Închide

Despre Frica De Domnul

6-img_20171111_1112445-e1510837743147

Biblia vorbește despre frică și ne prezintă mai multe feluri de frică cum ar fi: frica de Domnul, frica de oameni, frica de autoritățile statului, frică de ziua judecății, „duh de frică”, frică cu sensul de respect (Proverbe 1:7, 8:13, 10:27, 14:27, 19:23, 22:4,29:25, Romani 13:1-6, 1 Ioan 4:17-18, Efeseni 6:5, 5.21, 33, 2 Timotei 1:6-8 Filipeni 1:27-30).

Vom aborda frica de Domnul, dorind să avem o înțelegere corectă a acesteia.

Biblia prezintă frica de Domnul ca și o calitate a omului care se apropie de Dumnezeu. Este acea atitudine de respect, de reverență, de cinstire, de adorație, de venerare a lui Dumnezeu. Teama de Domnul poate motiva la închinare autentică (Psalmul 22:35,25). Nu este acea frică de a fugi, de a ne speria, de a ne îngrozi de Dumnezeu, ci acea fricǎ care ne apropie într-o atitudine și stare corectă.

Nu este doar o simplă emoție, este mai mult decât atât. Este un mod de viață caracterizat de o gândire, atitudine, fapte, vorbe, manifestate către Dumnezeu. În Vechiul Testament frica de Dumnezeu este poruncită în repetate ocazii (Deuteronom 6:1-2, 10:12, 20-21, Psalmul 2:11, Eclesiastul 12:13, Ieremia 5:24), iar în Noul Testament ni se spune de credincioșii din Biserica Primară că “umblau în frica Domnului” (Fapte 9:31) fiind și o caracteristică a credincioșilor asociată și cu alte virtuți și acțiuni (Evrei 12:28-29, 1Petru 1:17, 2:17, Apocalipsa 14:7, Filipeni 2:12, Iuda 23, Fapte 13:26).

Interesant cum frica de Dumnezeu, conduce la eliminarea fricii: de oameni (în general), de dușmani (respectiv de satan și demonii lui) și de orice altă frică nocivă, păcătoasă. Frica de Domnul aduce vindecare de celelalte frici.

Nu poți avea frică de Domnul și în același timp o altă teamă păcătoasă care ar scoate în evidență neîncrederea în Dumnezeu!

Frica de Domnul are de-a face direct cu cunoașterea lui Dumnezeu, cu recunoșterea sfințeniei, neprihănirii, dreptății Lui, alături de dragostea, mila, îndurarea Lui… Să ai încredere în ceea ce este El, să te bazezi puternic pe atributele Lui (Psalmul 115:11). Cunoașterea lui Dumnezeu într-un mod deplin, ar trebui să aibă ca rezultat: frica de Domnul. Cel ce are frică de Dumnezeu are adevărata înțelepciune (Psalmul 111:10, Proverbe 9:10) . Doar omul care-L cunoaște pe Dumnezeu este înțelept (Proverbe 1:8).

Omul cu frică de Domnul se îndepărtează de păcat, ajunge să-i fie groază de păcătoșenia lui, asemenea profetului Isaia (Isaia 6). Există un efect sfințitor, atunci când ne caracterizează acestă teamă sfântă, o pocăința profundă care are ca urmare curățirea noastră spirituală, pe care Dumnezeu o realizează. Urârea păcatului și indepărtarea de păcat, puritatea (Proverbe 8:13 , 16:6), pot fi dovezi că există teama sfântă.

Eșecul multor așa-ziși creștini, în ceea ce privește frica lor de Domnul, și care în prezent au invadat multe biserici creștine, diluându-le… bisericile devenind astfel, irevelante din punct de vedere spiritual. Sunt diferite moduri în care se manifestă lipsa fricii de Domnul, care poate fi observată prin atitudini, fapte, vorbe. Iată căteva moduri: tratare cu ușurință a lucrurile sfinte, acceptarea cu ușurință a anumitor ”păcățele” devenind lipsiți de pioșenie (acceptând păcatul) am transformat adunările noastre din biserici locale în cluburi de socializare și de spectacole în care accentul cade pe noi și nu pe Dumnezeu, ne manifestăm ca niște copii nemulțumiți, nu mai predicăm, nu mai condamnăm, nu mai mustrăm păcatul care se ascunde sau chiar e prezent vizibil printre noi… Sunt situații, când eu sunt ispitit în a nu avea frică de Domnul și nu am altă cale de redresare decât prin pocăință. Nevoia unei temeri de Domnul este acută printre credincioși, în schimb alte temeri ne-au cuprins, ele având legătură doar cu viața terestră (pământeană), eventual unii au o frică de pedeapsa lui Dumnezeu care nu ar trebui să fie valabilă pentru un copil al lui Dumnezeu.

Sunt situații când Dumnezeu disciplinează pe ai Săi copii, pentru a-i redresa. Disciplina pe care ne-o aplică Dumnezeu nu e un motiv de frică ci de gustare din dragostea Lui îndreptătoare (Evrei 12:5-11). Dumnezeu dorește să se laude cu oameni temători de El, ca și Iov (Iov 1:1,8-9), ca și Lidia (Fapte 16:14), ca și Iosif (Genesa 48:18) … printre care putem fi și noi.

”Teama sfântă’’ este o caracteristică de bază a oricărui creștin autentic, care-L cunoaște pe Dumnezeu, cunoaște Cuvîntul Lui și îl ascultă întocmai. Să fim temători de Dumnezeu!

Avram Sabou               

http://ariseforchrist.com/blog/articles/2/despre-frica-de-domnul-146

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole/despre-frica-de-domnul/

DESPRE DESCURAJARE

6-img_20171111_1112445-e1510837743147

Milutin Despre descurajare

Text biblic: 1 Samuel 26 : 22 – 27 : 1, 1 Samuel 30 : 6

Am citit că un om a avut ocazia să intre într-un fel de depozit al diavolului și să vadă tot inventarul, toată gama de momeli folosite de diavol pentru a-i amăgi pe oameni. Mai mult, fiecare avea precizată valoarea dată de diavolul, potrivit cu succesul avut la oameni cu acea momeală sau ispită. Pe o cutie scria: Gelozia, iar sub ea era prețul: 100 de dolari. Pe alta scria: Invidia, iar sub ea era prețul trecut de 150 $. Pe altă cutiuță scria: Lăcomia – 200 $. Pe alta scria: Mândria – 250 $. Și tot așa, erau înșirate tot felul de momeli cu care diavolul a avut succes pentru a-i atrage pe oameni. La un moment dat, privirea omului i-a fost atrasă de o cutiuță, undeva mai sus, pe un raft, pe care scria 12 000 $, și nu vedea ce scrie deasupra valorii. Diavolul i-a zis: „Deasupra valorii scrie: DESCURAJAREA. Când toate celelalte provocări dădeau greș, foloseam descurajarea și întotdeauna obțineam rezultatul dorit.”

Despre descurajare aș vrea să împărtășesc cu dumneavoastră câteva gânduri.

Ați fost vreodată descurajați în viață până acum? Este cineva descurajat chiar în momentul acesta? Nu pot crede că nu ați fost. Pot crede că poate nu sunteți acum descurajați, dar vreau să vă avertizez că, indiferent ce a însemnat pentru voi experiența descurajării în trecut, așteptați-vă să fiți descurajați. Am spus-o mereu: cele mai mari provocări vin de sărbători. Odată am stat în parcarea unui magazin mare și-i vedeam pe oamenii care-și făceau cumpărături de sărbători. Știți ce am constatat? Ieșeau cu coșurile pline de cumpărături, dar aproape că nu am văzut fețe senine. Gesticulau și…sigur că nu puteam eu să-mi dau seama din mașină despre ce vorbesc ei, dar am văzut prin gesticulații, agitații că nu e acea liniște și seninătate pe chipurile celor care împingeau coșurile pline.

Descurajare înseamnă lipsa curajului, dar și apăsare, teamă, demoralizare, depresie chiar. Experimentarea descurajării poate genera efecte devastatoare și greu de anticipat. Nu știi cum vei reacționa când ești în descurajare. Știți ce fac unii oameni când ajung în descurajare? Ajung să încheie socotelile cu viața!

În 1 Samuel 27, de unde am citit primul verset, îl întâlnim pe David într-o profundă stare de descurajare.

„David şi-a zis în sine: „Voi pieri într-o zi ucis de mâna lui Saul; nu este nimic mai bine pentru mine decât să fug în ţara filistenilor, pentru ca Saul să înceteze să mă mai caute în tot ţinutul lui Israel; aşa voi scăpa de mâna lui.”

Profundă și grea neliniște pentru David. Capitolul 27 și următoarele descriu implicațiile descurajării lui David și ne permit să facem câteva considerații cu privire la această nefericită stare. Vom nota câteva lucruri care țin de descurajarea lui David. Cu siguranță că ne vor prinde bine și nouă atunci când descurajarea va bate la poarta minții și inimii noastre.

  1. Motivele descurajării lui David nu sunt în realitate așa cum erau în imaginația lui.

Fiecare stare de descurajare are un motiv. Motivele descurajării lui David sunt, de fapt, rezultatul imaginației lui. Mai simplu de ținut minte: IMAGINAȚIA ALIMENTEAZĂ DESCURAJAREA.

David își imagina că Saul îl va ucide într-o zi. În realitate, aceasta a fost ultima întâlnire dintre David și Saul. A urmat o mare bătălie cu filistenii și Saul a fost omorât. Saul nu era așa de puternic cum își imagina David că este. În capitolul 28, imaginea lui Saul este cea a unui om înfrânt. Iată realitatea, nu imaginația. Realitatea îl prezintă pe Saul astfel:

1 Samuel 28 : 20: „Îndată Saul a căzut la pământ cât era de lung, şi cuvintele lui Samuel l-au umplut de groază; nu mai avea nicio putere, căci nu mâncase toată ziua şi toată noaptea.”

Acesta este, în realitate, Saul de care se temea David. Fără pic de putere în el, iar ultima luptă care a urmat a fost și ultima la care a participat Saul.

Dragii mei, descurajarea e antrenată adesea de supoziții false. Ne temem de situații care în realitate nu sunt așa cum ni le imaginăm. Ți s-a întâmplat vreodată să te doară ceva și pe fondul acesta al durerii, să-ți imaginezi că mori? Mama mea, de-a lungul vieții ei, se văita adesea că o doare ceva și spunea: „Mă cam doare aici. Am să mor din asta.” A repetat asta la fiecare durere. N-a murit nici din una, nici din alta, nici când a suferit un cumplit accident vascular; e paralizată de mai bine de 10 ani și are 80 de ani acum. E în viață.

O istorie reală, care ține de lumea pescarilor din Coronini, spune că a fost o perioadă când pescarii nu mai voiau să meargă la pescuit noaptea. Cineva, demn de încredere,  le-a spus: „Nu mă mai duc noaptea la pescuit cât trăiesc eu, că l-am văzut pe diavolul!”.  Toți i-au zis că poate o fi fost o buturugă. „Nu”, a zis el, „pentru că ce am văzut eu avea coarne și mergea împotriva curentului apei”. Chiar s-au speriat oamenii și nu s-au mai dus o vreme la pescuit. Câteva zile, oamenii și-au imaginat că Necuratul e prin zona Ostrovului. Realitatea a fost alta. Erau niște coarne, coarnele unui cerb care a scăpat dintr-o rezervație din Serbia și care o perioadă de timp și-a dus veacul prin zona Ostrovului și era dezorientat. Până la urmă, minerii din autobuzele care mergeau în zona Berzasca, au văzut cerbul care, obosit a venit la mal, l-au prins și l-au dus înapoi în rezervație, la sărbi.

Dragii mei, avem nevoie de calm și rațiune. David și-a zis în sine: „Voi pieri într-o zi ucis de mâna lui Saul, dar mâna lui Saul nu mai era pregătită să fie ridicată împotriva lui David.

  1. Niciun om nu se naște imun când e vorba de descurajare.

Nimeni nu se naște cu o imunitate la starea aceasta de descurajare. Nici măcar experiența unui om nu-i asigură imunitate în fața descurajării. Privim la exemplul lui David. Experiențele lui de viață creionează imaginea unui om puternic și curajos. În tinerețea lui, David smulgea oaia din gura leului sau a ursului. La un moment dat, a pus mâna pe praștie și l-a omorât pe filisteanul Goliat. Când i s-a cerut să omoare 100 de filisteni, a ucis 200 de filisteni. David a fost un om curajos, care nu poate fi înfrânt foarte ușor. David avea o vorbire aleasă, era un om elocvent. În vorbirea lui, el invoca frecvent Numele lui Dumnezeu, ceea ce arăta că este un om puternic. Îi auzim pe unii, deși e vreme urâtă afară și plouă, zicând: „Eh, voia Domnului!” Atenție! Cuvintele frumoase nu ne pot asigura imunitate când e vorba de pericolul descurajării.

Uitați ce frumos vorbește David altora: „Şi după cum azi viaţa ta a avut un mare preţ înaintea mea, tot aşa şi viaţa mea va avea un mare preţ înaintea Domnului, şi El mă va izbăvi din orice necaz.” (1 Samuel 26 : 24) Ce cuvinte frumoase rostește David în împrejurarea aceasta. Dar iată ce a avut să-și spună lui însuși: „David şi-a zis în sine: „Voi pieri într-o zi ucis de mâna lui Saul; nu este nimic mai bine pentru mine decât să fug în ţara filistenilor, pentru ca Saul să înceteze să mă mai caute în tot ţinutul lui Israel; aşa voi scăpa de mâna lui.” (1 Samuel 27 : 1)

Mă gândesc la experiențele mele. De atâtea ori i-am încurajat pe alții, am stat alături de alții, dar când am trecut eu prin dificultăți, am fost descurajat.

  1. Descurajarea poate legitima compromisul

Aici este marele pericol al descurajării. David nu a rămas doar cu cuvintele de descurajare. Uitați ce urmează imediat: „David şi-a zis în sine: „Voi pieri într-o zi ucis de mâna lui Saul; nu este nimic mai bine pentru mine decât să fug în ţara filistenilor, pentru ca Saul să înceteze să mă mai caute în tot ţinutul lui Israel; aşa voi scăpa de mâna lui.” Nu e un compromis acest lucru? Tu, David, parte din poporul lui Dumnezeu, care ai urât pe cei ce aruncau ocara împotriva lui Dumnezeu, ai ajuns să fugi la ei? Acesta e compromis.

Tot de frica lui Saul, David a mai încercat o dată să meargă la Achiș și s-a făcut de rușine. Se pare că n-a învățat nimic din experiența din trecut.

1 Samuel 21, de la versetul 10: „David s-a sculat şi a fugit chiar în ziua aceea de Saul. A ajuns la Achiş, împăratul Gatului.  Slujitorii lui Achiş i-au zis: „Nu este acesta David, împăratul ţării? Nu este el acela pentru care se cânta jucând: „Saul şi-a bătut miile lui, iar David zecile lui de mii”?” A făcut pe nebunul înaintea lor; făcea năzdrăvănii înaintea lor; făcea zgârieturi pe uşile porţilor şi lăsa să-i curgă balele pe barbă. Achiş a zis slujitorilor săi: „Vedeţi bine că omul acesta şi-a pierdut minţile; pentru ce mi-l aduceţi? Oare duc lipsă de nebuni, de-mi aduceţi pe acesta şi mă faceţi martor la năzdrăvăniile lui? Să intre el în casa mea?”

Asta a pățit când s-a dus prima dată la filisteni și iată-l acum în aceeași situație. Se duce iar la filisteni. Nu s-a dus pentru o zi, două. Timpul cât a locuit David în țara filistenilor a fost de 1 an și 4 luni. Ca și când s-ar fi dus să facă armata la filisteni. Cumplită situație.

Acesta nu e singurul compromis legitimat de descurajare. Ajuns la filisteni, David adaugă și minciuna și cruzimea, omorând anumiți oamenii care locuiau acolo de multă vreme. Cât de crud devine când descurajarea îl aruncă la filisteni. Pe Achiș îl mințea că omora pe cei din ținutul lui Iuda, dar, de fapt, el îi omora pe filisteni.

Aflat în descurajare, omul poate considera anumite păcate ca fiind scuzabile. Trebuie să fim foarte atenți. Diavolul, în momentele noastre de descurajare, ne șoptește: „Trebuie să faci asta, n-ai ce face, trebuie s-o scoți cumva la capăt!”

  1. Descurajarea afectează imaginea lui David, dar și imaginea celor din jurul nostru

Când trecem prin descurajare, îi afectăm și pe cei de lângă noi, pe cei din familiile noastre. David a fost un om de frunte, dar descurajarea l-a făcut să fie un om de la coadă, iar cuvântul nu-mi aparține, ci l-am luat exact așa cum scrie în biblie. 1 Samuel 29:2 „Domnii filistenilor au înaintat cu sutele şi miile lor; şi David şi oamenii lui mergeau mai la coadă cu Achiş.”

Omul din frunte, de altă dată, ajunge la coadă. Domnii filistenilor au considerat că și această poziție este prea mare pentru el. La un moment dat,  au întrebat ce caută evreul acesta la ei și l-au trimis acasă.

1 Samuel 29: „Domnii filistenilor au zis: „Ce caută evreii aceştia aici?” Şi Achiş a răspuns domnitorilor filistenilor: „Acesta este David, slujitorul lui Saul, împăratul lui Israel. De mult este cu mine şi n-am găsit nici cel mai mic lucru de care să-l învinuiesc, de la venirea lui şi până în ziua de azi.” Dar domnitorii filistenilor s-au mâniat pe Achiş şi i-au zis: „Trimite înapoi pe omul acesta, ca să se întoarcă în locul unde l-ai aşezat; să nu se coboare cu noi pe câmpul de bătaie, ca să nu ne fie vrăjmaş în timpul luptei. Şi cum ar putea să se facă omul acesta plăcut stăpânului său, decât cu capetele oamenilor noştri?”

Ce umilință a îndurat războinicul David. Dar nu doar imaginea lui a fost afectată, ci și a celor 600 de oameni care l-au însoțit din loialitate. Mai mult, au trecut prin asemenea experiență acești oameni, că la un moment dat, citim despre ei: „poporul vorbea să-l ucidă cu pietre, pentru că toți erau amărâți…”

Dragii mei, Dumnezeu este Cel care știe totul și poate totul. David a crezut că el știe totul. Credea că Saul are să-l omoare. Să ne bizuim pe El atunci când descurajarea este în apropierea noastră.

Am vorbit despre descurajare. Cel mai important lucru pe care vreau să-l reținem, tratamentul împotriva descurajării este: încrederea în Dumnezeu. Să nu ne bazăm pe nimeni, ci doar pe Dumnezeu. Când avem anumite boli, este nevoie de tratament de care depindem, uneori, chiar toată viața noastră.

Ești într-o stare de descurajare? Cheamă-L pe Dumnezeu. Ai alergat într-o parte și-n alta. Și David a căutat soluții, dar când s-a bizuit pe Dumnezeu, David a găsit rezolvarea.

 Predica fratelui Ilie Milutin (pastor al Bisericii Baptiste din Coronini) predicată în data de 12 decembrie 2013, la Biserica Baptistă „Harul”, Moldova Veche.

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole/despre-descurajare/

Despre cârtire 1

6-img_20171111_1112445-e1510837743147

09 OCTOBER 2017

„Poporul a cârtit în gura mare împotriva Domnului, zicând că-i merge rău. Când a auzit, Domnul S-a mâniat. S-a aprins între ei focul Domnului şi a mistuit o parte din marginea taberei.” (Numeri 11:1)

În Noul Testament, apostolul Pavel ne spune: „ Să nu cârtiţi, cum au cârtit unii dintre ei, care au fost nimiciţi de Nimicitorul.” (1Coritneni 10:10)

Cârtirea mare problemă, mare pacoste în poporul Domnului!

Suntem în perioada în care sărbătorim „ziua mulţumirii” în biserici. Însă, tot avem probleme cu cârtirea. Pentru ca să ne asigurăm că este aşa, să începem cu începutul.

  1. Definiţia cârtirii

Ce este cârtirea? DEX-ul spune că a cârti înseamnă a-şi exprima mereun nemulţumirea prin murmurare sau critici, a protesta, sau a se plânge mereu.

Şi etimologic şi teologic cârtirea este exprimarea nemulţumirii faţă de cineva, sau ceva.

  1. Determinarea cârtirii

De unde vine cârtirea? Ce îi determină pe oameni să cârtească?

– Nemulţumirea inimii cu ceea ce ai, ceea ce eşti, sau ceea ce ţi se întâmplă

– Necunoaşterea lui Dumnezeu, a Cuvântului şi a planului Său

– Neaceptarea suveranităţii lui Dumnezeu peste toate lucrurile

– Nesupunerea faţă de principiile lui Dumnezeu, de ex: principiul autorităţii delegate

  1. Distincţia între cârtire şi critică construnctivă

Unii îşi justifică cârtirea cu critica constructivă. Critica constructivă este necesară şi benefică, cârtirea este păcat şi este dăunătoare. Prin urmare se cere să facem o distincţie între cele două. Iată câteva repere pentru a face această distincţie.

  • Cârtirea vine din nemulţumire, critica construnctivă din dorinţa de corectitudine şi dreptate.
  • Cârtirea vine din necunoaşterea lui Dumnezeu şi a planului Său, critica constructivă vine din cunoaşterea lui Dumnezeu, a Cuvântului şi din dorinţa de-a apăra adevărul.
  • Cârtirea vine din sentimente, critica constructivă vine din raţiune în lumina Cuvântului.
  • Cârtirea vine din neaceptare a suveranităţii lui Dumnezeu, critica constructivă vine din supunere faţă de autoritatea lui Dumnezeu şi din dorinţa de-a îndrepta semenul care a greşit

Prin urmare, păziţi-vă de cârtire! Cârtirea este nimicitoare! Învăţaţi să criticaţi constructiv în dragoste!

Ilie Bledea – 09.10.17

http://www.baptist-tm.ro/despre-cartire-1/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole/despre-cartire-1/

 

Descoperire arheologică descifrată cu referinţă la inviere mesianică

26166405_528164660901519_2122504651006353946_n

21JAN2014

by rodi in ArchaeologyChrist Tags: Descoperire arheologică descifratăreferinţă la inviere mesianică

Ii multumesc lui Tim Dhuby pentru aceste poze, din Revista Calea Credintei nr. 390-391, septembrie-noiembrie 2013. Redau un fragment din articol (prima pagina / poza) pentru cei care incearca sa citeasca textul de la un ecran mic:

Pe partea de est a Marii Moarte (Iordania) a fost descoperita, cu mai multi ani in urma, o placa cu dimensiunea de 40 / 80 cm, scrisa in limba ebraica si datata in perioada secolului intai. O perioada indelungata de timp, experti in vechea limba ebraica au incercat sa descifreze mesajul compus din 87 de randuri. Totusi in luna iulie a anului 2008, profesorul Israel Knohl, (in imagine), un evreu religios care preda Tanach si Talmud la universitatea ebraic din Ierusalim, a putut rezolva misterul mesajului de pe aceasta placa. In continutul acelei scrieri ne este prezentatarhanghelul Gavril inviindu-L din morti, dupa  trei zile pe “Domnul Domnilor”, al carui sange se varsa ca ispasire pentru pacatele poporului.

Profesorul Knohl a spus, “Acest text este un text revolutionar. Va trebui sa ne revizuim intelegerea cu privire la istoricul Isus. Avem veriga ce ne lipsea dintre iudaism si crestinism. Am in fata mea o conceptie iudaica necunoscuta noua, care afirma ca sangele varsat al lui Mesia este necesar pentru iertarea colectiva a poporului. Ideea unui Mesia care sufera si dupa trei zile inviaza din mort, ca atare este ceva nou in iudaism.”

Iar la pagina/poza a 2-a, cateva comentarii cu privire la aceasta descoperire. (Am gasit si un articol in limba engleza asupra acestei descoperiri arheologice: Ancient Tablet Ignites Debate on Messiah and Resurrection, aici –

 http://www.nytimes.com/2008/07/06/world/middleeast

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole/descoperire-arheologica/

Pagina 2-a

Democrație sau teocrație A. J. Pollock

6-img_20171111_1112445-e1510837743147
Cel mai bine am începe prin a defini acești termeni.

Democrația este guvernarea poporului, prin popor, pentru popor. Așa sună faimosul dicton rostit de Abraham Lincoln.

Teocrația este guvernarea prin călăuzirea directă a lui Dumnezeu.

Ca o introducere la acest subiect sunt necesare câteva remarci preliminare. Contează ce crede un creștin când vine vorba de politică? Mai întâi de toate un creștin nu ar trebui să fie un politician. De două ori Domnul a afirmat despre ai Săi: „ei nu sunt din lume, după cum Eu nu sunt din lume” Ioan 17  :14,16. Dacă ar fi fost potrivit ca un creștin să fie politician, ar fi trebuit să-i vedem pe apostoli dându-ne un exemplu în această privință. Nu găsim în Scriptură niciun cuvânt, ca exemplu ori ca învățătură, pentru a-l îndemna pe cel credincios să fie un politician.

În Vechiul Testament, unde era o altă dispensație, existau instrucțiuni cu privire la poziția de împărat, dar în Noul Testament, în timp ce există instrucțiuni despre cum trebuie creștinul să se supună, nu există nici măcar un singur verset despre cum trebuie el să conducă. Creștinul trebuie să „onoreze pe împărat” (1. Petru 2:17 ), însă nu există instrucțiuni despre cum trebuie să se comporte ca un împărat. Ni se spune să fim „supuşi conducătorilor şi autorităţilor” (Tit 3:1 ), găsim în Scriptură îndemnul „orice suflet să fie supus autorităţilor care sunt mai presus de el” (Romani 13:1 ) iar aceasta într-o vreme în care împăratul roman era acel monstru de nelegiuire, Nero. Cu toate acestea nu există un singur rând pentru creștini cu privire la a domni. TăcereaScripturii este la fel de puternică precum vorbirea ei. Creștinul nu este îndemnat să repare abuzurile din lumea aceasta. „Lasă morţii să-şi înmormânteze morţii lor” (Luca 9:60 ) a fost răspunsul tăios al Domnului pentru unul care declarase că el ar dori să fie un ucenic, dar care dorise să pună înmormântarea tatălui său înaintea uceniciei. Creștinul are de a face cu împărăția lui Dumnezeu. Dar timpul domniei lui nu a venit încă. Până când Hristos Își va ocupa locul Său de drept nu ni se cuvine poziția de conducători ai acestei lumi ci, din contră, suntem îndemnați să ne purtăm ca „străini și călători” (1. Petru 2:11 ).

Copiii lui Israel au fost aleși în mod special pentru a fi poporul lui Dumnezeu, iar guvernarea lor a fost teocratică. Cu alte cuvinte ei erau guvernați de poruncile directe ale lui Dumnezeu. Aceasta este guvernarea ideală. Ultimul verset din cartea Judecători spune „În zilele acelea nu era împărat în Israel: fiecare făcea ce era drept în ochii săi”. Guvernarea ar fi trebuit să fie teocratică, dar atunci când democrația s-a dezlănțuit, acea stare este descrisă prin cuvintele: „fiecare făcea ce era drept în ochii săi”.

Atunci când poporul a cerut un împărat pentru a fi ca națiunile din jur, Domnul i-a spus lui Samuel: „pe Mine M-au lepădat, ca să nu domnesc peste ei” (1. Samuel 8:7 ). Ei au respins teocrația. Să remarcăm starea națiunii lor din ziua aceea până astăzi în ceea ce privește parcursul lor plin de suferință. Avându-L pe Dumnezeu drept Conducător și fiindu-I ascultători ei erau invincibili, fericiți și în siguranță. Niciun vrăjmaș nu-i putea supune. Astăzi* ei sunt împrăștiați, prigoniți, disprețuiți, o națiune de inimi întristate și picioare obosite.


* Articol scris înainte de întemeierea statului Israel în 1948 (n. tr.)

S-a spus adesea de către oameni nechibzuiți că Socialismul Creștin reprezintă pentru creștin politica cea mai înaltă. Am arătat că a te implica în orice fel de politică, reacționară sau altfel, nu este creștinesc. S-a afirmat însă că Hristos a fost un socialist. Nu a existat vreodată vreo eroare mai mare, arătând completa ignoranță cu privire la caracterul Lui ca Om. El a fost un teocrat, asta înseamnă că fiecare cuvânt și faptă a Lui erau guvernate de Dumnezeu Însuși. El a spus „nu fac nimic de la Mine Însumi, ci, cum M-a învăţat Tatăl, aşa spun aceste lucruri … Eu fac întotdeauna cele plăcute Lui” (Ioan 8:28-29 ). Ce fericită ar fi lumea dacă toți locuitorii ei ar putea să spună aceasta cu adevărat. Ar face viața să fie mai puțin complicată. Nu am avea nevoie de seifuri în care să ne adăpostim comorile,  nici de încuietori pentru ușile noastre de intrare, nici avocați, nici polițiști (decât pentru a dirija traficul), nici închisori, centre de reeducare, nici armate. Taxele apăsătoare ar deveni un lucru din trecut.

Să privim la diferența dintre democrație și teocrație. Democrația este compusă din cuvintele grecești demos (popor) și krato (conducere). Teocrația este compusă din theos (Dumnezeu) și krato (conducere). Democrația este guvernarea poporului, prin popor, pentru popor. Remarcăm că niciun cuvânt un se referă la Dumnezeu. Poate omul căzut să se guverneze? Există vreo dovadă a capacității lui de a face aceasta? Scriptura pune lucrurile în contrast: „Ştim că suntem din Dumnezeu şi lumea întreagă zace în cel rău” (1. Ioan 5:19 ). Dacă democrația înseamnă guvernarea de către popor, atunci nu există nimic  mai înalt în ea decât sursa ei. Dacă sursa suveranității este poporul, nu poate fi nimic mai înalt decât poporul. Lucrul acesta este evident. De fapt la lucru sunt influente diabolice. Democrația va conduce, cu timpul, la zeificarea omului și la deplina lui apostazie cu privire la Dumnezeu. Dacă omul este venerat ca Dumnezeu, iar Scriptura profețește aceasta în mod clar și există semne că lucrurile se îndreaptă în această direcție, atunci Dumnezeu Însuși este detronat.

Democrația este orizontală, teocrația este perpendiculară. Prima se întinde la nivelul jos al bietului om căzut, deplin inconștient că forțele infernale sunt în mod subtil la lucru pentru a conduce mișcarea într-o revoltă deplină împotriva lui Dumnezeu; în cea de-a doua întreaga autoritate și conducere provine de la Dumnezeu, coboară de sus.

Credinciosul care dorește să fie consecvent în ceea ce privește creștinismul un poate să fie decât un teocrat. Creștinii care se bălăcesc în politică, fie că este vorba de monarhie, aristocrație, plutocrație, birocrație sau democrație, să cântărească bine acest lucru. Înțelegându-l, va însemna o mare eliberare.

Fără îndoială că cel credincios vede marile evenimente din lumea aceasta în lumina Scripturii, dar dacă el este înțelept și instruit, el va rămâne la slujba la care este chemat și nu se va amesteca în chestiuni în afara domeniului său.

Pe de altă parte, să presupunem că un creștin înclină înspre conservatorism, el își amintește de îndemnurile „onorează pe împărat” – „ orice suflet să fie supus autorităţilor” și simte că există o teamă de Dumnezeu mai mare în direcția aceasta și deplânge duhul democrației. El observă rezultatele ei, agitația și instabilitatea oricărui lucru. El vede toate acestea și se simte înclinat să-și pună greutatea de partea cealaltă a balanței. Însă aici se pune întrebarea serioasă. Cum poate el ști daca nu cumva democrația este îngăduită de Dumnezeu pentru a împlini lucruri până în clipa când Hristos se va întoarce pe acest pământ ca sa-Și întemeieze împărăția? Cum poate el să știe că el nu acționează împotriva voii lui Dumnezeu în această chestiune, dacă el caută să stăvilească talazul democrației?

Îi este îndeajuns să fie în viața sa un teocrat, să lase ca voia lui Dumnezeu să-l conducă și să-și folosească influența pentru a-i îndemna pe alții să facă la fel, să se roage lui Dumnezeu cu privire la aceste lucruri.

Democrația îl degradează pe om. Teocrația îl înalță. Atunci când creștinul refuză să onoreze pe împărat, potrivit Scripturii, el se înjosește pe sine. Înţelepciunea este îndreptăţită de toţi copiii ei. Fie ca cititorul să fie în duhul său unul dintre copiii înțelepciunii într-o vreme de degradare morală, de destrămare și stricăciune a tuturor lucrurilor care vorbesc despre Dumnezeu în această lume.

Chiar și Voltaire, cel cinic și necredincios, scriind despre monarhie și democrație, declara că el mai degrabă s-ar lăsa condus de un singur leu decât de o sută de măgari. Există multă înțelepciune în aceasta. Cu mult mai bine este pentru creștinul care este condus de Dumnezeu, un Dumnezeu al înțelepciunii, al dragostei și al păcii.

http://comori.org/viata-de-credinta/democratie-sau-teocratie/

Definiția constituțională a căsătoriei și parteneriatul civil de Ana Vrânceanu

6-img_20171111_1112445-e1510837743147

Ideea că definirea constituțională a căsătoriei prin schimbarea cuvântului „soți” cu „bărbat și femeie” – ar determina o schimbare în statutul juridic al relațiilor sociale bazate pe iubirea dintre două persoane este lipsită de conținut juridic. În dreptul civil român, relația de iubire dintre două persoane nu are niciun conținut juridic.

av. Ana – Corina Săcrieru

Este vehiculată în ultimul timp ideea falsă că definirea constituțională a căsătoriei – în fond o translatare a acelorași termeni folosiți în Codul Civil, bărbat și femeie în loc de soți–  ar determina o schimbare în statutul juridic al relațiilor sociale bazate pe iubirea dintre două persoane. Există două confuzii care afectează această premisă profund neadevărată: pe de o parte că ceea ce se modifică ar fi definiția familiei înseși, iar pe de altă parte, că ar exista deja un drept individual pe care această modificare o încalcă.

Premisa enunțată si de la care am observat că se începe argumentația celor două pretinse încălcări, pe lângă cele două confuzii cu care este viciată, este lipsită de conținut juridic pentru că, în dreptul civil român, relația de iubire dintre două persoane, deși purtătoare a unui necontestat conținut afectiv, nu are niciun conținut juridicîn afara cazurilor strict și limitativ reglementate de Codul Civil și izvorâte din logodnă („promisiune reciprocă de a încheia căsătoria”  pentru încheierea căreia este necesară îndeplinirea condițiilor de fond pentru încheierea căsătoriei) și căsătorie (uniunea liber consimțită între un bărbat și o femeie, încheiată în condițiile legii, în scopul de a întemeia o familie”).

Așadar, în sistemul de drept românesc în vigoare la momentul de față, relația de iubire dintre două persoane are efecte juridice numai în măsura în care se încadrează în dispozițiile art. 259 și urm. C.civ., respectiv este concretizată în căsătoria sau logodna dintre un bărbat și o femeie. Relația dintre două persoane care nu sunt logodite ori căsătorite nu reprezintă o situație de drept, ci una de fapt. Doar cu privire la copiii rezultați din acest tip de relație, legiuitorul a consacrat – inclusiv constituțional – o stare de drept, respectiv  egalitatea de drepturi cu cele ale copiilor rezultați din căsătorie.

Oricum ar fi, pentru subiectul în discuție rezultă că parteneriatele nu sunt recunoscute juridic indiferent de caracterul lor heterosexual sau de același sex. Aceasta, în principal pentru că legiuitorul național a acordat o deosebită relevantă aspectului subiectiv în această materie care reglementează un plan atât de personal de existentă, iar aspectul subiectiv a fost limpezit prin aplicarea unui singur, dar elementar criteriu respectiv intenția, asumarea, angajamentul ori, cum a mai fost el definit în doctrină, legământul. În lipsa unei asumări care să îmbrace o formă juridică (de la promisiune în cazul logodnei la angajament în cazul căsătoriei), relevanța juridică nu există.

Mai mult decât atât, legiuitorul a statuat în mod expres că nici parteneriatele civile dintre persoane de sex opus sau de acelaşi sex încheiate sau contractate în străinătate fie de cetăţeni români, fie de cetăţeni străini nu sunt recunoscute în România (art 277 C.civ.)

Cât privește caracterul heterosexual al căsătoriei, în Noul Cod civil comentat se prevede în mod expres că în România „caracterul heterosexual al căsătoriei este de ordine publică”.

Astfel, pentru aceste argumente, premisa însăși că modificarea art. 48 alin. 1 din Constituție ar determina o schimbare în statutul juridic al relațiilor sociale bazate pe iubirea dintre două persoane este superfluă atât timp cât, o astfel de relație nematerializată în căsătorie este caracterizată, în esența ei, prin lipsa oricăror efecte juridice în afara celor expres si limitativ prevăzute de legiuitorul național.

http://www.culturavietii.ro/2017/06/07/definitia-constitutionala-casatoriei-si-parteneriatul-civil

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole/definitia-constitutionala-a-casatoriei-si-parteneriatul-civil/

De la moarte la înviere

download

De la moarte la înviere

În urmă cu doi ani de zile mă aflam în Ierusalim. Ajuns la locul mormântului Lui Hristos, am putut să citesc: “Nu este aci, ci a înviat”. Nici un alt personaj istoric, profet sau învăţător nu mai are pe mormânt o astfel de inscripţie. Mă întreb: ce oare produce în inima noastră această inscripţie sau ce ar trebui să producă ea?

Cei mai mulţi dintre noi cunoaştem foarte bine evenimentele ce s-au întâmplat acum două mii de ani. Aproape fiecare român ştie că Isus a murit şi a înviat și, de asemenea, aproape fiecare român ştie că Isus a murit pentru păcatele omenirii. Cu toate că se cunosc aceste lucruri, realitatea evenimentului istoric nu se conectează cu inima noastră aici şi acum; ne este greu să facem o legătură dintre trecutul istoric și prezent și să realizăm că Hristos nu este în mormânt, ci este viu și, prin urmare, El este prezent în viaţa noastră de zi cu zi.

Hristos nu şi-a terminat misiunea de a căuta și mântui ce este pierdut. Salvatorul a dat la o parte atunci piatra de pe mormânt, moartea şi orice piedică, pentru ca, fiind Viu, să vină în dreptul tău acum şi să te întrebe cum odinioară l-a întrebat pe Petru: Mă iubeşti?

Poate chiar acum te găseşti într-un anotimp al trădării, când ai spus despre Isus “Eu nu îl cunosc”. Poate ai făcut acest lucru prin acţiunile tale, prin felul tău de a trăi. Hristos însă ştia dinainte ce vei alege și şi-a asumat respingerea (la fel cum a fost şi în cazul lui Petru).

El nu vrea să fie primit şi acceptat în vieţile noastre doar pentru că aşa trebuie, ci pentru că Îl credem. Hristos a mers să ne pregătească un loc pentru ca acolo unde este El să fim şi noi. Acesta este rolul Mântuitorul care nu mai este în mormânt, ci este la dreapta Tatălui, acolo unde ne pregăteşte un loc, acolo unde tristeţea, boala şi suferinţa nu vor mai fi. Tot ce trebuie să facem este să ne punem încrederea în El pentru că doar El a Învins moartea şi ceea ce a cauzat moartea (şi anume păcatul).

Aceste zile de sărbătoare vor aduce Lumină în sufletele noastre doar dacă vom dori acest lucru, doar dacă vom deschide fereasta inimii şi Îl vom invita pe Isus, Soarele nostru, să vină şi să ne încălzească inimile tremurânde şi debusolate.

Azi, în această zi de înviere fie ca şi tu să învii împreună cu El. Fie ca în această zi să scrie pe piatra mormântului tău interior: Nu mai este aici, ci a înviat! Trecutul tău, durerea ta, păcatul tău nu mai sunt acolo într-un loc închis sau al deznădejdii, ci, crezând, ai Înviat împreună cu Hristos la o nădejde vie!

“Istoria noastră din trecut se termină prin cruce, noua noastră istorie începe prin înviere”- Watchman Nee

Hristos te invită azi la o viață nouă, o accepți tu?

…pentrucã viața a fost arãtatã, și noi am vãzut-o, și mãrturisim despre ea, și vã vestim viața vecinicã, viațã care era la Tatãl, și care ne-a fost arătatã. (1Ioan 1:2)

Pentru Ştiri Creştine,  Cristian Istrate

Citeşte mai mult pe http://www.stiricrestine.ro De la moarte la înviere – Stiri Crestine.ro

De ce-a trecut Dumnezeu evreii prin mare? – Nicolae Geantă

Publicat pe 4 August 2017 de ADMIN în ArticoleArticole: Geantă Nicolae

Când Dumnezeu a hotărât să-și scoată poporul din Egipt, Moise a primit instrucțiuni să meargă din Ținutul Gosen spre Marea Roșie. Făcând un ocol considerabil. Dar de ce a trebuit să meargă spre mare, și nu direct pe drumul comercial al Semilunii fertile, care ducea din Egipt în Mesopotamia!

Inițial eu am crezut, cum cred și alții, că evreii au trecut prin Marea Roșie ca simbol al „botezului” lor. Orice slujitor al Domnului, înainte de a fi pus în lucrare trebuia spălat, curățit cu apă! Și Israel era ales ca un popor sfânt, un popor de preoți pentru Neamuri. Lucrurile acestea se predică la botezuri.

Apoi am crezut ca Iahve și-a trecut poporul prin mare ca să-l ducă la Muntele Sinai unde i-a dat Legea. Pustia Sinai era o rută mai apropiată de Canaan, dar mai îndepărtată de muntele unde se descoperă Dumnezeu „față în fată”.

Apoi m-am gândit că a trebuit să treacă prin mare pentru a despărți evreii de egipteni. Pe primii marea i-a salvat, pe ceilalți i-a nimicit. Am mai crezut că trecerea prin mare ca pe uscat este o lecție nouă a minunilor. Dar nu văzuseră evreii atãtea minuni în Egipt?

Dar azi dimineață am aflat motivul! Dumnezeu nu i-a dus pe evrei pe drumul care dă în țara Filistenilor, măcar că era mai scurt (prin pustia Sin, pe țărmul Mediteranei), deoarece „poporul văzând războiul să nu se întoarcă înapoi în Egipt” (Exod 13:17). Înțelegeți? Marea se deschidea să te ducă în Canaan, dar dacă doreai să te întorci în Egipt nu mai aveai cale! Ce grozavă idee! Dumnezeiască!

Dumnezeu ne învață că cine pornește spre Cer nu mai are drum de întors! Și totuși, mulți dintre oameni, după ce merg bucuroși o bucată, se întorc înapoi să înfrunte marea! Marea Roșie! Interesant este că Dumnezeu nu ne impune să mergem înainte! Avem și varianta de-a da dosul, de-a merge înapoi. Acolo însă așteaptă întotdeauna Egiptul cu Faraon și ai săi… Acolo Dumnezeu lipsește.

Dacă ai pornit spre Canaan, mergi drept înainte! Dacă ești cumva întors cu fața spre Egipt, întoarce-te! Marea mai poate înghiți mulți…

http://www.ciresarii.ro/index.php/de-ce-a-trecut-dumnezeu-evreii-prin-mare-nicolae-geanta/

De ce-a trecut Dumnezeu evreii prin mare? – Nicolae Geantă

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole/de-ce-a-trecut-dumnezeu-evreii-prin-mare-nicolae-geanta/

De Ce Sunt Pe Acest Pământ?

Adăugat De Arise For Christ

Totul începe cu Dumnezeu „pentru că prin El au fost făcute toate lucrurile care sunt în ceruri şi pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute … Toate au fost făcute prin El şi pentru El”. Coloseni 1:16

„Până nu te raportezi la Dumnezeu, întrebările despre scopul vieţii nu-şi au rostul”. Bertrand Russell, ateist

Nu e vorba numai despre tine. Scopul vieţii tale este mult mai înalt decât împlinirile personale, liniştea ta sau chiar decât fericirea ta. Este mult mai de preţ decât familia ta, cariera ta, şi chiar decât visurile şi ambiţiile tale. Dacă vrei să ştii de ce te-ai născut pe această planetă, trebuie să începi cercetarea aceasta cu Dumnezeu. Tu te-ai născut cu voia Lui şi pentru a împlini scopul voii Lui.

Căutarea scopului vieţii a frământat minţile oamenilor timp de mii de ani. Aceasta pentru că de obicei noi, oamenii, începem dintr-un punct greşit – noi înşine. Noi punem întrebări egocentrice ca şi acestea: Ce vreau eu să fiu? Ce voi face cu viaţa mea? Care sunt idealurile mele, ambiţiile mele, visurile pe care le am eu cu privire la viitorul meu? Dar concentrarea atenţiei asupra noastră înşine niciodată nu ne va descoperi scopul vieţii noastre. Scriptura spune: „El ţine în mână sufletul a tot ce trăieşte, suflarea oricărui trup omenesc”. (Iov 12:10).

Contrar a ceea ce spun multe cărţi, filme sau prelegeri, tu nu vei descoperi scopul vieţii tale uitându-te la tine însuţi. Probabil că deja ai şi încercat această metodă. Nu tu te-ai creat, ca urmare este imposibil să ştii pentru ce ai fost creat! Dacă ţi-aş pune în mână un instrument recent inventat, pe care nu l-ai mai văzut niciodată, tu nu ai şti la ce se foloseşte, şi nici chiar instrumentul recent inventat nu ţi-ar putea spune. Numai creatorul lui sau manualul de folosire ţi-ar putea spune scopul pentru care a fost conceput obiectul respectiv.

Tu trebuie să începi cu Dumnezeu, Creatorul tău. Tu exişti numai pentru că Dumnezeu a vrut să exişti. Ai fost făcut de Dumnezeu şi pentru Dumnezeu – şi până vei înţelege asta, viaţa ta nu va avea un sens. Numai în Dumnezeu putem găsi originea noastră, identitatea noastră, importanţa noastră, scopul nostru, raţiunea existenţei noastre şi destinul nostru. Orice altă cale duce spre un capăt de drum de unde nu există ieşire.

Cum, deci, poţi descoperi scopul pentru care ai fost creat? Ai doar două opţiuni. Prima opţiune este cea a speculaţiei. Acesta opţiune este aleasă de cei mai mulţi oameni. Ei încep să clădească ipoteze, să presupună, să teoretizeze. Când oamenii spun: „Întotdeauna am crezut că viaţa este…” asta înseamnă „Aceasta e cea mai bună ipoteză la care m-am putut gândi…”

De mii de ani, cei mai luminaţi filozofi au discutat şi au venit cu speculaţii despre scopul vieţii. Filozofia este un subiect important şi are locul ei, dar când încearcă să determine scopul vieţii, chiar cei mai înţelepţi filozofi doar fac presupoziţii.

Dr. Hugh S. Moorhead, profesor de filozofie la Northeastern Illinois University, o dată a scris la 250 din cei mai binecunoscuţi filozofi, oameni de ştiinţă, scriitori şi intelectuali din lume, şi le-a pus întrebarea: „Care este scopul vieţii?” El a publicat răspunsurile primite într-o carte. Unii au trimis presupunerile lor cele mai elaborate, alţii au recunoscut că au ajuns să-şi fabrice ei propriile lor scopuri, iar alţii au fost destul de sinceri încât să mărturisească faptul că nu au nici cea mai vagă idee. De fapt, o parte din vestiţii intelectuali l-au întrebat pe profesorul Moorhead să le scrie înapoi şi să le comunice dacă el a descoperit scopul vieţii pe pământ.

Din fericire există alternativă la varianta speculaţiei despre semnificaţia şi scopul vieţii. Ea se numeşte revelaţie. În Cuvântul Său putem vedea ce ne descoperă Dumnezeu despre viaţă. Cea mai simplă cale de a afla scopul unei invenţii este să-l întrebi pe inventator. Acelaşi adevăr este valabil şi în descoperirea scopului vieţii tale:  întreabă-L pe Dumnezeu.

Dumnezeu nu ne-a lăsat să bâjbâim în ignoranţă. El a aşezat, în Scriptură, cele cinci scopuri pentru care am fost creaţi. Ea este manualul nostru de folosire, explicându-ne de ce suntem în viaţă, cum se trăieşte viaţa, ce să evităm în viaţă, şi la ce să ne aşteptăm în viitor. Ne explică ceea ce cărţile de autoperfecţionare şi cărţile filozofice nu au de unde şti. Scriptura spune:… înţelepciunea lui Dumnezeu, … tainică şi ţinută ascunsă, pe care o rânduise Dumnezeu, spre slava noastră, mai înainte de veci (1 Corinteni 2:7).

Dumnezeu nu este doar punctul de plecare a vieţii tale; El este sursa ei. Pentru a  descoperi scopul tău în viaţă, trebuie să te întorci la Cuvântul lui Dumnezeu, nu la cuvântul înţelepciunii lumii acesteia. Trebuie să-ţi clădeşti viaţa pe adevăruri eterne, nu pe psihologie, nici pe alte surse care te îndeamnă să cauţi succesul. Scriptura spune: „În Hristos am fost făcuţi şi moştenitori, fiind rânduiţi mai dinainte, după hotărârea Aceluia, care face toate după sfatul voii Sale, ca să slujim de laudă slavei Sale, noi, care mai dinainte am nădăjduit în Hristos” (Efeseni 1.11-12). Aceste versete ne descoperă trei idei despre scopul  nostru în viaţă.

1.   Tu îţi descoperi identitatea şi scopul vieţii în cadrul unei relaţii cu Isus Cristos. Dacă nu ai o astfel de relaţie, o să-ţi explic mai târziu cum să o începi.

2.   Dumnezeu s-a gândit la tine cu mult înainte ca tu să te gândeşti la El. Scopul Lui pentru viaţa ta era determinat încă înainte de naşterea ta. El l-a planificat înainte ca tu să exişti şi fără nici o intervenţie din partea ta. Tu poţi să-ţi alegi cariera, soţul sau soţia, şi multe alte părţi ale vieţii, dar nu poţi alege scopul vieţii tale.

3.   Scopul vieţii tale se potriveşte perfect  într-un mult mai mare scop cosmic pe care Dumnezeu l-a destinat pentru veşnicie. Despre acest scop va vorbi şi cartea de faţă.

Andrei Bitov, un romancier rus, a crescut sub regimul comunist, dar Dumnezeu i-a atras atenţia într-o zi de jale. El scrie: „În al douăzeci şi şaptelea an, pe când mă ducem cu metroul în Leningrad (azi Petersburg) am fost cuprins de o decepţie aşa de mare că am simţit că viaţa mea se stinge, viitorul mi se întunecă imediat, totul nemaiavând nici un sens. Dintr-o dată mi-au apărut cuvintele: Fără Dumnezeu viaţa nu are sens. Repetând cu uimire această propoziţie, m-am agăţat de ea, am coborât din metrou şi am fugit la lumina lui Dumnezeu”.

Poate şi tu bâjbâi în întuneric, neştiind care e scopul tău în viaţă. Felicitări, eşti aproape de a începe să umbli în lumină.

Preluat din Cartea Viața Condusă de Scopuri, Rick Warren

http://ariseforchrist.com/blog/articles/all/de-ce-sunt-pe-acest-pamant–298?

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole/de-ce-sunt-pe-acest-pamant/

Fiţi atenţi la strânsoarea satanică Mar 19, 2007 by Joy Rancatore

Pagina de ştiri baptiste

BPNews

AGENŢIA DE PRESĂ A CONVENŢIEI BAPTISTE DE SUD

Fiţi atenţi la strânsoarea satanică Mar 19, 2007 by Joy Rancatore

[Foto stanga] Johnny Hunt a examinat miracolele puternice şi exorciştii fără de putere din Fapte 19 în cadrul unui serviciu de capelă de la Seminarul Southeastern. Photo by Lance Michels

WAKE FOREST, N.C. (BP) – Examinând oraşul Efes la vremea când acesta era un centru pentru ocult, Johnny Hunt a predicat despre „Miracole, Exorcism şi Vieţi Schimbate” din Fapte 19:11-20 la Southeastern Baptist Theological Seminary.

„Efes era un oraş major cu o prinsoare satanică de necrezut asupra sa”, a relatat Hunt, pastor al First Baptist Church din Woodstock, Ga., din zona Atlanta, într-un serviciu de capelă de la campusul Wake Forest, N.C., pe 8 martie. „În acel context Domnul a făcut câteva lucrări remarcabile pentru a certifica numele Său şi Cuvântul Său.

Hunt a sfătuit, „Fiţi atenţi, tineri seminarişti, când priviţi la o biserică dintr-o zonă dificilă şi o judecaţi după energia firii în loc să o faceţi prin înţelepciunea Duhului şi să faceţi o decizie dacă să mergeţi acolo sau nu pentru că este un loc dificil. Dumnezeu ar putea alege să vă trimită acolo pentru scopul expres de a glorifica numele Său doar pentru a arăta poporului că El este un mare Dumnezeu”.

Hunt, un absolvent de la Southeastern Seminary, a descris miracolele menţionate în pasaj, notând faptul că Dumnezeu alege să lucreze prin simplii muritori pentru a aduce mari schimbări în biserici, oraşe şi vieţi individuale.

Exorciştii erau fără putere în pasajul din Fapte 19, a spus Hunt, pentru că ei nu aveau o relaţie personală cu Salvatorul.

„Oricând slujesc oamenii lui Dumnezeu adevărul, Satan trimite falsificări pentru a se opune lucrării”, a indicat Hunt. „Satan imită orice fac oamenii lui Dumnezeu”.

Posesiunea demonică este o realitate chiar şi astăzi, a spus Hunt, şi demonii observă tot ceea ce fac creştinii. Aşa cum au făcut ei cu apostol Pavel conform pasajului din Fapte, ei se uită după zone vulnerabile în vieţile creştinilor şi apoi atacă.

Hunt a deplâns faptul că mulţi creştini nu îşi amintesc faptul că demonii sunt în jurul lor şi că încearcă să-i distrugă. „În calitatea noastră de Baptişti Sudici am trecut aşa de departe la capătul opus pentru a ne asigura că nimeni nu crede că suntem carismatici, pierdem mult din războiul spiritual”, care trebuie dus cu o frică respectuoasă faţă de Domnul, care este cu atât mai mare decât Satan şi demonii săi, a spus Hunt.

http://publicatia.voxdeibaptist.org/stiri3_mai07.htm

DIVIZIUNILE BIBLIOLOGIEI – Responsabilitatea către Cuvântul lui Dumnezeu – TRADITIONALISMUL : Partea 1 din 2: Traditionalismul şi Sola Scriptura; Traditionalismul Evangelic, by John M. Frame

download

TRADITIONALISMUL
Partea 1 din 2: Traditionalismul şi Sola Scriptura; Traditionalismul Evangelic
by John M. Frame

Una dintre cele mai mari probleme cu care se confruntă astăzo teologia evanghelică şi reformată este tendinţa spre tradiţionalism. Doresc să prezint în această lucrare câţiva paşi care să ne conducă la analizarea acestui pericol şi care să prescrie antidotul său, doctrina reformată despre Sola Scriptura.1

Tradiţionalism şi Sola Scriptura

Tradiţionalismul este greu de definit. Este bine şi corect să respectăm tradiţia, Dumnezeu a ridicat de-al lungul anilor mulţi învăţători în biserica Sa, prin scrierile cărora El continuă să ne vorbească şi astăzi. Astfel Dumnezeu doreşte să învăţăm de la părinţii bisericii sau, în alte cuvinte, din tradiţie. Pe de altă parte, doctrina Protestantă referitoare la Sola Scriptura ne învaţă să-I depăşim pe reformatori în testarea fiecărei tradiţii omeneşti prin Cuvntul lui Dumnezeu, chiar şi a învăăturilor celor mai respectaţi părinţi ai bisericii.

“ Tradiţionalismul “ îşi face apariţia acolo unde este încălcată Scriptura fie prin adăugare, fie prin sustragere din Cuvântul lui Dumnezeu (Deuteronom 4:2). A sustrage din Cuvânt înseamnă a-I contrazice sau a-I neglija învăţătura. A adăuga al Cuvânt înseamnă a conferi învăţăturii omeneşti acea autoritate care aparţine doar Cuvântului lui Dunezei (Isaia 29:13-14; Matei 15:8-9). Un respect exagerat pentu tradiţie poate cauza ambele greşeli.

În acest articol îmi voi concentra atenţia asupra unei modalităţi în care teologii evanghelici şi reformaţi sunt tentaţi să adauge la Cuvântul lui Dumnezeu căutând să rezolve probleme teologice importante prin referire la tradiţiile istorice, fără să cerceteze Scriptura.

Această eroare de metodologie teologică a fost, desigur, caracteristică teologiei romano-catolce cu mult înainte de Reformă şi a reprezentat unul din protestele din caopul listei aduse de reformatori împotriva magisteriului roman. De asemena, a caracterizat teologia liberală din ultimele câteva secole. De fapt, încercarea de a prezenta mesajul creştin pe alte baze decât pe aceea a autorităţii Scripturii este definitorie pentru teologia liberală. 2 Mai bine zis, liberalii folosesc Scriptura în cercetarea teologică. Dar ei îşi rezervă dreptul de a nu fi în totalitate de acord cu ea. În concluzie, ei sunt pe cont propriu, bazându-şi gândirea pe înţelepciunea şi pe tradiţia omenească.

Cum ajung liberali la concluzii teologice fără să apeleze la autoritatea ultimativă a Scripturii? Nu e uşor. Dar în esenţă ei apelează la tradiţia creştină. Cu unele excepţii, liberalilor nu le place să-şi prezinte lucrarea ca fiind pură speculaţie. Ei doresc să fie recunoscuţi ca învăţători creştini şi ca membri ai comunităţii teologice istorice. Astfel ei caută să se situeze în cadrul tradiţiei teologice a bisericii. Voi menţiona trei moduri în care fac acest lucru, utilizând termenii mei proprii:

1.Identificarea: alegând un curent istoric sau contemporan şi susţinându-l, permiţându-I să stabilească standardele adevărului.

2.Antiteza: alegând un curent istoric şi opunându-I-se, transformându-l într-un model de eroare. (Astfel, tendinţa generală a teologiei liberale a demonizat în mod special “ tradiţionalismul “ modern şi teologii protestanţi postreformişti.

3.Triunghiularitatea: identificând două sau mai multe mişcări istorice considerate importante, identificând punctele slabe ale acestor mişcări şi definind o nouă poziţie care ar contracara aceste puncte slabe. 3

Când am studiat la Universitatea Zale, pe la mijlocul anilor 60’, cursurile intitulate “ teologie sistematică “ erau de fapt cursuri de istorie a teologiei liberale de la Schleiermacher încoace.(Teologia dinainte de Scheleiermacher era numită “istoria doctrinelor”). Fiecare dintre curentele prezentate de profesor (teologia procesului, teologia narativă, individualismul Kirerkegaardian etc.) susţineau “identificarea”. Fundamentalismul sau ortodoxia protestantă constituiau “antiteza”. Triunghiularitatea era metoda solicitată din partea studenţilor de a-şi dezvolta propria lor perspectivă teologică. Barth susţinea prea multă transcendenţă, Bultmann prea multă imanenţă, aşa că studenţii erau încurajaţi să gândească prspectivele lui Barth şi Bultmann fără însă a cădea în extreme. Realizând propriile lor teorii (triunghiularităţi), unii profesori scoteau în evidenţă teologiile “futuriste” ale lui Moltmann, Gutierrez şi Panneberg, în care viitorul aducea transcendenţa, iar mişcarea concretă a istoriei aducea imanenţa. Dar cel mai important, studenţii erau îndemnaţi să-şi alegă singuri calea, inspitaţi de orice curent, pentru a-şi dezvolta propria lor ramură distinctivă de teologie.

Tradiţionalismul evanghelic

Erudiţii evanghelici studiază adesea în instituţii liberale, aşa că nu este surprinzător faptul că metodele mai sus amintitie:identificarea, antiteza şi triunghularitatea şi-au făcut simţită prezenţa şi în teologia evanghelică, uneori alături de o preocupare sinceră pentru doctrina Sola Scriptura. Desigur, nu e nimic greşit ăn cele trei metode atâta timp cât Scriptura oferă normele pentru evaluare. Dar folosindu-le în afara normelor biblice ( ca în exemplul cu experinţa mea de la Yale ), conduc la autonomi teologică şi la pierderea principiului Sola Scriptura.

Majoritatea teologilor din tradiţia evanghelică mărturisesc credinţa lor in Sola Scriptura. Dar alături de acea mărturisire a s-a manifestat o accentuare credcândă a tradiţiei.

Cu treizeci de ani în urmă, cei mai cunoscuţi erudiţi evanghelici erau apologeţi, învăţători biblici, şi teologi de teologie sistematică (Clark, Henry, Carnell, Van Til, Bruce, Packer4 ). Astăzi, conducătorii academici evanghelici se află în domeniul teologiei istorice sau sunt specialişti în teologie sistematică, punând un mare accent pe istoria bisericii: Armstrong, Bloesch, Godfrey, Grenz, Hart, Horton, Marsden, McGrath, Muller, Noll, Oden, Wells, şi alţii.5

În plus, am putea acorda atenţie (1) mişcării pentru renaşterea confesionalismului condusă de Asociaţia Evanghelicilor Mărturisitori şi (2) recentelor “ convertiri “ ale oamenilor proveniţi dintr-un context evanghelic la comunităţi care pun un mai mare accent pe tradiţiile istorice ale bisericii: anglicanism, romano-catolicism, ortodoxia răsăriteană.

Ce se află în spatele acestor tendinţe? Un răspuns adecvat la această întrebare ar solicita probabil istorici de calibrul celor înscrişi mai sus. Dar iată cîteva sugestii care oferă claritate problemei. 6.

1.Expunerea evanghelică la metodele teologiei liberale

Erudiţii evanghelici sunt aleşi, într-o mare măsură, de către instituţiile academice secular-liberale. Cei a căror învăţătură se bucură de cea mai mare apreciere în rândul evanghelicilor sunt aceia care au obţinut titluri sau alujbe în cadrul universităţilor seculare renumite. E de la sine înţeles că instituţiile academice seculare nu apreciază teologii care-şi etlează concluziile din autoritatea divină, infailibilă a Scripturii. Însă cei mai înzestraţi evanghelici pot avea succes într-un mediu secular dacă îşi alcătuiesc disertaţiile şi îşi exprimă concluziile în termeni istorici. De exemplu, unii nu se pot aştepta să obţină titlul de doctor la Universitatea din Oxford doar pe baza unei disertaţii în care apără ineranţa biblică. Dar nu e greu de imaginat un astfel de titlu conferit pentru o teză despre istoria doctrinei ineranţei, în cadrul căreia concluziile sunt exprimate în termenii identificării, antitezei şi trunghiularităţii.

Dacă un candidat evanghelic la doctorat este mai înclinat să scrie în favoarea teologiei secolului al 16-lkea decât în favoarea teologiei secolului al 19-lea sau al 20-lea, în mod normal instituţia seculară nu va considera această atitudine drept provocatoare, atâta timp cât în alte privinţe candidatul respectă metodele şi standardele aprobate de instituţie. Într-adevăr, coordonatorii şi cititorii candidatului ar putea privi această înclinaţie ca pe un mod ciudat de antiquarianism, o afecţine mai caldă faţă de vocaţia academică.

Astfel, era ceva normal ca evanghelicii să se concentreze asupra studiilor şi metodelor istorice, chiar şi atunci când căutau să dea un fundament normativ distincţiilor evanghelice.

Ceea ce nu e rău după părerea mea. Aceasta nu presupune în mod necesar un compormis. Fiecare face ce poate într-o asemnea situaţie. Se întâmplă de mult timp. Îmi aduc aminte că eruditul reformat John H. Gestner, pe când preda la Seminarul Teologic Liberal din Pittsburg, deţinea titlul de profesor în Istoria Bisericii, deşi în opinia mea, majoritatea preocupărilor sale puteau fi mai degrabă clasificate drept teologie sistematică. Tinând la crezurile sale conservatoare, el nu a fost invitat să predea teologie sistematică, dar preda cu regularitate cursuri de “istoria” diferitelor doctrine. Autoritatea biblică, justificare (îndreptăţire prin credinţă) şi aşa mai departe. Gerstner a avut o infleunţă covârşitoare; R.C Sproul atribuie propria sa lucrare Ligomier Ministries inspiraţiei teologice a lui Gerstner.

Cu toate că accentuarea istoriei este pe deplin justificată prin valoarea inerantă a studiilor istorice şi prin pragmatismul poziţiei marginale evanghelice în lumea academică, există şi o consecinţă negativă. Erudiţii 8 se obişnuiesc să folosească metodele identificării, atitezei şi triunghularităţii fără a mai ţine seama de standardele biblice de evaluare. 9

a) Identificarea: Ei se pot ataşa uneori de unele mişcări din trecut sau prezent pe care le privesc drept standardele adevărului. 10. În cercurile reformate, această tendinţă conduce la un tradiţionalism fervent în care nu doar mărturisirea de credinţă, dar şi practicile extraconfesionale ale tradiţiei reformate, în demenii precum închinarea, evanghelizarea, grija pastorala, sunt indoielnice. Într-o asemenea atmosferă de tradiţionalism, este exclusă posibilitatea unei reforme continue, care să depăşescă ceea ce s-a indeplinit în perioada Reformei propriu-zise. Nu există o reformare continuă a standardelor şi practivilor bisericii realizată prin compararea acestora cu Scriptura. Astfel, nu există nici o modalitate prin care noile practici, care se adresează nevoilor din prezent, să poată fi gândite teologic. Este o ironie, deoarece una dintre convingerile fundamnetale ale tradiţiei reformate este tocmai Sola Scriptura, care mandatează continuarea Reformei, semper reformanda. Din acest punct de vedere, tradiţionalismul reformat este profund anti-tradiţional.

În alte cercuri de influenţă evanghelică, există o identificare cu feminismul evanghelic. Lucrarea lui Paul K. Jewett, “ Ordinarea femeilor “, poartă puternice amprente feministe până acolo încât însăşi autoritatea apostolului Pavel este pusă la îndoială.

b) Antiteza: De asemnea, astfel de învăaţi tind să se concentreze asupra altor mişcări care servesc drept modele (paradigme) de eroare. În cercurile reformate, aceste mişcări sunt reprezentate în general de romano-catolicism, arminianism, mişcarea carismatică, dispendaţionalism şi de unele mişcări contemporane precum liberalismul, marxismul, feminismul şi “ cultura pop “. Nu sunt apărătorul nici uneia şi le privesc ca ca nişte mişcări profund lacunare. Dar cred că e greşit să le transformăm în paradigme de eroare, consederând că nmic adevărat sau bun nu poate fi găsit în vreuna dintre ele. Lumea noastră este căzută, dar în acelaşi timp ea reprezintă şi obiectul harului comun şi special al lui Dumnezeu. Prin urmare, atât binele, cât şi răul pot fi găsite în oameni şi în instituţiile sociale. 12.

Uneori însă, unii lasă impresia citind teologia evanghelică, că este greşit să găsim ceva bun în astfel de mişcări sau chiar să formulăm propriile poziţii în moduri care pot să “ ciuntească ” din mărturia noastră împotriva acestor mişcări. E ca şi cum o teologie n-ar pute fi refomată cu adevărat fără a fi clar împotriva altor mişcări.

Ce este mai rău, această metodă devine o cale negativă: noi încercăm să definim adevărul privind la o işcare cu care nu suntem de acord şi definindu-ne propria poziţie în opozişie cu aceasta. Astfel, în mod ironic, mişcarea falsă devine, prin inversiune logică, un standard al adevărului creştin. Antiteza devine o formă pervertită a teologiei naturale. Cu siguranţă acet lucru este greşit. Noi ar trebui să definim mesajul creştin într-un mod pozitiv, apelând la revelaţia clară a Cuvântului lui Dumnezeu. Consider că această cale negativă ete fatală doctrinei despre Sola Scriptura.

c) Triunghiularitatea: Erudiţii evanghelici pregătiţi prin metodele teologiei liberale ar putea căuta să dezvolte forme noi şi actuale de evanghelism prin metoda trriunghiularităţii. Am descoperit asemenea tendinţe la Stanley Grenz şi Roger Olson, Teologia secolului al 20-lea, 13 unde totul pare să se învârtă în jurul conceptelor de transcendenţă şi imanenţă, iar provocarea pentru evanghelici este să caute acel “echilibru” pe care Kant, barth, Tilich şi alţii nu l-au ptut atinge. Răspunsul meu: nu căuta să echilibrezi conceptele profund false de transcendenţă şi imanenţă din teologia liberală, ci întoarce-te la Biblie.

Cred, de asemenea, că “ teismul deschis “ a lui Pinnock, Rice, Basinger şi alţii este în esenţă o triughiularitate între arminianismul tradiţional şi teologia procesului. Arminianismul nu-şi susţine în mod adecvat propriul concept de voinţă liberă, datorită afirmaţiei sale asupra preştiinţei divine (deoarece afirmă preştiinţa divină). Teologia procesuluii depăşeşte această problemă negând preştiinţa, însă dumnezeul său este atât de imanent încât nu se distinge în mod clar de lume. Iată, teismul deschis: Dumnezeu este transcendent, dar nu cunoaşte viitorul pe deplin. Ar fi fost mai bine, după părerea mea, ca Pinnnock şi ceilalţi să fi privit mai profund în Scriptură.14. O privire mai atentă asupra Bibliei ar fi pus la îndoială însăşi esenţa sistemului lor: perspectiva liberalistă asupra voinţei libere a omului.

2.Slăbirea interesului evanghelic în ce priveşte deybaterea asupra ineranţei

“ Bătălia pentru Biblie “ a definit în mod virtual evanghelismul american din timpul lui B.B. Warfield şi până aproape recent. În primele zile ale acelei perioade, bătălia se dădea împotriva liberalilor, care îşi defineau poziţia în opoziţie cu ineranţa biblică. Pe la mijlocul anilor ’60, a devenit foarte clar faptul că ceva anume din interiorul tradiţiei evanghelice făcea dificilă afirmarea ineranţei biblice, iar bătălia s-a manifestat în mod violent att în interiorul mişcării evanghelice, cât şi în afara acesteia. Consiliul Internaţional asupra Ineranţei Biblice a susţinut conferinţe şi a publicat un mare număr de materiale referitoare la acest subiect, înainte de a se dizova. Rămâne de văzut unde a condus această discuţie mişcarea evanghelică.

Odată cu menţionarea ineranţei ca doctrnă ce defineşte evanghelismul în opoziţie cu rivalii protestanţi liberali, punerea la îndoială a problemei ineranţei în cadrul mişcării evanghelice a condus la o priofundă criză de identitate. Inerantiştii “ limitaţi “ sau “ parţiali “ nu erau liberali; ei erau supranaturalişti care credeau în ideile de bază tradiţionale (naşterea din fecioară, minunile, ispăşirea prin sânge, învierea fizică, a doua venire), cu excepţia ineranţei biblice. Dar cum mai putea familia evanghelicilor să rămână împreună având o asemenea sciziune însăşi esenţa sa?

Au existat diferite răspunsuri printre evanghelici la această întrebare. Unii inerantilti îi considerau pe oponenţii lor în afara mişcării. Alţii încercau să recunoască terenul comun rămas, alături de diferenţe. Disputele asupra ineranţei se transformau uneori, în cel mai bun caz, în probleme de interpretare (de exemplu, problema creaţiei divine în secvenţe temporale de 24 de ore propriu-zise, din Geneza 1), iar înţelegerea crescândă a acestui fapt îi făcea pe cei de ambele părţi să vadă că problema poate fi interpretată şi altfel decât în alb su negru. A existat o apropiere de ambele părţi deopotrivă: învăţătorii din tradiţia liberaşă au privit iblia cu o mai mare seriozitate, depinzând concluzii mai conservatoare asupra problemelor istorice sau dogmatice. Astfel prăpastia dintre evanghelici şi liberali s-a îngustat, apărând în unele cazuri mai degrbă ca o continuitate decât ca o antiteză. Odată cu aceste transformări, a scăzut şi interesul pentru dezbaterea ineranţei. Astăzi există o foarte slabă preocupare, chiar şi în rândul celor dedicaţi unei perspective profund inerantiste, pentru demonstrarea dreptului Bibliei de a avea primul cuvânt în ceea ce priveşte istoria, geografie, ştiinţa, faţă de interesul arătat în urmă cu douăzeci de ani. De asemenea, unii au simţit nevoia existenţei unei metodolgii comune care să facă posibilă conlucrarea între inarantişti, evanghelicii inerantist-limitaţi şi liberalii fără a apela în mod constant la argumentarea detaliată a acurateţii textelor biblice.

Acea metodologei este în esenţă metodologia învăţăturii istorice.Atunci când Wolfrh Pannenberg, provenit din tradiţia liberală, declara necesitatea verificării tuturor afirmaţiilor teologice prin intermediul învăţăturii istorice, neutre din punct de vedere religios, mulţi evanghelici au apreciat aceasta. Ei au perceput acest îndemn ca pe o justificare a apologeticii lor. Şi ca şi o consecinţă, mulţi evanghelici de diferite convingeri inerantiste şi mulţi liberali lucrează împreună acum împreună să dezvolte teologia pe baza acestui model.

Însă o teorie bazată pe o învăţătură istorică neutră din punct de vedere religios nu-şi poate extrage standardele adevărului decât din afara Scripturii. Iar metodele acestui tip de teologie tind să fie mai degrabă metodele identităşii, antitezei şi triunghiularităţii, discutat ceva mai devreme în această lucrare, decât apelul direct şi detaliat la textele biblice.

3. Ruşinea Evangelică faţă de Parohialismul trecut

În secolul 20, evanghelicii au fost adesea nevoiţi să-şi reexamineze poziţia. În lucrarea sa intitulată “Conştiinţa tulburată a fundamentalismului american” Carl Henry 16 îi pedepsea pe evanghelici pentru învăţătura lor slabă şi pentru retragerea lor din problemele justiţiei sociale. “ Noul “ evanghelism al perioadei postbelice a încercat să reconstruiască fundamentalismul după direcţiile sugerate de Henry şi ceilalţi. În dezbaterea asupra ineranţei din anii 1967-1990 s-a ridicat din nou în discuţie problema naturii clare a evanghelismului.
Între timp, alţi evanghelici au considerat tradiţia lipsită de sens, privată de marile tradiţii ale bisericii. Se părea că evanghelismul nu avea puternice legături cu rădăcinile creştinătăţii: părinţii bisericii, Augustin, părinţii bisericii răsăritene, marile tradiţii liturgice ale catolicismului şi protestantismului. Aceasta avea legătură cu sentimentul că evanghelismul era inadecvat din punct de vedere liturgic: prea simplist, lipsit de o înţelegere a transcendenţei sau de profunzime, stupid din punct de vedere estetic, îngust din punct de vedere cultural. Unii evanghelici au studiat cu atenţie tradiţiile bisericeşti lărgite, iar o parte dintre aceştia nu sunt considerate în mod general evanghelice: anglicanismul, romano-catolicismul, ortodoxia răsăriteană.

Alţii au rămas în bisericile evanghelicce, dar şi-au îndemnat denominaţiile să arate un mare respect pentru tradiţiile creştine mai largi. Apreciez această schimbare ca pe un simptom al trezirii ecumenismului biblic. 17 Dar, de departe această mişcare reprezintă o slăbire a principiului Sola Scriptura, mă tem că ultimul atac va fi antiecumenic, pentru că el pierde singura bază solidă a reuniunii bisericii.

Aceste transformări au apărut, desigur, prin studii istorice, ele au presupus şi au confirmat o înaltă evaluare a importanţei tradiţiei comune între evanghelici. Într-adevăr, discuţiile purtate cu foştii evanghelici care au trecut de partea cealaltă a zidului în cadrul unor mişcări reiau adesea subiectul Sola Scriptura. Convertiţii de la evnghelism afirmă că schimbarea concepţiei lor a început cu o îndioală puternică privind principiul Sola Scriptura, care a condus la o identificare a tradiţiei ( ce includea, desigur, şi Scriptura ) drept sursă fundamentală a revelaţiei.

http://www.voxdeibaptist.org/traditionalism_rom.htm

Prodocens Media: Micul dejun cu Rugăciune – 2019 – Palatul Parlamentului – Ziua 1

Jurnalistul Cătălin Sturza: Nu ne mai putem apăra copilele, iar bandele mafiote se bat în fața Parlamentului pentru prețul lor. Înțelegem cum se lichefiază, cum se prăbușește în jurul nostru societatea românască?

Jurnalistul Cătălin Sturza: Nu ne mai putem apăra copilele, iar bandele mafiote se bat în fața Parlamentului pentru prețul lor. Înțelegem cum se lichefiază, cum se prăbușește în jurul nostru societatea românască?
Jurnalistul Cătălin Sturza a comentat pe Facebook răfuiala dintre bandele de proxeneți din Piața Constituției, concluzionând că „acest cancer din stradă e dublat și susținut de cancerul din mass-media și din tot spectrul politic. Și din oligarhia care se ascunde în spatele acestui bâlci mediatic și politic”.
Jurnalistul spune că, în timp ce unii vorbesc despre libertarianism și despre cum ar trebui privatizate educația și sănătatea, „societatea românească se lichefiază” și se prăbușește.
Acesta este textul integral:
„Clanurile mafiote care s-au bătut în Piața Constituției discutau prețul fetelor traficate în Germania.
„Două bande rivale, care făceau trafic de persoane în Germania, nu s-ar fi înțeles în privința banilor”, a declarat, luni, pentru Mediafax, liderul Sindicatului Agenților de Poliție, Iulian Surugiu, despre scandalul din Piața Constituției. Acesta avertizează că astfel de conflicte se pot repeta.
Așadar, niște clanuri mafiote care fac trafic de carne vie s-au bătut în București, în Piața Constituției, în fața Palatului Parlamentului. Altercația între mafioți s-a lăsat cu un mort și cu mai mulți răniți.
Vorbim despre trafic de copile, despre sclavie albă. Și despre rețele de proxeneți – de fapt, de traficanți de sclavi, de femei, de copile. Traficanți de sclavi care se bat în România, în București, în plină stradă, în fața Palatului Parlamentului.
Oare ne dăm seama unde am ajuns? Oare realizăm ce înseamnă asta?
Și nu, nu dați vina pe politicieni. Aici nu este vorba de politicieni, sau doar de politicieni. E vorba despre o societate care se prăbușește, care se dizolvă. Care face implozie. Nu ne mai putem apăra copilele, iar bandele mafiote se bat în fața Parlamentului pentru prețul fetelor românce traficate în Germania.
––––––
„Clanurile mafiote care s-au bătut în Piața Constituției discutau prețul fetelor traficate în Germania.” Putem să medităm un pic, ce înseamnă asta? Să ne dăm seama unde am ajuns? Să înțelegem cum se lichefiază, cum se prăbușește în jurul nostru societatea românască? Și poatre să ne și trezim, în al doisprezecelea ceas – măcar pentru a apăra viețile acestor femei și fete nevinovate, ale acestor copile?
https://www.activenews.ro/stiri/Jurnalistul-Catalin-Sturza-Nu-ne-mai-putem-apara-copilele-iar-bandele-mafiote-se-bat-in-fata-Parlamentului-pentru-pretul-lor.-Intelegem-cum-se-lichefiaza-cum-se-prabuseste-in-jurul-nostru-societatea-romanasca-158109

Vasile BEL: Nichifor Marcu 1912 – 2000, din Dinăuți

Fratele Marcu Nichifor a fost un om deosebit și prin felul cum a trăit a fost unic. În timpul seminarului pe care l-a terminat în anul 1938, fratele, în timpul liber, după masă, mergea pe sub poduri, căuta borfași, oameni ai străzii și le vestea Evanghelia. Oriunde se afla, avea putere să înceapă să predice în mulțime, prin gări și autogări, pe tren, peste tot. A predicat de multe ori prin cârciumi și le spunea oamenilor că locul lor nu este acolo, ci la Hristos și El îi va mântui și scăpa de toate patimile, făcându-i fericiți. Focul lui de a predica nu a putu fi oprit de comuniști, deși l-au adus din slujirea de pastor la cea de coșar. Văzând că aici este mai periculos, fratele Marcu a fost pus din nou în slujba de pastor.

Fratele Marcu Nichifor vine în lume în ziua de 12 martie 1912, pe pământ basarabean, în localitatea Dinăuți, județul Hotin. Părinții se numeau Ioan și Maria, de naționalitate română.

Ca studii, fratele Marcu a fost un om cu școală. A făcut 6 clase primare, apoi a mers la liceu, iar apoi se înscrie la Seminarul Teologic Baptist din București, pe care l-a absolvit  în anul 1938. În vacanța de Crăciun, pe când era seminarist al anului 1937, fratele Marcu Nichifor, împreună cu un alt basarabean, fratele Dumbrăvean Petru, au vizitat 30 de biserici baptiste din Ardeal.

Primește pe Domnul Isus în inima sa și este botezat în anul 1934.

Fiind rănit în copilărie, fratele Marcu primește scutire de serviciul militar și în ziua de 28 noiembrie 1938 primește de la Corpul 4 Armată Ordin de lăsare la vatră. În timpul celui de-al doilea Război Mondial, în ziua de 7 mai 1943 primește Certificat de „Inapt pentru serviciul militar”.

Scrie primul articol la revista „Farul Creștin” în luna iulie 1938, articol intitulat: „Adevărata Biserică”.

După terminarea seminarului și-a luat o cameră cu chirie și a început să predice prin aziluri de noapte, printre borfași, oameni săraci, pe care îi ajuta din puținul lui.

Din anul 1940 fratele Marcu face textele de citirea zilnică a Bibliei pentru „Mana Zilnică” și preluate de revista „Farul Creștin”.

În zilele de 14 și 15 noiembrie 1940, Comitetul Uniunii Comunităților Creștine Baptiste din România, a ținut ședința sa de toamnă la Arad. Aici fratele Marcu este ales administrator al revistei „Farul Creștin”.

Între anii 1943-1944 a fost în București, făcea ore de rugăciune prin case și mângâia pe cei ce treceau prin necazuri.

Comunitatea Baptistă din București, în Adunarea Generală din anul 1945, îl alege pe fratele Marcu, membru în Comitet. S-ar putea ca Adunarea Generală să fi fost în luna decembrie 1944. Revista a apărut pe 6 ianuarie 1945, dar nu apare data.

La Congresul Cultului Creștin Baptist din România, ținut la Arad în zilele de 27 și 28 octombrie 1945, fratele Marcu Nichifor este ales în comisia de tineret, alături de frații: Alex Balc, Constantin Bălgrădeanu, Macavei Slăv, Petru Popovici și Gheorghe Cicireanu.

În zilele de 29 și 30 aprilie 1946, Comitetul Uniunii, în ședința ținută la București, a hotărât ca fratele Marcu Nichifor să fie delegat pentru redactarea calendarului pe anul 1947. Tot în această ședință, Comitetul Uniunii l-a autorizat pe fratele Marcu ca misionar pentru tineret, pe întreaga țară.

La Congresul Tineretului Baptist, ținut la Reșița în zilele de 16-18 august 1946, președintele de zi pune întrebarea: „Pe cine propuneți ca misionar?” Toți congresiștii ca           într-un tumult, răspund: „Marcu Nichifor”.

În toamna anului 1948 Biserica Creștină din București, strada Titulescu, l-a ales pastor alături de fratele Jan Staneschi și a păstorit până în anul 1957, când a fost destituit de autoritățile comuniste.

În anul 1950, adică la vârsta de 38 de ani, se căsătorește la Iași cu sora Ariadna Voitcu.

În anul 1963 este din nou angajat ca pastor la Biserica Creștină Baptistă din Iași. Pentru că fratele Marcu Nechifor era de neoprit în predicarea Evangheliei, la timp și ne la timp, autoritățile comuniste dau ordin în anul 1970 să fie expulzat din Iași. Frații l-au transferat în Maramureș, apoi la Caransebeș, de unde s-a pensionat în anul 1974.

Fratele Marcu a scris mult și a publiacat în revista Cultului Creștin Baptist din România, „Îndrumătorul Creștin Baptist”, predici, articole și traduceri. A predat la Seminarul Teologic Baptist din București. A fost un misionar eficient în lucrarea Domnului.

Fratele Ioan Bunaciu, scrie despre Marcu Nichifor: „Avea o metodă personală de predicare, ce i se potrivea numai lui. Mustra ironic în predici pe fiecare, făcând aplicații directe la unul și altul dintre ascultători, dar nimeni nu se supăra pentru că era cunoscut de toți că fratele Marcu e sincer, cu adevărat întors la Domnul.”

În luna iunie 2000 este chemat acasă la Domnul. Serviciul de înmormântare al fratelui Marcu Nichifor a avut loc în ziua de 14 iunie 2000, în Biserica Creștină Baptistă „Bunavestire”, din Iași. A participat mult popor și mulți frați păstori.

Sursa articol: https://istoriebaptistablogul.blogspot.com/2019/10/nichifor-marcu-1912-2000-din-dinauti.html

Surse în scrierea articolului:

Ioan Bunaciu
Arhive
Creștinul Azi
Farul Creștin
Îndrumătorul Creștin Baptist

Ce să faci când îți vin gânduri de sinucidere? | Adevărul despre Adevăr

download

20,2 K de abonați

Întrebare: Sunt un băiat de 21 de ani. Am o problema care ma distruge pe interior. Am ajuns sa ma urasc si sa imi doresc sa nu ma fi nascut chiar… Da am ganduri de sinucidere dar nu le iau in seama. Vin si pleaca nu le iau in serios oricum. Nu ma pot deschide in fata nimanui pur si simplu nu reusesc, ma simt goala, si am inceput sa am o frica de viitor. Nu cred că Dumnezeu ma mai asculta. Sunt oameni care au probleme adevarate pe cand eu ma plang… Vă rog sa imi dati un sfat si sa va rugati pentru mine! Abonează-te! Youtube: https://www.youtube.com/user/MoldovaC… Facebook https://www.facebook.com/moldovacrest… Vizitează-ne pe pagina noastră de Web: https://moldovacrestina.md/ Vrei să devii ucenicul lui Isus Hristos? Dă click aici https://moldovacrestina.md/raspunsuri… Ai întrebări din Biblie? Apasă aici https://moldovacrestina.md/ask-the-pa… PENTRU MANUALE DE STUDIU BIBLIC CONTACTAȚI LA +(373)69966779 SAU info@precept.md

Purtarea Crucii este o alegere (Suferința pentru mărturisirea lui Hristos, 2019)

download

20,2 K de abonați

► ABONEAZĂ-TE la canalul nostru de Youtube: http://bit.ly/2m6kaNo ► INSTAGRAM? Urmărește pagina Pastorului Vasile Filat: http://bit.ly/2mul2Ml Purtarea Crucii este o alegere. Nu poți spune că „porți crucea lui Hristos” sau că „aceasta este crucea mea” pentru orice suferință în viață. Purtarea crucii este o alegere și este pentru cei care propvăduiesc sau mărturisesc Evanghelia și pe Domnul Isus Hristos. Matei 10:32-39 32 De aceea, pe oricine Mă va mărturisi înaintea oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu înaintea Tatălui Meu, care este în ceruri; 33 dar de oricine se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda şi Eu înaintea Tatălui Meu, care este în ceruri. 34 Să nu credeţi că am venit s-aduc pacea pe pământ; n-am venit să aduc pacea, ci sabia. 35 Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa şi pe noră de soacra sa. 36 Şi omul va avea de vrăjmaşi chiar pe cei din casa lui. 37 Cine iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine şi cine iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine. 38 Cine nu-şi ia crucea lui şi nu vine după Mine nu este vrednic de Mine. 39 Cine îşi va păstra viaţa o va pierde şi cine îşi va pierde viaţa pentru Mine o va câştiga. Ce înseamnă purtarea crucii pentru un creștin din România sau din Republica Moldova? Ce implică purtarea crucii pentru tine? BISERICA BUNAVESTIREA DIN CHIȘINĂU Str. Ciocârliei 2/8, Chișinău, Rep.Moldova Servicii Divine: Duminică, 14:0016:00 Joi, 18:3019:30 – ceasul de rugăciune tel. +373 (68) 060601 https://www.facebook.com/bunavestire…. PENTRU MANUALE ȘI ÎNSCRIERE LA GRUPELE DE STUDIU BIBLIC ONLINE CONTACTAȚI LA: info@precept.md +373(69)966779 #pastorvasilefilat #crucea #suferința

Bunul simț cu privire la salutare [Pastor Vasile Filat, 2019]

download

Bună dimineața,
Salutul este un gest minor cu o insemnatate mare. “Să te scoli înaintea perilor albi, și să cinstești pe bătrân. Să te temi de Dumnezeul tău. Eu sunt Domnul.” (Leviticul 19:32).
Nu poți spune că „porți crucea lui Hristos” sau că „aceasta este crucea mea” pentru orice suferință în viață. Purtarea crucii este o alegere și este pentru cei care propvăduiesc sau mărturisesc Evanghelia și pe Domnul Isus Hristos.

20,2 K de abonați

► ABONEAZĂ-TE la canalul nostru de Youtube: http://bit.ly/2m6kaNo ► INSTAGRAM? Urmărește pagina Pastorului Vasile Filat: http://bit.ly/2mul2Ml Salutul – un gest minor cu o insemnatate mare. “Să te scoli înaintea perilor albi, și să cinstești pe bătrân. Să te temi de Dumnezeul tău. Eu sunt Domnul.” (Leviticul 19:32) Perii albi erau un semn nu numai al bătrâneții, ci și al înțelepciunii, al autorității.Ține de bunul simț să te apropii să dai “cinste” printr-un salut. Iar, potrivit cu același verset, aceasta arată că, de fapt, tu te temi de Dumnezeu. Dumnezeu ne învață să ne sculăm, în semn de cinste și respect față de perii albi, și să cinstim pe toți oamenii, mai ales pe cei ce sunt într-o poziție mai înaltă decât noi. Dumnezeu să ne ajute să cinstim pe toți oamenii și să manifestăm respect în toate privințele față de cei mai mari. BISERICA BUNAVESTIREA DIN CHIȘINĂU Str. Ciocârliei 2/8, Chișinău, Rep.Moldova Servicii Divine: Duminică, 14:0016:00 Joi, 18:3019:30 – ceasul de rugăciune tel. +373 (68) 060601 https://www.facebook.com/bunavestire…. PENTRU MANUALE ȘI ÎNSCRIERE LA GRUPELE DE STUDIU BIBLIC ONLINE CONTACTAȚI LA: info@precept.md +373(69)966779 #respect #pastorvasilefilat #bunulsimț

Institutul Teologic Baptist București

Promoția 2018, la finalul examenului de Licență în Teologie. Fie ca Domnul secerișului să scoată cât mai mulți lucrători la secerișul Lui!

Esti baptist? Ai citit vreodata Statutul de organizare si functionare a Cultului Crestin Baptist? TREBUIE SA IL CITESTI.

download

Esti baptist? Ai citit vreodata Statutul de organizare si functionare a Cultului Crestin Baptist? TREBUIE SA IL CITESTI.

Downlaod – Statutul de organizare si functionare a Cultului Crestin Baptist

Popularizarea denumirii de baptişti, formă prescurtată a titulaturii de anabaptist  se datorează, în special, eforturilor lui John Smith care a întemeiat în Ţările de Jos, în anul 1609, o biserică baptistă. Dacă această titulatură s-a perpetuat, până în ziua de astăzi, acest fapt nu poate fi pus decât pe seama continuării unei tradiţii.

În prezent, baptiştii constituie una din cele mai răspândite confesiuni creştine protestante din lume, având biserici în peste 211 ţări şi state şi un număr de aproximativ 120 milioane de credincioşi. În România, prima biserică baptistă a luat fiinţă în anul 1856, în Bucureşti.

În practica religioasă, baptiştii îşi propun să se remarce prin reîntoarcerea la ceea ce înţeleg prin „simplitatea bisericii din veacul apostolic”. Ei afirmă principiile Reformei: „Sola Scriptura – Numai Scriptura”,  „Sola Fidae – Numai Credinţa”, „Sola Gratia – Numai Harul” şi „Soli Deo Gloria – Numai lui Dumnezeu i se cuvine slava”. Potrivit acestor principii, singura autoritate în materie de credinţă şi practică religioasă este atribuită Bibliei, ca fiind inspirată în totalitate de Duhul lui Dumnezeu. Mântuirea se dobândeşte numai prin credinţa în Domnul Isus Hristos şi prin harul lui Dumnezeu, iar in toate şi pentru toate slava se cuvine doar lui Dumnezeu. Astfel, este înlăturat tot ceea ce este considerat ca fiind tradiţie ulterioară „veacului apostolic”: sunt negate autoritatea şi tradiţia Bisericii, este lăsat deoparte cultul liturgic şi alte tradiţii bisericeşti, nu sunt recunoscute rolul (mijlocitor) al Maicii Domnului – Fecioara Maria, al sfinţilor, rolul şi autoritatea clerului bisericesc, cinstirea icoanelor, statuilor şi moaştelor.

Baptiştii acceptă, în linii mari, simbolul de credinţă niceeo-constantinopolitan, afirmându-şi credinţa într-un singur Dumnezeu, revelat în Sfânta Scriptură în Trei Persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Baptiştii cred că Dumnezeu Tatăl este creatorul tuturor lucrurilor văzute şi nevăzute. Baptiştii cred în dumnezeirea şi umanitatea Domnului Isus Hristos, născut din fecioara Maria, în moartea Sa ispăsitoare pe cruce, în învierea glorioasă şi înalţarea la cer, precum şi în a doua venire a Fiului lui Dumnezeu, în slavă. Baptiştii cred, de  asemenea, în dumnezeirea Duhului Sfant, care lucreaza în om naşterea din nou (convertirea) şi transformarea lui după chipul Fiului lui Dumnezeu.

În crezul şi practica bisericii baptiste, botezul se administrează în numele Tatălui, Fiului şi Sfântului Duh, prin afundare în apă şi este precedat de convertirea celui ce se botează. Pentru copiii nou-născuţi există un serviciu religios de binecuvântare de către comunitate.

Baptiştii se organizează pe baza principiului autonomiei bisericii locale şi practică aşa-numita  „preoţie universală”, sugerându-se prin aceasta că, în rândurile lor nu ar exista o distincţie între clerici şi laici. Pe lângă simplii fraţi şi surori există fraţii-păstorifraţii-presbiteri sau fraţii-diaconi.

Închinarea publică a baptiştilor se realizează prin participarea tuturor credincioşilor, de regulă, prin cantare, rugăciune, citirea şi propovăduirea Sfintelor Scripturi.  Zidirea duhovnicească se face şi in grupuri mici, in case particulare sau in lăcaşul de închinare, prin studiul Bibliei şi rugăciune. Momentul culminant al inchinării publice îl reprezintă Cina Domnului, înţeleasă în mod simbolic, prin care biserica locala comemorează jertfa unică a Noului Legământ, ce a fost adusă o dată pentru totdeauna de Isus Hristos.

Baptiştii sărbătoresc Duminica – ziua învierii Domnului, ca zi de închinare săptămânală, precum şi sărbătorile anuale legate de evenimentele principale ale istoriei mântuirii: Naşterea Mântuitorului, Botezul Domnului, Săptămâna Patimilor, Învierea Domnului, Înălţarea  Domnului Isus Hristos şi Pogorârea Duhului Sfânt.

Baptiştii promovează pe plan mondial un tip de misiune potrivit căruia fiecare credincios este dator să răspândească în lume Evanghelia. Misiunea se adresează persoanei şi societăţii în întregul lor, atât prin Evanghelie, cât şi prin acţiuni de caritate şi de identificare în dragoste creştină cu cei marginalizaţi şi nedreptăţiţi.

Baptiştii din România s-au organizat pe plan naţional în Uniunea Comunităţilor Creştine Baptiste, în anul 1920. În prezent, Cultul Creştin Baptist din România – Uniunea Bisericilor Creştine Baptiste din Romania, care constituie unul dintre cele 18 culte religioase recunoscute de stat şi funcţionează în baza Decretului-Lege nr. 553/1944, a Decretului nr. 178/1948 pentru regimul general al Cultelor, a Decretului nr. 1203/1950 de aprobare a Statutului Cultului şi a prevederilor constituţionale. Statutul Cultului Creştin Baptist din România, aprobat prin Decretul 1203 din 1950 a fost modificat şi completat de Conferinţa Naţională a Uniunii Bisericilor Creştine Baptiste, la Arad, în data de 27 noiembrie 1998.

Creştin Baptist din România cuprindea 1.571 lăcaşuri de cult ( la data de 31 decembrie 2015 ) în toate regiunile ţării, organizate teritorial în comunităţi, numărând aproximativ 112.850 de persoane (conform recensământului din 2011). Aceste biserici sunt slujite de 700 de pastori şi misionari. Personalul duhovnicesc şi de specialitate este pregătit în cadrul şcolilor cultului. În România, Cultul Creştin Baptist are opt licee teologice, două şcoli postliceale şi două instituţii de învăţământ superior: Institutul Teologic Baptist din Bucureşti, cu specializarea Teologie Baptistă Pastorală, şi Universitatea Emanuel din Oradea cu specializările Teologie Baptistă Pastorală, Teologie Baptistă Didactică–Asistenţă Socială, Pedagogie Muzicală şi Managementul Organizaţiilor. De asemenea, în cadrul Universităţii din Bucureşti funcţionează Facultatea de Teologie Baptistă–Litere şi Asistenţă Socială, iar în cadrul Universităţii din Oradea funcţionează specializarea Teologie Baptistă–Litere.

Uniunea Baptistă din România editează revista „Creştinul-azi”, un supliment teologic periodic, precum şi lucrări teologice şi alte materiale tipărite sau audio-vizuale pentru activităţile specifice ale bisericilor.

Datorită credinţei în separarea bisericii de stat, baptiştii din Romania nu acceptă subvenţii de la stat pentru salarizarea personalului de cult. Ei cred că este datoria liber consimţită a fiecărui credincios să contribuie la susţinerea spirituală şi materială a bisericii de care aparţine. Implicarea statului în redistribuirea unui procent din taxele şi impozitile percepute de la cetăţeni către cultele religioase reprezintă impunerea unei anumite teologii politice de stat asupra cetăţenilor care nu împărtăşesc respectiva teologie politică.

https://crestintotal.ro/2017/07/27/esti-baptist

https://ardeleanlogos.wordpress.com/baptistii/esti-baptist-ai-citit-vreodata-statutul-de-organizare-si-functionare-a-cultului-crestin-baptist-trebuie-sa-il-citesti/

Cultele neoprotestante în România comunistă (1948-1960) – Alexandru Voicu, Historia

download

De Marius Silvesan pe 23/06/2012

N B: ACEST STUDIU CONȚINE GREȘELI ȘI LACUNE! (Voi publica o variantă în care acestea să fie evidențiate). Cititorii care au semnalat inadvertențe sau greșeli sunt rugați să menționeze acest lucru în comentarii.

Instaurarea unui regim politic de tip comunist ce promova, în mod oficial, ateismul, la 30 decembrie 1947, a marcat începutul unei perioade de aproximativ 42 de ani de represiune religioasă îndreptată împotriva cultelor religioase minoritare.

Represiunea s-a extins și asupra Bisericii Ortodoxe Române, dar nu va avea aceleași dimensiuni, parte datorită colaborarării „excelente” a înalților prelați, fie a faptului că nici liderii comuniști nu erau atei, așa cum se prezentau oficial. Regimul comunist nu agrea cultele creștine, în afara celui ortodox, pe care nu le putea controla așa cum se dorea – acestea având o autoritate centrală globală în afara țării.

Un nou regim politic, înseamnă, automat, și schimbarea Constituției și a codului de legi în vigoare, inclusiv legislația bisericească. Anul 1948 a însemnat elaborarea unei noi Constituții care schimba și viziunea asupra cultelor religioase. Astfel, cu noul regim – „cultele oprimate au putut respira în voie”[1] – aici fiind vorba în special de cultele considerate „secte” sau cele care aveau statut de „asociații religioase”, precum penticostalii, adventiștii, baptiștii sau creștini dupa evanghelie. Având în vedere iluzia unei legislații mai permisive, se vor înregistra din ce în ce mai multe cereri de recunoaștere a cultelor, dar și formulări de statute „în acord cât mai deplin cu spiritul nou progresist”[2].

Foto: Patriarhul Justinian (1948-1977)

Articolul 27 din noua Constituție aduce și anularea Concordatului (acord între statul român și Biserica Romano-Catolică), dar și publicarea noii legi privind regimul cultelor. În acest articol se arată că „libertatea conștiinței și libertatea religioasă sunt garantate de stat”[3], iar cultele religioase au dreptul să funcționeze și să se organizeze atât timp cât nu aduc atingeri siguranței publice, bunelor moravuri și respectă prevederile constituționale. Tot în articolul 27 este precizat dreptul cultelor de a-și organiza propriile școli pentru pregătirea personalului clerical, ținând cont de doctrina religioasă și canoanele bisericești – un drept care va cunoaște multe forme, din moment ce regimul comunist va încerca să limiteze numărul de cursanți. Conducătorii partidului considerau că toate aceste modificări în sensul acordării de libertate religioasă „au fost primite […] cu mare satisfacție de popor”[4].

Cadrul legal pentru subordonarea religiei a fost creat la 4 august 1948, prin emiterea „Legii pentru regimul general al cultelor religioase” – iar o primă măsura a fost reducerea numărului de culte recunoscute oficial, de la 60 la doar 14, controlul asupra lor fiind exercitat de Ministerul Cultelor – viitorul Departament al Cultelor

[5].

Printre cele 14 culte recunoscute se aflau și 4 culte neoprotestante: Biserică Adventistă de Ziua a 7-a, Biserica Creștină Baptistă, Biserica Creștină după Evanghelie și Biserică lui Dumnezeu Apostolică-Penticostală. Acestora li se adaugă confesiunile protestante istorice – Biserica Reformată (calviniștii), Biserica Evanghelică de Confesiune Augustană (luteranii), Biserica Evanghelică Sinodo-Prezbiteriană și Biserica Unitariană. Alte grupări au fost considerate „secte” – martorii lui Iehova, nazarinenii, adventiștii reformiști, spiriții, sau „grupări anarhice” – Oastea Domnului și stiliștii (ambele din cadrul Bisericii Ortodoxe Române), betaniștii (din Biserica Reformată), penticostalii disidenți sau „treziții” din Biserica Baptistă), activitatea lor nefiind recunoscută.

În anul de debut al democrației populare, 1948, pe teritoriul României, 0,46% din cetățeni și-au declarat apartenența la un cult neoprotestant: baptiștii – 0,27%, adventiștii – 0,12%, creștinii după evanghelie – 0,04%, penticostalii – 0,02% și neoprotestanți diversi (martorii lui Iehova, nazarienii, secerătorii etc.) – 0,01%[6].

Aceste culte vor fi intens supravegheate, dovadă fiind numărul foarte ridicat de dosare cu privire la ele. Motivele urmăririi lor nu rezidă doar în ateismul promovat de regim, ci și în marea mobilitate de care dădeau dovadă în activitatea lor (misiuni de evanghelizare ce puteau fi ținute de orice persoane ce nu trebuiau să fie absolvente de teologie), dar și atitudinea, uneori discutabilă, pe care au avut-o față de regim, existând problema incompatibilității între a fi un bun creștin și un adulator al Partidului-stat, chiar dacă acest lucru putea fi formal. Pe de altă parte, cultele neoprotestante își au originea în Statele Unite ale Americii, ele rămânând în contact cu organismele ce conduceau bisericile din țările vestice.

Baptiștii

Apărut în secolul al XVII-lea în Anglia, cultul baptist a fost înființat de John Smith, răspândindu-se rapid în centrul Europei, ajungând în România la mijlocul secolului al XIX-lea. Cultul pune bazele pe taina botezului, prin al cărui act, se recunoaște pătrunderea în cadrul cultului ca membru. Acest act are loc, în general, după vârsta de 16 ani, atunci când tânărul dornic de a face acest pas este capabil de a face diferența dintre bine și rău, și poate lua o decizie în ceea ce privește propria viață spirituală. Acest cult (ca și celelalte culte neoprotestante) nu recunosc sfinții sau icoanele, obiecte la care nu se închină. Recunoscut prin Decretul-Lege nr. 553/1944, cultul va funcționa conform Decretului nr. 1203 din 14 noiembrie 1950, menit să pună în practică noua Lege a cultelor din 1948.

În plan intern, Uniunea Creștină Baptistă era organizată în șase comunități: București, Brașov, Arad, Oradea, Cluj și Timișoara. Ca organ central de conducere avem un comitet format din 15 membri, în frunte cu un președinte, aleși pe trei ani de delegații comunităților. În plan extern, Uniunea era afilitată la Alianța Mondială Baptistă, cu sediul la Washington – organul mondial de conducere, și la Federația Baptistă Europeană cu sediul la Berna – forul european.

După ultimele statistici din anul 1948, baptiștii ar fi numărat aproximativ 40.000 de credincioși, grupați în 486 „clădiri” (cel mai probabil biserici). În alte statistici, ei apar cu un numar aproape dublu – 75.000 de adepți și 110 predicatori (pastori), ce nu sunt remunerați de către stat[7].

Adventiștii

Constituit ca denominațiune în 1870, în SUA, pe baza unor idei concepute de Helene White, numele său provine de la adventus (venire), deoarece membrii lor consideră (și calculează) că a doua venire a lui Hristos este aproape.

Cultul apare în România în jurul anului 1880, adus de doi predicatori francezi, iar numărul adepților a crescu constant, ajungând ca în 1920 să se organizeze în „Uniunea Comunității Evanghelice de Adventiști de Ziua Șaptea din România”, cu sediul la București. Uniunea era formată din patru conferințe la București, Bacău, Cluj și Timișoara.

În anul 1948, adventiștii numărau aproximativ 13.000 de credincioși, dar estimările lor apreciau că adepții lor se cifrează în jurul a 25.000. Cultul adventist ar dispune de 170 de pastori recunoscuți (deci, absolvenți de teologie), dar numărul lor este mult mai mare în realitate, din moment ce orice adept capabil să predice este considerat pastor și trimis în varii misiuni. Documentul precizează faptul că „o propagandă vie a câștigat mai ales în sudul Munteniei, o sumă de noi credincioși pentru acest cult” – dovadă  a „prizei” pe care cultele neoprotestante o vor avea de-a lungul perioadei comuniste[8]. Sediul central al cultului se găsește în București, pe strada Vasile Gherghel nr. 78, cultul dispunând și de o școală în apropriere de Brașov, construită „prin contribuția credincioșilor”[9].

Creștinii dupa Evanghelie

Acest cult apare în Elveția secolului al XIX-lea, în rândul unor nemulțumiți din Biserica Lutherană. Ideile cultului au pătruns pe teritoriul României în 1855, odată cu venirea unui insitutor elvețian – Francois Berney.

În România, activitatea cultului crescând foarte mult după fuziunea cu grupul de credincioși conduși de un fost preot ortodox – Tudor Popescu – cunoscuți și ca „tudoriști”. În anul 1948, numărul credincioșilor sau averea cultului nu sunt cunoscute[10].

Penticostalii

Această mișcare religioasă a apărut în SUA la începutul secolului XX, ajungând foarte rapid și în Europa. Numele lor vine de la pentecosta (cincizecime) și mai sunt cunoscuți și sub numele popular de „tremurici”.

Biserica lui Dumnezeu Apostolică își avea sediul, în anul 1948, în București, strada Ecaterina Bazilescu nr. 155. De asemenea, mai exista o altă asociație religioasă cu același nume cu un sediu în strada Andrei Mureșanu nr. 5[11].

În anii ’80, sediul central se afla la București, iar comunitățile, în număr de 794, erau concentrate în doar 3 filiale: Arad, Oradea și Suceava. Organul Suprem era Consiliul Bisericesc, condus de un președinte (Gheorghe Bradin până în 1962, mai apor Pavel Bochian). Cultul dispunea de un seminar teologic la București, deschis în 1974, cu o durată de 4 ani. Evoluția comunității penticostale este cea mai rapidă și interesantă: în 1940 existau 4.564 penticostali botezați, în 1948 – 60.000 adepți botezați sau nu, iar în anul 1965, numărul lor ajunsese la 38.766 membri. În 1982 cultul avea 120.720 membri și 47.735 aderenți[12].

Prin decretul nr. 1203 din 14 noiembrie 1950 statutele de organizare și funcționare ale celor patru culte neoprotestante sunt validate de către Prezidiul Marii Adunări Naționale. O lună mai târziu, pe 13 decembrie, o delegație a celor patru culte solicită și primesc o audiență la Ministrul Culturii – Stanciu Stoian, în care prezintă o „moțiune” adoptată de organele de conducere ale cultelor evanghelice. În aceeași zi, delegația va fi primită într-o audiență cu președintele Consiliului de Miniștri – Petru Groza – care face referire la „importanța cuceririlor și reformelor democratice din țara noastră și forța crescândă a partizanilor păcii”[13] – reforme în plan religios, care, spera el, va aduce colaborarea strânsă a cultelor neoprotestante, cunoscute ca fiind un „focar” de rezistență.

În moțiunea prezentată, delegația neoprotestantă își arată recunoștința pentru validarea statutelor, pentru intrarea în legalitate și încetarea persecuțiilor la care au fost supuși înainte de 1944: „exprimăm […] sentimentele noastre de lealitate față de Republica Populară Română și de mulțumire față de Guvernul Țării, care […] ne-a recunoscut încă odată drepturile de manifestare religioasă”[14].

Regimul comunist se va erija în protectorul „cultelor oprimate”, cărora le-a oferit libertatea religioasă, încercând să le fidelizeze în acest fel. Cadrele regimului scriau în rapoartele lor (de exemplu Stanciu Stoian într-un raport din 1949) că aceste culte neoprotestante „se arată bucuroase de instalarea statului român democrat pentru că a recunoscut libertatea de practicare a cultului, libertate care le fusese interzisă înainte de 23 august 1944”.[15]

În perioada 1948-1960 vor avea loc nenumărate acțiuni dure împotriva persoanelor ce militau pentru libertate religioasă completă, ele fiind arestate, încarcerate sau având parte de „pedepse administrative”[16] – marea majoritate a neoprotestanților fiind închiși din motive religioase.

Pentru această perioadă, important este o notă a Departamentului Cultelor către Consiliul de Miniștri, din 18 decembrie 1959, intitulată „Despre creșterea cultelor neoprotestante și despre unele aspecte negative din activitatea lor”[17].

În nota Departamentului Cultelor se arată că aceste culte neoprotestante au organizat acțiuni „organizate pentru sporirea numărului de membrii și de intensificare a vieții religioase”[18]. Aceste acțiuni încununate de succes s-au făcut prin: înființarea de comunități locale dese (o comunitate trebuia să aibe 20 de credicincioși) cu număr redus de membri, existența unui aparat clerical „bine pregătit în ce privește prozelitismul”[19], crearea unui aparat educativ precum seminariile teologice sau școlile de învățământ pentru copii adepților, construcția caselor de rugăciuni. Prin aceste mijloace, aceste culte vor evolua foarte rapid din punct de vedere numeric; astfel, dacă în 1944, toate cele patru culte (adventist, baptist, penticostal și creștin după evanghelie) aveau circa 40.000 membri, numărul lor a ajuns în 1948 la 73.920 membri, iar la data notei, 192.621 se declarasera ca membri ai acestor culte[20]. Numărul comunităților locale (denumite și „parohii”) era în 1959 de 3.317, numărul „agitatorilor” (a se citi misionari) trecând de câteva mii, deși numărul pastorilor recunoscuți oficial era de doar 816[21]. Autoritățile comuniste observa că aceste culte neoprotestante au „de 15 ori mai mulți preoți și de peste 13 ori mai multe biserici”[22], ele beneficiind și de contribuții bănești pe care nu le înregistreaza, considerând chiar că adventiștii dispun de „o bază bănească anuală de peste 20 ori mai puternică decât a bisericii ortodoxe”[23]. Pastorii acestor culte sunt acuzați că îi fac pe enoriașii lor să considere că „problemele vieții reale și atributele cetățenești sunt […] lucruri secundare și trecătoare în raport cu grija permanentă de a-și asigura un iluzoriu loc în ceruri”[24], îndoctrinându-i prin „excesul de misticism pe care îl propagă”[25] că această calitate de membru la un cult neoprotestant trebuie să fie „factorul primordial al existenței lor”[26].

În notă este precizat și ritmul de creștere al acestor culte: dacă între 1948-1954 ele vor primi, anual, 16.600 membri, el va scădea între 1955-1958, ajungând la doar 4.750 credincioși noi anual. Un motiv al acestei scăderi de aderența a reprezentant-o, printr-o altele, terminarea organizării Corpului Împuterniciților și al inspectorilor generali de culte[27].

Un alt motiv al expansiunii numerice este considerat regimul organizatoric mai favorabil, exprimat prin statutele cultelor. Dacă în cazul cultelor istorice, o parohie deservește aproximativ 1.000 de credincioși, la cultele neoprotestante s-a admis principiul unităților de bază (biserici sau comunități), pe baza asocierii unui număr minim de 20 de enoriași[28]. În notă se prezintă și o statistică oficială: cultele istorice au o biserică la 984 credincioși și un „deservent” (pastor sau preot) la 1.216 persoane, cultele neoprotestante au o casă de rugăciuni la 81 de adepți și un deservent la 94 enoriași[29].

Pentru a opri aceste creșteri s-au luat câteva măsuri: încă din 1958, aceste culte au fost convinse să nu mai accepte noi serii de elevi la seminariilor lor teologice, cultele nu mai pot cumpară imobile pentru a deschide biserici, actele de cumpărare nefiind legalizate sau introducerea unor forme legale de trecere de la un cult la altul. În scurt timp se va impune arondarea bisericilor, pentru a reduce numarul lor și al deservenților.

Cultele neoprotestante au reprezentat de-a lungul regimului comunist un posibil factor de rezistență anti-comunistă, astfel că autoritățile comuniste au încercat să „combine” reacțiile anti-religioase contra acestor culte cu perioadele de „bunăvoință” prin care le acordă diferite libertăți. Totuși, aceste culte au rezistat de-a lungul dictaturii și continuă să crească numeric și în ziua de azi.

Bibliografie:

  1. Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, Raport final, București, 2006;
  2. Petcu, Adrian Nicolae, Partidul, Securitatea și Cultele, 1945-1989, Ed. Nemira, București, 2005;
  3. Bochian, Pavel, Viața unui pastor din România

NOTE

[1]Arhivele Naționale Istorice Centrale (în continuare ANIC), fond CC al PCR – secția Administrativ-Politică, dosar 50/1948, f. 12;

[2] Ibidem;

[3] Ibidem;

[4] Ibidem;

[5]Adrian Nicolae Petcu, Partidul, Securitatea și Cultele, 1945-1989, Ed. Nemira, București, 2005, p. 350;

[6]ANIC, fond CC al PCR – secția Administrativ-Politică, dosar 50/1948, f. 29;

[7]ANIC, fond CC al PCR – Secția Administrativ-Politică, dosar 76/1949, f. 34;

[8]Ibidem;

[9]Ibidem;

[10]Ibidem, f. 35;

[11]Ibidem;

[12]Adrian Nicolae Petcu, op. cit., p. 358;

[13]ANIC, fond CC al PCR – Secția Administrativ-Politică, dosar 46/1950, f. 1;

[14]Ibidem, f. 3

[15]ANIC, fond CC al PCR – Secția Administrativ-Politică, dosar 76/1949, f. 35;

[16]Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, Raport final, București, 2006, p. 468;

[17]ANIC, fond CC al PCR – Secția Administrativ-Politică, dosar 15/1960, f. 3;

[18] Ibidem;

[19] Ibidem;

[20] Ibidem, f. 4;

[21] Ibidem;

[22] Ibidem;

[23] Ibidem;

[24] Ibidem, f. 5;

[25] Ibidem;

[26] Ibidem;

[27] Ibidem, f. 7;

[28] Ibidem, f. 8;

[29] Ibidem;

Sursa: http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/cultele-neoprotestante-romania-comunista-1948-1960

Cultele neoprotestante în România comunistă (1948-1960) – Alexandru Voicu, Historia

https://ardeleanlogos.wordpress.com/baptistii/cultele-neoprotestante-in-romania-comunista-1948-1960-alexandru-voicu-historia/

Cine sunt şi ce cred Baptiştii de prof. dr. Everett Gill

Am prezentat aici poziția baptiștilor față de subvenția de la stat și vă prezint acum broșura profesorului dr. Gill despre baptiști, care abordează și problema subvenției, a libertății și separării bisericii de stat. Aici  puteți să vă delectați citind predica „Plugarul creştin” de Dr. Everett Gill”.

CINE SUNT BAPTIŞTII?

„Baptiştii” sunt un popor evanghelic a căror origină istorică nu poate fi determinată cu precizie de istoricii bisericeşti. Alte grupe mari de protestanţi ca Luterani, Calvini şi Wesleyanii pot să dea numele şi data întemeietorilor lor. Aşa ceva însă nu-i cu putinţă în ce priveşte pe Baptişti. Numele, ca al lui Ion Baptistul, le-a fost dat din pricina credinţei lor în legătură cu botezul creştin dar asta nu descrie nici nu lămureşte deloc însemnătatea lor în istoria creştină.

Istorici moderni, ca Dr. F. C. Coneybeare din Oxford şi Dr. W. F. Adeney din Manchester, socotesc că Baptiştii sunt o parte din tradiţia evanghelică ale cărei trăsături de pot urmări până în vremurile apostolice. Aşa Dr. Coneybeare a arătat în lucrarea-i monumentală „The Key of Truth” (Oxford 1898) că „Paulicienii” din Armenia (800-1000 A. D.) n’au fost (cum susţineau istoricii bisericeşti vreme de 1000 de ani) Manihei eretici, dualişti, Marcioniţi, etc., ci au fost moştenitorii şi vestitorii uneia dintre cele mai vechi tradiţiuni din vremea apostolilor. El arată că aceşti Paulicieni evanghelici, cari – în număr de 100.000 – au fost duşi din Armenia în Balcani de împăraţii greci, au fost străbunii spirituali ai Reformei protestante din veacul al XVI- lea; şi susţine împreună cu alţi istorici, că Baptiştii au fost urmaşii spirituali ai Paulicienilor. Adeney numeşte pe Paulicieni „vechi baptişti din Răsărit”. Anabaptiştii din vremea Reformei (nu tip Münster) sunt recunoscuţi acum de istoricii de seamă, că au fost singurii reformatori reali, cari s’au ţinut de Scriptură. Dar din pricină că n’au avut sprijinul puternic al statului, au fost groaznic măcelăriţi. Dar moartea nu le-a fost în zadar. Căci, în Anglia, la mijlocul veacului XVII-lea s’au ridicat urmaşii lor spirituali sub numele de Baptişti. Mişcarea s’a răspândit în Olanda şi America, iar azi, în toate părţile lumii.

Istoria Baptiştilor englezi şi americani este împodobită cu numele de mare faimă: Bunyan care a scris „Călătoria creştinului”; Carey, întemeietorul lucrării misionare printre străini, cu o organizare modernă; Spurgeon, cel mai de seamă predicator din veacul al XIX-lea şi Loyd George, primul ministru al Angliei din vremea războiului. În America a fost Roger William, întemeietorul celui dintâi stat cu libertatea religioasă; unii istorici mai noui socotesc stabilit că George Washington, cel dintâi preşedinte al Statelor Unite, a fost botezat de capelanul său baptist, deşi n’a fost membru pe faţă al bisericii baptiste.

Baptiştii sunt acum cel mai numeros grup evanghelic din America, în număr de aproape nouă milioane şi jumătate. În întreaga lume sunt aproximativ 12.000.000 baptişti, toţi fiind botezaţi în urma unei mărturisiri a credinţei lor personale în Hristos, nefiind niciun membru copil între ei. Dacă ar fi să numărăm sau să socotim pe baptişti cum fac celelalte grupări creştine, adică punând la număr şi pe copiii lor, numărul lor s’ar ridica probabil la 30.000.000 de suflete.

 Ce cred Baptiştii?

Într’o broşură scurtă, ca aceasta este cu neputinţă să cercetăm în amănunţime, din Scriptură, credinţa baptiştilor. Dăm aici numai un mic rezumat cu principalele puncte de credinţă ale baptiştilor.

 Autoritatea eclesiastică şi spirituală.

Baptiştii socotesc că autoritatea deplină şi hotărâtoare a lui Hristos este cuprinsă în Vechiul şi Noul Testament. Nu recunosc tradiţia ca autoritate eclesiastică, recunoscând numai pe Hristos şi apostoli, întemeietorii creştinismului, ca singura autoritate în orice chestie religioasă şi eclesiastică.

Învăţătura despre Dumnezeire.

Baptiştii ţin aproape cu unanimitate interpretarea credinţei creştine cu privire la persoanele Dumnezeirii, aşa cum a fost stabilit în crezurile „Apostolic şi Nicean”.

„Bisericile lui Hristos”

Baptiştii ţin la forma de organizare a bisericilor din Noul Testament, care erau grupări localer, libere, autonome şi democratice sub singura călăuzire a lui Hristos. Aceste biserici au doi slujbaşi apostolici: păstori şi diaconi. Baptiştii nu recunosc o ierarhie, deoarece nu se potriveşte cu învăţătura Evangheliei şi pratica apostolilor. De aceea ei cred în biserici locale şi nu într’o biserică a unei provincii, stat sau naţiuni, ci în „biserici”, la fel ca în Noul Testament, „bisericile din Galatia” sau „bisericile din Iudea”. Prin urmare, nu este vorba de „Biserica Baptistă din România”, ci „Bisericile baptiste din România”.

 Slujbele bisericii (Cultul)

Ei practică numai cele două rânduieli ale lui Hristos: Botezul şi Cina Domnului, după forma apostolică. Nu recunsoc ideea nescripturistică a „tainelor”, care învaţă că harul lui Dumnezeu este condiţionat, în revărsarea lui în inimile omeneşti, de aceste „canale ale harului”. Baptiştii cred că harul dumnezeiesc se revarsă deadreptul fără ca să fie nevoie de un astfel de „sacrament” (taină), despre care Scriptura nu pomeneşte nimic.

Baptiştii socotesc botezul şi Cina Domnului ca simboluri ale lucrării harului lui Dumnezeu, cari au preţ numai când sunt făcute cu credinţă.

Baptiştii resping botezul copiilor ca nepotrivit cu Scriptura care învaţă că mântuirea se capătă prin credinţa personală în Hristos. Ei socotesc, că o credinţă prin procură, nu este o credinţă care mântueşte, deoarece nimeni nu poate crede în locul altuia.

Citirea şi interpretarea Bibliei.

Baptiştii cred că orice om, îndeosebi credinciosul, are dreptul să citească, să studieze şi să interpreteze Scriptura pentru el însuşi. Fiecare se poate folosi de orice ajutor cu putinţă (ca în cazul eunucului care a cerut ajutor dela Filip evanghelistul) dela cercetători ai Scripturii, învăţaţi, şi cu o vieaţă sfântă. Consideră ca un mare rău oprirea Scripturii din marea masă a poporului.

Biserica şi Statul.

Baptiştii socotesc că „o biserică liberă într’un stat liber” este un adevăr potrivit cu învăţătura lui Hristos: „Daţi Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu”. Din această pricină nicio biserică baptistă n’a fost vreodată biserică de Stat.

Cu toate acestea, baptiştii sunt supuşi stăpânirii sub care trăiesc, potrivit cu învăţătura apostolilor. Pe când nicio biserică baptistă sau grup de biserici nu poate intra, în vieaţa politică, ca atare, membrii lor, ca indivizi, au tot dreptul şi datoria să ia parte la vieaţa politică a ţării lor.

Baptiştii nu cer şi nici nu primesc vreodată ajutor bănesc dela Stat. Veniturile lor sunt alcătuite din daruri de bună voie.

Baptiştii şi educaţia.

Ca şi Hristos şi Apostolii, Baptiştii nu fac nicio deosebire de educaţie pentru membrii sau slujitorii bisericilor lor. Dar istoria lor arată că ei au privit la fel nevoia educaţiei, cum s’a văzut din şcolile şi universităţile întemeiate şi îngrijite de ei. Baptiştii americani au cheltuit cu şcolile şi universităţile lor mult mai mulţi bani ca oricare grupare evanghelică.

Baptiştii şi libertatea omenească.

Baptiştii au crezut totdeauna şi au învăţat „competenţa sufletului omenesc în materie religioasă” şi că fiecare poate să vină deadreptul la Dumnezeu, ca să se roage şi să slăvească pe Dumnezeu, prin credinţă, fără vreun mijlocitor.

Cum am văzut, Baptiştii urmează în totul Scriptura Noului Testament, cu privire la botez şi nu opresc pe copii, cari au ajuns la vârsta responsabilităţii morale, de a hotărî ei înşişi cu privire la credinţa şi urmarea lui Hristos.

Baptiştii păstrează, cum am văzut, organizarea democratică a bisericii. În felul acesta se păstrează drepturile membrilor ca „membrii ai Trupului lui Hristos” de a face lucrarea Împărăţiei; astfel, urmând pilda şi practica apostolilor, ei refuză să admită ca autoritatea bisericii să fie asumată de câţiva oficiali.

Baptiştii au fost luptători aprigi ai libertăţii religioase, susţinând că nimeni nici chiar vreo autoritate, n’are dreptul să-şi impună vederile lui religioase: adică, ei afirmă cu tărie şi învaţă, că fiecare om are dreptul să se închine lui Dumnezeu, aşa cum îl mână propria sa conştiinţă.

Pentru a pune în aplicare aceste principii ale drepturilor omeneşti pe cari le-au învăţat dela Isus Hristos însuş, Baptiştii au condus lumea în lupta lor pentru aceeaşi ţintă. Roger Williams, un baptist american, a întemeiat cel dintâiu stat în istorie, în care, libertatea religioasă a fost scrisă în legea fundamentală a statului. Baptiştii din Virginia, adresându-se preşedintelui Washington al U.S.A, au asigurat trecerea celui dintâi amendament în Constituţia, care a stabilit libertatea religioasă ca o parte din legea fundamentală a Americii. Din această zi, şi ca o urmare a acestei acţiuni, toate statele moderne au înscris acest principiu în Constituţia lor. Cu asta Baptiştii au adus una din cele mai de seamă contribuţiuni la progresul omenesc şi la liberarea sufletului omenesc.

 Axiomele Religiunii.

Aceste credinţe distincte ale Baptiştilor, întemeiate pe Scriptură, au fost stabilite în formă de axiome de doctorul în teologie şi preşedintele Alianţei mondiale a Baptiştilor, Dr. E. Y. Mullins din America, aşa cum urmează aici:

  1. Axioma teologică. – Dumnezeu cel sfânt şi plin de iubire are dreptul să fie Suveran.
  2. Axioma religioasă. – Toţi oamenii au acelaşi drept de a sta în legătură directă cu Dumnezeu.
  3. Axioma eclesiastică. – Toţi credincioşii au dreptul la aceleaşi privilegii în Biserică.
  4. Axioma morală. – Ca să fie responsabil, sufletul trebue să fie liber.
  5. Axioma religioasă – civică. – O Biserică liberă într’un stat liber.
  6. Axioma socială. – Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi.

Evident că aceste adevăruri axiomatice ale Scripturilor Noului Testament, cari au fost apărate cu tărie şi statornicie de către Baptişti, veacuri dearândul, vor deveni principiile de seamă ale civilizaţiei lumii, în viitor.

[1] Cine sunt şi ce cred Baptiştii, Prof. Everett Gill, D. D. Th. D., Atelierele Grafice SOCEC&Co. S. A., Bucureşti, 1933.

Publicat de Vasile Bel la 23:36:00

https://istoriebaptistablogul.blogspot.ro/2017/06/cine-sunt-si-ce-cred-baptistii-de-prof.html

https://ardeleanlogos.wordpress.com/baptistii/cine-sunt-si-ce-cred-baptistii-de-prof-dr-everett-gill/

CINE ERAU ANABAPTIŞTII ?

download

Cine erau anabaptiștii?

Anabaptismul a fost o mișcare creștină de reînnoire radicală din sec. 16, în teritorii care acum cuprind părți din Elveția, Austria, Cehia, Germania, Alsacia și Olanda.

Trăsăturile sale mascate includ așezarea evreilor în centrul înțelegerii noastre despre credința creștină, accentuează noua naștere și ucenicia în puterea Duhului, stabilirea de biserici ale credincioșilor, necontrolate de stat, dedicare părtășiei economice și o viziune de restaurare a creștinismului NT.

Atrăgea aderenți în primul rând din părțile sărace ale comunității, deșii liderii de la început includeau graduați universitari, călugări și preoți. Evaluarea puterii numerice este dificilă, deoarece a fost pusă în subteran de persecuție; cu siguranță a influențat mai mulți oameni decât cei botezați ca membrii.

Istoricii identifică patru mari ramuri anabaptiste – frații elvețieni, anabaptiștii sud germani/austrieci, menoniții olandezi și huteriții comunitarieni – dar aceste ramuri cuprind numeroase grupări ce se adună în jurul anumitor lideri și au practici distincte și accente.

Deși alți factori (ca nemulțumirea socială) au contribuit la apariție, anabaptismul trebuie înțeles în contextul reformei, căreia îi datorează multe, așa cum recunosc liderii lor. Mai multe lucruri au distins anabaptiștii de reformatori (ex. Luther și Calvin):

• Radicalismul. Anabaptiștii criticau reformatorii pentru lipsa voinței lor de a urma convingerile biblice. Erau convinși că Scripturile aveau autoritate etică și viața bisericească, și pentru doctrină, pe care reformatorii nu o admiteau. Spre disconfortul lor, anabaptiștii aminteau reformatorilor de vederile lor radicale de la începuturi, pe care le părăsiseră. Anabaptiștii au acționat nu au abordat cu grijă ca reformatorii.

• Restituirea. Anabaptiștii credeau că biserica oficială este căzută dincolo de reformă. Restaurarea creștinismului NT era necesară, ceea ce necesita libertatea de controlul statului și de tradițiile ecleziastice. Anabaptiștii îndemnau la separarea bisericii și a societății și respingeau sistemul creștin, în care biserica și statul erau împreună, și care domina cultura europeană din sec. 4 începând. Ei au susținut timp de secole că biserica oficială se află în eroare, nu doar cu privire la anumite doctrine, ci ca identitate și relație cu societatea.

• O tradiție alternativă. Anabaptiștii au fost descriși ca și copiii vitregi ai reformei, dar era o rezonanță cu mișcările anterioare, ca Unitas Fratrum, Waldensians și Lollards. Anabaptiștii nu erau nici catolici, nici protestanți, ci moștenitori ai unei tradiții alternative ce persistase de-a lungul secolelor de la Constantine în sec.4. Priviți adesea ca eretici și persecutați, acești “vechi frați evanghelici” au ținut vii credințe și practici pe care biserica oficială le-a ignorat sau le-a marginalizat.

• O biserică de săraci. Ca și grupările de mai sus, anabaptiștii erau majoritatea săraci și fără putere, cu puțini membrii bogați, academici și cu influență. Erau priviți ca subversivi, deși puțini erau motivați economic sau politic. Este legitim să privim câțiva anabaptiști ca moștenitori ai răscoalei țărănești (1524-1526), urmărindu-și încă scopurile prin strategia alternativă de stabilire a comunităților unde erau practicate. Cei ale căror interese erau amenințate, se opuneau anabaptismului, o trezire cu implicații pentru biserică și stat în inima ordinii sociale europene. Unele vederi anabaptiste datorează mult poziției lor lipsite de putere: anabaptiștii erau gata să se supună Bibliei, indiferent de consecințele sociale.

• “Anabaptiștii”. Anabaptiștii se numeau creștini sau frați și surori: oponenții lor îi numeau entuziaști, revoluționari sau anabaptiști. Eticheta însemna re-botezători, cu conotații negative. Anabaptiștii obiectau la aceasta: ei nu priveau botezul credincioșilor ca re-botezare, deoarece negau validitatea botezului copiilor și botezul nu era chestiunea principală, deși simboliza respingerea lor față de creștinătate.

– See more at: http://publicatia.voxdeibaptist.org/apologetica_nov14.htm#sthash.bPeImDxZ.dpuf

https://ardeleanlogos.wordpress.com/baptistii/cine-erau-anabaptistii/

Am înţeles sfârşitul lor – Psalmul 73

 din revista „Mesagerul evanghelic”

lonely walk

 

Psalmul 73 poate fi numit „Psalmul invidiei“. Îl vedem aici pe Asaf „fiind invidios pe cei aroganţi“.

La început ni se dă – aşa cum deseori se face în psalmi – concluzia la care a ajuns psalmistul după experienţele descrise. Această concluzie este o minunată certitudine: „În adevăr, Dumnezeu este bun faţă de cei cu inima curată“ (vers. 1). Până la versetul 18 se întrezăreşte descurajarea psalmistului: o tristă experienţă pe care au trăit-o mulţi dintre noi.

Dumnezeu este totdeauna gata să-i susţină pe ai Săi în momentele  dificile. Braţele Lui eterne stau dedesubtul nostru (Deut 33:27 ). În ce ne priveşte, să ne aducem aminte şi să nu punem niciodată dificultăţile între noi şi Domnul. Ci să-L punem pe El între noi şi dificultăţile noastre.

A fost un timp când Asaf cânta în timpul nopţii (Psalmul 77:6 ). Apoi, când a început să judece la starea omenirii şi, voind să găsească soluţii la probleme cu logica lui omenească, a fost cuprins de descurajare şi de îndoială.

Ca şi noi astăzi, el asista cu uimire la prosperitatea celor răi. Cei mândri, violenţi, nedrepţi, aveau succes în lume, se îmbogăţeau şi erau puternici! (vers. 4-10). Şi el, omul lui Dumnezeu, „era lovit toată ziua şi pedepsit în fiecare dimineaţă” (versetul 14).

Şi astăzi sunt unii care spun: „cum este posibil ca Dumnezeu să vadă totul? Şi, dacă vede, de ce nu intervine?“ Credinciosul ar putea şi el să conchidă: „Este deci inutil să-L slujeşti pe Dumnezeu, să fii cinstit şi serios. Nu poţi prin aceasta decât să pierzi“.

Asaf era pe punctul de a aluneca (versetul 2) pentru că el urma propriile lui gânduri. În spatele oricărei căderi este întotdeauna un gând care nu se potriveşte cu gândul lui Dumnezeu. El ne-a dat gândul lui Hristos (1. Corinteni 2:16 ) şi noi nu putem să fim în armonie cu acesta dacă avem în noi gândurile lumii. Asaf nu a căzut, dar aceasta a fost datorită îndurării lui Dumnezeu.

Dacă am zis: „Mi-alunecă piciorul”, bunătatea Ta, Doamne, m-a susţinut. În mulţimea gândurilor dinăuntrul meu, mângâierile Tale au făcut plăcere sufletului meu” (Psalmul 94:18-19 ).

Dacă raţionăm voind să aplicăm evenimentelor logica omenească, vor exista pentru noi mistere în ce priveşte voia lui Dumnezeu. „A fost o muncă grea …”, spune Asaf, „când m-am gândit să înţeleg aceasta“ (vers. 16).

De ce nu judecă Dumnezeu răul? De ce permite atâtea suferinţe printre credincioşi? Desigur, noi nu suntem încă în împărăţia milenară când răul va fi judecat în fiecare dimineaţă. Solomon a remarcat faptul că „sentinţa împotriva faptelor rele nu se execută imediat” (Eclesiastul 8:11 ).

Dacă sufletul nostru nu poate să primească felul de a lucra al lui Dumnezeu, credinţa poate găsi raţiuni bune în tot ce face El. Asaf a intrat în locaşul sfânt al lui Dumnezeu (vers. 17) adică a regăsit comuniunea cu Dumnezeu şi gândurile lui au fost înnoite la lumina Lui: iar noi trebuie să procedăm la fel.

 „Fiţi transformaţi prin înnoirea minţii voastre … “ ( 12 .2).

Şi efesenii care învăţaseră să fie înnoiţi în duhul minţii lor erau sfătuiţi „să nu mai umble cum umblă naţiunile în deşertăciunea gândurilor lor“ (Efeseni 4:17-23 ). Astfel, în comuniune cu Domnul, noi înţelegem harul Său. Dacă judecăm în termeni de justiţie, ceea ce face Dumnezeu este de neînţeles; dar când pătrundem în domeniul harului, totul se luminează. Dumnezeu este răbdător faţă de păcătoşi. „El vrea ca niciunul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă“ (2. Petru 3:9 ).

Încă din zilele lui Noe răbdarea lui Dumnezeu aştepta (1. Petru 3:20 ). Tot timpul istoriei omului pe pământ a fost timpul de răbdare a lui Dumnezeu (Romani 3:25 ). „Dumnezeu nu ţine seama de vremurile de neştiinţă“ (Fapte 17:30 ) le spune apostolul Pavel filosofilor din Atena. Dacă înţelegem aceasta, vom şti să-l mulţumim lui Dumnezeu pentru răbdarea Lui şi să punem în practică cuvintele lui Elihu adresate lui lov: „Nu suspina după noapte, care ia popoarele din locul lor” (lov 36:20).

Să nu dorim pedeapsa lui Dumnezeu asupra păcătoşilor; să lucrăm mai curând animaţi de un duh de har pentru mântuirea lor. Când era în culmea descurajării, Asaf a avut bunul simţ să „nu vorbească“ despre ideile lui şi să nu-şi divulge gândurile confuze (vers. 15). Dacă ar fi făcut aceasta, ar fi fost necredincios Dumnezeului Său.

Este o mare învăţătură pentru noi; să nu spunem tot ce ne vine în gând, ci numai lucrurile care zidesc şi care primesc pecetea aprobatoare a Domnului: „Niciun cuvânt stricat să nu iasă din gura noastră, ci dacă este vreunul bun, pentru zidire, după cum este nevoie, ca să dea har celor care aud“ (Efeseni 4:29 ).

Gândurile lui Asaf – care traversa o mare criză spirituală – dacă ar fi fost exprimate, ar fi putut fi un obstacol şi un motiv de indignare pentru mulţi alţi credincioşi. În locul sfânt deci, Asaf a înţeles „sfârşitul“ celor răi (vers. 17). El n-a avut răspunsul complet la problemele lui: Dumnezeu nu i-a spus pentru ce prosperă cei răi, dar i-a revelat căile viitoare ale dreptăţii Sale cu privire la ei. Şi aceasta i-a adus pacea.

Pacea cu privire la Dumnezeu căruia Îi adresase implicit acuzaţii, pacea cu privire la alţii care îi excitau sentimente de invidie şi iritaţie. Şi totodată pacea cu privire la el personal, pentru că mai înainte şi-a reproşat – într-un anumit fel – că „şi-a spălat mâinile în nevinovăţie“.

Astfel, în locul sfânt vede rezolvată criza lui. Cine cunoaşte nopţile de insomnie pe care le petrecuse în rugăciuni şi lacrimi? Câte raţionamente se învolburaseră în mintea lui! Cei din lume îi dăduseră dreptate; logica omenească îi justificase decepţia. Dar Asaf căuta gândul lui Dumnezeu. Şi, cum spune apostolul: „ … pentru că nebunia lui Dumnezeu este mai înţeleaptă decât oamenii …” (1. Corinteni 1:25 ).

Este foarte important pentru un credincios să ia în consideraţie sfârşitul tuturor lucrurilor. Avraam considera „sfârşitul“ atunci când, spre deosebire de Lot, el a ales muntele arid în locul câmpiilor udate ale Sodomei. În timp ce traversa deşertul, poporul Israel nu înţelegea că scopul lui Dumnezeu era nu numai să-l smerească şi să-l încerce, dar şi să-i facă bine la sfârşit (Deuteronom 8:16 ).

Multe secole mai târziu, Dumnezeu a trebuit să certe sever Ierusalimul prin gura profetului Ieremia: „Ierusalimul a păcătuit grav, a devenit ca un lucru necurat … Nu se gândea la sfârşitul său“. Şi profetul Isaia adresează o acuzaţie Babilonului, în termeni asemănători: „Tu ziceai: în veci voi fi împărăteasă! şi nu te-ai gândit, nici mai visat că lucrul acesta are să se sfârşească” (Isaia 47:7 ).

Cât de puţine greşeli am face noi dacă am şti să ţinem seama totdeauna de sfârşitul fiecăreia dintre faptele sau deciziile noastre!

Ca să poată intra în locul Sfânt, preotul sacrificator trecea prin altarul de aramă unde erau oferite sacrificiile (ilustrarea jertfei ispăşitoare a Domnului Isus Hristos). El se spăla apoi în apa curată din baia de aramă, înfăţişând Cuvântul lui Dumnezeu care sfinţeşte. Numai în aceste condiţii îi era permis accesul în locul sfânt, scăldat în lumina candelabrului (imaginea lucrării Duhului Sfânt) care ne face să-L înţelegem pe Hristos şi tot gândul lui Dumnezeu (1. Corinteni 1 – 16 ). Noi trebuie să urmăm acelaşi drum pentru a găsi o deplină comuniune cu Tatăl; este un drum de credinţă şi de sfinţire în care Domnul nu va înceta să ne conducă şi să ne susţină.

Asaf a ieşit din descurajare; L-a înţeles pe Dumnezeu şi gândurile lui s-au schimbat. Comportamentul lui n-a mai fost cel dinainte. În acreala lui nu vorbea decât despre el însuşi. „Eu eram invidios“; „Eu eram lovit“: „.Eu eram eu Tine ca o fiară“… Dar acum, Dumnezeu este Acela care îi domină gândurile: „Eu sunt întotdeauna cu tine“: „Tu mă vei conduce prin sfatul Tău“. „Pe cine am cu în ceruri? Şi pe pământ n-am avut plăcere decât în Tine“. „Cei care sunt departe de Tine vor pieri“. Acum el este gata să istorisească lucrările lui Dumnezeu celor răi, pe care mai înainte îi invidia (vers. 28). Doreşte să rămână totdeauna cu El şi să nu mai piardă comuniunea Lui, singurul mijloc pentru a nu mai cădea. El vrea să se apropie de Dumnezeu şi să-şi pună în El încrederea ca să răspundă tuturor atacurilor vrăjmaşului (vers. 28). Acei „de ce?“ au dispărut. Dumnezeu este acum „Tot“ al lui, în cer şi pe  pământ.

Se poate ca inima şi carnea noastră să fie consumate (vers. 26), dar putem spune ca şi Asaf: „Dumnezeu este stânca inimii mele şi partea mea pentru totdeauna“. „Dumnezeu este moştenire nestricăcioasă, păstrată în ceruri pentru noi“ (1. Petru 1:4 ).

Şi privirea noastră este fixată la Isus asupra bunurilor noastre cereşti şi eterne. Lucrurile acestui pământ – care îi privesc pe alţii sau care ne privesc personal – vor căpăta o cu totul altă dimensiune.

În loc să ne cufundăm în frământare, ele vor fi un stimulent pentru a creşte în credinţă, spre lauda Domnului şi pentru a da mărturie despre El.

http://comori.org/vechiul-testament/psalmii/psalmul-73/

Am interpretat greșit termenul de ‘cap’ din Efeseni 5?

o femeie la un gard de lemn - imagine preluată de pe charismamag.com
Cuvântul grecesc pe care Apostolul Pavel îl folosește pentru ”cap” în Efeseni 5:23 este kephale, care a fost folosit în mod obișnuit ca referindu-se la capul fizic de pe umerii cuiva. De fapt, dintre cele 59 de apariții ale termenului kephale găsite în Noul Testament, de 44 de ori este folosit, literalmente, cu privire la capul fizic al cuiva.Doar că la mijloc este chestiunea care privește înțelesul termenului kephale atunci când acesta este folosit în mod figurativ. Este acesta precum termenul englezesc ”head” (conducător, sau președinte) ca referindu-se la cineva care este în control, cum ar fi în exprimarea ”head” of General Motors (adică președintele firmei General Motors)?

Aceasta a fost presupunerea până când a apărut un studiu de reper al Dr. Berkley și Alvera Michlesen intitulat ”Capul Epistolelor” (link la articol în limba engleză), care a fost publicat în numărul din 20 februarie 1981 a revistei Christianity Today. Ei au examinat și au comparat felul cum traducătorii evrei a Septuagintei grecești au tradus cuvântul rosh, cuvântul evreiesc pentru ”cap” în limba greacă. Descoperirile lor au răsturnat complet părerea tradițională și au dus pe mulți tradiționaliști la dezordine.

Ei au descoperit că atunci când se folosea termenul rosh în mod literar ca referindu-se la capul fizic al cuiva, aceștia au folosit kephale. Când rosh era folosit figurativ ca referindu-se la sursa sau originea a ceva sau cuiva, ei foloseau din nou tot kephale. Totuși, ei au descoperit că atunci când se folosea rosh în mod figurativ ca să se refere la o persoană sau la autoritate, traducătorii Septuagintei evitau kephale și foloseau archon (conducător) sau un cuvânt similar.

Aceasta arată faptul că atunci când Pavel spune în Efeseni 5:23 că soțul este kephale al soției sale, punctul său nu e cu privire la autoritate și conducere. Dacă el dorea să stabilească o structură autoritară pentru căsnicie, el ar fi putut-o face foarte ușor prin a folosi cuvinte precum archon (conducător)despot (stăpân) sau time (unul de rang și onoare). Oricare dintre acestea ar fi comunicat fără echivoc idea rangului superior și al autorității.

În schimb, Pavel evită aceste cuvinte și vorbește despre soț drept kephale, sau sursă a soției. Făcând astfel el se referă la relatarea din Geneza a creației unde, în locul creării unei creaturi separate din pământ pentru a face femeia, Dumnezeu a luat o parte din persoana pe care El deja o crease din țărână, și a construit din acea parte pe femeie. Comentariul evreiesc popular cunoscut sub numele de The Chumash spune:

”Spre deosebire de bărbat, trupul femeii nu a fost luat din țărână. Dumnezeu a construit dintr-o partea a bărbatului pe femeie – așa încât singura ființă umană a devenit de fapt două, prin urmare demonstrând în mod irefutabil egalitatea bărbatului și a femeii.” (Hyatt, Paul, Women and Church, 85)

Acest lucru a fost important deoarece învățătura antică, păgână spunea că femeia ar fi fost făcută dintr-o sursă diferită și inferioară decât bărbatul, ceea ce a devenit baza pentru superioritatea masculină și subordonarea feminină. Tot aceasta a devenit și baza pentru homosexualitate, după cum declara Plato, ”adevăratul suflet nobil este masculin și prin urmare va căuta un altul de parte bărbătească drept obiect al dragostei sale”, deoarece ei sunt asemenea și din aceiași substanță.

Folosirea termenului kephale de către Pavel purta cu sine conotații de reciprocitate dintre bărbat și femeie și submina argumentul antic pentru homosexualitate. Acesta a contribuit totodată și la chemarea lui Pavel spre dedicare și intimitate în cadrul relației de căsnicie prin a sublinia originea comună a sexelor.

Comentând cu privire la folosirea termenului kephale din Noul Testament, Dr. David Scholer, fost Profesor de Noul Testament de la Fuller Theological Seminary, a declarat că ultimile cercetări ”nu susțin părerea tradiționalistă sau complementară a conducerii masculine și a supunerii feminine”. El continuă să spună că ”aceste date susțin o nouă înțelegere în Hristos prin care bărbații și femeile sunt văzute într-o relație de susținere reciprocă, de supunere”.

Materialul de mai sus este adaptat din ultima carte a Dr. Eddie HyattPaul Women and Church (foto alăturat), disponibilă pe site-urile Amazon și site-ul său eddiehyatt.comDr. Eddie Hyatt este un autor, istoric și cercetător biblic. Cărțile sale din domeniul istoriei bisericii, ordinii bisericești și trezire spirituală sunt disponibile pe Amazon și pe site-ul său eddiehyatt.com. Materialul de mai sus a fost preluat din site-ul Charisma Magazine (de unde este și fotografia de la început). Dacă citați sau folosiți acest material pe alt site, vă rog să păstrați toate link-urile din el și să oferiți sursa citării, adică acest site.

https://crestinismtrait.blogspot.ro/2017/11/am-interpretat-gresit-termenul-de-cap.html?utm
https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole-crestine/am-interpretat-gresit-termenul-de-cap-din-efeseni-5/

Am ajuns vremea… – de Cristian Boariu

6-img_20171111_1112445-e1510837743147

Am ajuns vremea când câinii sunt iubiți mai mult decât copiii. Când orfanii rămân neînfiați iar pentru animale se bat organizațiile care mai de care mai tare. Am ajuns vremea când o mamă care dă viața la copii e arătată cu degetul iar cea care face întreruperi de sarcină e aplaudată.

Am ajuns vremea când ziarele și revistele sunt mult mai apreciate ca Biblia. Când avem timp de știri, de integrame și de rebus dar n-avem timp de suflet.

Am ajuns vremea când Dumnezeu pleacă de la noi. Nu că l-am rugat, cum au făcut Gadarenii, ci pentru ca i s-au dat legi să părăsească țara. Ceea ce n-au știut gadarenii și nu știu nici cei de azi e ca atunci când Isus pleacă de la tine nu-ți rămâne altceva decât iadul.

Am ajuns vremea când tinerii își verifică Facebook-ul în fiecare oră să nu piardă vreun like sau vreun comment dar cine mai e interesat de LIKE-uri din partea cerului? Cerul dă LIKE-uri doar la cei care sunt confundați cu Isus. Cei mai puțini…nu la cei care de la atata machiaj nu-i mai recunosti

Am ajuns vremea când prin spitale merg doar cei bolnavi și nici un sănătos nu-i vizitează. Doar doctorii…

Am ajuns vremea când oamenii se întreabă “Ce mai faci?” dar nimeni nu e interesat de răspuns. De aia toți zic că sunt… “Bine”.

Am ajuns vremea când ascultăm predici multe și facem ca la instructajul de la avion: sperăm să nu trebuiască să le punem în practică. Când cântăm lui Dumnezeu: “Ești tot ce vreau, tot ce-am dorit vreodata” și nu ne dăm seama ce fals sună.

Am ajuns vremea când se fac nunți și cei mai mulți confundă binecuvântarea cu ochii albaștrii sau cu mașina de 300 de cai. Și se bizuiesc pe caii lor. Sau pe mușchi, freză, gene și fițe. Primesc urări superbe de genul “Casă de piatră” dar fundația e pe nisip.

Am ajuns vremea când dacă predici despre păcat nu îți mai garantează nimeni că mai trăiești mult… Ioan a predicat doar câteva luni. Apoi l-au omorât la un bal. Cea mai grea stare în care poate ajunge o națiune e să-și omoare sfinții din ea.

Am ajuns vremea când înțeleg că vremea e pe sfârșite. Că ceasul bate a mânie din partea lui Dumnezeu peste fiii neascultării dar și a martiraj pentru cei care trăiesc cu evlavie în Christos.

Se pregătește terenul pentru ca sfinților să le fie închisă gura. Când ni se va lua ceea ce avem dar vor afla îndată că nu ne pot lua ce avem în inimă. Apropo, ai ceva în inimă?

Am ajuns vremea când lumea se pregătește de înmormântare. Moartea a doua. Sfinții se pregătesc de nuntă. Biruitorii se pregătesc de navigare pe marea de cristal unde în loc de vâsle vom avea alăute în mâini.

Răscumpărați vremea. Garantez generației mele că nu mai ajungem la 80 de ani. Avem puțin timp ca să ne mai punem toată energia la dispoziția lui Dumnezeu. Mai avem numărate clipele când mai putem împărți Biblii gratis, când mai putem face evanghelizări (mai ales prin fapte) și când mai putem ține ușa bisericii deschisă.

Fiți cu ochii în patru la păcat ca să nu pierdeți premiul. Atenție la direcție nu doar la viteză…

Am ajuns vremea… sfârșitului. Pentru cei sfinti însă e doar începutul bucuriei eterne.

http://nicolaegeanta.blogspot.ro/

Am ajuns vremea… – de Cristian Boariu

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole-crestine/am-ajuns-vremea-de-cristian-boariu/

Alții pot, dar ție nu-ți este permis

Dacă Dumnezeu te-a chemat ca să te facă în totul asemenea lui Isus, atunci El te va conduce pe drumul crucii şi al umilinţei… Dumnezeu îţi va cere o astfel de ascultare care nu-ţi va permite să-i urmezi pe alţi credincioşi. Nu se poate cuprinde cu mintea de ce, în aparenţă Dumnezeu le permite altora ceea ce ţie îţi este interzis. Alţi credincioşi, aparent evlavioşi de care Dumnezeu se foloseşte, merg înainte pe drumul lor, au şansa să realizeze multe; îşi întocmesc planuri şi le şi îndeplinesc. Ţie însă, nimic nu-ţi este îngăduit. Chiar dacă vei încerca să cucereşti ceva, atunci te va ajunge un asemenea insucces şi îţi vei atrage o astfel de pedeapsa de la Dumnezeu încât vei fi silit să te căieşti din adâncul sufletului.

Alţii pot vorbi despre ei înşişi, despre rezultatele la care au ajuns, despre munca lor; ţie nimic asemănător nu-ţi va permite Duhul Sfânt. Şi dacă totuşi vei îndrăzni să faci ceva, atunci te va arunca într-o aşa ruşine, încât tu îţi vei urî toate faptele tale “bune”. Unii vor avea – poate – norocul să strângă mulţi bani sau să se “logodească” cu venituri frumoase, aşa încât ei îşi vor putea permite multe, în timp ce tu vei rămâne sărac. Şi toate acestea se întâmplă cu tine pentru că Dumnezeu ţi-a sortit ceva mai bun, şi anume: desăvârşita atârnare de El, pentru că El Însuşi să te poată hrăni, zi dupa zi, din nesecata Lui comoară.

Altora Dumnezeu le permite să ajungă populari şi onoraţi, dar pe tine te lasă în umbră căci vrea să facă în tine rodul slavei veşnice, rod care să se coacă numai la umbră. Altora Dumnezeu le permite să se înalțe, să lucreze cu puterile proprii şi să-şi agoniseasca slava; soarta ta însă, este să lucrezi şi să serveşti cu conştiinţa lipsei de productivitate a muncii tale.

Da, ca să mărească valoarea muncii tale, El le permite altora să culeagă roadele silinţelor tale şi să se bucure de pe urma semănatului tău cu lacrimi. Aceasta însă, îţi va mări de o sută de ori răsplata zilei celei mari a venirii Domnului Isus. Duhul Sfânt te va urma cu râvnă şi cu iubire; El te va mustra delicat pentru timpul pe care-l pierzi cu risipa zădarnică de cuvinte fără sare, precum şi pentru dorinţele simţurilor tale. Toate acestea nu îi neliniştesc nicidecum pe alţi credincioşi, căci lor totul li se pare îngăduit.

Înțelege bine că Dumnezeu nu este un Stăpânitor mărginit şi că e în puterea Lui să hotărască soarta fiecaruia. Multe nu îţi va lămuri El din cele ce îţi vor părea de neânțeles în drumurile Lui. Tu nu ai altceva de făcut decât să te încredinţezi Lui şi să-L urmezi. Dumnezeu se bazează pe promisiunea făcută de tine. Dacă tu te-ai predat Lui, ca să-I fii rob, atunci El te va cuprinde cu o iubire plină de rivnă. El nu-ţi permite să vorbeşti sau să faci lucruri care sunt permise în viaţa altora.

Lasă să fie aşa ca tu să ai de-a face doar cu Duhul Sfânt care întotdeauna are puterea să-ți lege mâinile, să-ţi astupe urechile, să-ţi închidă ochii prin mijloace necunoscute altora. Dacă Dumnezeul cel viu te va stăpâni aşa încât la aceasta disciplină deosebită, intimă, secretă şi severă tu vei putea să răspunzi cu strigăte de bucurie, atunci tu te găseşti în pragul porţilor de mărgăritar, dincolo de care vei fi stâlp în templul Dumnezeului Atotştiitor .

In vremea când lupii au ajuns să stăpânească atât de perfect arta deghizării luându-şi înfăţişarea de oi, ciobanii erau nedumeriţi : “Cum se poate, îşi ziceau ei, că noi scoatem dimineaţa la păşune numărul obişnuit de oi, iar seara când se întorc la stână, printre ele sunt şi lupi mascaţi în oi, de nu mai ştim care este cu adevărat oaie şi care este lup?”

La un moment dat, unuia i-a venit o idee : s-a aşezat în strunga stânii, seara, la întoarcerea turmei şi lăsând să treacă un singur animal – oaie sau lup ce se dădea drept oaie – le lovea pe fiecare, cu o nuieluşcă peste spinare. Oile îşi ziceau în ele însele : “Este nuiaua stăpânului, pastorului nostru” şi treceau mai departe; lupii însă, cu un “hrrr!” îşi arătau colţii.

În felul acesta, ciobanii au putut face deosebirea între oile cu adevărat oi şi lupii îmbrăcaţi în blăni de oi.

“Domnul este Pastorul meu” cânta, odinioară, regele poet David. Pentru el, faptul de a se şti sub ocrotirea Lui Dumnezeu nu excludea acceptarea “nuielei”. Dimpotrivă vedea în ea o mângâiere (Psalmul 23). Nouă creştinilor de azi, ce ne spune aceasta afirmaţie? Iată un subiect la care suntem invitaţi să medităm…

Traducere de Pitt Popovici

Publicat prima data în revista “Farul creştin” 1946

https://damianion.wordpress.com/2018/03/09/altii-pot-dar-tie-nu-ti-este-permis/?fbclid=IwAR0

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole-crestine/altii-pot-dar-tie-nu-ti-este-permis/

Alina Ilioi: Puterea iubirii

 

Se vorbește despre puterea iubirii ca despre o forță specială, supranaturală, peste înțelegerea omenească, care ar trebui și poate să dărâme munți, idei, concepții, obstacole și pe oricine-i stă împotrivă.

Însă eu cred că puterea iubirii este blândă. Este acea forță, care fără ca măcar să-ți dai seama, te transformă într-un om mai bun. Îți dă aripi ca să zbori cât mai sus și mai frumos. Îți dă încredere de sine, care nu cade în extrema aroganței, ci e plăcută și benefică omului și celor din jur. Asta pentru că dacă tu ajungi să ai încredere în tine, la un moment dat și ceilalți vor avea.

Puterea iubirii mai este și invizibilă. Da, îi place să fie  transparentă. Să facă, să prelucreze, să ajute, fără ca să-și dezvăluiască identitatea. Vrea să rămână o necunoscută, pentru că așa este și ea iubirea, modestă. Cu atât mai mult, forța ei nu o să caute niciodată să-și asume creditele.

Puterea iubirii are capacitatea de a-l face pe om să-și descopere visele, ca mai apoi să le urmeze. Provoacă la dorința de a-și folosi potențialul maxim în îndeplinirea menirii pe acest Pământ.

Și cel mai important, puterea iubirii niciodată nu o să-ți dea de înțeles și nu o să-ți spună că are forța de a te distruge. Deși dacă ar vrea, ar putea. Însă nici nu îi trece prin minte la a-și folosi puterile pentru a dărâma un om, nu a-l ridica. citeste mai mult: http://alinailioi.ro/puterea-iubirii/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole-crestine/alina-ilioi-puterea-iubirii/

Alege-ți eroul care te va reprezenta restul vieții

Barabas - cel care a fost eliberat, și Simon Petru - cel care a trădat - imagini preluate de pe google images, colaj făcut de mineCu ocazia sărbătorilor de Paște anumite biserici obișnuiesc să facă o producție specială pentru a atrage pe oameni la biserică. De fapt rolul acestor producții nu sunt de a face spectacol, ci de a prezenta Evanghelia celor care nu au citit-o sau care poate nu o vor citi și nu o vor înțelege vreodată. Mulți au citit despre Isus, mulți știu cine a fost Isus, însă o astfel de piesă, o astfel de prezentare transmite o emoție puternică nu doar la cei care o urmăresc, care aud și văd narațiunea – interpretată de diferite persoane în costume și bine aranjați – dar și de cei care o interpretează. V-ați gândit să faceți la biserica din care faceți parte o astfel de prezentare cu ultimele momente din viața lui Isus, Cina cea de Taină, trădarea lui Isus, eliberarea lui Barabas, crucificarea și apoi învierea lui Isus? 

Am avut ocazia să particip la o astfel de producție în 1996-1998 și nu am regretat deloc că am făcut parte din ea, interpretând diferite roluri. Se numea ”Living Cross” (Crucea Vie). Undeva pe o scenă în spate, în formă de cruce, îmbrăcați cu robe albe, eram într-un cor care interpreta piesele diferite, în timp ce în fața noastră avea loc piesa ultimei Cine, intrarea în Ierusalim a Mântuitorului, crucificarea și învierea Lui. Fiecare piesă muzicală era interpretată în paralel cu evenimentul care era jucat.

În acest an am văzut la o biserică pe internet că se pregătește de un astfel de eveniment și mi-a venit ideea să fac un sondaj pentru prietenii mei să văd care personaj ar fi ales ei, dacă ar fi jucat în această producție: pe Barabas, cel care a fost eliberat, sau pe Simon Petru, cel care a trădat (ne referim la cei doi strict la momentul de dinaintea crucificării lui Isus). Am lăsat sondajul să fie accesibil circa 7 zile pe o pagină de Facebook (aveți în dreapta un screen), dar… nu a răspuns nimeni la el. Ulterior trebuia să scriu acest articol în care trasam anumite concluzii. Acum, însă, am mai multe concluzii decât atunci când am postat acel sondaj.

Faptul că nu a răspuns nimeni la sondajul acesta atât de banal de simplu m-a determinat să cred că ori nu am postat sondajul unde trebuia, ori persoanele care l-au citit, văzut, înțeles (că am fost destul de explicit, nu?) l-au ignorat complet…. sau poate unii nu au avut timp/chef… sau poate că unii nu s-au strofocat să și răspundă la sondaj: trebuia selectat una din cele 2 persoane (era o simplă, aș putea spune chiar o banală selecție) ca mai apoi să lase un scurt comentariu prin care explica de ce a ales acea persoană. Sondajul nu mi-a dat voie să aleg mai multe opțiuni, așa că a trebuit să mă rezum la cei doi. Continuați să citiți mai departe că este interesant.

Barabas Despre Barabas nu știm prea multe din Scriptură (deși este menționat în toate cele 4 Evanghelii din cadrul Noului Testament, ceea ce îmi spune că toți cei 4 evangheliști l-au văzut și puteau să sape să găsească mai multe informații despre el…). Se pare că Marcu a adus mai multe informații despre el ca persoană – că a fost un criminal, unul care a făcut o răscoală și ulterior a fost întemnițat. Evanghelia după Ioan îl pomenește o singură dată și îl numește doar cu termenul de ”tâlhar” (doi astfel de tâlhari au fost răstigniți la stânga și la dreapta lui Isus, dar nici unul dintre ei nu era Barabas de care vorbim noi acum, chiar dacă a primit termenul/titlul de ”tâlhar”).

Barabas a fost alegerea poporului care a cerut crucificarea lui Isus. El reprezintă corectitudinea politică a vremii, tipul de om care ar face dreptate singur, dacă ar avea în jurul lui oameni care să-l direcționeze, să-l influențeze, să-i ofere suport. Era un om ca oricare altul și care, deși știa că ceea ce făcuse el era greșit, la momentul eliberării sale – conform obiceiului evreiesc din acea vreme, din perioada sărbătorilor de Paște Evreiesc – el nu a mai comentat ceva legat de vinovăția sau nevinovăția lui. Pur și simplu a fost eliberat pentru că aceasta a fost alegerea poporului, care la rândul său a strigat și decis ca Isus să fie crucificat – un om complet nevinovat.

Puțin știa Barabas despre Isus, puțin știa el despre persoana care îi stătea în față, și nu ni se menționează în evanghelii că el s-ar fi întors spre Isus să-i mulțumească pentru faptul că a fost eliberat în locul lui, care avea să fie crucificat. Barabas era un om frustrat care ne reprezintă pe așa de mulți dintre noi.

Simon Petru

Pe Simon Petru îl știm cu toți prea bine. Era pescarul irascibil pe care îl întâmpină Mântuitorul, face o minune cu barca lui și de acolo el își dă seama că Mântuitorul vrea să îi transforme viața. Tot lui Petru i-a vindecat Isus și soacra, a îngăduit să meargă pe ape, lui Petru i s-a deschis inima și a mărturisit prin Duhul Sfânt că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu cel Atotputernic; tot Petru a fost cel care să-l mustre pe Domnul când Acesta spunea ucenicilor săi despre suferințele și moartea de care avea să aibă parte – doar că el nu înțelegea atunci motivul pentru care murea de fapt Isus. Și da, tot Petru a fost cel care, deși a fost ales ca ucenic de Isus, a fost printre cei mai apropiați ai lui Isus, a văzut cele mai multe minuni, a mărturisit transformarea feței lui Isus, înmulțirea pâinilor, vindecarea orbilor, eliberarea îndrăciților… el a fost cel care s-a lepădat de Mântuitorul că nu îl cunoaște. După ce a cântat cocoșul… a regretat ceea ce făcuse și și-a plâns amar fapta comisă.Petru reprezintă în acest caz corectitudinea religioasă a vremii, era tipul de om care ne reprezintă pe mulți dintre noi care suntem nelipsiți de la biserică, care auzim despre minunile și lucrările Domnului, despre purtarea Lui de grijă, despre harul Său salvator, și totuși, atunci când suntem înconjurați de dușmani, de prigonitori… devenim ”ucenici invizibili”, ne blamăm că am decis calea credinței, că suntem cu Mântuitorul și de fapt ne amestecăm așa de bine cu lumea și cu cei care sunt atunci în jurul nostru.

Simon Petru știa multe despre Isus și despre faptul că El a venit să mântuie pe cei pierduți, a fost cel care a mărturisit ulterior învierii lui Isus că îl iubește pe Salvatorul și a fost la mormânt atunci când El înviase… dar nu credea cu toată inima că Isus era viu, deși El le spusese că va învia din morți.

De ce Barabas și de ce Simon Petru?

Pentru că sunt ambii oameni. Sunt ambii paralele ale ceea ce suntem noi de fapt. Sunt doi păcătoși care au răspuns diferit la brațul întins al Salvatorului.Unul a fost eliberat – pe nedrept am putea spune, sau printr-o nefastă șansă a unei tradiții de sărbătoare – pe când celălalt a devenit tot mai legat, mai înglodat în lucrurile vremii. După ce a înviat Isus amândoi s-au întors la treburile lor.

Deși unul dintre ei a fost eliberat dintr-o temniță fizică – Barabas – celălalt a fost eliberat dintr-o temniță spirituală – Simon Petru – și devine unul dintre primii evangheliști ai vremii. La una din predicile sale, fiind plin de Duhul Sfânt, aproape 3.000 de oameni s-au întors la Dumnezeu. Dumnezeu a orchestrat lucrurile în așa fel încât un păcătos care s-a căit, care s-a întors la El, a devenit o unealtă de cinste în mâna și în împărăția lui Dumnezeu.

Dar cu Barabas…. ce s-a întâmplat cu Barabas?

Nu mulți dintre noi știm faptul că numele lui din aramaică înseamnă ”fiul tatălui”(Bar-Abba). Cum de a ajuns unul ca el, cu un astfel de nume, să fie uitat de istorie, să ajungă eliberat și totuși uitat de toți și de toate? Aceasta îmi aduce aminte de fapt de pilda fiului risipitor. Unul dintre ei era tot timpul în casa tatălui și se revolta că fiul risipitor, cel care s-a căit, a fost primit bine acasă, i s-a dat o haină nouă, încălțăminte în picioare, un inel pe deget.

Barabas și Petru ne reprezintă de fapt pe fiecare dintre noi.Sunt acele tipuri de persoane care, deși sunt în casa Tatălui, au fost botezați în apă, vin la biserică, au fost scăpați de la condamnare și de la judecata de apoi, și cred într-un regim religios politic, pe care îl susțin în continuare fără să vadă mai important relația cu Tatăl. Sunt acele tipuri de persoane care atunci când sunt încercuite de creștini, de oameni agreați de ei, vorbesc de bine, dar când sunt între străini, între păgâni, limbajul și caracterul lor îi dă de gol pentru că ei… iubesc doar cu vorba, nu și cu fapta.

De fapt Barabas cât și Petru au avut o decizie la care nici unul dintre ei nu au fost impuși să o aleagă: să creadă în puterea crucii și a învierii lui Isus Hristos, care a adus eliberarea de păcat, moarte, blestem, boală și judecata de apoi. Petru, târziu, în ziua de dinaintea Cincizecimii, era în camera de sus, alături de ceilalți ucenici, și se ruga Mântuitorului cel Viu. Și-a găsit locul de unde aparținea și acolo Dumnezeu a transformat ființa lui, din om care a trădat, în om care a ajuns să elibereze pe alții și să îi prezinte înaintea Unicului Salvator al acestei lumi: Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.

Am realizat acum că, după ce am postat acel chestionar acum câteva zile, mulți vor privi ciudat la cele 2 personaje, care sunt de fapt niște actori ce au jucat un rol dintr-un film. Mulți nu și-ar fi dat seama că eu avea să compar viața lor cu unul dintre ei și mulți ar încerca acum să blameze categoria ”greșită” sau ”corectă” în care i-am încadrat – sau în care s-ar fi încadrat ei dacă ar fi ales pe unul dintre cele două personaje. De fapt sondajul nu avea ca scop catalogarea cuiva într-o anumită secțiune, ci de a aduce la lumină o realitate care este prezentă și acum între noisuntem oameni care deși am primit salvare, eliberare, trăim ca niște tâlhari, pe când alții, pe care unii i-au numit beți și căutători și alergători după năluci, au decis să se apropie de Mântuitorul, să aibă o relație cu El și să poată spune plini de bucurie: sunt un copil al Tatălui ceresc.

Până la urmă, voi pe care dintre cei doi l-ați fi ales să jucați în producția de Paști? Acum singur ai vedea personajele cu alți ochi. Vă las să comentați mai jos ceea ce doriți și vă vine pe inimă acum. Mulțumesc de feedback!

ALEGÂND SĂ-ȚI PREDAI VISELE ȘI VIITORUL TĂU LUI DUMNEZEU

Îmi aduc aminte de trei momente din viața mea când a trebuit să îmi predau visele lui Dumnezeu. Prima dată, la 17 ani, a două oară la 20 de ani și ultima dată, la 24 de ani.

Când aveam 17 ani, am primit multe oferte de la diferite universități. Baschetul era pasiunea mea și iubeam să mă joc. Atunci când nu jucam, ori vorbeam despre baschet, ori mă gândeam la el sau visam. Baschetul era viața mea.

Când eram clasa IX-a, una dintre facultățile pe care o consideram foarte bună aștepta un răspuns de la mine. Ei aveau nevoie de decizia mea. După multe, multe, multe rugăciuni și lungi discuții cu părinții mei, răspunsul era foarte clar. Am ales să refuz acea ofertă. Nu doar pe aceea, ci am refuzat toate bursele de studii și toate ofertele facultăților care mi-ar fi lărgit orizontul cu sportul.

Oficial, cariera mea ca baschetbalistă a ajuns la final la sfârșitul clasei a XII-a. Am avut nevoie de toată puterea și curajul de a urma voia lui Dumnezeu și să spun „Îți dăruiesc toate planurile și dorințele mele și mă predau voii Tale toată viața.”

Mai târziu, sora mea mai mare, K. și cu mine ne gândeam să ne înscriem la Școala Biblică. După multe rugăciuni și discuții cu părinții noștri, ne-am înscris acolo și am fost acceptate. Totul părea că merge bine pana în ultimele luni, înainte de începerea noului an școlar. Într-un mod „nebunesc”, Dumnezeu a lucrat la inimile noastre și ne-a arătat clar că voia Sa nu era să ne înscriem la Școala Biblică.

citestemaimult: http://partascuhristos.com/preluate/alegand-sa-ti-predai-visele-si-viitorul-tau-lui-dumnezeu/

ALEGÂND SĂ-ȚI PREDAI VISELE ȘI VIITORUL TĂU LUI DUMNEZEU

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole-crestine/alegand-sa-ti-predai-visele-si-viitorul-tau-lui-dumnezeu/

Al cui copil ești? | 1 Ioan, Lecția 5 | Mia Oglice

Ai spus că îți pare rău dar ai făcut-o din nou…

 un tip întristat - imagine de Nik Shuliahin - unpslash.com


Știu că nu v-ați gândit la această abordare. Nu trebuia să vă gândiți la ea. Trebuia să ne gândim la cei care nu vor să spună niciodată ”îmi pare rău”, sau care nu au niciodată regrete atunci când te calcă pe bătătură, când te jignesc, te ofensează, te hărțuiesc, te oprimă, te lovesc în față și pe la spate cu cuvinte, cu bârfe, cu acțiuni.

Ca să trecem mai departe în viață, există o serie de lucruri pe care trebuie să le facem, în special când suntem confruntați cu persoane care ne greșesc și care poate își cer iertare, dar repetă mereu aceleași greșeli și aceleași ofense față de noi.

În primul rând ar trebui să realizăm că și ei sunt oameni ca și noi. Nu am auzit încă de oameni perfecți, nu o să auzim niciodată. O să auzim de oameni perfecționiști, de oameni îngâmfați, de oameni mândri, de oameni tăcuți, de oameni agitați, de oameni educați, de oameni stresați, etc. Dar nu vom auzi niciodată de oameni perfecți. Pe cei pe care îi auzim pe la biserici că ar fi sfinți, au fost de fapt și continuă să fie în continuare – deși nu mai sunt printre noi – oameni. Oamenii sunt predispuși greșelilor. Cei care nu le-au văzut nu pot să spună că acei oameni nu ar avea greșeli. Oameni sunt supuși greșelilor pentru că natura noastră umană este supusă greșelilor.

Cuvântul lui Dumnezeu spune că „omul nu este decât carne păcătoasă” (Geneza 6:3), ”un vierme” (Iov 25:6), ”un netrebnic… unul care nu face binele” (Psalmul 14:3), ”se gândește la răutate, nu urăște răul” (Psalmul 36:4), ”nu este nici unul care să facă binele” (Psalmul 53:3) și am putea continua cu alte zeci de pasaje din Biblie care descriu ce este omul înaintea lui Dumnezeu și ce este omul înaintea lui însuși.

În al doilea rând ar trebui să realizăm că nu toți își realizează greșeala care au comis-o. Uneori oamenii cred că răul care l-au făcut este bine înaintea lor. De aceea este nevoie de alți să le arate, din alte unghiuri de vedere, că acțiunea lor nu este una corectă, una demnă de laudă, de cinste. Există oameni în jurul nostru care cred că a face anumite lucruri în viață este păcat. Alții consideră contrariul. Dacă le pui în față Cuvântul lui Dumnezeu, dacă îi confrunți, ei vor începe să vadă altfel lucrurile. Când trebuie să confrunți pe cineva care face ceva greșit față de tine, asigură-te că mai ai pe cineva alături de tine care este mai matur în credință, în înțelepciune, în trăirea creștină. Asigură-te că ”îmi pare rău” al lor nu este spus doar de pe buze, fă-i să fie responsabili pentru vorbele spuse, altfel confruntarea faptelor lor va fi inutilă.

În al treilea rând ar trebui să realizăm că părerea de rău care nu este urmată de restituire, de pocăință, de schimbare, nu este părere de rău deloc! E ușor să spunem că am greșit, e ușor să spunem pe o voce mai plângăreață că am călcat greșit; e chiar mai ușor să spunem că ne pare rău, fără să realizăm că în clipa următoare poate vom face același lucru din nou. Părerea de rău fără acțiune radicală nu este părere de rău, este doar o scuză puerilă. Dacă știi că ai greșit, că ai comis o faptă care nu este demnă de viața ta de creștin sau de om, dacă ai atâta minte în cap și cu judecata și cu conștiința ta realizezi că ai comis o greșeală față de cineva, fă primii pași și adu lucrurile înapoi la normal. Schimbă lucrurile radical în jur. Începe să faci lucrurile altfel. Ia-ți un partener de dare de socoteală și spune-i acestuia ceea ce ai făcut și ceea ce trebuie să faci, raportează-i ceea ce ai făcut și urmează pașii schimbării. Numai un om îngâmfat, mândru, lipsit de caracter nu ar accepta să facă un pas mai mult decât să zică un simplu ”îmi pare rău”. Îmi pare rău poate să o spună și un robot, dar el nu are are conștiință, indiferent de cât de dezvoltată este inteligența sa artificială.

În al patrulea rând ar trebui să realizăm că acțiunile noastre determină destinul nostru, care determină caracterul nostru. Dacă avem obiceiul să rănim, să jignim, să ofensăm pe cei din jur și nu ne-am îndreptat, nu ne-a părut rău, nu am făcut restituirile necesare, atunci această atitudine devine parte din caracterul nostru! Un om care nu și-a recunoscut vina de la început toată viața lui va fi un ”nevinovat” înaintea tuturor! El se va crede chiar mai sfânt decât cei care se cred a fi sfinți, dar de fapt Dumnezeu îi vede pe toți la fel – lipsiți de slava lui Dumnezeu și păcătoși (Romani 3:23). Pentru astfel de om corectura, mustrarea și îndreptarea este o jignire!

Cuvântul lui Dumnezeu spune din nou lucrurilor pe nume: „Nesocotitul disprețuiește învățătura tatălui său, dar cine ia seama la mustrare ajunge înțelept.” (Proverbe 15:5, sublinierile din text îmi aparțin). Când noi dăm deoparte mustrarea și corectarea și călcăm în picioare ”părerea noastră de rău”, nu facem altceva decât să ne pierdem inima: „Și ați uitat sfatul pe care vi-l dă ca unor fii: „Fiule, nu disprețui pedeapsa Domnului și nu-ți pierde inima când ești mustrat de El” (Evrei 12:5, sublinierile din text îmi aparțin).

Da, au fost momente când am greșit și am spus de pe buze ”îmi pare rău”. Acum însă am realizat că doar a spune lucrurile de pe buze nu va rezolva niciodată nimic. Uneori acțiunile noastre vorbesc mai tare decât cuvintele noastre. Uneori e nevoie de acei pași pentru a îndrepta lucrurile. Uneori e bine să privim înainte, înapoi, în stânga și în dreapta noastră și să ne cercetăm să vedem unde suntem. E bine să ne uităm în oglindă și să ne vedem cum suntem, ce am făcut, ce trebuie schimbat. Când spui data viitoare cuiva ”îmi pare rău”, spune cuvintele cu sens, cu responsabilitate, cu schimbare. Acum că ai citit aceste rânduri, vei știi cu siguranță că vei da socoteală de cuvintele tale (Matei 12:36) dacă nu le-ai intenționat din toată inima.

Așa că fiecare din noi are să dea socoteală despre sine însuși lui Dumnezeu (Romani 14:12)

Materialul de mai sus a fost scris pentru Editorialul Publicației de Apologetică, octombrie 2017.

http://www.voxdeibaptist.org/publicatia.new/2017/10/01/ai-spus-ca-iti-pare-rau-dar-ai-facut-o-din-nou/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole-crestine/ai-spus-ca-iti-pare-rau-dar-ai-facut-o-din-nou/

Ai Fost Format Pentru A-I Sluji Lui Dumnezeu

Adăugat de Arise For Christ6 Jul 2017

Dumnezeu a format fiecare creatură pe această planetă, cu un domeniu special de expertiză. Unele animale fug, altele sar, altele înoată, altele scormonesc şi altele zboară. Fiecare are un rol particular în viaţă, bazat pe modul cum au fost formate de Dumnezeu. Acelaşi adevăr este valabil şi cu fiinţa umană. Fiecare dintre noi am fost proiectat într-un tipar unic, am fost „format” pentru lucruri specifice.

Înainte ca arhitecţii să proiecteze o construcţie nouă îşi pun întrebarea: „Cu ce scop va fi construită? În ce condiţii va fi folosită?” Funcţia destinată, întotdeauna, determină forma construcţiei. Înainte ca Dumnezeu să te creeze pe tine, El a decis rolul pe care El vrea să-l ai pe pământ. El a planificat exact cum El a vrut să-I slujeşti Lui, şi El te-a format pentru această misiune. Tu eşti aşa cum eşti, pentru că tu ai fost făcut pentru o lucrare specială.

Scriptura spune: „noi suntem lucrarea Lui, şi am fost zidiţi în Cristos” (Efeseni 2.10). Cuvântul „poem”, în engleză, vine de la traducerea cuvântului „măiestrie”. Tu eşti lucrarea manuală, lucrarea de artă a lui Dumnezeu. Tu nu eşti un produs ieşit de pe bandă, un produs făcut la grămadă, fără nici un tratament special. Tu eşti făcut la comandă, ca o serie unică, piesă originală.

Dumnezeu, în mod liber, te-a format şi dăltuit să-I slujeşti Lui într-un mod unic, în lucrare. El, cu mare grijă, a amestecat celulele DNA, care te-au alcătuit. David L-a lăudat pe Dumnezeu pentru această atenţie personală, incredibilă, de detaliere: „Tu mi-ai întocmit rărunchii, Tu m-ai ţesut în pântecele mamei mele; Te laud că sunt o făptură aşa de minunată. Minunate sunt lucrările Tale, şi ce bine vede sufletul meu lucrul acesta!” (Psalm 139.13-14). Aşa cum a zis Ethel Waters: „Dumnezeu nu face rebuturi”.

Nu numai că Dumnezeu ţi-a dat un tipar înainte de naştere, dar El a planificat fiecare zi a vieţii tale, care să contribuie la procesul formării tale. David continuă: „Când nu eram decât un plod fără chip, ochii Tăi mă vedeau; şi în cartea Ta erau scrise toate zilele care-mi erau rânduite, mai înainte de a fi fost vreuna din ele”. (Psalm 139.16). Aceasta înseamnă că nimic nu se întâmplă în viaţa ta fără o semnificaţie, ci Dumnezeu le foloseşte pe toate, să te modeleze pentru lucrarea altora şi să te dăltuiască pentru slujba Lui.

Dumnezeu niciodată nu a irosit nimic. El nu-ţi va da ţie capacităţi, preocupări, talente, daruri, personalitate şi experienţe în viaţă, fără să intenţioneze să le folosească pentru slava Lui. Identificând şi înţelegând aceşti factori tu poţi descoperi voia lui Dumnezeu pentru viaţa ta.

Scriptura spune că tu eşti o „făptură minunată”. Tu eşti o combinaţie de foarte mulţi factori. Ca să te ajut să ţii minte cinci din aceşti factori, am creat un acrostic simplu: TIPAR.

DUMNEZEU TE FORMEAZĂ PENTRU MISIUNEA ÎNCREDINŢATĂ

Oricând Dumnezeu ne dă o însărcinare, El întotdeauna ne echipează cu tot ce avem nevoie să o îndeplinim. Această combinaţie specifică a capacităţilor tale am numit-o TIPAR şi e compus din cinci factori: Trăirea darurilor spirituale I Inimă I Personalitate I Abilitate I Realitate

TIPAR: TRĂIREA DARURILOR SPIRITUALE

Dumnezeu dă fiecărui credincios daruri spirituale, ca să fie trăite în lucrarea încredinţată. Acestea sunt capacităţi împuternicite de Dumnezeu cu scopul de a-I sluji Lui şi sunt date numai credincioşilor. Scriptura spune: „omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci, pentru el, sunt o nebunie; şi nici nu le poate înţelege, pentru că trebuie judecate duhovniceşte”. (1 Corinteni 2.14).

Nu există cale de a putea obţine darurile spirituale, nu se dau pe baza meritelor – iată de ce ele se numesc daruri! Ele sunt expresia harului lui Dumnezeu pentru tine: „fiecăruia din noi harul i-a fost dat după măsura darului lui Cristos”. (Efeseni 4.7). Tu nici măcar nu poţi alege ce dar ai vrea să ai; Dumnezeu determină aceasta. Pavel ne-a explicat: „toate aceste lucruri le face unul şi acelaşi Duh, care dă fiecăruia în parte, cum voieşte”. (1 Corinteni 12.11).

Darurile tale spirituale nu-ţi sunt date spre folosul tău, ci spre folosul altora, aşa cum darurile date altora sunt spre folosul tău. Scriptura spune: „fiecăruia i se dă arătarea Duhului spre folosul altora”. (1 Corinteni 12.7). Dumnezeu ne-a planificat în felul acesta, astfel că, noi avem nevoie unii de alţii. Când noi folosim darurile noastre împreună, toţi beneficiem. Dacă alţii nu-şi folosesc darurile lor, tu eşti înşelat şi dacă tu nu foloseşti darul tău, ei sunt înşelaţi. Iată de ce ni se porunceşte să descoperim şi să dezvoltăm darurile noastre spirituale. Ţi-ai făcut timp să descoperi darurile tale spirituale? Un dar nedespachetat este fără valoare.

Oricând vei uita acest adevăr de bază, aceasta va cauza probleme, în biserică. Două probleme comune apar: „darul invidiei” şi „darul afişării”. Primul apare când noi comparăm darurile noastre cu ale altora, simţindu-ne nesatisfăcuţi cu ceea ce Dumnezeu ne-a dat, şi devenind geloşi, ori cu resentimente la modul cum Dumnezeu îi foloseşte pe alţii. A doua problemă se întâmplă când noi aşteptăm ca ceilalţi, din jurul nostru, să aibă darurile noastre, să facă ce suntem noi chemaţi să facem, şi să fie pasionaţi de aceasta aşa cum suntem noi. Scriptura spune: „sunt felurite slujbe, dar este acelaşi Domn” (1 Corinteni 12.5).

Câteodată darurile spirituale, pentru tine, exprimă mai mult decât trebuie, ceea ce duce la neglijarea altor factori pe care Dumnezeu îi foloseşte să te formeze pentru slujbă. Darurile tale revelează o cheie a descoperirii voii lui Dumnezeu pentru lucrarea ta, dar darurile spirituale nu reprezintă totul. Dumnezeu te-a format, într-un tipar, care, în acelaşi timp, conţine şi următorii factori.

TIPAR: ASCULTĂ-ŢI INIMA.

Scriptura foloseşte termenul inimă să descrie abundenţa dorinţelor, nădejdilor, preocupărilor, ambiţiilor, visurilor şi afecţiunilor ce le ai. Inima ta reprezintă sursa tuturor motivaţiilor – ceea ce iubeşti tu să faci şi aceea de care ai grijă cel mai mult. Chiar şi astăzi noi încă folosim cuvântul în aceste sens când spunem: „Te iubesc din toată inima mea”.

Scriptura spune: „Cum răspunde în apă faţa la faţă, aşa răspunde inima omului inimii omului”. (Proverbe 27.19). Inima ta revelează ceea ce eşti tu în mod real – ce eşti cu adevărat, nu ce gândesc alţii despre tine, ori ce te forţează circumstanţele să fii. Inima ta determină de ce spui că faci, ceea ce faci; de ce simţi modul în care faci, ceea ce faci; şi de ce acţionezi în modul cum faci, ceea ce faci: „din prisosul inimii vorbeşte gura”. (Matei 12.34); „Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice, căci din ea ies izvoarele vieţii”. (Proverbe 4.23).

Din punct de vedere fizic, fiecare dintre noi avem o bătaie unică a inimii. Aşa cum fiecare avem o amprentă unică, ochi unici, voce unică, inima noastră bate în mod încet, într-un tipar unic. E măreţ cum dintre miliarde de oameni care au trăit vreodată, nici unul nu a avut bătaia inimii exact ca a ta.

În acelaşi mod, Dumnezeu ne-a dat fiecăruia dintre noi o „bătaie a inimii” unic, emoţională, care se accelerează când noi gândim la subiecte, activităţi ori circumstanţe ce ne interesează. Noi, în mod instinctiv, avem grijă de anumite lucruri şi le ignorăm pe altele. Aici este cheia pentru direcţia în care ar trebui să slujim.

Un alt cuvânt pentru inimă e pasiunea. Sunt subiecte distincte care ne pasionează şi altele de care nu ne facem griji. Unele experienţe te schimbă şi îţi captează atenţia, în timp ce altele te opresc ori te duc la lacrimi. Acestea revelează natura inimii tale.

Crescând,  poate ai descoperit că tu, în mod intens ai fost preocupat de unele subiecte, în care nimeni din familia ta nu le-a avut grija. De unde au venit aceste preocupări? Ele au venit de la Dumnezeu. Dumnezeu a avut un scop dându-ţi aceste preocupări înnăscute. Bătaia, cu pasiune spre ceva  a inimii tale, este a doua cheie să înţelegi tiparul tău pentru slujbă. Nu ignora preocupările tale. Consideră cum ele ar putea fi folosite pentru slava lui Dumnezeu. Asta-i raţiunea că tu iubeşti aceste lucruri.

În mod repetat Scriptura spune: „slujeşte-I lui Dumnezeu cu toată inima ta”. Dumnezeu vrea să-L slujeşti cu pasiune, nu din datorie. Oamenii adesea excelează la însărcinările ce le au şi le plac, şi se simt pasionaţi de munca făcută. Dumnezeu vrea ca tu să foloseşti preocupările tale, naturale, ca să-L serveşti pe El şi pe alţii. Ascultând, atent, la promptitudinile lăuntrice, ele te vor îndrepta spre lucrarea pe care Dumnezeu a intenţionat-o pentru tine.

Cum ştii când îi slujeşti lui Dumnezeu din toată inima ta? Primul semnal este entuziasmul. Când tu faci ceva ce-ţi place să faci, nimeni nu trebuie să te motiveze ori să te provoace, ori să te verifice. Tu faci aceasta cu o bucurie completă. Tu nu ai nevoie de răsplată, ori aplauze, ori plată. Opusul este de asemenea adevărat: Când nu faci ceva cu toată inima, uşor devii descurajat.

A doua caracteristică a slujirii lui Dumnezeu din toată inima este eficacitatea. Oricând tu faci ce Dumnezeu te-a circuitat să faci, vei face cu plăcere şi vei găsi de bine să faci aceasta. Pasiunea duce la perfecţiune. Dacă ţie nu-ţi pasă de o însărcinare, mai mult ca sigur că nu vei avea succes. În contrast, cei mai mari realizatori în orice domeniu sunt acei care fac ceva cu pasiune, nu din datorie sau profit.

Auzim tot timpul oameni spunând: „Am un loc de muncă pe care-l urăsc, deşi fac o grămadă de bani, dar într-o zi îmi voi da demisia, şi voi face ce mi-ar place să fac.” Asta e mare greşeală. Nu-ţi pierde viaţa în locul de muncă care nu este expresia inimii tale. Aminteşte-ţi că cele mai mari lucruri în viaţă nu sunt lucruri. Esenţa este mult mai importantă decât banii. Cel mai bogat om din lume a zis odată: „Mai bine puţin, cu frică de Domnul, decât o mare bogăţie, cu tulburare!” (Proverbe 15.16).

Nu te pune în situaţia numai să realizezi „o viaţă bună”, pentru că viaţa bună nu e de ajuns. În ultimă instanţă, nu te va satisface. Tu poţi avea mult de trăit şi încă să nu ai nimic pentru ce să trăieşti. Ţinteşte în schimb pentru „o viaţă mai bună” – slujind pe Dumnezeu în modul de expresie a inimii tale. Motivează ce-ţi place să faci – ce Dumnezeu a pus în inima ta – şi fă-o spre slava Lui.

Preluat din Cartea Viața Condusă de Scopuri, Rick Warren

http://ariseforchrist.com/blog/articles/all/ai-fost-format-pentru-a-i-sluji-lui-dumnezeu-

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole-crestine/ai-fost-format-pentru-a-i-sluji-lui-dumnezeu-2/

Pagina de ştiri baptiste AGENŢIA DE PRESĂ A CONVENŢIEI BAPTISTE DE SUD Credincioşia unui rus produce un fiu misionar Mar 13, 2007 by Mickey Noah

Pagina de ştiri baptiste

AGENŢIA DE PRESĂ A CONVENŢIEI BAPTISTE DE SUD

Credincioşia unui rus produce un fiu misionar  Mar 13, 2007 by Mickey Noah

[Foto stanga] Misionarul plantator de biserici Anatoliy Odnoralov conduce un studiu biblic pentru emigranţii ruşi din zona Denver. El este printre cei peste 5.000 de misionari Nord Americani susţinut de darurile Baptiştilor Sudici în cadrul Ofrandei de Paşti Annie Armstrong. by John K. Swain

NOTA EDITORULUI: În conjuncţie cu Săptămâna de Rugăciune din 4-11 martie pentru misiunile Nord America, aceasta este a şaptea din opt povestiri din cadrul Baptist Press care prezintă misionarii din Bordul de Misiune Nord American şi lucrările lor susţinute de Colecta de Paşti Annie Armstrong.

DENVER (BP) – Anatoliy Odnoralov venea adesea acasă de la şcoală cu nasul sângerând – rezultatul unei alte zile trăite ca creştin la şcoala sa din regiunea Nordul Caucazului din vechea Uniunea Sovietică.

„Încă din copilărie, ştiam preţul convingerilor mele”, spunea el.

Anatoliy a fost al treisprezecelea fiu născut în cadrul familiei unui pantofar, care, împreună cu soţia sa, erau oameni credincioşi în Isus Hristos. Din nefericire, ei erau credincioşi care trăiau într-o naţiune păgână, ateistă, dedicată persecutării creştinilor.

Când familia a ajuns la numărul 13, Odnoralov senior a continuat să-şi adune familia laolaltă, citindu-le povestiri din Biblie şi îndemnându-i să se roage. Cu slabul său salariu de pantofar, el avea să cumpere mai târziu câteva instrumente muzicale – o chitară, un acordeon – şi s-a învăţat pe sine şi copiii lui cum să cânte. El a format totodată şi o formaţie a familiei – destul de uşor cu 13 copii în casă.

„Şcoala unde studiam îşi bătea joc de noi datorită convingerilor şi crezului în Dumnezeu”, îşi aminteşte Anatoliy, acum având 43 de ani şi în calitate de misionar plantator de biserici din cadrul Bordului de Misiune Nord American care slujeşte comunităţilor ruse şi evreieşti din Denver.

Deşi copiii Odnoralov erau studenţi excelenţi în Rusia Sovietică, ei erau trataţi precum cetăţeni de clasa a doua, de către învăţătorii şi colegii lor.

Hărţuit în mod continuu de KGB şi de Comitetul Uniunii Sovietice al Afacerilor Religioase, tatăl familiei Odnoralov a fost convocat constant de către autorităţi. Acuzat de educarea inadecvată a copiilor săi, ei ori îl ameninţau cu temniţa sau cu luarea copiilor săi dragi.

Despre familia Odnoralov, ziarele ruse aveau să scrie că „mai există încă oameni în societatea noastră care continuă să trăiască în acord cu vechea idee a Bibliei şi prin urmare împiedică dezvoltarea ţării noastre prospere”.

Bătăile constante ale KGB au dus la o serie de slujbe pierdute şi familia Odnoralov a ajuns în cele din urmă în sărăcie. În mod tragic, seniorul Odnoralov avea să fie ucis într-un accident rutier în 1982, lăsând pe adolescentul Anatoliy şi pe cei 12 fraţi ai lui în grija mamei lor văduve, care suferea de astmă.

La un punct, mama lor a rămas fără bani, fără nici o posibilitate de a mai cumpăra pâine şi lapte pentru puii ei.

„Copii, nu ştiu ce vom mânca mâine”, a spus ea copiilor ei într-o noapte. Copii o auzeau mai târziu pe mama cum se ruga: „Tu eşti Dumnezeul orfanilor şi al văduvelor. Tu eşti Tatăl meu şi ai promis să nu mă laşi. Susţine-mă în credinţa mea şi trimite pâine pentru familia mea”.

Anatoliy, pe atunci în vârsta de 19 ani, avea să se trezească în dimineaţa următoare la auzul unei bătăi la uşa sa.

„Mama a ieşit cu ochii roşii de plan, şi noi am ieşit împreună cu ea la stradă”, îşi aminteşte el. „Am văzut un om şi înaintea ochilor noştri, erau două sacoşe mari de mâncare. Bărbatul a spus că mâncarea era pentru noi.

„Cine sunteţi? De unde sunteţi?” am întrebat noi pe străin. El însă ne-a spus să nu-l întrebăm nimic. S-a întors apoi şi a plecat. Chiar până astăzi, nu ştim nimic despre el şi nu l-am mai întâlnit vreodată. Cred că îl vom vedea în veşnicii”, spune Anatoliy.

Anatoliy – a cărui povestire ar putea fi o mini-serie TV – avea să sufere mai mult, aproape de nesuportat, persecuţie religioasă în timp ce slujea în Armata Sovietică. După ce a ieşit din armată, el a mers la Seminarul Biblic Ucrainean, imigrând spre Statele Unite, s-a căsătorit cu soţia sa Natasha, şi s-a înscris la Oklahoma Bible Institute din Oklahoma City. Familia Odnoralov are patru copii.

Astăzi, Odnoralov este printre cei peste 5.300 de misionari din Statele Unite, Canada şi teritoriile lor, care sunt susţinuţi de Colecta de Paşti Annie Armstrong pentru Misiunile Nord Americane. El este unul din opt misionari Baptişti Sudici care au fost prezentaţi ca parte a Săptămânii de Rugăciune anuală, martie 4-11. Ţelul Colectei de Paşti Annie Armstrong este de $57 milioane, din care 100% sunt folosite pentru misionari precum Odnoralov.

În Denver, Odnoralov operează International Center of Hope, o lucrare care se concentrează asupra a 60.000 de emigranţi vorbitori de rusă din zona mai mare a Denverului. Numai 3 până la 4 procente dintre aceştia sunt credincioşi, în timp ce 80% sunt evrei vorbitori de rusă. El şi cu soţia sa lucrează şi la plantarea de noi biserici pentru a câştiga comunităţile de evrei vorbitori de rusă din Denver.

„Aceşti oameni sunt din fosta Uniune Sovietică”, a spus Odnoralov. „Ei lucrează din greu şi încearcă să supravieţuiască. Mulţi sunt tineri, care studiază din greu pentru a fi în regulă.

„Când am lansat centrul acum mai puţin de un an în urmă, aveam o viziune. Înainte, trebuia să mergem şi să căutăm pe ruşii locali la rezidenţa lor. Nu a fost întotdeauna uşor. Acum, oamenii vin la centru din iniţiativa lor”.

[Foto dreapta] Anatoliy şi Natasha Odnoralov servesc ca misionari în Denver unde slujesc emigranţilor vorbitori de rusă. by John K. Swain

Proiectul principal al centrului este învăţarea englezei ca a doua limbă pentru mai mult de 100 de ruşi emigranţi deodată. Centru oferă totodată clase de computere, muzică, artă, istorie rusă şi limba ebraică. Toate clasele sunt oferite la un preţ nominal. În adiţie, centrul sponsorizează studiile Biblice de casă pentru oamenii vorbitori de rusă. Odnoralov spune că ei preferă studierea Bibliei în case private decât în biserici locale.

„Este foarte important ca oamenii să vină la noi, din voinţa lor liberă”, spune el. „Vrem să stabilim relaţii cu ei. Avem şi un grup mare de tineri, şi avem tabere de vară pentru a-i atrage pe copiii care nu-l cunosc pe Isus. Îi vedem pe copii cum îl acceptă pe Mesia, şi ei transmit mai departe Vestea Bună la prietenii şi membrii familiilor lor”.

Prin formarea de relaţii, Odnoralov spunea că poporul rus poate observa felul cum trăiesc creştinii.

„Suntem deschişi faţă de ei. Ei ne văd zi de zi. Ei ne văd căminele noastre. Noi nu ne temem să le arătăm felul cum trăim. Aşa că avem înţelegeri reciproce şi apoi ei se deschid faţă de Evanghelia. Vedem familii în pragul divorţului. Vedem oameni care sunt deprimaţi. Şi apoi vedem familii restaurate şi relaţii intre părinţii şi copii refăcute”.

Odnoralov spune că este dificil adesea să slujeşti şi să mărturiseşti la evreii ruşi.

„Au existat multe perioade întunecate pentru evrei – precum Holocaustul – în care aşa-zişii creştini au fost cruzi faţă de evrei. De aceea evreii din zilele de astăzi sunt scârbiţi şi foarte sceptici în privinţa creştinilor”.

Majoritatea emigranţilor evrei din Uniunea Sovietică sunt atei, spune Odnoralov. „Alţi sunt gata să admită că există un Dumnezeu însă nu sunt gata să-l accepte pe Isus. Ei vor să meargă la o sinagogă mai degrabă decât o biserică. Alţii spun, ‚Există un Dumnezeu însă eu îl aştept pe Mesia’”.

[Foto stanga] Misionarul Anatoliy Odnoralov (stânga) din cadrul Bordului de Misiune Nord American, împărtăşeşte Evanghelia cu imigranţii ruşi la un complex de apartamente de bătrâni pensionari. by John K. Swain

Numindu-se pe sine evrei mesianici pentru a accentua ceea ce cred ei, Odnoralov şi voluntarii săi spun emigranţilor ruşi nu numai că Mesia a şi venit, ci că are să vină a doua oară într-un punct din viitor.

„E foarte dificil pentru oamenii vorbitori de rusă, mai ales pentru evrei, să accepte Vestea Bună”, spune Odnoralov. „De obicei trebuie să lucrăm mult timp pentru a crea credinţa în ei. La fel cum spunea apostolul Pavel, ‚voalul ochilor evreilor poate fi ridicat doar de Hristos Însuşi’”.

Odnoralov spune că Colecta Annie Armstrong este importantă pentru lucrarea sa „pentru că noi ne devotăm total faţă de această lucrare. Este important pentru noi să avem ofranda ca sprijin. Pentru ca noi să atingem cu succes ţintele pe care Dumnezeu vrea să le ochim, avem nevoie de acest suport”.

A fost o vreme când Odnoralov a dorit să stea în Rusia, unde a fost deja misionar făcând lucrare importantă. El nu a avut nici o dorinţă să imigreze în America.

El s-a întrebat, „De ce trebuie să merg în America dacă slujesc aici? Însă Dumnezeu a creat circumstanţe extraordinare şi trebuie să merg în State. Când am venit aici, l-am întrebat pe Dumnezeu, ‚Doamne, de ce mă aflu aici? Ce trebuie să fac?’”

După opt luni în noua sa viaţă din Statele Unite, un bătrân evreu a ajutat la deschiderea ochilor lui Odnoralov. În acea vreme, Odnoralov transmitea literatură creştină la evreii vorbitori de rusă pe străzile din centrul Denverului.

Când omul acesta s-a apropiat de masa unde stătea Odnoralov, „El m-a întrebat de ce am venit acolo, aducându-mi Dumnezeu meu şi literatura creştină ciudată.

[Foto dreapta] Susţinut de Colecta de Paşti Annie Armstrong, Anatoliy Odnoralov este preşedintele Hope International Cultural Center din Denver, unde lucrează cu evreii vorbitori de rusă. by John K. Swain

„I-am spus că aducea literatura doar ca să o dau şi să îi las pe oameni să o citească. Bătrânul s-a uitat profund în ochii mei şi a spus, ‚Sunt un om bătrân. Voi murii curând, însă poporul meu va trăii până ce vine Mesia’”.

Odnoralov a spus că Duhul Sfânt i-a vorbit imediat inimii lui, spunându-i să se uite în ochii bătrânului, în inima sa.

„Duhul Sfânt mi-a spus că ochii acestui evreu erau goi şi fără speranţă. ‚Vreau să le vorbeşti acestor oameni despre Mine. Spune-le fără oprire’, a spus Duhul Sfânt. În acel moment am înţeles în final chemarea mea.

„Dumnezeu m-a pus în locul unde trebuie să fiu. Aşa că toate întrebările mele care le-am avut înainte de părăsirea Rusiei mi-au fost răspunse aici. Sunt foarte mulţumitor lui Dumnezeu pentru această chemare. Simt că mă aflu în locul corect unde Dumnezeu vrea ca eu să fiu”.

http://publicatia.voxdeibaptist.org/stiri1_mai07.htm

DIVIZIUNILE BIBLIOLOGIEI – Responsabilitatea către Cuvântul lui Dumnezeu – SUFICIENŢA SCRIPTURII FĂRĂ SUPORTUL ÎNVĂŢĂTURILOR NESCRISE, de Thomas Manton

download

SUFICIENŢA  SCRIPTURII  FĂRĂ  SUPORTUL  ÎNVĂŢĂTURILOR  NESCRISE   

Thomas Manton

            Afirmaţiile pe care le putem extrage din conţinutul predicii sunt acestea :

  1. Oricâtă siguranţă am avea în faptul că Dumnezeu ne păstrează în  adevăr, cu toate acestea suntem obligaţi să ne dăm toată silinţa şi să fim precauţi.
  2. Strădania şi băgarea noastră de seamă pot fi folosite în a rămâne statornici în credinţa noastră în Cristos, şi în mărturisirea  şi practica evlaviei.
  3. Felul de a rămâne statornic pentru Cristos şi punerea în practică  a evlaviei  înseamnă păstrarea învăţăturilor care  ne-au fost date prin sfinţii apostoli.
  4. Şi că în  timp ce apostolii erau în trup existau două modalităţi de a transmite adevărul – prin cuvântul rostit şi scris.
  5. Şi că acum, după ce ei au plecat de mult la Dumnezeu şi noi nu mai putem primi de la ei doctrina vieţii, trebuie să rămânem credincioşi Scripturilor sau cuvintelor scrise.

Concluzie – Scriptura reprezintă tot ceea ce este suficient pentru a susţine credinţa creştină, sau conţinutul tuturor doctrinelor creştine necesare,fără a fi nevoie de un supliment al învăţăturilor nescrise, din moment ce conţine orice materie necesară credinţei, fiind astfel îndestulătoare pentru concluzionarea oricăror controverse.

            „Aşadar, fraţilor  rămâneţi tari , şi ţineţi învăţăturile, pe cari le-aţi primit fie prin viu grai,  fie prin epistola noastră.”2 Tesaloniceni 2:15

            După ce apostolul i-a îmbărbătat pe cei din Tesalonic, i-a îndemnat să rămână constanţi  în adevăr, în porfida încercărilor prin care ar fi trecut. Îndemnurile pe care el li le-a adresat au fost emise în urma-1. alegerii lor (v. 13) şi 2. în urma vocaţiei lor (v.14). Povăţuirea lui, fraţilor, este aşadar de a persevera!

            Observăm următoarele lucruri:

  1. Suntem o seminţie aleasă, pentru că Dumnezeu ne-a ales şi ne-a chemat, oferindu-ne totodată şi puterea de a ne opune păcatului şi ispitei.
  2. Rămâne să ne îndeplinim datoria, stekete– adevăr ce are conotaţia unui ordin milităresc – mai întâlnim şi altele de acest fel: „Vegheaţi, fiţi tari în credinţă..! (1Corinteni 16:13), „Staţi gata, având mijlocul încins cu adevărul…” (Efeseni 6:14). Cuvântul sugerează perseverenţă.
  3. Mijloacele prin care poţi persevera păstrează  învăţăturile care ne-au fost încredinţate fie prin vorbe sau prin epistole.

Aici constatăm existenţa:

  1. A faptei
  2. A scopului

(1). Fapta, krateite, cere determinare (un braţ puternic); cuvântul implică o rezistenţă  impresionantă împotriva atacurilor, fie ale  păcatului sau ale persecuţiilor. Cei din Tesalonic erau asaltaţi în ambele moduri: păgânii îi persecutau, iar unii plecaseră din biserică, astfel încât a apărut pericolul iminent al păcatului, gata de a-i perverti şi pe ceilalţi.

Ne vom referi mai întâi, într-un sens general, comun, la învăţăturile care ne-au fost date. Există două feluri: învăţăturile umane şi divine.

  1. Învăţăturile omeneşti sunt anumite practice externe  instituite de către om, transmise mai departe, din părinţi la copii; acestea pot fi sau nu în acord cu  Cuvântul lui Dumnezeu.(1) În acord cu acesta: în practica constituirii familiei Recabiţilor,obicei transmis din tată-n fiu, ei au fost atât de precişi şi  conştiincioşi, încât Dumnezeu ne redă exemplul lor pentru a atrage atenţia asupra  neascultării poporului Său: „Noi nu bem vin! Căci tatăl nostru, Ionadab, fiul lui Recab, tatăl nostru ne-a dat următoarea poruncă: Să nu beţi niciodată vin…şi nici să nu zidiţi case, să nu semănaţi nici o sămânţă, să nu sădiţi vii..”( Ieremia 36:6,7). (2) Contrar Cuvântului lui Dumnezeu avem exemplul acelor Farisei din Matei 15 cu versetul 2: „Pentru ce calcă ucenicii Tăi datina bătrânilor?” Invenţiile religioase ale oamenilor se opun şi sunt nocive sfintelor legi.
  2. Învăţăturile divine sunt fie doctrine revelate de către Dumnezeu, fie instituiri sau practici alese de către El pentru a fi folosite în biserică. Acestea reprezintă baza credinţei, a închinării şi supunerii noastre. Întreaga doctrină a evangheliei  este o învăţătură transmisă şi încredinţată nouă prin mesageri aleşi, după cum au fost apostolii: „Vă laud că în toate privinţele vă aduceţi aminte de ine, şi că ţineţi învăţăturile întocmai cum vi le-am dat! (1 Corinteni 11:2). Aşadar, păstrarea învăţăturilor nu este nimic altceva decât neclintirea de la doctrina apostolică.

Urmează apoi, în al doilea rând, repartizarea învăţăturilor pentru ca să nu poată fi acuzate în nici un fel de vreo înşelăciune, de aceea el spune fie prin vorbe sau prin epistola noastră, şi anume că acestea sunt rostite când este prezent acolo, sau transmise prin epistolă când este absent; mai mult, el spune nu epistole, ci epistolă, referindu-se la prima persoană care le-a scris. Ei erau obligaţi în a demonstra atât credinţă, cât şi supunere, pentru că fie prin vorbe sau scrieri, autoritatea apostolică era aceeaşi. Pentru a vă ajuta să înţelegeţi mai bine această afirmaţie, voi dezbate, în cele ce urmează, câteva teorii.

Afirmaţia 1. Oricâtă siguranţă am avea noi în faptul că Dumnezeu ne păstrează în adevăr, suntem cu toate acestea, obligaţi să ne dăm toată silinţa şi să fim precauţi, pentru că apostolul ne-a spus că Dumnezeu îi alesese şi îi chemase la credinţa în adevăr, şi totuşi, mai afirmă: „Fraţilor, staţi tari!” prima cauză sună cam aşa: (1). Când intenţionăm să ajungem la capăt, trebuie să utilizăm anumite metode, altfel simpla intenţie şi dorinţă ni se vor părea suficiente, iar pentru atingerea oricărui rezultat avem nevoie de nimic mai mult decât de voinţă; altfel, leneşul ar fi cel mai înţelept om din lume, cel care ar nespus de multe dorinţe, deşi el nu este dispus să muncească; însă experienţa de zi cu zi arată că rezultatul nu poate fi obţinut fără o muncă sârguincioasă: „Leneşul doreşte mult, şi totuşi n-are nimic, dar cei harnici se satură” (Proverbe 13:4); aceasta este răsplătită cu ceea ce i se cuvine. (2)Indiferent dacă alegerea, chemarea sau promisiunea lui Dumnezeu ne asigură nouă rezultatul, noi nu trebuie să acordăm o atenţie sporită folosirii  sârguincioase a mijloacelor. O asemenea noţiune sau concepţie poate exista în inimile oamenilor, şi de aceea vă chem să o dezvoltăm prin următoarele consideraţii.

  1. Decretul lui Dumnezeu constă atât în obţinerea finalităţilor, cât şi în mijloacele folosite, căci toate scopurile sale sunt îndeplinite prin metode adecvate. „…căci de la început Dumnezeu v-a ales pentru mântuire, în sfinţirea Duhului şi credinţa adevărului” (2 Tesaloniceni 2:13), căci fără credinţă şi sfinţenie nici un om  nu – L va vedea pe Dumnezeu  sau va putea scăpa de condamnare. Dumnezeu l-a asigurat pe Pavel că „nici unul nu va pieri din voi nu va pieri; şi nu va fi altă pierdere decât  a corăbiei” ( Faptele Apostolilor 27:22); şi totuşi, mai târziu, Pavel le spune „Dacă oamenii aceştia nu vor rămâne în corabie, nu puteţi fi scăpaţi” (v. 31). Cum pot fi compatibile asigurarea primită de Pavel de la Dumnezeu cu grija apostolului pentru marinari? Depinde scopul lui Dumnezeu de voia instabilă şi de acţiunile oamenilor? Răspunsul – nu ca şi cauză, de unde îşi primeşte forţa şi tăria, ci ca şi metode, stabilite de asemenea de Dumnezeu, pentru înfăptuirea decretului Său, căci, prin aceeaşi dispoziţie, Dumnezeu stabileşte următorul  lucru pe care-l va face, cât şi metodele prin care îl va înfăptui; şi pentru că Dumnezeu ne-a revelat prin cuvântul Său conjunctura ţinta şi mijloacele Sale, este de datoria omului ca el să   folosească aceste mijloace, fără a aştepta atingerea ţintei fără ele. Dumnezeu intenţiona să-i salveze pe toţi din corabie, şi totuşi marinarii trebuiau să se adăpostească  în corabie; de aceea, ceea  ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă. Dacă noi separăm aceste lucruri, Dumnezeu  nu-Şi va schimba povaţa, ci noi Îi vom deforma porunca spre propria noastră nenorocire.
  2. Dumnezeul care ne-a îndemnat să-I credem promisiunile, este Cel care  ne-a interzis în a-I  testa providenţa. Matei 4:7 Noi Îl ispitim pe Dumnezeu deseori atunci când dorim ca El să ne dea dovezi extraordinare a purtării Lui de grijă faţă de noi, atunci când metodele obişnuite ne vor servi sau ne vor fi folositoare nouă.
  3. Deşi metodele nu par să aibă vreo legătură cu deznodământul, totuşi, Dumnezeu le-a folosit pentru realizarea ţintei, deci trebuie să le utilizăm şi noi. Spre exemplu – Naaman –Dumnezeu era hotărât să Îl vindece, dar Naaman a dorit să aleagă calea lui, în pofida copilăriei şi îngâmfării sale: „Du-te şi scaldă-te de şapte ori în Iordan; şi carnea ţi se va face sănătoasă şi vei fi curat” (2 Împăraţi 5:10). Comparaţi cu versetul 13: „Părinte, dacă proorocul ţi-ar fi cerut un lucru greu, nu l-ai fi făcut?”.  În Ioan 13 cu versetele 6,7 îl vedem pe Petru care trebuie să accepte ca Domnul Isus să-i spele picioarele, chiar dacă el nu vedea atunci beneficiul. La fel avem şi exemplul omului orb care a trebuit să accepte ca ochii să-i fie unşi cu lut, iar mai apoi să se scalde în scăldătoarea Siloamului (Ioan 9:6,7), deşi am crede că lutul mai degrabă ar îngreuna, şi nicidecum nu i-ar vindeca ochii, sau am yice că scăldătoarea nu ar fi putut să-i îndepărteze orbirea: însă, metodele alese de Dumnezeu trebuie folosite, indiferent de neverosimilităţile pe care le-am percepe noi.
  4. Când voia lui Dumnezeu este exprimată în mod clar în ce priveşte un eveniment, El are deja pregătite căile prin care va îndeplini acel lucru. Spre exemplu, în 2 Împăraţi 20:5-7 citim despre faptul că Dumnezeu  era pe deplin hotărât să mai adauge încă 15 ani vieţii lui Ezechia, şi totuşi a trebuit să se mai facă ceva: „Luaţi o turtă de smochine. Au luat-o şi au pus-o pe umflătură. Şi Ezechia s-a vindecat.” Acest lucru ne-a demonstrat pe deplin că nici o promisiune din partea lui Dumnezeu, sau vreo asigurare de-a noastră, nu va împiedica utilizarea mijloacelor; Dumnezeu va  acţiona prin intermediul lor, şi nicidecum nu se va lipsi de ele.
  5. Când vorbim despre lucrurile spirituale, siguranţa îndeplinirii unui fapt este o încurajare a hărniciei, şi nicidecum  a lenei: „Şi acum, copilaşilor, rămâneţi în El! (1 Ioan 2: 27,28). Perspectiva stăruinţei ne încurajează în a depune eforturi, pentru ca să putem înainta, şi să propăşim prin diligenţă, decât să întreţinem garanţia, sau să permitem infiltrarea libertăţii trupeşti: „Eu deci alerg, dar nu ca şi cum n-aş şti încotro alerg” (1 Corinteni 9:26); noi trebuie să fim entuziasmaţi în ceea ce facem, pentru că avem siguranţa că metodele vor fi eficace.

 Afirmaţia 2- Datoria noastră este să rămânem statornici în credinţa în Cristos şi în practicarea evlaviei, în pofida oricărei ispite care s-ar ivi. „A sta neclintit” este mai degrabă o expresie militară, făcând aluzie la un soldat care rămâne pe poziţie, prin aceasta demonstrând opusul a două lucruri:(1) O fugă ruşinoasă; (2) O revoltă trădătoare.

  1. O fugă ruşinoasă implică copleşirea  fiinţei noastre de către povara zilnică a cărei cauză o constituie numeroasele probleme pe care le întâmpinăm datorită susţinerii adevărului: „De aceea luaţi toată armătura lui Dumnezeu, ca să vă puteţi împotrivi în ziua cea rea, ţi să rămâneţi  în picioare, după ce veţi fi biruit totul” (Efeseni 6:13). Încercarea lor era reprezentată de către necazurile şi persecuţiile cu care erau confruntaţi. Apărarea lor se baza numai pe armătura lui Dumnezeu, care este formată din şase elemente – cingătoarea adevărului şi a sincerităţii, ea fiind un sprijin pentru noi aşa cum ar fi una materială pentru spatele nostru; apoi, platoşa neprihănirii, sau o înclinaţie sfântă şi o dorinţă în a ne face datoria faţă de Dumnezeu în toate lucrurile; urmează scutul credinţei, sau o devotament neclintit faţă de adevărurile Scripturii, fie având forma unei porunci, promisiuni sau a unei avertizări;apoi, coiful mântuirii, sau ceea ce reprezintă o aşteptare sigură şi puternică a slavei viitoare, şi trebuie să avem picioarele încălţate cu râvna Evangheliei păcii, simbolizând pregătirea pentru a răbda orice oprelişte în propovăduirea Numelui lui Cristos, Cel care ne-a împăcat cu Dumnezeu, şi nu în ultimul rând, sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu. Acum dacă vom purta această armătură, oare la ce ne va folosi ea? La a rămâne neclintit şi la a rezista; primul verb îl atribuim unui   soldat,iar al doilea reprezintă poziţia unui cuceritor; noi trebuie să rămânem neclintiţi până războiul va fi câştigat, iar apoi să rezistăm până când domnia întunericului va fi biruită odată pentru totdeauna. Astfel decurge calea noastră spre cer, presărată cu conflicte şi cuceriri, anunţând triumful nostru.
  2. O revoltă trădătoare, sau o cedare în faţa inamicului prin acceptarea acelor lucruri care se situează împotriva Împărăţiei lui Cristos: „Căci Dima, din dragoste pentru lumea de acum, m-a părăsit” (2 Timotei 4:10). Cei nehotărâţi în inima lor reprezintă cel mai rău tip de apostaţi (nelegiuiţi), şi anume cei care îşi pierd dragostea pentru Dumnezeu, şi plăcerea de a umbla în căile Lui, dorinţa de a fi răsplătiţi într-un mod glorios, renunţând pentru o plăcere minoră, un profit neînsemnat sau splendoarea vieţii, „care pentru mâncare şi-a vândut dreptul de întâi născut” ( Evrei 12:15,16). Unii eşuează în plăcerile lor,dar cea mai mare parte dau greş datorită înclinaţiei păcătoase a voii lor; ei sunt nişte oameni care pun accentul pe tot ceea ce e trupesc, profan, nişte nelegiuiţi care nu au înfrânt niciodată mentalitatea lor lumească.; ei preţuiesc lucrurile care nu le îngrădesc pofta lor carnală  şi care îi vor scuti de suferinţă. Pornirea inimilor unor astfel de oameni triumfa cu uşurinţă peste puterea raţiunii lor.

Afirmaţia 3 – mijlocul prin care putem să rămânem statornici este acela de a păstra învăţăturile pe care ni le-au transmis sfinţii apostoli. În cele ce urmează vom demonstra: (1) că doctrina creştinismului propovăduită de apostoli este o învăţătură; (2) şi că păstrarea învăţăturii cu o voinţă de neclintit atunci când alţii vor dori să o deformeze, acesta constituie modul perseverenţei noastre.

1.Voi dovedi că doctrina creştinismului este o învăţătură folosindu-mă de două argumente.

(1)chestiunile care nu sunt evidenţiate prin intermediul naturii sau nu sunt revelate imediat de către Dumnezeu nouă  pot fi fie o invenţie fie o învăţătură. O invenţie reprezintă un anumit lucru în religie care nu este reliefat nici prin lumină naturală, nici în acord cu raţiunea sănătoasă, ci reprezintă o plăzmuire creată cu abilitate, elaborată de mai mulţi şi  infiltrată prin diferite moduri în crezul lumii. Invenţiile de acest fel au reprezentat „boala” omului, şi nicidecum remediul lui: „Dumnezeu a făcut pe oameni fără prihană, dar ei umblă cu multe şiretenii” (Eclesiastul 7: 29). Când filosofii au meditat asupra subiectului numit religie au adus la suprafaţă şi au promulgat o himeră unică: „Fiind că măcar că au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit; ci s-au dedat la gândiri deşarte şi inima lor fără pricepere s-a întunecat. S-au fălit că sunt înţelepţi şi au înnebunit.”(Romani 1:21,22) Aceste invenţii au devenit treptat parte a naturii lui Dumnezeu; ele nu erau utile omului pentru că rana mare a caracterului uman era nevindecată aceasta fiind de fapt frica de moarte şi judecata nepărtinitoare a lui Dumnezeu (Romani 1: 32), astfel încât nu a fost posibilă tihna omului. Cu siguranţă că Evanghelia nu a făcut parte din această categorie, nefiind o invenţie umană ci o revelaţie a lui Dumnezeu;  o descoperire care nu a fost făcută în persoană ci izvorâtă din inima lui Dumnezeu prin Isus Cristos, şi prin El manifestată martorilor aleşi care au putut dezvălui tuturor acest mister ori taină. Aşadar, din moment ce Scriptura nu este o simplă plăsmuire, ci cuprinde multă învăţătură, sau, cu alte cuvinte,o revărsare a adevărului însoţind mărturia Aceluia care a venit să povăţuiască lumea;  nu este o creaţie omenească, ci o taină descoperită de către Dumnezeu prin Fiul Său, Isus Cristos. De aceea este scris: „ cum vom scăpa noi, dacă stăm nepăsători faţă de o mântuire aşa de mare” (Evrei 2:3,4); să fi vorbit mai întâi Domnul, şi apoi Scriptura să ne fi fost confirmată prin cei care L-au auzit? Să-i fi acceptat Domnul ca martori? Într-adevăr, Cristos a încredinţat-o apostolilor, iar ei au transmis-o mai departe: „Şi ce-ai auzit de la  mine, în faşa multor martori, încredinţează la oameni de încredere, cari să fie în stare să înveţe şi pe alţii” (2 Timotei 2:2). Apostolii au primit evanghelia de la Cristos, iar bisericile şi slujitorii ei, de la apostoli, urmând ca aceasta să fie transmisă mai departe, până când Scriptura a ajuns şi în zilele noastre; aceasta este baza credinţei noastre în Adevăr, şi a mărturisirii numelui lui Isus. Această mărturie, descoperită şi transmisă nouă prin cele mai credibile mijloace şi de care nu  avem nici un motiv să ne îndoim, este atât de autentică, ca şi cum L-am fi auzit pe Cristos ori pe apostolii Săi, în persoană; căci noi avem cuvântul lor scris, deşi nu îi putem auzi propovăduit cu voce tare, autoritatea lui rămânând la fel de puternică. Acesta a rezultat în urma învăţăturilor constante date bisericii, cât şi confirmarea adepţilor şi inamicilor cuvântului, care încă îl mai apelează ca pe un document public autentic, din moment ce au fost atestate de către biserică, aparţinând lui Dumnezeu, şi ca atare constituindu-se ca o sursă de pocăinţă şi sfinţire a multor suflete de-a lungul anilor. Având sprijinul acestor adevăruri divine, creştinismul a reuşit să depăşească toate momentele dificile de pe parcurs, căci nici forţele opresive nu au reuşit să-i stăvilească  desfăşurarea, şi nici disputele iscate de către duşmani nu au pus capăt practicării lui; Cuvântul a fost primit şi transmis din generaţie în generaţie, deşi s-a întâmplat ca uneori să  fie comunicat la mari intervale de timp. Faptul acesta ne uneşte, chiar dacă noi nu am văzut persoanele şi miracolele prin care mesajul a fost confirmat sau nu am auzit prima relatare. Totuşi, înmânarea învăţăturii nouă constituie baza credinţei noastre, de acea îi acceptăm Cuvântul şi suntem incluşi şi noi în rugăciunile Domnului Isus, pentru că El a promis să rămână cu noi până la  sfârşitul veacurilor.(Matei 28:20)

(2). Următorul argument ar spune aşa: religia creştină trebuie să aibă la bază o învăţătură, în mare parte datorată  faptului că aceasta îi constituie fundaţia, ea însăşi fiind o chestiune de credinţă.(1)

Totul a pornit de la faptul că Fiul lui Dumnezeu  a venit de la Dumnezeu pentru a ne îndrepta pe noi spre Dumnezeu; cu alte cuvinte, a luat chip de om, a povăţuit lumea în conformitate prin doctrina şi exemplul Său, ca în cele din urmă să moară pentru păcătoşi, confirmând atât prin viaţa cât şi prin moartea Lui scopul misiunii sale care a dovedit încă o dată că El este Fiul lui Dumnezeu şi Salvatorul lumii. Acum, avem nevoie de o mărturie, o învăţătură, o relatare, care necesită a fi limitate printr-un timp şi loc determinat. Nu ar fi fost potrivit ca Isus să facă tot timpul minuni, să moară, să învie şi să se înalţe la cer la nesfârşit, pentru fiecare om; a fost nevoie ca aceste lucruri să aibă loc o singură dată, într-un loc de pe pământ, în apropierea unor martori distincţi, dar pentru că răspândirea învăţăturilor avea un nivel global, ei au fost cei prin care acestea au fost răspândite; aceste lucruri pot fi dovedite prin martori credibili şi aceasta a fost măreaţa slujbă atribuită apostolilor(Faptele Apostolilor 1:8, 21:22, 2:32, 3:15, 10:39, 40, 41). (2)Pentru că este o problemă legată de credinţă, doctrina este bazată pe această chestiune. Nu putem spune că acceptăm un lucru decât pe baza unei relatări sau mărturii. Pot cunoaşte un lucru prin simţ sau raţiune, dar nu pot să-l cred decât în ,măsura în care el este declarat sau înfăţişat mie printr-o mărturie credibilă. Aşa după cum susţinem că putem vedea lucrurile pe care le percepem cu ochii noştri, sau prin simţul văzului şi cunoaştem acele lucruri redate de raţiune, sau o demonstraţie sigură, tot astfel se spune că credem acele lucruri care ne sunt susţinute de către o mărturie şi prezentare. Spre exemplu, dacă te întreabă cineva: crezi tu că soarele străluceşte ziua-n amiază? ,tu vei răspunde – nu cred,dar o văd. Aşadar dacă cineva te întreabă – crezi tu că doi înmulţit cu doi fac patru şi trei înmulţit cu doi rezultă şase?, tu vei răspunde: nu cred dar cunosc lucrul acesta pentru că o raţiune sigură şi evidentă îmi spune că doi este jumătatea lui patru, trei este jumătatea lui şase, căci fiecare întreg consistă din două jumătăţi. Însă dacă cineva te-ar întreba – crezi tu că soarele este mai mare decât pământul? , tu vei spune – da, cred, pentru că deşi ochiul tău nu a descoperit acest lucru şi chiar dacă nici un alt om neştiutor nu cunoaşte o demonstraţie a acestuia, totuşi având autoritatea oamenilor învăţaţi, care dovedesc competenţe în acest caz, ar fi o adevărată încăpăţânare absurdă  de a nu crede acest fapt. Aplicaţi acum acest lucru misterelor dumnezeirii revelate în evanghelie : Dumnezeu nu poate fi văzut de către ochiul uman, pentru că este invizibil, nici descoperit sau înţeles de raţiunea umană, pentru că El depăşeşte raţiunea umană, totul depinzând de dragostea şi voia arbitrară a lui Dumnezeu(Ioan 3: 16). Totuşi tu Îl accepţi, pentru că Dumnezeu s-a revelat profeţilor şi apostolilor; El Însuşi fiind Adevărul şi Înţelepciunea, nu poate înşela sau nu poate fi înşelat; prin urmare îl crezi cu siguranţa unei credinţe divine, şi nu mai ai îndoieli în ceea ce îl priveşte aşa cum te raportezi lucrurilor pe care le vezi cu proprii ochi, şi le cunoşti şi înţelegi datorită unei demonstraţii sigure. Simţul văzului poate fi înşelat, iar raţiunea umană poate greşi, dar este imposibil ca Dumnezeu să se amăgească sau să fie amăgit. S-a dovedit de multe ori că oamenii preferă autoritatea şi reputaţia unui om pe care ei îl consideră în mintea lor a fi înţelept şi destoinic; spre exemplu, acel om care crede că soarele este mai mic decât pământul, totuşi el nu se încăpăţânează să îşi susţină opinia când aude faptul că un filosof priceput şi renumit afirmă contrariul. „Dacă primim mărturisirea oamenilor, mărturisirea lui Dumnezeu este mai mare; şi mărturisirea lui dumnezeu este mărturisirea, pe care a făcut-o El despre Fiul Său.”(1 Ioan 5:9) Dacă această mărturisire a lui Dumnezeu este înfăţişată prin mesageri autorizaţi ca fiind fundamentul credinţei, ce poate fi aceasta altceva decât învăţătura? Credem în Dumnezeu datorită faptului că am auzit despre El printr-un „Propovăduitor” (Romani 10 : 14).Propovăduitorii obişnuiţi ne prezintă voia Lui însă cei remarcabili o confirmă; predicatorii de rând ne înştiinţează, însă Cristos şi apostolii ne oferă siguranţă; iar prin mărturisirea şi învăţătura lor, credinţa noastră se contopeşte în cele din urmă în Adevăr care este Dumnezeu.

  1. Păstrarea acestei învăţături reprezintă cel mai minunat mod de a rămâne statornic în credinţa în Isus Cristos şi în proclamarea Numelui Său, pentru că în Cuvântul lui Dumnezeu, propovăduit de Cristos şi apostoli Săi, există o călăuzire clară, cât şi promisiuni certe pe care oricine se poate baza. Pentru că nimic din ceea  ce au făcut ei de cunoscut despre Cristos nu a fost o invenţie, ci purul adevăr, căci ei fuseseră părtaşi la cele întâmplate (2 Petru 1:16,17, 1 Ioan 1:1-4) şi astfel ei puteau susţine atât autoritatea poruncilor sale cât şi siguranţa promisiunii Lui, şi acestea toate cu un drept absolut. Fără această revelaţie noi nu am avea nici o credinţă, nici o autoritatea căreia să ne supunem, sau vreo întrezărire a unei şanse de a fi fericiţi. Pentru că nu putem aştepta de la Dumnezeu ceva ce El nu a promis, sau să facem  ceva ce El nu a poruncit; nu putem aştepta fericire de la  El în necazurile sau problemele noastre fără a ţine cont de voia Lui permisivă si de asigurarea Lui. Însă, în această doctrină încredinţată nouă, găsim tot ceea ce avem nevoie:  credinţă, dependenţă, fericire – toate fiind suficiente  în a împlini dorinţele oricărui om. (1) Nu poţi să ai o credinţă adevărată până când nu dispui de o mărturie clară a revelaţiei lui Dumnezeu, deoarece credinţa  înseamnă încrederea în lucrurile pe care Dumnezeu Însuşi  le-a făcut de cunoscut. Nu se poate numi credinţă, ci  fantezie dacă am crede nişte lucruri pe care El nu le-a revelat, sau nu se poate numi încredere corespunzătoare atunci când  avem siguranţa că ne va da ceea ce El nu ne-a promis niciodată; aceasta ne-ar expune la o reală dezamăgire, de aceea  nu vom avea nicicând stabilitatea necesară decât atunci când vom rămâne neclintiţi în învăţătura care izvorăşte direct din Dumnezeu. (2) Nu putem vorbi de supunere, pentru că aceasta înseamnă să îndeplinim ce ne porunceşte Dumnezeu pentru că aşa a spus El. Motivul fundamental al supunerii implică luarea în considerare a voii lui Dumnezeu (1 Tesaloniceni 4:3, 5:18, 1 Petru 2: 15). Să facem ceea ce Creatorul nu ne-a cerut, utilizând alte motive, nu înseamnă supunere; în situaţiile dificile, sufletul  nu-şi poate îndeplini datoria până când noi nu suntem convinşi că aceasta este voia lui Dumnezeu cu privire la noi. Acum, pentru a cunoaşte voia Lui, noi suntem deseori îndemnaţi să consultăm Scripturile, dar nu ni se cere să consultăm biserica, pentru a descoperi ce învăţătură posedă ea în instruirea noastră în a ne face datoria. (3) Nu putem aştepta să avem siguranţa fericirii. NU putem fi siguri de aceasta până când nu ştim din ce categorie facem parte atunci când Cristos ne va judeca, şi anume dacă vom fi printre cei răsplătiţi sau pedepsiţi în ziua din urmă. Acum, El ne va judeca „după Evanghelie” (Romani 2:16, 1 Tesaloniceni 1:8). Supuneţi-vă Evangheliei şi veţi avea parte de o călăuzire desăvârşită înspre fericire, însă dacă veţi neglija această măreaţă salvare, sau veţi fi necredincioşi în trăirea ei, acest Cuvânt vă va condamna, şi Dumnezeu va confirma sentinţa acestuia.

Afirmaţia 4 – În timpul vieţii apostolilor, existau două modalităţi de propovăduire a adevărului, şi anume prin vorbe sau prin scriere. Apostolii au călătorit foarte mult şi L-au propovăduit  pe Cristos; cea mai evidentă dovadă este cartea faptele Apostolilor, pe care consider că  nu e nevoie să o citez aici în întregime pentru a mă face crezut. Nu doar că au predicat, ci au şi scris, ambele lucruri făcându-le simţind îndemnul Duhului Sfânt, care le-a  direcţionat călătoriile, şi i-a inspirat în scrierea epistolelor. Prin faptul că ei nu au putut fi întotdeauna prezenţi în bisericile nou plantate, prin apariţia unor erezii sau a unor discordii care nu au putu fi evitate din mijlocul creştinilor nestatornici, Dumnezeu a folosit aceste fapte în beneficiul bisericii de mai târziu. Aflaţi într-o împrejurare sau alta, apostolii s-au văzut nevoiţi a scrie, „m-am văzut silit să scriu…” (Iuda 3).În Vechiul Testament, Dumnezeu a dat legea cu  multă măreţie şi putere, după aceea permiţând ca a să fie scrisă pe table de piatră pentru a putea fi utilizate constant de către poporul Său; la fel şi profeţii, mai întâi şi-au  rostit profeţiile, iar apoi le-au scris; apostolii au propovăduit  mai întâi doctrina evanghelică, mai apoi încredinţând-o prin scris generaţiilor următoare. Şi chiar dacă toate lucrurile transmise de către ei nu a fost cuprinse într-o singură predică sau epistolă, totuşi, treptat, canonul Noului Testament s-a constituit şi a fost făcut desăvârşit prin scrierile evangheliştilor şi a apostolilor.

Afirmaţia 5- Chiar dacă apostolii au plecat demult la Dumnezeu, şi noi nu mai putem primi prin vorbe doctrina vieţii, trebuie să rămânem credincioşi Scripturilor, Cuvântului scris. (1) Suntem învăţaţi să facem aceasta de către Cristos şi apostolii Lui. Isus a apelat întotdeauna la scrierile Vechiului Testament, atât împotriva tradiţiilor, pe care El le condamna (Matei 15:2), cât şi împotriva proorociilor false: „Dacă nu ascultă pe Moise şi pe prooroci, nu vor crede nici dacă  ar învia  cineva din morţi (Luca 16:31). Apostolii au recurs la această dovadă: „şi am mărturisit înaintea celor mici şi celor mari, fără să mă depărtez cu nimic de la ce au spus proorocii şi Moise că are să se întâmple” (Faptele Apostolilor 26:22). Când ei au susţinut că au fost martori, şi că aşadar  mărturia lor este una veridică,   totuşi ei au spus „Şi avem cuvântul proorociei făcut şi mai tare, la care bine faceţi că luaţi aminte…”(2 Petru 1:19). N-ar fi oare un lucru înţelept din partea noastră să facem şi noi la fel? (2) Noi trebuie să rămânem credincioşi Scripturii deoarece aceste lucruri au fost scrise pentru noi: „Şi vă scriem aceste lucruri pentru ca bucuria voastră să fie deplină” (1 Ioan 1:4).Apostolii, pregătindu-se  de părăsirea acestei lumi, erau conştienţi de  nestatornicia gândurilor omeneşti, şi de pericolul coruperii doctrinei creştine, dacă nu rămânea în urma lor o scriere autentică; de aceea ei au scris atât de complet încât nu mai avem nevoie de nimic pentru a ne desăvârşi bucuria ori fericirea.(3) Datorăm fidelitate şi datorită faptului că Scriptura este perfectă. Perfecţiunea sa este evidenţiată şi prin finalitatea şi prin  scopul folosirii ei, şi anume acela de a ne aduce la cunoştinţă acele lucruri care privesc credinţa, sarcina şi fericirea noastră. (1)Mai întâi credinţa în Cristos. Dacă sunt scrise îndeajuns de multe lucruri despre acest scop, nu mai avem nevoie de învăţături nescrise pentru a ne completa trăirea. Sfântul apostol Ioan ne spune că ar fi putut scrie mult mai multe lucruri, „dar lucrurile acestea au fost scrise pentru ca voi să credeţi că Isus este Cristosul, Fiul lui Dumnezeu; şi crezând să aveţi viaţa în Numele Lui”(Ioan 20:30,31). Cu siguranţă că nimic nu poate produce credinţa n Cristos; scopul este emis în mod suficient, autorizaţia revendicării este aşternută  într-un nou acord, iar încurajările de a crede sunt clare şi puternic exprimate. Ce ar putea cere omul mai mult de-atât? Are o regulă perfectă, desăvârşită prin felul ei, şi prin modul la care foloseşte.(2) În al doilea rând, Scriptura ne face de cunoscut slujba noastră; aceasta este susţinută îndeajuns. Apostolii ne spun că harul Lui Dumnezeu, fie luat în mod obiectiv ca harul din evanghelii, sau, subiectiv, harul din inimile noastre, ne învaţă: dacă îl privim ca pe unul  impersonal, acesta porunceşte, direcţionează; luat ca har subiectiv, acesta convinge şi învaţă ce să faci, „ne învaţă s-o rupem cu păgânătatea şi cu poftele  lumeşti, şi să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie…”( Tit 2:12). Aici sunt enumerate toate părţile constituente ale slujbei unui om: cumpătarea se raportează la  stăpânirea de sine, dreptatea la relaţionarea la semenii noştri, şi evlavia se referă la apropierea şi relaţia noastră cu Dumnezeu. Acum, găsim noi oare în Scriptură ceva ce să fie deficient în privinţa fie a închinării, dreptăţii sau sfinţirii personale? De aceea, nu avem cu siguranţă nevoie de o altă regulă, pentru că este scris tot ceea ce oamenii sunt obligaţi să facă indiferent de locul sau timpul de-a lungul istoriei, sau de circumstanţele pe care Dumnezeu le va îngădui.  Astfel se cuvine să fie legea  Regelui Regilor şi a Celui care instituie legea; într-adevăr, este atât de perfectă, încât oricare altă cale ar fi constituită, aceasta ar reacţiona îndată împotriva noţiunilor pe care le avem sau ar trebui să le avem despre Dumnezeu şi referitor la închinarea noastră sau ar încălca, perverti libertatea şi natura omului.(3) În al treilea rând, Scriptura ne aduce fericire, căci doctrina şi ordinea stabilită este capabilă să ne înveţe că salvarea ne este suficientă, de altfel cum sunt şi sfintele Scripturi: „din pruncie cunoşti sfintele Scripturi, cari pot să-ţi dea înţelepciunea care duce la mântuire, prin credinţa în Isus Cristos” (2 Timotei 3:15). Mai mult chiar „…pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună”(verse 17).

Dacă Scriptura îl conduce spre cunoaşterea directă a lui Dumnezeu prin Cristos, şi El ne salvează sufletul, de ce ne-am mai interesa noi de ce se întâmplă mai departe?Acum, Scriptura nu oferă fiecărui creştin în parte această cunoaştere, ci omul lui Dumnezeu, care are chemarea de a-i învăţa pe alţii, nu trebuie să se îngrijoreze mai departe, căci el îşi ia învăţătura din Scriptură pentru a reuşi să-şi  îndeplinească slujba. De aceea ne oprim aici şi rămânem, pentru că avem o lege cuprinzătoare, o întreagă  înregistrare a doctrinei creştine.

Scopul 1- Să nu căutăm o altă lege decât Cuvântul lui Dumnezeu. Papistaşii pretind ca învăţăturile nescrise să fie tratate cu acelaşi respect şi reverenţă cu care abordăm şi Scriptura. Însă voi, fraţilor, rămâneţi tari păstrând  învăţătura apostolică: nu o putem primi direct prin vorbele lor, de aceea trebuie să primim ceea ce a fost scris, altfel nu ne vom putea împotrivi înşelătoriilor şi minciunilor anticristului. Aceste scrieri apostolice au fost primite în toate timpurile şi momentele bisericii încă de la început; toate disputele care au existat între creştini au fost judecate ca ezitări. Creştinii care puneau la îndoială veridicitatea lor nu erau creştini adevăraţi  dar pentru că avem de a face cu un popor care va sacrifica totul în onoarea şi interesul biserici lor, şi ştiind că ei nu vor putea sta înaintea lumina scripturilor, au făcut tot ce au putut să slăbească autoritatea, suficienţa şi  claritatea lor, astfel încât să nu avem o religie fără mărturisire şi recomandarea bisericilor; de aceea voi rezuma problema şi o voi trata din nou.

  1. Pentru că omenirea zăcea în întuneric şi în umbra morţii, a fost necesar ca Dumnezeu şa se descopere într-un fel sau altul, pentru ca noi să ştim care este slujba şi fericirea noastră, pentru a ne fi nouă bine şi pentru a încheia într-un mod fericit. Fiind influenţaţi de păcat, noi de multe ori confundăm lucrurile, şi luăm drept lumină răul, şi ca întuneric lumina, ceea ce e bine luăm drept rău, iar răul îl privim ca bun, cântărind lucrurile în balanţa instinctelor noastre pe care încercăm să le împlinim. Confundăm atât numele cât şi natura lucrurilor, şi umblăm într-un labirint format din sute de dileme, de aceea Dumnezeu în dragostea lui faţă de omenire ne-a dat direcţii sigure în Cuvântul Său, care este „o candelă pentru picioarele mele şi o lumină pe cărarea mea”(Psalmul 119:105). Acordaţi atenţie cuvintelor „candelă „ şi „lumină”; folosim o candelă în timpul nopţii, iar pe parcursul zilei avem lumina soarelui; fie zi sau noapte noi suntem învăţaţi să ne continuăm drumul. Evidenţiaţi apoi cuvintele „cărare „ şi „picioare”; unul simbolizează calea noastră şi cursul general al vieţii, celălalt reprezintă acţiunile noastre individuale, făcând referire la acele lucruri care implică religia; găsim povăţuiri în Cuvânt despre acestea. Mai mult decât atât condiţia omului este de aşa natură încât omul are nevoie de o salvare supranaturală, care, depinzând de dragostea şi harul lui Dumnezeu, nu poate fi descoperită de noi în mod întâmplător, pentru că aceea poate judeca lucrurile necesare, dar nu şi lucrurile care depind de voia lui Dumnezeu. De aceea trebuie să existe o revelaţie divină.
  2. Din moment ce este necesar ca Dumnezeu să-şi descopere voia într-un fel sau în altul poporului Său, trebuie ca aceasta să se întâmple prin oracole, viziuni, visuri, sau prin mesageri extraordinari, care prin cuvintele rostite au putut să ni-l transmită, sau prin scris, folosindu-se de oameni învăţaţi obişnuiţi, a căror vorbe pot păstra cunoaşterea în biserică. S-ar putea ca metodele anterioare să fie suficiente, însă dumnezeu a considerat de cuviinţă să reveleze doar câteva adevăruri pentru a nu împovăra memoria; oamenii trăiau mult şi erau de o simplitate rară, iar biserica era restrânsă la o arie mică nefiind expusă atâtor probleme şi schimbări care au apărut pe parcursul ultimelor secole. Dar odată ce Dumnezeu ne-a vorbit prin Fiul Său, aceste metode extraordinare au încetat, „după ce a vorbit în vechime părinţilor noştri prin prooroci, în multe rânduri şi în multe chipuri, Dumnezeu, la sfârşitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul…”(Evrei 1:1-2 ). După cum Dumnezeu a vorbit mai înainte „polutrovw”, în diferite feluri, şi anume prin viziuni, oracole, visuri, la fel „polmerw”, în diverse momente, prin diferiţi paşi şi niveluri, El a adus la cunoştinţă lumii adevărurile necesare omului, descoperindu-le treptat şi nu toate dintr-o dată, până când „Acela, pe care L-a trimis Dumnezeu, vorbeşte cuvintele lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu nu -I  dă  Duhul cu măsură” (Ioan 3: 34). Profeţii, cărora Dumnezeu s-a revelat pe Sine prin viziuni, oracole, visuri sau prin coborârea Duhului Sfânt peste ei, aveau aşadar Duhul, într-o anumită măsură, pentru a-i ajuta în îndeplinirea unei ţinte sau transmiterea unui mesaj de la Dumnezeu. Însă când Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său iubit să reveleze întreaga doctrină a credinţei şi să declare  voia Tatălui Său cu multă autoritate şi putere, El a stabilit o dată pentru totdeauna  regula credinţei. Aşadar ne se cuvenea ca El să fie urmat de mesageri sau ambasadori din cer, sau de alţi mesageri infailibili, ci  a  trimis imediat în lume alţi ucenici. Astfel, orice altă cale anterioară neobişnuită nu a mai fost utilizată, urmând ca noi să rămânem cu regula afirmată de Isus.
  3. Fiind că nouă ne-a rămas această regulă, a fost necesar ca ea să fie învăţată nu doar prin cuvinte, ci  a fost  aşternută şi pe foaie, căci Cristos s-a ridicat la cer, iar apostolii nu au dăinuit, ne mai existând şi alţi oameni inspiraţi în mod divin; pastorii obişnuiţi şi învăţătorii nu pot scrie noi articole pe tema credinţei, ei clădind doar pe fundaţia pusă de apostoli (1 Corinteni 3:10), sau pe aceea doctrină inspirată în mod divin pe care ei au transmis-o bisericii. Într-adevăr, aceea doctrină nu poate fi protejată de uitare şi de alterare (fracţionare) fără a fi scrisă, de aceea Dumnezeu a justificat aceasta ca fiind calea cea mai sigură. Lucrurile care sunt transmise doar prin vorbe, sau sunt date din mână în mână, , pot fi schimbate, scindate sau pierdute în întregime cu lejeritate. Cu siguranţă că, dacă veţi lua în considerare lenea, înşelăciunea, neseriozitatea omului, cât şi stările josnice  care îl pot atrage  cu uşurinţă la năruirea sau la coruperea adevărului, care le este contrar, veţi vedea ca necesară o păstrare autentică, prin care adevărul să fie separat de ceea ce e greşit. E important ca biserica, răspândită în lumea întreagă, să aibă adevărul la îndemână, şi fiecare credincios să deţină doctrina  pentru folosul şi alinarea lor, aceasta fiind  proprietatea unui om binecuvântat care „îşi găseşte plăcerea în Legea Domnului, şi zi şi noapte cugetă la Legea Lui!” (Psalmi 1:2). Cu alte cuvinte, cât timp au trăit apostolii, a fost un lucru înţelept să  primeşti învăţătura din cuvintele lor,dar acum că ei au murit, o vom prelua din scrierile lor. Dacă Dumnezeu a considerat necesare scrierile şi în timpul acelor căi neobişnuite care au existat în trecut, ele sunt cu atât mai necesare în ziua de azi, pentru că biserica creştină este expusă la revărsări numeroase de persecuţii, la tot felul de prefăcătorii ale ereticilor, în special la înşelătoriile anticristului, de care am fost avertizaţi anterior, în acest capitol, ele fiind descoperite ori detectate prin contrarietatea lor la cuvântul scris.
  4. Odată ce acest adevăr a fost scris, umblarea în acord cu el reprezintă atât o metodă sigură cât şi aplicarea regulii. Este un lucru înţelept, pentru că a fost scris de către apostoli şi evanghelişti, oameni sfinţi atinşi de Duhul Sfânt. Apostolii nu şi-au pierdut infailibilitatea în momentul în care au aşternut pe foaie ceea ce ei propovăduiau; acelaşi Duh  care îi asista în vestirea doctrinei prin cuvinte îi însoţea şi atunci când ei scriau; doctrina este suficientă şi desăvârşită deoarece ea conţine toate lucrurile necesare oamenilor pentru a crede şi pentru a se pregăti pentru veşnicie. Lăsaţi-i pe ei să numească ce este necesar dincolo de ce ni se recomandă acolo, sau poate fi dedus de acolo. Într-adevăr, nu doar că ea cuprinde lucrurile esenţiale, ci şi părţi integrale a religiei creştine, şi de aceea nu poate aparţine religiei noastre ceva ce nu apare acolo. Principiul celor dinaintea noastră a fost: „La lege şi la mărturie! Căci dacă nu vor vorbi aşa, nu vor mai răsări zorile pentru poporul acesta” (Isaia 8:20). Aşadar  totul a fost pus la încercare de către  Moise şi profeţi, şi totul trebuie să fie acum încercat de către apostoli şi profeţi, căci ea este fundaţia credinţei,a închinării să a supunerii noastre. (Efeseni 2:20)
  5. Îi acuzăm pe papişti de faptul că pretind o egalitate a autorităţii învăţăturii lor separate, nedovedite şi nescrise cu cea conţinută în Cuvântul scris a lui Dumnezeu. Marea lor greşeală  poate fi considerată ca existând cu privire la scop şi subiect,şi anume că aceste învăţături nu sunt doar nişte obiceiuri nesemnificative, ci puncte esenţiale, necesare practicii credinţei creştine; astfel, chiar dacă un creştin nu este în întregime supus Cuvântului lui Dumnezeu,şi nu respectă ceea ce a promis odată cu botezul său, şi totuşi nu se supune acestor tradiţii nescrise, îi lipseşte un lucru important în trăirea credinţei, şi astfel necesar vieţii veşnice, lucru care este contrar celor scrise în Marcu 16:16- „Cine va crede şi se va boteza, va fi mântuit, dar cine nu va crede, va fi osândit” şi „Şi viaţa veşnică este aceasta: să te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Cristos, pe care L-ai trimes Tu” (Ioan 17:3). În oarecare măsură, referindu-ne la subiect, pentru că ei susţin că sunt cei care au păstrat acele lucruri, şi că nimic nu trebuie luat ca învăţătură apostolică decât ceea ce a fost transmis  prin autoritatea lor; ei consideră că biserica trebuie  lăsată sub tirania şi uzurparea  unei dezbinări, că învăţătura apostolică trebuie aservită intereselor lor, căci nu deţine nici o evidenţă istorică veridică. Acum practicile înşelătoare, necinstite  pe care ei le-au utilizat pentru a promova această uzurpare în bisericile lui Cristos i-a transformat în  oamenii cei mai puţin demni de a fi crezuţi. Acum în ce priveşte metoda, maniera, ei vor să  primim aceste lucruri „pari reverentia” şi „pietatis   affectu” – adică cu aceeaşi reverenţă şi afecţiune pioasă cu care primim Scriptura, şi astfel poziţia omului este alăturată celei ce aparţine lui Dumnezeu, iar învăţăturile  nedovedite puse la egalitate cu doctrinele credinţei. Părerea lor este rea, însă practica lor este şi mai rea, pentru că ei demonstrează că acestea valorează mai mult decât Scripturile, după cum superstiţia a abundat în propriile ei  lucruri. Au pronunţat vreodată vreunul dintre învăţaţii lor aceleaşi lucruri pe  care ei îşi iau libertatea de a le rosti despre Scriptură? S-au considerat ei vreodată element de scriere sau călimară, pergament divin, o imitaţie, sau o deviere  nesemnificativă, ori o doctrină obscură, ambiguă? Au afirmat cu uşurinţă aceste blasfemii despre Scriptură, dar au vorbit ei oare cu adevărat despre învăţătură? Oamenii lor de rând sunt de sute de ori mai bine pregătiţi în ce priveşte învăţăturile lor decât în doctrina salvării; ei se preocupă mai mult de postul Paştelui şi de săptămânile de post, în loc să se preocupe de înţelegerea doctrinei referitoare la condiţia efemeră şi la salvarea lui. Se poate numi aceasta  reverenţă egală şi afecţiune pioasă cu privire la scripturi şi la învăţături? Ei nu ne vor oferi niciodată un cuprins întreg al  tradiţiilor nescrise necesare studierii lor de către creştini, fie poate din cauza că acestea ar uimi poporul prin mulţimea lor, sau poate datorită faptului că oamenii nu ar mai şti câte dintre ele sunt lipsite de susţinerea biblică, şi astfel ar fi descoperiţi ca fiind impostori.
  6. Chiar dacă găsim aceste greşeli la papistaşi, nu respingem toată învăţătura.

[1.] Şi asta  pentru că însăşi Biblia este o învăţătură, aşa după cum am dovedit anterior, fiindu-ne transmisă prim mijloacele cele mai credibile, pe care nu avem motiv să le punem sub semnul întrebării. Scripturile Vechiului Testament au fost păstrate de către evrei, „prin faptul că lor le-au fost încredinţate cuvintele lui Dumnezeu” (Romani 3:2). Protestanţii primesc toate cărţile pe care ei le-au acceptat în canonul lor. În ce priveşte cărţile Noului Testament, ele au fost primite de biserica creştină de la cei a căror timp îl poartă, şi prin învăţătura constantă universală a bisericii ne-au fost transmise nouă; nu avem mai multe motive de a nu le crede decât avem în ce priveşte legile şi statutele emise de  conducătorii şi parlamentarii care au trăit cu mult timp înaintea noastră. Într-adevăr, putem să le acordăm o mai mare încredere, pentru că vorbim despre ceva ce valorează mult mai mult, aceste scrieri purtând semnătura şi prezenţa Duhului lui Dumnezeu,  şi au fost binecuvântate de El spre convertirea şi sfinţirea multor suflete, fiindu-ne transmise mai departe  prin intermediul multor credincioşi până în zilele noastre: prin ei, creştinismul a fost păstrat în lume, în ciuda păcatului existent, reuşind să depăşească toate piedicile de pe cale.  Persecuţiile întreprinse de forţele opuse nu l-au suprimat, nici disputele inamicilor  nu au stăvilit practicarea religiei, ci, din generaţie în generaţie, Cuvântul lui Dumnezeu este primit şi transmis posteriorităţii.

[2.] Dovezile creştinismului se bazează pe situaţii, cum ar fi învierea Domnului Isus din morţi, care poate fi dovedită numai prin mărturii, care, în acest caz atât de neobişnuit, trebuie autorizat şi făcut valabil lumii prin miracolele care l-au însoţit. Acum,  prezentarea acestor lucruri ne este înfăţişată  prin învăţătură, care fiind indiscutabilă, ne oferă o temelie sigură a credinţei aşa după cum le-a oferit şi celor care au vieţuit în timpul apostolilor şi i-au auzit propovăduind, le-au văzut miracolele. Lucrările minunate înfăptuite de Dumnezeu nu au fost destinate doar pentru acea  perioadă în care au avut loc, ci şi spre folosul celor care urmau să audă despre ele prin mijloace credibile (Ps. 114:4, Ioel 1:3, Ps. 20:3-7). Aceste lucruri au fost făcute pentru ca ei „să-şi pună speranţa în Dumnezeu”.

[3.] Există câteva doctrine extrase din importanţa Scripturii, care ne sunt confirmate şi mai mult atunci când sunt observate în folosirea şi practica bisericii, cum ar fi  binecuvântarea copiilor, ziua Domnului, intonarea psalmilor în închinarea noastră, etc.

[4.] Există anumite cuvinte care, într-adevăr, nu sunt găsite în Scriptură, şi totuşi sunt favorabile şi utile în a descoperi înşelătoriile ereticilor, referitoare la trinitate, providenţa divină, întruparea, procesiunea Duhului Sfânt, mulţumirea, etc.

[5.] Nu respingem toată istoria bisericii, sau operele scriitorilor antici cu privire la intervenţiile lui Dumnezeu în zilele acelea, toate acestea participând la instruirea noastră, constituindu-se ca nişte încurajări de a ne pune credinţa în Dumnezeu.

[6.]  Există anumite utilităţi sigure şi obiceiuri ori evenimente obişnuite sau sacre, cât şi alte acţiuni, pe care nu le nesocotim, dar pe care le acceptăm în măsura în care natura lor variabilă şi condiţia lor o permite; nu le respingem pentru că au fost practicate odată, dar nici nu le dăm atenţie când legea generală a informării cere omisiunea lor. Însă, lucrul cu care nu suntem de acord este acela ca învăţăturile omeneşti să aibă aceeaşi  autoritate şi rang înalt cu revelaţia clară a lui Dumnezeu. Acele corupţii şi uzurpări, care situează Roma înaintea celorlalte biserici, şi îl numesc pe papă, conducător al  bisericii universale vizibile, şi delegat al lui Cristos, fără a deţine permisiunea şi numirea primită de la El, sunt impuse cu forţa lumii ca fiind învăţături apostolice, si susţine că trebuie primite cu aceeaşi reverenţă religioasă cu care întâmpinăm  cuvintele Scripturii. Considerăm acest lucru pe cât se poate de josnic, ca fiind  evident, fals şi având un efect distructiv asupra creştinismului.

http://www.voxdeibaptist.org/suficienta_scripturi.htm

Înapoi sus
POPAS PENTRU SUFLET

Cristian Ionescu

Vegheaza!

"Feriti-va de proorocii mincinosi, care vin la voi in haine de oi, iar pe dinauntru sunt lupi rapitori" (Matei 7:15)

Agora Christi

Blog evanghelic de teologie publica

Alteritas

cu Dănuț Jemna

Pagina creștină

Simion Ioanăș

Danut Tanase

Deschis si sincer, verde-n fata !

danielmiclea

Inca un gand

Semnele vremurilor din urmă

Iată, Eu vin curând!

Vegheaţi!

Mat 24:42 "Vegheaţi dar, pentru că nu ştiţi în ce zi va veni Domnul vostru."

Aradul Evanghelic

... pentru arădeni şi despre arădeni...şi nu numai!

B a r z i l a i - e n - D a n

Un Barzilai izvorât din Dan - O anagramare pentru Daniel Branzai

Nickbags

Har si Pace

Vrăbiuțe

Cip! Cip!

Bogdan DUCA

Pentru ca în viitor să nu se spună "Acele timpuri au fost întunecate pentru că ei au tăcut"...

ARMONIA MAGAZINE - USA

Locul in care te intalnesti cu CREDINTA.

Mana Zilnica

Mana Zilnica

Life Mission

"Ceea ce face farmecul unui om este bunatatea lui"

Ciprian I. Bârsan

...din inima pentru tine

Informatii si mesaje

Pecetea Dumnezeului Celui Viu primită de către Maria Divinei Milostiviri în mesajele de la Sfânta Treime și Fecioara Maria

Bucuresti Evanghelic

A topnotch WordPress.com site

Misiunea Genesis

Duceti-va in toata lumea

Marius Cruceru

...fără cravată

Cu drezina

de Teofil Stanciu

Semnele vremurilor

Lumea contemporana in lumina profetiilor

Miere și migdale

Luați cu voi ... puțin leac alinător și puțină miere, mirodenii, smirnă, fisticuri și migdale - Geneza 43:12

Noutati Crestine

Ca sa stii!

PERSPECTIVE CRESTINE

Gânduri către o altă lume...

Creştinul Azi

Revista Uniunii Bisericilor Creştine Baptiste din România

Persona

Blog of Danut Manastireanu

Revista ARMONIA - Saltmin Media

Hrană pentru minte și lumină pentru suflet

Moldova Creștină

Răspunsuri relevante și actuale din Biblie

EvangheBlog - Un blog din suflet, pentru suflet

„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viața veșnică.” (IOAN 3: 16) „Dacă cred că există Dumnezeu şi El nu există, n-am pierdut nimic. Dar dacă nu cred că există şi El există cu adevărat, atunci am pierdut foarte mult.” (BLAISE PASCAL, filosof, matematician și fizician creștin francez)

Emanuel - un blog creștin

Învățătura este o lumină, sfatul este o candelă, iar îndemnul și mustrarea sunt calea vieții. Prov. 6:23

%d blogeri au apreciat: