărbărtează pe alţii, să se ţină de îmbărbătare.  Cine dă să dea cu inimă largă. Cine cârmuieşte, să cârmuiască cu râvnă.  Cine face milostenie, s-o facă cu bucurie.

Susţinerea persoanelor ce se află în slujba Evangheliei pentru a nu duce lipsă.

Filipeni 4:16, 18  “Căci mi-aţi trimis în Tesalonic o dată chiar şi de două ori, ceva pentru nevoile mele. …  Am de toate şi sunt în belşug.  Sunt bogat de când am primit prin Epafrodit ce mi-aţi trimis, … un miros de bună mireasmă, o jertfă bine primită şi plăcută lui Dumnezeu.”

Tit 3:13  “Ai grijă de legiuitorul Zena şi Apolo să nu ducă lipsă de nimic din ce le trebuie pentru călătoria lor.”

3 Ioan 6  “Ei au mărturisit despre dragostea ta înaintea Bisericii.  Vei face bine să îngrijeşti de călătoria lor, într-un chip vrednic de Dumnezeu;”

1 Corinteni 9:14  “Tot aşa, Domnul a rânduit ca cei ce propovăduiesc Evanghelia să trăiască din Evanghelie.”

Matei 10:10  “nici traistă pentru drum, nici două haine, nici încălţăminte, nici toiag, căci vrednic este lucrătorul de hrana lui.”

1 Timotei 5:18  “Căci Scriptura zice: ‘Să nu legi gura boului când treieră bucate’ şi ‘vrednic este lucrătorul de plata lui’.”

Ajutorarea săracilor, orfanilor şi văduvelor.

Faptele Apostolilor 11:29  “Ucenicii au hotărât să trimită fiecare după puterea lui un ajutor fraţilor, care locuiau în Iudeea,”

Romani 15:26  “Căci cei din Macedonia şi Ahaia au avut bunătatea să facă o strângere de ajutoare pentru săracii dintre sfinţii care sunt în Ierusalim.”

1 Corinteni 16:1  “Cât priveşte strângerea de ajutoare pentru sfinţi, să faceţi şi voi cum am rânduit Bisericilor Galatiei.”

Ioan 12:7-8  “Dar Isus a zis: ‘Lasă-o în pace; căci ea l-a păstrat pentru ziua îngropării Mele.  Pe săraci îI aveţi întotdeauna cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna.’ ”

Matei 25:40  “Drept răspuns, Împăratul le va zice: ‘Adevărat vă spun, că ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie Mi le-aţi făcut.’ ”

Deuteronom 14:29  “Atunci să vină Levitul, care n-are nici parte, nici moştenire cu tine, străinul, orfanul şi văduva, care vor fi în cetăţile tale, şi să mănânce şi să se sature pentru ca Domnul Dumnezeul tău să te binecuvinteze în toate lăcrările pe care le vei face cu mâinile tale.”

Iacov 1:27  “Religiunea curată  şi neîntinată înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, este să cercetăm pe orfani şi pe văduve în necazurile lor, şi să ne păzim neîntinaţi de lume.”

Clădirea de locaşuri pentru închinăciune.

Exod 35:21  “Toţi cei cu tragere de inimă şi bunăvoinţă au venit şi au adus prinos Domnului pentru lucrarea cortului întâlnirii, pentru toată slujba lui, şi pentru veşmintele sfinte.”

1 Cronici 29:1, 9  “Împăratul David a zis întregei adunări: ‘Fiul meu Solomon, singurul pe care l-a ales Dumnezeu, este tânăr şi plăpând, şi lucrarea este însemnată, căci casa aceasta nu este pentru om, ci este pentru Domnul Dumnezeu. …  Poporul s-a bucurat de darurile de bunăvoie, căci le dădeau cu dragă inimă Domnului; şi împăratul David de asemenea s-a bucurat mult.”

Ezra 2:68-69  “Unii capi de familie, la venirea lor la Casa Domnului în Ierusalim, au adus daruri de bună voie pentru Casa lui Dumnezeu, ca s-o aşeze din nou pe locul unde fusese. Au dat la vistieria lucrării, după mijloacele lor, şasezeci şi una de mii de darici de aur, cinci mii de mine de argint, şi o sută de haine preoţeşti.”

Mijlocitorul nostru în faţa lui Dumnezeu

Noi credem şi mărturisim că, Isus Hristos este Mijlocitorul rânduit în mod divin, între Dumnezeu şi om. Luând asupra Sa natura omenească, totuşi fără păcat, El a suferit şi a murit pe cruce pentru mântuirea păcătoşilor. El a fost îngropat, a înviat a treia zi, şi S-a înălţat la Tatăl, la dreapta Căruia trăieşte pururea ca să mijlocească pentru poporul Său.  El este singurul Mijlocitor, Profet, Preot şi Împărat al Bisericii Sale.

1 Timotei 2:5  “Căci este un singur Dumnezeu, şi este un singur Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Isus Hristos.”

Evrei 8:6  “Dar acum Hristos a căpătat o slujbă cu atât mai înaltă cu cât legământul al cărui mijlocitor este El, e mai bun, căci este aşezat pe făgăduinţe mai bune.”

Evrei 9:15  “Şi tocmai de aceea este El mijlocitorul unui legământ nou, pentru ca prin moartea Lui pentru răscumpărarea din abaterile făptuite sub legământul dintâi, cei ce au fost chemaţi, să capete veşnica moştenire, care le-a fost făgăduită.”

Evrei 9:24  “Căci Hristos n-a intrat într-un locaş de închinare făcut de mână omenească, după chipul adevăratului locaş de închinare, ci a intrat chiar în cer, ca să se înfăţişeze acum pentru noi, înaintea lui Dumnezeu.”

Evrei 12:24  “de Isus, Mijlocitorul legământului celui nou, şi de sângele stropirii, care vorbeşte mai bine decât sângele lui Abel.”

Evrei 7:25  “De aceea şi poate să mântuiască în chip desăvârşit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El, pentru că trăieşte pururea ca să mijlocească pentru ei.”

Faptele Apostolilor 7:56  “şi a zis: ‘Iată, văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu.’ ”

Psalmul 110:1  “Domnul a zis Domnului meu ‘şezi la dreapta Mea, până voi pune pe vrăjmaşii Tăi sub picioarele Tale.”

1 Petru 3:22  “Isus Hristos care stă la dreapta lui Dumnezeu, după ce s-a înălţat la cer, şi Şi-a supus îngerii şi puterile.”

Romani 8:34  “Cine-i va osândi?  Hristos a murit!  Ba mai mult, El a şi înviat, stă la dreapta lui Dumnezeu şi mijloceşte pentru noi!”

1 Ioan 2:1 “Copilaşilor, vă scriu aceste lucruri, ca să nu păcătuiţi. Dar dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel neprihănit.”

Păstrarea sfinţilor în har

Noi credem şi mărturisim că un credincios mântuit prin jertfa salvatoare a Domnului Isus Hristos în urma pocăinţei personale şi a credinţei, e păstrat în această stare de har prin puterea lui Dumnezeu până în clipa de necredincioşie (când de bună voie părăseşte această păstrare). În acest scop a dăruit credincioşilor Duhul Sfânt să-i mângâie, lumineze, călăuzească şi să-i desăvârşească. Această conlucrare între Duhul Sfânt şi om se vede în toate laturile vieţii. În rămânerea în har, se împlineşte voinţa omului cu voinţa divină, lupta lui, care e sprijinită de puterea lui Dumnezeu, pentru a birui ispitele şi încercările păcatului.

Isaia 41:10, 13  “nu te teme, căci Eu sunt cu tine; nu te uita cu îngrijorare căci Eu sunt Dumnezeul Tău, eu te întăresc, tot Eu îţi vin în ajutor. Eu te sprijinesc cu dreapta Mea biruitoare. … Căci Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, care te iau de mâna dreaptă şi-ţi zic: ‘Nu te teme de nimic, Eu îţi vin în ajutor.’  ”

Iuda 24  “Iar a Aceluia, care poate să vă păzească de orice cădere, şi să vă facă să vă înfăţişaţi fără prihană şi plini de bucurie înaintea slavei Sale,”

1 Petru 1:5  “Voi sunteţi păziţi de puterea lui Dumnezeu prin credinţă, pentru mântuirea gata să fie descoperită în vremurile de apoi!”

2 Petru 2:9  “însemnează că Domnul ştie să izbăvească din încercare pe oamenii cucernici, şi să păstreze pe cei nelegiuiţi, ca să fie pedepsiţi în ziua judecăţii:”

1 Corinteni 10:13  “Nu va ajuns nici o ispită, care să nu fi fost potrivită cu puterea omenească.  Şi Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre, ci împreună cu ispita a pregătit şi mijlocul de ieşire din ea, ca s-o puteţi răbda.”

Filipeni 1:6  “Sunt încredinţat că Acela care a început în voi această bună lucrare, o va isprăvi până în ziua lui Isus Hristos.”

Ioan 10:28  “Eu le dau viaţa veşnică, în veac nu vor pieri, şi nimeni nu le va smulge din mâna Mea.”

Romani 8:26  “Şi tot astfel şi Duhul ne ajută în slăbiciunea noastră: căci nu ştim  cum trebuie să ne rugăm.  Dar însuşi Duhul mijloceşte pentru noi cu suspine negrăite.”

Biserica şi Statul

Noi credem şi mărturisim că autoritatea Statului este de la Dumnezeu; fiind îmbrăcată cu putere pentru păstrarea dreptului, ordinii şi pedepsirea răufăcătorilor. Potrivit cu învăţătura Cuvântului lui Dumnezeu suntem datori a ne supune legilor, a ne îndeplini îndatoririle cetăţeneşti şi a ne ruga pentru toate autorităţile Statului.

Tit 3:1  “Adu-le aminte să fie supuşi stăpânirilor şi dregătorilor, să-i asculte, să fie gata să facă orice lucru bun,”

Romani 13:1, 7  “Oricine să fie supus stăpânirilor celor mai înalte căci nu este stăpânire care să nu vină de la Dumnezeu.  Şi stăpânirile care sunt au fost rânduite de Dumnezeu. … Tot pentru aceasta să plătiţi şi birurile. Căci dregătorii sunt nişte slujitori ai lui Dumnezeu, făcând necurmat tocmai slujba aceasta.”

1 Petru 2:13-14  “Fiţi supuşi oricărei stăpâniri omeneşti, pentru Domnul: atât împăratului, ca înalt stăpânitor, cât şi dregătorilor, ca unii care sunt trimişi de El să pedepsească pe făcătorii de rele şi să laude pe cei care fac binele.”

1 Timotei 2:1-3  “Vă îndemn dar, înainte de toate, să faceţi rugăciuni, cereri, mijlociri, mulţumiri pentru toţi oamenii, pentru împăraţi şi pentru toţi cei ce sunt înălţaţi în dregătorii, ca să putem duce o viaţă paşnică şi liniştită, cu toată evlavia şi cu toată cinstea.  Lucrul acesta este bun şi bine primit de Dumnezeu, Mântuitorul nostru,”

Lucrările vieţii de apoi

Starea intermediară  (starea sufletului între moarte şi judecată)

Noi credem şi mărturisim că la moartea fizică trupul, care e din ţărână (materie) e coborât în mormânt, iar sufletul care e de la Dumnezeu (spirit) se duce la cer.  În acea lume sunt două stări diferite şi complet despărţite: una de fericire, odihnă şi desfătare, numită rai, ‘Sânul lui Avraam’, ‘casa din cer’, etc. şi alta de pedeapsă, de chin şi de suferinţă, numită iad, ‘loc de chin’, ‘întunericul de afară‘, ‘adâncul’.

După moarte sufletele celor mântuiţi şi împăcaţi cu Dumnezeu se duc în rai, iar ale celor nemântuiţi se duc în iar.  În ambele, aceste stări sufleteşti sunt pe deplin conştiente şi în aşteptarea judecăţii.  Ele sunt fără trupuri.

a) Starea celor mântuiţi

Luca 16:22  “Cu vremea săracul a murit; şi a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam.  A murit şi bogatul, şi l-au îngropat.”

Luca 23:43 “Isus a răspuns: ‘Adevărat îţi spun că astăzi vei fi cu mine în rai.’”

2 Corinteni 5:1, 7-8  “Ştim în adevăr că dacă se desface casa pământească a cortului nostru trupesc avem o clădire în cer de la Dumnezeu, o casă, care nu este făcută de mână, ci este veşnică. … pentru că umblăm prin credinţă, nu prin vedere. – Da, suntem plini de încredere şi ne place mult mai mult să părăsim trupul acesta, ca să fim acasa la Domnul.”

Apocalipsa 6:9-10  “Când a rupt Mielul pecetea a cincea, am văzut sub altar sufletele celor ce fuseseră junghiaţi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi din pricina mărturisirii pe care o ţinuseră.  Ei strigau şi ziceau: ‘Până când Stăpâne, Tu care eşti sfânt şi adevărat, zăboveşti să judeci şi să răzbuni sângele nostru asupra locuitorilor pământului?  Fiecăruia din ei i s-a dat o haină albă, şi li s-a spus să se mai odihnească puţină vreme, până se va împlini numărul tovarăşilor lor de slujbă şi al fraţilor lor, care aveau să fie omorâţi ca şi ei.”

Apocalipsa 7:9, 14  “După aceea m-am uitat şi iată că era o mare gloată, pe care nu putea s-o numere nimeni, din orice neam, din orice seminţie, din orice norod şi de orice limbă, care stătea în picioare înaintea scaunului de domnie şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în haine albe, cu ramuri de finic în mâini; … ‘Doamne’, I-am răspuns eu, ‘Tu ştii’.  Şi el mi-a zis: ‘Aceştia vin din necazul cel mare; şi şi-au spălat hainele şi le-au albit în sângele Mielului.’ ”

b) Starea celor nemântuiţi

Luca 16:23  “Cu vremea săracul a murit; şi a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam.  A murit şi bogatul şi l-au îngropat.  Pe când era el în locuiţa morţilor, în chinuri, şi-a ridicat ochii în sus, a văzut de departe pe Avraam, şi pe Lazăr în sânul lui.”

2 Petru 2:9  “însemnează că Domnul ştie să izbăvească din încercare pe oamenii cucernici, şi să păstreze pe cei nelegiuiţi ca să fie pedepsiţi în ziua judecăţii:”

2 Petru 2:4  “Căci dacă n-a cruţat Dumnezeu pe îngerii care au păcătuit, ci i-a aruncat în adânc unde stau înconjuraţi de întuneric, legaţi cu lanţuri şi păstraţi pentru judecată;”

Matei 8:12  “Iar fiii Împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul de afară, unde va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor.”

Matei 13:49-50  “Tot aşa va fi şi la sfârşitul veacului. Îngerii vor ieşi, vor despărţi pe cei răi din mijlocul celor buni, şi-i vor arunca în cuptorul aprins; acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor.”

2 Petru 2:17  “Oamenii aceştia sunt nişte fântâni fără apă, nişte nori, alungaţi de furtună: lor le este păstrată negura întunericului.”

Venirea Domnului

Noi credem şi mărturisim că potrivit învăţăturii Noului Testament, Domnul nostru Isus Hristos, care S-a înălţat la cer, va veni cu slavă şi strălucire pentru a face judecata celor vii şi a celor morţi.  Venirea Sa va fi văzută de toţi şi se va petrece în clipa pe care o ştie numai Dumnezeu Tatăl. La venirea Sa, morţii vor învia, iar cei credioncioşi, care au rămas în viaţă, vor fi schimbaţi într-o clipă şi răpiţi în întâmpinarea Mirelui.

Faptele Apostolilor 1:11  “şi au zis: ‘Bărbaţi galileeni, de ce staţi şi vă uitaţi spre cer?  Acest Isus, care S-a înălţat la cer din mijlocul vostru va veni în acelaşi fel cum L-aţi văzut mergând la cer.’ ”

Matei 24:30, Marcu 13:26, Luca 21:27  “Atunci se va arăta în cer semnul Fiului omului, toate seminţiile pământului se vor boci, şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului cu putere şi cu o mare slavă.”

Marcu 13:26  “Atunci se va vedea Fiul omului venind pe nori cu mare putere şi cu slavă.”

Luca 21:27  “Atunci  vor vedea pe Fiul omului venind pe un nor cu putere şi slavă mare.”

Ioan 14:3  “Şi după ce mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu să fiţi şi voi.”

1 Tesaloniceni 1:10  “şi să aşteptaţi din ceruri pe Fiul Său, pe care L-a înviat din morţi: pe Isus, care ne izbăveşte de mânia viitoare.”

1 Tesaloniceni 4:16  “Căci însuşi Domnul, cu un strigăt cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu Se va pogorî din cer, şi întâi vor învia cei morţi în Hristos.  Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas vom fi răpiţi toţi împreună cu ei în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul.”

Apocalipsa 1:7  “Iată că El vine pe nori.  Şi orice ochi Îl va vedea, şi cei ce L-au străpuns.  Şi toate seminţiile pământului se vor boci din pricina Lui!  Da, Amin.”

Matei 24:36  “Despre ziua aceea şi despre ceasul acela, nu ştie nimeni: nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl.”

Învierea morţilor

Noi credem şi mărturisim că la venirea Domnului, morţii vor învia spre a se înfăţişa înaintea scaunului de judecată; trupurile înviate vor fi schimbate şi ele în nemurire, vor fi asemenea trupului înviat al Mântuitorului. Cu acest trup se va moşteni viaţa de veci, cei mântuiţi în fericirea veşnică, iar cei nemântuiţi în pedeapsa veşnică.

Ioan 5:28-29  “Nu vă miraţi de lucrul acesta; pentru că vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui, şi vor ieşi afară din ele.  Cei ce au făcut binele, vor învia pentru viaţă; iar cei ce au făcut răul, vor învia pentru judecată.”

Faptele Apostolilor 24:15  “şi am în Dumnezeu nădejdea aceasta, pe care o au şi ei înşişi, că va fi o înviere a celor drepţi şi a celor nedrepţi.”

1 Corinteni 15:42  “Aşa este şi învierea morţilor.  Trupul este semănat în putrezire şi înviază în neputrezire;”

1 Corinteni 15:52-53  “într-o clipă, într-o clipeală din ochi, la cea din urmă trâmbiţă.  Trâmbiţa va suna, morţii vor învia nesupuşi putrezirii, şi noi vom fi schimbaţi.  Căci trebuie ca trupul acesta, supus putrezirii, să se îmbrace în neputrezire, şi trupul acesta muritor să se îmbrace în nemurire.”

Filipeni 3:21  “El va schimba trupul stării noastre smerite, şi-l va face asemenea trupului slavei Sale, prin lucrarea puterii pe care o are de a-Şi supune toate lucrurile.”

Apocalipsa 20:13  “Marea va da înapoi pe morţii care erau în ea; Moartea şi locuinţa morţilor au dat înapoi pe morţii care erau în ele.  Fiecare a fost judecat după faptele lui.”

Judecata de apoi

Noi credem şi mărturisim că fiecare om va fi judecat în mod drept de Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos, pentru a primi răsplata sau pedeapsa, după felul său de vieţuire în viaţa pământească.

Faptele Apostolilor 17:30-31  “Dumnezeu nu ţine seama de vremurile de neştiinţă, şi porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască; pentru că a rânduit o zi în care va judeca lumea după dreptate, prin Omul, pe care L-a rânduit pentru aceasta, şi despre care a dat tuturor oamenilor o dovadă netăgăduită prin faptul că L-a înviat din morţi…”

Romani 2:16  “Şi faptul acesta se va vedea când după Evanghelia mea, Dumnezeu va judeca, prin Isus Hristos, lucrurile ascunse ale oamenilor.”

2 Corinteni 5:10  “Căci toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată a lui Hristos, pentru ca fiecare să-şi primească răsplata după binele sau răul pe care-l va fi făcut când trăia în trup.”

Apocalipsa 20:12  “şi am văzut pe morţi, mari şi mici, stând în picioare înaintea scaunului de domnie. Nişte cărţi au fost distruse. Şi a fost deschisă o altă carte, care este cartea vieţii. Şi morţii au fost judecaţi după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărţile acelea.”

Faptele Apostolilor 24:25  “Dar, pe când vorbea Pavel despre neprihănire, despre înfrânare şi despre judecata viitoare, Felix, îngrozit a zis: ‘De astă dată, du-te; când voi mai avea prilej te voi chema.”

Starea după judecată

Noi credem şi mărturisim că după judecată, potrivit Noului Testament, cei mântuiţi vor moşteni viaţa de veci în fericirea cerească, iar cei nemântuiţi vor fi lepădaţi de la faţa lui Dumnezeu în chinul veşnic spre pedeapsa veşnică.  În aceste stări va fi fiinţa întreagă; şi trupul înviat, schimbat în nemurire şi sfletul.

a) Starea celor mântuiţi

Matei 25:46  “Şi aceştia vor merge în pedeapsa veşnică, iar cei neprihăniţi vor merge în viaţa veşnică.”

Apocalipsa 21:3-4  “Şi am auzit un glas tare, care ieşea din scaunul de domnie, şi zicea: ‘Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii.  El va locui cu ei, şi ei vor fi poporul Lui, şi Dumnezeu însuşi va fi cu ei.  El va fi Dumnezeul lor.  El le va şterge orice lacrimă din ochii lor.  Şi moartea nu va fi.  Nu va mai fi nici o tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut.’ ”

Apocalipsa 22:3-5  “Nu va mai fi nimic vrednic de blestem acolo. Scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului vor fi în ea. Robii Lui îi vor sluji. Ei vor vedea faţa Lui şi Numele Lui va fi pe frunţile lor. Acolo nu va fi nici noapte, şi nu vor mai avea trebuinţă nici de lampă, nici de lumina soarelui, pentru că Domnul Dumnezeu îi va lumina, şi vor împărăţi în vecii vecilor.”

Matei 25:34  “Atunci Împăratul va zice celor de la dreapta Lui: ‘Veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu de moşteniţi Împărăţia, care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii.’ ”

b) Starea celor nemântuiţi

Matei 25:46  “Şi aceştia vor merge în pedeapsa veşnică, iar cei neprihăniţi vor merge în viaţa veşnică.”

Matei 25:41  “Apoi va zice celor de la stânga Lui: ‘Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care a fost pregătit diavolului şi îngerilor lui!’’ ”

Apocalipsa 14:10-11  “va bea şi el din vinul mâniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat în paharul mâniei Lui; şi va fi chinuit în foc şi în pucioasă, înaintea sfinţilor îngeri şi înaintea Mielului.  Şi fumul chinului lor se suie în sus în vecii vecilor.  Şi nici ziua, nici noaptea n-au odihnă cei ce se închină fiarei şi icoanei ei, şi oricine primeşte semnul numelui ei!”

Apocalipsa 21:8  “Dar cât despre fricoşi, necredincioşi, ucigaşi, curvari, vrăjitori, închinătorii la idoli, şi toţi mincinoşii, partea lor este iazul, care arde cu foc şi cu pucioasă, adică moatea a doua.”

Apocalipsa 20:15  “Oricine n-a fost găsit scris în cartea vieţii, a fost aruncat în iazul cu foc.”

 http://www.baptist-tm.ro/

LEGE PRIVIND LIBERTATEA RELIGIOASĂ ŞI REGIMUL GENERAL AL CULTELOR

6-img_20171111_1112445-e1510837743147

 Parlamentul României adopta prezenta lege.

CAPITOLUL I

Dispozitii generale

Art. 1. – (1) Statul român respecta si garanteaza dreptul fundamental la libertate de gândire, de constiinta si religioasa al oricarei persoane de pe teritoriul României, potrivit Constitutiei si tratatelor internationale la care România este parte.

(2) Nimeni nu poate fi împiedicat sa dobândeasca si sa exercite drepturi recunoscute prin lege si nici nu poate fi constrâns, urmarit sau pus într-o situatie de inferioritate pentru credinta sau apartenenta sa la o grupare, asociatie religioasa sau cult ori pentru exercitarea, în conditiile prevazute de lege, a libertatii religioase.

Art. 2. – (1) Libertatea religioasa include libertatea oricarei persoane de a îsi manifesta credinta religioasa în mod individual sau în colectiv, în public sau în particular, prin cult, învatamânt, practici si îndeplinirea ritualurilor, precum si libertatea de a îsi schimba credinta religioasa.

(2) Libertatea de a îsi manifesta credinta religioasa nu poate face obiectul altor restrângeri decât a celor care sunt prevazute de lege si constituie masuri necesare într-o societate democratica pentru siguranta publica, protectia ordinii, a sanatatii sau a moralei publice ori pentru protejarea drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului.

Art. 3. – Parintii, tutorii sau alti reprezentanti legali au dreptul exclusiv de a opta pentru educatia religioasa a copiilor minori, conform propriilor convingeri.

Art. 4. – Orice persoana sau comunitate religioasa are dreptul de a stabili si mentine legaturi cu credinciosi sau comunitati de credinciosi, la nivel national si international.

Art. 5. – (1) Orice persoana are dreptul sa îsi manifeste credinta religioasa în mod colectiv, conform propriilor convingeri si prevederilor prezentei legi, atât în structuri religioase cu personalitate juridica, cât si în structuri fara personalitate juridica.

(2) Structurile religioase cu personalitate juridica reglementate de prezenta lege sunt cultele si asociatiile religioase, iar structurile fara personalitate juridica sunt gruparile religioase.

(3) În activitatea lor cultele, asociatiile religioase si gruparile religioase au obligatia sa respecte Constitutia si legile tarii si sa nu aduca atingere sigurantei nationale, ordinii, sanatatii si moralei publice, precum si drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului.

(4) Este interzisa prelucrarea datelor cu caracter personal legate de convingerile religioase, cu exceptia situatiei când persoana vizata si-a dat în mod expres consimtamântul pentru aceasta.

(5) Este interzisa obligarea persoanelor sa îsi mentioneze religia, în orice relatie cu autoritatile publice sau cu persoanele juridice de drept privat.

Art. 6. – (1) Gruparea religioasa este forma de asociere fara personalitate juridica a unor persoane fizice care, fara nici o procedura prealabila si în mod liber, adopta si exercita o credinta religioasa.

(2) Asociatia religioasa este persoana juridica de drept privat, constituita în conditiile prezentei legi, care are ca obiect principal de activitate manifestarea unei credinte religioase.

(3) O asociatie religioasa poate deveni cult în conditiile prezentei legi.

CAPITOLUL II

Cultele

SECTIUNEA 1

Relatiile dintre stat si culte

Art. 7. – (1) Statul român recunoaste cultelor rolul spiritual, educational, social-caritativ, cultural si de parteneri sociali, precum si statutul acestora de factori ai pacii sociale.

(2) Statul român recunoaste rolul important al Bisericii Ortodoxe Române si al celorlalte biserici si culte recunoscute, în istoria nationala a României si în viata societatii românesti.

Art. 8. – (1) Cultele recunoscute sunt persoane juridice de utilitate publica. Ele se organizeaza si functioneaza în baza prevederilor constitutionale si ale prezentei legi, în mod autonom, potrivit propriilor statute.

(2) De asemenea, sunt persoane juridice si partile componente ale cultelor, asa cum sunt mentionate în statutele sau codurile canonice proprii, daca îndeplinesc cerintele prevazute în acestea.

(3) Cultele functioneaza cu respectarea prevederilor legale si în conformitate cu propriile statute sau coduri canonice, ale caror prevederi sunt aplicabile propriilor credinciosi.

(4) Denumirea unui cult nu poate fi identica sau confundabila cu cea a altui cult recunoscut în România.

Art. 9. – (1) În România nu exista religie de stat; statul este neutru fata de orice credinta religioasa sau ideologie atee.

(2) Cultele sunt egale în fata legii si a autoritatilor publice. Statul, prin autoritatile sale, nu va promova si nu va favoriza acordarea de privilegii sau crearea de discriminari fata de vreun cult.

(3) Statul român coopereaza cu cultele în domeniile de interes comun si sprijina activitatea acestora.

(4) Statul român, prin autoritatile publice abilitate, sprijina activitatea spiritual-culturala în strainatate a cultelor recunoscute în România.

(5) Statul poate încheia cu cultele recunoscute parteneriate în domeniile de interes comun, cât si acorduri pentru reglementarea unor aspecte specifice traditiei cultelor, care se supun aprobarii prin lege.

Art. 10. – (1) Cheltuielile pentru întretinerea cultelor si desfasurarea activitatilor lor se vor acoperi, în primul rând, din mijloacele proprii ale cultelor, create si administrate în conformitate cu statutele lor.

(2) Cultele pot stabili contributii din partea credinciosilor lor pentru sustinerea activitatilor pe care le desfasoara. Contributiile vor fi deduse din baza de calcul a impozitului pe venit, în conditiile legii.

(3) Statul promoveaza sprijinul acordat de cetateni cultelor prin deduceri din impozitul pe venit si încurajeaza sponsorizarile catre culte, în conditiile legii.

(4) Statul sprijina, la cerere, prin contributii, în raport cu numarul credinciosilor cetateni români si cu nevoile reale de subzistenta si activitate, salarizarea personalului clerical si neclerical apartinând cultelor recunoscute. Statul sprijina cu contributii în cuantum mai mare salarizarea personalului de cult al unitatilor de cult cu venituri reduse, în conditiile stabilite prin lege.

(5) Cultele recunoscute pot beneficia, la cerere, de sprijin material din partea statului, pentru cheltuielile privind functionarea unitatilor de cult, pentru reparatii si constructii noi, în raport cu numarul credinciosilor cetateni români si cu nevoile reale.

(6) Statul sprijina activitatea cultelor recunoscute si în calitate de furnizori de servicii sociale.

Art. 11. – Sprijinul statului consta si în acordarea de facilitati fiscale, în conditiile legii.

Art. 12. – Utilizarea fondurilor banesti primite de la bugetul de stat sau bugetele locale, precum si respectarea destinatiei bunurilor primite în proprietate sau folosinta de la autoritatile publice locale sau centrale, se supun controlului statului.

Art. 13. – (1) Raporturile dintre culte se desfasoara pe baza întelegerii si a respectului reciproc.

(2) În România sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau actiuni de defaimare si învrajbire religioasa.

(3) Împiedicarea sau tulburarea libertatii de exercitare a vreunui cult recunoscut se pedepseste conform prevederilor legale.

Art. 14. – (1) Fiecare cult trebuie sa aiba un organ national de conducere sau de reprezentare.

(2) Unitatile de cult, inclusiv filiile lor fara personalitate juridica, se înfiinteaza si se organizeaza de catre culte potrivit propriilor statute, regulamente si coduri canonice.

(3) Înfiintarea unitatii de cult trebuie sa fie comunicata spre evidenta Ministerului Culturii si Cultelor.

(4) Unitatile de cult nou înfiintate ca persoane juridice pot solicita si primi sprijin financiar în limitele si conditiile prevazute de legea bugetului.

Art. 15. – Sigiliile si stampilele folosite de catre un cult sau de catre o unitate locala de cult trebuie sa contina si denumirea oficiala sub care cultul a fost recunoscut, sau initialele acesteia.

Art. 16. – (1) Cultele recunoscute pot folosi în desfasurarea activitatilor lor orice limba vor considera de cuviinta.

(2) În relatiile oficiale cu autoritatile statului, cultele recunoscute vor folosi limba oficiala.

SECTIUNEA a 2-a

Dobândirea calitatii de cult

Art. 17. – (1) Calitatea de cult recunoscut de stat se dobândeste prin hotarâre a Guvernului, la propunerea Ministerului Culturii si Cultelor, de catre asociatiile religioase care, prin activitatea si numarul lor de membri, ofera garantii de durabilitate, stabilitate si interes public.

(2) Prin hotarârea Guvernului prevazuta la alin. (1) se ia act si de statutul de organizare si functionare sau codul canonic al cultului respectiv.

Art. 18. – Asociatia religioasa care urmareste sa dobândeasca calitatea de cult va formula o cerere în acest sens la Ministerului Culturii si Cultelor, însotita de urmatoarea documentatie:

a) dovada ca este constituita legal si functioneaza neîntrerupt pe teritoriul României ca asociatie religioasa de cel putin 12 ani;

b) listele originale cuprinzând adeziunile unui numar de membri cetateni români cu domiciliul în România cel putin egal cu 0,1% din populatia României, conform ultimului recensamânt;

c) marturisire de credinta proprie si statutul de organizare si functionare care sa cuprinda: denumirea cultului, care nu poate fi identica sau asemanatoare cu cea a unui alt cult deja recunoscut, structura sa de organizare centrala si locala, modul de conducere, administrare si control, organele de reprezentare, modul de înfiintare si desfiintare a unitatilor locale, statutul personalului propriu, principalele activitati pe care cultul întelege sa le desfasoare în vederea atingerii scopurilor sale spirituale; alte prevederi specifice cultului respectiv.

Art. 19. – (1) În termen de 60 de zile de la data depunerii cererii, Ministerul Culturii si Cultelor înainteaza Guvernului documentatia de recunoastere a cultului, însotita de avizul sau consultativ, întocmit pe baza documentatiei depuse.

(2) Daca documentatia este incompleta sau statutele contin prevederi contrare legii, acestea se restituie motivat spre completare sau modificare, iar termenul de solutionare se prelungeste corespunzator.

Art. 20. – (1) În termen de 60 de zile de la primirea avizului, Guvernul se pronunta asupra cererii prin hotarâre de recunoastere sau de respingere motivata.

(2) Hotarârea Guvernului se publica în Monitorul Oficial al României, Partea I, si poate fi atacata în justitie, conform prevederilor Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004.

(3) În caz de respingere, asociatia religioasa poate relua procedura de dobândire a calitatii de cult numai dupa trecerea unui an de la data publicarii hotarârii Guvernului de respingere sau de la data când hotarârea instantei de contencios administrativ a devenit irevocabila.

(4) Drepturile si obligatiile aferente calitatii de cult recunoscut se pot exercita de la data intrarii în vigoare a hotarârii Guvernului de recunoastere.

Art. 21. – Guvernul, prin hotarâre, la propunerea Ministerului Culturii si Cultelor, poate retrage calitatea de cult recunoscut atunci când prin activitatea sa, cultul aduce atingeri grave sigurantei, ordinii, sanatatii sau moralei publice, ori drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului.

Art. 22. (1) Modificarea si completarea statutelor de organizare si functionare sau codurilor canonice ale cultelor se comunica spre recunoastere Ministerului Culturii si Cultelor.

(2) Actele administrative emise în temeiul prevederilor acestei sectiuni, precum si neemiterea acestora în termenele prevazute, pot fi atacate în justittie, în conditiile legii.

SECTIUNEA a 3-a

Personalul

Art. 23. – (1) Cultele îsi aleg, numesc, angajeaza sau revoca personalul potrivit propriilor statute, coduri canonice sau reglementari.

(2) Personalul cultelor poate fi sanctionat disciplinar pentru încalcarea principiilor doctrinare sau morale ale cultului.

(3) Personalul clerical si cel asimilat al cultelor recunoscute nu poate fi obligat sa dezvaluie faptele încredintate sau de care a luat cunostinta în considerarea statutului lor.

Art. 24. – (1) Salariatii si asiguratii cultelor religioase ale caror case de pensii sunt integrate în sistemul asigurarilor sociale de stat vor fi supusi prevederilor legislatiei privind asigurarile sociale de stat.

(2) Salariatii si asiguratii cultelor care dispun de case de pensii sau fonduri de pensii proprii se supun regulamentelor adoptate de catre organele de conducere ale cultelor, în conformitate cu statutele acestora si în acord cu principiile generale ale legislatiei privind asigurarile sociale de stat.

Art. 25. – Personalul clerical si cel asimilat, precum si personalul monahal apartinând cultelor recunoscute, este scutit de îndeplinirea serviciului militar.

Art. 26. – (1) Cultele pot avea organe proprii de judecata religioasa pentru problemele de disciplina interna, conform statutelor si reglementarilor proprii.

(2) Pentru problemele de disciplina interna sunt aplicabile în mod exclusiv prevederile statutare si canonice.

SECTIUNEA a 4-a

Patrimoniul

Art. 27. – (1) Cultele recunoscute si unitatile lor de cult pot avea si dobândi în proprietate sau administrare bunuri mobile si imobile, asupra carora pot dispune în conformitate cu statutele proprii.

(2) Bunurile sacre, respectiv cele afectate direct si exclusiv cultului, stabilite conform statutelor proprii în conformitate cu  traditia si practicile fiecarui cult, dobândite cu titlu, sunt insesizabile si imprescriptibile si pot fi înstrainate doar în conditiile statutare specifice fiecarui cult.

(3) Prevederile alin. (2) nu afecteaza redobândirea bunurilor sacre confiscate în mod abuziv de catre stat în perioada 1940-1989, precum si a celor preluate fara titlu.

Art. 28. – (1) Unitatile locale ale cultelor pot avea si întretine, singure sau în asociere cu alte culte, cimitire confesionale pentru credinciosii lor. Cimitirele confesionale se administreaza potrivit regulamentelor cultului detinator. Identitatea confesionala a cimitirelor istorice este protejata de lege.

(2) În localitatile în care nu exista cimitire comunale si unele culte nu au cimitire proprii, persoanele decedate care apartineau cultelor respective sunt înhumate potrivit ritului propriu, în cimitirele existente în functiune, cu acordul cultului detinator al cimitirului.

(3) Autoritatile administratiei publice locale au obligatia de a înfiinta cimitire comunale si orasenesti în fiecare localitate.

(4) Cimitirele comunale sau orasenesti se organizeaza astfel încât sa aiba sectoare corespunzatoare pentru fiecare cult recunoscut, la cererea cultelor ce functioneaza în localitatea respectiva.

Art. 29. – (1) Cultele au dreptul exclusiv pentru producerea si valorificarea obiectelor si bunurilor necesare activitatii de cult, în conditiile legii.

(2) Utilizarea operelor muzicale în activitatea cultelor recunoscute se face fara plata taxelor catre organele de gestiune colectiva a drepturilor de autor.

Art. 30. – Bunurile bisericesti sau similare din strainatate, proprietate a statului român sau a cultelor religioase din România, pot constitui obiectul unor acorduri bilaterale semnate de statul român, la solicitarea celor interesati.

Art. 31. – (1) Bunurile care fac obiectul aporturilor de orice fel – contributii, donatii, succesiuni – precum si orice alte bunuri intrate în mod legal în patrimoniul unui cult nu pot face obiectul revendicarii lor ulterioare.

(2) Persoanele care parasesc un cult recunoscut nu pot emite pretentii asupra patrimoniului cultului respectiv.

(3) Disputele patrimoniale dintre cultele recunoscute se solutioneaza pe cale amiabila, iar în caz contrar, potrivit dreptului comun.

(4) În cazul retragerii calitatii de cult recunoscut potrivit prevederilor prezentei legi sau a dizolvarii, destinatia patrimoniului este cea stabilita prin statutul acestuia.

SECTIUNEA a 5-a

Învatamântul organizat de culte

Art. 32. – (1) În învatamântul de stat predarea religiei este asigurata prin lege exclusiv cultelor recunoscute.

(2) Personalul didactic care preda religia în scolile de stat se numeste cu acordul cultului pe care îl reprezinta, în conditiile legii.

(3) În cazul în care un cadru didactic savârseste abateri grave de la doctrina sau morala cultului, cultul îi poate retrage acordul de a preda religia, fapt ce duce la desfacerea contractului individual de munca.

Art. 33. – (1) Cultele au dreptul sa înfiinteze si sa administreze unitati de învatamânt pentru pregatirea personalului de cult, a profesorilor de religie, precum si a altor specialisti necesari activitatii religioase a fiecarui cult, în conditiile prevazute de lege.

(2) Fiecare cult este liber sa-si stabileasca forma, gradul, numarul si planul de scolarizare pentru institutiile de învatamânt proprii, în conditiile prevazute de lege.

Art. 34 (1) Cultele îsi elaboreaza planurile si programele de învatamânt pentru învatamântul teologic preuniversitar si programele pentru predarea religiei. Acestea se avizeaza de catre Ministerul Culturii si Cultelor si se aproba de Ministerul Educatiei si Cercetarii.

(2) Pentru învatamântul superior, planurile si programele de învatamânt se elaboreaza de institutiile de învatamânt, cu acordul cultului respectiv, si se aproba de senatele universitare.

Art. 35. – (1) Personalul didactic din unitatile de învatamânt teologic integrate în învatamântul de stat se recunoaste de catre Ministerul Educatiei si Cercetarii, în conditiile prevazute de lege, cu acordul prealabil al organelor statutare ale cultelor religioase în cauza.

(2) Personalul didactic din unitatile de învatamânt neintegrate în învatamântul de stat se numeste de catre organele statutare ale cultelor religioase în conformitate cu statutele acestora. Cadrele didactice vor avea calificarea necesara conform normelor legale în vigoare pentru învatamântul de stat de grad corespunzator.

Art. 36. – (1) În centrele de plasament organizate de institutiile publice, particulare sau apartinând cultelor religioase, educatia religioasa a copiilor se face conform apartenentei lor religioase.

(2) În centrele de plasament organizate de culte, copiii minori carora nu li se cunoaste religia vor fi educati potrivit doctrinei cultului organizator.

(3) În centrele de plasament finantate de autoritatile publice, consiliile de conducere ale acestora si autoritatea locala pentru protectia copilului hotarasc asupra religiei în care vor fi educati copiii minori carora nu li se cunoaste religia.

Art. 37. – Salarizarea personalului didactic si administrativ din unitatile de învatamânt teologic neintegrate în învatamântul de stat se asigura de catre culte. La cererea cultelor, statul, prin Ministerul Culturii si Cultelor, poate asigura o contributie la salariu, cu respectarea principiului proportionalitatii, în conditiile prevazute de lege.

Art. 38. – Echivalarea si recunoasterea diplomelor si a certificatelor de studii teologice obtinute în strainatate se fac în conditiile prevazute de lege.

Art. 39. – (1) Cultele recunoscute au dreptul de a înfiinta si administra forme de învatamânt confesional de toate gradele, profilurile si specializarile.

(2) Statul poate sustine financiar învatamântul confesional, în conditiile legii.

(3) Unitatile de învatamânt confesional dispun de autonomie organizatorica si functionala potrivit statutelor si canoanelor lor, în concordanta cu prevederile legale ale sistemului national de învatamânt.

(4) În unitatile de învatamânt confesional elevii sau studentii se pot înscrie indiferent de religie sau confesiune, garantându-se libertatea educatiei religioase a acestora corespunzatoare propriei religii sau confesiuni.

CAPITOLUL III

Asociatiile religioase

Art. 40. – (1) Libertatea religioasa se poate exercita si în cadrul asociatiilor religioase, care sunt persoane juridice alcatuite din cel putin 300 de persoane, cetateni români cu domiciliul în România, care se asociaza în vederea manifestarii unei credinte religioase.

(2) Asociatia religioasa dobândeste personalitate juridica prin înscrierea în Registrul asociatiilor religioase aflat la grefa judecatoriei în a carei circumscriptie teritoriala îsi are sediul.

Art. 41. – (1) Oricare dintre asociati, pe baza împuternicirii date de ceilalti, poate formula o cerere de înscriere a asociatiei în Registrul asociatiilor religioase aflat la grefa judecatoriei în a carei circumscriptie teritoriala îsi are sediul.

(2) Cererea de înscriere va fi însotita de urmatoarele documente:

a) actul constitutiv, în forma autentica, în care se vor arata obligatoriu denumirea asociatiei religioase, care nu poate fi identica sau asemanatoare cu cea a unui cult sau a altei asociatii religioase, datele de identificare si semnaturile asociatilor, sediul, patrimoniul initial de minimum doua salarii brute minime pe economie, primele organe de conducere;

b) marturisire de credinta proprie si statutul asociatiei religioase care trebuie sa cuprinda: structura sa de organizare centrala si locala, modul de conducere, administrare si control, modul de înfiintare si desfiintare a unitatilor locale, drepturile si obligatiile membrilor, principalele activitati pe care asociatia religioasa întelege sa le desfasoare în vederea atingerii scopurilor sale spirituale; alte prevederi specifice asociatiei religioase respective;

c) acte doveditoare ale sediului si patrimoniului initial;

d) avizul consultativ al Ministerului Culturii si Cultelor;

e) dovada privind disponibilitatea denumirii eliberata de Ministerul Justitiei;

Art. 4 2. – (1) În termen de 3 zile de la depunerea cererii de înscriere si a documentelor prevazute la art. 41 alin. (2) judecatorul desemnat de presedintele instantei verifica legalitatea acestora si dispune, prin încheiere, înscrierea asociatiei în Registrul asociatiilor religioase.

(2) O data cu efectuarea înscrierii, încheierea prin care s-a dispus înscrierea se comunica, din oficiu, organului financiar local în a carui raza teritoriala se afla sediul asociatiei religioase, pentru evidenta fiscala, cu mentionarea numarului de înscriere în Registrul asociatiilor religioase.

Art. 43. – Asociatiile religioase pot înfiinta filiale cu personalitate juridica, în conformitate cu statutele lor, potrivit procedurii prevazute la art. 41 si 42.

Art. 44. – (1) Asociatiile religioase beneficiaza de facilitati fiscale legate de activitatea lor religioasa, în conformitate cu Legea privind Codul fiscal, nr. 571/2003, cu modificarile si completarile ulterioare.

(2) Asociatiilor religioase li se aplica în mod corespunzator si prevederile art. 10 alin. (2), art. 15, 16 si 28.

Art. 45. – Dizolvarea asociatiei religioase se pronunta de instanta competenta atunci când prin activitatea sa asociatia religioasa aduce atingeri grave sigurantei, ordinii, sanatatii sau moralei publice, drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului, sau când asociatia religioasa urmareste alt scop decât cel pentru care s-a constituit.

Art. 46. – Prevederile prezentului capitol se completeaza cu dispozitiile Ordonantei Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociatii si fundatii, cu modificarile si completarile ulterioare.

Art. 47. – (1) Asociatiile existente, constituite în conformitate cu reglementarile legale privind asociatiile si fundatiile, care au ca obiect de activitate principal exercitarea unei credinte religioase, si care doresc sa dobândeasca statutul de asociatie religioasa vor depune la judecatoria unde sunt înregistrate o cerere de transformare a asociatiei si de radiere a ei din Registrul asociatiilor si fundatiilor si de înregistrare în Registrul asociatiilor religioase tinut de grefa aceeasi judecatorii, însotita de documentatia prevazuta la art. 41.

(2) Cererea va fi semnata de organele statutare de conducere ale asociatiei, aratându-se expres dorinta transformarii asociatiei initiale în asociatie religioasa.

(3) Judecatorul delegat se va pronunta asupra transformarii asociatiei, cât si asupra înregistrarii asociatiei religioase, stabilind si perioada în care asociatia a avut ca obiect de activitate exercitarea unei credinte religioase.

(4) Perioada stabilita de instanta va fi luata în considerare si se va adauga perioadei de functionare a asociatiei religioase, în vederea dobândirii calitatii de cult recunoscut.

Art. 48. – (1) În toate cererile si actiunile în justitie privitoare la dobândirea sau pierderea calitatii de asociatie religioasa este obligatorie prezenta procurorului si a reprezentantului Ministerului Culturii si Cultelor.

(2) Încheierile sau hotarârile pronuntate de catre instanta în cauzele privitoare la asociatiile religioase pot fi atacate cu recurs în 15 zile de la pronuntare la tribunal.

CAPITOLUL IV

Dispozitii tranzitorii si finale

Art. 49. – (1) La data intrarii în vigoare a prezentei legi, în România functioneaza 18 culte recunoscute, conform anexei care face parte integranta din prezenta lege.

(2) În termen de 12 luni de la data intrarii în vigoare a prezentei legi, cultele din România prevazute în anexa vor prezenta statutele si codurile canonice Ministerului Culturii si Cultelor, pentru recunoasterea lor.

(3) Recunoasterea statutelor si a codurilor canonice se acorda în masura în care acestea nu aduc atingere prin continutul lor sigurantei nationale, ordinii, sanatatii si moralei publice sau drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului.

(4) Recunoasterea se realizeaza prin ordin al ministrului culturii si cultelor, care se publica în Monitorul Oficial al României, Partea I, si poate fi atacat la instanta de contencios administrativ, în conditiile legii.

Art. 50. – Orice modificare sau completare a prezentei legi se realizeaza cu consultarea prealabila a cultelor recunoscute.

Art. 51. – Pe data intrarii în vigoare a prezentei legi se abroga Decretul nr. 177/1948 pentru regimul general al cultelor religioase, publicat în Monitorul Oficial nr. 178 din 4 august 1948, cu modificarile si completarile ulterioare, precum si orice alte dispozitii contrare.

Anexa

Lista cultelor recunoscute în România

1. BISERICA ORTODOXA ROMÂNA

2. EPISCOPIA ORTODOXA SÂRBA DE TIMISOARA

3. BISERICA ROMANO-CATOLICA

4. BISERICA ROMÂNA UNITA CU ROMA, GRECO-CATOLICA

5. ARHIEPISCOPIA BISERICII ARMENE

6. BISERICA CRESTINA RUSA DE RIT VECHI DIN ROMÂNIA

7. BISERICA REFORMATA DIN ROMÂNIA

8. BISERICA EVANGHELICA C.A. DIN ROMÂNIA

9. BISERICA EVANGHELICA LUTHERANA DIN ROMÂNIA

10. BISERICA UNITARIANA DIN TRANSILVANIA

11. UNIUNEA BISERICILOR CRESTINE BAPTISTE DIN ROMÂNIA

12. BISERICA CRESTINA DUPA EVANGHELIE DIN ROMÂNIA – UNIUNEA BISERICILOR CRESTINE DUPA EVANGHELIE DIN ROMÂNIA

13. BISERICA EVANGHELICA ROMÂNA

14. UNIUNEA PENTICOSTALA – BISERICA LUI DUMNEZEU APOSTOLICA DIN ROMÂNIA

15. BISERICA CRESTINA ADVENTISTA DE ZIUA A SAPTEA DIN ROMÂNIA

16. FEDERATIA COMUNITATILOR EVREIESTI DIN ROMÂNIA

17. CULTUL MUSULMAN

18. ORGANIZATIA RELIGIOASA MARTORII LUI IEHOVA

http://damianion.wordpress.com/lege-privind-libertatea-religioasa/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/baptistii/lege-privind-libertatea-religioasa-si-regimul-general-al-cultelor/

ISTORIC – Prezentare scuccinta a istoricului Comunitatii Bisericilor Crestine Baptiste Arad 1906-1922-2015

6-img_20171111_1112445-e1510837743147

Infiintarea Comunitatii Baptiste Romane Arad a fost o consecinta a libertatii religioase garantata prin Legea XLIII /1895 din Austro –Ungaria  si a avut loc in data de 23-24 mai 1906 in localitatea Curtici jud.Arad. Ceea ce  a stat la baza constituirii Comunitatii Baptiste Romane  Arad a fost in fapt  Statutul Bisericilor Baptiste din Austro –Ungaria emis in anul 1905. La infiintarea ei din 1906, Comunitatea Baptista Romana Arad cuprindea bisericile din Arad si imprejurimi, Valea Muresului, zona Banatului, cercul de biserici Siria, Chisineu Cris si Ketegyhaza.

Dupa unirea Transilvaniei cu Romania la 1 decembrie 1918, schimbarile socio –politice si administrative si in plus prigoana dezlantuita  impotriva baptistilor dupa 1920 ( ordinul confidential nr.88 /  1920  si ordinul confidential nr. 615/11 noiembrie 1920 – prin care se interzice orice fel de adunare a baptistilor) se creeaza nevoia de reorganizare a fratietatii pentru a-si putea apara cauza.

In asemenea  imprejurari, la 19 iulie 1922  are loc la Arad, adunarea generala de constituire a Comuniatii Arad. In urma cererii adresate prefecturii judetului Arad, se emite hotararea nr. 4493/29 iulie 1922, semnata de catre prefectul dr.Anghel, prin care autoritatile iau cunostinta de infiintarea Comunitatii  Baptiste Romane, care cuprindea judetele : Arad, Timis, Caras Severin,Torontal, Alba inferioara, Sibiu, Hunedoara si Fagaras. Primul presedinte al noii Comunitati a fost fratele Ioan Popa originar din Siria , judetul Arad.

In data de 5 septembrie 1922 a avut loc o conferinta de organizare  a Comunitatii la Arad, detalii despre aceasta conferinta fiind prezentate in revista de limba maghiara Szeretet nr. 9 / 1922 pagina 13.

Comunitatea Arad a devenit un centru  foarte important  atat din punct de vedere administrativ, cat si din punct de vedere spiritual,nu doar pentru zona vest, ci si pentru intreaga  tara.

Despre importanta si rolul pe care baptistii din judetul Arad l-au avut in tara  vorbesc evenimentele istorice legate de Arad ca : organizarea Seminarului Teologic Baptist la Buteni in 1921, tot la Buteni judetul Arad avand primul si al doilea congres al baptistilor ( 13 -15 februarie 1920 si 28-30 septembrie  1922 ) . De asemena tot aici, la Buteni a avut loc Congresul Scolii Duminecale si Conferinta pe tara a dirijorilor (Farul Mantuirii 1922, nr.11-12,pagina 9-10)

Primul sediu al Comunitatii Arad a fost pe strada Blanduziei nr.4 intre anii 1922- 1929.

Intre 21-28 ianuarie 1925 in Arad, pe strada Blanduziei nr.4 s-a desfasurat prima conferinta de organizare a baptistilor din toate judetele Ardealului ( revista maghiara “Szeretet” nr.4 /1925 pag.13.).

Datorita decretului nr. 76647/4 august 1933, articolul 51, s-a aprobat un nou statut care a facilitat infiintarea de comunitati pe tot cuprinsul tarii, iar aceasta perioada 1933-1942 este cunoscuta sub numele “perioada Comunitatilor mici”. Doar in judetul Arad au fost vreo noua comunitati.

Un eveniment cu un mare rasunet a fost Congresul Baptist European care a avut loc in Arad in  2-3 octombrie 1930 si care s-a desfasurat in cladirea Teatrului de Stat Arad.

Dupa  anul 1929, sediul Comunitatii s-a mutat in strada Bihor nr. 13, cladire in care s-a infiintat si a functionat si Biserica “Speranta” pana in 1977.

 Dupa ce confesiunea baptista a fost desfiintat prin decretul lege 927/ 29 decembrie 1942 si nr. 431 / 19 iulie 1943, iar prin decretul lege nr. 548/ 28 octombrie 1944 se abroga decretele prin care confesiunea baptista este desfiintata, bisericile isi reiau activitatea, iar Comunitatea Arad se reorganizeaza in 27 ianuarie 1945. S-a constituit o Comunitate separata, cea din Buteni avand peste 50 de biserici de pe Valea Crisului Alb.

La Comunitatea Arad a fost ales presedinte Alexa Popovici, vicepresedinti  Florea Dragan si Gheorghe Bacis, secretar Nicolae Precupas, iar casier Dimitrie Imbroane.

Ca urmare a libertatii religioase, la 27-28 octombrie 1945 in Sala Palatului Cultural Arad a avut loc Congresul Cultului Baptist la care au fost prezenti peste 1500 de delegati din intrega tara.

 La congresul Cultului din 1948 tinut la Buteni s-a votat un nou Statut de Organizare si Functionare a Cultului Baptist din Romania, care a fost aprobat si tiparit in 1951. In noua organizare teritoriala, Comunitatea Buteni se desfiinteaza si este arondata la Comunitatea Arad. S-a ales o noua conducere si anume : presedinte Tamas Teodor, vicepresedinti Dudau Ilie si Banciu Ioan. Deoarece presedintele Tamas Teodor s-a retras, locul i-a fost luat de catre primul vicepresedinte Dudau Ilie care a condus Comunitatea timp de zece ani..In perioada de dupa 1954 au venit vremurile de prigoana comunista, manifestata prin limitarea serviciilor divine si desfiintarea unor biserici.

 In timp ce la nivel de tara s-au desfiintat regiunile, ca sistem administrativ, a fost desfiintata si Comunitatea Arad, o parte din biserici au trecut la Comunitatea Oradea, iar altele la Comunitatea Timisoara. Astfel, din 1961 pana in 1976 cea mai veche  Comunitate din tara a incetat sa mai existe.

La data de 4 decembrie 1975 s-a hotarat reorganizarea Comunitatii Arad. In noua reorganizare a Comunitatii Arad a fost ales ca presedinte Grec Traian, vicepresedinti Chiu Mihai si Handra Sima, secretar a fost numit  Truta Ioan, iar casier Inovean Dumitru.Sediul Comunitatii a fost in strada Bihorului nr.13, in cladirea  Bisericii “Speranta “. Cand Biserica “Speranta”  a zidit noul lacas de inchinare pe strada Busteni nr. 20-22, Comunitatea a contribuit pentru a avea un apartament ca sediu in acea cladire. Din 1977 pana in 1992 sediul Comunitatii a fost pe stada Busteni nr. 20-22.

Un eveniment deosebit in cadrul Comunitatii a fost vizita in 11-12 septembrie 1985, a evanghelistului  Billy Graham care a vizitat judetul Arad si a predicat in Biserica “Speranta”. Strazile din zona au fost arhipline insumand circa 30 000 de personae.

 In perioada 1984-1988,in situatii de criza pentru Comunitate, au slujit pe perioade mai scurte ca presedinti urmatorii frati : Chiu Mihai, Handra Sima si Muresan Vasile.

Din anul 1988 pana in 1991 fratele Grec Traian a fost atat presedintele Comunitatii, cat si al Uniunii Baptiste din Romania. Din 1991 pana in 1999 Comunitatea a fost condusa de catre fratele Iuga Viorel, in calitate de presedinte. In cele doua mandate ale fratelui Iuga au slujit ca vicepresedinti urmatorii frati : Bulzan Ovidiu, Balaciu Ioan, Gongola Mihai si Zaharia Ioan.

Din anul 1999 pana in 2007 presedintele Comunitatii a fost Zaharia Ioan, iar vicepresedinti au fost : Viorel Iuga  care a fost in acea perioada si vicepresedinte al Uniunii Baptiste,  Ghita Cornel si Mladin Onisim care in acea perioada a fost si secretarul general al Uniunii Baptiste.

La alegerile din 24 martie 2007 a fost ales presedinte al Comunitatii Arad Iuga Romica, iar ca vicepresedinti au fost : Mladin Onisim, Zaharia Ioan, si Ghita Cornel. La alegerile din 02 aprilie 2011 a fost reales ca presedinte Iuga Romica, iar ca vicepresedinti : Mladin Onisim, Zaharia Ioan si Butas Doru .

Incepand cu 04 aprilie 2015 presedinte al Comunitatii a fost ales fr. Ignat Claudiu Sorin, secretar fr.Bozian Petru, iar vicepresedinti au fost alesi urmatorii frati : Iuga Romica , Mladin Onisim si Butas Doru.

Intre anii 1975-1986 secretariatul Comunitatii  a fost condus de catre Truta Ioan care s-a retras pe motiv de boala. Din anul 1986 pana in prezent secretariatul Comunitatii este condus de catre  Bozian Petru. In cei 29 de ani de slujire ca secretar, fratele Bozian Petru  a adus contributii importante pe linii administrative, juridice si spirituale in aceasta atipic de lunga slujire.

Dupa 1990 s-a reinfintat Comunitatea Buteni sub denumirea Comunitatea Bisericilor Baptiste Valea Crisului Alb.

In anul 1990 a luat fiinta Seminarul Liceal Baptist, care apartine  Comunitatii Baptiste Arad, liceu care functioneaza in prezent sub denumirea de Liceul Teologic Baptist “Alexa Popovici”Arad, care are invatamant gimnazial si primar, directorul acestei scoli din 1991 si pana in 2015 a fost prof. Redis Ioan. Incepand cu anul scolar 2015 -2016 pentru functia de director al acestei institutii de invatamant a fost aleasa  prof. Pop Emilia Crina .

De la infiintarea scolii in 1990 de care s-a ocupat in mod deosebit, fr.Bozian Petru a slujit ca profesor si pastor coordonator  pana la sfarsitul anului scolar 2011-2012 cand s-a retras din aceasta pozitie, pozitie ocupata in prezent de catre pastorul Hubert Emeric.

Pe langa Liceul Teologic Baptist “Alexa Popovici “ intre anii 1993-2005 a functionat  Scoala Postliceala  Sanitara Baptista Arad cu durata de trei ani, la initiativa directorului Ioan Redis, scoala la care materiile de teologie din anul 1993 pana in 1995 au fost predate de catre fr.Iuga Viorel, iar din anul 1995  pana in anul 2005 au fost predate de catre fr.prof.Bozian Petru .

Incepand cu luna ianuarie 1990, prin grija fratelui Pastor Handra Sima s-a reeditat revista Farul Crestin, redactor fiind Gongola Mihai pana la plecarea lui in vesnicii, intre anii 1998-2009 redactor a fost Iuga Romica, iar din anul 2009 in aceasta pozitie de slujire este fr.Dragan Ovidiu.

In prezent Comunitatea Arad are  peste 118 biserici si filiale si 56 pastori si misionari. Credem ca  fiecare biserica este deosebit de importanta si de asemenea suntem constienti ca Imparatia lui Dumnezeu este mult mai mare decat o biserica locala, iar organizarea teritoriala in Comuntati, respectiv Uniune, nu face altceva decat sa adune impreuna zeci si sute de biserici locale care au un scop comun: slujirea si largirea Imparatiei lui Dumnezeu pe pamant .

Multumim lui Dumnezeu pentru toate realizarile de-a lungul vremii si nadajduim ca noi slujitorii de azi si cei de maine, impreuna cu credinciosii din bisericile locale de pe  raza Comunitatii Arad, sa fim demni atat de Dumnezeu cat si de inaintasii nostri.

Dr.Bozian Petru

Secretarul Comunitatii Baptiste Arad

http://www.baptisti-arad.ro/istoric

https://ardeleanlogos.wordpress.com/baptistii/istoric-prezentare-scuccinta-a-istoricului-comunitatii-bisericilor-crestine-baptiste-arad-1906-1922-2015/

ISTORIA BAPTIŞTILOR DIN ROMÂNIA Dr. Alexa Popovici

download

ISTORIA BAPTIŞTILOR DIN ROMÂNI  Dr. Alexa Popovici

PĂTRUNDEREA ŞI RĂSPÂNDIREA ÎN PĂRŢILE CLUJULUI

Regiunea Clujului a fost un leagăn de viaţă religioasă încă din vremi străvechi. Toate mişcările protestante şi-au avut centru de activitate în oraşul Cluj. Bisericile mari şi impunătoare din oraş, sunt o mărturie vie a vieţii religioase desfăşurată în trecut. Aici a fost o bogată şi zbuciumată activitate a anabaptiştilor. Credinţa nou-testamentală baptistă a reapărut la Cluj în sec. XIX adusă de un german şi s-a propagat apoi, prin infiltraţie, prin contactul social al unor persoane din părţile Clujului cu credincioşi baptişti din alte părţi, mai ales cu acei din Bihor, unde lucrarea baptistă era în plină desfăşurare.

Începuturile simple şi firave, fără previziuni şi planuri misionare, cu adevărat sporadice, s-au transformat însă în misiuni de importanţă istorică şi care rămân o inspiraţie pentru prezent şi viitor.

Noile începuturi baptiste deşi au întâmpinat şi ele o împotrivire, o reacţie adversă, nu au ajuns să fie ca prigoanele, ostracizările, terorizările, maltratările, de tip medieval, martirice, pe care le-au îndurat anabaptiştii pe aceste meleaguri. Acum era o altă gândire, o altă orânduire socială şi administrativă. De aceea, credincioşii baptişti au aplicat întocmai practicile nou-testamentale.

PRIMUL BAPTIST LA CLUJ.

În anul 1886, s-a mutat la Cluj un german, Johann Rothmayer, credincios baptist. El a fost un bun şi harnic colportor de Biblii, care a lucrat întâi la Budapesta şi apoi de aici, cu o bogată experienţă misionară a venit la Cluj, trimis de baptiştii din Germania. Predicatorul baptist maghiar, L. Balogh, a destăinuit într-un referat istoric expus la primul congres baptist european ţinut la Berlin în 1908, că Johann Rothmayer s-a convertit în tinereţe în oraşul lui Qacken, în Hamburg şi a fost botezat de acesta. În aprilie 1846, Societatea misionară a tinerilor şi fetelor din Biserica baptistă din Hamburg păstorită de Oncken, a hotărât şi a trimis ca misionari în Ungaria, patru tineri, Johann Rothmayer, Karl Scharschmidt, care peste zece ani s-a mutat la Bucureşti, Johann Woyka şi H. Lorders. Primii doi s-au aşezat la Budapesta, ceilalţi doi la Pecs, pentru un timp scurt, fiindcă şi ei au venit la Budapesta. În casa lui Rothmayer se ţineau întruniri religioase în mod regulat, şi s-a început o biserică baptistă. Revoluţia din 1848 a distrus această biserică baptistă, fiindcă mai toţi s-au împrăştiat. A rămas la Budapesta doar Rothmayer şi el a continuat să predice şi să adune pe alţii în casa lui şi să aibă întruniri bisericeşti. Şi munca lui a avut roade. În 1865, predicatorul baptist G. W. Lehman din Berlin a venit la Budapesta şi a botezat mai multe persoane din cei convertiţi de Rothmayer.

De aici, din Budapesta, cu o experienţă bogată în lucrarea de pionierat cu Evanghelia, Johann Rothmayer s-a mutat la Cluj, în 1886, după ce la Budapesta păstorirea bisericii începută a fost preluată de Henrik Mayer. La Cluj, el a început imediat să lucreze printre germanii, care se găseau acolo şi printre maghiari, fiindcă după mulţi ani petrecuţi la Budapesta, el cunoştea bine limba maghiară. El este deci, predicatorul pioner al credinţei baptiste în părţile Clujului. Pe lângă propovăduirea Evangheliei, el a făcut şi lucrarea de colportor de Biblii al Societăţii Biblice Britanice. Prin lucrarea sa, încă în 1886 au fost câţiva convertiţi, care s-au botezat,şi cu ei s-a fondat Biserica baptistă maghiară din Cluj. Aici, în metropola Ardealului, Johann Rothmayer a cheltuit toţi anii vieţii lui, în lucrarea sfântă a răspândirii Evangheliei. Abia în anul 1901, când el avea 84 de ani, a fost pensionat la Cluj, de Societatea de Biblii.

Foto sus: J. Marshall, J. Rothmayer şi J. Woyka, colegi la Seminarul Teologic Baptist din Hamburg, Germania.

J. Rothmayer, misionar la Cluj printre germani şi maghiari, e un pionier baptist.

Astfel, prin lucrarea lui asiduă, a luat fiinţă la Cluj, o biserică baptistă, care şi ea va ajunge un centru misionar printre maghiarii din Transilvania. încă de la început, de Ia venirea lui Rothmayer la Cluj, întrunirile bisericii s-au ţinut într-o încăpere închiriată de pe Calea Victoriei de azi.

MUTAREA LA CLUJ A PREDICATORULUI POPP KAROLY.

 În anul 1895, biserica baptistă maghiară înfiinţată şi păstorită de I. Rothmayer, întrucât acesta îmbătrânise, a chemat şi a primit în sinul ei pe predicatorul Popp Karoly, un bărbat tânăr şi plin de vigoare şi de zel pentru lucrarea sfântă. El a devenit vrednicul şi binecunoscutul predicator maghiar, care s-a distins prin oratoria sa şi prin predicile sale foarte bine organizate omiletic. Orator de elită în mântuirea cuvântului sfânt, bun şi înnăscut pedagog şi atent organizator al şcolii duminicale, el a adus în biserică un suflu nou. El fiind tânăr, cu mult elan de viaţă, era firesc să creeze o deosebire între lucrarea lui Rothmayer şi a lui. Pe lângă aceasta, Rothmayer a fost german, pe când el era maghiar şi aceasta i-a dat multă trecere în ochii celorlalţi, mai ales atunci când curentul naţionalist era foarte viguros. Nimeni nu mai putea să spună: că nu se duce să asculte pe un german, pe un străin.

Popp Karoly cu o gândire extrem de sistematică şi cu o logică de fier s-a impus poporului în scurtă vreme, iar predicile lui au atras în scurtă vreme mult popor. La predicile sale frumoase, s-a mai adăugat şi dotaţia sa muzicală. El era şi un bun muzicant, şi muzica dă totdeauna viaţă, înaripează, aduce vioiciune, prospeţime în atmosfera bisericii. Astfel s-a creat un elan, un entuziasm evanghelistic.

Figură impunătoare, înalt, cu părul bogat, cu o mustaţă lungă, răsucită, ochii pătrunzători, Popp Karoly era totuşi senin, blând. Glasul lui bine argintat, părea la început monoton, ca apoi să se învolbureze să arunce săgeţi în vorbe, să fie ameninţător,ca vijelia. El delecta, fermeca auditoriul. Era recunoscut „predicatorul chipeş.”

După doi ani de lucrare a lui I. Rothmayer şi Popp Karoly, s-a convertit în 1897 Mikloş Stolnoy, care a devenit un bun lucrător şi bun misionar. Popp Karoly şi Mikloş Stolnoy au merite deosebite, ei au lucrat intens şi au influenţat mult recunoaşterea baptiştilor de cult, acordată de statul austro-maghiar în anul 1905. Prin lucrarea lor, biserica a crescut binişor. Pe o statistică din anul 1914 aflăm că biserica avea 115 membrii botezaţi şi 72 de aparţinători.

ALTE ÎNCEPUTURI MAGHIARE.

 Din Cluj, lucrarea de răspândire a credinţei baptiste a ajuns în mai multe comuni maghiare. Spiritul misionar imprimat atât de I. Rothmayer şi mai târziu de Popp Karoly s-a imprimat în membrii, şi aceştia au lucrat şi ei.

Din biserica baptistă maghiară din Cluj au plecat în misiune un număr de credincioşi. Prin unul din ei, vestea Evangheliei a ajuns în comuna Macău, şi aici au fost convertiţi câţiva bărbaţi, care apoi şi-ai câştigat soţiile şi copii. Astfel s-a format o biserică baptistă maghiară! şi aici. Ea la rândul ei a lucrat prin relaţiile de rudenie cu persoane ce erau în alte comuni din apropiere. În felul acesta au luat fiinţă un şirag de biserici în multe comune. Prin alţi membrii ai bisericii din Cluj s/a înfiinţat biserica maghiară din Căpuşul Mic, unde lucrarea a pornit bine şi multe suflete s-au întors la credinţă. Tot prin tineri evanghelişti, care au plecat de la Cluj s-au început noi biserici în Sîncraiu, în Huedin, în Valcăul Unguresc, etc. Misionarismul acesta viu, vizitarea bisericilor nou înfiinţate şi ajutorarea lor în înţelegerea Sf. Scripturi, în maturizarea noilor convertiţi în credincios ie, au devenit îndatoriri şi bucurii atât pentru Popp Karoly, cât şi pentru biserica întreagă.

În anul 1905 însă a intervenit un fapt, care a rupt relaţiile baptiştilor din Cluj cu ale baptiştilor din Bihor, în mod deosebit între bisericile baptiste maghiare. În acest an, în 1905, Ministrul Cultelor de atunci, Dr. Lukacs, a semnat la Budapesta o decizie de recunoaştere a baptiştilor, egalându-i în drepturi şi îndatoriri cu toate celelalte confesiuni din Ungaria. Această legiferare însă, i-a împărţit pe baptişti în două tabere: unii, care au primit recunoaşterea de confesiune, alţii, care au refuzat-o. Biserica baptistă germană din Budapesta, păstorită de Heinrich Meyer a refuzat recunoaşterea, ca urmare toţi cei raliaţi în jurul lui Meyer, adică Mihai Cornea, Ioan Tirban, Mihai Vicaş, Gheorghe Florian, şi toţi ceilalţi predicatori români din Bihor, au refuzat şi ei recunoaşterea. Biserica baptistă maghiară de la Cluj însă a fost din bisericile maghiare, care au primit recunoaşterea. În acest fel, biserica maghiară din Cluj, şi celelalte din regiunea Clujului, s-au izolat, s-au rupt de baptiştii din Bihor. De aceea, între bisericile dintr-o tabără şi alta nu existau relaţii misionare sau colaborare misionară. Acest fapt a păgubit mult în domeniul misionar.

PRIMUL ROMAN CONVERTIT.

Cele dintâi licăriri ale credinţei nou-testamentale baptiste printre românii din părţile Clujului, se datoresc bisericii baptiste maghiare din Macau, cea mai veche biserică aflată în afara oraşului Cluj. În acest sat de ţărani maghiari a venit să intre ca servitor, în anul 1897, tânărul Nicolae Pop, care abia se eliberase din armată. Tânăr sărac, care-şi câştiga pâinea prin munca cu palmele, Nicolae Pop a venit la Macău să se angajeze, să găsească de lucru la vreun ţăran mai înstărit, care are nevoie de servitor. A nimerit tocmai la un ţăran maghiar destul de înstărit, care era însă de credinţa baptistă. În casa acestuia, Nicolae Pop a auzit de prima dată diferite lucruri din Biblie. Cum el era în familie, a văzut viaţa curată pe care o trăia ţăranul baptist cu familia şi şi-a dat seama de comportarea creştinească a acestei familii. El, Nicolae Pop, a găsit aici tocmai ce dorea sufletul lui: o viaţă reală de pietate creştină, de apropiere de Dumnezeu o viaţă de rugăciune. Astfel, s-a apucat şi el să citească din Sf. Scripturi, să cerceteze în căutarea adevărului, spre a cunoaşte calea mântuirii, şi zilnic discuta cu stăpânul despre cele ce citea din Biblie. A început să meargă şi el în mod regulat la serviciile divine şi la orele de rugăciune ale bisericii din Macău. În anul următor, în 1898, tânărul Nicolae Pop şi-a mărturisit credinţa sa în Hristos şi a fost botezat de Mihai Cornea.

Odată devenit credincios baptist, Nicolae Pop a înţeles că are chemarea şi misiunea de a duce vestea bună a mântuirii şi altora, conaţionalilor săi. De aceea, când i-a expirat angajarea sa, a plecat din Macău în comuna sa natală, în Gîrbău, o comună nu departe de Macău. Aici a avut rude şi cunoscuţi, deci un bun teren misionar.

Deşi mutat din Macău, el a rămas totuşi membru al bisericii de acolo, îşi păstra legătura frăţească cu fraţii de credinţă din Macău. În fiecare Duminică şi chiar în unele seri de peste săptămână, când erau servicii divine la biserică, Nicolae Pop se ducea din Gîrbău până la Macău, şi în cele mai multe cazuri pe jos, ca acolo să se bucure din cuvântul Evangheliei şi cu fraţii de credinţă. El simţea nevoia de o creştere în credinţă, de o dezvoltare spirituală.

Biserica din Macău l-a format pe acest tânăr simplu, fără multă carte, căci ştia doar să citească şi să scrie, spre a fi un destoinic semănător al Evangheliei. Nicolae Pop însă a fost un om cu o chemare de sus, învestit prin har pentru lucrarea de pionierat cu Evanghelia. Modest, blând dar adânc, cu privire senină, ştia să-şi stăpânească clocotişul gândurilor zbuciumate; se părea că alunecă numai spre cele spirituale, că uită de sine şi de ai săi, pentru Evanghelie şi credinţă. Calităţile sale ale se, devotamentul său de apostol evidenţia că înfăptuieşte totul printr-un dar a lui Dumnezeu şi nicidecum prin sforţări omeneşti, starea sa sufletească netulburată i-a fost armătura, care l-a ajutat să treacă prin toate probele aspre ale vieţii de pioner al credinţei. Ţăranul acesta ros de sărăcie, dar cu o putere de voinţă şi răbdare, uneori supraomeneasca a răzbit prin atâtea nevoi şi dureri, a ştiut să împletească din lacrimile suferinţei cununa nădejdii şi încrederii în Acel ce l-a mântuit.

Dăruit în viaţă cu 7 copii, 5 fete şi 2 băieţi, şi fără avere, el a reuşit totuşi să lupte continuu cu lipsurile şi a luptat, ca un naufragiat, care a zărit ţărmul. Nicolae Pop a fost omul, care s-a apropiat de divinitate şi din ea a răspândit apoi lumina mântuirii altora din jur şi de la mari distanţe.

Foto stânga: Nicolae Pop – Gîrbău

ÎNFIINŢAREA BISERICII DIN GÎRBĂU.

Odată cu mutarea lui Nicolae Pop în Gîrbău, în anul 1899, se poate spune că a luat fiinţă biserica baptistă din acea comună. Chiar din primele zile după mutare, el a început să ţină în casa lui ore de rugăciune, ore de discuţie biblică, de explicare a Sf. Scripturi, la care veneau vecinii, rudele lui, prietenii lui, şi astfel s-a început lucrarea de evanghelizare. Pe unii, care vroiau să vadă, i-a luat cu el la biserica din Macău. Munca iui a fost încununată cu roadă, căci în 1900, doi prieteni ai lui au fost botezaţi. Ei sunt Ioan Vădan şi G. Jula.

Noul botezat, Ioan Vădan şi-a oferit el casa lui pentru adunarea la orele de rugăciune. S-a trecut apoi la serviciile divine cu predică, astfel că biserica şi-a început activitatea. În curând locul din camera dată de Ioan Vădan a ajuns neîncăpător pentru mulţimea celor ce veneau să audă Evanghelia predicată simplu, pe înţelesul tuturor. În aceea vreme, predicator la Macău era Mihai Cornea. El a venit la Gîrbău să vadă cum a început acolo lucrarea, şi când a văzut avântul acestui început a trimis acolo pe predicatorii români Ioan Ţirban şi Mihai Vicaş aş din Bihor. Aceşti doi predicatori români au lucrat în Gîrbău cu mult succes până la începutul războiului mondial din 1914. Deşi distanţa a fost destul de mare din comuna Tăut-Bihor, unde locuia Ioan Ţirban şi din Husasăul de Tinca-Bihor unde locuia Mihai Vicaş până la Gîrbău, lângă Cluj; cu toate acestea ei au făcut misiune ani în şir.

Nicolae Pop la rândul lui, pe lângă lucrarea din Gîrbău, a început lucrarea Evangheliei şi în alte comuni din jur şi din ce în ce mai departe până a ajuns prin Sălaj şi pe Someş, în părţile Jiboului. Sat după sat a fost cutreierat de acest vajnic lucrător evanghelic. El a făcut călătorii misionare şi prin judeţele Alba, Sibiu, Sălaj, Someş şi Mureş. El a fost pionerul baptiştilor români din părţile Clujului şi a nordului Transilvaniei.

Prima biserică născută din lucrarea bisericii din Gîrbău e biserica din Topa Mică, apoi cea din Baci. În judeţul Sălaj au luat fiinţă o serie de biserici, în Brebi, în Jibou, în Jac, etc. În toate acestea, lucrarea de pionierat a făcut-o Nicolae Pop.

După câţiva ani de misiune şi trăire creştină, lucrarea din comuna Gîrbău a crescut şi s-a văzut nevoia construirii unei case de rugăciune Camera din casa lui Ioan Vădan era de mult neîncăpătoare. Biserica număra printre membru ei nouă familii întregi, care erau baza bisericii si numai aceştia, cu copii lor nu mai încăpeau în camera respectivă. La scurtă vreme ei au hotărât să construiască o biserică, dar o asemenea construcţie cerea mari cheltuieli. De aceea ei au apelat la frăţietatea din alte părţi după ajutoare, În revista „Steaua Dimineţii” găsim un,fel de anunţ: „Fraţii din Gîrbău voiesc să-şi facă o casă de adunare; ar fi de dorit, ca să îi ajutăm, cine cu ce se învoieşte. Banii de ajutor se vor trimite la fr. Ţirban în Feketetat, Bihor Megye, sau cei de aproape de ei să-i dea lor, la care e încredinţat acest lucru. n (Steaua Dimineţii, Anul I, septembrie 1904, Nr. 9, pag. 36, col. 1).

Astfel, în anul 1904, credincioşii baptişti din Gîrbău au pus piatra fundamentală şi au început lucrarea de construire a casei de rugăciune. În toamna anului 1905, casa de rugăciune a fost complect terminată, urmând a fi inaugurată. Duminică 15 octombrie 1905 a avut loc serviciul divin festiv de inaugurare a casei de rugăciune din Gîrbău, care a fost prima casă de rugăciune baptistă zidită în părţile Clujului. La sărbătoare au luat parte atât baptiştii români, cât şi mulţi baptişti maghiari, mai ales cei din Macău şi Cluj. Printre predicatorii care au slujit cu Evanghelia au fost, Cornea Mihai, Ioan Ţirban, Mihai Vicaş, Popp Karoly, Nicolae Pop, etc. Clădită pe un vârf de deal, în stil de biserică reformată, cu o turlă înălţată pe soclu de absidă frontală, casa de rugăciune baptistă predomină partea respectivă a comunei. Timp de peste 30 de ani, ea a fost centrul misionar al baptiştilor din regiunea Clujului, până când biserica din Cluj l-a preluat la ea, în capitala Transilvaniei.

Tot cu aceea ocazie a fost ordinat ca păstor Nicolae Pop, fiindcă la inaugurarea bisericii au fost mai mulţi predicatori, care au format comisia de ordinare sau ceata prezbiterilor,” sub conducerea lui Mihai! Cornea. În îndeplinirea slujbei pentru care a fost ordinat, Nicolae Pop a lucrat cu râvnă până la jertfire. La izbucnirea războiului mondial, în 1918 a fost mobilizat şi dus pe front ca subofiţer, de unde s-a întors abia în anul 1918. În acest timp, biserica din Gîrbău şi celelalte biserici din părţile acelea au fost misionate de predicatorul Petru Moţ din Tăut-Bihor. La reîntoarcerea sa de la război, Nicolae Pop a ştiut să atragă în lucrarea misionară un grup de tineri din biserici, ca: Ioan Dan, Vasile Toderaş, N. Şomlea, Gh. Birtaru, I. Gabora, etc. şi a organizat cu ei un cerc misionar cu câmp de lucru în întreaga regiune Cluj. În Gîrbău el a căutat să ridice şi să promoveze la amvon bărbaţi, care să fie capabili de a prelua lucrarea sfântă. Printre aceştia au fost: Ioan Pascu, care îl va succeda la pastorat după mutarea sa, în 1926, la Someşeni, lângă oraşul Cluj şi Ioan Pîrvu, şi el un următor la pastoratul bisericii, şi alţii.

LUCRAREA MISIONARĂ DE RĂSPÂNDIRE ÎN ARDEAL.

Din Gîrbău, Nicolae Pop şi alţii au cutreierat în lung şi în lat regiunea Clujului, apoi în Sălaj, în sus pe Someş până departe. În unele din aceste părţi el a lucrat în colaborare cu Ioan Ţirban şi Mihai Vicaş din Bihor.

Prin lucrarea lor directă şi prin mărturia sau lucrarea indirectă a tuturor credincioşilor s-au înfiinţat o mulţime de biserici în sate şi orăşele prin întreg Ardealul. Printre cele mai dintâi au fost bisericile : Topa Mică, Baci, Călăţele, Jibou, Brebi, Jac, Deuş, Măcicaş, Dezmir, Bozi, Feiurd, etc. Şi odată începută, lucrarea de plantare de biserici a luat toate direcţiile. Zelul şi exemplul lor misionar a Influenţat puternic pe membrii tuturor bisericilor, care la rândul lor au procedat la fel. Un singur exemplul e suficient de ilustrativ. La începutul anului 1919, se afla internat într-un spital din Cluj credinciosul baptist Ion Todoruţ de la Călăţele. Tot aici, în acest spital a fost internat şi un tânăr, Gavril Dunca din Negrileşti. Todoruţ i-a explicat credinţa baptistă lui Dunca, au citit împreună din Biblie, s-au rugat împreună şi Gavril Dunca a fost convertit la credinţă. mai târziu, Gavril Dunca a devenit un predicator şi a ajuns cu misiunea până în Topliţa Română şi Bicazul Ardelean. Şi, ca Todoruţ din Călăţele, erau toţi credincioşii baptişti. Entuziasmul şi bucuria lor de a lucra au fost forţa misionară de neînvins şi taina de neexplicat a avântului luat de lucrarea de răspândire şi a succesului repurtat.

Lucrarea misionară a lui Nicolae Pop de la Gîrbău a ajuns cunoscută şi apreciată pretutindenea, până la Budapesta. De aceea, conducătorii Uniunii Baptiste din Austro-Ungaria l-au ales ca membru în comitetul Uniunii, alăturea de toţi ceilalţi mari predicatori şi misionari.

Mărturisirea sinceră a Evangheliei şi viaţa nouă, curată, a credincioşilor a adus la credinţă din ce în ce tot mai multe persoane doritoare de mântuirea sufletului lor. Toţi cei convertiţi au fost apoi botezaţi în numele Sf. Treimi. Iar pentru uşurinţa deplasării predicatorilor se adunau într-un loc prietenii din mai multe comuni spre a fi botezaţi împreună. Spre exemplificare dăm următorul reportaj despre un botez ţinut la Gîrbău şi relatat în revista „Steaua Dimineţii” Anul I, septembrie 1904, pag. 34 de Ioan Ţirban: „În a 7-lea august încă a fost un botez la Gîrbău, unde ş-au botezat 19 suflete din mai multe locuri, adecă: din Topa 3, din Kocis 3, din Drepoze 3, Stobor 2, Macău 2, Sîncrai 2, Berind 1, Oşorhei 1, Gorbău 1. Şi aici au venit jandarmii şi au îngrijit de rânduiala; că era o mulţime, un popor mult ca la 1000, din 24 sate. Aci până acum nu a fost botez, acum a fost mai întâiul între români. Bucuria noastră a fost foarte mare, că toţi fraţii noştri dimprejurul Gorbăului, unguri şi români erau adunaţi şi cântau în cor forte frumos.”

Tot în anul 1904 aflăm despre un botez important la Brebi. În 27 iulie 1904 au plecat la chemare, spre Sălaj, predicatorii Mihai Cornea, Ioan Ţirban şi Todor Todinca. Când au sosit în gara Jibou, au fost întâmpinaţi de o mulţime de prieteni, de primpretorul plasei şi de 8 jandarmi. Aceştia l-au chemat la o parte întâii pe Mihai Cornea şi apoi pe Ioan Ţirban şi Todor Todincă, i-au legitimat, fiecare prezentând un fel de certificat eliberat de primăria comunei. După aceea, primpretorul, care era maghiar le-a spus că „pe aici nu sunt pocăiţi, că oamenii sunt cei mai mari bătăuşi şi criminalistic că nu ar fi în siguranţă dacă s-ar deplasa în vreo comună. „ La vorbele primpretorului, Mihai Cornea s-a speriat şi s-a lăsat înduplecat de sfatul primpretorului şi le-a spus celorlalţi doi, lui Ioan Ţirban şi Todor Todincă, părerea lui că ar fi mai bine să se întoarcă acasă. Ioan Ţirban mai curajos, i-a spus că el se va duce orice s-ar întâmpla. Şi în gara Jibou s-au despărţit, Mihai Cornea s-a întors înapoi acasă, iar Ioan Ţirban şi cu Todor Todincă au plecat atunci spre Brebi, însoţiţi de 2 jandarmi. Pe drum spre Brebi au aflat că un credincios din părţile acelea a bătut toba în zi de târg în Jibou, că se aduce la cunoştinţă tuturor, că „pocăiţii vor avea un botez în comuna vecină Brebi, în ziua de Duminică. „ Cei doi predicatori au ajuns în Brebi Vinerea. La sosire, s-au oprit la casa unui prieten „foarte blând zis Ioane lui Zaharia, Bălăneanu Ioan. „ Aici au năvălit mulţimea de prieteni şi alţi curioşi. Jandarmii, care ştiau că botezătorul s-a întors, i-a întrebat: „Aşa-i că nu va fi botez, fiindcă botezătorul s-a înapoiat acasă?” şi Ioan Ţirban le-a răspuns, că de vor găsi oameni pocăiţi îi vor boteza ei.

După sosire, imediat Ţirban şi cu Todincă au început să facă o cercetare a prietenilor şi mărturisirea lor pentru botez. Şi mărturisirea a ţinut de Vineri seara, Sâmbătă toată ziua şi până Duminica dimineaţa.

 

Foto sus: Credincioşii baptişti din comuna Simioneşti, jud. Năsăud

Iar Duminică după amiază a avut loc botezul nou-testamental. Iată reportajul despre acest botez publicat în revista Steaua Dimineţii: „În al 31-lea iulie a fost botez la Bred (comitatul Szilagy), din comuna numită s-au botezat 28 de suflete. La privirea actului de botez s-a adunat o mulţime de popor, aşa cam 1500 de oameni şi femei din 26 de comune. S-au înştiinţat şi jandarmii să grijească de rânduială şi astfel a decurs frumos lucrul Domnului. „ La acest botez a fost botezat viitorul predicator pioner în părţile Sălajului, Ioan Bălăneanu. La apă, înainte de săvârşirea actului de cufundare în apă a candidaţilor, cei doi predicatori, Ioan Ţirban şi Todor Todincă au predicat din Ev. Matei 28:16-20 şi ambele predici au durat o oră şi 45 de minute, după care Ioan Ţirban a intrat în apă şi a săvârșit actul botezului.

An după an, credinţa baptistă s-a răspândit tot mai mult şi bisericile s-au dezvoltat destul de repede. Un reportaj publicat în revista „Adevărul” Anul I,1908, Septembrie, Nr. 3 pag. 45 oglindeşte foarte bine răspândirea rapidă a credinţei în Ardeal. „În a 16-lea August, la Gorbău (comitatul Cluj) s-au botezat 58 suflete, care erau din comunele vecine. Actul botezului l-a îndeplinit fr. Ţirban. De aci numitul frate însoţit de alţi doi bătrâni din Binare au călătorit la Băseşti, având de gând să boteze şi aici, dară vrăjmaşul împiedecând lucrul, a trebuit să meargă mai departe în altă comună, la Seliște. Aici, apoi în a 20-lea s-a făcut botezul, unde au venit şi cei din Băseşti, cu toţi s-au botezat 9 persoane. În a 23-lea La Jacu (Szakfolva) iarăşi s-au botezat 30 de persoane, mergând în apă la Brustur, unde un proprietar de moară a dat două odăi, pentru a se schimba acei de botezat. La îndeplinirea cufundării au fost de fată mai multe mii de persoane, între care se vedeau şi solgăbirăul de la Jibou, notarul de la Csak Gorbău cu femeile lor, care însă nu văzuseră îndeplinirea botezului în acest chip şi au stat până s-a făcut. A fost de faţă şi preotul de la Brustur.”

Foto dreapta: Ioan Bălăneanu (1883-1964)

Din 1904 şi până în 1910 raionul misionar Tăut-Bihor, sub conducerea lui Ioan Ţirban a avut toată lucrarea misionară din nord până ia oraşul Braşov, adică comitatele Braşov, Sibiu, Sălaj, Satu-Mare, Sighet, Solnoc-Dobîca, Bistriţa, Năsăud, Mureş, Ciuc, Cluj. Pentru a face lucrarea Ioan Ţirban a avut colaboratori pe Mihai Vicaş, Alexandru Pop, Nicolae Pop-Gîrbău şi ca voluntari pe Nicolae Daraban, Vasile Creţu, P. Moţ, Dumitru Gavriş, C. Frenţiu, Todor Todincă şi Tănase Mitran. În părţile Clujului şi Sălajului, lucrarea o făceau după 1904 Nicolae Pop în părţile Clujului şi Ioan Bălăneanu în Sălaj.

După anul 1910 s-a făcut o nouă organizare a raioanelor misionare. Acum a fost înfiinţat raionul misionar Gîrbău cu Nicolae Pop ca lucrător şi raionul Brebi, pentru judeţul Zalău cu Bălăneanu Ioan ca lucrător.

În felul acesta lucrarea se făcea mai independent de fiecare lucrător şi dădea rezultate mai bune, bisericile erau mai bine vizitate. Atât Nicolae Pop cât şi Ioan Bălăneanu au lucrat intens, au înfiinţat noi şi noi biserici, iar pe cele existente le-au crescut, le-au ajutat să crească, să se maturizeze în vestirea Evangheliei şi în lucrarea de misiune. Ei făceau şi lucrarea de pionierat şi lucrarea de consolidare.

Întocmai ca Nicolae Pop, şi Bălăneanu Ioan avea o voinţă tenace de a extinde lucrarea până la mari depărtări. Cu o putere de muncă de admirat el şi-a întreţinut familia şi a făcut şi misiunea Evangheliei. El a lucrat până la adânci bătrâneţe, când a murit la amvonul bisericii din orăşelul Jibou, unde a trăit ultimii ani ai vieţii. Nimic nu l-a putut împiedeca de la misiune, nici problemele familiei, nici prigoanele ce se cedau în lanţ. Prin lucrarea sa misionară,a ajuns un adevărat erou al Evangheliei, un trâmbiţaş al crezului nou-testamental Toată viaţa lui a iubit Cuvântul Domnului şi prin studiu îndelungat a ajuns un mânuitor iscusit al Bibliei; ştia să prezinte temei biblic pentru orice doctrină de credinţă. Predica frumos, şi folosea metoda exegetică simplă. A iubit amvonul şi l-a glorificat prin dăruirea sa propovăduirii Evangheliei.

SPĂRTURA MILENISTÂ DIN 1908.

Printre predicatorii voluntari din Ardeal, în judeţul Sălaj, a fost promovat şi Matei Suciu. La început a fost un predicator bun, cu mult zel misionar, şi avea calităţi care i-a făcut pe ceilalţi credincioşi să lege mari speranţe de el. În 1908 s-a întâlnit în comuna Benedictfalva din judeţul Sălaj cu nişte misionari maghiari, care spuneau că au o credinţă diferită şi că fac parte din Biserica viului Dumnezeu şi după ce a discutat cu ei, Matei Suciu s-a făcut milenist în crezul lui. Şi a început să propage învăţătura milenistă prin bisericile baptiste, pe unde mergea în misiune. După un timp însă, rătăcirea lui de la credinţă a fost descoperită. Când a aflat despre aceasta, Ioan Ţirban a venit de la Tăut spre a se întâlni cu Matei Suciu. S-au întâlnit la Brebi, o biserică în care au predicat şi unul şi altul. Acolo a fost discuţia între ei, o discuţie în contradictoriu, de documentare. În cele din urmă Matei Suciu a recunoscut că s-a rătăcit de la credinţă şi a revenit. Dar el era un om instabil, şi după scurtă vreme s-a dus din nou la milenişti.

Fiindcă Matei Suciu era cunoscut în bisericile baptiste din Sălaj, el a lucrat mult timp nestingherit împreună cu alţi milenişti maghiari şi a adus multă stricăciune în bisericile din Ardeal. În revista „Adevărul” din mai 1909 la pag. 79 a fost publicată o încunoștințare cu următorul cuprins: „Un fost frate cu numele Szoporan George de la Siacob, abătându-se de la cunoştinţa adevărată şi vestind altă învăţătură, îi facem atenţi pe fraţi, mai cu seamă pe cei din Ardeal, să nu-l primească.” Faptul că a fost necesară publicarea acestei încunoştinţări, arată că mileniştii au pătruns prin biserici şi dădeau asaltul cu învăţătura lor rusalistă.

În anii aceştia, înainte de războiul mondial, bisericile baptiste în Ardeal erau încă tinere în credinţă, cu predicatori puţini, şi aceştia erau fără o pregătire teologică, ei aveau zel misionar, dar nu aveau maturitatea apologetică să poată înfrunta pe cei ce aduceau alte învăţături, aşa că mulţi au căzut în plasa acestor semănători de învăţături anti-nou-testamentale. Rătăcirea milenistă s-a întins cu timpul până spre Cluj şi inima Ardealului. Când,în 1918, Nicolae Pop s-a întors de la război a găsit bisericile zdrobite de milenism. Imediat el s-a apucat de combaterea acestor învăţături greşite şi dăunătoare, şi el a fost un luptător bun şi iscusit în apărarea învăţăturilor nou-testamentale curate. Unii dintre cei căzuţi în milenism au fost readuşi la învăţătura curată, alţii însă au rămas milenişti şi s-au despărţit de biserici.

PRIMII BAPTIȘTI ROMANI ÎN CLUJ. PREGĂTIREA ÎNCEPUTULUI BISERICII DIN CLUJ-MĂNĂŞTUR.

La început, lucrarea credinţei, răspândirea învăţăturilor baptiste la Cluj, s-a propagat şi răspândit numai printre maghiari. Abia în anul 1905, un tânăr român, Vasile Toderaş, în vârstă de 16 ani, ce locuia la marginea oraşului, s-a pocăit şi s-a botezat. El s-a convins şi a fost botezat în biserica maghiară, unde predicau Popp Karoly şi Stolnoy Nicolae. El a fost primul baptist român clujean devenit credincios baptist. Dar la vârsta aceea el era prea tânăr să înceapă o lucrare printre români. An de an, el s-a format pentru lucrarea de mai târziu.

Deşi convertit la o vârstă când alţii au dezinteres pentru evlavie şi mântuire, lipsă de respect pentru cele sfinte, Vasile Τoderaş a fost tot mai preocupat de creşterea sa duhovnicească, de credinţă, de cultivare a virtuţilor. Cu toate că locuia la marginea oraşului, departe de biserica baptistă maghiară, el a fost un membru cu frecvenţa regulată la toate serviciile bisericeşti. A intrat în cor şi şi-a însuşit de la Popp Karoly, maestrul său muzical, deosebita dragoste pentru cor, pentru cântări şi muzică în general. Iubea mult cântările de chemare la Hristos, de evanghelizare. Era în aceasta o licărire a viitorului evanghelist printre românii din Cluj.

Formarea aceasta spirituală şi misionară căpătată în biserica baptistă maghiară din Cluj, pe lângă cei doi însemnaţi predicatori şi misionari, avea să chezăşuiască lucrarea de predicator, de prim dirijor de cor românesc baptist în Cluj ce urma să se înfiinţeze. Şi, câţiva ani în şir, Vasile Toderaş de dragul răspândirii credinţei nou-testamentale între romani, îşi va pune la dispoziţie casa sa pentru întrunirile religioase de rugăciune şi discuţie din Biblie.

Între timp, în 1914, s-a mutat la Cluj o credincioasă baptistă, Veronica Cîmpeanu. Ea s-a stabilit în Cluj-Mănăştur. Cu un zel nestins a început să facă lucrarea de evanghelism personal, de la suflet la suflet. Deşi o femeie simplă, ea prin mărturia ei sinceră, insistentă, făcută cu bucurie sufletească, a ajuns să fie cunoscută de vecini şi de întreg cartierul Mănăştur. Mărturisirea ei nu consta în vorbe mari, dar cuvintele ei simple izvorau din iubire reală pentru sufletele celorlalţi şi din dorinţa ei de a-i aduce la mântuire. În viaţa ei de fiecare zi, ea trăia o adevărată viaţă creştină. În sufletul ei avea un dor, să fie în Cluj – Mănăştur o biserică baptistă. Era visul ei, care îi umplea fiinţa şi îi dinamiza lucrarea.

Foto stânga: Vasile Toderaş (1888-1961)

Primul suflet convertit în Cluj-Mănăştur a fost Vasile Cherecheş. În casa lui, în Mănăştur, s-au început primele adunări pentru rugăciune şi predică din Biblie, intercalate cu cântări şi citiri din Biblie. La aceste întruniri religioase s-a convertit la credinţă Ioan Costin. După pocăinţă acestuia, spre a-i face bucurie, au mutat în casa acestuia adunările pentru rugăciune şi explicarea textelor din Biblie. În cronica Bisericii baptiste din Cluj-Mănăştur tipărită mai târziu s-a scris: „Mulţi îndoielnici nu l-au băgat în seamă pe fratele Vasile Cherecheş, însă s-au a-aflat şi suflete însetate după mântuire ca: Ioan Costin, Pavel Alb, Ioan Pop, etc., care cunoscând glasul Bunului Păstor, s-au hotărât să-L urmeze, ţinând regulat serviciul Domnului în casa fr. Ioan Costin, la care luau parte şi câţiva fraţi din oraş, de la bisericile conduse de fraţii Karoly Pop şi Nicolae Stolnoy.” Cu aceste grupe de lucrare şi rugăciune, unul în casa lui Vasile Toderaş, altul în Mănăştur, în casa lui Ioan Costin, s-a început pregătirea înfiinţării bisericii baptiste române din Cluj-Mănăştur. La aceste grupe, care se adunau prin case, şi aveau rugăciuni şi citire din Biblie, urmată de explicaţii simple, s-au adăugat alte şi alte suflete. Dar fiind stare de război, nu s-au putut organiza ca biserică, ci au rămas doar o grupă misionară şi evanghelistică.

În iarna anului 1916-17, s-a petrecut departe de Cluj o lucrare, care va influenţa mult starea şi lucrarea credincioşilor din Cluj-Mănăştur. Pe front, un credincios baptist, subofiţerul Povajai Nicolaus, desfăşura o activitate de evanghelism personal foarte eficace. El mărturisea celor din jurul lui experienţele lui religioase şi cu fapta dovedea mântuirea sufletului său, se arăta că e cu adevărat un creştin. Tânărul acesta, credincios baptist din Miskoicz, a început în a-i mărturisi credinţa şi tânărului Ioan Dan, din Turea, judeţul Cluj, aflat în grupa lui militară. Cu acesta, subofiţerul Povajai Nicolaus,a început cu citirea şi explicarea cuvintelor din Ioan 3:16, apoi l-a învăţat cântarea „Medicul bun s-apropie, „ şi în scurt timp l-a convertit la credinţă. Nu la mult timp după aceasta, subofiţerul Povajai Nicolaus a căzut erou pe front. Convertirea lui Ioan Dan, acolo pe front, în iarna 1916/17, avea să contribuie mult la lucrarea de răspândire a Evangheliei şi la organizarea de biserici baptiste de mai târziu. În vara anului 1917, Ioan Dan a venit într-un concediu, şi a vizitat bisericile baptiste din Gîrbău şi pe cea maghiară din Cluj, dar nu s-a putut boteza, decât după terminarea războiului, la 29 mai 1921, în biserica maghiară din Cluj, împreună cu Toma Slev, viitorul profesor şi director al Seminarului Teologic Baptist din Bucureşti. În aceşti doi tineri, biserica din Cluj-Mănăştur va avea pe viitori ei lucrători pioneri. Rezultatele lucrării acestor tineri şi înrolarea lor imediat în lucrarea de mărturie a credinţei lor în Hristos se va arăta numai după terminarea războiului, şi mai ales după unirea Transilvaniei cu Patria mamă, în 1919. Anii ce vor urma după unire vor ilustra vigoarea şi credincioşia lor în lucrarea misionară şi suportarea prigoanelor.

Foto dreapta: Ioan Dan

RĂSPÂNDIREA ΡÂΝĂ PE TÂRNAVE.

Prin lucrarea de mărturie a credincioşilor, credinţa baptistă a ajuns până departe, prin satele de pe Târnave. Cea mai importantă penetraţie a fost în comunele Cucerdea Romană şi Iernut. Prin rânduirea divină, persoane care au făcut călătorii la Cluj şi prin întâlniri personale cu unii credincioşi baptişti, care au avut râvnă în mărturiile lor, sămânţa credinţei a ajuns până departe, printre românii din satele Târnavei şi înspre Braşov. În toată această lucrare de împrăştiere a credinţei baptiste se vede clar lucrarea divină, diriguirea Duhului Sfânt. Printre cei convertiţi pe Târnave,a fost Gheorghe Coman din Cucerdea Română, care a devenit unul din predicatorii pioneri în părţile acelea. împreună cu Coman s-a botezat Gligor; Ganea, şi amândoi vor avea de înfruntat mari împotriviri şi crunte prigoniri după câţiva ani. În Iernut s-au convertit câţiva bărbaţi însemnaţi, care vor influenţa lucrarea Evangheliei pe o arie destul de mare. Printre aceştia sunt enumeraţi: Vasile Precup, Simion Muscă, Masca Teodor şi soţia sa Zamfira, Coman Saveta, etc. Prin părţile acestea se vor abate câteva prigoane oribile şi toţi aceşti convertiţi la credinţa baptistă vor avea de suferit, dar ei o vor face cu un eroism de admirat.

Tot în acest timp lucrarea de răspândire a credinţei baptiste s-a observat şi înspre Dej, Beclean, Năsăud. Totul a fost fără vreun plan cugetat, ales şi apoi pus în aplicare, ci numai din impulsul apărut în lăuntrul fiecărui credincios. A fost o râvnă care i-a cuprins pe toţi credincioşii baptişti tineri şi bătrâni. Erau anii războiului crud şi sângeros, iar în stările de nesiguranţă socială, oamenii s-au îndreptat spre Dumnezeu şi credinţa în El. Acestei stări psihologice a oamenilor din Transilvania şi râvnei în lucrarea de mărturie a baptiştilor se datoreşte răspândire în spirală a credinţei baptiste.

Foto stânga: Gavril Dunca

Din această cauză este foarte greu să stabileşti cine au fost pionerii sau primii răspânditori ai credinţei baptiste în satele din nordul Ardealului. Răspândirea a trecut de la o comună la alta în toate direcţiile şi s-a răzleţit continuu. În multe părţi, predicatorii au fost chemaţi după ce totul a fost şi organizat prin influenţa şi lucrarea membrilor simplii.

Foto sus: Soţii Vasile şi Veronica Cherecheş din Cluj.

Vasile a venit în 1918 pocăit din război şi e unul dintre pionieri.

Printre cei convertiţi, în scurt timp, unii s-au ridicat la stări de buni misionari, buni învăţători în explicarea textelor biblice. Alţii, s-au dovedit foarte buni misionari din inspiraţie proprie. Aşa trebuie menţionaţi, în Margău credincioşii, Ioan Popa, Andrei Suciu, Sîngeorgiu, etc. În Cuceu, Alexe Pop, Gheorghe Bălăneanu, Vasile Cepianu, Al. Bojieşu, Al. Mărcuş, Ioan Cepianu, Ioan Pop şi alţii. În multe cazuri, aceştia au plecat cu pâinea în traistă şi cu Biblia lângă pâine, şi au călătorit pe jos zeci de kilometri până într-o altă comună la câte un cunoscut sau rudă, şi acolo a adunat un grup de săteni şi le-a citit şi explicat diferite texte din Biblie. Asemenea metode, folosite de apostoli şi primii creştini, s-au arătat a fi foarte eficiente şi simplu de folosit. În toate locurile, începuturile s-au făcut în casele particulare ale celor ce au devenit foarte interesaţi în problema mântuirii sufletului, şi dacă acolo locul a fost prea mic, la convertirea altora cu spaţiu mai mare, întrunirile bisericeşti s-au mutat acolo, iar de acolo poate în altă casă, fiindcă prin creşterea lucrării de convertire, came rile particulare au devenit prea mici. Aceasta i-a făcut pe credincioşi să recurgă la planuri şi acţiuni de construire de case de rugăciuni.

Documentele vremii păstrate, arată că din lipsa de predicatori pregătiţi, credincioşii şi-au luat ei sarcina de a citi, de a explica, de a ţine câte o predică din Noul Testament. Începuturile credinţei baptiste în părţile de nord ale Ardealului sunt începuturi realizate de credincioşi cu dragostea de sufletul lor şi de sufletele altora.

BIBLIOGRAFIE

1. Ştefan Pascu, Perioada feudalismului dezvoltat, Din Istoria Transilvaniei, Editura Academiei,1960, pag.146; 2. Andrei Verres, Documente privitoare la Istoria Ardealului, Moldovei şi Ţârii Romaneşti, vol.II pag.16, documentul 17, notiţa 1, şi pag.19; după G.I.Hanner, Descriptoribus rerum Hungaricorum et Transilvanicorum, vol.1 pp.213,214. 4. L.Balogh, Entwickelung und Stand des Baptlsmus în Ungarische,referat ţinut şi publicat în Erster Europătscher Baptisten Kongress,Berlin, 1906, pag.223; 5. Ioan Dan, Referat jubiliar, ţinut la 16 decembrie 1956, pag.l, în manuscris; 6.Joseph Lehman,Geschich- te der Deutchen Baptisten, part.I, pag.210-214. 7. Dr.J.H.Rush- Brooke, The Baptist Movement în the Continent of Europe,London, 1923, pp.149,150. 8. Cronica Bisericii Baptiste Române, Cluj- Mănăștur în Număr Festiv, 19 Dec.1926, pag.l. 9. Iosif Ţon, Istoricul Bisericii Baptiste din Gîrbău, expus la aniversarea de 50 ani a clădirii acelei biserici,1955; 10. Necrologul „La capătul vieţii,” publicat în revista Farul Mântuirii,No.10/14 iulie 1931, pag.12; 11. Revista Steaua Dimineţii, Anul I,Septembrie 1904, pag.36; 12. Gavril Punea, Calea către Hristos,o lucrare istorico-misionară, în manuscris; 13. A Magyarorszagi Baptista Szovetkezet Ertekezletenek Jegyzokbnyve, Budapest,1909 pag,9; 14. Ioan Ţirban, Bucuria noastră În Erdel,articol publicat în revista Steaua Dimineţii Anul I,Sept.1904,pag.34. 15 Mihai Vicaş, începutul lucrării baptiştilor români,(1888-1930)un caiet cu însemnări istorice, în manuscris. 16. Revista „Adevărul, Anul 1,1908, No.3, Sept.pag.45, articolul Botez În Ardeal.

http://publicatia.voxdeibaptist.org/istorie_

https://ardeleanlogos.wordpress.com/baptistii/istoria-baptistilor-din-romania-2/

ISTORIA BAPTISTILOR DIN ROMANIA – Cum de au ajuns unii baptisti in Romania prin … Rusia ?

6-img_20171111_1112445-e1510837743147

ISTORIA BAPTISTILOR DIN ROMANIA

Cum de au ajuns unii baptisti in Romania prin … Rusia ?

La 4 Decembrie 1762, Caterina a II-a (cea Mare) a transmis o „invitatie” prin care chema locuitorii din tarile Europei centrale sa se aseze in teritoriile stepelor rusesti aflate intre riul Volga si Marea Neagra. Aceasta „invitatie” a fost rezultatul dorintei tarinei de a-si civiliza supusii si, prin influenta europeana, de a initia un transfer de inventivitate si harnicie prin plantarea de „colonisti.” tarina stia ca „invitatia” ei va fi primita cu entuziasm de gruparile „separatistilor” reformati. Numirea de „separatisti” vine de la atitudinea pe care o aveau acesti reformati fata de Biserica protestanta integrata in structurile statale.

De cine s-au separat „separatistii”?

Miscarea separatista a fost o scindare a unor crestini de „reformatii” protestanti care, separindu-se de catolicism, au zdruncinat Imperiul Romei catolice, dar care nu s-au rupt de puterea politica a vremii, ci au pus in locul imperiului catolic alte micii „imperii ale exclusivismului protestant.” Din secolul IV si pina in timpul Reformei (sec. XV), Statul si Biserica au avut structuri intrepatrunse. Dupa 325 d.Ch., imparatul roman Constantin cel Mare a dat religiei crestine un statut preferential, iar episcopii s-au grabit sa „inventeze” dogma „celor doua sabii”, in care puterea politica primea, alaturi de puterea Bisericeasca statut de autoritate divina.

Ce este aceasta doctrina a „celor doua sabii”?

Doctrina „celor doua sabii” a fost o stratagema a lui Constantin cel Mare, prin care puterea imperiala a primit pe nedrept calificativul de „divina.” Intreaga „smecherie” a fost rasplata pe care Biserica crestina a fost fortata sa i-o dea lui Constantin cel Mare pentru instaurarea unui climat de libertate pentru crestini. Doctrina „celor doua sabii” a fost „fundamentata” pe textul din Luca 22:36, in care Petru ii spune Domnului Isus: „Iata aici doua sabii”, iar Domnul Isus ii raspunde: „Destul.” In „interpretarea” (daca o putem numi asa) unora din episcopii de atunci, Domnul Isus i-a incredintat lui Petru dublul caracter al autoritatii sociale: „sabia politica”, garantoare a disciplinarii temporale in Stat si „sabia eclesiastica”, garantoarea disciplinarii eterne in Biserica.

In secolele care s-au succedat dupa decretul lui Constantin cel Mare, intre Biserica si Stat au existat adevarate „dueluri”, in care cele doua sabii s-au luptat din rasputeri pentru suprematie. Cei ce cunosc istoria stiu ca, desi pe vremea aceea, in Europa, papii incoronau capetele regale, la incoronarea sa, Napoleon a luat, spre stupoarea generala, cununa imparateasca din mina papei si si-a asezat-o el singur pe cap. Prin gestul sau, Napoleon spunea simbolic ca Franta nu va accepta sa stea sub tutela politica a Romei.

In ce a constat greseala reformatorilor protestanti?

Protestantii Reformei s-au ridicat impotriva „ereziilor doctrinare” practicate de Biserica romano catolica. Din pacate insa, ei nu au mers pina la capat cu revenirea la invataturile biblice. Cind s-a produs Reforma, cei patru mari reformatori europeni, Luther, Z[ingli, Calvin si |nox, au scos casele nobiliare din subordinea Vaticanului, dar, lipsiti de clarviziune biblica si presati de realitatile politice, au „schimbat un rau cu un altul” si, nascind alte structuri eclesiastice, s-au aliat iarasi cu Statul. In virtutea aceleiasi „dogme a celor doua sabii”, teritoriile reformate au devenit la fel de exclusiviste ca si domeniile afiliate inca Romei. Credinciosi principiului ca „preferintele seniorului” determina religia obligatorie in teritoriu, reformatii protestanti au inceput sa-i prigoneasca pe catolici cu aceiasi rivna cu care catolicii ii prigoneau pe protestanti. Aceste persecutii reciproce au dat nastere unor mari miscari de populatie. Catolicii fugeau in teritorii „catolice”, in timp ce „reformatii” se adunau de peste tot in teritoriile „reformate.” Cei mai nefericiti dintre toti au fost insa reformatii „separatisti.”

Cine au fost acesti „reformati separatisti”?

Acestia erau cei care, prin citirea Bibliei, si-au dat seama ca intre sistemul „lumii” si Biserica lui Christos nu poate exista nici un fel de asociere. Scandalizati de decadenta Romei catolice, dar si ingrijorati de compromisurile pe care Luther si Z[ingli incepusera sa le faca pentru justificarea „razboaielor sfinte”, acesti credinciosi „evanghelici” numiti pe alocuri „frati moravieni”, „frati elvetieni”, iar prin alte parti „anabaptisti” (de la practica rebotezarii adultilor care se converteau) au refuzat categoric orice forma de asociere cu puterea politica a vremii.

In sens absolut, desi au aparut in aceiasi perioada istorica, acesti anabaptisti nu au fost parte din miscarea Reformata protestanta. Ei au devenit „separatisti”, indraznind sa intrevada o societate in care Statul si Biserica aveau sa devina doua entitati total diferite in structura si destin. Doctrina fundamentala a anabaptistilor a schimbat aberatia „celor doua sabii” cu doctrina „separarii” dintre Stat si Biserica.

Pentru ca „separatisti” au protestat fata de greselile „protestantilor”, ei au primit numirea de „neo-protestanti.”

Menonitii

Aceasta ramura a „anabaptistilor” este cea mai veche comunitate din rindurile Bisericii Libere Protestante si a miscarilor de „trezire”. Ea a fost fondata de Menno Simon (1496-1561), care, dupa ce a fost doi ani preot, a trecut la anabaptism in 1536. Acesta a fost persecutat dupa ce a incercat sa formeze „imparatia sfintilor” in Munster. A organizat comunitati in Olanda si in tarile vecine (specificul cultural si portul specific este pastrat si astazi), dupa principiul adunarilor locale, conduse de „presbiteri”, fara alte organizarii eclesiastice. „Menonitii”, urmind reformatorii radicali, resping botezul copiilor si prezenta reala a lui Christos in elementele Cinei Domnului, cer independenta puterii bisericesti de cea seculara, refuza serviciul militar, juramintul si magistratura, sustin ca Biserica trebuie sa includa numai crestini angajati in slujba Evangheliei. Practica botezul la virsta adulta, savirsesc Cina (de trei ori pe an), duc o viata spirituala profunda, care include citirea Bibliei, rugaciunea in familie si caritatea. Prima Conferinta mondiala a menonitilor s-a tinut la Basel in anul 1925 (1.250.100 de membri). Multi menoniti au emigrat ën America si s-au stabilit ën tinuturile lui Penn (Pennsilvania de astazi). Astazi exista menoniti ën mai toate statele Americii. Ei traiesc ën comunitati strinse si sunt renumiti pentru „operele de caritate” pe care le fac.

Ce i-a atras pe „reformatorii separatisti” in Rusia?

Persecutati si uriti de moarte atit pe domeniile catolice, cit si pe cele „protestante”, anabaptistii au primit cu bucurie „Invitatia” tarinei Ecaterina a II-a, ea insasi descendenta dintr-o vita nobila germana, de a se stabili in stepele ruse dintre Volga si Marea Neagra. In doar citiva ani, un numar de peste 68.000 de colonisti germani, majoritatea lor „menoniti”, s-a indreptata spre sudul Rusiei. „Invitatia” a foat urmata pe 22 Iulie 1763 de un alt document semnat de tarina Caterina si care garanta conditii avantajoase pentru „colonisti”:

1. O totala libertate religioasa.
2. Nici un fel de taxe sau obligatii financiare fata de guvernul rus; nici un fel de obligatii ordinare sau extraordinare fata de statul rus.
3. Nici un fel de obligativitate de a servi in armata sau in alte servicii fata de Stat.
4. Dreptul de proprietate asupra teritoriului acordat; cu stipularea ca este vorba doar de o proprietate colectiva, nu particulara.
5. Pamintul primit in proprietate nu putea fi instrainat fara stirea autoritatilor ruse.
6. Colonistilor li s-a dat dreptul sa cumpere orice alta proprietate aditionala, ca cetateni particulari, care era inscrisa in evidente ca proprietate particulara.

Cei mai multi „separatisti” care au dat navala si au raspuns „Invitatiei” tarinei au fost din landurile germane. Mii si mii de „anabaptisti” au luat drumul Rusiei. Cind guvernul german a revocat in anul 1789 o scutire de serviciu militar acordata precedent menonitilor (o ramura a anabaptistilor) alte mii de germani au plecat si ei in Rusia. Traind in comunitati „inchise”, pastrindu-si limba germana si cultura „de acasa”, colonistii au prosperat material si au crescut numeric. Erau fara egal in cultivarea griului, multi devenind mari fermieri si proprietari de mori pentru macinarea griului. (Frank H. Wolke, Heritage and Ministry of the American Baptist Conference, pag. 20-22)

Primii colonisti s-au asezat la Nipru, in guvernamintul Ecaterinoslav. In anul 1865 existau deja 213 colonii germane in spatiul larg cuprins intre Basarabia si Caucaz.

Prosperitatea materiala nu a fost insotita insa si de o prosperitate spirituala. Fara o asistenta pastorala corespunzatoare, viata bisericeasca a degenerat in formalism si in repetate fragmentari. si anabaptistii si menonitii isi pierdusera fervoarea evanghelica. Pe la mijlocul secolului XIX a inceput iarasi printre ei o miscare de trezire spirituala. Etnicii germani au inceput sa se adune prin case pentru grupe de studiu biblic si rugaciune („stunden”). Curind, ei si-au dat seama ca au nevoie de raspunsuri la multe intrebari si au cautat sa ia legatura cu oameni cu pregatire teologica. Unul din cei contactati a fost Johan Gerhard Onken (1800-1884), care fondase in 1834 cea dintii biserica baptista din Germania si era pasionat de formarea unor noi lucratori cu Evanghelia. (Nascut in Germania la data de 26 Ianuarie 1800, acest Onken a crescut apoi in Anglia si in Scotia. In 1823 s-a intors in Germania si a fondat Societatea scolii Duminicale in Hamburg. A devenit baptist in 1834. Cu suport financiar din partea Organizatie Misionare Baptiste Americane, el a infiintat grupari baptiste in Germania si Danemarca. Tot prin eforturile si calatoriile lui au fost infiintate biserici baptiste in Austria, Ungaria, Romania, Bulgaria, Elvetia, Belgia, Olanda, Polonia si Rusia. A murit in Zurich, Elvetia pe 2 ianuarie 1884)

Pentru ca nu se putea deplasa personal in Rusia, Onken a inceput un dialog cu germanii din Rusia prin corespondenta. Unii din miscarea „sundista” si-au dat seama ca, in general, ei sunt de acord cu toate principiile si invataturile lui Onken, mai ales cu cea privitoare la botezul prin cufundare aplicat doar acelor persoane adulte care au ajuns la o convingere personala despre credinta crestina. Rezultatul a fost ca pe 23 Septembrie 1860 primii candidati din rindul colonistilor au primit botezul. Invatatura despre botezul adultilor a prins mai cu seama in comunitatile menonite si a dus la formarea unor grupari noi, numite „bisericile fratilor menoniti.” Bucurosi de rezultatul studiilor trimise prin corespondenta, baptistii germani l-au trimis sa viziteze Rusia pe unul din pastorii lor: August Liebig. Primit bine de cei botezati, el a fost insa arestat si aruncat in inchisoare de restul comunitatii anabaptiste germane. Fara sa tina seama de primejdia scoasa in evidenta de arestarea lui Liebig, Onken insusi s-a suit in tren si a venit in Rusia in anul 1869. Entuziasmul generat de vizita sa a produs un foarte mare numar de botezuri, a dus la instalarea unui misionar, Pritzkau, ca pastor local si la ordinarea unui numar mare de diaconi. In timpul vizitei sale, Onken l-a ordinat si pe Abraham Unger ca pastor al Bisericii Fratilor Menoniti din Einlage. Miscarea baptista a crescut rapid, astfel ca, in ciuda tuturor eforturilor de a o suprima, in doar saptesprezece ani de la vizita lui Onken, Uniunea Bisericilor Baptiste din Rusia numara peste 12.000 de membrii.

Cum au ajuns baptistii germani din Rusia in Romania?

Fervoarea evanghelstica a baptistilor din Rusia a dus la represalii. Ele au venit din doua directii distincte: din partea colonistilor si din partea autoritatilor ruse.

Colonistii n-au privit cu ochi buni marirea numarului acelora care „tulburau” viata comunitatii, cu pretentiile lor de chemare la „sfintire.” Crestinismul coloniilor devenise mai mult o fateta a patriotismului lor german. Inconjurati asemenea unei insule de o imensa populatie de slavi ortodocsi, germanii era multumiti cu forma religioasa, dar deranjati de „excesele” de evlavie ale baptistilor.

Pe de alta parte, autoritatile ruse au fost puse in fata inevitabilului. Populatia majoritara resimtea dureros faptul ca „strainii” o duceau mult mai bine din punct de vedere economic si se bucurau de privilegiile scutirii de obligatii si plati fata de Stat. Ocazia declansarii conflictului a venit tocmai din partea „baptistilor.” In rivna lor misionara, germanii baptisti au predicat evanghelia si rusilor. Cei convinsi de Evanghelie au inceput sa ceara sa fie si ei botezati, lucru categoric interzis de lege si de aranjamentele dintre Guvernul rus si colonistii germani. Cu toate ca germanii baptisti n-au vrut sa boteze credinciosi rusi, doi dintre ei, Elim Zseibel si Trifon Chlystun, s-au strecurat in sirul candidatilor germani la botez si au fost si ei cufundati in apa de pastorul Abraham Unger. Dupa aceea, rusii botezati au inceput sa raspindeasca Evanghelia si sa boteze alti rusi care treceau in masa la credinta baptista. Nu este de mirare ca la auzul „noutatilor” Biserica Ortodoxa Rusa a trecut pe rind intii la mirare, iar apoi la minie. Ca represalii, in anul 1871 guvernul rus a anulat toate privilegiile garantate prin „Invitatia” si edictul dat de tarina Caterina a II-a. Dupa o suta de ani de privilegii, germanii se vedeau astfel siliti sa traiasca sub aceleasi legi si obligatii ca toti ceilalti cetateni ai Rusiei. De fapt, lipsiti de protectia legilor, germanii au dus-o chiar mai rau decit rusii, ajungind tinta abuzurilor de tot felul. Li s-a interzis sa mai aiba scoli in limba germana, iar pe alocuri au fost chiar fortati sa-si ia nume rusesti.

Sub presiunea evenimentelor, multi colonisti germani au intrat in Moldova si in Romania. Pina si astazi, multe din adunarile baptiste romine isi pot trasa inceputurile in activitatea baptistilor germani veniti in Romania din Rusia.

Prin anul 1924, dupa ce comunistii rusi interzisesera „orice propaganda straina” pe teritoriul sovietic, Asociatia Baptistilor Germani din America suporta material anual cu suma de 4.116 dolari pe cei 12 misionari germani activi in Romania (Frank H. Wolke, Heritage and Ministry of the American Baptist Conference, pag. 309).

Majoritatea germanilor din Rusia au preferat insa sa treaca „discret” prin Europa si sa plece in America. Persecutati in trecut in Germania si acum in Rusia, ei n-au avut de ales decit varianta stramutarii in Lumea Noua.

„Invitatia” tarinei a avut totusi, macar in parte, efectul scontat. Urmele civilizatoare ale „separatistilor” germani mai sunt si astazi vizibile in Crimeia si, pe alocuri, in teritoriile de la nordul Marii Negre.

Multe din comunitatile colonistilor germani din America isi cauta si astazi radacinile in teritoriile asezate altadata intre riul Volga si Marea Neagra. Nu intimplator, o societate menonita misionara din Berlin, Ohio, are o baza de activitate in Patrauti, judetul Suceava si si-a extins activitatile in teritorii care sunt astazi incorporate in Moldova de dincolo de Prut si in Ucraina.

CITI BAPTISTI SUNT IN ROMANIA?

Inceputurile miscarii baptiste in Romania pot fi trasate incepind cu anul 1856 pentru populatia de etnie germana si cu anul 1875 pentru populatia de etnie maghiara si romina. In anul 1991, numarul baptistilor din Uniunea Bisericilor Baptiste din Romania era:

1. Uniunea Bisericilor Baptiste 100.000 1.423 de biserici (infintata 1919)

2. Bisericil Maghiare 9.043 99 de biserici.

Cu „apartinatorii” (copiii) din familiilr lor, totalul baptistilor de se apropie de 200.000.

Totalul neoprotestantilor evanghelici din Rominia incorporeaza inca aproximativ 300.000 de pentecostali (600.000 cu apartinatori) si 60.000 de Crestini dupa Evanghelie (100.000 cu apartinatori), citeva zeci de mii de Adventisti si unele fractiuni din cei peste 1.000.000 de membrii ai Oastei Domnului.

Cum au ajuns baptistii in Romania?

Inceputurile si evolutia miscarii crestine baptiste din Romania sunt dificil de trasat deoarece avem de a face cu evenimente petrecute in trei grupuri etnice: germani, maghiari si romini. Primele convertiri la credinta baptista s-au petrecut in regiuni diferite ale tarii, aflate sub diferite jurisdictii politice, unite abia in anul 1919, cind s-a format Romania Mare, prin alipirea Transilvaniei la tara mama.

Cum a inceput lucrarea printre germanii din Bucuresti?

Primul baptist german despre care stim a fost Carl Scharschmidt, un timplar care s-a stabilit in anul 1856 in Bucuresti. Dupa numai 7 ani, in 1863, August Liebig, pastor baptist german exilat din nordul Marii Negre, a fondat in in centrul Bucurestiului prima biserica baptista germana pe strada Popa Rusu nr. 22. Cladirea acestei Biserici exista si astaxi, in ea adapostindu-se acum o foarte energica biserica baptista romina.

Alti baptisti germani exilati din Ucraina in 1864 au format in anul 1864 o biserica baptista germana la Cataloi, in Dobrogea, care se afla la data aceea sub jurisdictie turceasca.

Un al treilea centru al baptistilor germani a fost la Tarutino, in Basarabia (astazi in Ucraina). Aceasta biserica a fost fondata ca misiune in 1875 si si-a capatat statutul de biserica independenta in anul 1907. Prin activitatea sa, biserica germana din Tarutino a infiintat si sponsorat multe puncte misionare. In prima parte a anilor 1930, germanii aveau zece biserici in Basarabia, dar totalul credinciosilor nu depasea cifra de o mie. Din cauza puternicei emigratii, germanii din multe parti ale Romaniei si-au parasit locurile si fie ca s-au repatriat in Germania, fie ca au emigrat in America. Lucrarea baptista printre etnicii germani este astazi aproape inexistenta.

Cum a inceput lucrarea printre unguri si romani?

O alta patrundere a baptistilor in Romania s-a produs din directia Ungariei inspre Transilvania si Banat. Un colportor (impartitor de carti si tractate crestine), Anton Novac, a dat peste un grup de reformati maghiari dornici sa studieze mai serios Biblia. In anul 1875, Henrich Meyer, un lider baptist din Budapesta, i-a botezat si a format prima biserica baptista maghiara din Translivania la Salonta Mare. Printre cei opt care s-au botezat era si Mihai Cornea, care a devenit un evanghelist dinamic, un om cu darul de a se apropia de oameni. Cornea a predicat Evanghelia peste tot pe unde a ajuns, si la unguri si la romini.

Transilvania gazduieste astazi (1997) de departe cel mai mare numar de credinciosi baptisti, majoritatea grupati in teritoriile de la granita vestica a Rominiei. Biserica baptista maghiara din Oradea are 1.100 de membrii, in timp ce Biserica Baptista Romina Emanuel din acelasi oras are 3.000 de membrii (fiind cea mai mare biserica baptista din Europa continentala, cu exceptia Rusiei). Afiliate Bisericii Emanuel din Oradea sunt astazi Institutul Biblic Emanuel, un liceu crestin si un orfelinat.

Patrunderea baptistilor in „fostul regat” al Romaniei s-a produs, prin comparatie cu celelalte doua amintite mai sus, mult mai tirziu. In ciuda opozitiei feroce a Bisericii Ortodoxe, prima biserica baptista din Muntenia a fost infiintata in anul 1909 la Jegalia. Constantin Adorian (1882-1954), un romin care a facut studii teologice la Hamburg in Germania, si care s-a alaturat la intoarcerea in tara Bisericii Germane din strada Popa Rusu, a inceput o lucrare de misiune printre romini in anul 1912.

Dupa unirea Transilvaniei (1918) cu Rominia, toti baptistii din Romania s-au unit in 1919, formind „Uniunea Bisericilor Baptiste din Rominia.” Fiecare grup etnic avea insa propriile lui interese, ceea ce facea foarte dificila lucrarea de colaborare. Germanii aveau propriile lor asociatii, iar in 1929 maghiarii din Transilvania si rusii/ucrainenii din Basarabia si-au facut si ei propriile lor asociatii.

Incepind chiar cu anul constituirii in Uniune, 1919, rominii baptisti au inceput sa editeze o mica revista. In anul 1921 au deschis primul Seminar in Transilvania, la Buteni. In anul urmator, Seminarul a fost mutat din motive strategice la Bucuresti.

Ca rezultat al Conferintei de la Londra, Asociatia „Southern Baptist” din America si-a asumat responsabilitatea de a sustine lucrarea de evanghelizare din Romania. In anul 1923, organizatia a trimis primul ei misionar in Rominia. Cu un an inainte, Southern Baptist Asociation cumparase un teren in Bucuresti pentru cladirea Seminarului. In anul 1929 pe linga cursurile pentru pastori, Southern Baptist a deschis si cursurile scolii Misionare pentru femei.

Ajutati de zelul lor evanghelistic, baptistii romini au continuat sa se raspindeasca foarte repede, ajungind sa numere 45.000 in 1930.

Care au fost caracteristicile baptistilor romini?

Pe linga aprinsul lor zel misionar, baptistii romini au urmat codul „puritan” de vietuire, evitind cu desavirsire tutunul si alcoolul, interzicind purtarea de podoabe si respectind cu strictete Duminica drept zi „a Domnului.”

Relatiile cu Statul Romin au fost in rastimpuri foarte dificile, mai ales in anul 1928, iar apoi intre anii 1937 si 1944. Sub presiunea Bisericii Ortodoxe, intre Decembrie 1938 si Aprilie 1939 toate bisericile baptiste din Rominia au fost oficial inchise.

Dupa caderea regimului fascist in anul 1944, baptistii au primit recunoasterea legala si au folosit la maxim libertatea nou dobindita. Clasele Seminarului au fost intesate cu o noua generatie de lucratori, iar Uniunea a scos revista ei lunara: „Indrumatorul Crestin Baptist.”

Incepind cu anul 1955 insa, regimul comunist ateu a declansat o campanie de restringere a drepturilor religioase. Baptistii, alaturi de majoritatea celorlalte miscari evanghelice din Romania au fost supusi unui climat dur de persecutie: credinciosii au fost retrogradati si dati afara din servicii, li s-au inchis o serie de biserici, pastorii au fost amenintati, arestati si haituiti, unora li s-a ridicat „carnetul” necesar pentru recunoasterea ca lucrator crestin legal, au fost desfintate sau mult limitate scolile duminicale pentru copii si tineret, listele candidatilor la botez au trebuit sa fie aprobate in prealabil de reprezentantii Statului, conducatorii Cultului au fost transformati in „marionete” pentru parafarea constringerilor dictate de mult temutul Departament al Cultelor. Sub toate aceste privatiuni si persecutii, activitatea credinciosilor baptisti a continuat. Lucrarea din interiorul tarii a fost sustinuta material cu carti tiparite in Occident si cu emisiuni de Radio produse de unii din liderii baptisti romini exilati peste hotarele tarii.

Dupa rasturnarea regimului comunist in 1989, baptistii romini si-au recistigat libertatea de actiune. In ciuda conditiilor economice foarte grele, baptistii romini sunt angajati in lucrari cu un caracter misionar foarte pronuntat. Desi Biserica Ortodoxa a incercat sa-si impuna iarasi statutul de Biserica nationala si sa-i priveze de drepturi pe reprezentantii celorlalte biserici crestine din Rominia, in cei opt ani scursi de la Revolutia din 1989, baptistii romini au patruns cu curaj in invatamintul scolar si in programele de radio si televiziune. Pentru a se apara impotriva abuzurilor Bisericii majoritare Ortodoxe, baptistii i-au chemat pe reprezentantii celorlalalte culte evanghelice sa formeze un front comun constituind „Alianta Evanghelica Romina.” Primul ei presedinte a fost Paul Negrut, predicator baptist la Biserica Emanuel din Oradea.

Ce doresc baptistii din Rominia?

A vorbi despre drepturile baptistilor intr-o tara predominant ortodoxa suna pentru unii la fel de paradoxal ca a vorbi despre drepturile luteranilor reformati in Italia catolica. Realitatea nu trebuie insa privita sub acest unghi de vedere. Rominia nu mai trebuie sa fie o tara in care o anumita „religie” sa fie declarata „nationala.” Democratia contemporana nu permite „monopolul” nimanui asupra „sufletelor” oamenilor. Epoca totalitarismului, de orice soi ar fi el, trebuie sa dispara. Oriunde au ajuns, batistii au incurajat instalarea unui climat democratic si tolerant care sa respecte libertatea de constiinta. Multe din personalitatile politice baptiste au contribuit masiv la formarea si intretinerea climatului de libertate specific Americii. Citiva presedinti ai Americii au fost membrii ai Bisericilor baptiste. Este edificator sa aratam ca, in lume, nu exista tari baptiste (asa cum exista de exemplu tari catolice, tari ortodoxe, tari luterane, tari anglicane, etc.) Acolo unde au trait, baptistii au creiat o atmosfera propice exprimarii specificului individual.

Incadrati cu totul in suvoiul crestinismului istoric, cu o viata spirituala ale carei articole de credinta sunt ancorate in substanta tuturor crezurilor crestine stabilite in Consiliile tinute de-alungul istoriei, baptistii isi aduc si ei aportul la mintuirea copiilor lui Dumnezeu din Rominia. Prezenta lor, departe de a fi dusmanoasa sau amenintatoare, trebuie privita ca o contributie sincera si frateasca la mintuirea multor romini, ca un indemn si o incurajare spre o conformare mai fidela la standardul si spiritul Noului Testament.

(Bibliografie: Pentru cei ce vor sa afle mai multe amanunte, recomandam spre lectura: „Istoria baptistilor din Romania”, de Alexa Popovici, 2 vol, si „A short History of Romanian Baptists”, Cronicle, 5 (1942): 9-21. Deasemenea, „A hundred Years of Baptist Life in Romania”, Baptist Quarterly 33 (April 1990): pag. 265-274)

ROBOAM                                    

http://www.roboam.com/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/baptistii/istoria-baptistilor-din-romania/

Înapoi sus
Tinerețe în cuvânt

„Nimeni să nu disprețuiască tinerețile tale!”

Ana-Maria Negrilă

Universul între paginile unei cărți

Nervi de Sezon

Blog Filozofic

POPAS PENTRU SUFLET

Cristian Ionescu

Agora Christi

Blog evanghelic de teologie publica

Alteritas

cu Dănuț Jemna

Pagina creștină

Simion Ioanăș

Danut Tanase

Deschis si sincer, verde-n fata!

danielmiclea

Inca un gand

Aradul Evanghelic

... pentru arădeni şi despre arădeni...şi nu numai!

barzilaiendan.wordpress.com/

Un Barzilai izvorât din Dan - O anagramare pentru Daniel Branzai

Nickbags

Har si Pace

Vrăbiuțe

Cip! Cip!

Bogdan DUCA

Pentru ca în viitor să nu se spună "Acele timpuri au fost întunecate pentru că ei au tăcut"...

ARMONIA MAGAZINE - USA

Locul in care te intalnesti cu CREDINTA.

Mana Zilnica

Mana Zilnica

Life Mission

"Ceea ce face farmecul unui om este bunatatea lui"

Ciprian I. Bârsan

...din inima pentru tine

Informatii si mesaje

Pecetea Dumnezeului Celui Viu primită de către Maria Divinei Milostiviri în mesajele de la Sfânta Treime și Fecioara Maria

Bucuresti Evanghelic

A topnotch WordPress.com site

Misiunea Genesis

Susținem misionari și proiecte de misiune peste tot în lume

Marius Cruceru

...fără cravată

Cu drezina

de Teofil Stanciu

Semnele vremurilor

Lumea contemporana in lumina profetiilor

Miere și migdale

Luați cu voi ... puțin leac alinător și puțină miere, mirodenii, smirnă, fisticuri și migdale - Geneza 43:12

Noutati Crestine

Ca sa stii!

PERSPECTIVE CRESTINE

Gânduri către o altă lume...

Creştinul Azi

Revista Uniunii Bisericilor Creştine Baptiste din România

Persona

Blog of Danut Manastireanu

Revista ARMONIA - Saltmin Media

Hrană pentru minte și lumină pentru suflet

Moldova Creștină

Răspunsuri relevante și actuale din Biblie

EvangheBlog - Un blog din suflet, pentru suflet

„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viața veșnică.” (IOAN 3: 16) „Dacă cred că există Dumnezeu şi El nu există, n-am pierdut nimic. Dar dacă nu cred că există şi El există cu adevărat, atunci am pierdut foarte mult.” (BLAISE PASCAL, filosof, matematician și fizician creștin francez)

%d blogeri au apreciat: