Ce credem noi? (Baptiştii)

download

 O scurta marturisire de credinta scrisa de Beniamin Cocar – doctor in teologie, Detroit

Biblia – Cuvintul lui Dumnezeu.  Noi credem că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu plin de autoritate, dat omului prin inspiraţie divină. Inspiraţia este fenomenul supranatural prin care Dumnezeu a dirijat scrierea Scripturii în aşa fel încât acesta să poarte pecetea autorităţii şi aprobării divine. Fiecare cuvânt al Bibliei este inspirat (2 Tim. 3:16). Oamenii au comunicat cuvântul sfânt „mânaţi de Duhul Sfânt” (2 Pet. 1:21).

Noi credem că Biblia este fără greşeală aşa cum a fost scrisă ea în manuscrisele originale (Mat. 4:4; 5:17-18). Biblia este singura regulă şi normă de credinţă şi comportare creştină (Ioan 5:39; 1 Tim. 3:16-17). „Inspiraţia” se referă în primul rând la manuscrisele originale. Copiile şi traducerile corecte sunt inspirate într-un sens derivat. Sunt mii de manuscrise ale Cuvântului Lui Dumnezeu, manuscrise venind spre noi din locuri şi vremuri diferite, dar marea lor majoritate concură la susţinerea faptului că ceea ce avem noi în mâinile noastre este Cuvântul inspirat al Lui Dumnezeu.

Biblia nu are nevoie de verificare externă, ci se auto-dovedeşte (1 Tes. 2:13); este clară, nu are nimic obscur în natura ei (Ps.119:105). Omul firesc nu poate înţelege semnificaţia Scripturii (1 Cor.2:14), dar cei ce o primesc în credinţă vor beneficia de adevărul ei etern (Evrei 4:2). Una din lucrurile Duhului Sfânt este să mărturisească credinciosului despre veridicitatea acestor Scripturi şi de a-i dezvolta abilitatea de a înţelege însemnătatea adevărului revelat (1 Ioan 2:20, 27).

Canonul Scripturii este închis şi este constituit din cele 66 de cărţi. Procesul revelaţiei speciale şi al inspiraţiei au încetat odată cu încheierea canonului (Apoc. 22:18-19).

Canonicitatea este regula sau testul prin care o carte este acceptată ca aparţinând Scripturii. Singurul test al cononcităţii este inspiraţia (2 Tim. 3:16); recunoaşterea canonicităţii este responsabilitatea credincioşilor (Ioan 8:47; 1 Ioan 4:6). Inspiraţia ne spune cum Biblia i-a primit autoritatea; canonicitatea ne spune cum ea a fost acceptată. Biblia trebuie interpretată prin metoda gramaticală, istorică şi teologică . O interpretare dispensaţionalistă este esenţială pentru orice pasaj biblic (Evrei 1:1). Dumnezeu a vorbit în multe feluri, revalaţia fiind diferită pentru diferitele epoci în care Dumnezeu a vorbit şi este necesar să se ţină cont de acest lucru la interpretarea Scripturii.

Noi credem ferm în suficienţa şi finalitatea Scripturii. Nici o tradiţie, revelaţie sau iluminare nu poate înlocui autoritatea Cuvântului inscripturat al lui Dumnezeu (Ps. 119:89; 2 Tim 3:16).

Oricit de interesante sunt vietile si scrierile „sfintilor parinti bisericesti,” acestea nu trebuie puse pe picior de egalitate cu Cuvintul inspirat al Lui Dumnezeu. Adevaratii crestini siunt cei care adoptă  lozinca Reformaţiei: „Sola Scriptura”, Scriptura plus nimic, minus nimic.

Dumnezeu  . Noi credem într-un singur Dumnezeu, care este Spiritul infinit şi perfect (Deut. 6:4; Ioan 4:24), în care toate îşi iau sursa, suportul şi sfârşitul (Ps. 104).

Existenta lui Dumnezeu nu este demonstrata direct in Biblie, ci subinteleasa (Gen. 1:1). Revelatia generala il descopera pe Dumnezeu intregii omeniri prin creatie (Ps. 19:1-2; Romani 1:20) si prin constiinta (Romani 1:18-32). Revelatia speciala, Cuvintul Lui Dumnezeu prezinta pe tot cuprinsul

Bibliei un Dumnezeu plin de iubire, mila si indurare. Dumnezeu nu este o putere cosmica sau o forta impersonala, ci este un Dumnezeu personal. Personalitatea Lui este demonstrata prin calitatile
ce le poseda:

– constienta de sine (Exod. 3:14),
– auto-determinare (Efeseni 1:11).
– Dumnezeu poseda viata (Tim. 4:10),
– inteligenta (Fapte 15:18),
– scop (Isaia 14:26-27),
– actiune (Ioan 5:17),
– libertate (Efes. 1:11),
– sentimente (Ioan 3:16)
– vointa (Ioan 6:38-39).

Caracterul lui Dumnezeu este manifestat in atributele pe care le poseda. Aceste atribute se impart in doua categorii:

(1) naturale sau legate de maretia Sa,
(2) morale sau legate de bunatatea Sa.

Din atributele naturale fac parte:

– atotputernicia (Apoc 19:6),
– atotstiinta (Ps. 147:5),
– atotprezenta (Ps. 139:7-10),
– vesnicia (Deut. 33:27),
– infinitatea (Ps. 147:5)
– imutabilitatea sau neschimbarea (Iacov 1:17; Ps. 33:11).

Din atributele morale fac parte:

– sfintenia (Ps. 99:9; 1 Pet. 1:15-16),
– neprihanirea (Ps. 11:7),
– dreptatea (Rom. 2:6),
– adevarul (1 Ioan 3:33; 1 Sam. 15:29),
– harul (Efes. 1:7; Rom. 5:17),
– dragostea (1 Ioan 4:8,16),
– mila (Efes. 2:4).

Din vesnicie Dumnezeu exista in Trinitate: Dumnezeu Tatal, Fiul si Duhul Sfint (Matei 28:19). Aceste trei persoane sint absolut egale in esenta, iar aceasta esenta exist nedespartita, simultan si etern. In aspectul „Trinitatii economice,” Dumnezeu Tatal actioneaz ca autoritate, iar Fiul si Duhul Sfint sint subordonati (Ioan 14:26; 1 Cor 11:3). „Trintate Economica” este termenul dat aspectului Trinitatii in perioada ce a inceput la nasterea Domnului Isus in aceasta lume, si se va incheia dupa ce se va termina imparatia de o mie de ani.

Ca suveran al acestui univers, Dumnezeu a rinduit sau decretat tot ce se intimpla, dupa sfatul voii sale si pentru slava Sa (Efes 1:11). Voia Lui Dumnezeu suverana include tot ce se petrece in acest univers, bine sau rau. Este ceva ce noi nu putem controla, si nici nu putem cunoaste dinainte,
ci doar dupa ce se intimpla.

Dumnezeu a creat universul printr-un act direct de creatie, in sase zile de douazeci si patru de ore, nu printr-un proces de evolutie (Gen 1-2; Exod 20:11). El a creat aceasta lume si tot ce exista din nimic (Evrei 11:3).
Caderea Satanei nu a intervenit intre versetul 1 si 2 din Geneza capitolul 1. (Gen 1:31).

Cristologie – despre Isus Cristos . Noi credem ca Isus Hristos din Nazaret este a doua persoana din Trinitate (Ioan 1:1). El este din vesnicie egal cu Dumnezeu Tatal si Duhul Sfint in esenta Lor (Mat. 28:19; Fil. 2:6). El este din ve nicie, iar prin nasterea din fecioara a intrat in lume (Mat. 1:18-25; Luca 1:26-38). El este deplin Dumnezeu si pe deplin om; o persoana cu doua naturi distincte (Coloseni 2:9; 1 Tim 2:5). Ca Dumnezeu-Om, aceste dou naturi sint indisolubil unite, fara a fi confundate intr-o singur persoana (Rom. 1:3-4; Fil. 2:6-8). In mod real a fost ispitit de Satan, dar fiind impecabil, El a fost incapabil sa pacatuiasc (Evrei 4:15; Iacov 1:13).

Prin incarnarea sau intruparea Sa, El si-a pastrat personalitatea si natura divina, dar de buna voie a renuntat la folosirea independenta a atributelor Sale divine (Fil. 2:6-8), si a devenit supus voii Tatalui (Ioan 10:18),si in unele cazuri Duhului Sfint (Mat.4:1). Acesta „dezbracare de Sine” a
fost voluntara si a durat pina la inaltarea la cer cind Dumnezeu L-a inaltat nespus de mult, (Fil. 2:9-10).

Intruparea a fost necesara pentru calitatea de Mintuitor a Domnului Isus; ca Dumnezeu nu putea sa moara, a trebuit sa devina om pentru a muri. Dar nu a renuntat la natura divina deoarece moartea unui simplu om nu avea valoare. Ambele naturi au fost absolut esentiale in personalitatea
Domnului Isus. Ca Om a putut muri, iar ca Dumnezeu moartea Lui are o valoare infinita.

Noi credem ca Isus a murit ca jertfa de ispaire pentru pacatul omului (1 Ioan 1:2).

Moartea Lui a fost reala si a completat lucrarea de ispasire (Ioan 19:30).

Moartea Lui a fost in planul vesnic al lui Dumnezeu (Fapte 2:23), si este de o valoare inestimabila (1 Ioan 2:2). Moartea este:

– rascumparatoare (Matei 20:28),
– ispasitoare (1 Ioan 2:22),
– de impacare (2 Cor. 5:18)
– si inlocuitoare (Is. 53:6).

Rascumpararea este universala in valoarea si suficienta ei (1 Ioan 2:2; Evrei 2:9), adica moartea Domnului Isus a produs o asa de mare mintuire incit acesta acopera intregul univers. Nu exista pacat pe care aceasta Jertfa sa nu-l poata acoperi. Nu doar pamintul, ci chiar daca ar fi fost mii de lumi pacatoase, Jertfa Unui Dumnezeu etern ar fi fost suficienta.

Noi credem ca Isus a inviat in trup a treia zi din morti (Luca 24:39), validind sacrificiul pentru pacat si pregatind baza pentru nadejdea credinciosul. Invierea este un act al Trinitatii (Fapte 2:24; 1 Pet 3:18; Ioan 2:19). Invierea reprezinta cele dintii roade ale invierii credinciosilor (1 Cor. 15:23)si da valoare predicarii Evangheliei, credintei, si mintuirii (1 Cor. 15:14-17). Daca Isus n-ar fi inviat toata predicarea ar fi zadarnica si la fel credinta in Criostos ar fi zadarnica.

Isus s-a inaltat la Tatal in cer (Fapte 1:9-11), unde sade la dreapta Tatalui ca Mare Preot pentru noi (Evrei 4:14-16), Avocat (1 Ioan 2:2), si Mijlocitor (Evrei 7:25; 4:15). Tot ce urmeaza este ca El sa revena pentru a-si lua Biserica (1 Tes. 4:16) si stabilirea imparatiei Sale (Apoc. 19:11).

Pneumatologie – despre Duhul Sfint . Noi credem ca Duhul Sfint exista din vesnicie ca a Treia persoana din Dumnezeire (Fapte 5:3-4), si este egala in esenta cu Tatal si cu Fiul (Matei 28:19; 2 Cor. 13:14). Poseda atributele personalitatii:

– intelect (1 Cor. 2:11; Rom. 8:26-27),
– vointa (1 Cor. 12:11),
– sentimente (Efes. 4:30)
– comunicare (Fapte 8:29).

Poseda de asemenea toate atributele divinitatii:

– atotstiinta (1 Cor.2:10-11),
– atotprezenta (Ps. 139:7-10),
– atotputernicie (Gen. 1-2),
– adevar (1 Ioan 5:7),
– eternitate (Evrei 9:14).

Lucrarile Duhului Sfint sint numeroase.

In legatura cu lumea, El a fost activ in creatie (Gen. 1:2), il inalta pe Hristos (Ioan 16:14), convinge oameni (Ioan 16:7-11), si opreste pacatul spre a nu se manifesta in toata forta lui (2 Tes. 2:6-7).

In legatura cu Scriptura, El a fost agentul activ in inspiratie (2 Pet. 1:21).

In legatura cu cei credinciosi El regenereaza (Tit. 3:5), boteaza (1 Cor. 12:13), locuieste in ei (Rom. 8:9), pecetluieste (Efes. 1:13), controleaze (Efes. 5:18), asigura (Rom. 8:16), convinge (Rom. 8:14;Gal. 5:18), lumineaza (1 Cor. 2:15); 1 Ioan 2:20,27) si este arvuna noastra (Efes. 1:14).

Credinciosul traieste prin Duhul Sfint, si duce un mod de viata in conformitate cu ceea ce Duhul Sfint vrea, (Galateni 5:16; 25; Efeseni 5:18). Toti credinciosii sint botezati cu Duhul Sfint (1 Cor 12:13), dar nu toti sint plini de Duh, adica nu toti au rastignit in aceasi masura firea lor paminteasca pentru ca Duhul Sfint sa-i poata umple.

Noi credem ca darurile Duhului Sfint sint capacitati date de Dumnezeu pentru serviciul bisericii locale (1 Cor. 12:18; 1 Pet. 4:10). Darurile miraculoase ca: vorbirea in limbi, vindecarile, cunoasterea sau profetia au fost temporare si intentionate pentru a confirma mesagerii lui Dumnezeu in veacul apostolic (2 Cor. 12:12; Evrei 2:2-4), si ca au incetat odata ce Noul Testament a fost complet (1 Cor. 13:8-11).

Aceste daruri au fost distribuite de Duhul Sfint dupa cum El a voit . Nimic nu-L impiedica sa daruiasca cui vrea El aceste daruri si astazi, dar in nici un caz El  nu daruieste darurile lui pentru mindrie spirituala (1 Cor. 12:11).

Ceea ce este absolut necesar in acest veac nu sint atit de mult darurile Duhului Sfint ci roada Lui, (Gal 5:22-23). Aceasta roada o produce Duhul Sfint si nu este produsul eforturilor umane. Crestinul trebuie sa faca ceea ce Galateni 5:24 „cei ce sint ai Lui Cristos Isus si-au rastignit
firea paminteasca impreuna cu patimile si poftele ei.”. In astfel de credinciosi, Duhul Sfint are mediu prielnic sa rodeasca, si va rodi.

Anghelologie – despre ingeri . Noi credem ca toti ingerii au fost creati direct de Dumnezeu in primele momente ale primei zile de creatie (Iov 38:6-7; Coloseni 1:16). Ingerii sint fiinte spirituale limitate (Evrei 1:14), posedind putere si inteligenta supraomeneasca (2 Pet. 2:11; Daniel 9:21-23).

Ei poseda constienta de sine (Is. 14:12-15) si autodeterminarea (Evrei 1:6). Sint diferite ranguri si ordine de ingeri: heruvimi, serafimi, arhangheli, si un mare numar de ingeri(Iuda 9; Ps. 80:1; Is.6:2; Ev. 12:22). Ei sint fara de pacat (Gen. 1:31), nemuritori (Luca 20:36) si incapabili de procreare (Mat. 20:30; Luca 20:35-36).

In ultima instanta, ingerii pot fi clasificati si in doua mari categorii:

– cei ce si-au pastrat vrednicia (Mat. 25:36),
– cei ce si-au parasit pozitia initiala de sfintenie si l-au urmat pe Satan in rebeliunea lui impotriva lui Dumnezeu (Iuda 6; Apoc. 12:4).

Cei ce l-au urmat pe Satan sint activi in activitatea de a frina lucrarea lui Dumnezeu (Daniel 10:13), si de a lovi pe copiii lui Dumnezeu cu necazuri (2 Cor. 12:7). Printul hoardelor demonice este Satan (2 Cor. 4:4); el este o persoana (Efes. 6:11-12; Ioan 8:44) cu mare putere (Iuda 9). El este autorul pacatului (1 Ioan 3:8), fiind vrajmasul lui Dumnezeu si al copiilor Lui (Apoc. 12:10; 20:8-9). El este condamnat sa piarda batalia sa cu Dumnezeu (Everi 2:14), si va fi aruncat in Abis (Adinc) pentru o mie de ani in timpul Mileniului (Apoc. 20:2-3). Dupa aceea va fi dezlegat putina vreme, iar apoi va fi aruncat in iazul de foc cu toti ingerii lui pentru toat vesnicia (Apoc. 20:20;  Mat. 25:41).

Noi credem ca acei ingeri care si-au pastrat vrednicica sint confirmati in sfintenie (1 Tim. 5:21) confirmarea venind din faptul ca nu au urmat pe Satan in razvratirea lui ci au ramas in pozitia lor de  supunere si ascultare de Dumnezeu. Ei sint slujitorii lui Dumnezeu, care lucreaz pentru El (Dan. 10:12-13; 12:1), si vin in ajutorul sfintilor (Evrei 1:14). La revenirea Domnului Isus, ei il vor insoti (Mat. 25:31; 2 Tes. 1:7-8).

Antropologie–despre om. Noi credema c omul a fost creat dupa asemanarea lui Dumnezeu, printr-un act direct al lui Dumnezeu asa cum este descris in Geneza, si nu cum sustin cei ce predica teoria evolutiei (Gen. 1:26-27; 2:7; Col. 1:15-17). Imaginea, chipul Lui Dumnezeu in om, nu este fizica (Ioan 4:24),  ci morala (Gen. 1:31), mintala (Gen. 1:28), si sociala (Gen. 2:18). Desi aceasta imagine a fost distorsionata la caderea omului in pacat, nu a fost pierduta complet (Gen. 9:6).

Inainte de a cadea in pacat, Adam a posedat o sfintenie neconfirmata , sau neincercata (Gen. 1:31). Adam a cazut prin neascultare, aducind astfel moarte spirituala si fizica asupra lui, si ca reprezentant al omenirii, a adus moarte peste intreaga umanitate (Gen. 2:17; Romani 5:12-19).

Omul a fost creat parte materiala si imateriala (Mat. 10:28; 1 Cor. 7:34; Iacov 2:26) si poate fi impartit in trei parti componente: trup, suflet si duh (Evrei 4:2; 1 Tes. 5:23). Trupul, sufletul si duhul sint propagate de la Adam prin generatie naturala (Fapte 17:26, Ps.139:13-14; Gen.5:3; Evrei 7:9-10).

Noi credem ca omul este depravat si nu poate sa se mintuiasca singur, neavind nici un merit inaintea lui Dumnezeu (Rom. 3:10; Prov. 21:27). Omul este complet responsabil pentru pacatul lui si deci pentru condamnarea pentru pacat (Rom. 3:23; 6:23).

Omul este pasibil de separare eterna de Dumnezeu daca nu se pocaieste de rebeliunea lui fata de Dumnezeu (Ioan 3:18; Apoc. 20:15). Singura lui sansa este credinta si pocainta prin Isus Hristos (Ioan 3:16).

Coroana creatiunii divine, omul, superba fiinta neinteleasa de nimeni, capabila de cele mai inalte sentimente si in acelasi timp capabila de cele mai odioase si josnice crime, complexa componenta de materie si non-materie, dotat cu inteligenta, este in atentia Lui Dumnezeu asa de mult incit pentru el a murit Domnul Isus. Moartea Domnului Isus poate readuce pe om la starea de „om adevarat” stare in care-si poate implini destinul de a-L cunoaste pe Dumnezeu si a se pregati pentru lumea viitoare.

Hamartologie – despre pacat . Noi credem ca pacatul este abaterea sau neconformarea la legea morala a lui Dumnezeu (Ioan 3:4) in actiune, in dispozitie, sau in gindire (Ps.51:4; Evrei 9:7). Originea pacatului este odata cu caderea lui Satan (Isaia 14:12-15), apoi a intrat in rasa uman prin Adam (Rom. 5:12) si este astazi universal (Rom. 3:10-12). Pacatul include necuratie si in acelasi timp vinovatie (Efes. 4:22). Pacatul este in esenta egoism, deoarece cauta sa inalte voia creaturii deasupra Creatorului (Rom. 1:21; Gen. 3:5-6).

Adam, reprezentantul rasei umane, a atras intreaga omenire in depravare totala si condamnare in fata lui Dumnezeu (Rom. 5:12; Gen. 3:17; Efes. 4:17-19). Pacatul este imputat tuturor oamenilor, deoarece Adam a fost reprezentantul rasei umane. Consecinta pacatului este moartea (Rom. 6:23) fizica – separarea sufletului de trup ( Iacov 2:26); spirituala – separarea duhului de Dumnezeu (Efes. 2:1); si moartea a doua – consumarea finala a mortii spirituale a tuturor celor nenascuti din nou (Apoc. 20:14-15).

Cel credincios a fost eliberat de pedeapsa si puterea pacatului (Rom. 6:2; 8:1), dar nu este liber de prezenta pacatului (Rom. 7:14-25) deoarece natura pacatului nu a fost eradicata (1 Ioan 1:8). Cu toate acestea, cel credincios poate trai o viata placuta lui Dumnezeu ascultind de Cuvintul Sfint (Rom. 6:1-14).

Pacatul are presa destul de negativa in acest final de veac, multora nemaiplacindu-le numele acesta hidos „pacat.” Societatea incurajeaza pacatul, dar nu tolereaza vinovatia ce-o produce acesta.

Soteriologie – despre mintuire . Noi credem ca omenirea este condamnata (Rom. 5:23) si ca are nevoie de mintuire din partea lui Dumnezeu. Dumnezeu a pregatit mintuire prin Isus Hristos (Ioan 14:6). Mintuirea este un dar de la Dumnezeu (Rom. 6:23) si nu poate fi meritata prin nici o virtute sau lucrare omeneasca (Tit.  3:5). Mintuirea se primeste prin credinta personala si incredere in Isus Hristos Domnul (Fapte. 16:31; Efes 2:8-9) pe baza singelui varsat ca singura jertfa pentru pacat (Efes. 1:7; Evrei 9:22-26). Duhul Sfint aplica Cuvintul lui Dumnezeu inimii omului pentru a aduce convingere de pacat (Ioan 15:26; 16:7-11), si mintuirea credinciosului (Tit. 3:5; 1 Pet. 1:23).

Mintuirea este sigura si vesnica in Hristos, deoarece mintuirea este de la Dumnezeu (Rom. 8:35-39; Ioan 10:27-29; Fil. 1:6). In mintuire se cuprind:

Alegerea – alegerea suverana pe care o face Dumnezeu unor indivizi pentru mintuirea in Hristos cu toate bunecuvintarile ce decurg din ea, fara vre-un merit din partea cuiva (Efes. 1:4; 1 Tes. 1:4);

Chemarea – operatia directa a lui Dumnezeu prin Duhul Sfint, care aduce pe pacatos la mintuire (Rom. 8:30);

Regenerarea – daruirea vietii spirituale acelor care sint morti spiritual (Efes. 2:1; Tit. 3:5); Pocainta – o schimbare a mintii, sentimentelor si scopului  fata de Dumnezeu, pacat, si sine (Fapte. 20:21; Evrei 6:1);

Credinta – cunoasterea, primirea si increderea fara rezerve in rascumpararea realizata de Isus, si descoperita in Scriptura (Evrei 11:6);

Justificarea – actul juridic prin care Dumnezeu declara pe pacatos ca fiind neprihanit si il trateaza ca atare (Rom. 5:1);

Infierea – plasarea juridica a credinciosului in pozitia de Fiu al Lui Dumnezeu si revarsarea tuturor drepturilor si privilegiilor ce decurg din aceasta plasare (Gal. 3:26; Efes. 1:5);

Sfintirea – lucrarea Duhului Sfint, prin care El pune deoparte oameni pentru El; continua operatie a Duhului Sfint, prin care dispozitia sfinta care a fost daruita in clipa regenerarii este mentinut si amplificat (2 Cor. 3:18);

Pastrarea sfintilor in har – Perseverenta – pastrarea de catre Dumnezeu a tuturor celor credinciosi, determinindu-i sa persevereze in har pina in ziua aceea (1 Ioan 3:9; Iuda 24).

Noi credem in oferta universala a Evangheliei si nu credem ca suveranitatea Lui Dumnezeu se contrazice cu obligatia de a evangheliza sau cu responsabilitatea omului de a raspunde Evangheliei (10:13).

Eclesiologie – despre Biserica. Noi credem ca biserica este trupul lui Hristos, uneori numit Biserica Universala (Col. 1:18;1:24). Este alcatuit din toti credinciosii botezati cu Duhul Sfint, fie in cer, fie pe pamint (1 Cor. 12:13), mintuiti intre ziua Rusaliilor si Rapirea bisericii (Fapte 1:5; 11; 15-16).

Biserica este distincta fata de Israel (1 Cor. 10:32), si de Imparatia Lui Dumnezeu (1 Cor. 1:13).

Biserica locala este un grup de credinciosi botezati prin cufundare, care se intilnesc pentru evanghelizare, edificare, partasie si inchinare (Fapte 2:41-47). Hristos este capul bisericii (Efes. 1:22-23), si singurul conducator in materie de practica si credinta este Cuvintul Lui Dumnezeu (1 Tim. 3:15; 1 Cor. 14:37-38).

Bisericii i-au fost date citeva privilegii de Dumnezeu spre a se bucura de ele in aceast dispensatie a harului. Acestea sint:

– Botezul cu Duh Sfint (Mat. 3:11),
– a fi in Hristos si Hristos in Biserica (Col. 1:27),
– Biblia (Apoc. 22:18-19),
– preotia credinciosilor (1 Pet. 2:9),
– si o partasie universala in Trup (Efes. 2:11-22).

Privilegiile pe care are inca sa le primeasca sint:

– Noul Ierusalim (Ioan 14:1-6; Evrei 12:22),
– si o pozitie speciala in imparatia lui Dumnezeu (Evrei 12:23; Apoc. 3:21).

Noi credem in forma congregationalista de guvernamint in biserica (Fapte 6:3; 14:23). Biserica locala este autonoma (Mat. 18:15-17; Fapte 14:23; 6:3).

Slujitorul bisericii sint pastorul si diaconii (1 Tim. 3:1,6). Biblia este limpede cu privire la calitatile acestora (1 Tim. 3; Fapte 6:3). Desi exista in unele pasagii din Scriptura pluralitate de pastori, nu se gaseste niciodata inegalitate intre ei (Fil. 1:1; Tit. 1:5; Fapte 15:13; Gal. 2:12). Termenii pastor, episcop, batrin, se refera la aceeasi slujba (Fapte 20:17-28; 1 Pet. 5:1-2).

Cele dou simboluri ale Bisericii sint: Botezul si Cina Domnului. Botezul este cufundarea celui ce marturiseste pe Isus in apa ca simbol al unirii cu Hristos in moarte, ingroparea si invierea Lui (1 Cor. 12:13; Rom. 6:4).

Cina Domnului a fost instituita de Hristos (Mat. 26:26-28); este un memorial al mortii Lui, o proclamare a acesteia si o promisiune a revenirii Lui (1 Cor. 11:20-26).

Noi credem in semnele distinctive ale bisericii baptiste:

  1. Autoritatea absoluta a Scripturii, (2 Tim 3:16)
    2. Membrii nascuti din nou (Fapte 2:41-47)
    3. Botezul celor ce cred, prin cufundare (Marcu 1:9; Fapte 8:38-39)
    4. Autonomia bisericii locale ( 1Cor 6:1-5)
    5. Separarea de lume si de tot ce este pacat (Matei 22:21)
    6. Libertatea sufletului (Fapte 5:29; 1 Ioan 2:27).

Noi credem ca biserica trebuie sa fie separata de lume si de orice alianta nebiblica spre a pastra puritatea mesajului evangheliei (Iuda 3-4). Biserica locala trebuie sa refuze coloborarea cu orice organizatie care deviaza de la normele Scripturii (Matei 7:15; Rom 16:17; 1 Tim 6:5). Credem de asemenea ca biserica trebuie sa se separe de crestinii care traiesc in neorinduiala, care nu traiesc dupa Cuvântul Lui Dumnezeu, care deviaza de la docrtinele credintei crestine, sau se angajeaza in aliante pagine (2 Cor 6:14-17; 2 Ioan 9-10). Cuvintul Lui Dumnezeu ne invata sa ne ferim de cei ce aduc invataturi straine de Cuvântul Lui Dumnezeu (2 Tes 3:6; 14-15).

Ziua de inchinare publica este ziua de Duminica , sau ziua „intii a saptaminii,” (Marcu 16:9); iar sarbatori inchinate sfintilor, biserica noastra nu celebreaza.

Biserica are dreptul si obligatia de a exercita disciplina asupra celor ce se abat de la invatatura Bibliei, aduc dezbinari, traiesc in neorinduiala (Matei 18:15-17; 1 Cor 5:11-13; 2 Tes 3:6; Tit 3:10).

Noi credem ca darnicia crestina este o virtute care trebuie sa impodobeasca pe fiecare membru al bisericii. Tot ce avem este de la Dumnezeu, ale Lui sint toate, dar in bunatatea Lui El ne poarta de griaja daruindu-ne ce avem nevoie pentru trairea zilnica. A zecea parte ii apartine Lui prin hotarirea Lui, Maleahi 3:10, si toti crestinii trebuie sa dea Domnului zece la suta. Ceea ce dam peste 10% se numeste cu adevarat darnicie crestina (2 Cor 9:6-7; Rom 12:8; Exod 25:2; 35:5; 1 Cron 2:5).

Escatologie–despre lucrarile sfirsitului . Noi credem ca Isus a initiat perioada numita „zilele din urma,” atunci cind a venit in ieslea din Betleem. El a promis ca se va intoarce, Ioan 14:3, aceasta intoarcere poate surveni in orice clipa. In clipa revenirii Sale, Domnul Isus va incepe mult profetita „Zi a Domnului,” prin rapirea bisericii (1 Tes 4:16-17). In acel moment, biserica, trupul Lui Cristos va fi luata in cer pentru desavirsirea mintuirii lor (Filipeni 1:6), pentru a sta inaintea Scaunului de judecata al Lui Cristos (2 Cor 5:10), si  pentru „ospatul nuntii Mielului,” (Apoc 19:7).

Dup Rapire, pe pamint va urma o perioada de necaz cum n-a mai fost vreo data pe pamint. Anticrist va semna un tratat de pace cu Israelul (Dan 9:27), dar legamitul de pace nu va avea durabilitate. Pamintul va experimenta un timp de judecata si de minie de necomparat cu orice alta perioada din istoria omenirii, scopul fiind redobindirea pamintului pentru imparatia Lui Dumnezeu (1 Tes 1:10; Apoc 1:5).

Multi se vor intoarce la Domnul in acest timp de necaz sub influenta predicarii de catre cei doi martori din Apocalipsa 11:3, si a celor 144,000 de evanghelisti evrei (Apoc 7). Trei serii de judecati devastatoare vor veni asupra pamintului, iar la jumatatea necazului, Anticristul va rupe tratatul de pace facut cu Israel, intorcindu-se asupra lui Israel cu o furie aprinsa (Daniel 9:27).

Noi credem ca Domnul Isus va veni la sfirsitul perioadei de necaz impreuna cu sfintii pentru a nimici pe vrajmasii Lui si pentru a intemeia imparatia de o mie de ani (Apoc 19:11-16; 20:4).

Diavolul va fi legat in timpul Mileniului, iar Cristos va domni in deplina dreptate (Apoc 20:4). Locuitorii imparatiei vor fi sfintii Vechiului Testament (Gen 13:15); sfintii ce-au supravetuit necazul cel mare (Is 60:3); si biserica care va domni impreuna cu Domnul Isus (Apoc 3:21).

Dupa cei o mie de ani, Satan va fi dezlegat si- va aduna o armata sa lupte din nou impotriva Lui Dumnezeu (Apoc 20:7-9). Acest lucru va dovedi cu priosinta depravarea omului, si-l va lasa fara scuze fata de o asa cadere chiar in cele mai ideale conditii. Isus Hristos va zdrobi aceasta armata si pe Satan (Apoc. 20:9-10) si imediat dupa aceea va incepe judecata finala in fata marelui tron alb de judecata, unde toti cei ce-au murit fara sa fie mintuiti vor fi condamnati si aruncati in iazul de foc pentru toata vesnicia (Apoc. 20:12-15).

Cerul si pamintul actual vor fi dizolvate, si un cer nou si pa mint nou vor fi facute, unde va locui neprihanirea. Acest lucru va marca inceputul starii eterne, in care toti rascumparatii din toate vremurile se vor bucura pentru vesnicie de prezenta lui Dumnezeu (2 Pet. 3:10-13; Apoc. 20-22).

Concluzie . Noi credem ca toate acestea pentru ca asa sint scrise in Biblia si Biblia este cuvintul Lui Dumnezeu, fara greseala sau eroare. Ne incredem in Dumnezeul care a creat tot ce exista si a lasat pe Fiul Lui sa moara pentru pacatele noastre. Noi il iubim pentru ca El ne-a iubit intii. Fara ca El sa ne fi iubit, noi ramineam morti si condamnati pentru vesnicie, dar slavit sa fie El, ca la vremea potrivita , Hristos a murit pentru noi! In lume nu sintem orfani, ci avem pe Duhul Sfint, Mingiietorul, cu noi. Credem toate acestea, dar stim ca nu toti cei ce le cred vor fi mintuiti.

Noi credem ca un crestin adevarat traieste ceea ce crede. Trairea zilnica este dovada ca sintem sau nu ceea ce pretindem ca sintem. De aceea, dati-va toate silintele nu numai sa credeti, ci sa si impliniti ceea ce spune Cuvintul Lui Dumnezeu, si asa putem astepta fericita noastra nadejde si aratarea Marelui nostru Mintuitor  si Domn.

http://www.roboam.com/predici/cecredemnoi.htm

https://ardeleanlogos.wordpress.com/baptistii/ce-credem-noi-baptistii/

Ce cred anabaptiștii?

download

Anabaptismul a fost o mișcare diversă, fluidă dar coerentă. Diferiți stimuli îi permiteau să se dezvolte în diferite locuri, rezultând în variații regionale și unele dezacorduri interne intense. S-a dezvoltat spre o uniformitate a credinței mai mare și a practicii spre jumătatea secolului. Majoritatea anabaptiștilor împărtășeau următoarele convingeri:

•Biblia

Anabaptiștii erau de acord cu reformatorii despre autoritatea Bibliei dar nu erau de acord cu interpretarea și aplicarea. S-au concentrat pe NT și pe viața și învățătura lui Isus. Acest “Cristocentrism” era emblema anabaptiștilor care a afectat radical modul în care era abordată Biblia. Balthasar Hübmaier (1481-1528), liderul teolog anabaptist, (Snyder p55) explica: ”Scripturile ne arată spiritul, evanghelia, exemplul, trăirea lui Hristos.” Anabaptiștii au început cu Hristos și au interpretat totul în lumina Lui – spre deosebire de reformatorii pe care anabaptiștii îi suspectau de faptul că încep de la pasajele doctrinale și încearcă să-L introducă pe Isus în ele. Anabaptiștii refuzau să trateze Biblia ca pe o carte oarecare, privind-o ca pe o desfășurare a scopurilor lui Dumnezeu, NT oferind regulile eticii și vieții de biserică. Ei au provocat folosirea modelelor NT de către reformatori și au fost în dezacord cu ei în legătură cu botezul, războiul, zeciuiala, guvernul bisericesc și jurămintele. În dezbateri anabaptiștii s-au plâns că reformatorii foloseau pasaje din VT ilegitim pentru a pune deoparte învățăturile NT.

Mântuirea 

Reformatorii accentuau îndreptățirea prin credință și iertarea păcatelor trecute Anabaptiștii accentuau nașterea din nou și puterea de a trăi ca ucenicii lui Isus. Reformatorii se temeau de anabaptiști să nu se întoarcă la salvarea prin fapte; anabaptiștii acuzau reformatorii de eșecul de a aborda chestiunile morale și că tolerează comportamentul necreștin în bisericile lor. “Să vă fie rușine pentru evanghelia ușoară,” a spus Menno Simons (c1496-1561) .

Anabaptiștii accentuau lucrarea Duhului în credincioși și învățau că Isus trebuia urmat și să primească supunerea și încrederea. Nu era doar Salvator, ci lider, Conducător și Domn. Dirk Philips (1504-1568) a scris: “Isus cu doctrina Sa, viața și exemplul Lui este învățătorul nostru. Pe El trebuie să Îl auzim și să-L urmăm.” Michael Sattler (c1490-1527), autor al Mărturisirii Schleitheim (1527), se plângea că unde catolicii păreau a apăra faptele fără credință, reformatorii învățau credința fără fapte, dar el vroia credința care se exprima prin fapte. Hans Denck (1495-1527) a insistat că credința și ucenicia erau inter-conectate: “nimeni nu poate să-L cunoască cu adevărat pe Hristos decât dacă Îl urmează în viață și nimeni nu Îl poate urma decât dacă Îl știe, în primul rând.”

•Biserica 

Anabaptiștii au format biserici de ucenici dedicați, negând faptul că toți cetățenii trebuie să fie priviți automat ca membrii ai bisericii. Au insistat pe diferențierea credincioșilor de necredincioși, ca apartenența la o biserică să fie voluntară și plină de sens. Au recunoscut rolul statului în guvern, dar au opus rezistență la controlul statului peste bisericile lor. Au respins botezul copiilor ca fiind nebiblic, forțat impus copiilor. Au acuzat modul în care clericii dominau viața bisericească. Lipsa de disciplină bisericească și pedeapsa în chestiuni de credință. Deși formalismul mai mare s-a dezvoltat, adunările inițiale erau uneori carismatice și nestructurate, concentrându-se pe studiu biblic. Unele biserici încurajau femeile să participe mai activ decât era normal în biserica și societatea contemporană. Se întâlneau unde puteau – în case, în păduri, câmpuri, chiar în bărci. Un rdin congregațional (1527) ne transmite informalitatea lor serioasă: când frații și surorile sunt împreună, vor citi ceva. Cel căruia Dumnezeu i-a dat înțelegerea cea mai bună va explica….când un frate vede pe fratele lui că se rătăcește, îl va avertiza conform poruncilor lui Hristos și îl va ustra într-un mod creștinesc și frățesc.”

 •Evanghelismul 

Reformatorii nu practicau evanghelismul. Unde aveau sprijinul statului, se bazau pe pedepse la fața locului (deși sunt exemple de evanghelism și plantare de biserici de către calviniști în Franța catolică, unde protestanții nu puteau folosi pedeapsa). Au presupus că pe teritoriile protestante că biserica și societatea erau nedistincte, așa că politica lor era de a păstori oameni prin sistemul parohial, decât să îi evanghelizeze ca pe necredincioși. Anabaptiștii au respins această interpretare a bisericii și a societății și au refuzat folosirea pedepsei. S-au implicat într-o călătorie misionară spontană de a evangheliza Europa. Evangheliști ca Hans Hut (1490-1527) călătoreau mult, predicau în case și câmpii, întrerupeau slujbele bisericilor de stat, botezau convertiții și plantau biserici. Un astfel de evanghelism, ce ignora limitele naționale și parohiale, din partea unor oameni nepregătiți, a fost privit ca sfidător.

 •Etica 

Anabaptiștii erau devianți socialmente, încălcând normele contemporane și trăind în anticiparea Împărăției lui Dumnezeu.

Ei puneau sub semnul întrebării validitatea proprietății private. Hutteriții trăiau în comunități și aveau posesiunile în comun. Majoritatea anabaptiștilor rețineau proprietatea personală, dar învățau că posesiunile lor erau disponibile pentru cei ce aveau nevoie. Ordinul congregațional din 1527 îndemna: ”Din toți frații și surorile acestei congregații, nimeni nu va avea ceva al său, ci, ca și creștinii din timpul apostolilor care aveau toate în comun, fonduri comune, de unde puteau fi ajutați săracii, în funcție de nevoi, și ca în vremurile apostolilor, să nu avem frați în nevoie.” Când luau Cina. Ei confirmau această dedicare comună.

Respingeau folosirea violenței, refuzau să se apere cu forța. Conrad Grebel (1498-1526) descria congregația sa: “Nu folosesc nici sabia lumii sau războiul, deoarece uciderea nu există la ei.” Îndemnau la dragoste pentru dușmani și respect față de viața omenească. Anabaptiștii acceptau că guvernul folosește forța, dar priveau acest lucru ca fiind nepotrivit creștinilor. Felix Mantz (c1498-1527) concluziona: “nici un creștin nu poate fi magistrat, nici nu poate folosi sabia să pedepsească pe cineva.” Ținteau să construiască o comunitate alternativă, să schimbe societatea de jos în sus.

Mulți refuzau să jure. Jurămintele erau foarte importante în Europa secolului 16, încurajând spunerea adevărului la tribunal și loialitate față de stat. Anabaptiștii respingeau acestea, citând învățăturile lui Isus din Matei 5 și susținând că trebuie mereu să fie sinceri, nu doar sub jurământ. Nici nu jurau loialitate față de autoritățile seculare.

  Suferința 

Anabaptiștii nu erau surprinși de persecuție. Știau că sunt văzuți ca și revoluționari, în ciuda dedicării lor față de non-violență; ca eretici, în ciuda dedicării lor față de Biblie; ca tulburători de status quo. Priveau suferința ca pe o supunere față de Hristos și de neevitat și biblică: suferința era un semn al adevăratei biserici, așa cum Isus a învățat în slujba de pe Munte. Persecuția anabaptiștilor arăta că reformatorii nu zideau o biserică biblică.

horizontal rule

– See more at: http://publicatia.voxdeibaptist.org/apologetica_

BISERICI BAPTISTE DIN TOATE TIMPURILE -Goodwin, Paul & Frazier, Bob.

download

                              Biserici Baptiste din Toate Timpurile

scrisă de Goodwin, Paul & Frazier, Bob. Această carte tratează începuturile Catolicismului, Baptismului şi a reformaţiei Protestante, redând o linie a bisericilor Baptiste din toate timpurile.

Capitolul 1:  CATOLICISMUL MAI MULT PĂGÂN DECÂT CREŞTIN
Capitolul 2:  BAPTIŞTII ŞI REFORMA PROTESTANTĂ
Capitolul 3:  BISERICILE BAPTISTE DE-A LUNGUL VEACURILOR

Trei Martori pentru Baptişti: de Curtis A. Pugh. Aşa cum pe bună dreptate s-a afirmat într-o broşură publicată cu mulţi ani în urmă de către Southern Baptist Convention, baptiştii cred că: „Nici un om nu poate fi mai liberal decât Biblia şi să-i fie credincios cu adevărat lui Cristos”

Aceasta este poziţia istorică baptistă! Este de asemenea, punctul de vedere al baptiştilor moderni care cred în Biblie şi care doresc să-i fie credincioşi cu adevărat lui Cristos, în ciuda situaţiei actuale.

Trei Martori pentru Baptişti
de Curtis A. Pugh

                                          CAPITOLUL UNU

CONSIDERENTE INTRODUCTIVE

Aşa cum pe bună dreptate s-a afirmat într-o broşură publicată cu mulţi ani în urmă de către Southern Baptist Convention, baptiştii cred că: „Nici un om nu poate fi mai liberal decât Biblia şi să-i fie credincios cu adevărat lui Cristos”   Aceasta este poziţia istorică baptistă! Este de asemenea, punctul de vedere al baptiştilor moderni care cred în Biblie şi care doresc să-i fie credincioşi cu adevărat lui Cristos, în ciuda situaţiei actuale.

Situaţia Actuală

Unii “baptişti” liberali tind spre unificarea cu romano-catolicismul. Mulţi alţii rămân neclintiţi în convingerea lor că a continua separarea atât de “Mama Prostituatelor” cât şi de fiicele ei Protestante este singura ordine corectă a desfăşurării evenimentelor. Următorul citat este furnizat doar ca o ilustrare a tendinţelor de unificare care sunt răspândite acum printre anumite grupuri baptiste. Cu siguranţă, anumite elemente liberale din cadrul Convenţiei Baptiste Sudice (Southern Baptist Convention) din Statele Unite, odată conservatoare, sunt activ antrenate.

“ Teologii baptişti sudici şi romano-catolici au declarat că s-au pus într-un mod fundamental de acord asupra dezbaterilor doctrinale. Sponsorizat de Catholic Bishop’s Committee on Ecumenical and Interreligious Affairs şi de către Southern Baptist Department of Interfaith Witness, grupul de interlocutori a emis recent un raport în revista „Theological Educator.” Citând Efeseni 4:5, grupul a tras următoarea concluzie: “ Noi nu numai că am mărturisit dar am şi experimentat Un Singur Domn, o credinţă, şi un botez”. [2]

Ca şi exemplu pe mai departe, a mişcării actuale din mijlocul unor baptişti spre unirea cu romano-catolicismul, şi unul mai recent, luaţi în considerare următorul articol de ştiri.

„COLUMBIA, S.C. – Acordul dintre evenghelici şi romano-catolici de a sfârşi “conflictul lor lipsit de iubire” este bine primit în unele părţi ale Centurii Biblice (zona centrală a Americii).

“Acordul semnat cu o săptămână în urmă de către liderii evanghelici, inclusiv Pat Robertson, şi de către episcopii catolici continuă progresul început cu ceva ani în urmă când Papa Ioan II a vizitat Carolina de Sud şi a sugerat legături mai strânse”, au spus liderii religioşi.

“Cu adevărat, nu este datoria oricărui urmaş al lui Cristos de a lucra spre unitatea tuturor creştinilor?” a spus papa, la 26 de lideri americani de denominaţiuni diferite la acea vreme.

“Enoriaşii Bisericii Baptiste nr.1 (Primei Biserici Baptiste) din West Columbia au spus că se bucură să audă de recentul acord, în special partea care susţinea sfârşitul încercărilor de a se converti unii pe alţii… ” [3]

Oricine înţelege mesajul de mântuire doar prin har al Bibliei, şi este conştient de învăţăturile Bisericii Romano-Catolice vor fi de acord că cele două reprezintă doi poli opuşi. Deşi catolicismul pronunţă cuvintele Bibliei, el dă învăţătură despre mântuirea prin fapte. Desigur, cei mai mulţi Protestanţi dau învăţătură despre fapte pentru mântuire, iar „baptiştii” liberali fac la fel. Unii baptişti sunt la fel de vinovaţi de dorinţa unei uniuni a tuturor „denominaţiunilor creştine” ca şi ierarhia catolică. Acest lucru este evidenţiat prin următoarele afirmaţii făcute de „enoriaşi” (închinători) ai Primei Biserici Baptiste din Columbia, Carolina de Sud.

“Atât baptiştii cât şi catolicii cred că religia lor este singura care trebuie urmată” a spus enoriaşul Dale Finley. “Eu sunt pentru pace, ar trebuie să lucreze împreună şi să înceteze să încerce să-şi impună (învăţături doctrine) unii altora,” a spus el.

„Helen Ford, un alt membru al marii biserici de cărămidă cu o mare cruce de flori pe peluză, în a doua zi de Paşti a zis că a primit cu bucurie efortul mutual.” „Nu sunt chiar aşa de îngust ca să nu accept faptul că există şi alţi creştini buni care fac parte din alte denominaţiuni”,a spus ea. „Cred că toţi lucrăm pentru acelaşi scop; doar că folosim rute diferite ca să ajungem acolo.” [4]
Aceste ultime afirmaţii citate sunt un indicator al tristului declin doctrinal din mijlocul unora care se numesc baptişti. Ei nu cunosc adevărul, sau l-au auzit dar l-au respins.

Isus a spus: “adevărul vă va face liberi (slobozi).” Nu există nici o mântuire separat de adevăr. Indivizii cu adevărat convertiţi sunt caracterizaţi de o cunoaştere a adevărului.

Persoanele regenerate nu au o cunoaştere perfectă a adevărului, ci o cunoaştere veritabilă, cu toate acestea. Într-un mod similar, adevărul diferenţiază bisericile lui Dumnezeu de cele care sunt false. Bisericile Domnului sunt „stâlpul şi pământul adevărului.” Fără îndoială, deci, diavolul încearcă să abată adevăratele biserici nou-testamentale. Dacă adevăraţii baptişti sunt biserici nou-testamentale, felul în care poţi să le abaţi este să le distrugi principiile distinctive. Acesta este „modus operandi” folosit în prezent de către inamicul adevărului, acela despre care Isus a spus că este „mincinos şi tatăl minciunii ” (Ioan 8:44).

Satan este subtil deseori în a aduce reprezentări greşite ale adevărului. El instigă la batjocură faţă de Biblie şi faţă de cei ce cred în Biblie. El promovează voinţa liberă în proslăvirea oamenilor, mişcarea carismatică proslăvitoare a Duhului Sfânt, interdenominaţionalismul care neagă doctrine, şi teoria „bisericii universale invizibile” care denigrează Biserica pe care a zidit-o Isus. El încearcă să-şi îndeplinească scopul sub degizarea iubirii frăţeşti, unităţii şi cercetării (teologice). La urma urmei, spune el, dacă toţi creştinii sunt într-o singură „biserică universală invizibilă” şi deci parte toţi dintr-un „trup mistic (spiritual)” de ce nu s-ar întâlni ei toţi aici jos? Astfel, el îi convinge pe cei care nu gândesc, şi ca într-o coincidenţă, îi face pe baptiştii care cred în Biblie să arate ca nişte fanatici îndoctrinaţi şi lipsiţi de dragoste, pentru că nu vor să se alăture „creştinilor evanghelici.”

Satana a promovat în mod activ aceste doctrine dureroase în colegii de frunte, seminarii şi case de editură, chiar în ziua de azi. Din cauza acestei activităţi, el se bucură de un anumit succes din moment ce majoritatea organizaţiilor protestante conduc în prezent un „dialog ecumenic” cu Prostituata. Cooperarea, afilierea de la amvon, recepţiile de imersiune, întâlnirile uniunii, etc. chiar între unii aşa numiţi „baptişti” şi Fiicele Protestante ale Prostituatei sunt acum obişnuite. Carismaticii Protestanţi sunt acum într-un singur duh cu Carismaticii Catolici. Puritatea doctrinală a fost astfel sacrificată pe altarul unirii creştinilor.

Dacă bisericile baptiste ar putea fi obliterate (şterse, anulate), procesul uniunii (nu unităţii) ecumenice s-ar realiza mai uşor. Sunt puţini cei care se opun absorbirii tuturor bisericilor de către sistemul de la Roma, în afară de baptiştii sănătoşi. „Evanghelicilor” din America de Nord le este erodat distinctivismul de către Noul Evanghelism, liberalism, şi de către mişcarea carismatică. Cei mai mulţi „creştini evanghelici” nici măcar nu realitează ce se întâmplă! Biserica Unică Globală din vremurile de pe urmă este chiar la colţ!

Mulţi „baptişti” sunt hrăniţi cu hrană protestantă care este gătită în seminarii renegate şi dispersaţi lipsiţi de seminţe printr-un mecanism denominaţional nescriptural, literatură şi programe. În ciuda acestui fapt, Dumnezeu are totuşi o rămăşiţă care nu va ceda principiile biblice. Chiar aceste principii sunt cele care-i fac să fie baptişti. Aceste principii istorice determină această rămăşiţa a bisericilor baptiste nou-testamentale de a nu se organiza sub un centru pământesc, părtăşie, convenţie sau asociaţie.
La urma urmei, în ciuda a ceea ce ai fost condus să crezi, nu este un păcat să fii un baptist, într-o biserică baptistă, practicând principiile baptiste biblice.

Problemele Afirmate

Deşi deseori acuzaţi de afirmaţia că vor fi singurii care vor merge în rai, baptiştii nu cred că doar baptiştii sunt mântuiţi! Mântuirea este o chestiune individuală. Mântuirea este rezultatul lucrării harului suveran al lui Dumnezeu într-o inimă individuală. Suntem bucuroşi să recunoaştem că se pot găsi oameni ai lui Dumnezeu în multe denominaţiuni. Un scriitor baptist dintr-o altă generaţie a zis bine: „Chemându-L pe Dumnezeu pentru a-i fi martor la sinceritatea lui, autorul acestei cărţi îşi exprimă cu bucurie afecţiunea creştină pentru orice suflet spălat prin sânge- indiferent care ar fi crezul acestuia.” [5]

Prezbiterul baptist Claude Duval Cole, fost instructor al Seminarului Baptist din Toronto, a avut de spus următoarele: „În timp ce pretind a fi adevărata biserică, baptiştii nu neagă mântuirea altora. Noi punem mântuirea în persoana lui Isus Cristos, şi credem că orice păcătos care-şi ţintuieşte credinţa şi speranţa în Isus Cristos va fi mântuit. Noi nu spunem niciodată unui păcătos să se alăture unei biserici baptiste pentru a fi mântuit. Ca şi Ioan Botezătorul, noi îl îndreptăm pe păcătos spre Mielul lui Dumnezeu, însuşi Isus Cristos, al cărui sânge curăţă de orice păcat.” [6]

Oricum, mai este o chestiune care trebuie luată în considerare aici: a face o slujbă (a fi de un serviciu) acceptabilă pentru Dumnezeu. Este tot ceea ce numim a fi în slujba lui Cristos, acceptat de Dumnezeu? Dacă Cristos şi-a înfiinţat cu adevărat felul Său de biserică, şi o astfel de biserică există încă pe pământ, nu sunt acele biserici importante pentru El? Nu va fi El mânios pe toţi aceia care au considerat lucarea Sa a fi nesemnificativă? Ar fi El mulţumit de cei care au refuzat să-I slujească în biserica Lui? Vor fi răsplătiţi cei care contiună să se se răzvrătească împotriva ordinii şi autorităţii Lui la un loc cu acei robi credincioşi care au purtat povara opoziţiei şi persecuţiei de-a lungul secolelor? Dacă noi am fi plăcuţi lui Cristos, nu ar trebui să facem lucrurile după voia Lui? La urma urmei, nu a spus El, “Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ce vă poruncesc Eu”(Ioan 15:14)? Nu a poruncit El bisericii Sale ca să-i înveţe pe noii convertiţi să “observe TOATE LUCRURILE” pe care le-a poruncit El?

David a învăţat pe spinarea lui că nu orice procedură este permisă înaintea lui Dumnezeu. El a încercat să îi slujească lui Dumnezeu într-un mod care era acceptabil în ochii oamenilor dar străin Cuvântului lui Dumnezeu. Metoda inadecvată (păcătoasă) a lui David în încercarea de a aduce înapoi Chivotul Legământului în locul lui de drept a rezultat într-o judecată îngrozitoare a lui Dumnezeu. Ca urmare a acestui lucru, David era “mânios” şi “s-a temut de Dumnezeu”(1 Cronici 13:11,12). Vizualizează consecinţele groaznice din poporul Israel când monarhul se afla într-o condiţie spirituală aşa de jalnică! Poţi să vezi consecinţele desconsiderării voii descoperite a lui Dumnezeu cu privire la modul divin de slujire astăzi? Te îndoieşti că imitarea lui Cristos a secat cu toate organizaţiile, metodele, activităţile şi planurile făcute de mâna omului?

David a fost forţat să vadă că motivul catastrofei care s-a produs din cauza mutării chivotului a fost “căci nu l-am căutat (pe Dumnezeu) după lege”. (1 Cronici 15:13) Cât de important este acest principiu! În slujba lui Dunezeu trebuie să facem lucrurile după instrucţiunile pe care ni le-a dat El!

Dumnezeu a spus că preoţii lui trebuiau să meargă pe jos şi să care chivotul pe drugii special făcuţi pentru această slujbă. Popoarele din jurul lor se poate să fi folosit boi ca să-şi transporte idolii, cu care proaspăt vopsite, ornate cu flori- şi chiar au scăpat cu asta când au pus chivotul într-un astfel de car. Dar oamenii aleşi ai lui Dumnezeu, chiar dacă nu li s-a intrezis în mod specific să nu facă la fel, li s-a poruncit în mod specific să facă altfel. Aici este arătat un principiu biblic fundamental! Este important să ţii minte că o poruncă specifică pozitivă implică şi include interziceri prohibiţii negative specifice. Porunca de a face un lucru îţi interzice automat să faci alt lucru! O înţelegere clară a acestui principiu îi face pe baptişti să insiste ca lucrurile să fie făcute biblic! Nu avem nici un drept să inovăm, atât în închinarea cât şi în slujirea lui Dumnezeu!

Sinceritatea nu era de ajuns! A fi acceptabil în faţa oamenilor din jur nu era de ajuns! A face lucrurile ca şi vecinii lor păgâni nu era acceptabil! Exista un mod corect de a face lucrurile atunci, şi există o “orânduire anume” pentru slujirea acceptabilă înaintea lui Dumnezeu şi a lui Cristos astăzi! Slujirea acceptabilă înaintea lui Dumnezeu astăzi se află într-o biserică nou-testamentală supusă Măreţului Cap al bisericii. Nu există nici o altă instituţie fondată de Cristos şi autorizată de Cristos ca să facă lucrarea Lui pe acest pământ!

Când copii lui Dumnezeu sunt învăţaţi adevărul ei îi sunt ascultători cu bucurie. “Caprele” spirituale “împung” adevărul; oile lui Dumnezeu sunt conduse de Cristos, Păstorul, prin Cuvântul Lui. Din pricina lucrării Duhului Sfânt mulţimi de oameni au fost conduse să fie baptişti prin adevărul Scripturii. Acest scriitor este unul! Te îndemn să cercetezi Scripturile ca să percepi adevărul şi “…să ne arătăm mulţumitori, şi să aducem astfel lui Dumnezeu o închinare plăcută, cu evlavie şi cu frică; fiindcă Dumnezeul nostru este un ‘foc mistuitor’”.(Evrei 12:28,29)

Istoria Baptistă Contra Istoriei Religioase

Fie prin design, fie prin înclinare inconştientă, istoria acceptată de cei mai mulţi este adesea o povestire a evenimentelor într-o manieră favorabilă părţii dominante. De-a lungul istoriei, partea dominantă a fost fie o sectă protestantă, fie o ramură a catolicismului. Întâi primul, apoi al doilea grup a fost în control. Puterea schimba mâinile din timp în timp şi de la ţară la ţară pe măsură ce politicile religioase fluctuau. Din moment ce bisericile baptiste nu sunt şi nu s-au aflat niciodată într-o asemena poziţie de conducere, deşi în anumite momente puteau fi, istoria este de cele mai multe ori întoarsă împotriva noastră. Nu face obiectul nostru aici ca să povestim despre istoria religiei sau despre istoria bisericilor Domnului. (Aceste două istorii nu sunt aceleaşi!) Totuşi, cititorul ar trebui să fie alert la faptul că ceea ce este prezentat de obicei ca şi istoria „biserici” s-ar putea să nu fie deloc adevărată când este văzută în lumina tuturor faptelor. Ascultaţi declaraţia prof. C.D. Cole: „Ceea ce este cunoscut şi învăţat ca fiind Istoria Bisericii este mai degrabă istoria Creştinismului decât o istorie a bisericii întemeiate de către Cristos şi căreia i s-a promis veşnicie perpetuitate. Istoria ne arată că adevărata biserică, ca şi instituţie, era reprezentată de congregaţiile locale ca şi pol opus al unei ierarhii care creşte şi se dezvoltă până în când episcopul Romei este făcut papă sau Episcop Suprem.” [7]

Partea dominantă a devenit în scurt timp ceea ce astăzi este cunoscută ca Biserica Romano-Catolică. Că ea este un amestec între păgânism şi practici evreieşti din Vechiul Tetament este clar. Ascultaţi cuvintele unui bătrân frate baptist englez cu privire la „istoria bisericii” ca fiind istoria unui „Iudaism” corupt. [Ortigrafierea a fost modernizată.]

„Ce este istoria bisericii decât o evidenţă a unor oameni, care sub numele de creştini au trăit ca şi evreii? Au avut evreii o preoţie? Au avut. Au avut evreii un preot al preoţilor, un mare preot? Au avut unul în vedere, şi fiecare ţintea să fie om. Ţineau evreii Paştele, şi i se închinau lui Dumnezeu prin ritualuri? Aşa făceau. Aveau evreii tribunale eclesiastice? Aveau. Erau evreii guvernaţi de tradiţiile prezbiterilor (bătrânilor)? Erau. Aveau evreii un templu şi un altar, şi o jertfă? Aveau. Au aşezat evreii religia în performanţa ceremoniilor lor şi nu în practicarea virtuţilor? Aşa au făcut. L-au monopolizat evreii pe Dumnezeu, şi au urât toată omenirea, cu excepţia lor însăşi? Aşa au făcut ” [8]

Pentru a înţelege istoria bisericilor lui Dumnezeu, cititorul ar trebui să ia seama că până recent, baptiştii nu au avut printre nici istorici şi nici istorii scrise de mâna lor. Iniţial, baptiştii au fost devastaţi de către guvernele antrenate de către instituţia religioasă care era la putere la timpul respectiv. Mai întâi, evreii au instigat la persecuţie împotriva bisericilor Domnului. Mai târziu, idolatrii păgâni s-au opus într-un mod violent bisericilor. După aceea, atât puterile catolice cât şi protestante i-au condamnat pe baptişti şi i-au predat braţului secular al pedepsei şi de cele mai multe ori a execuţiei. [9]

Strămoşii noştri baptişti erau fugăriţi din loc în loc ca nişte proscrişi în majoritatea împărăţiilor lumii. Forţaţi să trăiască într-un pericol constant din pricina doctrinelor şi practicilor lor (dintre care nici una nu a reprezentat niciodată un hazard pentru nici o putere individuală sau civilă), baptiştii nu avut nici timpul, oportunitatea sau înclinaţia de a se îndeletnici cu ţinerea evidenţei trecutului lor. Erau alte griji mai urgente care îi apăsau din cauza circumstanţelor. Chestiunile de doctrină le cerea un efort în timp ce ereziile erau în creştere în bisericile din jurul lor. Fără nici o îndoială că istoria lor ar fi fost în totalitate pierdută dacă persecutorii lor nu ar fi scris împotriva lor şi astfel, neintenţionat, au realizat o cronică a existenţei lor. J.H. Grime a spus-o mai bine:

„De la prima ruptură din biserică, în anul 250 d.H., care a rezultat în final în catolicism, până la reformă în 1250 d.H., adevăratele biserici ale lui Isus Cristos erau cunoscute sub numele de ana-baptişti, sau sub alte nume locale pe care li le dădeau duşmanii. Lor nu le era permis să ţină evidenţe sau să-şi scrie propria istorie. Dar duşmanii lor au scris destul pentru a aduna o istorie destul de bună.” [10]

Ca urmare, dacă îi găsim pe baptişti devreme în isorie, trebuie să inspectăm scrierile duşmanilor lor care erau la acea vreme partea dominantă. În acele scrieri, baptiştii nu vor fi reprezentaţi ca şi bisericile lui Cristos, ci ca duşmani ai lui Cristos. Ei vor fi menţionaţi în evidenţele tribunelelor. Evidenţe ale persecuţiilor împotriva “ereticilor” le vor prezenta baptiştilor un tabloul. Evidenţe ale disputelor religioase vi-i vor prezenta. Istoriile romano-catolicilor. Sectele protestante şi acei disidenţi care li s-au opus îti vor spune adesea despre strămoşii noştri baptişti. Procedurile consiliilor bisericii care căutau să-i extermine stau ca mărturie pentru perseverenta lor continuitate. Descrierile biciuirilor şi execuţiilor baptiştilor care erau împotriva ritualurilor moarte şi a papalităţii lumeşti adesea strălucesc ca nişte faruri în istoria baptistă. În timp ce biserca “de pe copertă” contiuna în depărtatea ei faţă de adevărul şi pietatea Noului Testament, martirii lui Isus au strălucit ca aurul. Îi vom găsi- dacă ne uităm cu atenţie- deşi trebuie să-i privim adesea prin ecranul fumuriu al necinstei şi născocirii. Ei vor fi în mod defăimător învinovăţiţi de cele mai dezgustătoare păcate şi în mod batjocoritor condamnaţi ca fiin eretici de cel mai rău soi. Dar faptul de necontestat rămâne: oamenii care au deţinut principiile, observând orânduirile lui Cristos şi întâlnindu-se în clădirile bisericii au continuat să iasă la suprafaţă în fiecare generaţie începând cu zilele lucrării pe pământ a lui Isus Cristos! Acest fapt nu poate fi negat de către nici o persoană onestă şi informată!

Baptiştii Diferenţiaţi

Cu siguranţă că pentru orice minte onestă şi neprejudiciată aceşti trei martori ar rezolva chestiunea – a cui sunt baptiştii şi cine sunt de fapt baptiştii! Oricum, este obligatoriu să scot în evidenţă încă un lucru. Baptiştii au crescut „respectabil” în aproximativ ultimii două sute de ani ai existenţei lor. Ne mai fiind priviţi ca „cel mai mizerabil dintre lucruri,” bisericile care poartă numele de baptişti prosperă, dar care arată puţină asemănare cu bisericile Noului Testament. Acest lucru s-a întâmplat deoarece numele de baptist (botezător), dat lui Ioan şi celor care botează cu botezul lui, a devenit acceptat din punct de vedere social, chiar dacă vechile doctrine baptiste nu au fost acceptate. Odată acest nume era fost folosit ca şi un epitet al dispreţului şi doar cei care erau constrânşi de principiile biblice ca să-l poarte puteau să facă aceasta. Acum acest nume este acceptat de societate şi câteodată avantajos din punct de vedere financiar, mulţi se adună la umbra sa.

Diavolul a eşuat în nenumăratele lui încercări de a-i „ucide” pe baptişti. El a pus la o parte această armă în multe părţi ale lumii. Acum el recurge la arma lui mai formidabilă, „amestecătura”. Compromisul a luat locul uciderii în armura lui. Unde diavolul a eşuat în a distruge bisericile lui Cristos prin persecuţie, el încearcă acum să-i atragă departe de adevăr. Noi i-am avertiza pe fraţii noştrii baptişti, dacă am putea să împrumutăm cuvintele lui Pavel, „Înduplecarea aceasta nu vine de la Cel ce v-a chemat”(Galateni 5:8).

Nu este nici o îndoială că există mulţi membrii ai acestor biserici cvasi-baptiste (consultă glosarul) care sunt sinceri în ceea ce fac. Ei au fost cufundaţi undeva de către cineva în ceva numit bisercă. Poate că se numea chiar biserică baptistă. Noi persistăm în faptul că o astfel de acţiune nu-i face în mod neapărat membrii ai bisericii Domnului! Părinţii noştrii spirituali nu i-ar fi primit pe baza cufundării lor. Nici noi nu putem s-o facem!

Astăzi, orice cufundare este sancţionată ca şi un botez valid în majoritatea cercurilor religioase. „Botezurile” sunt acceptate astăzi într-un mod de rutină de către multe biserici ”baptiste” deşi sunt duse la îndeplinire de către pastori ai unor congregaţii care posedă foarte puţin din asemănarea cu bisericile Noului Testament. Faptul ca astfel de congregaţii nu posedă nici o pretenţie de a fi un trup scriptural al lui Cristos se pare să însemne puţin pentru mulţi oameni la sfârşitul secolului 20. Orice cufundare este acceptabilă în ochii entuziaştilor religioşi din zilele noastre, dacă candidatul a fost „sincer”. Părinţii noştri spirituali vorbeau despre o „cufundare înstrăinată(alienată)” şi refuzau să o accepte ca fiind validă. Punctul pe care vrem să-l evidenţiem este că nu toţi care revendică numele sunt, de fapt, baptişti în vre-un sens istoric sau scriptural al cuvântului! Prin aceasta noi dorim să spunem că nu toate bisericile care poartă numele de baptişti sunt biserici ale lui Cristos!

Numele de Baptist

Faptul că unii navighează sub steag fals este un motiv insuficient ca noi să ne coborâm drapelul sau să-l schimbăm cu altul. Suntem conştienţi că câţiva fraţi sunt gata să arunce numele de baptist din moment ce a fost acceptat de către atât de mulţi care sub nici o formă nu sunt biserici adevărate a le lui Cristos. Pentru noi, a face lucrul acesta ar însemna să fugim din faţa duşmanilor lui Cristos! Noi nu ne fălim într-un simplu nume, ci cu bucurie acceptăm numele de „baptist” din mai multe motive. S.E. Anderson a scris bine: „Întâi de toate, numele baptist este unul scriptural. Se găseşte de cincisprezece de ori în Noul Testament. Vine de la numele celui pe care Cristos l-a acceptat cu mare laudă. Reprezintă tot ceea ce credea şi îi învăţa să creadă Ioan pe numeroşii săi covertiţi. Ei îi împărtăşeau părerile; ei aveau acelaşi punct de vedere ca şi Domnul Isus: ei erau nişte credincioşi atât de fermi în Evanghelie şi în botez, pe cât de fermi pot fi nişte convertiţi. Deşi nu se spune că erau numiţi baptişti (atunci nu era nevoie), ei ar fi putut fi numiţi astfel pe bună dreptate. Ei erau pentru botez fără să fie partizani.

În al doilea rând, numele baptist este un nume descriptiv. El îl descrie pe acela care crede că moartea, îngroparea şi învierea lui Cristos i se aplică personal, uunl care şi-a îngropat în mod voluntar viaţa păcătoasă din trecut şi s-a ridicat să umble într-o viaţă nouă cu Cristos, unul care crede tot ce a predicat Ioan despre Cristos, care crede tot ce a spus Cristos despre cel care i-a pregătit calea, şi unul care este obligat de botezul lui ca să-l arate pe Cristos din lăuntrul lui, în viaţa sa.

În al treilea rând, numele baptist este sănătos din punct de vedere doctrinal. Pe lângă reamintirea punctelor extrem de importante ale Evangheliei aşa cum au fost menţionate mai sus…este bazat solid pe Scriptură. Căci Domnul Isus a aprobat numele de baptist. El l-a folosit în repetate rânduri. Duhul Sfânt i-a direcţionat folosinţa. Iar Dumnezeu Tatăl a aprobat botezul lui Ioan prin vocea Sa la botezul Fiului Său.

În al patulea rând, numele de baptist este unificator. Iată un lucru pe care-l poate face orice convertit, indiferent cât de slab, în modul exact în care l-a observat Cristos însuşi. Este acelaşi pentru toate rasele, pentru robi sau pentru cei liberi, pentru bărbaţi sau femei de orice vârstă, pentru bogaţi sau săraci, pentru învăţaţi sau analfabeţi, pentru bătrâni sau tineri, pentru familii întregi, pentru fiecare ţară, pentru fiecare epocă, şi este acceptată de orice denominaţiune. Nici o altă „metodă de botez” nu are aceste calităţi. „Un Domn, o credinţă, un botez”(Efeseni 4:5)

În al cincilea rând, numele de baptist este centrat pe Cristos.Arată spre Cristos care a murit şi a înviat pentru noi; arată spre Cristos ca şi Miel al lui Dumnezeu care ia păcatele lumii; arată spre Cristos ca unic Mântuitor. Neagă deci mântuirea prin fapte, sau prin ordinări, caracter sau legământ ancestral. În mod simbolic, trimite la moarte şi îngroapă orice revendicare pe care o are cineva la mântuirea prin fapte. Indică, prin supunere totală faţă de cel care botează ca şi agent al lui Dumnezeu, dependenţă totală de Dumnezeu. Acest nume ne reaminteşte de adesea citata promisiune a lui Ioan că Cristos îi va boteza pe cei care-L urmează cu Duhul Sfânt. [11]

Fiind frecvent ponegrit de către porecle vicioase şi imprecise încă din timpuri străvechi, noi considerăm apelativul „baptist” ca fiind unul de direct şi onest. Pentru noi, numele de baptist ne vorbeşte despre credinţa şi practica Noului Testament care a existat fără oprire încă din vremea lui Cristos şi a apostolilor Săi. În minţile noastre aduce în perspectivă genul de biserică care a fost înfiinţată de către Isus Cristos în timpul lucrarii Sale timpurii. Ne vobeşte despre o Evangelie autorizată de către cer şi despre botezul după Evanghelie pe care l-a instituit Ioan şi care a fost continuat de căte oameni conduşi de Duhul Sfânt în fiecare generaţie de atunci încoace.

Prezbiterul baptist C.D. Cole a avut de spus următoarele cu privire la numele de baptist „Numele de baptist este un nume denominaţional pentru a-l distinge de alte denominaţiuni. Nu existau nume denominaţionale până nu au apărut diferite denominaţiuni. Înainte de aşa zisa reformă sub Martin Luther existau biserici împrăştiate sub nume diferite, şi ierarhia romano-catolică. Reforma a început în biserica romano-catolică, şi a fost doar parţială. Reformatorii au luat cu ei o parte din ereziile Romei cum ar fi regenerarea prin botez, o lucrare gradată, şi o formă de guvernământ asemănătoare cu cea a Romei. Iar unele dintre denominaţiunile protestante îi urau şi îi persecutau pe baptişti.

„Baptiştii sunt câteodată acuzaţi de a fi bigoţi înguşti deoarece noi credem că bisericile baptiste sunt după modelul Noului Testament. Linia trebuie trasă undeva, pentru că nu toate sutele de denominaţiuni diferite aflate în conflict pot fi biserica întemeiată de Cristos căreia i-a promis perpetuitate…

„Scriitorul este baptist dar nu este un lăudător al baptiştilor. Noi nu pretindem nici o superioritate de caracter, purtare sau educaţie. Când întâlneşti un baptist cu un complex de superioritate, fii sigur că nu este originar. Bisericile din primul secol nu erau alcătuite din oameni perfecţi în caracter şi purtare. Într-o experienţă a unei mântuiri păcătosul nu devine nimic în ochii lui însuşi iar Cristos devine totul în toate. Înainte de a fi convertit, Saul din Tars era mândru şi se autoconsidera neprihănit, dar după ce s-a încrezut în Isus ca şi Cristosul, s-a cosiderat a fi cel mai neînsemnat dintre cei mai neînsemnaţi sfinţi. Vezi Efeseni 3:8, Romani 7:14-25, Filipeni 3:1-7, 1 Corinteni 15:9.

”Primul predicator al Noului Testament era numit Ioan Botezătorul: Mat. 3:1, Luca 16:16. Dovada că botezl lui Ioan era valid se află în faptul că cei care l-au urmat pe Cristos şi membrii primei biserici au primit doar botezul lui Ioan. Singura diferenţă dintre botezul lui Ioan şi cel al lui Cristos este aceea că cel al lui Ioan privea înainte spre venirea lui Cristos, şi de atunci botezul valid priveşte înapoi spre Isus Cristos care a venit deja.” [12]

Adevăratele biserici baptiste urmează atât instrucţiunile cât şi medelele conţinute în Noul Testament şi reprezintă o succesiune a bisericii primare. Aceasta califică bisericile baptiste adevărate ca să efectueze botezul valid exact cum au făcut ucenicii lui Ioan şi ai lui Cristos. Atât Isus cât şi apostolii Săi, apropo, s-au supus botezului lui Ioan (Mat. 3:13-17, Ioan 1:35-37; Fapte 1:21-22 ).

Noi nu recunoaştem nici un alt botez ca fiind valid, deşi prietenii noştrii protestanţi ne asigură că botezul lui Ioan nu este acelaşi cu botezul creştin. Dacă nu este, vă rugăm, spuneţi-ne când exact a început „botezul creştin”? Şi, vă întrebăm, cine era autorizat din punct de vedere divin ca să iniţieze acest botez modern? De asemena am dori să ştim când exact au fost rebotezaţi apostolii şi cei care ascultau de învăţătura lui Ioan cu acest nou „botez ceştin”? De asemena am aprecia să ştim ce anume zugrăveşte acest nou „botez creştin”?

Noi credem că onestitatea cere ca cei ce navighează sub culori false (spun că sunt baptişti când de fapt nu sunt) să-şi realizeze greşeala şi să devină baptişti sănătoşi. Aceasta ar presupune supunerea „botezului lui Ioan” prin mâinile unui om ordinat care să boteze cu autoritatea unei biserici nou-testamentale. Această „re-botezare” este considerată ostilă de către mulţi „baptişti” care sunt baptişti doar cu numele. Ei nu consideră că Pavel a „re-botezat” doisprezece oameni în Efes deoarece le lipsea botezul scriptural (Fapte 19:1-5). Dacă aceşti „baptişti moderni” rămân neclintiţi în încăpăţânarea lor de a nu se supune botezului scriptural, au fi recunoscători dacă şi-ar schimba culorile. Noi credem că s-ar portretiza mai precis şi mai onest înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor dacă ar îndepărta cuvântul „baptist” din numele lor.

Caracteristica Destinctivă Baptistă este Dilema Protestantă

Următoarea afirmaţie a uneia dintre generaţiile noastre reprezintă o declaraţie clară şi precisă a poziţiei baptiste istorice. Pentru a scoate în evidenţă că ceea ce spun baptiştii se bazează pe concepţia lor despre mântuire şi botez, s-a afirmat:

„1. Orice adunare religioasă care predică o evanghelie falsă şi/sau practică un botez fals nu poate fi recunoscută ca fiind o adevărată biserică nou-testamentală după orânduirea Evangheliei. Toate aceste adunări care în mod fundamental, caracteristic şi permanent predică o evangelie falsă intră sub condamnarea Galateni 1:6-9.

„ 2. Mântuirea şi practicarea credinţei sunt fără îndoială o precondiţie a botezului. Mântuirea nu este cu nici un chip a botezului. Doar ucenicii care cred sunt subiecţi potriviţi pentru botez. Cufundarea este singurul mod acceptabil de a fi botezat.

„3. Botezul scriptural este absolut necesar constituţiei, organizării şi existenţei bisericii, şi mai mult chiar, acolo unde nu există un botez scriptural nu există nici o biserică scripturală. Fără botez nu este nici biserică.

„4. Există o legătură intimă şi inevitabilă între doctrina adevărată a mântuirii şi modul corect de a boteza. Botezul scriptural este reprezentarea şi identificarea cu planul scriptural de mântuire.

„5. În acord cu poruncile lui Cristos, practica primelor biserici ale Noului Testament, epistolele lui Pavel, şi Mărturisirea Credinţei a tuturor denominaţiunilor religioase evanghelice… botezul ca şi decret (lege), a fost dat bisericii nou-testamentale pentru a fi efectuat de aceasta în acord cu poruncile lui Cristos până se va întoarce El.

„6. Toate aspectele botezului, (modul, subiectul, scopul şi executorul) sunt fixate irevocabil şi prescrise de către exemplul şi poruncile lui Cristos. Ele trebuie să rămână permanente şi neschimbate. O recunoaştere consistentă a domniei lui Cristos asupra sufletului cere ca aceste lucruri să fie aşa, (Mat. 1:6, Luca 6:46), căci doar Cristos are autoritatea de a iniţia, da sau altera doctrinele şi practicile bisericii nou-testamentale.

„7. Numai bisericile de origine nou-testamentală şi orânduire nou-testamentală poate da un botez scriptural. Aşadar, orice societate religioasă care predică o Evanghelie falsă nu poate să dea botezul scriptural.

„ Care sunt ramificaţiile conceptelor? Luaţi în considerare următoarele afirmaţii ale autorului pe care-l cităm aici:

„1. baptiştii stricţi au crezut dintotdeauna că catolicismul este o religie falsă care predică o evanghelie falsă, descrisă fără îndoială în Apocalipsa 17:1-18:24. Adunările catolice, nu pot da deci un botez scriptural. Mulţi au luat acceaşi pozişie în ceea ce priveşte invaliditatea botezului catolic. Prezbiterienii, de exemplu, au adoptat aceeaşi poziţie la Adunarea Prezbiteriană Generală (Vechea Şcoală) (General Assembly (Old School)) în Mai, 1845. Aest fapt este înregistrat în „Colecţia de scrieri a lui J.H. Thornwell” („The Collected Writings of J.H. Thornwell”) Vol. 3, pag. 277-413 Editura Banner of Truth, 1974. Afirmăm din nou, botezul catolic este nescriptural, invalid, nul şi vid.

„2. Orice persoană cu un botez catolic nu are nici un botez. Orice denominaţiune fondată pe botezul catolic nu are nici un botez şi aşadar nici o validitate a bisericii.[ Toate grupurile protestante erau alcătuite din persoane cu botezul catolic.] Motivul? Numărul 3 de mai sus:”Fără botez nu există biserică.”(Vezi Lectures in Systematic Theology de R.L. Dabney, lectura 64, pag. 774-775, pentru aceeaşi concluzie, de exemplu, „Nici un botez înseamnă nici o biserică”). [Dacă ar fi fost pastorul, scriitorul, şi teologul prezbiterian R.L. Dabney consistent în practica lui cu definiţia botezului, ar fi fost obligat să fie baptist!]

„ Aceste concepte sunt motivele pentru practicarea „istorică” baptistă a botezului toturor celor ce veneau de partea lor din orice societate religioasă care nu era de aceeaşi „credinţă şi orânduire”. Acesta este motivul pentru care baptiştii nu acceptă rantismul protestant. Toate denominaţiunile protestante sunt clădite pe rantism catolic şi infantil. [13] Cuvântul rantism vine de la grecescul ”rhantizo”- a străluci]. [toate parantezele îmi aparţin: C.A.P.].

Ideea este deci următoarea: dacă baptiştii admit că „botezurile” protestante sunt scrpturale şi valide, trebuie să admită că şi botezurile Romei sunt scripturale şi valide deoarece Roma este sursa de origine a botezurilor protestante. Luaţi următoarele cuvinte în considerare: „… nici un pedobaptist [vezi glosarul] nu are nici un alt botez decât cel primit de la preoţii Romei. Luther, Calvin, Zwingle, Knox, şi toţi primii pastori, şi toţi aceia care alcătuiau prima societate a reformatorilor, au fost botezaţi de preoţi romano-catolici, şi în biserica Romei, şi ca urmare botezurile lor sunt nescripturale şi invalide. Dar dacă botezurile sunt invalide, atunci societăţile lor nu pot fi considerate biserici în nici un sens, neputând existând biserică fără botez; şi dacă nu biserici, pastorii protestanţi nu au nici un drept scriptural de a predica Evanghelia, sau să-i boteze pe alţii în societăţile lor. Mai mult chiar, făcând aşa, ei au înşelat şi dus pe căi greşite pe oameni, făcându-i să creadă că sunt botezaţi, când de fapt, nu sunt, făcându-i pe oameni să creadă că se află în biserici vizibile ale lui Cristos, când, de fapt, după cum recunosc şi aceşti lideri, nu se află, ci în societăţi omeneşti care nu pot efectua niciodată orânduirile bisericii lui Cristos.” [14] [parantezele îmi aparţin: C.A.P.].

Acest fapt a fost recunoscut şi asupra lui au fost de acord o mare perte a corpului prezbiterian în secolul trecut după cum urmează: „Eram în Adunarea Generală a Bisericii Prezbiteriene (General Assembly of the Presbyterian Church) în 1829 (un colectiv de aproximativ două sute de membrii), când o întrbare ne-a fost lansată pentru a lua o decizie: ‘Trebie acceptate botezurile preoţilor Papalităţii de către bisericile noastre (prezbiteriene) ca fiind botezuri valide?’S-a discutat şi, şi ar fi trebuit să votăm „Nu”, aproape în unanimitate, dar cineva mai viclean şi cu influenţă – reflectând în secret că TOATE botezurile noastre au venit originar de la Papalitate- şi-a schimbat poziţia şi a obţinut o amânare nedefinită a dezbaterii temei.” [15]

Faptul că romano-catolicismul a devenit atât de corrupt încît aproape să provoace pe câţiva din interiorul zidurilor sale să încerce o reformă este bine cunoscut. El a corupt harul fără plată a lui Dumnezeu într-o religie a faptelor şi a botezului regenerator, a penitenţelor, a rugăciunilor canonice, a rugăciunilor pentru morţi, a indulgenţei faţă de păcat plătite dinainte, a harului care vine prin „sacramente” etc., etc. Coruperea Evangheliei şi a orânduirilor Evangheliei a cauzat încetarea de a mai fi o biserică a lui Cristos. Toţi sunt de acors că nu poate exista o biserică adevărată fără o Evanghelie adevărată. Această corupere a făcut ca şi orânduirile sale, care până la acest moment le-a pervertit în sacramente care dau mântuirea sufletului, să fie invalide. Nefiind o biserică a lui Cristos, nu a avut deci nici o autoritate divină pentru a boteza.

„Reformatorii” ei, găsindu-se în situaţia de fi excomunicaţi din biserica Romei, au fondat biserici potrivit gândirii lor. Ei au fost pregătiţi ca şi preoţi ai Papalităţii aşa că au adus mult „bagaj” de-al Romei cu ei în noile lor biserici „protestante”. Ei posedau botezul romano-catolic care nu era adevărat din moment ce ea era renerată. (apostată) Ei i-au „botezat” pe alţii cu acelaşi botez al Romei căci asta era tot ce ştiau sau aveau. Aşadar, „bisericile” protestante nu sunt de loc biserici într-un sens scriptural. Botezurile protestante nu sunt valide, venind de la biserica renegată a Romei care nu a fost o biserică adevărată a lui Cristos.

Pentru a fi consecvenţi, protestanţii TREBUIE să primească botezurile romano-catolice ca fiind egale cu a lor deoarece botezurile lor nu sunt nimic mai mult decât o continuare a botezurilor Romei. A respinge persoanele care au fost botezate cu botezul catolic ar însemna să se „desboteze şi desbisericească” ei înşişi. Pe fondul insistenţei individului, mulţi preoţi catolici vor folosi cufundarea ca modalitate de a boteza. Protestanţii, dacă sunt consecvenţi, vor accepta aceste cufundări ca fiind botezuri valide în ciuda ereziilor de condamnat învăţate de Roma. Singurii oameni de pe pământ care pot fi consecvenţi şi să respingă o astfel de cufundare sunt bisericile baptiste sănătoase.

Pastorul unei „biserici baptiste” din oraşul Whitehorse, Yukon Territory, Canada mi-a relatat că cufundările anglicane ar fi fost acceptate de către “biserica lui baptistă” ca urmare a faptului că îi recunoşteau adunările anglicane ca fiind „biserici creştine”. Acest lucru ilustrează ce vreau să spun. DACĂ bisericile catolice şi protestante sunt cu adevărat biserici ale lui Cristos, cufundarea credincioşilor trebuie să fie validă. Dacă un astfel de botez este valid, atunci primirea de către baptişti a tuturor care au fost cufundaţi în felul acesta este concluzia logică pe care o cere consecvenţa.

Cristos a delegat autoritate care să boteze în bisericile Sale nou-testamentale. Bisericile fondate de către un anumit om nu sunt biserici ale lui Cristos. La fel, nici bisericile care au intrat în apostazie nu sunt biserici ale Domnului, căci dacă ar fi aşa, Cristos ar avea-o pe Prostituată ca şi mireasă a Sa! Numai persoanele regenerate care sunt cufundate de bisericile lui Cristos au botezul scriptural. Aceasta este caracteristica distinctivă a baptiştilor şi dilema protestanţilor.

Ca axiomă pentru aceasta pot fi prezentate patru afirmaţii.

”AXIOMA I

O adevărată biserică a lui Cristos este singura organizaţie de pe pământ autorizată în mod divin pentru a predica şi a efectua orânduirile Bisericii.

”AXIOMA II

Un trup, deşi cândva o biserică a lui Cristos în mod vizibil, odată ce a apostaziat de la credinţa şi ordinea scripturală originală, dând învăţătură în contradicţie cu acestea, nu poate fi considerată o bisercă a lui Cristos şi orânduirile ei ca fiind valide.

”AXIOMA III

Dacă majoritatea unei biserici adevărate ar cădea de la doctrinele fundamentale ale Evangheliei, pervertind orânduirile după răzvrătirea sufletului oamenilor, deşi îşi va păstra numele, nu va fi îndreptăţită să afirme că este o biserică a lui Cristos, şi toate acţiunile şi orânduirile ei vor fi evident nule şi vide.

”AXIOMA IV

Cei ce costituie minoritatea oricărei biserici, redusă totuşi, ţinându-se strâns de doctrina şi ordinea Evangheliei, deşi exclusă şi alungată de către o majoritate apostatică, trebuie, în acord cu legea şi raţiunea, să fie considerată o biserică adevărată iar orânduirile sale valide şi scripturale.” [16]

Nu poate exista nici o îndoială între creştinii care cred în Biblie, cu privire la apostazia bisericilor Romei. De aici rezultă că administrările sale sunt invalide. Adminitrările protestante, care au ieşit din Roma, sunt în mod similar nule şi lipsite de orice recunoaştere cerească. Numai bisericile baptiste credincioase înfiinţate în succesiunea bisericii primare pot pretinde o autoritate divină pentru a acţiona în chestiunea botezului.

Ilustraţiile Canadiene a Practicii Biblice

Ca şi ilustrare a continuei practici a baptiştilor, haideţi să privim la următoarele exemple.

Caleb Blood în Canada

În 1802 prezbiterul Caleb Blood din A Patra Biserică Baptistă (Fourth Baptist Church) din Shaftsbury, Vermont s-a oferit voluntar ca să călătorească în ceea ce astăzi se numeşte Ontario, Canada pentru a face muncă misionară din partea Asociaţiei Shafsbury (Shaftsbury Association). În acea perioadă, locul acesta era sălbatic şi nelocuit. Locuitorii acestei noi ţări erau loiali ai Imperiului Britanic. Nu cu mult timp în urmă ei fugiseră din Statele Unite şi începeau să-şi facă în sălbăticie case, ferme şi afaceri. Timpul desemnat călătoriei prezbiterului Blood s-a scurs odată cu sosirea la capătul superioar a lacului Ontario- cam în zona oraşului Burlington de astăzi. El menţionează că nu putea să înainteze, în cuvintele următoare:

„Trebuie să menţionez aici o circumstanţă care m-a pus la încercare. A venit vorbă la mine, împreună cu o cerere de a merge cu cincizeci de mile mai departe, într-un loc numit Long Point Settlement, pe lacul Erie, informându-mă că acolo avea loc o lucrare a harului divin; că erau treizeci sau patruzeci de persoane pregătite pentru botez, şi nu aveau pe nimeni care să-i poată boteza, pe o rază de două sute de mile; dar eu aveam programat să merg înapoi prin Providenc, şi nu puteam să-i ajut…” [17]

Dacă clerul protestant poate boteza cu un botez valid, credincioşii din Long Point Settlement au greşit prin faptul că au trimis după un om ordinat- un om cu autoritate de la o biserică baptistă- care să boteze. Prezbiteul Blood ar fi greşit în această privinţă şi ar fi fost supărat degeaba pentru că nu-i putea ajuta pe aceşti oameni. Dacă persoana care botează nu ar fi importantă, prezbiterul Blood s-ar fi liniştit cu siguranţă la gândul că existau pastori ai altor denominaţiuni care-i puteau boteza pe aceşti oameni. Evidenţele arată că existau pastori protestanţi nu departe şi disponibili pentru aceşti oameni din Long Point. Dacă credea el că pastorii protestanţi pot administra un botez valid, fără îndoială că le-ar fi recomandat acestor „treizeci sau patruzeci” de oameni să obţină serviciile unui astfel de pastor. Adevărul este că cufundările pastorilor protestanţi nu i-ar fi satisfăcut pe acei oameni pe care Scriptura i-a făcut baptişti. Aceşti noi convertiţi au ştiut să nu caute botezul scriptural în mâinile pastorilor protestanţi, şi la fel a fost cu prezbiterul Blood!

De asemena, ei nu au crezut că orice credincios care acţionează fără autoritatea vre-unei biserici poate administra un botez valid. Altfel, ei i-ar fi pus fie pe Fratele Fairchild, fie pe Fratele Finch (ambii neordinaţi dar care predicau în zona Long Point) ca să-i cufunde în apă. Evident că aceşti oameni, inclusiv prezbiterul Blood, credeau în acele principii baptiste ale autorităţii şi succesiunii bisericii- chiar lucrurile pentru care ne zbatem în acest volum.

Lemuel Covell şi Obed Warren în Canada

Anul următor (1803) un alt prezbiter baptist numit Lemuel Covell din Pittstown, N.Y. a călătorit în Ontario (pe vremea aceea numit „Canada de Sus”) făcând muncă misionară. Tovarăşul lui de muncă era prezbiterul Obed Warren din Salem, N.Y. Aceştia au avut ocazia să viziteze zona Long Point amintiă mai sus de către prezbiterul Blood. O parte a raportului lor sună aşa:

„În acest loc am găsit un grup de fraţi creştini, care au trăit un număr de ani fără privilegiile legate de orînduirile Evengheliei cu privire la necesitatea unui administrator. (unei persoane care să boteze). În mod frecvent au trimis cereri urgente la unul sau altul, dar au avut întotdeauna succes.. Existau doi fraţi care se perfecţionau în public [un vechi mod baptist de a spune că existau doi fraţi neordinaţi care predicau în public] în acea ţară, numiţi Finch şi Farchild. Fratele Fairchild locuieşte la o oarecare distanţă de colectivul fraţilor, dar îi vizitează din când în când. Fratele Finch locuieşte printre ei şi lucrează în mod constant cu ei; dar nici unul dintre ei nu este ordinat, iar când am ajuns acolo, fratele Finch nu fusese niciodată botezat. ” [18] [parantezele îmi aparţin: C.A.P.]

Doctrina şi practica baptistă istorică, aşa cum este bazată doar pe Biblie, îi permie unui frate neordinat ca să evanghelizeze. Aceeaşi doctrină şi practică istorică menţionează de asemenea că fără autoritate din partea bisericii (botez, calitate de membru al bisericii şi ordinare) nimeni nu poate administra în mod corect orânduirile. Acesta este tiparul Noului Testament! Tiparul din cartea Faptele Apostolilor este clar: botezau aceia care erau botezaţi şi ordinaţi ca şi prezbiteri sau diaconi.

În timp ce exista în zona Long Point a Canadei de Sus o adunare de fraţi care ţineau principiile baptiste, aceste principii erau cele care-i împiedicau să se organizeze ca şi biserică a lui Cristos. Fără a avea pe cineva care să vină la ei ca să-i boteze şi să-i pună în ordine după Evenghelie, ştiau că nu pot fi o biserică după tiparul Noului Tetstament. Cele două evenimente citate mai sus dovedesc că baptiştii atât din Canada cât şi din Statele Unite ori credeau acest lucru, ori nu dovedeau nimic.

Nicăieri în Scripturi nu găsim nici un suport pentru organizarea şi bisericilor „separate şi libere” şi pentru botezarea convertiţilor! Într-adevăr, nici chiar Cristos însuşi nu şi-a început lucrarea de a predica şi de a boteza (prin ucenicii Săi) până când El (şi ei) nu au fost botezaţi de Ioan Botezătorul.

Ioan Botezătorul este singua persoană din lume care a avut autoritatea de a boteza, el însuşi nefiind botezat. Aduceţi-vă aminte că Ioan Botezătorul a avut o misiune dată din cer de a predica şi de a boteza (Ioan 1:6,33). Cristos a dat bisericii Sale sarcina de a face lucrarea de predicare, botezare şi învăţare, dacă putem rezuma aşa „marea trimitere” (Matei 28:19-20). Porunca specifică, dată unei entităţi specifice (bisericii Sale) exclude în mod automat toate şi orice altă entitate de a face această lucrare specifică.

Ţineţi minte că aceşti misionari timpurii din Canada au ţinut practica baptistă sănătoasă în această manieră. Observaţi de asemenea că aceste evenimente au avut loc ANTERIOR inventării termenului de „Delimitare”. Este de asemenea important de observat că aceşti oameni reprezentau bisericile din nordul tinerelor State Unite la scurt timp după Revoluţia Americană. Acestea erau biserici care aveau legături recente cu Britania şi cu alte ţări europene. Cele două incidente premergătoare ilustează că asemenea practici erau obişnuite şi reprezentau proceduri aprobate printre baptiştii de seamă ai erei. Dacă cititorul păstrează în minte distincţiile prezentate în acest capitol, revendicările baptiste vor fi clar înţelese aşa cum s-a afirmat în capitolul doi: Mărturia Baptiştilor.

Trei Martori pentru Baptişti

 de Curtis A. Pugh

CAPITOLUL DOI   PRIMUL MARTOR

MĂRTURIA BAPTIŞTILOR

Este deopotrivă necesar ca baptişii să-şi facă auzite convingerile deoarece mulţi, chiar dintre ai noştri, nu au fost iniţiaţi în istoria baptistă. Fiind nefamiliarizaţi cu propriul lor trecut, ei plutesc adesea în derivă printre valurile noţiunilor privitoare la „istoria bisericii”.

S-ar putea să fii uimit să citeşti în aceast al doilea capitol despre ceea ce au revendicat baptiştii în mod istoric,  ca aparţinând de ei şi de începuturile lor. S-ar putea să te tulburi în timp ce adevărul despre alte „biserici” devine aparent. Acest lucru s-ar putea să se întâmple mai ales dacă nu eşti baptist.  Se va demonstra mai departe că baptiştii adevăraţi au crezut în mod consistent în înalta antichitate a bisericilor baptiste. Mai departe va fi demonstrat faptul că aceşti baptişti au afirmat că adevăratele bisericile nou-testamentale ale Domnului se găseau exclusiv în mijocul acelor oameni care erau cunoscuţi sub numele de baptişti. Nu spunem că fiecare „biserică baptistă” este o biserică nou-testamentală, ci spunem că orice biserică baptistă autentică este o biserică nou-testamentală.

Mulţi bine cunoscuţi predicatori baptişti, în viaţă şi adormiţi în Cristos, ar putea fi chemaţi ca să dea mărturie aici. Pastori proeminenţi ai anilor care s-au scurs, cum ar fi J.B. Moody, pastor şi fost preşedinte al Southern Baptist Convention; B.H. Carroll, pastor al Primei Biserici Baptiste din Waco, Texas, şi fondator al Southwestern Baptist Seminary; Jesse Mercer, lider între baptiştii din Georgia după care a fost numită Universitatea Mercer (Mercer University) : J.R. Graves, pastor şi editor; J. Newton Brown, pastor, scriitor şi profesor în New Hampshire, Massachusetts, New York şi Virginia; John A. Broadus, pastor, şi lider al Southern Baptist Convention; William Williams, pastor în New York; R.B.C. Howell, pastor în Nashville şi pentru mulţi ani preşedinte al Southern Baptist Convention; George C. Lorrimer care a slujit bisericilor din Kentucky, New York, Boston şi Chicago; A.C. Dayton din New Jersey, editor, scriitor şi secretar corespondent al agenţiei Southern Baptist Convention; T.T. Eaton, scriitor şi pastor al unor biserici din Tennesee şi Virginia; plus o armată întregă care ar mai putea fi amintită. Multe autorităţi baptiste la fel de cunoscute şi respectate ca şi aceştia menţionaţi ar putea fi de asemenea audiaţi pentru a da mărturie despre originea apostolică a baptiştilor.

Deoarece nu toţi care au deţinut originea apostolică a baptiştilor au păstrat practica strictă baptistă, insistăm pe faptul că  o consecvenţă ne cere urmarea acestor practici istorice baptiste biblice  . Aceia pe care-i vom chema pentru a depune mărturie au fost proeminenţi în timpul lor şi foarte stimaţi printre semenii lor. Onestitatea lor a fost de necontestat iar cunoştinţa lor nu poate fi discreditată.

Deoarece nu ne dedăm titlurilor care-i slăvesc pe oameni, includem unele dintre realizările educaţionale ale martorilor ce urmează fără nici o afirmaţie că aceştia au fost oameni needucaţi. Literele din faţa numelui unei persoane nu o fac să aibă dreptate neapărat, dar indică totuşi că a ajuns la un anumit nivel în studiile sale.

Mărturia lui John T. Christian, A.M., D.D., L.L.D.

Pastor şi istoric, John T. Christian a slujit ca profesor de istorie şi bibliotecar din 1919 până în 1925 la Institutul Biblic Baptist (Baptist Bible Institute) al  Southern Baptist Convention din New Orleans (acum New Orleans Baptist Theological Seminary). El vobeşte în calitate de prim martor al nostru, reprezentându-i pe baptiştii primei părţi a secolului nostru. El a scris următoarea aprobare (andorsare): „Nu am nici o îndoială în mintea mea că a existat o succesiune istorică a baptiştilor din vremea lui Cristos până în prezent.”  [1]

Acestă afirmaţie aptă şi concisă este poziţia istorică adoptată de baptişti în ceea ce priveşte bisericile baptiste. Mulţi aşa-zişi baptişti din zilele noastre sunt fie neînvăţaţi în privinţa aceasta, fie au apostaziat din această poziţie străveche. Depărtarea lor nu dovedeşte în nici un caz că vechiul este eronat, ci mai degrabă vorbeşte în volume întregi despre trista stare spirituală din zilele noastre.

Southern Baptist Convention a publicat cartea de istorie în două volume a Dr. Christian începând cu ediţia din 1922 până când au încetat să o mai tipărească, după ce conceptiile neesenţiale sau protestante au preluat controlul în seminariile lor. Fondatorii şi mulţi lideri timpurii ai S.B.C. au fost baptişti sănătoşi (integri)- prin asta înţelegând „cei reprezentativi”- şi oameni cu intenţii bune ale căror scrieri sunt de un mare ajutor creştinilor iubitori ai Bibliei. Membrii actuali ai S.B.C. –şi-au respins aproape în unanimitate poziţia doctrinală istorică şi practicile istorice baptiste „esenţiale”. Prin renunţarea la publicarea cărţii de istorie în două volume a Dr. Christian, puteri din S.B.C. stau mărturie pentru depărtarea lor de la credinţa şi practica biblică a strămoşilor lor „reprezentativi”.

Mărturia lui T. G. Jones, D.D.

Haideţi să ne întoarcem puţin cu câţiva ani în urmă în secolul al nouăsprezecelea şi să ascultăm mărturia unui alt membru eminent al Southern Baptist Convention. Tiberius Gracchus Jones, ca şi adolescent, a fost adus la pocăinţă şi la credinţa în Cristos şi după aceea a fost botezat de către James B. Taylor, pastor al Bisericii Baptiste Nr.2 (Second Baptist Church) din Richmond, Virginia. Pe când avea aproximativ optsprezece ani, Jones a intrat la Seminarul Baptist din Virginia (Virginia Baptist Seminary) şi în curând era licenţiat să predice de către aceeaşi biserică care a autorizat botezul său. După ce a absolvit ca valedictorian la Universitatea din Virginia şi mai târziu a absolvit cu acelaşi titlu la Colegiul William and Mary, şi a devenit pastor al Bisericii Baptiste Freemason Street (Freemason Street Baptist Church) din Norfolk. Mai târziu a slujit ca pastor în Biserica Baptistă Franklin Square (Franklin Square Baptist Church) din Baltimore, Maryland. După Războiul Civil American, Jones a fost rechemat să fie pastor al bisericii din Norfolk unde a rămas până a fost ales preşedinte  al Colegiului Richmond (Richmond College) (noul nume al Virginia Baptist Seminary). După câţiva ani, a fost chemat a treia oară la Bisericia Baptistă Freemason Street (Freemason Street Baptist Church) din Norfolk. Mai târziu a fost ales pastor al Bisericii Baptiste Nr.1 din Nashville, Tennessee unde a rămas mulţi ani.

Luaţi în considerare câteva dintre realizările lui T.G. Jones. În timp ce era pastor al bisericii din Norfolk a fost ales preşedinte al Wake Forest College, din Carolina de Nord, şi câţiva ani mai târziu a fost ales preşedinte al Universităţii Mercer (Mercer University) din Georgia. A refuzat totuşi aceste două propuneri deoarece a simţit că trebuie să rămână credincios responsabilităţilor sale pastorale. Pe lângă discursuri şi articole publicate în diferite ziare, T.G. Jones a scris trei cărţi scurte.  [2]

„Dr. Jones este considerat unul dintre cei mai buni oratori de la amvon ai ţării, şi foarte stimat de cei de cei pe care-i slujea în Nashville. ”A fost timp de câteva sesiuni (mandate) unul dintre vice-preşedinţii Southern Baptist Convention, şi acum este prim vice-preşedinte al echipei de administrare a  Southern Baptist Seminary. El este caracterizat de o rară demnitate şi manieră, o bună pregătire teologică, şi un C.V. binecuvântat. „[3]

Ascultaţi ce a avut de spus acest eminent pastor baptist sudic(southern) cu privire la originea bisericilor:  „… Ei [baptiştii] au ţinut în minte întotdeauna faptul că bisericile lor sunt la fel de străvechi ca însuşi Creştinismul, şi că temeliile lor nu au fost puse de mâini mai puţin onorabile decât cele ale lui Cristos Însuşi. În toate epocile, începând cu prima, baptişii au considerat denominaţiunea lor ca fiind mai veche decât ei înşişi. Baptiştii americani neagă că-şi au originea în Roger Williams. Baptiştii englezi nu-i vor recunoaşte pe John Smyth sau Thomas Helwysse ca fiind fondatorii lor. Baptiştii galezi afirmă cu înverşunare că au primit crezul încă din primul secol, de la cei care l-au primit direct, chiar de la apostoli. Baptiştii olandezi îşi depistează pedigree-ul spiritual cam din aceeaşi sursă. Baptiştii germani au susţinut că sunt mai străvechi decât Reforma, mai străvechi decât ierarhia coruptă care se caută a fi reformată. Baptiştii Waldesieni s-au lăudat cu o moştenire mult mai veche decât Waldo, mai veche decât cel mai străvechi dintre predecesorii lor din văile Piedmontului. Deci, şi noi, am putea spune despre Lollarzi, Henricieni, Paterineni, Paulicieni, Donatişti, şi alţi baptişti străvechi, că au o origine mai veche decât aceea a oamenilor sau circumstanţelor din care au derivate numele lor ciudate. Dacă în orice orice împrejurare linia descendenţilor devine invizibilă pentru ochiul uman, în „adâncurile apropiate ale antichităţii”, ei susţin că ea reapare într-un sfârşit, şi-şi descoperă sursa în Cristos şi în apostolii Săi.

”Acum, noi gândim că această unanimitate singulară de opinii printre baptiştii din toate ţările şi erele, considerându-şi originea lor comună în timpurile apostolice şi primitive- o unanimitate a cărei existenţă poate fi stabilită uşor de către numeroasele citate ale istoricilor şi a altor scriitori dintre aceştia, este în sine un fapt fară de valoare, oferind doar un argument prezumtiv care susţine cu mai multă forţă ceea ce spun baptiştii. În Anglia şi în Statele Unite în special, baptiştii sunt astăzi numeroşi, inteligenţi, şi respectabili în orice privinţă ca orice altă denominaţiune de creştini. Printre ei se află oameni nu numai de un caracter impecabili şi moral, ci de un studiu profund şi o vastă cercetare istorică. Şi toţi aceştia, împreună cu cel mai umil şi neînvăţat dintre ei, cred că baptiştii, (că  sunt cu numele sau nu, nu are importanţă), au existat din zilele lui Ioan Botezătorul şi până astăzi.”   [4] [parantezele îmi aparţin C.A.P.]

Astfel de cuvinte directe spuse de către un baptist sudic atât de eminent nu pot fi tratate în mod uşuratic. Acest scriitor nu-şi poate dori decât ca urmaşii lui T.G. Jones să fie la fel de hotărâţi ca şi el în a sta de partea adevărului bisericilor Domnului. Este un fapt de necontestat al istoriei că la moment dat pastorii, la fel ca şi rangul şi organizarea  Convenţiei Sudice Baptiste (Southern Baptist Convention) erau aproape, pentru un om, sănătoşi în opiniile lor. Prin aceasta vrem să spunem că ei susţineau părerea că adevăratele biserici ale lui Cristos se găsesc printre acei oameni care se numesc baptişti şi ca bisericile baptiste din zilele lor îşi aveau originea în timpul lucrării timpurii a lui Isus Cristos.

Este demn de remarcat că acest volum a fost publicat de către American Baptist Publication Society din Philadelphia ceea ce indică faptul că aceste opinii erau împărtăşite atât de baptiştii din nordul cât şi de cei din sudul Statelor Unite. Într-adevăr, astfel de opinii puternice ale bisericii au fost odată universale printre baptiştii veritabili, dar mai târziu au fost aruncate de către mulţi.

Mărturia lui Joseph Belcher, D.D.

Întorcându-ne înapoi în timp şi mergând peste Atlantic noi îl respectăm pe Joseph Belcher care s-a născut în Birmingham, Anglia în 1794 şi s-a convertit în 1814. În 1819 a fost ordinat ca pastor în Somersham iar mai târziu a slujit şi în alte biserici. A devenit pastor al unei biserici din Halifax, Nova Scotia în 1844 şi după ce a slujit acolo timp de trei ani s-a mutat în Philadelphia la Biserica Muntele Tabor. (Mount Tabor Church)

Iniţial, vom auzi despre enorma lucrare a lui Belcher de mai mult de o mie de pagini care a fost lăudată de presa religioasă şi cea laică din acele zile şi de reprezentanţi ai denominaţiunilor  baptiste, metodste, episcopale, luterane şi prezbiteriene pentru onestitatea, corectitudinea şi înţelegerea ei. Câteva dintre aceste mărturii se găsesc la începutul volumului, puse acolo ca şi reclamă. Joseph Belcher a scris:

„În încercarea mea de a schiţa pe larg istoria corpului baptist, scriitorii lor se bucură că documentele istorice timpurii există, lucru care-i ajută într-un mod material. Ei nu pot decât, spun ei, să-i fie mulţumitori lui Mosheim [vezi glosarul] când le spune că originea lor se ascunde în adâncul antichităţii, deoarece o astfel de mărturie, ca cea a cardinalului Hosius [vezi glosarul], când spune că baptiştii au produs martiri timp de o mie două sute de ani, arată că ei nu sunt atât de moderni în originea lor după cum ar susţine unii scriitori moderni.”  [5] [Parantezele îmi aparţin: C.A.P.].

Încă o dată Dr. Belcher  a vorbit despre ceea ce susţin baptiştii  cu privire la perpetuitatea exclusivă, atunci când a scris: „În timp ce baptiştii laici susţin  o antichitate superioară, ajungând chiar până la linia decendenţilor bisericii primitive…”  [6]

Îl cităm pe Belcher într-o lucrare mai recentă de o natură similară, unde dă o mărturie în limbajul cel mai clar. „Vom vedea că baptiştii susţin  cea mai veche antichitate a începutului bisericii creştine. Ei pot depista o succesiune a celor care au crezut în aceeaşi doctrină şi au administrat aceleaşi orânduiri, direct din era apostolilor. ”  [7] Cu siguranţă nu mai este nevoie de vre-o clarificare!

Mărturia lui William Cathcart, D.D.

Pentru mult timp pastor al Bisericii Baptiste Nr.2 (Second Baptist Church) din Philadelphia, Pennsylvania, Dr. Cathcart s-a născut dintr-o familie de irlandezi-scoţieni în nordul Irlandei în 1826. Crescut ca prezbiterian, el a fost convertit devreme în viaţă şi a primit botezul baptist în 1846. Cea mai înaltă educaţie a primit-o la  Universitatea din Glasgow, Scoţia şi la Colegiul Rawdon, din Yorkshire, Anglia. A ajuns în America de Nord în Noiembrie 1853 şi în Decembrie al aceluiaşi an a devenit pastor al Bisericii Baptiste Nr.3 din Groton în Mystic River, Conneticut. El a fost chemat la supravegherea bisericii din Philadelphia în 1857.

Cathcart a scris mai multe cărţi şi a fost activ în afacerile  baptiste. A editat o enciclopedie (un volum de mari dimensiuni de peste 1300 de pagini). În această lucrare vastă a obţinut asistenţa a aproape şaptezeci de pastori baptişti atât din Canada cât şi din Statele Unite. Ca urmare se poate spune că mărturia sa reprezintă şi mărturia multor altor pastori baptişti. Articolul său intitulat, „Baptişti, o schiţă generală” începe aşa:

„Denominaţiunea baptistă a fost fondată de Isus în timpul lucrării sale timpurii. Alături de Învăţătorul din Nazaret, marii noştri lideri au fost apostolii, şi prezbiterii, episcopii, şi evngheliştii care l-au predicat pe Cristos în timpul lor. Instrucţiunile Fondatorului nostru sunt conţinute în cele patru Evanghelii, învăţăturile date din cer slujitorilor de dinaintea noastră se află în inspiratele Epistole. Primul jurnal misionar baptist a fost Faptele Apostolilor.”

Cu siguranţă că nici o persoană nu poate citi prefaţa şi să se îndoiască că Cathcart a crezut în bisericile baptiste ca fiind biserici ale lui Cristos. Acei aproape şaptezeci de pastori baptişti din Canada şi Statele Unite au împărtăşit în mod evident aceleaşi păreri pentru a contribui la o astfel de lucrare şi pentru ca numele lor să fie legate de ea.

Mărturia lui Charles Spurgeon

Charles Haddon Spurgeon este considerat cel mai citit predicator de la apostoli încoace. Cărţile şi predicile lui au fost reeditate de nenumărate ori atât ca colecţii cât şi ca piese individuale. Spurgeon (1834-1892) a fost convertit în timpul adolescenţei şi la scurt timp după acesata a început să predice. A avut privilegiul de a predica la mulţimi atât în săli de spectacole închiriate cât şi în adunările de casă din biserica sa din Londra, Anglia. Sub conducerea lui Spurgeon această congregaţie a construit o casă de adunare cunoscută sub numele de Cortul Metropolitan (Metropolitan Tabernacle), care avea peste şase mii de locuri. Având în vedere că D-l Spurgeon nu era nici pe departe la fel de conştiincios în politica bisericii în sensul, conştiincios pe baza principiilor biblice, el a dat dovadă de o clară înţelegere a originii bisericilor baptiste.

Înainte ca congregaţia să se fi mutat la Metropolitan Tabernacle,  în timp ce încă se întâlneau la locul de pe strada New Park în 1860, Spurgeon a predicat aceste cuvinte:  „Nu îmi este ruşine de denominaţiunea din care fac parte, care a izvorât, direct din pântecele lui Cristos, fără să fi trecut niciodată prin volbura Romanismului, având o origine diferită de toţi descendenţii Protestantismului, pentru că noi am exista înaintea tuturor celorlalte secte…”  [9]

În anul următor, după ce s-a mutat la noul Cort (Tabernacle), Spurgeon a exclamat: „Noi crem că baptiştii sunt adevăraţii creştini. Noi nu ne-am început existenţa odată cu reforma, noi am fost reformatori înainte ca Luther sau Calvin să se fi născut; noi nu ne-am tras niciodată din biserica Romei, căci noi nu am făcut niciodată parte din ea, ci noi avem o linie neîntreruptă chiar până la apostoli. Noi am existat întotdeauna, încă din zilele lui Cristos, iar principiile noastre, acoperite şi uitate câteodată, ca un râu care poate a călătorit sub pământ pentru un scurt timp, a avut întotdeauna aderenţi, oneşti şi sfinţi.”  [10]

Mai târziu, în acelaşi an Spurgeon a exclamat cu îndrăzneală ca toată lumea să audă: „Şi acum mi se pare mie, că astăzi, când ne spune cineva,”Voi, ca denominaţiune, ce nume mari puteţi să amintiţi? Despre ce părinţi puteţi vorbi?”putem să răspundem,”Mai mult ca oricine de sub cer, căci noi suntem vechea biserică apostolică care nu s-a aplecat încă niciodată înaintea prinţesei; noi, cunoscuţi printre oameni, în toate epocile, sub numele de Donatişti, Novaţieni, [sic] Paulicieni, Petrobruseni, Catari, Arnoldişti, Husiţi, Waldeniţi, Lollarzi, şi Anabaptişti, întotdeauna am dispus de o puritate a bisericii, şi de distinctivitatea şi separarea ei de guvernarea omenească. Părinţii noştri au fost oameni înrudiţi cu suferinţa, şi neobişnuiţi cu odihna. Ei ne prezintă nouă, copiilor lor, linia neîntreruptă care vine în mod legitim de la apostoli, nu prin mizeria Romei, nici prin manipulările preoţilor, ci prin viaţa Divină, ungerea Duhului, părtăşia cu Fiul în suferinţă şi cu Tatăl în adevăr.”  [11]

O astfel de dovadă arată că d-l Spurgeon nu avea reţineri în a vorbi în mod fercvent şi deschis espre istoria celor care acum se numesc baptişti! Acest scriitor doreşte ca toţi pastorii baptişti să fie la fel de îndrăzneţi în această chestiune!

În 1881, cu vre-o DOUĂZECI DE ANI ÎN URMĂ, Spurgeon predica încă aceleaşi lucruri cu privire la originea baptiştilor. Este foarte semnificativ că după douăzeci de ani de studii, lucrare, şi asociere atît cu baptişti cât şi cu alţii, d-l Spurgeon încă mai credea în originea şi perpetuitatea apostolică a bisericilor baptiste. El a declarat: „Până acum istoria a fos scrisă de către duşmanii noştri, care nu ar fi amintit nici un lucru despre noi dacă ar fi putut face asta, şi totuşi se observă din când în când că anumiţi oameni sărmani numiţi Anabaptişti au fost condamnaţi. Din timpul lui Henry II [1154-1189 d.H.] până în timpul Elizabetei [1558-1603] auzim de anumiţi eretici nefericiţi care erau urâţi de toţi oamenii din cauza adevărului care era în ei. Citim despre bărbaţi şi femei sărmane, cu hainele rupte, aruncaţi pe câmp pentru a muri de frig, şi curând alţii care erau arşi la Newington pentru crima Anabaptismului. Cu mult înainte ca să se fi auzit de protestanţi, aceşti Anabaptişti groaznici, cum erau numiţi pe nedrept, protestau pentru „un singur Domn, o singură credinţă, şi un singur botez. ”  [12] [Parantezele îmi aparţin: C.A.P.]

În mod ciudat, există un număr destul de mare de oameni aşa-numiţi „baptişti reformaţi” (o creaţie care credem că reprezintă o imposibilitate şi o contradicţie în termeni) care se fălesc cu predicile şi scrierile d-lui Spurgeon pe temele soteriologiei (doctrina mântuirii), dar care resping cu tărie afirmaţiile legate de eclesiologie (doctrina bisericii). Este cu siguranţă demn de ţinut minte că d-l Spurgeon nu a datat originea baptiştilor a fi început în timpul, sau precedent, reformei protestante. În ultimul citat, el îl menţionează în mod specific pe Henry II a cărui domnie a fost cu vre-o patru sute de ani înaintea reformei protestante care este, bineînţeles, data originii bisericilor protestante.

Mărturia lui Josh Ashworth

John W. Ashworth a fost  pastorul bisericii baptiste care se întâlnea în capela George Street , din Plymouth, Anglia în anul 1879 d.H. În vremea aceea el predica atât în faţa bisericii sale cât şi înaintea Asociaţiei Vestice a Bisericilor Baptiste (Western Association of Baptist Churches) două predici despre „Principiile şi Istoria Baptiştilor”. Aceste predici cu notiţe şi anexe erau „publicate la cerere” ajungând cel puţin până la a treia ediţie şi 25.000 de copii tipărite. Prezbiterul Ashworth a spus,

„Nu se cunoştea nimic de genul botezului pruncilor în Anglia timp de şase secole.” „ Întorcându-ne în timpul lui William Cuceritorul, [1066-1087 d.H.] observăm că baptiştii se răspândireră atât de rapid încât Arhiepiscopul de Canterbury, [Lanfranc] văzând că mulţi dintre nobili cât şi dintre săraci le-au adoptat sentimentele, a scris o carte împotriva lor, în care se plângea , aşa cum a făcut şi Arhiepiscopul Egbert cu Cathari (Puritanii) cam în aceeaşi perioadă, că erau foarte dăunători credinţei catolice; PENTRU CĂ EI ÎŞI SUSŢINEAU OPINIILE PE AUTORITATEA SCRIPTURII: o crimă mare în acea vreme,şi totuşi o mare inconvenienţă adesea, pentru cei care preferau tradiţiile şi obiceiurile oamenilor în locul poruncilor lui Dumnezeu! Dar baptiştii au prosperat, în ciuda cărţii Arhiepiscopului; şi astfel regele a fost influenţat ca să dea un decret , prin care toţi cei care-l negau pe Papă să nu facă comerţ cu supuşii săi.”  [13] [Parantezele îmi aparţin: C.A.P.]

Ashworth îi identifică pe Paulicieni ca fiind baptişti atunci când citează din cartea intitulată Vechi Baptişti Englezi (Early English Baptists), vol. I a lui Evan, în notiţele din josul paginii şi spune în text, „În secolul al doisprezecelea, treizeci de baptişti, probabil Paulicieni, au fost omorâţi la Oxford.””  [14]

Prin faptul că i-a identificat pe Paulicieni ca fiind baptişti, Ashworth spune că baptiştii au avut o existenţă continuă deşi cunoscuţi uneori sub alte porecle. Din întâmplare, el menţionează că în timpul domniei lui Charles II, baptiştii au suferit mai mult decât alte grupuri din cauza poziţiei lor deschise pentru libertatea religioasă şi civilă. El continuă să spună, „S-a întâmplat în timpul acelei domnii ruşinoase că Bunyan [John Bunyan, autor al cărţii Pilgrim’s Progress] a fost întemniţat, Keach a fost pus la stâlpul infamiei; iar Abraham Cheare, preaiubitul pastor al bisericii sale, a fost “trimis la moarte” pe Insula lui Drake (Drake’s Island) ” [Parantezele îmi aparţin: C.A.P.]

Cu privire la alte grupuri religioase decât baptiştii Ashworth rezumă totul prin cuvintele: „Şi majoritatea „celorlalte biserici” sunt comparate cu noi „doar de ieri”. Nici Biserica Episcopală Engleză şi nici Prezbiterienii nu se pot duce înapoi în timp mai mult de aproximativ trei sute de ani; Independenţii îşi pot depista originea până la Browniştii din a doua parte a secolului al şaisprezecelea; Wesleyenii au început odată cu John Wesley, acum aproximativ o sută patruzeci de ani în urmă; iar Plymothiştii, de orice umbră de opinie, aparţin doar acestei generaţii.””  [15]

Ce se poate cere mai mult? Aici este mărturia clară dată de baptiştii asociaţionali din Anglia cu privire la originea şi continua existenţă a baptiştilor încă din zilele apostolilor!

Mărturia lui J.M. Cramp, D.D.

John M. Cramp, s-a născut în Anglia, pe data de  25 Iulie, 1796. El a slujit ca pastor în Londra, pe insula Thanet şi Hastings, Sussex. În 1844 a preluat conducerea colegiului baptist din Montreal, Canada; a devenit preşedinte al Colegiului Acadia, din Nova Scoţia, în 1851, şi a ieşit la pensie din această poziţie în 1869.”  [16]

Publicate în Canada, următoarele afirmaţii ale lui J.M. Cramp sunt la obiect. Noi nefiind poate de acord cu toate celelalte concluzii ale Dr-lui Cramp, el a declarat, „Istoria creştină, din primul secol, a fost strict şi în mod corect o istorie baptistă, deşi cuvăntul ”baptist”, ca şi apelativ distinct, nu era cunoscut atunci. Cum ar fi putut să fie? Cum ar fi fost posibil să-i numeşti pe unii creştini, creştini baptişti când toţi erau baptişti?”

Iar cu privire la acel grup de baptişti care se numeau Donatişti, Dr. Cramp a scris următoarea mărturie clară: „În secolul al patrulea DONATIŞTII au ridicat standardul reformei. Ei constituiau aproape jumătate din populaţia creştină din Africa de Nord. Puritatea era obiectivul lor principal; şi ei, la fel ca şi Novatienii, se autonumeau CATHARI- CEI PURI-PURITANI. Alţii îi numeau DONATIŞTI, după Donatus, a cărui coducere o urmau. Robert Robinson, un scriitor învăţat al istoriei eclesiastice, în secolul trecut, spune că ei erau „Baptişti Trinitarieni”. Rev. Thomas Long, Prebendary din Exeter, [un cleric al bisericii dinAnglia] a cărui carte intitulată “Istoria Donatiştilor” a fost publicată în 1677, susţine că ei „erau în mare anabaptişti; deoarece nu numai că-i botezau din nou pe adulţii care veneau la ei, dar refuzau să boteze bebeluşii, contrar practicii Bisericii, după cum apare în câteva din discursurile Sf. Augustin, (Pagina 103).” [Parantezele îmi aparţin: C.A.P.]

Dr. Cramp scoate în evidenţă faptul că  Augustin se opunea anabaptiştilor din zilele lui. Augustin a trăit între anii 354-430 d.H. Aici îl găsim pe Augustin servind ca un alt martor, deşi nu în scris, antichităţii baptiştilor!

Referindu-se la vremurile lui, Cramp îi aseamănă pe baptiştii din ziua lui cu cei care fac parte din succesiunea baptistă cunoscuţi sub alte nume. El a scris, „ Fiecare epocă a scos la iveală campioni ai adevărului şi al corectitudinii: şi noi baptiştii suntem Novatienii, Donatiştii, Paulicienii, Petrobrusienii secolului al nouăsprezecelea.” Ca răspuns pentru cei care susţin că grupurile menţionate mai sus au fost eretici de cel mai rău soi, Dr. Cramp răspunde cu:  „Unii încep a spune consternaţi; – „Domnule! Toţi acei oameni au fost eretici şi schismatici!” Cuvinte dure, acestea! Dar noi ne-am obişnuit cu ele. Pe însuşi Domnul nostru îl numeau „Samaritean”, şi spuneau că „are drac”. Adevărul este, că partea dominantă întotdeauna a pretins că este cea ortodoxă, şi îi făcea pe oameni să creadă că cei care erau diferiţi de ei erau eretici. Trinitarienii erau ortodocşi în zilele lui Constantin, iar Arienii erau alungaţi. Arienii erau cei ortodocşi în timpul domniei următoare, aceea a lui Constantinius, iar Trinitarienii earu atunci alungaţi. Aceste alternări aveau loc în mod continuu. Şi deci tragem concluzia următoare, că dacă vrei să urmăreşti adevărata biserică a lui Dumnezeu, trebuie să cauţi de-a lungul liniei celor care au fost stigmatizaţi, şi a căror nume erau considerate rele demonice. Patriotismul se găsea mai adesea la trunchiul călăului decît în palatele regelui.”  [17]

Mărturia lui Thomas Crosby

Întorcându-ne cu mult timp în urmă îl somăm pe un alt baptist remercant pentru a-şi da mărturia în acestă problemă. În timp ce cei citaţi mai înainte au trăit după jumătatea anilor 1800 când „adevărul bisericii” a devenit o chestiune mult disputată în anumite locuri, Crosby urmeză acestei perioade de dezbateri cu peste o sută de ani! Să lăsăm ca cuvitele unui alt om să vorbească despre lucrarea acsetui om, Thomas Crosby, care: „… a fost un baptist din Londra cu o influenţă mare în denominaţiunea noastră. A fost căsătorit cu una dintre fiicele mult aclamatului Benjamin Keach şi a predat la o şcoală avansată pentru tineri domni. Fiind un diacon baptist pentru mulţi ani, a fost ales pentru a face obişnuita afirmaţie în numele bisericii când Dr. Gill a fost ordinat ca pastor al bisericii unde d-l Crosby era membru.

” D-l Stinton, cumnatul d-lui Crosby, şi predecesorul dr. Gill, a strâns materiale pentru o lucrare pe tema istoriei baptiste, care nu a fost însă publicată niciodată. Aceste materiale i-au fost date lui Crosby…”  [18]

Este demn de remarcat, după cum am citat mai sus, că Crosby a fost un lider respectat al bisericii sale: o biserică de o distincţie considerabilă şi ai cărei lideri exercitau o mare influenţă asupra vieţii baptiste. Ar trebui remarcat de asemenea că multe dintre materiale au fost adunate de către d-l Stinton şi au fost date d-lui Crosby care a publicat PRIMUL său volum al Isoriei Baptiştilor Englezi (History Of The English Baptists) în 1738. Fiind criticat pentru folosirea unor „surse secundare”, Crosby a făcut investigaţii originale şi a publicat şi alte volume. El a scris următoarele în cel de-al doilea volum al său, după cercetări şi studii personale.

„Acest mare profet Ioan, a avut o misiune directă din cer, Luca iii 2, înainte ca să intre cu adevărat în slujba lui de a boteza. Şi cum baptiştii englezi aderă strâns la acest principiu, că Ioan Botezătorul a prmit porunci divine, fiind primul însărcinat cu ducerea Evangheliei, şi să boteze prin cufundare, pe cei care acceptă; şi că această practică a fost păstrată de atunci şi continuată în lume până în ziua de azi; pentru ca să nu fie nepotrivit ca să fie luat în considerare statutul bisericii în împărăţia prezentă; şi să fie toţi de acord că plantarea Evangheliei aici a început foarte devreme, chiar din zilele apostolilor.”  [19]

Crosby a urmărit cu obiectivitate începuturile botezului scriptural şi perpetua existenţă a acestei orânduiri de la începuturile ei. Înţelegând că baptiştii au ţinut de-a lungul istoriei orânduirea de a exista ordinări ale bisericii, adică, ei trebuie să fie observaţi doar de către o biserică (locală), rezultă că perpetuitatea ordinărilor necesită existenţa perpetuă a bisericilor baptiste. Mai departe, fratele Crosby mărturiseşte că Evanghelia a fost adusă în Britania în timpul apostolilor! Acesta este o constatare importantă în istoria bisericilor Domnului.

Mărturia lui Joseph Hooke

Următoarea mărturie a baptiştilor va fi a englezului Joseph Hooke. Din nou trebuie să luăm în considerare că aceste cuvinte au fost scrise înainte ca disputa pe tema succesiunii bisericii să fi apărut. Lucrarea lui Hooke, publicată în 1701 d.H., spune: „ Aşadar, expusă în mod negativ, când această sectă numită Anabaptişti nu a început; vom arăta în locul următor în mod afirmativ, când a început; căci a avut un început, şi ne priveşte ca să cercetăm izvorul acestei secte; căci dacă s-ar şti cu siguranţă că nu este mai veche decât lupta Munster… Aş decide să o părăsesc, şi i-aş convinge şi pe alţii să facă la fel. Acea religie care nu este la fel de veche ca şi Cristos este prea nouă pentru mine.

„Dar în al doile rând, în mod Afirmativ, noi suntem convinşi în totalitate, şi de aceea cu îndrăzneală şi totuşi smeriţi, susţinem, că această sectă sunt acelaşi fel de oameni ca şi cei care au fost numiţi întâia dată creştini, în Antiohia, Fapte 11:26. Dar câteodată numiţi Nazarineni, Fapte 24:5. Şi după cum sunt vorbiţi de rău peste tot acum, la fel cum erau şi în Timpurile Primitive.

” Iar câteodată erau numiţi în mod străvechi Anabaptişti, aşa cum au fost numiţi mai târziu, şi din aceeaşi cauză, pentru că atunci când alţii inovau în închinarea lui Dumnezeu şi făceau schimbări cu privire la botez, ei au continuat pe calea lor, şi astfel oamenii s-au mâniat, iar pentru a repara o greşeală, i-au numit Anabaptişti, şi astfe a rezultat numele lor, care este foarte vechi…”  [20]

Un fapt de necontestat este că Joseph Hooke precum şi alţi baptişti englezi au păstrat modul de gândire cunoscut acum sub numele de „Landmarkism”istoric. Faptul că Hooke a trăit cu mai mult de 150 de ani mai înainte ca această denumire să fi fost inventată dovedeşte că deşi denumirea de „Landmarker” a luat naştere atunci, mentalitatea de tip „Landmark” nu a fost inventată la mijlocul anilor 1800 după cum susţin unii liberali. „Landmarkismul” istoric menţine vechea mentalitate păstrată de baptişti de-a lungul secolelor.

Mărturia lui John Gill, D.D.

Augustus Toplady, autor al binecunoscutului imn „Stânca Veacurilor”,  mărturiseşte despre actualul nostru martor: „Dacă s-ar presupune că este cineva care a păşit pe tot cercul învăţăturii omeneşti, acela ar fi fost Gill”.  [21] Această remarcă cu privire la educaţia teologică a lui John Gill prinde o nouă lumină când este amintit faptul că Toplady care a fost un binecunoscut şi pios preot al bisericii din Anglia s-a gândit atât de mult la învăţăturile lui Gill încât „frecventa un curs de seară a Dr. Gill!”  [22] Cînd un cleric al Bisericii Angliei merge adesea să-l audă pe un baptist predicând, asta vesteşte ceva!

John Gill a scos un voluminos comentariu despre întreaga Biblie şi despre Un Corp al Divinităţii Doctrinale şi Practice (A Body Of Doctrinal And Practical Divinity), pe numele sub care erau cunoscute atunci lucrările sale, precum şi alte scrieri. A slujit ca pastor al bisericii Londrei în care slujise mai înainte Benjamin Keach şi mai târziu C.H. Spurgeon. El a scris următoarele cu privire la înţelegerea sa despre bisericile lui Cristos ascunse printe munţii Europei. „… Aş crede că văile Piedmontului, care se întind între Franţa şi Italia, sunt proiectate, acolo unde Dumnezeu a păstrat, şi a continuat menţinerea unui set de martori ai adevărului, într-o succesiune, de la începutul apostaziei până în zilele noastre, trăind în obscuritate, şi în siguranţă, aşa încât să nu fie distruse cu totul…”  [23]

Nimeni care este măcar puţin conştient de istoria acelei ramuri a strămoşilor noşti baptişti ţinuţi ascunşi în văile Piedmontului, nu se poate îndoi de faptul că Gill vorbeşte aici de succesiunea baptistă  care continuă încă din zilele apostolilor. Nici o altă concluzie nu poate fi trasă din această afirmaţie! Dacă „adevărul bisericii” ar fi reprezentat o problemă în zilele lui Gill, fără îndoială că ar fi avut mai multe de spus.

Mărturia acestor baptişti canadieni, americani şi englezi dovedeşte că „Landmarkismul” istoric nu era o mentalitate care se limita la un oarecare segment minor al baptiştilor. Aceste mentalităţi nu s-au născut cu- nici nu erau limitate la- un număr nesemnificativ de baptişti care erau situaţi mai întâi „în sudul” Statelor Unite după cum s-a afirmat câteodată.

Mentalitatea „Landmarkistă”- şi prin asta ne referim la mentalitatea istorică baptistă- susţine că Cristos şi-a întemeiat Biserica  în timpul lucrării sale timpurii, începând cu persoanele pregătite de Ioan Botezătorul. Opinia istorică este că orice biserică care au rezultat din această biserică dintâi şi dintr-o biserică de acelaşi fel a existat în succesiune începând chiar cu prima. Din păcate, unii dintre aceşti oameni pe care i-am chemat să dea mărturie nu au fost întotdeauna consistenţi în toate practicile lor cu privire la această mentalitate istorică, dar faptul rămâne că ei au aderat la o astfel de mentalitate! (Acest fapt ar trebui să-i  impulsioneze pe baptiştii moderni spre a fi mai consistenţi!)

Bineînţeles că motivul pentru care cvasi-baptiştii şi protestanţii resping această mentalitate este că a admite veridicitatea ei i-ar „desboteza” şi „desbiserici”. Asta le-ar cere ca să se supună „botezului lui Ioan”, singurul botez autorizat de Dumnezeu şi deci recunoscut de Scripturi ca fiin valid. Mulţi sunt pre mândri ca să admită eroarea şi să abandoneze bisericile făcute de mâna omului din pricina stigmei sociale ataşate practicii Baptiste stricte. Astfel mulţi nu doresc să se supună „botezului lui Ioan”. Existau câţiva oameni religioşi în timpul lui Isus, ca cei din zilele noastre, care nu vroiau să se supună botezului lui Ioan şi mînilor apostolilor lui Cristos. S-a spus despre aceştia că ei „ au zădărnicit planul lui Dumnezeu pentru ei, neprimind botezul lui.” (Luca 7:30).

CONCLUZIILE TRASE DIN SUSŢINERILE BAPTIŞTILOR

Concluziile la care ar trebui să ajungem cu toţii, dacă martorii noştri au dreptate, sunt următoarele:

(1)   printre oamenii care sunt numiţi acum baptişti se găsesc adevăratele biserici ale lui Cristos:

(2)   toate celelalte grupuri religioase care au deopotrivă un început recent, au fost fondate de către un anumit om şi deci nu sunt biserici ale lui Cristos:

(3)   tuturor celorlalte grupuri religioase le lipseşte autoritatea Divină pentru a perpetua orânduirile sau pentru a duce la îndeplinire sarcinile. Aşadar botezurile tuturor celorlalte grupuri religioase sunt nule şi lipsite de orice recunoaştere cerească deşi au o greutate mare pentru oamenii înclinaţi spre religie din zillele noastre.

O mentalitate îngustă şi bigotă? ai putea spune. Cu adevărat, în zilele noastre pline de neînfrânare, liberalism şi inclusivitate religioasă, aşa ar părea. Această mentalitate baptistă istorică este chiar acea mentalitate urâtă de religioşii zilelor trecute. Este la fel de detestată în multe biserici făcute de mâna omului. Încăpăţânarea baptiştilor de a admite că bisericile făcute de mâna omului sunt la fel de bune ca bisericile pe care le-a zidit Cristos stârneşte mânia celor care cred că organizaţia lor este la fel de bună ca cea a lui Cristos. Cu siguranţă că orice creştin adevărat va recunoaşte că o biserică care urmează Biblia este mai bună decât una care nu face aşa. (Prin asta nu spunem că oamenii sun „mai buni” ci că este mai bine să asculţi de Cuvântul lui Dumnezeu decât să-l dai la o parte). Această „mentalitate îngustă şi bigotă” este cea care aparţine strămoşilor noştri„anabaptişti” ai zilelor de mult apuse şi este mentalitatea cultivată în mod consistent de către un număr semnificativ de baptişti ai tuturor generaţiilor.

Exemplul 1: Abraham Booth

Cu mult înainte ca baptiştii sănătoşi să fie porecliţi „Landmarkişti” găsim baptişti care au scris în apărarea mentalităţii istorice străvechi care este atât de urâtă acum. În anul 1778 d.H. Abraham Booth, un baptist englez, a scris un volum intitulat, O Apărare Pentru Baptişti în Care Sunt Dezvinovăţiţi de Acuzaţia de Punere a Unui Accent Nejustificat Asupra Vinei de Bigotism şi în a Refuza Părtăşia cu Pedobaptiştii la Masa Domnului. (A Defense for the Baptists in Which They Are Vindicated from the Imputation of Laying an Unwarrantable Stress on the Ordinance of Baptism and Against the Charge of Bigotry in Refusing Communion at the Lord’s Table to Pedobaptists). În timp ce titlurile atât de lungi nu mai sunt la modă, acesta vorbeşte volume întregi pe tema noastră. În anul 1778 baptiştii credeau că botezul scriptural este esenţial pentru părtăşia bisericii. Ei nu admiteau că cei care îi botezau pe bebeluşi sunt botezaţi. Astfel, ei nu le permiteau acestora să fie membri pe baza „botezului” lor din copilărie şi în consecinţă nu le permiteau să ia parte la Cina Domnului în bisericile baptiste.

Exemplul 2: John Spittlehouse şi John More

În anul 1652 d.H., cu mai mult de 125 de ani înaintea scrierii lui Abraham Booth, doi baptişti englezi,  John Spittlehouse şi John More au publicat un volum intitulat        „O Susţinere a Continuei Succesiuni a Bisericii Primitive a lui Isus Cristos (Acum Calificaţi în Mod Scandalos Anabaptişti) de la Apostoli şi Până în Zilele Noastre.”(A Vindication of the Continued Succession of the Primitive Church of Jesus Christ (Now Scandalously Termed Anabaptists) from the Apostles Unto this Present Time [24] Acici avem încă un titlu lung în acord cu stilul zilei, dar care mărturiseşte clar despre convingerea istorică baptistă cu privire la ei înşişi şi la bisericile lor.

În timp ce baptiştii moderni nu ar fi de acord poate, cu câteva dintre interpretările profeţiei făcute de Spittlehouse şi More, zece puncte importante au fost susţinute în mod clar de ei în titlul acestului volum. Ei au susţinut în mod viguros:

1.      Că biserica adevărată sau primitivă a lui Isus Cristos s-a mărit în zilele lor (1652 d.H.) în Anglia şi a fost atunci poreclită în mod defăimător „anabaptistă”.

2.      Că bisericile lui Cristos nu au fost niciodată parte din sau în comuniune cu bisericile false.

3.      Că biserica lui Cristos a avut o susccesiune continuă şi deci o existenţă continuă de când a înfiinţat-o El.

4.      Că adevăratele biserici sunt societăţi vizibile de sfinţi urmând practicile, principiile şi învăţăturile apostolilor.

5.      Că aceste biserici adevărate au păstrat orânduirile(botezul şi cina) lui Isus Cristos de când le-a dat El.

6.      Că, Catolicismul şi Protestantismul au luat naştere din aceeşi sursă.

7.      Că romano-catolicismul este Prostituata iar bisericile protestante sunt Fiicele Prostituatei, nici una nefiind o biserică a lui Cristos.

8.      Că preoţii catolici şi pastorii protestanţi nu au nici o ordinare validă şi nu sunt lucrători ai lui Cristos.

9.      Că „Reforma Protestantă” nu a fost de la Dumnezeu, ci a rezultat în formarea unor biserici false şi că aceste biserici false erau compromise în doctrină şi practică cu Roma.

10.  Că nu era nevoie de nici o „Reformă” din moment ce bisericile lui Cristos nu au apostaziat niciodată.

Cu siguranţă că nimeni nu poate să aibă cunoştinţă de astefel de scrieri şi să susţină în mod onest că baptiştii s-au considerat a fi a sectă protestantă care a luat naştere în timpul aşa-numitei Reforme. Baptiştii sănătoşi au susţinut întotdeauna că între ei se pot găsi adevăratele biserici înfiinţate de Cristos! Baptiştii din fiecare generaţie încă de la apostoli au susţinut în mod consistent că originea lor era mai veche decât ei înşişi!

Dovada este clară: baptiştii din timpurile mai vechi recunoşteau că indivizi din alte biserici pot fi mântuiţi, în siguranţă şi să meargă în cer, dar au refuzat să recunoască aceste grupuri religioase ca şi biserici ale lui Cristos. Nu acceptau cufundările lor ca fiind scripturale. Este important ca cititorul să realizeze că baptiştii din timpurile trecute aveau o problemă cu alte grupuri nu numai pe tema botezului ci şi cu privire la chestiunea- care biserică are autoritate de la Dumnezeu ca să boteze.

Aceşti lideri istorici ai tuturor grupurilor religioase majore au fost de acord că cufundarea este modul original de botez.”   [25] Even John Wesley (1703-1791) a refuzat să-i stropească pe bebeluşi decât dacă erau „slăbiţi şi bolnăvicioşi”, şi insista să fie cufundaţi, în acord cu regula bisericii Angliei din zilele lui! Este evident atunci, că cearta cu baptiştii nu era asupra modului ci asupra autorităţii! Acest lucru nu poate fi afirmat prea puternic. Adevărul este următorul. Toate grupurile protestante şi catolice obişnuite de-a lungul istoriei au folosit cufundarea, cu excepţia cazurilor de boală, etc., când era numit „botez clinic” prin stropire (în acele puţine ocazii când era permis). Vechii baptişti aveau discuţii cu catolicii cât şi cu protestanţii nu din cauza stropirii- căci se întâmpla rar- ci mai degrabă din cauză că, ei îi priveau pe catolici ca apostaziaţi şi pe Protestanţi ca organizaţii făcute de mâna omului. Vechile biserici baptiste susţineau că nici una nu putea fi o biserică adevărată a lui Cristos şi deci refuzau să recunoască  „administrările”, i.e. orânduirile lor ca fiind valide, indiferent de metodă.

Baptiştii zilelor trecute îi considerau pe membrii grupurilor protestante cât şi catolice ca fiind nebotezaţi! Acesta este părerea şi practica unei mulţimi de biserici baptiste ale zilelor noastre şi, credem noi, părerea scripturală.

Baptiştii cred că o mentalitate, fie ea cât de îngustă, nu este bigotism DACĂ acea mentalitate este adevărată în acord cu Scripturile. Baptiştiisănătoşi au urmat Scripturile ca fiind SINGURA regulă a credinţei şi practicii. Fie ca să rămână întotdeauna aşa!

Nu lăsa pe nimeni să spună că această mentalitate „îngustă” era o mentalitate a minorităţii susţinută doar de câţiva dintre baptişti. Baptiştii susţin, şi au susţinut întotdeauna că ei îl au pe Cristos ca Întemeietor. Ei susţin că au existat în mod perpetuu  din momentul în care El a înfiinţat prima biserică. Ei susţin că au rămas întotdeauna separaţi şi puri de toate „bisericile” făcute de mâna omului. Această unicitate poate fi singura fundaţie a existenţei lor neîntrerupte.

A învăţa că baptiştii sunt doar o sectă din cadrul Protestantismului înseamnă a semăna seminţele anihilării baptiştilor. Într-adevăr, dacă bisericile baptiste sunt doar organizaţii făcute de mâna omului, să sfârşească existenţa lor separată  şi să se alăture bisericilor protestante „evanghelice”.  Dacă baptiştii sunt doar o sectă din cadrul Protestantismului atunci nu există nici un motiv valid pentru separarea lor. Dacă, totuşi, existenţa lor este apostolică iar credinţa şi practica lor sunt Biblice, atunci să continue să „se lupte pentru credinţa lor dată odinioară sfinţilor”. (Iuda 3)

 [1] John T. Christian, A HISTORY OF THE BAPTISTS (Texarkana, Bogard Press, 1922), Vol. 1, p. 5, 6.

[2] T. G. Jones wrote the following books: THE DUTIES OF PASTORS TO CHURCHES, (Charleston, Southern Baptist Publication Society): THE BAPTISTS: THEIR ORIGIN, CONTINUITY, PRINCIPLES, SPIRIT, POLITY, POSITION, AND INFLUENCE. A VINDICATION, (Philadelphia, American Baptist Publication Society); THE GREAT MISNOMER, OR THE LORD’S SUPPER RESCUED FROM THE PERVERSION OF ITS ORIGINAL DESIGN, (Philadelphia, Griffith & Rowland Press).

[3] William Cathcart, THE BAPTIST ENCYCLOPEDIA, (Philadelphia, Louis H. Everts, 1881), [reprinted by The Baptift Standard Bearer, Paris, AR., 1988] pp. 620, 621.

[4] T. G. Jones, THE BAPTISTS: THEIR ORIGIN, CONTINUITY, PRINCIPLES, SPIRIT, POLITY, POSITION, AND INFLUENCE. A VINDICATION. (Philadelphia, American Baptist Publication Society, n.d.), pp. 23, 24, 25.

[5] Joseph Belcher, THE RELIGIOUS DENOMINATIONS IN THE UNITED STATES, New and Revised Ed., (Philadelphia, John E. Potter, 1861), p. 120.

[6] Belcher, ibid., p. 124.

[7] Joseph Belcher, RELIGIOUS DENOMINATIONS IN EUROPE AND AMERICA, p. 53, [quoted by J.R. Graves, OLD LANDMARKISM, Second Edition, Texarkana, Bogard Press, 1881], p. 86.

[8] William Cathcart, op cit, p. 74.

[9] C.H. Spurgeon, NEW PARK STREET PULPIT, Vol. 16, 1860, (Pasadena, Texas, Pilgrim Publications, 1973 reprint), p. 66.

[10] C.H. Spurgeon, METROPOLITAN TABERNACLE PULPIT, Vol. 7, 1861 (Pasadena, Texas, Pilgrim Publications, 1973 reprint), p. 225

[11] Spurgeon, ibid., Vol. 7, p. 613.

[12] Spurgeon, ibid., Vol. 27, p. 249.

[13] John W. Ashworth, BAPTIST PRINCIPLES AND HISTORY (London, Yates & Alexander, 1880), pp. 6, 7, 8.

[14] Ashworth, ibid.

[15] Ashworth, ibid.

[16] Cathcart, op cit, p. 286.

[17] J.M. Cramp, D.D. THE CASE OF THE BAPTISTS, STATED AND EXPLAINED, ADDRESSED TO ALL WHOM IT MAY CONCERN, (Halifax, N.S., „Christian Messenger” Office, 1873), pp. 3-5, 10.

[18] Cathcart, op. cit., pp. 296, 297.

[19] Thomas Crosby, A HISTORY OF THE BAPTISTS, Vol. II, p. ii.

[20] Joseph Hooke, A NECESSARY APOLOGY FOR THE BAPTIZED BELIEVERS, (London, 1701), p. 66.

[21] THE BIBLICAL AND HISTORICAL FAITH OF BAPTISTS ON GOD’S SOVEREIGNTY, (Ashland, KY., Calvary Baptist Church, n.d.), p. 24.

[22] Cathcart, op. cit., p. 454.

[23] John Gill, GILL’S EXPOSITOR, (London, Matthews & Leigh, 1809), Vol. VIII, p. 691: [quoted in the Berea Baptist Banner, Mantachie, Mississippi, November & December issues, 1987.]

[24] Spittlehouse and More, A VINDICATION OF THE CONTINUED SUCCESSION OF THE PRIMITIVE CHURCH OF JESUS CHRIST (NOW SCANDALOUSLY TERMED ANABAPTISTS) FROM THE APOSTLES UNTO THIS PRESENT TIME, (London, Gartrude Dawson, 1652).

The only original copy of this volume known to exist is located in the Samuel Colgate Memorial Library, American Baptist Historical Society, Rochester, New York.

A VINDICATION OF THE CONTINUED SUCCESSION…, in modernized spelling and format, is included in the back of this present volume as APPENDIX II.

[25] Bow, op cit, p. 27, furnishes the following information.

„John Calvin, the founder of the Presbyterian church, in its present form, said: ‘The very word baptize, itself, signifies to immerse; and it is certain that immersion was observed by the ancient church.’

„Commenting on the baptism of the eunuch, he [Calvin] says:  ‘Here we perceive how baptism was administered among the ancients, for they immersed the whole body in water.’

„John Wesley, founder of Methodism, on Romans 6:4, says,  ‘We are buried with him, alluding to the ancient manner of baptizing by immersion.’

„Martin Luther says:  ‘For to baptize in Greek is to dip, and baptizing is dipping. Being moved by this reason, I would have those who are to be baptized to be altogether dipped into the water, as the word doth express, and as the mystery doth signify.’ (Works. Wittemb. Ed., vol. 2, p. 79.) [For political reasons, no doubt, Luther changed his mind and went along with Rome.]

„Cardinal Gibbons, Roman Catholic, says:  ‘For several centuries after the establishment of Christianity, baptism was usually conferred by immersion, but since the twelfth century the practice of baptizing by affusion has prevailed in the Catholic church, as this manner is attended with less inconvenience than baptism by immersion.’ – Faith of Our Fathers, p. 275.

„The Encyclopedia Britannica, in the article ‘Baptism,’ vol.3, p. 351, says:  ‘The usual mode of performing the ceremony was by immersion… The council of Ravenna, in 1311, was the first council of the [Roman Catholic] church to legalize sprinkling by leaving it to the choice of the officiating minister.’”

Trei Martori pentru Baptişti
de Curtis A. Pugh

CAPITOLUL TREI  AL TREILEA MARTOR

MĂRTURIA SCRIPTURILOR

Biserica Lui Cristos Descoperită în Scripturi

Scriind  despre Bisericile Domnului, Jarrell Huffman, pastor al bisericii baptiste Sovereign Grace din Duncan, OK, a scris: „Acest subiect [adevărul bisericii] trebuie dezbătut; nu poate fi înlăturat prin atacuri subtile la adresa „Landmarkismului”, examinând lucrărille Puritanilor, sau verificând toţi lexicografii pentru a vedea ce spun sau gândesc ei. Istoria este bună, dar furnizeaza doar o sursă secundară de dovezi asupra oricărei doctrine. În primul şi-n primul rând se află Cuvântul lui Dumnezeu, standardul de credinţă şi practică al bisericilor Dumnezeului Celui Viu (2 Timotei 3:16,17; 2 Petru 1:19-21).”  [1] [Parantezele îmi aparţin: C.A.P.]

„Spre lege şi spre mărturie”, atunci. Dacă ceea ce au spus baptiştii şi duşmanii lor despre ei nu este garantat de Sfânta Scriptură, atunci dă la o parte opiniile oamenilor şi prinde-te strâns de adevărul Bibliei. Dacă, totuşi, Biblia învaţă într-adevăr despre perpetuarea bisericilor Domnului, atunci haideţi să ne uităm de jur împrejur după biserici care (1) se aseamănă celor care sunt descrise în Noul Testament şi care au (2) o existenţă continuă din acel timp. Când întâlnim biserici care îndeplinesc aceste două condiţii, atunci am găsit adevăratele biserici ale lui Cristos!

Deoarece toţi protestanţii, toate cultele, grupurile interdenominaţionale, etc., etc., au o origine doar de ieri, singurii care pot îndeplni aceste două criterii amintite anterior sunt (1) catolicii şi (2) baptiştii. În timp ce catolicii sunt priviţi ca fiind aproape la fel de străvechi ca şi baptiştii, ei au deviat de la principiile Creştinismului Bibliei într-atât că nu pot fi recunoscuţi ca fiind biserici nou-testamentale. Catolicismul eşuează în longevitate şi în felul său de-a fi: ei sunt, de fapt, baptişti apostaziaţi ale căror început se află la câteva sute de ani depărtare de lucrarea timpurie a lui Isus Cristos.

Există, totuşi, printre cei care se numesc baptişti, biserici ale căror orânduiri, slujitori, doctrine şi practici sunt după modelul Noului Testament. Astfel unul dintre criteriile de calificare ca şi biserică a lui Cristos este îndeplinit. Doctrina de bază a acestor biserici cere ca ele să fie organizate ca şi biserici de către oameni care au avut legături anterioare cu biserica, de exemplu botezul scriptural precum şi existenţa unei ordinări anterioare şi a unei susţineri bune din partea unei biserici de aceeaşi credinţă şi practică.

Despre bisericile baptiste care au ţinut în mod consistent şi strict aceste principii se poate spune că sunt succesorii primei biserici prin însăşi virtutea naturii politicii pe care au sprijinit-o. Dovada este aceasta: nici un baptist sănătos nu ar fi de acord ca persoane nebotezate să se unească într-o biserică şi să se „boteze” unii pe alţii. Nici nu s-ar gândi să organizeze o nouă biserică fără o legătură anterioară cu o biserică. Această legătură dintre bisericile existente anterior şi cele noi este clar văzută în cartea Faptele Apostolilor şi se face deseori referire la ea ca şi „autoritatea bisericii” printre baptiştii sănătoşi. Aceasta este politica istorică baptistă derivată din Noul Testament şi ea a caracterizat biserici sănătoase de-a lungul secolelor indiferent de cum au fost poreclite. Această politică istorică este cea care produce biserici cu o succesiune validă a Bisericii din Ierusalim pe care a întemeiat-o Isus.

Pe stânca puternică a Scripturii ne sprijinim cazul. În timp ce am chemt ca mărturie vocile câtorva baptişti remarcabili şi am expus mărturia non-baptiştilor, nici credinţa şi nici practica noastră nu se bazează pe mărturia vre-unui om.  Indiferent de mărturia istoriei, nu am îndrăzni să ne sprijinim doctrina şi practica pe ea. Dacă, totuşi, Scriptura învaţă un lucru a fi adevărat şi corect noi recomandăm a-l crede, a-l susţine şi  a-l practica chiar dacă ne-ar costa însăşi viaţa noastră. Noi nu avem de ales decât să ascultăm de Cuvântul lui Dumnezeu şi astfel „să luptăm pentru credinţa, care a fost dată…” (Iuda versetul 3).

Câteva întrebări asupa cărora să meditaţi în timp ce citiţi acest capitol sunt următoarele: A fost Cristos cel care şi-a întemeiat Biserica sau a fost altcineva care a dus la bun sfârşit ceea ce nu a putul El să facă? A atribuit Cristos autoritate cuiva în special pentru a conduce lucrarea Sa? A fost El specific când a dat această autoritate? A dat El porunci specifice? A dat El astfel de porunci la anumite persoane? Dacă da, atunci în ce măsură au fost însărcinate aceste persoane? A făcut Cristos vre-o promisiune cu privire la succesiunea perpetuă a bisericilor Sale? A indicat sau a cerut învăţătura lui Cristos vre-o succesiune a bisericilor nou-testamentale? A fost succesiunea Bisericii învăţată (propovăduită) şi/sau percepută de către apostoli? A fost practica apostolilor în concordanţă cu mentalitatea baptistă istorică sau contrară ei? Dacă într-adevăr bisericile nou-testamentale au încetat să mai existe, ar fi putut ele să fie „reîncepute” prin vre-un fel de „reformă”? Poate botezul, odată pierdut, să fie reinstituit? Dacă da, atunci de către cine? De ce calificări ar avea nevoie, conform tiparului Scripturii, aceala care ar restabili biserica Domnului şi botezul? Deoarece nu este planul nostru de a da răspunsuri la fiecare dintre aceste întrebări în parte, după ce vei citi această carte vei fi pe drumul cel bun în   a-ţi răspunde singur la aceste întrebări.

Faptul că Scripturile au menirea de a fi un îndreptar şi un ghid al credinţei (doctrinei) noastre, este evident. În timp ce unii ar fi satisfăcuţi doar să vorbească despre această idee, convingerea noastră fermă este că trebuie chiar cu adevărat să urmăm Biblia! Isaia 8:20 spune, „La lege şi la mărturie! Căci dacă nu vor vorbi aşa, nu vor mai răsări zorile pentru poporul acesta.”

Deoarece atât în ceea ce priveşte credinţa (ceea ce credem) cât ŞI practica (ceea ce facem), baptiştii credincioşi cer un „Aşa spune Domnul!” Acesta este unul dintre principiile care-i deosebesc pe baptiştii adevăraţi de alţii. Protestanţii a putea susţine că îşi bazează doctrina pe Noul Testament, dar în mod evident practica lor a derivat fie din tradiţiile Romei, fie din păgânism sau din învăţăturile vre-unui om.

Luaţi în considerare acest exemplu concret al profesiei protestante contrazisă de practica protestantă. Majoritatea grupurilor protestante pretind a crede în mântuirea doar prin har, prin credinţă, dar prin practica lor ei neagă ceea ce spun că cred. Ei pun apă peste un copil care nu crede şi învaţă că un astfel de „botez” îl face pe bebeluş un copil al lui Dumnezeu.

Baptiştii cred că Noul Testament conţine atât instrucţiunile cât şi tiparele necesare pentru a cunoaşte adevărul şi pentru a-l practica într-un mod plăcut lui Dumnezeu. Baptiştii sănătoşi cer ca practica bisericii lor să fie în concordanţă cu adevărul Bibliei.

Biserica lui Cristos din Tesalonic a fost lăudată pentru credincioşia cu care i-au urmat atât pe apostoli cât ŞI bisericile din Iudea. Cuvântul „ucenici” este o traducere a cuvântului grecesc „mimetes” de unde vine cuvântul românesc „a mima”.  Observaţi cuvintele după cum urmează: „Şi voi înşivă aţi călcat pe urmele mele şi pe urmele Domnului…” (1 Tes. 1:6) „Căci voi, fraţilor, aţi călcat pe urmele Bisericilor lui Dumnezeu, care sunt în Hristos Isus, în Iudea…” ( 1 Tes. 2:14)

Bisericile baptiste nou-testamentale „mimează” biserica primară şi  pe altele ca ea. Ei insistă nu numai pe a crede aceleaşi doctrine ci şi pe a urma urma tiparele evlavioase puse înaintea noastră de aceste biserici. Această convingere, că Noul Testament nu este doar un ghid al credinţei noastre, ci şi tiparul pentru practica noastră reprezintă al doilea principiu care-i deosebeşte pe baptiştii adevăraţi de alţii.

Noi nu avem nici un drept de a ne interpune ideile, convingerile, practicile sau tradiţiile în închinarea şi slujirea lui Dumnezeu. A face astfel înseamnă a anula Cuvântul lui Dumnezeu, căci la urma urmei, El a descoperit în Biblie tot ceea ce vrea El ca să ştim despre lucrurile spirituale. Următoarele versete ne dau instrucţiuni clare cu privire la obligaţia noastră de a fi supuşi Bibliei în toate lucrurile. Luaţi în considerare următoarele avertismente:

(Marcu 7:13) „Şi aşa, aţi desfiinţat Cuvântul lui Dumnezeu, prin datina voastră. Şi faceţi multe lucruri de felul acesta!”

(Deut. 4:2) „Să n-adăugaţi nimic la cele ce vă poruncesc eu, şi să nu scădeţi nimic din ele; ci să păziţi pocuncile Domnului, Dumnezeului vostru, aşa cum vi le dau eu.”

(Deut 12:32) „Voi să păziţi şi să împliniţi toate lucrurile pe care vi le poruncesc eu; să    n-adăugaţi nimic la ele, şi să nu scoateţi nimic din ele.”

(Apoc. 22:18) „Mărturisesc oricui aude cuvintele proorociei din cartea aceasta că, dacă va adăuga cineva ceva la ele, Dumnezeu îi va adăuga urgiile scrise în cartea aceasta.” Este devastator de serios să modifici Cuvântul lui Dumnezeu atât în chestiuni teologice cât şi în chestiuni de urmat, practicat şi sărbătorit.

Faptul că mulţi din zilele apostolilor (şi ale noastre) au pervertit adevărul lui Dumnezeu este cauza dezbinărilor din interorul „creştinătăţii”. Din cauza opiniilor lor stricte, baptiştii sunt adesea acuzaţi de cauzarea dezbinărilor dintre creştini. O analiză matură arată că în realitate alţii reprezintă partea vinovată. Cei care s-au separat de bisericile baptiste şi au fondat altele noi sunt de fapt vinovaţi de schismă şi de semănare a vrăjbii între fraţi. Bisericile care au pornit prin a fi baptiste şi apoi s-au alăturat sistemului catolic sunt cele care sunt de fapt schismatice. Protestanţii care nu au putut să suporte corupţia Romei, fie au plecat, fie au fost daţi afară din catolicism. „Reforma” lor a fost doar parţială. Ei au eşuat să se întoarcă în bisericile Domnului şi au stabilit altele proprii. Aşadar ei, şi nu baptiştii, sunt vinovaţi de divizare şi schismă.

Mulţimi de oameni nu au urmat învăţăturile Bibliei aşa cum sunt ele şi au părăsit bisericile Domnului pentru a urma un oarecare lider omenesc. Alţii, fie din lipsă de cunoştinţă, fie din nepăsare faţă de adevăr, şi-au început propriile lor „biserici” fără a lua în considerare sau a înţelege doctrina şi tiparul Noului Testament a adevărului bisericii. Aceeaşi situaţie era şi în zilele apostolilor lui Cristos. Luaţi următoarele versete în considerare:

(2 Cor. 2:17) „Căci noi nu stricăm Cuvântul lui Dumnezeu, cum fac cei mai mulţi; ci vorbim cu inimă curată, din partea lui Dumnezeu, înaintea lui Dumnezeu, în Hristos.”

(2 Cor. 4:2) „Ca unii, care am lepădat meşteşugurile ruşinoase şi ascunse, nu umblăm cu vicleşug şi nu stricăm Cuvântul lui Dumnezeu. Ci, prin arătarea adevărului, ne facem vrednici să fim primiţi de orice cuget omenesc, înaintea lui Dumnezeu.”

(1 Ioan 2:19) „Ei au ieşit din mijlocul nostru, dar nu erau dintre ai noştri. Căci dacă ar fi fost dintre ai noştri, ar fi rămas cu noi; ci au ieşit, ca să se arate că nu toţi sunt dintre ai noştri.”

Multe biserici din zilele noastre au fost începute de către persoane care nu au dorit să urmeze doctrina şi practica Biblică istorică. Unii au „stricat Cuvântul lui Dumnezeu” în mod deschis şi sunt vinovaţi de „ stricarea Cuvântului lui Dumnezeu.”  Alţii „nu erau dintre ai noştri” şi ca urmare „au ieşit din mijlocul nostru”. Acest lucru a tot fost practicat de atâta vreme şi de către atâţia încât puţini dintre cei care fac parte din lumea religioasă de astăzi se gândesc că nu au nici un drept ca să-şi înfiinţeze propriile biserici.

Bisericile catolice, atât de est cât şi latine, şi toate „odraslele” lor protestante constituie rezultatul oamenilor care au apostaziat de la adevărul biblic şi au părăsit bisericile Domnului. Fără urmă de îndoială mulţi care fac parte din aceste societăţi sunt sinceri, dar adevărul nu se măsoară în sinceritate! Unele „biserici” au fost formate sau „deformate” de către persoane care au părăsit practicile Noului Testament. Altele s-au format din aceia care au rezultat parţial din erorile Romei. Oricare ar fi cazul, toate diferitele societăţi non-baptiste cunoscute în prezent sub numele de „biserici” îşi au originea separat faţă de lucrarea întemeiată de Cristos.

Multe dintre aceste biserici îşi au propriul „papă”- fie mort sau în viaţă- care guvernează peste ei ca şi stăpân. Dacă te îndoieşti de faptul că Protestanţii şi-au stabilit propriul lor „papă” infailibil, atunci ia în considerare următoarele informaţii cu privire la una dintre cele mai numeroase ramuri protestante şi dintre cele mai acceptate din punct de vedere social, Metodiştii.

„În aplicarea înţelepciunii omeneşti într-o organizare a unei societăţi religioase, John Wesley a fost, după cum mulţi au remarcat, mai asemănător cu Ignatius Loyola [fondatorul Iezuiţilor] decât orice alt om; el a conformat mai mult decât orice grup protestant organizarea Metodismului cu Romanismul… Prin faimosul său „Act de Declaraţie al Celor O Sută Legali” (Deed of Declaration to the Legal Hundred), „Magna Charta a Metodismului” (din 1784, când el avea vârsta de optzeci şi unu de ani), care a lăsat prin testament proprietatea şi conducerea tuturor capelelor din Regatul Unit la o sută de predicatori călători şi succesorilor lor, cu condiţia ca ei să accepte ca fundament al doctrinei lor Notiţele sale la Noul Testament şi cele patru volume de predici ale sale publicate în anul sau înainte de anul 1771 d. H., el a întrecut până şi înţelepciunea lumească a catolicismului, şi s-a autonumit nu numai infailibil, ci papă veşnic al societăţii sale. Aşa că Cele Douăzeci Şi Cinci De Articole Ale Religiei, sunt declarate, în Cartea Metodistă De Disciplină, a fi inalterabile. Aceasta îl face pe Wesley ultimul şi cel mai mare învăţător autoritar al rasei umane, şi-l situează deasupra lui Cristos şi a apostolilor Săi, după cum ni se cere să ne uităm prin intermediul lui Wesley la toată învăţătura Divină, şi să aceptăm pentru totdeauna interpretarea sa a doctrinei şi conceptelor Bibliei. Cum ar putea vre-unul dintre copiii dragi ai lui Dumnezeu să dorească să schimbe conducerea lui Cristos cu cea a unui muritor păcătos şi supus greşelii?  [2] [Parantezele îmi aparţin: C.A.P.]

Wesley nu a fost nici primul dar nici ultimul dintre protestanţi care să fie stabilit ca autoritate finală a adevărului spiritual. Acest scriitor, înainte de a deveni baptist, a fost un discipol al „dr.” C.I. Scofield, care reprezintă un „papă” mort de mult timp. Notele lui Scofield asupra Bibliei şi scrierile lui sunt adesea bune şi de ajutor dar sunt şi periculoase în erorile lor, de multe ori! Adesea învăţătorii mari şi de folos, ai Bibliei au fost aproaope idolatrizaţi de către cei care le-au urmat învăţăturile.

Erori dureroase precum şi erezii care condamnă sufletele la moarte se înalţă din inimile şi minţile depravate ale bărbaţilor şi femeilor care nu cunosc Scripturile. Aşadar singurul nostru ghid sigur este Cuvântul lui Dumnezeu. Acest lucru este clar observat în următoarele cuvinte ale lui Crisros.

(Mat. 22:29) „Drept răspuns, Isus le-a zis: „Vă rătăciţi!Pentru că nu cunoaşteţi nici Scripturile, nici putere lui Dumnezeu.” Cuvântul lui Dumnezeu, Biblia, este cel care vorbeşte despre mântuirea pe care o dă Dumnezeu şi acelaşi Cuvânt trebuie să ne înveţe doctrina corectă şi să ne călăuzească vieţile.

(2 Tim. 3:15,16) „Din pruncie cunoşti Sfintele Scripturi, care pot să-ţi dea înţelepciunea care duce la mântuire, prin credinţa în Hristos Isus. Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire.”

Lasă biserica romano-catolică să-şi revendice infailibilitatea papei lor! Lasă ca protestanţii să-şi numească călăuzitori infailibili! O astfel de practică nu are nici un fundament în învăţăturile Bibliei!

Teologii cercetători romano-catolici nu privesc Scripturile în aceeaşi lumină ca şi baptiştii. Ei cred Biblia, nu pentru că văd sau înţeleg că este adevărul revelat al lui Dumnezeu, ci pentru că le spune biserica romano-catolică ca să creadă. Dacă te îndoieşti de acest fapt, ascultă cuvintele veneratului „Sfânt” Augustin. „Nu aş fi crezut Noul Testament dacă doctrina bisericii [romano-catolice] nu îmi comanda.”     [3] [Parantezele îmi aparţin: C.A.P.]

Acesta este motivul pentru care „Sfântul” Augustin putea să selecteze şi să aleagă dintre învăţăturile Bibliei. Putea să selecteze ce vroia să creadă şi să practice din Vechiul Testament cât şi din Noul. El a susţinut că crede că toţi oamenii sunt păcătoşi, „… cu excepţia Sfintei Fecioare Maria, pe care doresc, pentru onoarea Domnului, să o scot total din discuţie când vine vorba despre păcat.”  [4]

Şi totuşi unii vorbesc despre Augustin, închinătorul la Maria, ca şi cum ar fi aproape de Pavel în propovăduirea adevărului lui Dumnezeu. După părerea mea, Spurgeon a căzut în această eroare. Autoritatea lui Augustin nu era Biblia, ci mai degrabă biserica Romei care i-a spus să creadă în Biblie pe lângă tradiţiile şi declaraţiile ei papale. Ce avertisment serios ar trebui să fie acesta pentru cei care sunt de acord să creadă în Biblie! Haideţi să o credem toată! Haideţi să fim supuşi autorităţii sale, căci este Cuvântul lui Dumnezeu. Cum îndrăznim să selectăm dintre învăţăturile ei ceea ce ne place şi să negăm ceea ce poate este în contradicţie cu ideile noastre preconcepute. Cât de trist este faptul că mulţi din zilele noastre nu cred adevărul despre bisericile lui Domnului pentru că vine în contradicţie cu propriile lor idei!

Lasă-i pe protestanţi să ridice în slăvi nişte mari teologi sau învăţători şi să-i urmeze dacă insistă. Când orbul îl conduce pe orb ”vor cădea amândoi în groapă” (Mat. 15:14). Dar lasă-i pe cei care practică credinţa în Biblie să-şi dovedească credinţa în ea prin ascultarea faţă de ea!

Printre acele biserici numite baptiste se găsesc oameni care au fost aduşi de însuşi Dumnezeu ca să se sprijinească pe Noul Testament ca pe singura lor regulă a credinţei şi practicii. Ei văd în ea atât conceptul cât şi tiparul pentru o închinare şi o slujire acceptată. Noi credem că acesta este singura cale plăcută lui Dumnezeu, Autorul Divin al Bibliei. Dacă nu avem Biblie pentru doctrina şi practica noastră, părăseşte astfel de lucruri ca inovaţiile omenirii depravate. Pe cealaltă parte, dacă Biblia ne învaţă ceva, noi ca şi unii care “tremură la Cuvântul Său” nu putem face nimic mai mult decât să credem şi să ascultăm de ea!

Trei întrebări, în principal, ar trebui expuse în această conjunctură. Ele sunt următoarele:

(1)   Ne învaţă Scripturile că Cristos şi-a clădit Biserica în timpul lucrării Sale timpurii, sau ne învaţă că Duhul Sfânt a clădit-o în timpul sărbătorii evreieşti a Rusaliilor?

(2)   Pretind Scripturile că o astfel de biserică se va păstra până se va întoarce Domnul după ea, sau există versete care afirmă că ea va apstazia în totalitate?

(3)   Ne învaţă Scripturile în mod adecvat despre o astfel de biserică pentru ca noi să putem identifica o astfel de biserică astăzi?

Păstraţi aceste întrebări în minte în timp ce luaţi în considerare următoarele puncte pertinente.

Cristos şi-a fondat Biserica Sa. Faptul că Biserica lui Cristos a fost construită (stabilită) de către El în timpul lucrării Sale timpurii reiese evident din Scripturi. El a menţinut că o va zidi: „Şi Eu îţi spun: tu eşti Petru, şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea, şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui.” (Mat. 16:18)

Fără a ne strădui prea mult, ar trebui să observăm aici că Cristos nu a spus că-şi va zidi Biserica pe Petru. Cuvântul pentru „Petru” este, conform cu (dicţionarul) Strong, „Petros” (pet’-ros); aparent un cuvânt primar; o (bucată de) piatră ca şi nume, Petrus, un apostol,”  [5] dar cuvântul pentru „piatră” pe care este zidită biserica este „petra (pet’-ra); feminin un (bloc de) piatră (literal sau figurativ).”  [6] Acest al doilea cuvânt „petra” semnifică  un bloc masiv de piatră după cum este ilustrat în următoarele versete:

Mat. 7:24-25: „De aceea, pe orişicine aude aceste cuvinte ale Mele, şi le face, îl voi asemăna cu un om cu judecată, care şi-a zidit casa pe stâncă „(petra).” A dat ploaia, au venit şivoaiele, au suflat vânturile şi au bătut în casa aceea, dar ea nu s-a prăbuşit, pentru că avea temelia zidită pe stâncă” (petra).

Mat. 27:60: „Şi l-a pus într-un mormînt nou al lui însuşi, pe care-l săpase în stâncă: (petra). Apoi a prăvălit o piatră mare la uşa mormântului, şi a plecat.”

Marcu 15:46: „Şi Iosif a cumpărat o pânză subţire de in, a dat jos pe Isus de pe cruce, L-a înfăşurat în pânza de in, şi L-a pus într-un mormânt săpat în stâncă (petra). Apoi a prăvălit o piatră la uşa mormântului.”

Luca 6:48: „Se aseamănă cu un om care, când a zidit o casă, a săpat adânc înainte, şi a aşezat temelia pe stâncă (petra). A venit o vărsare de ape, şi s-a năpustit şivoiul peste casa aceea, dar n-a putut s-o clatine pentru că era zidită pe stâncă” (petra)

Romani 9:33: „După cum este scris: „Iată că pun în Sion o Piatră de poticnire, şi o stâncă(petra) de cădere: şi cine crede în El, nu va fi dat de ruşine.””

1 Cor. 10:4: „Şi toţi au băut aceeaş băutură duhovnicească, pentru că beau dintr-o stâncă (petra) duhovnicească ce venea după ei; şi stânca era Cristos.”

1 Petru 2:8: „Şi o piatră de poticnire, şi o stâncă(petra) de cădere. Ei se lovesc de ea, pentru că n-au crezut Cuvântul, şi la aceasta sunt rânduiţi.”

Aceste versete demonstrează că Cristos a arătat contrastul dintre Petru (petros), o piatră mică, cu o piatră masivă (petra). Fără îndoială că Domnul nostru a arătat spre sine ca fiind Piatra pe care şi-a zidit Biserica. (compară cu „templu” folosit de Isus în Ioan 2:19) El este o „piatră de temelie”, „temelia” şi „temelia” apostolilor şi a proorocilor după cum este indicat în următoarele versete:

Isaia 28:16: „Deaceea, aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeu: „Iată, pun ca temelie în Sion o piatră, o piatră încercată, o piatră de preţ, piatră din capul unghiului clădirii, temelie puternică; cel ce o va lua ca sprijin, nu se va grăbi să fugă.””

1 Cor. 3:10-12: „Nouă însă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său. Căci Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu. Într-adevăr, cine dintre oameni cunoaşte lucrurile omului, afară de duhul omului, care est eîn el? Tot aşa: nimeni nu cunoaşte lucrurile lui Dumnezeu afară de Duhul lui Dumnezeu.”

Efes. 2:20: „Fiind zidiţi pe temelia apostolilor şi proorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos.”

Isus Cristos NU şi-a zidit Biserica pe Petru, în ciuda susţinerilor Romei că Petru a fost primul ei papă. În această legătură nu există absolut nici o confirmare scripturală că Petru ar fi fost vre-odată în Roma, ce să mai vorbim deci că ar fi fost primul papă al bisericii romano-catolice! De fapt, din Scripturi rezultă mai mult faptul care ne face să fim siguri că el nu a fost niciodată în Roma. Luaţi în considerare:

(1)   Pavel a scris marea carte doctrinală Romani bisericii din Roma. Ar părea ciudat ca el să trebuiască să facă acest lucru deja era un apostol acolo cu biserica din Roma după cum afirmă papiştii. Care ar fi fost rostul unei astfel de scrisori?

 (2)   Chiar mai concludent este faptul că Pavel, în timp ce saluta biserica de acolo la începutul epistolei lui, Romani, nu-i transmite nici o salutare lui Petru. Cu siguranţă că, dacă Petru ar fi fost prezent atunci în Roma, Pavel l-ar fi salutat. Dacă Petru era papă al Romei, Pavel l-ar fi salutat cu siguranţă în epistola sa!

(3)   Mai târziu, Pavel a fost reţinut în Roma, probabil de vre-o trei ori. Din Roma, în timpul petrecut în închisoare Pavel a scris cărţile biblice Efeseni, Filipeni, Coloseni şi 2 Timotei. În 2 Timotei doar Pavel menţionează 23 de prieteni şi cunoscuţi, dar nici măcar o dată în aceste cărţi nu îl menţoinează pe Petru! Cu siguranşă că dacă Petru s-ar fi aflat în Roma, Pavel l-ar fi menţionat. Anumiţi indivizi au trimis salutări altor fraţi prin mâna lui Pavel în aceste epistole. Unii sunt menţionaţi cu numele, dar nu este făcută nici o menţionare a lui Petru. Evident că el nu se afla în Roma!

Pur şi simplu nu există nici o confirmare biblică a faptului că Petru a fost vre-odată în Roma. Find astfel contrazisă de către dovada biblică, susţinerea Romei că Petru ar fi fost primul papă pare a fi încă una dintre presupunerile ei false! Este doar o tradiţie goală, făcută de mâna omului cu nici o consecinţă de valoare de nici un fel.

Ceea ce este semnificativ ca să observăm aici este că în timp ce Cristos nu a spus că-şi va zidi Biserica pe Petru, El A spus că-şi va zidi Biserica! Nu există nici un indiciu de nici un fel în cuvintele „Îmi voi zidi Biserica” că oricine altcineva înafară de Cristos ar fi un agent în zidirea ei. Isus nu a spus că Tatăl îi va zidi Biserica. Nici nu a spuns că Duhul Sfând îi va zidi Biserica!

Nu există nici măcar un singur verset care să spună sau care măcar să insinueze că Duhul Sfânt ar fi zidit, ar fi început sau ar fi dat naştere Bisericii lui Cristos de sărbătoarea evreiască a Rusaliilor. Ideea că Biserica a fost întemeiată în ziua de Rusalii a fost învăţată într-un mod atât de curent încât mulţi o presupun a fi „ziua de naştere a Bisericii”. O astfel de presupunere nu are nici un fel de bază în Cuvântul lui Dumnezeu! Noi credem că Cristos a făcut ceea ce a spus că va face: El şi-a zidit Biserica în timpul lucrării Sale timpurii.

Cristos a întemeiat O Biserică Adevărată

Prin cuvântul „biserică”  Biblia nu se referă la o organizaţie regională, naţională sau mondială cum ar crede unii. Un astfel de înţeles pentru cuvântul „biserică” este străin Bibliei după cum este şi ideea de „biserică universală, invizibilă”. Aceasta, împreună cu alte definiţii au fost date cuvântului „biserică”, dar un studiu atent al cuvântului arată natura sa locală, vizibilă. Îl cităm din nou pe James Strong: „ecclesia (ek-klay-see’-ah); o chemare afară, ex. (în mod concret) o adunare a poporului, în special o congregaţie religioasă…” [7]

Deşi Strong încearcă să facă „ecclesia” ceva mai mult ca o „biserică locală”, el şi alţii cad atât în favoarea Bibliei cât şi a limbii originale. El nu conferă nici un motiv lingvistic sau biblic pentru încercarea sa de a face „ecclesia” să se refre la o „biserică universală”. Într-adevăr, el nu putea face acest lucru, deoarece nu există nici o bază biblică sau lingvistică pentru o astfel de încercare de definiţie! Folosirea în Noul Testament, folosirea seculară şi folosirea din Septuaginta a cuvântului „ecclesia” indică faptul că era folosit numai şi întotdeauna când se vorbea despre un grup organizat, congregaţional de oameni dintr-o locaţie dată.

Una dintre cele mai mari jigniri a unei înţelegeri corecte a adevărului bisericii Noului Testament este noţiunea că cuvântul „biserică” înseamnă mai mult de un lucru. Timp de mai mulţi ani acest autor a urmat înţelepciunea protestanţilor, în mod notabil „dr.” C.I. Scofield şi ucenicii săi de la Seminarul din Dallas care, fără o garanţie scripturală, învaţă despre mai multe „feluri” de biserici. Pentru a-şi întări  mentalitatea interdenominaţională, ei ne asigură nestingheriţi că există o „biserică invizibilă”.

B.H. Carroll (1843-1914) a fost fondatorul şi primul preşedinte al Seminarului Teologic Baptist Sud-Vestic (Southwestern Baptist Theological Seminary) şi timp de treizeci de ani a slujit ca pastor al Primei Biserici Baptiste (First Baptist Church) din Waco,Texas. El a scris următoarele lucrări: Duhul Sfânt (The Holy Spirit); Cristos şi Biserica Sa (Christ and His Church); Predici Evanghelistice: Baptiştii şi Doctrina Lor (Baptists and Their Doctrine); Inspiraţii din Biblie: Isus Hristosul (Jesus the Christ); Mesaje de Trezire (Revival Messages); şi cartea în şaptesprezece volume O Interpretare a Bibliei în Engleză (An Interpretations of the English Bible); precum şi alte lucrări. Prezbiterul Caroll a scris următoarele: „ Nici Domnul nostru şi nici scriitorii Noului Testament nu au inventat acest cuvânt [în greacă „ecclesia”] şi nici nu l-au folosit în vre-un sens neobişnuit. Înainte de timpul lor era folosit în mod obişnuit, cu o semnificaţie foarte bine cunoscută, şi supus ca orice alt cuvânt la diferite utilizări, conform cu legile stabilite ale limbii. Adică, poate fi folosit fie în mod abstract, fie general, fie particular, fie în perspectivă, fără a-şi pierde înţelesul esenţial…

” Care este, atunci, înţelesul etimologic al acestui cuvânt? Înţelesul primar este : o adunare organizată, ai cărei membri au fost chemaţi să iasă din căminele sau afacerile private pentru a lua parte la chestiuni publice. Această definiţie implică în mod necesar nişte precondiţii de a deveni membru…

„Când, în această lecţie, Domnul nostru spune: „Pe această piatră îmi voi zidi „ecclesia”, în timp ce „îmi” evidenţiază „ecclesia” Sa, din forma greacă „ecclesia” şi „ecclesia” Vechiului Testament, cuvântul în sine îşi păstrează în mod natural înţelesul obişnuit…

„În mod obişnuit, adică, în aproape toate utilizările, înseamnă: adunarea particulară a ucenicilor botezaţi ai lui Cristos de pe acest pământ, ca şi „Biserica lui Dumnezeu din Corint.” „Acestei clase îi aparţin în mod necesar toate utilizările abstracte sau generice ale cuvântului, căci ori de câte ori abstractul sau genericul întâlneşte expresii concrete, sau ia forme operative, este vorba întotdeauna despre o anumită adunare.”  [8] [Parantezele îmi aparţin: C.A.P.]

Carroll continuă să evidenţieze că utilizările generice nu dovedesc existenţa unei aşa-zise „biserici universale invizibile” după cum a fost imaginată ea de către Luther. Exact aşa cum spune Scriptura, „bărbatul este capul nevestei” (Efes. 5:23), dar totuşi nimeni nu este într-atât de prost (caraghios) să creadă că există un bărbat (soţ) gigantic şi o „soţie universală invizibilă”. Aşa că atunci când Scripturile vorbesc despre „biserică” într-un mod abstract, noi găsim biserica existând doar în adunările credincioşilor botezaţi în mod scriptural şi organizaţi conform Noului Testament. Carroll îşi susţine punctul de vedere, scriind următoarele:

„De exemplu, dacă un congresman englez, care face referire la dreptul fiecărui cetăţean în parte de a fi judecat de către semenii lui, ar spune: „Pe această piatră Anglia îşi va zidi juriul  şi puterea tiranilor nu o va birui”, el foloseşte termenul juriu într-un sens abstract, de ex., în sensul unei instituţii. Dar când această instituţie găseşte expresii concrete, sau devine operativă, este întotdeauna un anumit juriu format din doisprezece bărbaţi şi niciodată un agregat al tuturor juriilor într-un singur juriu mare.

„Sau dacă un scriitor al legii ar spune: ’În judecarea unor fapte, prin mărturie orală, tribunalul va fi judecătorul legii, iar juriul va fi judecătorul faptelor’, şi dacă ar adăuga: ’când depune mărturie, martorul va spune ceea ce ştie juriului, şi nu tribunalului’, el foloseşte în mod evident termenii „tribunal”,”juriu” şi „martor” într-un sens general. Dar în practică, genericul devine întotdeauna particular- ex., un anumit judecător, un anumit juriu, sau un anumit martor, şi niciodată un agregat a tuturor judecătorilor într-un mare judecător, nici a tuturor juriilor într-un mare juriu şi nici a tuturor martorilor într-un mare martor. De aici spunem că legile limbii cer ca toate utilizările abstracte şi generice ale cuvântului „ecclesia” să fie clasificate ca reprezentând adunarea în particular şi nu adunarea în general.”  [9]

O altă mărturie a utilizării Noului Testament a cuvântuilui „ecclesia” se găseşte în lucrarea standard a lui W.E. Vine, nu un baptist, şi un notabil cercetător (teolog) grec. El afirmă: „Ekklesia… era folosit între grecii aparţinând unui grup de cetăţeni adunaţi pentru a discuta problemele statului… În Sept. [Septuaginta- traducerea în greacă a Vechiului Testamen] este folosit pentru a descrie adunarea lui Israel convocată pentru orice motiv anume, sau o adunare considerată ca fiind reprezentativă pentru întreaga naţiune…”     [10] [Parantezele îmi aparţin: C.A.P.]

Onestitatea cerea ca Vine să situeze definiţia sa în propriul dicţionar, nu la litera „B” de la biserică, ci mai degrabă la litera „A” de la adunare şi acolo îi veţi şi găsi explicaţiile. Din păcate, fără îndoială că datorită noţiunilor preconcepute, Vine susţine fără a avea absolut nici o bază etimologică sau scripturală că asest cuvânt se poate referi de asemenea la toţi cei mântuiţi. O astfel de inconsistenţă nu poate fi numită pe drept cercetare. Să-i fie ruşine d-lui Vine. Sperăm că acum ştie mai bine!

În mod asemănător, onestitateal îi forţează pe Vincent, Robertson şi alţii să recunoască că etimologia cuvântului cere o adunare (locală)  fondată de Cristos în contrast cu adunarea (locală) evreiască care a fost numită sinagogă. Nu există nici un caz în care Cristos să folosească acest cuvânt într-un alt sens decât unul local. De asemenea nu este dovadă de sensibilitatea să presupunem că apostolii au schimbat înţelesul cuvântului pentr a-l face să însemne ceva universal şi invizibil. A face aşa ceva fără a face o distincţie clară ar fi fost înşelător, cel puţin!

Dacă bunul simţ şi utilizarea normală a limbii câştigă, nu există absolut nici un motiv să credem că „biserică” înseamnă aştceva decât o adunare a credincioşilor în Cristos botezaţi în mod nou-testamental care sunt organizaţi conform Noului Testament. Numai aceia care se opun bisericii sau care sunt de partea protestantismului găsesc că este necesar să transforme o chestiune atât de simplă într-una foarte complexă insistând că mai există încă un fel de biserică decât una „locală”. Ni se amintesc cuvintele lui Pavel adresate bisericii din Corint pe care „a dat-o în căsătorie” ca şi „fecioară castă” sau mireasă lui Isus Cristos. El a scris, „Dar mă tem ca, după cum şarpele a amăgit pe Eva cu şiretlicul lui, tot aşa şi gândurile voastre să nu se strice de la curăţia şi credincioşia care este faţă de Cristos.” (2 Cor.11:3). Simplicitatea stă în a crede definiţia obişnuită, uzuală, logică şi autentică din punct de vedere lingvistic a cuvântului biserică ca şi congregaţie locală. Comlexitatea şi confuzia apar atunci când oamenii fabrică definiţii adiţionale pentru cuvântul „biserică” şi încearcă să facă deosebire între ele.

Faptul că aceşti lexicografi care insistă cu neruşinare să introducă propriile idei în definiţia cuvântului „biserică” nu sunt nici infailibili şi nici scutiţi de noţiuni preconcepute, ni-l spune foarte cinstit cercetătorul reformat Berkhof: „Este necesar ca să păstrăm în minte că lexicoanele nu sunt de absolută încredere, şi sunt cel puţin aşa, atunci când se ajunge la particular.  Ele de abia întruchipează acele rezultate ale muncii exegetice a diferiţilor traducători care s-au dedicat judecăţii discriminatoare a lexicografilor, şi care adesea expun o diferenţă de opinie. Este forte posibil, iar în unele cazuri este perfect evident, că alegerea unui înţeles  a fost determinat de către înclinarea dogmatică… Dacă un traducător are vre-un motiv ca să se îndoiască de sensul unui cuvânt, aşa cum este dat el de dicţionar, el va trebui să facă singur investigaţii.”  [11]

Unii au încercat să contrazică faptul că cuvântul „ecclesia”- deoarece derivă din două cuvinte greceşti care înseamnă „a chema” şi „afară” înseamnă „cei chemaţi afară”. Scofield şi alţii urmează această cale neştiinţifică şi ireală. Făcând aşa ei încearcă să spună că „ecclesia” sau „biserică” reprezintă deci pe toţi „chemaţi afară” sau oricine sau chiar toate veacurile.

Noi recunoaştem fără nici o reţinere că cuvântul „ecclesia” izvorăşte din cele duoă cuvinte mai sus menţionate, dar evidenţiem şi faptul că adesea cuvintele ajung să însemne altceva decât o combinaţia a rădăcinilor lor. Prezbiterul baptist Edward Overby evidenţiază:

„Câteva cuvinte ar trebui spuse despre etimologia cuvântului ekklesia înainte de a merge mai departe… Trebuie făcută diferenţa dintre etimologia unui cuvânt şi înţelesul acestuia la un moment anume în istorie. Câteodată cele două sunt aceleaşi: de multe ori sunt foarte diferite. Englezescul ’Hussy’ a derivat de la ’huswife’ care înseamnă casnică (housewife în eng.); astăzi înseamnă femeie fără valoare,fată , sau fată obraznică. Englezescul ’Con-stable’ a derivat din ’comes-stabuli’ care înseamnă îngrijitor la grajduri; astăzi înseamnă ofiţer al păcii (al stării civile). Ekklesia a derivat din ekkletos care înseamnă chemat afară dar în vremurile anterioare Noului Testament însemna adunare sau adunare chemată afară. Să spui că înseamnă cei chemaţi afară nu este corect. Broadus scrie, ’Cuvântul grecesc ecclesia înseamnă în primul rând adunarea cetăţenilor într-un stat care se autoguvernează, fiind derivat din ekklaleo a chema afară; ex., afară din căminele lor sau din locurile de afacere, a soma, cum vorbim despre a chema miliţia. Noţiunea larg răspândită care înseamnă a chema afară în sensul de separare faţă de alţii, este greşită…’ Şi Hort confirmă acest lucru când scrie, ’Nu există nici un fundament pentru noţiunea larg răspândită că ekklesia înseamnă un popor sau un număr de oameni individuali chemaţi afară din lume sau omenire.”   [12]

Cuvântul ecclesia s-a referit întotdeauna la o adunare întrunită şi organizată pentru a conduce afaceri. Aceasta era utilizarea obişnuită înainte şi în timpul zilelor Domnului Isus pe pământ. S.E. Anderson subliniază: „Unii dintre cei mai de seamă cercetători greci spun că nu s-a găsit nici un caz în greaca clasică unde ecclesia să fie folosit de către persoane ca neadunate sau nestrânse.”   [13]

Mai departe, pe aceeaşi temă, Roy Mason scrie: „Prof. Royal de la Colegiul Wake Forest din Carolina de Nord, care i-a fost profesor d-lui prof. A.T. Robertson, de la Louisville Seminary, şi prof. C.B. Williams, grec, când a fost întrebat dacă cunoaşte vre-o împrejurare în greaca clasică în care ecclesia să fi fost folosit de către vre-o clasă de persoane neadunate sau nestrânse a spus: ’Nu conosc nici un astfel de pasaj în greaca clasică.’ Cu această afirmaţie sunt de acord şi profesorul Burton de la Universitatea din Chicago, Stifler din Crozer, Strong din Rochester şi mulţi alţi cercetători (teologi).”   [14]

Deoarece nici Isus şi nici apostolii Săi nu au indicat niciodată că foloseau cuvântul ecclesia în vre-un alt sens decât binecunoscuta şi obişnuita utilizare a zilei, este o violare serioasă a tuturor regulilor de bun simţ de traducere faptul de a substitui o altă definiţie cu cea intenţionată de ei şi cea pe care au înţeles-o ascultătorii lor. Prin de proceduri nefixate de interpretare de genul acesta, Biblia poate fi făcută să înveţe aproape orice.

Subliniind faptul că biserica este întotdeauna „locală” şi nu este nevoie ca să folosim acest adjectiv după cuvânt, J.B. Moody, adresânduse celor adunaţi la întrunirea South Baptist Convention găzduită de biserica sa a spus: „Eu nu citesc niciodată despre o adunare locală, clădire, trup, mireasă, oraş, congregaţie, sfeşnic, turmă, staul, familie, câmp, casă, household, templu, viţă, vie,  femeie sau soţie. Ar putea fi ele locale, dar este o prostie tautologică să spui aşa, înafară de cazul în care vrei să le distingi de unele de alt fel. Dar nu există altele. Împărăţia nu este locală, dar biserica este în mod necesar. Când biserica moare ÎNtr-un loc, ea moare numai FAŢĂ DE acel loc, şi se împrăştie către alţii. Cristos spune, „O să MUT sfeşnicul DE LA LOCUL LUI…”  [15]

Încă o dată îl cităm pe binecunoscutul şi respectatul prezbiter Moody, de data aceasta de la o adresă aflată la Campusul Uniunii Tinerilor Baptişti (Baptist Young Peoples Union Encampment) din Estill Springs, Tennessee, pe 25 Iunie 1907: „O biserică universală, vizibilă sau invizibilă, trebuie să aibă organizare şi lucrători şi doctrină şi guvernare, sau poate să nu facă numic. O astfel de biserică nu poate fi un administrator bun a nici unui lucru. Această eroare fără sens cu privire la o biserică universală a înşelat mai mulţi oameni şi a risipit mai multă energie şi a dat naştere la mai mult bigotism decât orice alt mecanism înşelător al diavolului… ’Biserica lui Dumnezeu’ este o congregaţie. Expresia „Biserica lui Dumnezeu” apare de doisprezece ori, şi orice om, chiar şi orb la un ochi şi aproape orb la celălalt, poate vedea acest lucru în fiecare caz.  Leul este o fiară feroce; fiecare leu este o fiară feroce; dar toţi leii nu sunt o fiară feroce. Acesta este o concepţie de neconceput; o supoziţie „de nepresupus” şi o superstiţie de neexprimat. Abilitatea executivă stă în bestia reală şi nu în cea ireală, buster. La fel şi cu calul, omul, juriul, biserica, etc… Asupra bisericii universale a fost făcute presupuneri, afirmări şi insistări spre irevocabila pagubă a credinţei spre care ar trebui să tânjim. Eu nu cred în asta. Dacă ar fi existat aşa ceva nu ar putea face nimic. Niciodată nu s-a întrunit, nu are doctrine, nici slujitori, nici un guvern, nici o împuternicire. Nu poţi spune cine face parte din ea sau cum au ajuns acolo. Este un spiriduş invizibil, irealizabil, imposibil, sărăcăcios, răspândit în superficialitate, extins în miniatură şi dezvoltat în nimic. Îl face pe om să se simtă prea mare pentru o mică congregaţie mulţumitoare pe ca re Cristos a organizat-o pentru lucru. Ei cred că se află în biserica mare din pricina credinţei salvatoare, şi nu văd nevoia de a fi adăugaţi unei alte biserici- o biserică mică, locală, limitată, prea mică pentru degetul lor cel mic. Permiteţi-mi să măresc această biserică „miniaturizată” şi crucificată, care este biserica Dumnezeului cel viu.”   [16]

A spune că Cristos nu Şi-a zidit Biserica înseamnă a-l face mincinos in cel mai rău caz, sau unul care a eşuat, în cel mai bun caz. Nici una nu este accptabilă pentru creştin pentru că noi ştim că Domnul nostru este atât cinstit cât şi în măsură să împlinească tot ceea ce doreşte El să facă.

În timp ce unii încearcă să menţină poziţia conform căreia în timp biserica se limitează doar la credincioşii botezaţi în mod scriptual organizaţi în adunări aici pe pământ, ea îi va include pe toţi cei mântuiţi din cer, această poziţie trebuie respinsă din cel puţin patru motive bune. Răposatul Roy Mason, scriitor şi pentru mulţi ani pastor al Bisericii Baptiste Buffalo Avenue (Buffalo Avenue Baptist Church acum Central Avenue Baptist Church) din Tampa, Florida, afirmă clar poziţia noastră:

„A susţine că biserica este locală şi vizibilă, şi că este o continuare a instituţiei începută de Cristos şi căreia i s-a promis perpetuitate, apoi să treci de la aceasta, de la biserica adevărată, şi să înveţi că biserica care se va aduna acolo la sfârşit va fi compusă din toţi aceia răscumpăraţi indiferent dacă au aparţinut vre-odată unei biserici sau nu, este o contradicţie inpardonabilă. Dacă acest lucru ar fi adevărat, atunci şi alte câteva lucruri ar trebui să fie adevărate:

”1– După cum am mai dezbătut, Mireasa va ajunge să fie diferită de aceea logodită cu Cristos.

”2– Promisiunea lui Cristos că nimic nu va putea birui biserica Sa, va fi dovedită falsă, deoarece instituţia începută de El va cădea complet, căci în slavă, biserica se va dovedi a fi cu totul altceva.

”3– În acest caz, nu va exista nici o răsplată pentru biserica care a suferit o persecuţie interminabilă pentru Cristos, şi care a dat cincizeci de milioane de martiri care au apărat adevărul Său.

”4– De ce s-ar face atâta caz de biserica pe care a început-o Isus? De ce ar fi adevărul ei apărat cu atâta ardoare? De ce ar fi fost membrii acestei biserici gata să moară pentru credinţele lor, dacă la urmă, triumful final va fi dat celor – dintre care unii- i-au persecutat pe cei din adevărata biserică, sau care au ignorat sau au dispreţuit adevărata biserică? Dacă toţi credincioşii ar trebui să constituie biserica                           în slavă- Mireasa- atunci în punctul culminant biserica se va dovedi a fi ceva diferit faţă de biserica lui Cristos aici pe pământ.”   [17]

Învăţătura care spune că două (sau mai multe) înţelesuri ale cuvântului „biserică” sunt corecte este foarte dăunătoare cauzei pentru Cristos. A avea două „biserici” cu condiţii diferite pentru a deveni membru şi metode diferite de intrare înseamnă a stârni confuzie în minţile credincioşilor. Îl cităm pe B.H. Carroll din nou în legătură cu aceia care îmbrăţişează o „biserică universală invizibilă”. „… Eu susţin cu onestitate şi cu tărie că şi în acest punct teoria lui este eronată şi tinde în mod practic să facă mult rău. Da, susţin în cel mai emfatic mod că această teorie [a bisericii universale invizibile] este responsabilă de o incalculabilă dezonoare adusă bisericii lui Dumnezeu pe pământ. Repet că teoria coexistenţei, umăr la umăr, pe pământ a două biserici ale lui Cristos, una formală şi vizibilă, şi alta reală, invizibilă şi spirituală, cu condiţii diferite de a deveni membru, este extrem de rea şi provoacă atâta confuzie încât oricine o crede devine încurcat în a trasa liniile de separare. Lăsaţi să se întipăraească adânc în minţile voasrte faptul că cortul lui Moise avea drep exclusiv de trecere la vremea sa potrivită şi templul lui Solomon avea dreptul exclusiv de trecere la vremea sa potrivită – aşa că biserica lui Cristos, adunarea în particular, are acum dreptul de trecere exclusiv, şi nu are rival în cer sau pe pământ…”  [18] [Parantezele îmi aparţin: C.A.P.]

Cristos a dat o însărcinare bisericii Sale

Atunci când se dă ciuva o însărcinare acea persoană primeşte autoritate delegată pentru a acţiona în locul altuia. Acea persoană sau entitate însărcinată, atunci când acţionează în capacitate oficială, nu mai acţionează cu autoritatea proprie, şi funcţionează în numele sau din partea poruncii exprese a superiorului care acordă însărcinarea. A doua menţionare a „bisericii” în Noul Testament este Mat. 18:15-18 şi demonstrează clar autoritatea lui Cristos încredinţată bisericii Sale:

„Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te şi mustră-l între tine şi el singur. Dacă te ascultă, ai câştigat pe fratele tău. Dar, dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi inşi, pentru ca orice vorbă să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori. Dacă nu vrea să asculte de ei, spune-l Bisericii; şi, dacă nu vrea să asculte nici de Biserică să fie pentru tine ca un păgân şi ca un vameş. Adevărat vă spun, că orice veţi lega pe pământ, va fi legat în cer; şi orice veţi dezlega pe pământ, va fi dezlegat în cer.”

Observaţi că nici pastorul, şi nici vre-un consiliu de conducere imaginat nu are autoritate ca să acţioneze în această chestiune. Problema trebuie adusă înaintea Bisericii şi trebuie să caute voia lui Dumnezeu în această problemă. Decizia (votul) bisericii în acultare de Cristos leagă în cer cât şi în interiorul graniţelor bisericii.

Aici biserica este autorizată în mod explicit şi instruită pentru a exclude din părtăşia ei pe aceia a căror purtare aduce reproş asupra Capului fiecărei biserici adevărate. Ar trebui noi să credem că Cristos nu a intenţionat ca apostolii Săi să asculte aceste cuvinte? De ce nu le-a spus că sunt obligaţi să asculte de aceste instrucţiuni într-un timp viitor nedezvăluit? Nu există nimic aici care să ne facă să credem că aceste instrucţiuni nu erau pentru ei atunci şi acolo. Ideea că aceste instrucţiuni sunt pentru „biserica viitoare” găseşte o bază doar în scrierile „dr.” C.I. Scofield şi a discipolior săi anti-baptişti.

În plus, chiar anterior înălţării Sale, Cristos a dat autoritate definită de a acţiona şi directive specifice pe care biserica  Sa să le urmeze în următoarea împrejurare: „Cei unsprezece ucenici s-au dus în Galilea, pe muntele unde le poruncise Isus să meargă. Când L-au văzut ei, I s-au închinat, dar unii s-au îndoit. Isus S-a apropiat de ei, a vorbit cu ei, şi le-a zis: „Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ. Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit. Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin.”(Mat. 28:16-20).

Această autorizare de a acţiona dată de Cristos Bisericii Sale este adesea numită „Marea Trimitere. Este de fapt trimiterea FINALĂ, deoarece a existat una mai înainte, la fel de specifică şi explicită,  dar de o oarecare natură diferită. Se găseşte în Mat. 10:1-15. Pentru a înţelege natura unei trimiteri, cititorul este sfătuit să ia aminte că în acest pasaj Biserica lui Cristos era trimisă la  un anumit popor, Israel, şi numai Israel. Lor le-au fost date directive precise cu privire la ce trebuiau să facă şi să nu facă. Nimeni altcuiva înafară de Biserica Domnului nu a primit această însărcinare; aşadar, nimeni altcineva decît Biserica Sa nu acţiona sub autoritatea Sa.

Dacă Biserica nu luase naştere decât odată cu săbătoarea de Rusalii după cum afirmă semenii noştri protestanţi, atunci Cristos s-ar fi aflat într-o poziţie destul de absurdă de a da călăuzire, autoritate şi o trimitere cuiva care nici măcar nu exista! Nu numai că prima trimitere a fost dată înainte de Rusalii, ci pe lângă asta mai era şi cea „Mare”. Un citire candidă a cărţii Matei dovedeşte că aceste cuvinte (de ex. Trimiterea) le erau vorbite  chiar acelor oameni care existau atunci şi care trebuiau să asculte. În timp lor li se dăduseră instrucţiuni să aştepte puterea Duhului Sfânt care a venit într-adevăr la următoarea sărbătoare de Rusalii, nici o auoritate nouă sau în plus nu a fost dată în acea zi de sărbătoare evreiască.

Unii ar încerca să susţină că Cristos, în Mat. 28:18-20, a dat autoritatea Sa şi instrucţiunile Sale celor doisprezece ca la oricare alt om obişnuit. Alţii ne informează că El li s-a adresat ca apostoli. Nici una dintre acestea nu poate fi concepută ca fiind o percepere exactă a Trimiterii, căci dacă vre-una dintre acestea ar fi corectă, cuvintele Sale, „şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului” ar fi o retorică nesemnificativă. Conform acestei interpretări Cristos fie s-a înşelat fie era de-a dreptul un impostor. Este evident că aceşti oameni, nici ca indivizi şi nici ca apostoli nu au continuat chiar până în zilele noastre, şi „sfârşitul veacului” nici nu a venit încă. Isus nu a continuat cu ei nici ca indivizi şi nici ca apostoli în sensul în care a vorbit El.

Totuşi, dacă înţelegem că Cristos a dat autoritate şi instrucţiuni („Marea Trimitere”) celor doisprezece ca şi Biserică a Sa, atunci începem să înţelegem promisiunea Sa de a fi cu ei. Această gândire este în concordanţă cu Apocalipsa capitolele 1-3 unde El este descoperit ca fiind în mijlocul celor „şapte sfeşnice” care sunt cele şapte biserici. Numai dacă înţelegem că Cristos a dat autoritate pentru a acţiona în evanghelizare, botez şi învăţătură Bisericii Sale, şi că i-a promis o existenţă perpetuă, vom începe să realizăm că El chiar a vorbit serios atunci când le-a promis că va fi cu ei „întotdeauna”.

Permiteţi-mi să ilustrez chestiunea autorităţii în felul următor. Un om poate deţine abilitatea financiară şi fizică de a extrage o mare cantitate de aur din pământ. Ar putea să se ţină ocupat cu această muncă şi să se bucure de un mare succes în slujba lui. El POATE să extragă aurul. Totuşi, deoarece societatea a dat legi pentru a încerca să asigure echitate între cetăţenii ei, acest om poate pierde nu numai ceea ce a câştigat din minerit, dar şi ceea ce a deţinut anterior. Vedeţi voi, DACĂ un om nu are autoritatea de a extrage aur din pământ- dacă nu are nici o cerere legală de concesiune pentru pământul pe care lucrează- toată truda lui poaate fi în zadar. În tim ce el POATE să extragă aurul din pământ, el POATE să nu facă aşa fără o autorizaţie adecvată. Se poate chiar să primească o amendă pentru violarea legilor privitoare la minerit.

La fel este şi cu Cristos. El a delegat autoritatea Sa Bisericii Sale. Ea nu este numai „stâlpul şi temelia adevărului”, ci de asemenea ei i s-au încredinţat orânduirile botezului şi a cinei Domnului cât şi autoritatea de a trimite slujitori care dau învăţătură în lucrarea Domnului după cum Duhul Sfânt îi cheamă şi îi conduce. În timp ce un om POATE (are abilitatea) să predice, să boteze prin cufundare, şi să dea pâinea şi vinul, el NU POATE (nu are permisiunea de a face aşa) decât dacă îl trimite Duhul Sfânt dintr-o şi de către o biserică nou-testamentală. Aceasta este învăţătura şi tiparul Noului Testament!

Această „autoritate a bisericii” dată de Cristos bisericilor Sale se poate vedea în acţiune în Noul Testament. Luaţi în considerare trimiterea afară a lui Pavel (Saul) şi Barnabas în Faptele Apostolilor 13:1-4.

„În Biserca din Antiohia erau nişte prooroci şi învăţători: Barnaba, Simon, numit Niger, Luciu din Cirena, Manaen, care fusese crescut împreună cu cârmuitorul Irod, şi Saul. Pe când slujeau Domnului şi posteau, Duhul Sfânt a zis: „Puneţi-Mi deoparte pe Barnaba şi pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat.” Atunci, după ce au postit şi s-au rugat, şi-au pus mâinile peste ei, şi i-au lăsat să plece. Barnaba şi Saul, trimişi de Duhul Sfânt, s-au coborât la Seleucia, şi de acolo au plecat cu corabia la Cipru.”

Observaţi următoarele lucruri:

(1)   Bărbaţii care urmau a fi trimişi afară erau membrii activi care dădeau învăţătură „în Biserica din Antiohia” care era o biserică „locală” reală şi funcţională.

(2)   „Duhul Sfânt a zis” vorbeşte despre chemarea divină în lucrare. Fără lucrarea Duhului Sfânt, atât în individul chemat cât ŞI în biserica acestuia nu poate exista nici o trimitere afară scripturală a bărbaţilor pentru a face lucrarea de „plantare de biserici”.

(3)   După mai mult post şi rugăciune liderii spirituali din biserica în care erau membri „şi-au pus mâinile peste ei” (adică, i-a ordinat în lucrare).

(4)   În acest fel ei au fost „trimişi de către Duhul Sfânt”.

Este clar că biserica din Antiohia era implicată în acţiunea aceasta de trimitere a acestor fraţi ca şi evanghelişti. Baptiştii sunt de părere că o biserică trebuie să se implice în separerea (prin ordinare- care înseamnă numirea în slujbă) şi trimiterea afară de evanghelişti (adesea numiţi misionari în ziua de azi) la fel ca în Noul Testament. Acestei biserici din Antiohia îi dădeau socoteală aceşti fraţi. În biserica aceasta din Antiohia s-au întors ei mai târziu. Bisericii acesteia din Antiohia îi dădeau rapoarte ale lucrării lor. Această „legătură cu biserica” se găseşte în mod consistent în Noul Testament. Noul Testament nu ştie nimic de indivizi de genul „lance liberă (la liberă alegere)” fiind cumva „chemaţi de Dumnezeu” separat de biserica nou-testamentală.

Nici unul dintre cei care au început să predice, boteze şi să dea învăţătură fără să li se fi dat autoritate din partea bisericii nu au fost aprobaţi de Dumnezeu. Oricine acţionează într-un astfel de stil „la liberă alegere” face lucrul acesta fără indicaţie sau exemplu din partea Autorităţii Divine.

Cu suguranţă că creştinii sensibili care vor da la o parte noţiunile preconcepute şi interesele pot vedea adevărul aici. Înţelesul clar, simplu al acestor pasaje este faptul că Cristos şi-a zidit Biserica şi i-a dat în posesie lucrarea de evanghelizare, botezare, şi de a da învăţătură şi de a păzi „tot ce v-am poruncit”. În puţine cuvinte, Biserica lui Cristos, prin organizaţii succesive, trebuie în mod necesar să existe în perpetuitate dacă aceste lucruri vor fi duse la îndeplinire în mod corect. Dacă acestea reprezintă responsabilităţi date Bisericii Domnului, atunci ea trebuie să existe pentru ca aceste responsabilităţi să fie continuate.

Cristos a Garantat Perpetuitate Bisericii Sale

Nimic nu poate fi mai sigur pentru adevăratul creştin decât cuvintele lui Isus Cristos. Dacă El a dat vre-odată vre-o garanţie că Biserica Sa nu va înceta niciodată să existe, atunci Biserica încă mai există! Poate nu ai găsit-o încă, dar DACĂ Cristos i-a promis perpetuitate, EA EXISTĂ! El a spus, în Mat. 16:18: „Voi zidi Biserica Mea, şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui.”

„Locuinţa morţilor (iadul)”, conform cu Strong este: „haides” (ha-deş); corect, nevăzut, ex. „Hadeş” sau locul (starea) sufletelor plecate.”  [19]  Ideea răspândită de termenul „porţile” pare a avea legătură cu faptul că conducătorii Israelului stăteau în poartă. Poarta era un loc al conducerii oraşului; aşadar, „porţile” era o referire la conducere. Acest lucru este evidenţiat prin următoarele versete:

Deut. 25:7: „Dacă omul acesta nu vrea să ia pe cumnată-sa, ea să se suie la poarta cetăţii, la bătrâni, şi să spună: „Cumnatul-meu nu vrea să ridice în Israel numele fratelui său, nu vrea să mă ia de nevastă după dreptul de cumnat.”

Rut 4:10,11: „Şi că mi-am cumpărat deasemenea de nevastă pe Rut, Moabita, nevasta lui Mahlon, ca să ridic numele mortului în moltenirea lui, şi pentru ca numele mortului să nu fie şters dintre fraţii lui şi din poara locului lui. Voi sunteţi martori azi despre aceasta!” Tot poporul care era la poartă şi bătrânii au zis: „Suntem martori! Domnul să facă pe femeia care intră în casa ta ca Rahela şi ca Lea, care amândouă au zidit casa lui Israel! Arată-ţi puterea în Efrata, şi fă-ţi un nume în Betleem!”

Daniel 2:49: „Daniel a rugat pe împărat să dea grija trebilor ţinutului Babilonului în mâna lui Şadrac, Meşac şi Abed-Nego. Daniel însă a rămas la curtea împăratului.”

Prin utilizarea cuvântului „poartă”, Domnul Isus spune că conducerea iadului (Locuinţei morţilor) (lumea spirituală rea nevăzută) nu va birui Biserica Sa! Cuvântul tradus „birui” este „katischuo” (kat-is-khoo’-o); a asupri.”  [20] Poate vre-un creştin să ceară o garanţie mai bună decât cuvântul lui Cristos? Cu siguranţă că nu! Din acest motiv credem că Biserica lui Cristos a existat în succesiune şi că există biserici de acelaşi fel pe pământ şi astăzi.

Singura alternativă este să spui că biserica a căzut în apostazie undeva înainte de sau în timpul „Epocii Întunecate (Evului Mediu)”. Această vedere protestantă istorică (că biserica a apostaziat şi a necesitat o „reformă”) este acelaţi lucru cu a spune că biserica pe care a fondat-o Cristos a încetat să mai existe. Înseamnă a spune că biserica lui Cristos a pierit de pe faţa pământului, căci bisericile apostaziate sunt curve spirituale şi deloc mireasa pură a lui Cristos. Astfel de biserici nu pot fi ale lui Cristos! Dacă bisericile lui Cristos au încetat să mai existe, atunci ar trebui să rezulte că botezul a fost pierdut. Bisericile corupte nu pot să administreze decât un botez fals şi corupt. Odată pierdut, numai prin intrevenţie şi autoritate divină directă ar putea botezul să fie reinstalat vre-odată. Acest lucru este pentru că nici un om nebotezat nu putea boteza vreo-dată pe cineva în Noul Testament cu excepţia lui Ioan Botezătorul, iar el a avut autoritate divină directă.

Poziţia baptistă istorică este că bisericile Domnului nu au încetat să existe în timpul apostaziei din Epoca Întunecată (Evul Mediu). Mai degrabă, ea a continuat şi încă continuă să facă ucenici, să-i însemneze cu botezul lui Ioan (care este botezul creştin scriptural) şi să-i aducă la maturitate ca astfel să-i pregătească pentru lucrare.

Cristos a Instituit o Cina Perpetuă în Biserica Sa

Scriind sub inspiraţia Duhului Sfânt, Pavel a scris următoarele cuvinte bisericii lui Cristos botezate în mod scriptural din Corint: „Pentrucă, oridecâteori mîncaţi din pâinea aceasta şi beţi din paharul acesta, vestiţi moartea Domnului, până va veni El.” (1 Cor. 11:26)

Această afirmaţie nu înseamnă nimic decât dacă înseamnă că bisericile Domnului sunt menite să existe în mod perpetuu până ve veni El după ele. Ţineţi minte, orânduirea Cinei Domnului, cu ar fi botezul, a fost dată bisericilor Domnului ca să fie păzită de către ei ca şi biserică a lui Cristos „PÂNĂ CÂND VA VENI EL!” Pavel, dând instrucţiuni biserici din Corint în legătură cu abuzurile de la Masa Domnului, a spus, „…atunci când veniţi la adunare…” (1 Cor.11:18). Problema era în mod evident „în biserică”. Pavel nu s-a referit la a fi într-o clădire, ci mai degrabă la membrii care se întâlneau în „clădirea bisericii”. Se poate aşadar observa că bisericile apostolice au ţinut orânduirile „în biserică”, şi la fel fac şi bisericile Domnului până în ziua de azi.

După cum am citat mai sus, promisiunea făcută Bisericii Domnului era că ei urmau să ţină Cina „până când va veni El”. Dacă protestanţii au dreptate şi bisericile au căzut în apostazie, eroare şi corupţie în timpul Evului Mediu, atunci intenţia Domnului ca Cina să continue „PÂNĂ VA VENI EL” a eşuat. Dacă toate bisericile au căzut în apostazie, ele au încetat să mai existe ca şi biserici adevărate ale lui Cristos. Botezul scriptural şi Cina Domnului au încetat odată cu ele.

Nu există, totuşi, nici un indiciu de vre-un fel că TOATE bisericile sunt apostaziate. În timpul „Evului Mediu” şi în orice alt timp începând cu lucrarea timpurie a lui Cristos, au existat biserici, ascunse probabil, dar cu toate acestea credincioase în a apăra adevărul lui Dumnezeu cu privire la mântuire şi slujire corectă. Acestea sunt bisericile lui Cristos!

Bisericile care sunt corupte în mod condamnabil fie în practică sau doctrină încetează a mai fi biserici ale lui Cristos. Acesta este fără îndoială avertismentul dat celo şapte biserici din Apocalipsa. Ascultaţi mesajul pe care l-a trimis Cristos „îngerilor” (pastorilor) acestor biserici.

Apoc. 2:4-5: „Dar ce am împotriva ta, este că ţi-ai părăsit dragostea dintâi. Adu-ţi dar aminte de unde ai căzut; pocăieşte-te, şi întoarce-te la faptele tale dintâi. Altfel, voi veni la tine, şi-ţi voi lua sfeşnicul din locul lui, dacă nu te pocăieşti.”

Apoc. 2:13-16: „Ştiu unde locuieşti: acolo unde este scaunul de domnie al Satanei. Tu ţii Numele Meu, şi n-ai lepădat credinţa Mea nici chiar în zilele acelea când Antipa, martorul Meu credincios, a fost ucis la voi, acolo unde locuieşte Satana. Dar am ceva împotriva ta. Tu ai acolo nişte oameni care ţin învăţătura lui Balaam, care a învăţat pe Balac să pună o piatră de poticnire înaintea copiilor lui Israel, ca să mănânce din lucrurile jertfite idolilor, şi să se dedea la curvie. Tot aşa, şi tu ai câţiva care, deasemenea, ţin învăţătura Nicolaiţilor, pe care Eu o urăsc. Pocăieşte-te dar. Altfel, voi veni l atine curând, şi mă voi război cu ei cu sabia gurii Mele.”

Apoc. 2:20-23: „Dar iată ce am împotriva ta: tu laşi ca Iezabela, femeia aceea, care se zice proorociţă, să înveţe şi să amăgească pe robii Mei să se dedea la curvie, şi să mănânce din lucrurile jertfite idolilor. I-am dat vreme să se pocăiască, dar nu vrea să se pocăiască de curvia ei! Iată că am s-o arunc bolnavă în pat; şi celor ce preacurvesc cu ea, am să le trimit un necaz mare, dacă nu se vor pocăi de faptele lor. Voi lovi cu moartea pe copii ei. Şi toate Bisericile vor cunoaşte că „Eu sunt Cel ce cercetează rărunchii şi inima”: şi voi răsplăti fiecăruia din voi după faptele lui.”

Apoc. 3:1-3: „Îngerului Bisericii din Sardes, scrie-i: „Iată ce zice Cel ce are cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu şi cele şapte stele: „Ştiu faptele tale: că îţi merge numele că trăieşti, dar eşti mort. Veghează, şi întăreşte ce rămâne, care e pe moarte, căci n-am găsit faptele tale desăvârşite înaintea Dumnezeului Meu.Adu-ţi aminte dar cum ai primit şi auzit! Ţine, şi pocăieşte-te! Dacă nu veghezi, voi veni ca un hoţ, şi nu vei şti în care ceas voi veni peste tine.”

Apoc. 3:15-16: „Ştiu faptele tale: că nu eşti nici rece, nici în clocot. O, dacă ai fi rece sau în clocot! Dar, fiincă eşti căldicel, nici rece, nici în clocot, am să te vărs din gura Mea.”

Faptul că anumitor biserici li s-a luat „sfeşnicul” nu implică faptul că toate bisericile au pierit de pe faţa pământului, ci că doar o congregaţie a încetat să mai fie Biserica lui Cristos în acel loc. Că multe biserici şi-au pirdut astfel „calitatea de a săra” (Macu 9:50) este aparent. Că o rămăşiţă de biserici au rămas credincioase prin harul suveran al lui Dumnezeu este de asemenea adevărat.

Bisericii Sale i-a încredinţat Cristos orânduirile Sale pentru a fi păstrate aşa cum le-a instituit El. (În mod clar tiparul Noului Testament, politica baptistă istorică şi practica sensibilă este ca Cina Domnului să fie ţinută de către membri unei biserici care se întâlnesc în clădirea unei biserici.  [21]Vezi 1 Cor. 11:18 & 20.) Cuvintele lui Cristos indică faptul că Cina Domnului era menită să fie o comemorare perpetuă. Era menită a fi păzită până va veni El. Aşadar, pentru ca ea să se bucure de o existenţă continuă, Biserica Sa trebuie ca să se bucure de o existenţă continuă prin congregaţii succesive. Deci spunem că Cina Domnului dovedeşte succesiunea sau perpetuitatea Bisericii.

Cristos a Destint Biserica Sa să Continue

EA ESTE O MIREASĂ

Faptul că fiecare biserică este o „fecioară castă” „logodită” cu Cristos (2 Cor. 11:2), cu alte cuvinte o „mireasă” a lui Cristos, este evident pentru toţi aceia care vor studia Scripturile în mod onest (Ioan 3:29; Apoc. 21:2,9; 22:17). Este demn de remarcat că Ioan Botezătorul a spus că el nu este nici Cristos şi nici parte din mireasa Sa, ci mai degrabă este un „prieten al mirelui”. În contrast cu această „mireasă” pură, falsul sistem religios este legat de o „mare curvă (mama curvelor)” în Apocalipsa capitolele 17 şi 18. Această „Curvă” este clar organizaţia romano-catolică. Ea este de asemena mama unor anumite odrasle, căci ea este numită „Mama curvelor”. Aceste fiice curve sunt fără îndoială „bisericile” protestante. Nu cunoaştem altele despre care se poate spune că sunt odraslele Romei decât bisericile protestante, căci ele au ieşit din ea. Aşa cum fac de obicei copiii obişnuiţi, aceste biserici protestante seamănă în mod izbitor cu mama lor. Deci, atunci, avem două tipuri complet diferite de biserici: una ilustrată ca o femeie virtuoasă iar cealaltă ca o femeie uşuratică.

Dacă biserica coruptă a Romei a fost vre-odată mireasa lui Cristos, atunci El este însurat cu o curvă! (Logodna înseamnă căsătorie, nu numai angajament!) Dacă bisericile protestante sunt mireasa lui Cristos, atunci Cristos este însurat cu o curvă parţial reformată. Dacă toate bisericile reprezintă doar ramuri ale Romanismului corupt, şi noi suntem toţi „catolici inconştienţi” după cum afirmă ea fals, Cristos nu are o mireasă pură, ci este însurat cu o femeie neîngrijită.

Nu putem crede nici că Cristos este un văduv! Ridicăm întrebarea atunci, poţi crede cu adevărat că Cristos e prezent fără o mireasă pe pământ- o mireasă care aşteaptă revenirea Lui pentru ea? Cu siguranţă nu! Cristos se va întoarce şi îşi va găsi mireasa ascunsă de priviri, o rămăşiţă evlavioasă care aşteaptă întoarcerea Sa! Dacă acea mireasă nu este Curva sau sau fiicele ei, atunci trebuie să fie bisericile baptiste sănătoase                     nou-testamentale. Nimic altceva pe pământ, înafară de o biserică baptistă sănătoasă, acţionează şi arată ca o biserică nou-testamentală ŞI poate oferi dovada existenţei ei continue de la întemeierea ei de către Mirele ei în zilele şederii Sale timpurii.

EA ESTE O CASĂ

Fiecare biserică este consuderată a fi „Casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului celui viu, stâlpul şi temelia adevărului.” (1 Tim. 3:15). În limbj arhitectural, atunci, o biserică este responsabilă să susţină adevărul aşa cum atât temelia cât şi ca stâlpii susţin structura superioară a unei clădiri. În biserici este învăţat adevărul, şi bisericile sunt cele responsabile să evanghelizeze. Dacă biserica (ca instituţie vorbind) ar fi încetat să existe din cauza apostaziei, atunci adevărul s-ar fi prăbuşit la pământ şi s-ar fi pierdut. Poţi tu crede cu adevărat că Biserica lui Cristos a încetat să existe şi a necesitat o re- formare sub un astfel de oameni ca Luther, Calvin, Zwingli, etc., etc.?

Membri Bisericii sunt îndemnaţi „să luptaţi pentru credinţa, care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna.” (Iuda 3). Pentru unii care ar obiecta, spunând că în Iuda nu este menţionată o biserică specifică vom investiga exact ce a fost aceea în care „s-au strecurat unii oameni” în versetul 4. Cine altcineva dacă nu o biserică era aceea care ţinea mese de dragoste în versetul 12? Este evident că oamenii aceştia cărora le-a scris Iuda existau într-o clădire a bisericii şi erau responsabili în faţa lui Dumnezeu de adevărul „dat sfinţilor odată.”

Dumnezeu îşi păstrează adevărul, şi face acest lucru prin faptul că susţine în mod perpetuu bisericile Sale care sunt alcătuite din acei care au primit o dragoste pentru adevăr. Cristos ştia ce face când a proiectat şi a construit Biserica Sa. O biserică care are o ierarhie, odată coruptă în vârf, se corupe pe sine în întregime. Nu contează că este o ierarhie romano-catolică sau estică, o denominaţie protestantă, un cult, o „convenţie baptistă”, o „asociaţie baptistă”, un „bord de misiune baptist” sau o „părtăşie baptistă”. Orice trece de biserica „locală”, odată corupt în vîrf, se corupe pe sine în întregime. Aceasta este mărturia istoriei! Orice biserică baptistă sănătoasă îl are „la vârf” pe Cristos ca şi Cap al ei. Fiind entităţi autonome, dacă o biserică ar cădea în apostazie, celelalte biserici sunt neafectate. Dacă una încetează, celelalte din alte părţi continuă. Stâlpul şi temelia adevărului va sta în picioare până Cristos se va întoarce după ea!

EA ESTE ŢINUTĂ DE ÎNTEMEIETORUL EI SUVERAN

Simplul fapt al problemei este că Cristos şi-a întemeiat Biserica, iar credincioşii adevăraţi din zilele Noului Testament erau membri ai bisericilor Sale. De fapt, cartea Faptele Apostolilor nu cunoaşte nimic despre indivizi mântuiţi care nu au fost botezaţi într-o biserică. Ar trebui noi să credem că lucrarea lui Cristos de a-şi stabili Biserica n-a ajuns la nimic? L-a învis aşadar Satana pe Leul seminţiei lui Iuda? L-a detronat dumnezeul uzurpator al acestui veac pe Cel Suveran şi de drept? Astfel de lucruri sunt de neconceput pentru cei care sunt familiarizaţi cu învăţăturile Bibliei!

Oricărui student neprejuduciat al Bibliei trebuie să-i fie evident faptul că Cristos şi-a stabilit Biserica. El i-a dat responsabilitatea evanghelizării, botezării şi a învăţării. De asemenea El a lăsat-o să păzească cele două orânduiri, amândouă referindu-se la moartea răscumpărătoare a lui Cristos pentru cei aleşi ai Lui. El a promis să fie cu ea până la sfârşitul veacului şi că puterile lumii spirituale nevăzute nu o vor putea „birui”.

 Biserica nou-testamentală este încă printre noi astăzi. Îi îndrumă paşii oricărui sfânt al lui Dumnezeu ca să găsească o astfel de biserică şi să i se alăture pentru ca astfel slujirea lui să fie plăcută, ordonată, acceptată de Cristos şi răsplătită în veşnicie.

[1] Jarrel E. Huffman, „The Elect Within the Elect,” (The Berea Baptist Banner, South Point, Ohio/Mantachie, Miss., Milburn Cockrell, Ed., Vol. IX, Number 5, May, 1988), p. 7.

[2] Hassell and Hassell, op. cit., pp. 334, 335.

[3] Augustine, quoted by W.W. Everts, Introduction, W. A. Jarrell, BAPTIST CHURCH PERPETUITY, 1894), p. xi.

Everts wrote his introduction from Haverhill, Mass. in May of 1894. Formerly his was the Chair of Ecclesiastical History, Chicago Baptist Theological Seminary.

[4] Augustine, De nat. Et grat. 36,42, Wilhelm, CHRIST AMONG US, A MODERN PRESENTATION OF THE CATHOLIC FAITH, 2nd Ed., (NY/Paramus, Paulist Press), p. 91.

[5] James Strong, THE GREEK-HEBREW DICTIONARY AND ENGLISHMAN’S CONCORDANCE, (Seattle, Biblesoft, 1988), a software version of STRONG’S EXHAUSTIVE CONCORDANCE OF THE BIBLE, James Strong, (Nashville, Abingdon).

[6] Strong, ibid.

[7] Strong, ibid.

[8] B.H. Carroll, ECCLESIA – THE CHURCH, (Little Rock, AR, Challenge Press, n.d.), pp. 8, 9.

[9] Carroll, ibid., p. 9.

[10] W.E. Vine, AN EXPOSITORY DICTIONARY OF NEW TESTAMENT WORDS WITH THEIR PRECISE MEANINGS FOR ENGLISH READERS, (Westwood, NJ, Fleming H. Revell Company, 1966), pp. 83, 84.

[11] Louis Berkhof, PRINCIPLES OF BIBLICAL INTERPRETATION, (Grand Rapids, Baker Book House, 1950), pp. 68, 69.

[12] Edward Hugh Overby, THE MEANING OF ECCLESIA IN THE NEW TESTAMENT, (Little Rock, Challenge Press, 1974), p. 10.

[13] S.E. Anderson THE FIRST CHURCH, (Little Rock, Challenge Press, 1964), p. 88.

[14] Roy Mason, THE CHURCH THAT JESUS BUILT, (Clarksville, TN, Bible Baptist Church Publications, 1977), p. 28.

[15] J.B. Moody, MY CHURCH, (Greenwood, SC, The Attic Press, Inc. 1974 reprint), p. 13.

[16] Moody, ibid., pp. 30, 31, 36, 37.

[17] Roy Mason, Th.D., THE MYTH OF THE UNIVERSAL INVISIBLE CHURCH THEORY EXPLODED, (Ashland, KY, Economy Printers, 1978), pp. 62, 63.

[18] Carroll, op cit., p. 24

[19] Strong, ibid.

[20] Strong, ibid.

[21] Numai poziţia de „cină închisă” poate fi în armonie cu instrucţiunile Bibliei  privitoare la disciplina bisericii. O biserică cu practici fie de„cină deschisă” fie de „cină închisă” (uneori numită „cină denominaţională”) este dezordonată deoarece nu poate să excludă un membru de la Masă aşa cum cere Noul Testament.

De exemplu: un membru al unei astfel de biserici poate fi exclus din cauza unei umblări dezordonate, erezie, etc. Porunca Bibliei este „cu un astfel de om nu trebuie nici să mâncaţi” (1 Cor. 5:11). Totuşi un astfel de membru ar putea foarte bine să se alăture unei biserici de ordine asemănătoare, după cum s-a întâmplat adesea, a cărei practică cu privire la primirea membrilor nu este la fel de atentă. Acel membru exclus, sub termenul fie de  „cină deschisă” sau „închisă” ar putea cu o libertate perfectă să se întoarcă la una dintre întâlnirile ţinute de biserica care l-a exclus şi să ia parte la Cina Domnului. Porunca „să nu mâncaţi” ar fi neascultată. Astfel, disciplina biblică a bisericii este batjocorită şi făcută inutilă prin altă poziţie decât „doar membrii bisericii locale” sau „cină închisă”.

Trei Martori pentru Baptişti
de Curtis A. Pugh

CAPITOLUL  PATRU

AL TREILEA MARTOR

MĂRTURIA SCRIPTURILOR

Biserica Lui Cristos Descoperită în Scripturi

Scriind  despre Bisericile Domnului, Jarrell Huffman, pastor al bisericii baptiste Sovereign Grace din Duncan, OK, a scris: „Acest subiect [adevărul bisericii] trebuie dezbătut; nu poate fi înlăturat prin atacuri subtile la adresa „Landmarkismului”, examinând lucrărille Puritanilor, sau verificând toţi lexicografii pentru a vedea ce spun sau gândesc ei. Istoria este bună, dar furnizeaza doar o sursă secundară de dovezi asupra oricărei doctrine. În primul şi-n primul rând se află Cuvântul lui Dumnezeu, standardul de credinţă şi practică al bisericilor Dumnezeului Celui Viu (2 Timotei 3:16,17; 2 Petru 1:19-21).”  [1] [Parantezele îmi aparţin: C.A.P.]

„Spre lege şi spre mărturie”, atunci. Dacă ceea ce au spus baptiştii şi duşmanii lor despre ei nu este garantat de Sfânta Scriptură, atunci dă la o parte opiniile oamenilor şi prinde-te strâns de adevărul Bibliei. Dacă, totuşi, Biblia învaţă într-adevăr despre perpetuarea bisericilor Domnului, atunci haideţi să ne uităm de jur împrejur după biserici care (1) se aseamănă celor care sunt descrise în Noul Testament şi care au (2) o existenţă continuă din acel timp. Când întâlnim biserici care îndeplinesc aceste două condiţii, atunci am găsit adevăratele biserici ale lui Cristos!

Deoarece toţi protestanţii, toate cultele, grupurile interdenominaţionale, etc., etc., au o origine doar de ieri, singurii care pot îndeplni aceste două criterii amintite anterior sunt (1) catolicii şi (2) baptiştii. În timp ce catolicii sunt priviţi ca fiind aproape la fel de străvechi ca şi baptiştii, ei au deviat de la principiile Creştinismului Bibliei într-atât că nu pot fi recunoscuţi ca fiind biserici nou-testamentale. Catolicismul eşuează în longevitate şi în felul său de-a fi: ei sunt, de fapt, baptişti apostaziaţi ale căror început se află la câteva sute de ani depărtare de lucrarea timpurie a lui Isus Cristos.

Există, totuşi, printre cei care se numesc baptişti, biserici ale căror orânduiri, slujitori, doctrine şi practici sunt după modelul Noului Testament. Astfel unul dintre criteriile de calificare ca şi biserică a lui Cristos este îndeplinit. Doctrina de bază a acestor biserici cere ca ele să fie organizate ca şi biserici de către oameni care au avut legături anterioare cu biserica, de exemplu botezul scriptural precum şi existenţa unei ordinări anterioare şi a unei susţineri bune din partea unei biserici de aceeaşi credinţă şi practică.

Despre bisericile baptiste care au ţinut în mod consistent şi strict aceste principii se poate spune că sunt succesorii primei biserici prin însăşi virtutea naturii politicii pe care au sprijinit-o. Dovada este aceasta: nici un baptist sănătos nu ar fi de acord ca persoane nebotezate să se unească într-o biserică şi să se „boteze” unii pe alţii. Nici nu s-ar gândi să organizeze o nouă biserică fără o legătură anterioară cu o biserică. Această legătură dintre bisericile existente anterior şi cele noi este clar văzută în cartea Faptele Apostolilor şi se face deseori referire la ea ca şi „autoritatea bisericii” printre baptiştii sănătoşi. Aceasta este politica istorică baptistă derivată din Noul Testament şi ea a caracterizat biserici sănătoase de-a lungul secolelor indiferent de cum au fost poreclite. Această politică istorică este cea care produce biserici cu o succesiune validă a Bisericii din Ierusalim pe care a întemeiat-o Isus.

Pe stânca puternică a Scripturii ne sprijinim cazul. În timp ce am chemt ca mărturie vocile câtorva baptişti remarcabili şi am expus mărturia non-baptiştilor, nici credinţa şi nici practica noastră nu se bazează pe mărturia vre-unui om.  Indiferent de mărturia istoriei, nu am îndrăzni să ne sprijinim doctrina şi practica pe ea. Dacă, totuşi, Scriptura învaţă un lucru a fi adevărat şi corect noi recomandăm a-l crede, a-l susţine şi  a-l practica chiar dacă ne-ar costa însăşi viaţa noastră. Noi nu avem de ales decât să ascultăm de Cuvântul lui Dumnezeu şi astfel „să luptăm pentru credinţa, care a fost dată…” (Iuda versetul 3).

Câteva întrebări asupa cărora să meditaţi în timp ce citiţi acest capitol sunt următoarele: A fost Cristos cel care şi-a întemeiat Biserica sau a fost altcineva care a dus la bun sfârşit ceea ce nu a putul El să facă? A atribuit Cristos autoritate cuiva în special pentru a conduce lucrarea Sa? A fost El specific când a dat această autoritate? A dat El porunci specifice? A dat El astfel de porunci la anumite persoane? Dacă da, atunci în ce măsură au fost însărcinate aceste persoane? A făcut Cristos vre-o promisiune cu privire la succesiunea perpetuă a bisericilor Sale? A indicat sau a cerut învăţătura lui Cristos vre-o succesiune a bisericilor nou-testamentale? A fost succesiunea Bisericii învăţată (propovăduită) şi/sau percepută de către apostoli? A fost practica apostolilor în concordanţă cu mentalitatea baptistă istorică sau contrară ei? Dacă într-adevăr bisericile nou-testamentale au încetat să mai existe, ar fi putut ele să fie „reîncepute” prin vre-un fel de „reformă”? Poate botezul, odată pierdut, să fie reinstituit? Dacă da, atunci de către cine? De ce calificări ar avea nevoie, conform tiparului Scripturii, aceala care ar restabili biserica Domnului şi botezul? Deoarece nu este planul nostru de a da răspunsuri la fiecare dintre aceste întrebări în parte, după ce vei citi această carte vei fi pe drumul cel bun în   a-ţi răspunde singur la aceste întrebări.

Faptul că Scripturile au menirea de a fi un îndreptar şi un ghid al credinţei (doctrinei) noastre, este evident. În timp ce unii ar fi satisfăcuţi doar să vorbească despre această idee, convingerea noastră fermă este că trebuie chiar cu adevărat să urmăm Biblia! Isaia 8:20 spune, „La lege şi la mărturie! Căci dacă nu vor vorbi aşa, nu vor mai răsări zorile pentru poporul acesta.”

Deoarece atât în ceea ce priveşte credinţa (ceea ce credem) cât ŞI practica (ceea ce facem), baptiştii credincioşi cer un „Aşa spune Domnul!” Acesta este unul dintre principiile care-i deosebesc pe baptiştii adevăraţi de alţii. Protestanţii a putea susţine că îşi bazează doctrina pe Noul Testament, dar în mod evident practica lor a derivat fie din tradiţiile Romei, fie din păgânism sau din învăţăturile vre-unui om.

Luaţi în considerare acest exemplu concret al profesiei protestante contrazisă de practica protestantă. Majoritatea grupurilor protestante pretind a crede în mântuirea doar prin har, prin credinţă, dar prin practica lor ei neagă ceea ce spun că cred. Ei pun apă peste un copil care nu crede şi învaţă că un astfel de „botez” îl face pe bebeluş un copil al lui Dumnezeu.

Baptiştii cred că Noul Testament conţine atât instrucţiunile cât şi tiparele necesare pentru a cunoaşte adevărul şi pentru a-l practica într-un mod plăcut lui Dumnezeu. Baptiştii sănătoşi cer ca practica bisericii lor să fie în concordanţă cu adevărul Bibliei.

Biserica lui Cristos din Tesalonic a fost lăudată pentru credincioşia cu care i-au urmat atât pe apostoli cât ŞI bisericile din Iudea. Cuvântul „ucenici” este o traducere a cuvântului grecesc „mimetes” de unde vine cuvântul românesc „a mima”.  Observaţi cuvintele după cum urmează: „Şi voi înşivă aţi călcat pe urmele mele şi pe urmele Domnului…” (1 Tes. 1:6) „Căci voi, fraţilor, aţi călcat pe urmele Bisericilor lui Dumnezeu, care sunt în Hristos Isus, în Iudea…” ( 1 Tes. 2:14)

Bisericile baptiste nou-testamentale „mimează” biserica primară şi  pe altele ca ea. Ei insistă nu numai pe a crede aceleaşi doctrine ci şi pe a urma urma tiparele evlavioase puse înaintea noastră de aceste biserici. Această convingere, că Noul Testament nu este doar un ghid al credinţei noastre, ci şi tiparul pentru practica noastră reprezintă al doilea principiu care-i deosebeşte pe baptiştii adevăraţi de alţii.

Noi nu avem nici un drept de a ne interpune ideile, convingerile, practicile sau tradiţiile în închinarea şi slujirea lui Dumnezeu. A face astfel înseamnă a anula Cuvântul lui Dumnezeu, căci la urma urmei, El a descoperit în Biblie tot ceea ce vrea El ca să ştim despre lucrurile spirituale. Următoarele versete ne dau instrucţiuni clare cu privire la obligaţia noastră de a fi supuşi Bibliei în toate lucrurile. Luaţi în considerare următoarele avertismente:

(Marcu 7:13) „Şi aşa, aţi desfiinţat Cuvântul lui Dumnezeu, prin datina voastră. Şi faceţi multe lucruri de felul acesta!”

(Deut. 4:2) „Să n-adăugaţi nimic la cele ce vă poruncesc eu, şi să nu scădeţi nimic din ele; ci să păziţi pocuncile Domnului, Dumnezeului vostru, aşa cum vi le dau eu.”

(Deut 12:32) „Voi să păziţi şi să împliniţi toate lucrurile pe care vi le poruncesc eu; să    n-adăugaţi nimic la ele, şi să nu scoateţi nimic din ele.”

(Apoc. 22:18) „Mărturisesc oricui aude cuvintele proorociei din cartea aceasta că, dacă va adăuga cineva ceva la ele, Dumnezeu îi va adăuga urgiile scrise în cartea aceasta.” Este devastator de serios să modifici Cuvântul lui Dumnezeu atât în chestiuni teologice cât şi în chestiuni de urmat, practicat şi sărbătorit.

Faptul că mulţi din zilele apostolilor (şi ale noastre) au pervertit adevărul lui Dumnezeu este cauza dezbinărilor din interorul „creştinătăţii”. Din cauza opiniilor lor stricte, baptiştii sunt adesea acuzaţi de cauzarea dezbinărilor dintre creştini. O analiză matură arată că în realitate alţii reprezintă partea vinovată. Cei care s-au separat de bisericile baptiste şi au fondat altele noi sunt de fapt vinovaţi de schismă şi de semănare a vrăjbii între fraţi. Bisericile care au pornit prin a fi baptiste şi apoi s-au alăturat sistemului catolic sunt cele care sunt de fapt schismatice. Protestanţii care nu au putut să suporte corupţia Romei, fie au plecat, fie au fost daţi afară din catolicism. „Reforma” lor a fost doar parţială. Ei au eşuat să se întoarcă în bisericile Domnului şi au stabilit altele proprii. Aşadar ei, şi nu baptiştii, sunt vinovaţi de divizare şi schismă.

Mulţimi de oameni nu au urmat învăţăturile Bibliei aşa cum sunt ele şi au părăsit bisericile Domnului pentru a urma un oarecare lider omenesc. Alţii, fie din lipsă de cunoştinţă, fie din nepăsare faţă de adevăr, şi-au început propriile lor „biserici” fără a lua în considerare sau a înţelege doctrina şi tiparul Noului Testament a adevărului bisericii. Aceeaşi situaţie era şi în zilele apostolilor lui Cristos. Luaţi următoarele versete în considerare:

(2 Cor. 2:17) „Căci noi nu stricăm Cuvântul lui Dumnezeu, cum fac cei mai mulţi; ci vorbim cu inimă curată, din partea lui Dumnezeu, înaintea lui Dumnezeu, în Hristos.”

(2 Cor. 4:2) „Ca unii, care am lepădat meşteşugurile ruşinoase şi ascunse, nu umblăm cu vicleşug şi nu stricăm Cuvântul lui Dumnezeu. Ci, prin arătarea adevărului, ne facem vrednici să fim primiţi de orice cuget omenesc, înaintea lui Dumnezeu.”

(1 Ioan 2:19) „Ei au ieşit din mijlocul nostru, dar nu erau dintre ai noştri. Căci dacă ar fi fost dintre ai noştri, ar fi rămas cu noi; ci au ieşit, ca să se arate că nu toţi sunt dintre ai noştri.”

Multe biserici din zilele noastre au fost începute de către persoane care nu au dorit să urmeze doctrina şi practica Biblică istorică. Unii au „stricat Cuvântul lui Dumnezeu” în mod deschis şi sunt vinovaţi de „ stricarea Cuvântului lui Dumnezeu.”  Alţii „nu erau dintre ai noştri” şi ca urmare „au ieşit din mijlocul nostru”. Acest lucru a tot fost practicat de atâta vreme şi de către atâţia încât puţini dintre cei care fac parte din lumea religioasă de astăzi se gândesc că nu au nici un drept ca să-şi înfiinţeze propriile biserici.

Bisericile catolice, atât de est cât şi latine, şi toate „odraslele” lor protestante constituie rezultatul oamenilor care au apostaziat de la adevărul biblic şi au părăsit bisericile Domnului. Fără urmă de îndoială mulţi care fac parte din aceste societăţi sunt sinceri, dar adevărul nu se măsoară în sinceritate! Unele „biserici” au fost formate sau „deformate” de către persoane care au părăsit practicile Noului Testament. Altele s-au format din aceia care au rezultat parţial din erorile Romei. Oricare ar fi cazul, toate diferitele societăţi non-baptiste cunoscute în prezent sub numele de „biserici” îşi au originea separat faţă de lucrarea întemeiată de Cristos.

Multe dintre aceste biserici îşi au propriul „papă”- fie mort sau în viaţă- care guvernează peste ei ca şi stăpân. Dacă te îndoieşti de faptul că Protestanţii şi-au stabilit propriul lor „papă” infailibil, atunci ia în considerare următoarele informaţii cu privire la una dintre cele mai numeroase ramuri protestante şi dintre cele mai acceptate din punct de vedere social, Metodiştii.

„În aplicarea înţelepciunii omeneşti într-o organizare a unei societăţi religioase, John Wesley a fost, după cum mulţi au remarcat, mai asemănător cu Ignatius Loyola [fondatorul Iezuiţilor] decât orice alt om; el a conformat mai mult decât orice grup protestant organizarea Metodismului cu Romanismul… Prin faimosul său „Act de Declaraţie al Celor O Sută Legali” (Deed of Declaration to the Legal Hundred), „Magna Charta a Metodismului” (din 1784, când el avea vârsta de optzeci şi unu de ani), care a lăsat prin testament proprietatea şi conducerea tuturor capelelor din Regatul Unit la o sută de predicatori călători şi succesorilor lor, cu condiţia ca ei să accepte ca fundament al doctrinei lor Notiţele sale la Noul Testament şi cele patru volume de predici ale sale publicate în anul sau înainte de anul 1771 d. H., el a întrecut până şi înţelepciunea lumească a catolicismului, şi s-a autonumit nu numai infailibil, ci papă veşnic al societăţii sale. Aşa că Cele Douăzeci Şi Cinci De Articole Ale Religiei, sunt declarate, în Cartea Metodistă De Disciplină, a fi inalterabile. Aceasta îl face pe Wesley ultimul şi cel mai mare învăţător autoritar al rasei umane, şi-l situează deasupra lui Cristos şi a apostolilor Săi, după cum ni se cere să ne uităm prin intermediul lui Wesley la toată învăţătura Divină, şi să aceptăm pentru totdeauna interpretarea sa a doctrinei şi conceptelor Bibliei. Cum ar putea vre-unul dintre copiii dragi ai lui Dumnezeu să dorească să schimbe conducerea lui Cristos cu cea a unui muritor păcătos şi supus greşelii?  [2] [Parantezele îmi aparţin: C.A.P.]

Wesley nu a fost nici primul dar nici ultimul dintre protestanţi care să fie stabilit ca autoritate finală a adevărului spiritual. Acest scriitor, înainte de a deveni baptist, a fost un discipol al „dr.” C.I. Scofield, care reprezintă un „papă” mort de mult timp. Notele lui Scofield asupra Bibliei şi scrierile lui sunt adesea bune şi de ajutor dar sunt şi periculoase în erorile lor, de multe ori! Adesea învăţătorii mari şi de folos, ai Bibliei au fost aproaope idolatrizaţi de către cei care le-au urmat învăţăturile.

Erori dureroase precum şi erezii care condamnă sufletele la moarte se înalţă din inimile şi minţile depravate ale bărbaţilor şi femeilor care nu cunosc Scripturile. Aşadar singurul nostru ghid sigur este Cuvântul lui Dumnezeu. Acest lucru este clar observat în următoarele cuvinte ale lui Crisros.

(Mat. 22:29) „Drept răspuns, Isus le-a zis: „Vă rătăciţi!Pentru că nu cunoaşteţi nici Scripturile, nici putere lui Dumnezeu.” Cuvântul lui Dumnezeu, Biblia, este cel care vorbeşte despre mântuirea pe care o dă Dumnezeu şi acelaşi Cuvânt trebuie să ne înveţe doctrina corectă şi să ne călăuzească vieţile.

(2 Tim. 3:15,16) „Din pruncie cunoşti Sfintele Scripturi, care pot să-ţi dea înţelepciunea care duce la mântuire, prin credinţa în Hristos Isus. Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire.” Lasă biserica romano-catolică să-şi revendice infailibilitatea papei lor! Lasă ca protestanţii să-şi numească călăuzitori infailibili! O astfel de practică nu are nici un fundament în învăţăturile Bibliei!

Teologii cercetători romano-catolici nu privesc Scripturile în aceeaşi lumină ca şi baptiştii. Ei cred Biblia, nu pentru că văd sau înţeleg că este adevărul revelat al lui Dumnezeu, ci pentru că le spune biserica romano-catolică ca să creadă. Dacă te îndoieşti de acest fapt, ascultă cuvintele veneratului „Sfânt” Augustin.

„Nu aş fi crezut Noul Testament dacă doctrina bisericii [romano-catolice] nu îmi comanda.”   [3] [Parantezele îmi aparţin: C.A.P.] Acesta este motivul pentru care „Sfântul” Augustin putea să selecteze şi să aleagă dintre învăţăturile Bibliei. Putea să selecteze ce vroia să creadă şi să practice din Vechiul Testament cât şi din Noul. El a susţinut că crede că toţi oamenii sunt păcătoşi, „… cu excepţia Sfintei Fecioare Maria, pe care doresc, pentru onoarea Domnului, să o scot total din discuţie când vine vorba despre păcat.”  [4]

Şi totuşi unii vorbesc despre Augustin, închinătorul la Maria, ca şi cum ar fi aproape de Pavel în propovăduirea adevărului lui Dumnezeu. După părerea mea, Spurgeon a căzut în această eroare. Autoritatea lui Augustin nu era Biblia, ci mai degrabă biserica Romei care i-a spus să creadă în Biblie pe lângă tradiţiile şi declaraţiile ei papale. Ce avertisment serios ar trebui să fie acesta pentru cei care sunt de acord să creadă în Biblie! Haideţi să o credem toată! Haideţi să fim supuşi autorităţii sale, căci este Cuvântul lui Dumnezeu. Cum îndrăznim să selectăm dintre învăţăturile ei ceea ce ne place şi să negăm ceea ce poate este în contradicţie cu ideile noastre preconcepute. Cât de trist este faptul că mulţi din zilele noastre nu cred adevărul despre bisericile lui Domnului pentru că vine în contradicţie cu propriile lor idei!

Lasă-i pe protestanţi să ridice în slăvi nişte mari teologi sau învăţători şi să-i urmeze dacă insistă. Când orbul îl conduce pe orb ”vor cădea amândoi în groapă” (Mat. 15:14). Dar lasă-i pe cei care practică credinţa în Biblie să-şi dovedească credinţa în ea prin ascultarea faţă de ea!

Printre acele biserici numite baptiste se găsesc oameni care au fost aduşi de însuşi Dumnezeu ca să se sprijinească pe Noul Testament ca pe singura lor regulă a credinţei şi practicii. Ei văd în ea atât conceptul cât şi tiparul pentru o închinare şi o slujire acceptată. Noi credem că acesta este singura cale plăcută lui Dumnezeu, Autorul Divin al Bibliei. Dacă nu avem Biblie pentru doctrina şi practica noastră, părăseşte astfel de lucruri ca inovaţiile omenirii depravate. Pe cealaltă parte, dacă Biblia ne învaţă ceva, noi ca şi unii care “tremură la Cuvântul Său” nu putem face nimic mai mult decât să credem şi să ascultăm de ea!

Trei întrebări, în principal, ar trebui expuse în această conjunctură. Ele sunt următoarele:

(1)   Ne învaţă Scripturile că Cristos şi-a clădit Biserica în timpul lucrării Sale timpurii, sau ne învaţă că Duhul Sfânt a clădit-o în timpul sărbătorii evreieşti a Rusaliilor?

(2)   Pretind Scripturile că o astfel de biserică se va păstra până se va întoarce Domnul după ea, sau există versete care afirmă că ea va apstazia în totalitate?

(3)   Ne învaţă Scripturile în mod adecvat despre o astfel de biserică pentru ca noi să putem identifica o astfel de biserică astăzi?

Păstraţi aceste întrebări în minte în timp ce luaţi în considerare următoarele puncte pertinente.

Cristos şi-a fondat Biserica Sa.

Faptul că Biserica lui Cristos a fost construită (stabilită) de către El în timpul lucrării Sale timpurii reiese evident din Scripturi. El a menţinut că o va zidi:  „Şi Eu îţi spun: tu eşti Petru, şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea, şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui.” (Mat. 16:18)

Fără a ne strădui prea mult, ar trebui să observăm aici că Cristos nu a spus că-şi va zidi Biserica pe Petru. Cuvântul pentru „Petru” este, conform cu (dicţionarul) Strong, „Petros” (pet’-ros); aparent un cuvânt primar; o (bucată de) piatră ca şi nume, Petrus, un apostol,”  [5] dar cuvântul pentru „piatră” pe care este zidită biserica este „petra (pet’-ra); feminin un (bloc de) piatră (literal sau figurativ).”  [6] Acest al doilea cuvânt „petra” semnifică  un bloc masiv de piatră după cum este ilustrat în următoarele versete:

Mat. 7:24-25: „De aceea, pe orişicine aude aceste cuvinte ale Mele, şi le face, îl voi asemăna cu un om cu judecată, care şi-a zidit casa pe stâncă „(petra).” A dat ploaia, au venit şivoaiele, au suflat vânturile şi au bătut în casa aceea, dar ea nu s-a prăbuşit, pentru că avea temelia zidită pe stâncă” (petra).

Mat. 27:60: „Şi l-a pus într-un mormînt nou al lui însuşi, pe care-l săpase în stâncă: (petra). Apoi a prăvălit o piatră mare la uşa mormântului, şi a plecat.”

Marcu 15:46: „Şi Iosif a cumpărat o pânză subţire de in, a dat jos pe Isus de pe cruce, L-a înfăşurat în pânza de in, şi L-a pus într-un mormânt săpat în stâncă (petra). Apoi a prăvălit o piatră la uşa mormântului.”

Luca 6:48: „Se aseamănă cu un om care, când a zidit o casă, a săpat adânc înainte, şi a aşezat temelia pe stâncă (petra). A venit o vărsare de ape, şi s-a năpustit şivoiul peste casa aceea, dar n-a putut s-o clatine pentru că era zidită pe stâncă” (petra)

Romani 9:33: „După cum este scris: „Iată că pun în Sion o Piatră de poticnire, şi o stâncă(petra) de cădere: şi cine crede în El, nu va fi dat de ruşine.””

1 Cor. 10:4: „Şi toţi au băut aceeaş băutură duhovnicească, pentru că beau dintr-o stâncă (petra) duhovnicească ce venea după ei; şi stânca era Cristos.”

1 Petru 2:8: „Şi o piatră de poticnire, şi o stâncă(petra) de cădere. Ei se lovesc de ea, pentru că n-au crezut Cuvântul, şi la aceasta sunt rânduiţi.”

Aceste versete demonstrează că Cristos a arătat contrastul dintre Petru (petros), o piatră mică, cu o piatră masivă (petra). Fără îndoială că Domnul nostru a arătat spre sine ca fiind Piatra pe care şi-a zidit Biserica. (compară cu „templu” folosit de Isus în Ioan 2:19) El este o „piatră de temelie”, „temelia” şi „temelia” apostolilor şi a proorocilor după cum este indicat în următoarele versete:

Isaia 28:16: „Deaceea, aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeu: „Iată, pun ca temelie în Sion o piatră, o piatră încercată, o piatră de preţ, piatră din capul unghiului clădirii, temelie puternică; cel ce o va lua ca sprijin, nu se va grăbi să fugă.””

1 Cor. 3:10-12: „Nouă însă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său. Căci Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu. Într-adevăr, cine dintre oameni cunoaşte lucrurile omului, afară de duhul omului, care est eîn el? Tot aşa: nimeni nu cunoaşte lucrurile lui Dumnezeu afară de Duhul lui Dumnezeu.”

Efes. 2:20: „Fiind zidiţi pe temelia apostolilor şi proorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos.”

Isus Cristos NU şi-a zidit Biserica pe Petru, în ciuda susţinerilor Romei că Petru a fost primul ei papă. În această legătură nu există absolut nici o confirmare scripturală că Petru ar fi fost vre-odată în Roma, ce să mai vorbim deci că ar fi fost primul papă al bisericii romano-catolice! De fapt, din Scripturi rezultă mai mult faptul care ne face să fim siguri că el nu a fost niciodată în Roma. Luaţi în considerare:

(1)   Pavel a scris marea carte doctrinală Romani bisericii din Roma. Ar părea ciudat ca el să trebuiască să facă acest lucru deja era un apostol acolo cu biserica din Roma după cum afirmă papiştii. Care ar fi fost rostul unei astfel de scrisori?

 (2)   Chiar mai concludent este faptul că Pavel, în timp ce saluta biserica de acolo la începutul epistolei lui, Romani, nu-i transmite nici o salutare lui Petru. Cu siguranţă că, dacă Petru ar fi fost prezent atunci în Roma, Pavel l-ar fi salutat. Dacă Petru era papă al Romei, Pavel l-ar fi salutat cu siguranţă în epistola sa!

(3)   Mai târziu, Pavel a fost reţinut în Roma, probabil de vre-o trei ori. Din Roma, în timpul petrecut în închisoare Pavel a scris cărţile biblice Efeseni, Filipeni, Coloseni şi 2 Timotei. În 2 Timotei doar Pavel menţionează 23 de prieteni şi cunoscuţi, dar nici măcar o dată în aceste cărţi nu îl menţoinează pe Petru! Cu siguranşă că dacă Petru s-ar fi aflat în Roma, Pavel l-ar fi menţionat. Anumiţi indivizi au trimis salutări altor fraţi prin mâna lui Pavel în aceste epistole. Unii sunt menţionaţi cu numele, dar nu este făcută nici o menţionare a lui Petru. Evident că el nu se afla în Roma!

Pur şi simplu nu există nici o confirmare biblică a faptului că Petru a fost vre-odată în Roma. Find astfel contrazisă de către dovada biblică, susţinerea Romei că Petru ar fi fost primul papă pare a fi încă una dintre presupunerile ei false! Este doar o tradiţie goală, făcută de mâna omului cu nici o consecinţă de valoare de nici un fel.

Ceea ce este semnificativ ca să observăm aici este că în timp ce Cristos nu a spus că-şi va zidi Biserica pe Petru, El A spus că-şi va zidi Biserica! Nu există nici un indiciu de nici un fel în cuvintele „Îmi voi zidi Biserica” că oricine altcineva înafară de Cristos ar fi un agent în zidirea ei. Isus nu a spus că Tatăl îi va zidi Biserica. Nici nu a spuns că Duhul Sfând îi va zidi Biserica!

Nu există nici măcar un singur verset care să spună sau care măcar să insinueze că Duhul Sfânt ar fi zidit, ar fi început sau ar fi dat naştere Bisericii lui Cristos de sărbătoarea evreiască a Rusaliilor. Ideea că Biserica a fost întemeiată în ziua de Rusalii a fost învăţată într-un mod atât de curent încât mulţi o presupun a fi „ziua de naştere a Bisericii”. O astfel de presupunere nu are nici un fel de bază în Cuvântul lui Dumnezeu! Noi credem că Cristos a făcut ceea ce a spus că va face: El şi-a zidit Biserica în timpul lucrării Sale timpurii.

Cristos a întemeiat O Biserică Adevărată

Prin cuvântul „biserică”  Biblia nu se referă la o organizaţie regională, naţională sau mondială cum ar crede unii. Un astfel de înţeles pentru cuvântul „biserică” este străin Bibliei după cum este şi ideea de „biserică universală, invizibilă”. Aceasta, împreună cu alte definiţii au fost date cuvântului „biserică”, dar un studiu atent al cuvântului arată natura sa locală, vizibilă. Îl cităm din nou pe James Strong: „ecclesia (ek-klay-see’-ah); o chemare afară, ex. (în mod concret) o adunare a poporului, în special o congregaţie religioasă…” [7]

Deşi Strong încearcă să facă „ecclesia” ceva mai mult ca o „biserică locală”, el şi alţii cad atât în favoarea Bibliei cât şi a limbii originale. El nu conferă nici un motiv lingvistic sau biblic pentru încercarea sa de a face „ecclesia” să se refre la o „biserică universală”. Într-adevăr, el nu putea face acest lucru, deoarece nu există nici o bază biblică sau lingvistică pentru o astfel de încercare de definiţie! Folosirea în Noul Testament, folosirea seculară şi folosirea din Septuaginta a cuvântului „ecclesia” indică faptul că era folosit numai şi întotdeauna când se vorbea despre un grup organizat, congregaţional de oameni dintr-o locaţie dată.

Una dintre cele mai mari jigniri a unei înţelegeri corecte a adevărului bisericii Noului Testament este noţiunea că cuvântul „biserică” înseamnă mai mult de un lucru. Timp de mai mulţi ani acest autor a urmat înţelepciunea protestanţilor, în mod notabil „dr.” C.I. Scofield şi ucenicii săi de la Seminarul din Dallas care, fără o garanţie scripturală, învaţă despre mai multe „feluri” de biserici. Pentru a-şi întări  mentalitatea interdenominaţională, ei ne asigură nestingheriţi că există o „biserică invizibilă”.

B.H. Carroll (1843-1914) a fost fondatorul şi primul preşedinte al Seminarului Teologic Baptist Sud-Vestic (Southwestern Baptist Theological Seminary) şi timp de treizeci de ani a slujit ca pastor al Primei Biserici Baptiste (First Baptist Church) din Waco,Texas. El a scris următoarele lucrări: Duhul Sfânt (The Holy Spirit); Cristos şi Biserica Sa (Christ and His Church); Predici Evanghelistice: Baptiştii şi Doctrina Lor (Baptists and Their Doctrine); Inspiraţii din Biblie: Isus Hristosul (Jesus the Christ); Mesaje de Trezire (Revival Messages); şi cartea în şaptesprezece volume O Interpretare a Bibliei în Engleză (An Interpretations of the English Bible); precum şi alte lucrări. Prezbiterul Caroll a scris următoarele:  „ Nici Domnul nostru şi nici scriitorii Noului Testament nu au inventat acest cuvânt [în greacă „ecclesia”] şi nici nu l-au folosit în vre-un sens neobişnuit. Înainte de timpul lor era folosit în mod obişnuit, cu o semnificaţie foarte bine cunoscută, şi supus ca orice alt cuvânt la diferite utilizări, conform cu legile stabilite ale limbii. Adică, poate fi folosit fie în mod abstract, fie general, fie particular, fie în perspectivă, fără a-şi pierde înţelesul esenţial…

” Care este, atunci, înţelesul etimologic al acestui cuvânt? Înţelesul primar este : o adunare organizată, ai cărei membri au fost chemaţi să iasă din căminele sau afacerile private pentru a lua parte la chestiuni publice. Această definiţie implică în mod necesar nişte precondiţii de a deveni membru…

„Când, în această lecţie, Domnul nostru spune: „Pe această piatră îmi voi zidi „ecclesia”, în timp ce „îmi” evidenţiază „ecclesia” Sa, din forma greacă „ecclesia” şi „ecclesia” Vechiului Testament, cuvântul în sine îşi păstrează în mod natural înţelesul obişnuit…

„În mod obişnuit, adică, în aproape toate utilizările, înseamnă: adunarea particulară a ucenicilor botezaţi ai lui Cristos de pe acest pământ, ca şi „Biserica lui Dumnezeu din Corint.”

„Acestei clase îi aparţin în mod necesar toate utilizările abstracte sau generice ale cuvântului, căci ori de câte ori abstractul sau genericul întâlneşte expresii concrete, sau ia forme operative, este vorba întotdeauna despre o anumită adunare.”  [8] [Parantezele îmi aparţin: C.A.P.]

Carroll continuă să evidenţieze că utilizările generice nu dovedesc existenţa unei aşa-zise „biserici universale invizibile” după cum a fost imaginată ea de către Luther. Exact aşa cum spune Scriptura, „bărbatul este capul nevestei” (Efes. 5:23), dar totuşi nimeni nu este într-atât de prost (caraghios) să creadă că există un bărbat (soţ) gigantic şi o „soţie universală invizibilă”. Aşa că atunci când Scripturile vorbesc despre „biserică” într-un mod abstract, noi găsim biserica existând doar în adunările credincioşilor botezaţi în mod scriptural şi organizaţi conform Noului Testament. Carroll îşi susţine punctul de vedere, scriind următoarele:

„De exemplu, dacă un congresman englez, care face referire la dreptul fiecărui cetăţean în parte de a fi judecat de către semenii lui, ar spune: „Pe această piatră Anglia îşi va zidi juriul  şi puterea tiranilor nu o va birui”, el foloseşte termenul juriu într-un sens abstract, de ex., în sensul unei instituţii. Dar când această instituţie găseşte expresii concrete, sau devine operativă, este întotdeauna un anumit juriu format din doisprezece bărbaţi şi niciodată un agregat al tuturor juriilor într-un singur juriu mare.

„Sau dacă un scriitor al legii ar spune: ’În judecarea unor fapte, prin mărturie orală, tribunalul va fi judecătorul legii, iar juriul va fi judecătorul faptelor’, şi dacă ar adăuga: ’când depune mărturie, martorul va spune ceea ce ştie juriului, şi nu tribunalului’, el foloseşte în mod evident termenii „tribunal”,”juriu” şi „martor” într-un sens general. Dar în practică, genericul devine întotdeauna particular- ex., un anumit judecător, un anumit juriu, sau un anumit martor, şi niciodată un agregat a tuturor judecătorilor într-un mare judecător, nici a tuturor juriilor într-un mare juriu şi nici a tuturor martorilor într-un mare martor. De aici spunem că legile limbii cer ca toate utilizările abstracte şi generice ale cuvântului „ecclesia” să fie clasificate ca reprezentând adunarea în particular şi nu adunarea în general.”  [9]

O altă mărturie a utilizării Noului Testament a cuvântuilui „ecclesia” se găseşte în lucrarea standard a lui W.E. Vine, nu un baptist, şi un notabil cercetător (teolog) grec. El afirmă: „Ekklesia… era folosit între grecii aparţinând unui grup de cetăţeni adunaţi pentru a discuta problemele statului… În Sept. [Septuaginta- traducerea în greacă a Vechiului Testamen] este folosit pentru a descrie adunarea lui Israel convocată pentru orice motiv anume, sau o adunare considerată ca fiind reprezentativă pentru întreaga naţiune…”     [10] [Parantezele îmi aparţin: C.A.P.]

Onestitatea cerea ca Vine să situeze definiţia sa în propriul dicţionar, nu la litera „B” de la biserică, ci mai degrabă la litera „A” de la adunare şi acolo îi veţi şi găsi explicaţiile. Din păcate, fără îndoială că datorită noţiunilor preconcepute, Vine susţine fără a avea absolut nici o bază etimologică sau scripturală că asest cuvânt se poate referi de asemenea la toţi cei mântuiţi. O astfel de inconsistenţă nu poate fi numită pe drept cercetare. Să-i fie ruşine d-lui Vine. Sperăm că acum ştie mai bine!

În mod asemănător, onestitateal îi forţează pe Vincent, Robertson şi alţii să recunoască că etimologia cuvântului cere o adunare (locală)  fondată de Cristos în contrast cu adunarea (locală) evreiască care a fost numită sinagogă. Nu există nici un caz în care Cristos să folosească acest cuvânt într-un alt sens decât unul local. De asemenea nu este dovadă de sensibilitatea să presupunem că apostolii au schimbat înţelesul cuvântului pentr a-l face să însemne ceva universal şi invizibil. A face aşa ceva fără a face o distincţie clară ar fi fost înşelător, cel puţin!

Dacă bunul simţ şi utilizarea normală a limbii câştigă, nu există absolut nici un motiv să credem că „biserică” înseamnă aştceva decât o adunare a credincioşilor în Cristos botezaţi în mod nou-testamental care sunt organizaţi conform Noului Testament. Numai aceia care se opun bisericii sau care sunt de partea protestantismului găsesc că este necesar să transforme o chestiune atât de simplă într-una foarte complexă insistând că mai există încă un fel de biserică decât una „locală”. Ni se amintesc cuvintele lui Pavel adresate bisericii din Corint pe care „a dat-o în căsătorie” ca şi „fecioară castă” sau mireasă lui Isus Cristos. El a scris, „Dar mă tem ca, după cum şarpele a amăgit pe Eva cu şiretlicul lui, tot aşa şi gândurile voastre să nu se strice de la curăţia şi credincioşia care este faţă de Cristos.” (2 Cor.11:3). Simplicitatea stă în a crede definiţia obişnuită, uzuală, logică şi autentică din punct de vedere lingvistic a cuvântului biserică ca şi congregaţie locală. Comlexitatea şi confuzia apar atunci când oamenii fabrică definiţii adiţionale pentru cuvântul „biserică” şi încearcă să facă deosebire între ele.

Faptul că aceşti lexicografi care insistă cu neruşinare să introducă propriile idei în definiţia cuvântului „biserică” nu sunt nici infailibili şi nici scutiţi de noţiuni preconcepute, ni-l spune foarte cinstit cercetătorul reformat Berkhof:

„Este necesar ca să păstrăm în minte că lexicoanele nu sunt de absolută încredere, şi sunt cel puţin aşa, atunci când se ajunge la particular.  Ele de abia întruchipează acele rezultate ale muncii exegetice a diferiţilor traducători care s-au dedicat judecăţii discriminatoare a lexicografilor, şi care adesea expun o diferenţă de opinie. Este forte posibil, iar în unele cazuri este perfect evident, că alegerea unui înţeles  a fost determinat de către înclinarea dogmatică… Dacă un traducător are vre-un motiv ca să se îndoiască de sensul unui cuvânt, aşa cum este dat el de dicţionar, el va trebui să facă singur investigaţii.”  [11]

Unii au încercat să contrazică faptul că cuvântul „ecclesia”- deoarece derivă din două cuvinte greceşti care înseamnă „a chema” şi „afară” înseamnă „cei chemaţi afară”. Scofield şi alţii urmează această cale neştiinţifică şi ireală. Făcând aşa ei încearcă să spună că „ecclesia” sau „biserică” reprezintă deci pe toţi „chemaţi afară” sau oricine sau chiar toate veacurile.

Noi recunoaştem fără nici o reţinere că cuvântul „ecclesia” izvorăşte din cele duoă cuvinte mai sus menţionate, dar evidenţiem şi faptul că adesea cuvintele ajung să însemne altceva decât o combinaţia a rădăcinilor lor. Prezbiterul baptist Edward Overby evidenţiază:

„Câteva cuvinte ar trebui spuse despre etimologia cuvântului ekklesia înainte de a merge mai departe… Trebuie făcută diferenţa dintre etimologia unui cuvânt şi înţelesul acestuia la un moment anume în istorie. Câteodată cele două sunt aceleaşi: de multe ori sunt foarte diferite. Englezescul ’Hussy’ a derivat de la ’huswife’ care înseamnă casnică (housewife în eng.); astăzi înseamnă femeie fără valoare,fată , sau fată obraznică. Englezescul ’Con-stable’ a derivat din ’comes-stabuli’ care înseamnă îngrijitor la grajduri; astăzi înseamnă ofiţer al păcii (al stării civile). Ekklesia a derivat din ekkletos care înseamnă chemat afară dar în vremurile anterioare Noului Testament însemna adunare sau adunare chemată afară. Să spui că înseamnă cei chemaţi afară nu este corect. Broadus scrie, ’Cuvântul grecesc ecclesia înseamnă în primul rând adunarea cetăţenilor într-un stat care se autoguvernează, fiind derivat din ekklaleo a chema afară; ex., afară din căminele lor sau din locurile de afacere, a soma, cum vorbim despre a chema miliţia. Noţiunea larg răspândită care înseamnă a chema afară în sensul de separare faţă de alţii, este greşită…’ Şi Hort confirmă acest lucru când scrie, ’Nu există nici un fundament pentru noţiunea larg răspândită că ekklesia înseamnă un popor sau un număr de oameni individuali chemaţi afară din lume sau omenire.”   [12]

Cuvântul ecclesia s-a referit întotdeauna la o adunare întrunită şi organizată pentru a conduce afaceri. Aceasta era utilizarea obişnuită înainte şi în timpul zilelor Domnului Isus pe pământ. S.E. Anderson subliniază: „Unii dintre cei mai de seamă cercetători greci spun că nu s-a găsit nici un caz în greaca clasică unde ecclesia să fie folosit de către persoane ca neadunate sau nestrânse.”   [13]

Mai departe, pe aceeaşi temă, Roy Mason scrie: „Prof. Royal de la Colegiul Wake Forest din Carolina de Nord, care i-a fost profesor d-lui prof. A.T. Robertson, de la Louisville Seminary, şi prof. C.B. Williams, grec, când a fost întrebat dacă cunoaşte vre-o împrejurare în greaca clasică în care ecclesia să fi fost folosit de către vre-o clasă de persoane neadunate sau nestrânse a spus: ’Nu conosc nici un astfel de pasaj în greaca clasică.’ Cu această afirmaţie sunt de acord şi profesorul Burton de la Universitatea din Chicago, Stifler din Crozer, Strong din Rochester şi mulţi alţi cercetători (teologi).”   [14]

Deoarece nici Isus şi nici apostolii Săi nu au indicat niciodată că foloseau cuvântul ecclesia în vre-un alt sens decât binecunoscuta şi obişnuita utilizare a zilei, este o violare serioasă a tuturor regulilor de bun simţ de traducere faptul de a substitui o altă definiţie cu cea intenţionată de ei şi cea pe care au înţeles-o ascultătorii lor. Prin de proceduri nefixate de interpretare de genul acesta, Biblia poate fi făcută să înveţe aproape orice.

Subliniind faptul că biserica este întotdeauna „locală” şi nu este nevoie ca să folosim acest adjectiv după cuvânt, J.B. Moody, adresânduse celor adunaţi la întrunirea South Baptist Convention găzduită de biserica sa a spus:

„Eu nu citesc niciodată despre o adunare locală, clădire, trup, mireasă, oraş, congregaţie, sfeşnic, turmă, staul, familie, câmp, casă, household, templu, viţă, vie,  femeie sau soţie. Ar putea fi ele locale, dar este o prostie tautologică să spui aşa, înafară de cazul în care vrei să le distingi de unele de alt fel. Dar nu există altele. Împărăţia nu este locală, dar biserica este în mod necesar. Când biserica moare ÎNtr-un loc, ea moare numai FAŢĂ DE acel loc, şi se împrăştie către alţii. Cristos spune, „O să MUT sfeşnicul DE LA LOCUL LUI…”  [15]

Încă o dată îl cităm pe binecunoscutul şi respectatul prezbiter Moody, de data aceasta de la o adresă aflată la Campusul Uniunii Tinerilor Baptişti (Baptist Young Peoples Union Encampment) din Estill Springs, Tennessee, pe 25 Iunie 1907:

„O biserică universală, vizibilă sau invizibilă, trebuie să aibă organizare şi lucrători şi doctrină şi guvernare, sau poate să nu facă numic. O astfel de biserică nu poate fi un administrator bun a nici unui lucru. Această eroare fără sens cu privire la o biserică universală a înşelat mai mulţi oameni şi a risipit mai multă energie şi a dat naştere la mai mult bigotism decât orice alt mecanism înşelător al diavolului… ’Biserica lui Dumnezeu’ este o congregaţie. Expresia „Biserica lui Dumnezeu” apare de doisprezece ori, şi orice om, chiar şi orb la un ochi şi aproape orb la celălalt, poate vedea acest lucru în fiecare caz.  Leul este o fiară feroce; fiecare leu este o fiară feroce; dar toţi leii nu sunt o fiară feroce. Acesta este o concepţie de neconceput; o supoziţie „de nepresupus” şi o superstiţie de neexprimat. Abilitatea executivă stă în bestia reală şi nu în cea ireală, buster. La fel şi cu calul, omul, juriul, biserica, etc… Asupra bisericii universale a fost făcute presupuneri, afirmări şi insistări spre irevocabila pagubă a credinţei spre care ar trebui să tânjim. Eu nu cred în asta. Dacă ar fi existat aşa ceva nu ar putea face nimic. Niciodată nu s-a întrunit, nu are doctrine, nici slujitori, nici un guvern, nici o împuternicire. Nu poţi spune cine face parte din ea sau cum au ajuns acolo. Este un spiriduş invizibil, irealizabil, imposibil, sărăcăcios, răspândit în superficialitate, extins în miniatură şi dezvoltat în nimic. Îl face pe om să se simtă prea mare pentru o mică congregaţie mulţumitoare pe ca re Cristos a organizat-o pentru lucru. Ei cred că se află în biserica mare din pricina credinţei salvatoare, şi nu văd nevoia de a fi adăugaţi unei alte biserici- o biserică mică, locală, limitată, prea mică pentru degetul lor cel mic. Permiteţi-mi să măresc această biserică „miniaturizată” şi crucificată, care este biserica Dumnezeului cel viu.”   [16]

A spune că Cristos nu Şi-a zidit Biserica înseamnă a-l face mincinos in cel mai rău caz, sau unul care a eşuat, în cel mai bun caz. Nici una nu este accptabilă pentru creştin pentru că noi ştim că Domnul nostru este atât cinstit cât şi în măsură să împlinească tot ceea ce doreşte El să facă.

În timp ce unii încearcă să menţină poziţia conform căreia în timp biserica se limitează doar la credincioşii botezaţi în mod scriptual organizaţi în adunări aici pe pământ, ea îi va include pe toţi cei mântuiţi din cer, această poziţie trebuie respinsă din cel puţin patru motive bune. Răposatul Roy Mason, scriitor şi pentru mulţi ani pastor al Bisericii Baptiste Buffalo Avenue (Buffalo Avenue Baptist Church acum Central Avenue Baptist Church) din Tampa, Florida, afirmă clar poziţia noastră:

„A susţine că biserica este locală şi vizibilă, şi că este o continuare a instituţiei începută de Cristos şi căreia i s-a promis perpetuitate, apoi să treci de la aceasta, de la biserica adevărată, şi să înveţi că biserica care se va aduna acolo la sfârşit va fi compusă din toţi aceia răscumpăraţi indiferent dacă au aparţinut vre-odată unei biserici sau nu, este o contradicţie inpardonabilă. Dacă acest lucru ar fi adevărat, atunci şi alte câteva lucruri ar trebui să fie adevărate:

”1- După cum am mai dezbătut, Mireasa va ajunge să fie diferită de aceea logodită cu Cristos.

”2- Promisiunea lui Cristos că nimic nu va putea birui biserica Sa, va fi dovedită falsă, deoarece instituţia începută de El va cădea complet, căci în slavă, biserica se va dovedi a fi cu totul altceva.

”3- În acest caz, nu va exista nici o răsplată pentru biserica care a suferit o persecuţie interminabilă pentru Cristos, şi care a dat cincizeci de milioane de martiri care au apărat adevărul Său.

”4- De ce s-ar face atâta caz de biserica pe care a început-o Isus? De ce ar fi adevărul ei apărat cu atâta ardoare? De ce ar fi fost membrii acestei biserici gata să moară pentru credinţele lor, dacă la urmă, triumful final va fi dat celor – dintre care unii- i-au persecutat pe cei din adevărata biserică, sau care au ignorat sau au dispreţuit adevărata biserică? Dacă toţi credincioşii ar trebui să constituie biserica                           în slavă- Mireasa- atunci în punctul culminant biserica se va dovedi a fi ceva diferit faţă de biserica lui Cristos aici pe pământ.”   [17]

Învăţătura care spune că două (sau mai multe) înţelesuri ale cuvântului „biserică” sunt corecte este foarte dăunătoare cauzei pentru Cristos. A avea două „biserici” cu condiţii diferite pentru a deveni membru şi metode diferite de intrare înseamnă a stârni confuzie în minţile credincioşilor. Îl cităm pe B.H. Carroll din nou în legătură cu aceia care îmbrăţişează o „biserică universală invizibilă”.

„… Eu susţin cu onestitate şi cu tărie că şi în acest punct teoria lui este eronată şi tinde în mod practic să facă mult rău. Da, susţin în cel mai emfatic mod că această teorie [a bisericii universale invizibile] este responsabilă de o incalculabilă dezonoare adusă bisericii lui Dumnezeu pe pământ. Repet că teoria coexistenţei, umăr la umăr, pe pământ a două biserici ale lui Cristos, una formală şi vizibilă, şi alta reală, invizibilă şi spirituală, cu condiţii diferite de a deveni membru, este extrem de rea şi provoacă atâta confuzie încât oricine o crede devine încurcat în a trasa liniile de separare. Lăsaţi să se întipăraească adânc în minţile voasrte faptul că cortul lui Moise avea drep exclusiv de trecere la vremea sa potrivită şi templul lui Solomon avea dreptul exclusiv de trecere la vremea sa potrivită – aşa că biserica lui Cristos, adunarea în particular, are acum dreptul de trecere exclusiv, şi nu are rival în cer sau pe pământ…”  [18] [Parantezele îmi aparţin: C.A.P.]

Cristos a dat o însărcinare bisericii Sale

Atunci când se dă ciuva o însărcinare acea persoană primeşte autoritate delegată pentru a acţiona în locul altuia. Acea persoană sau entitate însărcinată, atunci când acţionează în capacitate oficială, nu mai acţionează cu autoritatea proprie, şi funcţionează în numele sau din partea poruncii exprese a superiorului care acordă însărcinarea. A doua menţionare a „bisericii” în Noul Testament este Mat. 18:15-18 şi demonstrează clar autoritatea lui Cristos încredinţată bisericii Sale:

„Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te şi mustră-l între tine şi el singur. Dacă te ascultă, ai câştigat pe fratele tău. Dar, dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi inşi, pentru ca orice vorbă să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori. Dacă nu vrea să asculte de ei, spune-l Bisericii; şi, dacă nu vrea să asculte nici de Biserică să fie pentru tine ca un păgân şi ca un vameş. Adevărat vă spun, că orice veţi lega pe pământ, va fi legat în cer; şi orice veţi dezlega pe pământ, va fi dezlegat în cer.”

Observaţi că nici pastorul, şi nici vre-un consiliu de conducere imaginat nu are autoritate ca să acţioneze în această chestiune. Problema trebuie adusă înaintea Bisericii şi trebuie să caute voia lui Dumnezeu în această problemă. Decizia (votul) bisericii în acultare de Cristos leagă în cer cât şi în interiorul graniţelor bisericii.

Aici biserica este autorizată în mod explicit şi instruită pentru a exclude din părtăşia ei pe aceia a căror purtare aduce reproş asupra Capului fiecărei biserici adevărate. Ar trebui noi să credem că Cristos nu a intenţionat ca apostolii Săi să asculte aceste cuvinte? De ce nu le-a spus că sunt obligaţi să asculte de aceste instrucţiuni într-un timp viitor nedezvăluit? Nu există nimic aici care să ne facă să credem că aceste instrucţiuni nu erau pentru ei atunci şi acolo. Ideea că aceste instrucţiuni sunt pentru „biserica viitoare” găseşte o bază doar în scrierile „dr.” C.I. Scofield şi a discipolior săi anti-baptişti.

În plus, chiar anterior înălţării Sale, Cristos a dat autoritate definită de a acţiona şi directive specifice pe care biserica  Sa să le urmeze în următoarea împrejurare: „Cei unsprezece ucenici s-au dus în Galilea, pe muntele unde le poruncise Isus să meargă. Când L-au văzut ei, I s-au închinat, dar unii s-au îndoit. Isus S-a apropiat de ei, a vorbit cu ei, şi le-a zis: „Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ. Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit. Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin.”(Mat. 28:16-20).

Această autorizare de a acţiona dată de Cristos Bisericii Sale este adesea numită „Marea Trimitere. Este de fapt trimiterea FINALĂ, deoarece a existat una mai înainte, la fel de specifică şi explicită,  dar de o oarecare natură diferită. Se găseşte în Mat. 10:1-15. Pentru a înţelege natura unei trimiteri, cititorul este sfătuit să ia aminte că în acest pasaj Biserica lui Cristos era trimisă la  un anumit popor, Israel, şi numai Israel. Lor le-au fost date directive precise cu privire la ce trebuiau să facă şi să nu facă. Nimeni altcuiva înafară de Biserica Domnului nu a primit această însărcinare; aşadar, nimeni altcineva decît Biserica Sa nu acţiona sub autoritatea Sa.

Dacă Biserica nu luase naştere decât odată cu săbătoarea de Rusalii după cum afirmă semenii noştri protestanţi, atunci Cristos s-ar fi aflat într-o poziţie destul de absurdă de a da călăuzire, autoritate şi o trimitere cuiva care nici măcar nu exista! Nu numai că prima trimitere a fost dată înainte de Rusalii, ci pe lângă asta mai era şi cea „Mare”. Un citire candidă a cărţii Matei dovedeşte că aceste cuvinte (de ex. Trimiterea) le erau vorbite  chiar acelor oameni care existau atunci şi care trebuiau să asculte. În timp lor li se dăduseră instrucţiuni să aştepte puterea Duhului Sfânt care a venit într-adevăr la următoarea sărbătoare de Rusalii, nici o auoritate nouă sau în plus nu a fost dată în acea zi de sărbătoare evreiască.

Unii ar încerca să susţină că Cristos, în Mat. 28:18-20, a dat autoritatea Sa şi instrucţiunile Sale celor doisprezece ca la oricare alt om obişnuit. Alţii ne informează că El li s-a adresat ca apostoli. Nici una dintre acestea nu poate fi concepută ca fiind o percepere exactă a Trimiterii, căci dacă vre-una dintre acestea ar fi corectă, cuvintele Sale, „şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului” ar fi o retorică nesemnificativă. Conform acestei interpretări Cristos fie s-a înşelat fie era de-a dreptul un impostor. Este evident că aceşti oameni, nici ca indivizi şi nici ca apostoli nu au continuat chiar până în zilele noastre, şi „sfârşitul veacului” nici nu a venit încă. Isus nu a continuat cu ei nici ca indivizi şi nici ca apostoli în sensul în care a vorbit El.

Totuşi, dacă înţelegem că Cristos a dat autoritate şi instrucţiuni („Marea Trimitere”) celor doisprezece ca şi Biserică a Sa, atunci începem să înţelegem promisiunea Sa de a fi cu ei. Această gândire este în concordanţă cu Apocalipsa capitolele 1-3 unde El este descoperit ca fiind în mijlocul celor „şapte sfeşnice” care sunt cele şapte biserici. Numai dacă înţelegem că Cristos a dat autoritate pentru a acţiona în evanghelizare, botez şi învăţătură Bisericii Sale, şi că i-a promis o existenţă perpetuă, vom începe să realizăm că El chiar a vorbit serios atunci când le-a promis că va fi cu ei „întotdeauna”.

Permiteţi-mi să ilustrez chestiunea autorităţii în felul următor. Un om poate deţine abilitatea financiară şi fizică de a extrage o mare cantitate de aur din pământ. Ar putea să se ţină ocupat cu această muncă şi să se bucure de un mare succes în slujba lui. El POATE să extragă aurul. Totuşi, deoarece societatea a dat legi pentru a încerca să asigure echitate între cetăţenii ei, acest om poate pierde nu numai ceea ce a câştigat din minerit, dar şi ceea ce a deţinut anterior. Vedeţi voi, DACĂ un om nu are autoritatea de a extrage aur din pământ- dacă nu are nici o cerere legală de concesiune pentru pământul pe care lucrează- toată truda lui poaate fi în zadar. În tim ce el POATE să extragă aurul din pământ, el POATE să nu facă aşa fără o autorizaţie adecvată. Se poate chiar să primească o amendă pentru violarea legilor privitoare la minerit.

La fel este şi cu Cristos. El a delegat autoritatea Sa Bisericii Sale. Ea nu este numai „stâlpul şi temelia adevărului”, ci de asemenea ei i s-au încredinţat orânduirile botezului şi a cinei Domnului cât şi autoritatea de a trimite slujitori care dau învăţătură în lucrarea Domnului după cum Duhul Sfânt îi cheamă şi îi conduce. În timp ce un om POATE (are abilitatea) să predice, să boteze prin cufundare, şi să dea pâinea şi vinul, el NU POATE (nu are permisiunea de a face aşa) decât dacă îl trimite Duhul Sfânt dintr-o şi de către o biserică nou-testamentală. Aceasta este învăţătura şi tiparul Noului Testament!

Această „autoritate a bisericii” dată de Cristos bisericilor Sale se poate vedea în acţiune în Noul Testament. Luaţi în considerare trimiterea afară a lui Pavel (Saul) şi Barnabas în Faptele Apostolilor 13:1-4.

„În Biserca din Antiohia erau nişte prooroci şi învăţători: Barnaba, Simon, numit Niger, Luciu din Cirena, Manaen, care fusese crescut împreună cu cârmuitorul Irod, şi Saul. Pe când slujeau Domnului şi posteau, Duhul Sfânt a zis: „Puneţi-Mi deoparte pe Barnaba şi pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat.” Atunci, după ce au postit şi s-au rugat, şi-au pus mâinile peste ei, şi i-au lăsat să plece. Barnaba şi Saul, trimişi de Duhul Sfânt, s-au coborât la Seleucia, şi de acolo au plecat cu corabia la Cipru.”

Observaţi următoarele lucruri:

(1)   Bărbaţii care urmau a fi trimişi afară erau membrii activi care dădeau învăţătură „în Biserica din Antiohia” care era o biserică „locală” reală şi funcţională.

(2)   „Duhul Sfânt a zis” vorbeşte despre chemarea divină în lucrare. Fără lucrarea Duhului Sfânt, atât în individul chemat cât ŞI în biserica acestuia nu poate exista nici o trimitere afară scripturală a bărbaţilor pentru a face lucrarea de „plantare de biserici”.

(3)   După mai mult post şi rugăciune liderii spirituali din biserica în care erau membri „şi-au pus mâinile peste ei” (adică, i-a ordinat în lucrare).

(4)   În acest fel ei au fost „trimişi de către Duhul Sfânt”.

Este clar că biserica din Antiohia era implicată în acţiunea aceasta de trimitere a acestor fraţi ca şi evanghelişti. Baptiştii sunt de părere că o biserică trebuie să se implice în separerea (prin ordinare- care înseamnă numirea în slujbă) şi trimiterea afară de evanghelişti (adesea numiţi misionari în ziua de azi) la fel ca în Noul Testament. Acestei biserici din Antiohia îi dădeau socoteală aceşti fraţi. În biserica aceasta din Antiohia s-au întors ei mai târziu. Bisericii acesteia din Antiohia îi dădeau rapoarte ale lucrării lor. Această „legătură cu biserica” se găseşte în mod consistent în Noul Testament. Noul Testament nu ştie nimic de indivizi de genul „lance liberă (la liberă alegere)” fiind cumva „chemaţi de Dumnezeu” separat de biserica nou-testamentală.

Nici unul dintre cei care au început să predice, boteze şi să dea învăţătură fără să li se fi dat autoritate din partea bisericii nu au fost aprobaţi de Dumnezeu. Oricine acţionează într-un astfel de stil „la liberă alegere” face lucrul acesta fără indicaţie sau exemplu din partea Autorităţii Divine.

Cu suguranţă că creştinii sensibili care vor da la o parte noţiunile preconcepute şi interesele pot vedea adevărul aici. Înţelesul clar, simplu al acestor pasaje este faptul că Cristos şi-a zidit Biserica şi i-a dat în posesie lucrarea de evanghelizare, botezare, şi de a da învăţătură şi de a păzi „tot ce v-am poruncit”. În puţine cuvinte, Biserica lui Cristos, prin organizaţii succesive, trebuie în mod necesar să existe în perpetuitate dacă aceste lucruri vor fi duse la îndeplinire în mod corect. Dacă acestea reprezintă responsabilităţi date Bisericii Domnului, atunci ea trebuie să existe pentru ca aceste responsabilităţi să fie continuate.

Cristos a Garantat Perpetuitate Bisericii Sale

Nimic nu poate fi mai sigur pentru adevăratul creştin decât cuvintele lui Isus Cristos. Dacă El a dat vre-odată vre-o garanţie că Biserica Sa nu va înceta niciodată să existe, atunci Biserica încă mai există! Poate nu ai găsit-o încă, dar DACĂ Cristos i-a promis perpetuitate, EA EXISTĂ! El a spus, în Mat. 16:18: „Voi zidi Biserica Mea, şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui.”  „Locuinţa morţilor (iadul)”, conform cu Strong este: „haides” (ha-deş); corect, nevăzut, ex. „Hadeş” sau locul (starea) sufletelor plecate.”  [19]

Ideea răspândită de termenul „porţile” pare a avea legătură cu faptul că conducătorii Israelului stăteau în poartă. Poarta era un loc al conducerii oraşului; aşadar, „porţile” era o referire la conducere. Acest lucru este evidenţiat prin următoarele versete:

Deut. 25:7: „Dacă omul acesta nu vrea să ia pe cumnată-sa, ea să se suie la poarta cetăţii, la bătrâni, şi să spună: „Cumnatul-meu nu vrea să ridice în Israel numele fratelui său, nu vrea să mă ia de nevastă după dreptul de cumnat.”

Rut 4:10,11: „Şi că mi-am cumpărat deasemenea de nevastă pe Rut, Moabita, nevasta lui Mahlon, ca să ridic numele mortului în moltenirea lui, şi pentru ca numele mortului să nu fie şters dintre fraţii lui şi din poara locului lui. Voi sunteţi martori azi despre aceasta!” Tot poporul care era la poartă şi bătrânii au zis: „Suntem martori! Domnul să facă pe femeia care intră în casa ta ca Rahela şi ca Lea, care amândouă au zidit casa lui Israel! Arată-ţi puterea în Efrata, şi fă-ţi un nume în Betleem!”

Daniel 2:49: „Daniel a rugat pe împărat să dea grija trebilor ţinutului Babilonului în mâna lui Şadrac, Meşac şi Abed-Nego. Daniel însă a rămas la curtea împăratului.”

Prin utilizarea cuvântului „poartă”, Domnul Isus spune că conducerea iadului (Locuinţei morţilor) (lumea spirituală rea nevăzută) nu va birui Biserica Sa! Cuvântul tradus „birui” este „katischuo” (kat-is-khoo’-o); a asupri.”  [20] Poate vre-un creştin să ceară o garanţie mai bună decât cuvântul lui Cristos? Cu siguranţă că nu! Din acest motiv credem că Biserica lui Cristos a existat în succesiune şi că există biserici de acelaşi fel pe pământ şi astăzi.

Singura alternativă este să spui că biserica a căzut în apostazie undeva înainte de sau în timpul „Epocii Întunecate (Evului Mediu)”. Această vedere protestantă istorică (că biserica a apostaziat şi a necesitat o „reformă”) este acelaţi lucru cu a spune că biserica pe care a fondat-o Cristos a încetat să mai existe. Înseamnă a spune că biserica lui Cristos a pierit de pe faţa pământului, căci bisericile apostaziate sunt curve spirituale şi deloc mireasa pură a lui Cristos. Astfel de biserici nu pot fi ale lui Cristos! Dacă bisericile lui Cristos au încetat să mai existe, atunci ar trebui să rezulte că botezul a fost pierdut. Bisericile corupte nu pot să administreze decât un botez fals şi corupt. Odată pierdut, numai prin intrevenţie şi autoritate divină directă ar putea botezul să fie reinstalat vre-odată. Acest lucru este pentru că nici un om nebotezat nu putea boteza vreo-dată pe cineva în Noul Testament cu excepţia lui Ioan Botezătorul, iar el a avut autoritate divină directă.

Poziţia baptistă istorică este că bisericile Domnului nu au încetat să existe în timpul apostaziei din Epoca Întunecată (Evul Mediu). Mai degrabă, ea a continuat şi încă continuă să facă ucenici, să-i însemneze cu botezul lui Ioan (care este botezul creştin scriptural) şi să-i aducă la maturitate ca astfel să-i pregătească pentru lucrare.

Cristos a Instituit o Cina Perpetuă în Biserica Sa

Scriind sub inspiraţia Duhului Sfânt, Pavel a scris următoarele cuvinte bisericii lui Cristos botezate în mod scriptural din Corint: „Pentrucă, oridecâteori mîncaţi din pâinea aceasta şi beţi din paharul acesta, vestiţi moartea Domnului, până va veni El.” (1 Cor. 11:26)

Această afirmaţie nu înseamnă nimic decât dacă înseamnă că bisericile Domnului sunt menite să existe în mod perpetuu până ve veni El după ele. Ţineţi minte, orânduirea Cinei Domnului, cu ar fi botezul, a fost dată bisericilor Domnului ca să fie păzită de către ei ca şi biserică a lui Cristos „PÂNĂ CÂND VA VENI EL!” Pavel, dând instrucţiuni biserici din Corint în legătură cu abuzurile de la Masa Domnului, a spus, „…atunci când veniţi la adunare…” (1 Cor.11:18). Problema era în mod evident „în biserică”. Pavel nu s-a referit la a fi într-o clădire, ci mai degrabă la membrii care se întâlneau în „clădirea bisericii”. Se poate aşadar observa că bisericile apostolice au ţinut orânduirile „în biserică”, şi la fel fac şi bisericile Domnului până în ziua de azi.

După cum am citat mai sus, promisiunea făcută Bisericii Domnului era că ei urmau să ţină Cina „până când va veni El”. Dacă protestanţii au dreptate şi bisericile au căzut în apostazie, eroare şi corupţie în timpul Evului Mediu, atunci intenţia Domnului ca Cina să continue „PÂNĂ VA VENI EL” a eşuat. Dacă toate bisericile au căzut în apostazie, ele au încetat să mai existe ca şi biserici adevărate ale lui Cristos. Botezul scriptural şi Cina Domnului au încetat odată cu ele.

Nu există, totuşi, nici un indiciu de vre-un fel că TOATE bisericile sunt apostaziate. În timpul „Evului Mediu” şi în orice alt timp începând cu lucrarea timpurie a lui Cristos, au existat biserici, ascunse probabil, dar cu toate acestea credincioase în a apăra adevărul lui Dumnezeu cu privire la mântuire şi slujire corectă. Acestea sunt bisericile lui Cristos!

Bisericile care sunt corupte în mod condamnabil fie în practică sau doctrină încetează a mai fi biserici ale lui Cristos. Acesta este fără îndoială avertismentul dat celo şapte biserici din Apocalipsa. Ascultaţi mesajul pe care l-a trimis Cristos „îngerilor” (pastorilor) acestor biserici.

Apoc. 2:4-5: „Dar ce am împotriva ta, este că ţi-ai părăsit dragostea dintâi. Adu-ţi dar aminte de unde ai căzut; pocăieşte-te, şi întoarce-te la faptele tale dintâi. Altfel, voi veni la tine, şi-ţi voi lua sfeşnicul din locul lui, dacă nu te pocăieşti.”

Apoc. 2:13-16: „Ştiu unde locuieşti: acolo unde este scaunul de domnie al Satanei. Tu ţii Numele Meu, şi n-ai lepădat credinţa Mea nici chiar în zilele acelea când Antipa, martorul Meu credincios, a fost ucis la voi, acolo unde locuieşte Satana. Dar am ceva împotriva ta. Tu ai acolo nişte oameni care ţin învăţătura lui Balaam, care a învăţat pe Balac să pună o piatră de poticnire înaintea copiilor lui Israel, ca să mănânce din lucrurile jertfite idolilor, şi să se dedea la curvie. Tot aşa, şi tu ai câţiva care, deasemenea, ţin învăţătura Nicolaiţilor, pe care Eu o urăsc. Pocăieşte-te dar. Altfel, voi veni l atine curând, şi mă voi război cu ei cu sabia gurii Mele.”

Apoc. 2:20-23: „Dar iată ce am împotriva ta: tu laşi ca Iezabela, femeia aceea, care se zice proorociţă, să înveţe şi să amăgească pe robii Mei să se dedea la curvie, şi să mănânce din lucrurile jertfite idolilor. I-am dat vreme să se pocăiască, dar nu vrea să se pocăiască de curvia ei! Iată că am s-o arunc bolnavă în pat; şi celor ce preacurvesc cu ea, am să le trimit un necaz mare, dacă nu se vor pocăi de faptele lor. Voi lovi cu moartea pe copii ei. Şi toate Bisericile vor cunoaşte că „Eu sunt Cel ce cercetează rărunchii şi inima”: şi voi răsplăti fiecăruia din voi după faptele lui.”

Apoc. 3:1-3: „Îngerului Bisericii din Sardes, scrie-i: „Iată ce zice Cel ce are cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu şi cele şapte stele: „Ştiu faptele tale: că îţi merge numele că trăieşti, dar eşti mort. Veghează, şi întăreşte ce rămâne, care e pe moarte, căci n-am găsit faptele tale desăvârşite înaintea Dumnezeului Meu.Adu-ţi aminte dar cum ai primit şi auzit! Ţine, şi pocăieşte-te! Dacă nu veghezi, voi veni ca un hoţ, şi nu vei şti în care ceas voi veni peste tine.”

Apoc. 3:15-16: „Ştiu faptele tale: că nu eşti nici rece, nici în clocot. O, dacă ai fi rece sau în clocot! Dar, fiincă eşti căldicel, nici rece, nici în clocot, am să te vărs din gura Mea.”

Faptul că anumitor biserici li s-a luat „sfeşnicul” nu implică faptul că toate bisericile au pierit de pe faţa pământului, ci că doar o congregaţie a încetat să mai fie Biserica lui Cristos în acel loc. Că multe biserici şi-au pirdut astfel „calitatea de a săra” (Macu 9:50) este aparent. Că o rămăşiţă de biserici au rămas credincioase prin harul suveran al lui Dumnezeu este de asemenea adevărat.

Bisericii Sale i-a încredinţat Cristos orânduirile Sale pentru a fi păstrate aşa cum le-a instituit El. (În mod clar tiparul Noului Testament, politica baptistă istorică şi practica sensibilă este ca Cina Domnului să fie ţinută de către membri unei biserici care se întâlnesc în clădirea unei biserici.  [21]Vezi 1 Cor. 11:18 & 20.) Cuvintele lui Cristos indică faptul că Cina Domnului era menită să fie o comemorare perpetuă. Era menită a fi păzită până va veni El. Aşadar, pentru ca ea să se bucure de o existenţă continuă, Biserica Sa trebuie ca să se bucure de o existenţă continuă prin congregaţii succesive. Deci spunem că Cina Domnului dovedeşte succesiunea sau perpetuitatea Bisericii.

Cristos a Destint Biserica Sa să Continue

EA ESTE O MIREASĂ

Faptul că fiecare biserică este o „fecioară castă” „logodită” cu Cristos (2 Cor. 11:2), cu alte cuvinte o „mireasă” a lui Cristos, este evident pentru toţi aceia care vor studia Scripturile în mod onest (Ioan 3:29; Apoc. 21:2,9; 22:17). Este demn de remarcat că Ioan Botezătorul a spus că el nu este nici Cristos şi nici parte din mireasa Sa, ci mai degrabă este un „prieten al mirelui”. În contrast cu această „mireasă” pură, falsul sistem religios este legat de o „mare curvă (mama curvelor)” în Apocalipsa capitolele 17 şi 18. Această „Curvă” este clar organizaţia romano-catolică. Ea este de asemena mama unor anumite odrasle, căci ea este numită „Mama curvelor”. Aceste fiice curve sunt fără îndoială „bisericile” protestante. Nu cunoaştem altele despre care se poate spune că sunt odraslele Romei decât bisericile protestante, căci ele au ieşit din ea. Aşa cum fac de obicei copiii obişnuiţi, aceste biserici protestante seamănă în mod izbitor cu mama lor. Deci, atunci, avem două tipuri complet diferite de biserici: una ilustrată ca o femeie virtuoasă iar cealaltă ca o femeie uşuratică.

Dacă biserica coruptă a Romei a fost vre-odată mireasa lui Cristos, atunci El este însurat cu o curvă! (Logodna înseamnă căsătorie, nu numai angajament!) Dacă bisericile protestante sunt mireasa lui Cristos, atunci Cristos este însurat cu o curvă parţial reformată. Dacă toate bisericile reprezintă doar ramuri ale Romanismului corupt, şi noi suntem toţi „catolici inconştienţi” după cum afirmă ea fals, Cristos nu are o mireasă pură, ci este însurat cu o femeie neîngrijită.

Nu putem crede nici că Cristos este un văduv! Ridicăm întrebarea atunci, poţi crede cu adevărat că Cristos e prezent fără o mireasă pe pământ- o mireasă care aşteaptă revenirea Lui pentru ea? Cu siguranţă nu! Cristos se va întoarce şi îşi va găsi mireasa ascunsă de priviri, o rămăşiţă evlavioasă care aşteaptă întoarcerea Sa! Dacă acea mireasă nu este Curva sau sau fiicele ei, atunci trebuie să fie bisericile baptiste sănătoase                     nou-testamentale. Nimic altceva pe pământ, înafară de o biserică baptistă sănătoasă, acţionează şi arată ca o biserică nou-testamentală ŞI poate oferi dovada existenţei ei continue de la întemeierea ei de către Mirele ei în zilele şederii Sale timpurii.

EA ESTE O CASĂ

Fiecare biserică este consuderată a fi „Casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului celui viu, stâlpul şi temelia adevărului.” (1 Tim. 3:15). În limbj arhitectural, atunci, o biserică este responsabilă să susţină adevărul aşa cum atât temelia cât şi ca stâlpii susţin structura superioară a unei clădiri. În biserici este învăţat adevărul, şi bisericile sunt cele responsabile să evanghelizeze. Dacă biserica (ca instituţie vorbind) ar fi încetat să existe din cauza apostaziei, atunci adevărul s-ar fi prăbuşit la pământ şi s-ar fi pierdut. Poţi tu crede cu adevărat că Biserica lui Cristos a încetat să existe şi a necesitat o re- formare sub un astfel de oameni ca Luther, Calvin, Zwingli, etc., etc.?

Membri Bisericii sunt îndemnaţi „să luptaţi pentru credinţa, care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna.” (Iuda 3). Pentru unii care ar obiecta, spunând că în Iuda nu este menţionată o biserică specifică vom investiga exact ce a fost aceea în care „s-au strecurat unii oameni” în versetul 4. Cine altcineva dacă nu o biserică era aceea care ţinea mese de dragoste în versetul 12? Este evident că oamenii aceştia cărora le-a scris Iuda existau într-o clădire a bisericii şi erau responsabili în faţa lui Dumnezeu de adevărul „dat sfinţilor odată.”

Dumnezeu îşi păstrează adevărul, şi face acest lucru prin faptul că susţine în mod perpetuu bisericile Sale care sunt alcătuite din acei care au primit o dragoste pentru adevăr. Cristos ştia ce face când a proiectat şi a construit Biserica Sa. O biserică care are o ierarhie, odată coruptă în vârf, se corupe pe sine în întregime. Nu contează că este o ierarhie romano-catolică sau estică, o denominaţie protestantă, un cult, o „convenţie baptistă”, o „asociaţie baptistă”, un „bord de misiune baptist” sau o „părtăşie baptistă”. Orice trece de biserica „locală”, odată corupt în vîrf, se corupe pe sine în întregime. Aceasta este mărturia istoriei! Orice biserică baptistă sănătoasă îl are „la vârf” pe Cristos ca şi Cap al ei. Fiind entităţi autonome, dacă o biserică ar cădea în apostazie, celelalte biserici sunt neafectate. Dacă una încetează, celelalte din alte părţi continuă. Stâlpul şi temelia adevărului va sta în picioare până Cristos se va întoarce după ea!

EA ESTE ŢINUTĂ DE ÎNTEMEIETORUL EI SUVERAN

Simplul fapt al problemei este că Cristos şi-a întemeiat Biserica, iar credincioşii adevăraţi din zilele Noului Testament erau membri ai bisericilor Sale. De fapt, cartea Faptele Apostolilor nu cunoaşte nimic despre indivizi mântuiţi care nu au fost botezaţi într-o biserică. Ar trebui noi să credem că lucrarea lui Cristos de a-şi stabili Biserica n-a ajuns la nimic? L-a învis aşadar Satana pe Leul seminţiei lui Iuda? L-a detronat dumnezeul uzurpator al acestui veac pe Cel Suveran şi de drept? Astfel de lucruri sunt de neconceput pentru cei care sunt familiarizaţi cu învăţăturile Bibliei!

Oricărui student neprejuduciat al Bibliei trebuie să-i fie evident faptul că Cristos şi-a stabilit Biserica. El i-a dat responsabilitatea evanghelizării, botezării şi a învăţării. De asemenea El a lăsat-o să păzească cele două orânduiri, amândouă referindu-se la moartea răscumpărătoare a lui Cristos pentru cei aleşi ai Lui. El a promis să fie cu ea până la sfârşitul veacului şi că puterile lumii spirituale nevăzute nu o vor putea „birui”.

 Biserica nou-testamentală este încă printre noi astăzi. Îi îndrumă paşii oricărui sfânt al lui Dumnezeu ca să găsească o astfel de biserică şi să i se alăture pentru ca astfel slujirea lui să fie plăcută, ordonată, acceptată de Cristos şi răsplătită în veşnicie.

[1] Jarrel E. Huffman, „The Elect Within the Elect,” (The Berea Baptist Banner, South Point, Ohio/Mantachie, Miss., Milburn Cockrell, Ed., Vol. IX, Number 5, May, 1988), p. 7.

[2] Hassell and Hassell, op. cit., pp. 334, 335.

[3] Augustine, quoted by W.W. Everts, Introduction, W. A. Jarrell, BAPTIST CHURCH PERPETUITY, 1894), p. xi.

Everts wrote his introduction from Haverhill, Mass. in May of 1894. Formerly his was the Chair of Ecclesiastical History, Chicago Baptist Theological Seminary.

[4] Augustine, De nat. Et grat. 36,42, Wilhelm, CHRIST AMONG US, A MODERN PRESENTATION OF THE CATHOLIC FAITH, 2nd Ed., (NY/Paramus, Paulist Press), p. 91.

[5] James Strong, THE GREEK-HEBREW DICTIONARY AND ENGLISHMAN’S CONCORDANCE, (Seattle, Biblesoft, 1988), a software version of STRONG’S EXHAUSTIVE CONCORDANCE OF THE BIBLE, James Strong, (Nashville, Abingdon).

[6] Strong, ibid.

[7] Strong, ibid.

[8] B.H. Carroll, ECCLESIA – THE CHURCH, (Little Rock, AR, Challenge Press, n.d.), pp. 8, 9.

[9] Carroll, ibid., p. 9.

[10] W.E. Vine, AN EXPOSITORY DICTIONARY OF NEW TESTAMENT WORDS WITH THEIR PRECISE MEANINGS FOR ENGLISH READERS, (Westwood, NJ, Fleming H. Revell Company, 1966), pp. 83, 84.

[11] Louis Berkhof, PRINCIPLES OF BIBLICAL INTERPRETATION, (Grand Rapids, Baker Book House, 1950), pp. 68, 69.

[12] Edward Hugh Overby, THE MEANING OF ECCLESIA IN THE NEW TESTAMENT, (Little Rock, Challenge Press, 1974), p. 10.

[13] S.E. Anderson THE FIRST CHURCH, (Little Rock, Challenge Press, 1964), p. 88.

[14] Roy Mason, THE CHURCH THAT JESUS BUILT, (Clarksville, TN, Bible Baptist Church Publications, 1977), p. 28.

[15] J.B. Moody, MY CHURCH, (Greenwood, SC, The Attic Press, Inc. 1974 reprint), p. 13.

[16] Moody, ibid., pp. 30, 31, 36, 37.

[17] Roy Mason, Th.D., THE MYTH OF THE UNIVERSAL INVISIBLE CHURCH THEORY EXPLODED, (Ashland, KY, Economy Printers, 1978), pp. 62, 63.

[18] Carroll, op cit., p. 24

[19] Strong, ibid.

[20] Strong, ibid.

[21] Numai poziţia de „cină închisă” poate fi în armonie cu instrucţiunile Bibliei  privitoare la disciplina bisericii. O biserică cu practici fie de„cină deschisă” fie de „cină închisă” (uneori numită „cină denominaţională”) este dezordonată deoarece nu poate să excludă un membru de la Masă aşa cum cere Noul Testament.

De exemplu: un membru al unei astfel de biserici poate fi exclus din cauza unei umblări dezordonate, erezie, etc. Porunca Bibliei este „cu un astfel de om nu trebuie nici să mâncaţi” (1 Cor. 5:11). Totuşi un astfel de membru ar putea foarte bine să se alăture unei biserici de ordine asemănătoare, după cum s-a întâmplat adesea, a cărei practică cu privire la primirea membrilor nu este la fel de atentă. Acel membru exclus, sub termenul fie de  „cină deschisă” sau „închisă” ar putea cu o libertate perfectă să se întoarcă la una dintre întâlnirile ţinute de biserica care l-a exclus şi să ia parte la Cina Domnului. Porunca „să nu mâncaţi” ar fi neascultată. Astfel, disciplina biblică a bisericii este batjocorită şi făcută inutilă prin altă poziţie decât „doar membrii bisericii locale” sau „cină închisă”.

Trei Martori pentru Baptişti
de Curtis A. Pugh

CONCLUZIE

Cu siguranţă că faptele sunt clare pentru orice minte candidă. Baptiştii istorici s-au dovedit a fi creştini originari. Bisericile baptiste nou-testamentale au autoritate de la Cristos de a îndeplini Marea Trimitere. Baptiştii sănătoşi şi bisericile lor au o existenţă perpetuă atât promisă cât şi ca fapt istoric. Nu există nici un indiciu sau presupunere nicăieri în Noul Testament că Biserica lui Cristos ar înceta să mai existe înainte ca El să revină. De asemenea nu există nici un indiciu sau sugestie că vre-o altă entitate ar succede Biserica în a face lucarea lui Cristos. Aşadar, nu este nici un loc şi nici o nevoie pentru organizaţii denominaţionale, maşinării asociaţionale, borduri de misiune sau altele de acest gen.

Această perpetuitate baptistă cere o astfel de succesiune. Bisericile nu izvorăsc în mod misterios din ele însele. Bisericile baptiste sunt adunate de către oameni care au avut parte anterior de un botez baptist şi o legătură (autoritate) cu biserica. Acesta este tiparul consecvent al Noului Testament cât şi practica baptistă istorică. Nici un baptist adevărat nu crede că o persoană nebotezată, cu excepţia uneia trimisă direct de către Dumnezeu aşa cum a fost Ioan, are dreptul de a boteza pe alţii. Nici o astfel de pracică nu poate fi găsită în Scripturi sau în practica acceptată de baptişti. O astfel de practică trebuie privită ca o inovaţie a omului.

Prin gura a trei martori am căutat să stabilim faptele reale. Noi credem că aceşti trei martori- (1) mărturia baptistă istorică, (2) mărturia non-baptiştilor, şi (3) mărturia Scripturilor clarifică în mod pozitiv aceste chestiuni.

Dacă aceşti trei martori au dreptate, atunci toate bisericile înafară de cele baptiste                     nou-testamentale sunt biserici făcute de mâna omului fără autoritate divină. Membrii lor nu sunt botezaţi. Se pare că aceasta a fost părerea lui Tertullian care s-a născut cam la 50 de ani după moartea preiubitului apostol Ioan. Tertullian a scris, „Baptismum quum rite non habeant, fine dubio non habent”, care tradus înseamnă, „Aceia care nu sunt botezaţi în mod corect, fără îndoială că nu sunt botezaţi de loc”.  [1]

Nu ne îndoim că mulţi membri din bisericile făcute de mâna omului sunt oameni sinceri care au intenţii bune încercând să-i slujească lui Dumnezeu cum ştiu ei mai bine. Noi nu contrazicem multe din lucrurile pe care le învaţă multe grupuri. Totuşi, dacă baptiştii sunt într-adevăr „creştinii originari”, atunci toate celelalte grupuri au obţinut adevărul pe    care-l au, de la baptişti, căci Noul Testament a fost scris de către mâini baptiste.

Stabileşte următoarele atunci: mântuirea este în Cristos şi toţi care au venit la El pentru mântuire, pocăindu-se de păcatele lor, sunt mântuiţi şi în siguranţă! A nu fi membru al unei biserici Baptise nu înseamnă că persoana este pierdută şi, în mod reciproc, a fi botezat prin cufundare într-o biserică baptistă nu înseamnă că persoana este mântuită. Naşterea din nou, regenerarea, este cerinţa absolută pentru mântuire.

Există, totuşi, noţiunea de slujire acceptabilă pentru Cristos- noţiunea de a-i fi plăcut Lui! Există şi noţiunea de a duce la îndeplinire aşa cum se cuvine însărcinarea Sa. Îl vei sluji tu cu credincioşie în modul pe care l-a stabilit El? Ai îndrăzni, pentru un oarecare motiv, să te gândeşti la a-l sluji pe El după propriile tale dorinţe şi preferinţe?

Mai existau şi acei oameni din vremea lui Isus care refuzau să se supună botezului scriptural- botezului lui Ioan- singurul botez aprobat din Biblie. Noi credem că botezul iniţiat de Ioan Botezătorul este singurul botez pe care-l recunoaşte Dumnezeu. Despre acei oameni care au refuzat botezul lui Ioan, a vorbit Luca atunci când a spus că ei „au zădărnicit planul lui Dumnezeu pentru ei, neprimind botezul lui” (Luca 7:30). Cu siguranţă că nici un copil al lui Dumnezeu nu ar respinge sfatul lui Dumnezeu de bună voie şi cu bună ştiinţă. Nu a spus Isus că oile Lui ascultă glasul Său şi merg după El? (Ioan 10:27). Urmează-l pe Cristos!

SFÂRŞIT

[1] Tertullian, de BAPTISMO, cap. XV, p. 230, quoted by Abraham Booth, A DEFENSE FOR THE BAPTISTS, (London, E. & C. Dilly, 1778), [reprinted by The Baptift Standard Bearer, Paris, AR., 1985,] p. 25.

 

 

https://ardeleanlogos.wordpress.com/baptistii/biserici-baptiste-din-toate-timpurile/

De ce sunt evreii atât de deștepti ?-Dr. Stephen Carr Leon

download

Posted on October 24, 2013 by barzilaiendan

איזה שטויות במיץ עגבניות.מה דעתכם?

De ce sunt evreii atât de deștepti ? Dr. Stephen Carr Leon

Am petrecut câțiva ani în Israel – pentru un stagiu, în câteva spitale de acolo – și mi-a venit ideea de a face o cercetare:  „De ce sunt evreii atat de inteligenti?” Este evident faptul că evreii sunt mai avansați în multe aspecte ale vieții, cum ar fi ingineria, muzica, știința și, cel mai evident, în mediul de afaceri; aproape 70 % din comerțul mondial este deținut de evrei, cum ar fi cosmeticele, moda, produsele alimentare, armament, hoteluri, industria filmului ( Hollywood și altele ) etc. Este aceasta o coincidență, sau este ceva dirijat în mod rațional?  Cercetarea mi-a luat aproximativ 8 ani pentru a aduna informații, într-un mod cât mai exact posibil, despre alimentația evreilor, cultură, religie, pregătirea inițială a sarcinii etc., pentru a le compara cu obiceiurile altor nații.

Să începem cu pregătirea inițială a sarcinii. În Israel , primul lucru pe care l-am observat este că mama însărcinată cântă mereu și încearcă să rezolve, cât mai des, probleme de matematică, împreună cu soțul. Am fost foarte surprins să văd că viitoarea mamă purta mereu cărți de matematică și, uneori, chiar mă ajuta în rezolvarea unor probleme. La întrebarea: ” Faci asta pentru copilul din tine? “, ea mi-a raspuns: ” Da, pentru a instrui copilul încă din burtă, numai asa va fi un geniu mai târziu.” Până se va naște copilul, problema de matematica va fi rezolvată…

Un alt lucru pe care l-am observat – este vorba despre mâncare. Viitoarei mame îi place să mănânce migdale și curmale cu lapte, salate amestecate cu migdale și alte fructe cu coajă lemnoasă cum ar fi nucile. Pentru masa de prânz – pâine și pește fără cap. Există convingerea că peștele este bun pentru dezvoltarea creierului dar capul peștelui este nociv pentru creier. Și, de asemenea, este o cultură a evreilor ca mamele gravide să consume ulei de ficat de cod. De câte ori am fost invitat la masă, am observat că, evreii, în momentul în care mănâncă pește ( carne sau file ), nu consumă și carne animală. În credința lor, carnea de animal și peștele, consumat împreună, nu vor da nici un beneficiu pentru corpul nostru.

Deasemenea, ei mănâncă întotdeauna înainte de masa principală fructe. În convingerea lor, dacă mănânci mai întâi masa principala ( cu pâine sau orez ), apoi fructele, te vei simți somnoros și îți va fi greu să înțelegi orice lecție care ți se va preda la școală. Modul de alimentatie a copilului este întotdeauna sub îndrumarea părinților, în primul rand se consumă salata de fructe cu migdale, urmată de ulei de ficat de cod .

În Israel, fumatul este tabu. În cazul în care sunteți invitatul lor, nu încercați să aprindeți o țigară în casă, vă vor cere politicos să mergeți afară pentru a fuma. Potrivit oamenilor de știință de la Universitatea din Israel, nicotina distruge celule din creier și afectează genele și ADN-ul, lucru ce poate avea ca efect generarea unui idiot. Deci, fumatori, vă rugăm să luați notă! ( În mod ironic, cel mai mare producător de țigări este un evreu… cred ca știi cine…

Din ceea ce am văzut, cei mai mulți dintre copiii evrei stiu cel putin 3 limbi: ebraica, araba si engleza.
Încă din copilarie, ei vor învăța să cânte la pian sau la vioară, acest lucru fiind absolut necesar. Există convingerea că această practică crește IQ-ul unui copil și va face din el un geniu. După constatările oamenilor de știință, vibratia muzicii stimulează creierul și acesta ar fi motivul pentru care există o mulțime de genii printre evrei… Încă din clasa I, copiilor li se va preda matematică cu trimitere la afaceri și subiecte de știință care le fac plăcere…

Pentru comparație, am putut vedea copii de aceeași vârstă în California, IQ-ul lor este cu aproximativ 6 ani în urmă.

Copiii evrei sunt, de asemenea, implicați în atletism, sau în sporturi cum ar fi tirul cu arcul șau tirul cu arma (cu aer comprimat). Aceasta, deoarece se crede că tirul ar face creierul mult mai axat pe decizii și precizie.

În liceu, elevii sunt îndemnați să studieze științele, să creeze produse, să se implice în tot felul de proiecte, chiar dacă unele arata ca fiind foarte amuzante sau chiar inutile. Dar, toată atenția este acordată într-un mod cât se poate de serios când este vorba de știință aplicată, medicină sau inginerie.

Această cutumă este introdusă și în instituțiile de învățământ superior politehnic si universități. În facultațile cu profil economic se dă multă libertate imaginației, așa că, în ultimul an de facultate, studenții trebuie să facă un proiect și, practic, ei pot trece doar în cazul în care grupul lor (aproximativ 10 studenti într-un grup) poate face profit de cel puțin un milion USD. Nu fiți surprinși, asta este realitatea, iată de ce jumătate din numărul afacerilor din lume este deținută de evrei. Cele mai recente produse ale firmei Levis, au fost proiectate în cadrul Universității din Israel, la Facultatea de afaceri și de moda.

I-ați văzut cum se roagă, ei dau mereu din cap, au înțeles că această acțiune va stimula și va oferi mai mult oxigen creierului. Uitați-vă la japonezi, care întotdeauna își înclină capetele, conform tradiției, le place sushi ( pește proaspăt ), majoritatea dintre ei sunt inteligenți, o fi aceasta o coincidență ?

În New York, centrul comercial al evreilor din SUA, comunitatea se axează pe căutarea și ajutorarea acelor evrei care au o idee benefică, comitetul oamenilor de afaceri evrei oferind împrumut, fără dobândă, pentru a asigura dezvoltarea unor afaceri prospere. Datorită acestui fapt, Starbucks, Dell Computer, Coca-Cola, DKNY, Oracle, Levis, Dunkin Donut, filme de la Hollywood și sute de alte companii au fost sub sponsorizarea lor. Absolvenții evrei de la Facultatea de Medicină din New York au fost încurajați să apeleze la ei, lucru care le-a permis practicarea medicinei private cu acest împrumut fără dobândă. Acum știu de ce cele mai multe spitale din New York și California duc, dintotdeauna, lipsă de medici specialiști.

În teoria mea, eu nu mă ating de religie sau rasă. Întrebarea pe care o pun este: Am putea să producem generații inteligente urmând practica evreilor?

Răspunsul ar putea fi afirmativ. Modificările necesare sunt în obiceiurile noastre de zi cu zi de a te ocupa de viitorul tău copil, în modul de a manca, în educația pe care o dau părinții, și cred că în termen de 3 generații, acesta ar putea fi atins .

Fie ca noi toți să fim în pace și să reușim să producem noi generații, de geniu, pentru binele omenirii, fără să conteze cine ești ca nație sau religie…

Gândiți-vă…
——————————————————-

Pentru un zâmbet, un banc:

Un catolic, un protestant și un evreu vorbeau cu un prieten căruia tocmai i se spusese că mai avea șase luni de trăit.
– Tu ce ai face dacă doctorul ți-ar da doar șase luni de trăit? îl întrebă omul pe catolic.
– Ah! spuse catolicul. Mi-aș dărui toate bunurile bisericii, m-aș impărtăși în fiecare duminică și mi-aș spune în mod regulat rugăciunile.
– Dar tu? îl întrebă omul pe protestant.
– Eu aș vinde tot și aș pleca într-o călătorie în jurul lumii și m-aș distra pe cinste.
– Și tu? îl întrebă omul pe evreu.
– Eu? Eu aș consulta alt doctor.

DAN BARZILAEN

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole/de-ce-sunt-evreii-atat-de-destepti/

De ce sunt atât de aprige atacurile împotriva familiei?

Analizând nu numai presa seculară și comentariile cu privire la inițiativa Coaliției pentru Familie, dar și reacțiile din mediul virtual, pe rețelele de socializare, nu este greu de observat că atacurile împotriva familiei și a celor care susțin familia așa cum a lăsat-o Dumnezeu sunt tot incisive, tot mai furibunde, iar limbajul devine tot mai josnic și primitiv. Pe de o parte este ironic faptul că acest mod de raportare vine tocmai din partea celor care sunt ”toleranți”, ”descuiați la minte”, promotori ai valorilor moderne”, dar care, în același timp, așa își dau pe față adevărata lor natură: una schimonosită de neputința de a înțelege viața și scopul acesteia, de nemulțumirea constantă a ceea ce sunt, de incapacitatea de a comunica civilizat și argumentat, de robia unor pofte care le sugrumă conștiința și care nu îi împovărează mai puțin nici dacă sunt legiferate.

În contextul acesta ne punem sincer întrebarea: de ce au luat în vizor atât de aprig și de vehement tocmai familia? Nu de alta, dar dacă tot afirmă împotrivitorii familiei tradiționale că familia este o simplă convenție socială, cu ce îi deranjează atunci când se afirmă că familia este mai mult de atât? Nici nu știm dacă, prin afirmația lor cu privire la convenție socială este dovedită neștiința, ignoranța sau manipularea crasă pentru a reduce rezistența socială și morală cu privire la ”modernizarea” familiei, dar lucrurile trebuie clarificate.

Revin cu întrebarea: cu ce îi deranjează atât de mult pe împotrivitorii familiei tradiționale faptul că familia este mai mult decât o simplă convenție socială? Care sunt acele aspecte care fac diferența între familia tradițională și alte interpretări ale familiei?

1. Noi credem în natura divină a familiei – asta înseamnă că afirmăm clar și răspicat nu doar că familia a fost instituită de Dumnezeu, dar că trebuie să rămână sub autoritatea divină a Celui care a instituit-o. Ipocrizia celor ce lovesc în familia tradițională se vede tocmai în faptul că, dincolo de legalizarea căsătoriilor nefirești, își doresc cununie religioasă… Păi cum să mai ceri acordul și binecuvântarea unui Dumnezeu pe care îl negi sau îl scoți afară din ecuația familiei prin acțiunile tale?

2. Noi credem în natura eclesială a familiei – familia este o biserică în miniatură. Ca biserică, fundamentul esențial al familiei și standardul absolut de raportare este Scriptura, Cuvântul lui Dumnezeu, locul unde sunt revelate și relevate principiile cu privire al formarea și susținerea familiei. Atunci când Scriptura este înlăturată, locul acesteia este luat de opinii seculare, valori și principii care nici nu hrănesc, nici nu întrețin familia, iar aceasta ajunge la colaps.

3. Noi credem în natura socială a familiei – asta se treduce prin faptul că familia este nu numai parte integrantă a societății, dar este și partea cea mai esențială pentru o dezvoltară sănătoasă a societății. Familia este primul mediu de educație al copiilor, este locul în care sunt așezate valorile și principiile de bază, iar acestea sunt duse mai apoi în societate, în spațiul public. Rolul social al familiei nu poate fi negat în istorie, iar de implicarea sănătoasă sau mai puțin sănătoasă a familiei în societate a depins ridicarea sau, respectiv, decăderea unor sisteme sociale în cursul istoriei.

4. Noi credem în natura escatologică a familiei – acest lucru înseamnă că familia nu are valoare doar pentru aici și acum, ci și pentru viitor, pentru împărăția lui Dumnezeu. Pe de o parte, familia este primul câmp de misiune al părinților în modelarea și pregătirea copiilor lor pentru Împărăția lui Dumnezeu. Pe de altă parte, familia este o reprezentare a relației dintre Hristos și Biserică și un îndrumător înspre cea mai importantă nuntă a istoriei, Nunta Mielului. Vorba fratelui nostru Pavel: ”dacă numai pentru viața aceasta ne-am pus nădejdea în Hristos, atunci suntem cei mai deznădăjduiți dintre toți oamenii”.

În concluzie, familia NU este doar o simplă convenție socială, nu este un simplu act petrecut în fața ofițerului de stare civilă, nu este o simplă formalitate… Cei care vor să se amăgească singuri cu aceste lucruri nu au decât să o facă pentru ei înșiși, dar să nu ne amestece și pe noi în asta și nici să nu ne oblige într-un mod intolerant să fim toleranți. Atacurile lor, jignirile de orice fel, intoleranța lor, acțiunile agresorilor, nu fac altceva decât să ne ajute să strângem rândurile mai mult și să ne scoată din relaxarea și nepăsarea cu privire la afirmarea fermă, dar în dragoste, a valorilor și principiilor noastre cu privire la familie. Noua ordine socială ne poate lua drepturile, ne poate restrânge libertățile, ne poate reduce la tăcere, ne poate împroșca cu noroi…dar nu va putea niciodată să ne reducă la tăcere conștiința. Iar conștiința noastră, după cum spunea și Luther, ”este captivă Cuvântului lui Dumnezeu”, valorilor și principiilor pe care Dumnezeu le-a sădit adânc în noi și le păstrează proaspete prin puterea Duhului Sfânt.

Pastor Florin Iosub

http://www.baptist-tm.ro/de-ce-sunt-atat-de-aprige-atacurile-impotriva-familiei/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole/de-ce-sunt-atat-de-aprige-atacurile-impotriva-familiei/

De ce spune Biblia că ”nevasta să se teamă de bărbat” și ce înseamnă acest lucru?

download

Cineva întreba, pe unul dintre forumurile creștine:

Scrie în Biblie să se teamă femeia de bărbat sau este doar o invenție? Am fost la nunta unei amice și preotul le-a citit dintr-o carte că FEMEIA TREBUIE SĂ SE TEAMĂ DE BĂRBAT (adică de soțul ei).”

blog-fearful-womanDin nefericire, versetul la care doamna de mai sus se referă este interpretat după ureche și folosit ca o scuză ieftină, de multe ori, pentru a justifica o atitudine total necreștină a soțului, care poate implica tirania, abuzul verbal, emoțional și chiar fizic. De asemenea, el este folosit și de către cei care nu cred, pentru a scoate în evidență  ”absurditatea” scrierilor biblice.

Reacțiile la această întrebare spun totul. Pe bună dreptate, dar fără să se întrebe ce și cum, cei mai mulți dintre comentatorii de ocazie au fost indignați. Unii au dat ca sfat: ”Nu trebuie sa iei textul biblic ad literam” , iar alții au concluzionat că asta este dovada vie a faptului că Biblia a fost scrisă de bărbați pentru bărbați, folosind termeni duri cum ar fi ”misogini” pentru a-i descrie pe ”autori”.

Aveți răspunsul meu în cele ce urmează, ca o veste bună a faptului că Biblia NU încurajează violența domestică, ci, dimpotrivă, o atitudine iubitoare și bazată pe principii sănătoase.

Problema pe care unii dintre noi o avem este aceea că nu deținem nici cea mai vagă idee despre ceea ce scrie in cartea noastră de căpătai, în Biblie, deși ne numim creștini. Nu știm că autorul Bibliei este chiar Dumnezeu și de aici luăm totul cu ușurătate. Vorbim doar din auzite și tragem concluzii pripite, nefundamentate.

În ciuda aparențelor, Sfânta Scriptura NU ne învață nicăieri că femeia trebuie să se teamă (fizic sau într-in alt mod cu conotație abuzivă) de soțul ei, nici că trebuie să se ascundă cu groază atunci cand acesta vine acasă – așa cum se întamplă uneori în familia pseudocreștină. Atunci, ce să însemne oare că “femeia trebuie să se teamă de barbat”?

Textul la care se face referire și pe baza căruia vom discuta astăzi este următorul:

Încolo, fiecare dintre voi să-şi iubească nevasta ca pe sine; şi nevasta să se teamă de bărbat.”  (Efeseni 5:33, VDC)

Pentru a înțelege corect sensul textului biblic, o regulă de bază este să îl privim în context (atât în cel imediat, cât și în cel general al Scripturii). Ca și în orice altă scriere, dacă scoatem un text din context, putem denatura sensul și folosi informația obținută ca pe un pretext pentru ceva urât și departe de ceea ce Autorul a intenționat să transmită. Iar, atunci când întâlnim și o limitare evidentă datorată traducerii, ar trebui să ne interesăm și ce spune textul original, pentru a elimina orice dubiu.

Înainte de a vedea care este explicația pentru “teama” datorată de femeie partenerului ei, haideți să observăm un amănunt deloc de neluat în seamă. Până la a ajunge să  abordeze subiectul relației dintre soțul creștin și soția sa, citim despre o altă teamă – pe care fiecare dintre cei doi o datorează:

Supuneţi-vă unii altora în frica lui Hristos“. (Efeseni 5:21)

Prin urmare și bărbatul și soția trebuie să se ”teamă”? Evident, conform acestui verset, iar cuvântul folosit aici este identic cu cel despre care vorbim astăzi, în original. Ce înseamnă oare să te “temi” de Hristos? Vorbim de o teamă sfântă, de supunere în dragoste, de admirație, de reverență sau de frica bătăii zilnice? Fiecare dintre noi este chemat să se supună autorității lui Hristos, înainte de orice altceva, iar această acceptare necondiționată a principiilor Lui va afecta și modul în care ne vom raporta unul la celălalt în familie, biserică și societate. Pavel face trecerea, prin acest verset, către abordarea subiectului familie, punând la baza discuției un adevăr incontestabil: creștinul, bărbat sau femeie deopotrivă, este dator să aibă un caracter smerit, supus autorității lui Hristos. Și ce înseamnă, însă, să i te supui și celuilalt ”în frica lui Hristos”, după cum spune textul biblic? Înseamnă să îl domni fizic, verbal, emoțional și să acționezi brutal împotriva voinței lui? Nicidecum! Biblia nu ne învață că unul dintre noi îi este superior cu ceva celuilalt. Din contră, ce ni se spune aici este că suntem egali ca valoare, deși avem roluri diferite. Ne datorăm unul celuilalt smerenie, supunere,  ascultare, respect și o relație bazată pe principiile enunțate de Dumnezeu!

În acest capitol (Efeseni 5), principiile de bază cu privire la relația cuplu vin la pachet. Ele ne dau împreună imaginea corectă asupra a ceea ce trebuie să existe între noi ca soți. Citim mai sus de versetul care oferă și subiectul de astăzi, că soțul trebuie să își iubească soția tot ”așa cum a iubit și Hristos Biserica și s-a dat pe Sine pentru ea” – adică să fie gata să dea TOTUL în relație, inclusiv propria-i viață (vezi versetul 25 și cele de după). El trebuie, de asemenea, să își iubească partenera  ”ca pe trupul lui” (versetul 28).

Nu-i așa că imaginea începe să difere flagrant de grozăvia care ne indigna la culme puțin mai devreme?

Și, ca să nu ne lungim prea mult, haideți să observăm încă o dată de ce spuneam că scoaterea din context este de fapt doar un pretext pentru a enunța un principiu greșit. Din versetul incriminat (Efeseni 5:33) cei neștiutori sau rău intenționați citesc doar partea a doua. Prima lui parte, însă, ne ajută enorm în a ințelege despre ce este vorba de fapt – chiar și dacă nu vom citi întreg capitolul. Acolo ni se mai spune că bărbatul trebuie să își iubească soția ”ca pe sine însuși”! Putem trage cumva concluzia că asta poate să implice și teama de bătaie?

În incheiere, ce inseamnă, totuși, că femeia “trebuie să se teamă” de bărbat? M-am uitat în textul original. Cuvantul “teamă” (gr. phobeō) se poate traduce (în functie de context) și prin ”reverență, respect”. Pusă problema astfel, totul face sens, mai mult ca niciodată. Traducerile mai moderne, inclusiv Noua Traducere în limba română, folosesc deja o exprimare mai aproape de sensul corect:

Totuşi fiecare dintre voi trebuie să-şi iubească soţia ca pe sine însuşi, iar soţia să-şi respecte soţul”.  (Efeseni 5:33, NTR)

Bărbatul care este un lider al casei lui, un om al lui Dumnezeu, un creștin matur – care își iubește sotia așa cum a iubit Hristos Biserica, tratând-o ca pe trupul lui, ca pe sine însuși, nu merită nimic mai puțin decât admirația și respectul acesteia!

Fie ca Dumnezeu să ne ajute pe toți să ne trăim viața de familie așa cum ne-a învățat El!

sursa: http://cuplulcrestin.wordpress.com/2013/10/28/de-ce-spune-biblia-ca-nevasta-sa-se-teama-de-barbat/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole/de-ce-spune-biblia-ca-nevasta-sa-se-teama-de-barbat-si-ce-inseamna-acest-lucru/

De ce se închină musulmanii cu spatele la Domul Stâncii? Întrebări irelevante pentru creştini relevanţi

De ce se închină musulmanii cu spatele la Domul Stâncii? - foto colaj de @nicklnromania

Cu câțiva ani în urmă am lansat întrebarea aceasta unor prieteni de pe 3 site-uri sociale diferite şi le-am transmis că răspunsurile lor vor fi anonime şi vor sluji drept sondaj de chestionare al oamenilor pentru nişte păreri individuale, nu religioase. Nu, acest articol nu are nimic de a face cu credinţa Islamului, şi nici nu va dezbate crezurile sale sau ale Creştinismului.

Unul dintre respondenţi au spus că musulmanii se închină cu faţa spre Mecca atunci când sunt în Ierusalim şi stau cu spatele (adică cu fundul, ce ciudat, nu?) spre Domul Stâncii – care apare în partea de sus a colajului de poze care l-am întocmit personal din 2 imagini diferite de pe internet (sursa apare pe poze). Mecca este cutia aceea neagră care apare în fotografia de mai jos.

Nu doream să primesc acest răspuns. Probabil că toţi îl cunoşteaţi, dacă aţi studiat sau nu puţin religia Islamului. Mecca, Arabia Saudită, este primul cel mai sfânt loc pentru Islam, iar Domul Stâncii, din Ierusalim, Israel, este cel de-al doilea cel mai sfânt loc pentru Islam. Ceea ce este cel mai ciudat este că acel sanctuar din Ierusalim are cea mai mare valoare imobiliară din lume (ceea ce poate cei mai mulţi dintre voi ştiaţi sau nu, într-o oarecare măsură). Şi următorul lucru cel mai ciudat este că musulmanii îi urăsc de moarte pe cei din Ierusalim, unde se află acest sanctuar al lor. 

Fiind pus în ipostaza de a tot aștepta răspunsuri la această întrebare simplă… am găsit 3 citate interesante, pe care le postez mai jos și în formatul lor original, care să rămână ca punct de discuție/dezbatere pentru aceia dintre voi care doriți să vă spuneți părerea personală la această întrebare.

”Coranul… o carte blestemată… Atâta timp cât această carte va exista, nu va fi pace în lume” – William Gladstone – om politic, Prim Ministru britanic renumit.

”Mohamed a declarat un război exterminator și fără discriminare, ca parte a religiei lui, împotriva tuturor din restul omenirii… Preceptul Coranului este război perpetuu împotriva tuturor acelora care neagă că Mohamed este profetul lui Dumnezeu” – John Quincy Adams – avocat, diplomat, cel de-al șaselea președinte al Statelor Unite ale Americii. 

”Islamul este pe atât de periculos într-un om precum rabia la un câine… Nu există o altă forță retrogradată mai puternică în lume. Pe lângă că este muribund, Islamul este o credință militantă și de prozelitism” – Winston Churchill – om politic, Prim Ministru al Regatului Unit în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, istoric, ofițer, artist.

Așadar, aștept comentariile și părerile voastre. Pentru aceia dintre voi care citiți și în limba engleză, vă recomand un articol investigator interesant despre… schimbarea covoarelor din cadrul Domului Stâncii în 2015, informație disponibilă pe site-ul Times of Israel.

De ce se amestecă Biserica în problemele statului? De ce nu îşi vede Biserica de treaba ei şi să lase Statul să decidă în problemele de zi cu zi?

16 SEPTEMBER 2017

Cu puţin timp în urmă, cineva îmi spunea că a fost întrebat: De ce se amestecă Biserica în problemele statului? De ce nu îşi vede Biserica de treaba ei şi să lase Statul să decidă în problemele de zi cu zi? Gândindu-mă că mai mulţi cetăţeni sinceri ar putea avea în minte întrebarea aceasta, am decis să vă împărtăşesc succint următorul răspuns: 

 

1. Pentru că familia nu este a Statului, ci a noastră, a cetățenilor. 

Ştim că în multe țări, chiar dacă în unele nu se exprimă încă direct, Guvernul se vede patronul, proprietarul cetățenilor, al familiilor şi al copiilor. Ei bine noi, românii, nu înghițim acest tratament. Felul în care ne sunt tratați bunicii care şi-au dat sănătatea şi sângele pentru țară nu este doar problema Statului, ci în primul rând a noastră. Modul în care ne sunt tratați părinții care au ales să rămână în România, care şi-au jertfit libertatea pentru țară, care ne-au învățat să iubim țara şi să îi fim folositori, care ne-au educat să putem fi folositori țării, nu este în primul rând problema Statului, ci a noastră. Felul în care sunt tratați cei care au dat țării medici, ingineri, jurnaliști, sportivi, militari, politicieni, geologi, aviatori, profesori nu este în primul rând o problemă a Statului, a politicienilor, ci a noastră. Aşa cum am fost învățați, noi îi respectăm pe înaintașii noştri, le respectăm valorile şi cerem ca şi Statul să îi respecte! Felul în care ne sunt tratate soțiile, nu este în primul rând o problemă a Statului, ci a noastră, a bărbaților. Modul în care ne sunt tratați, învățați, respectați sau batjocoriți copiii, nu este în primul rând o problemă a Statului, a Guvernului, ci a noastră, a părinților. Am afirmat şi vom afirma cât va fi necesar: bunicii, părinții, copiii, nepoții, soții şi rudeniile nu sunt proprietatea Statului, ci sunt parte din familia noastră şi din inima noastră. Cum am putea să stăm nepăsători când Statul, prin implicare sau lipsa de implicare, îşi bate joc de trecutul, prezentul şi de viitorul României şi al cetățenilor ei? Unde ar fi patriotismul nostru şi cum ne-am respecta jurământul făcut față de țară? Dragilor, o Biserică ce vorbeşte, motivează, avertizează, biserica implicată în societate nu se amestecă în problemele Statului, ci doar îşi împlineşte mandatul! Vinovată nu este Biserica prezentă şi activă, ci Biserica absentă şi pasivă. Vinovată nu este Biserica ce stă la post şi veghează, Biserica ce stă pe baricade dacă este cazul, ci Biserica adormită, Biserica ce şi-a abandonat rolul şi misiunea.

2. Pentru că Biserica este formată din cetățeni. 

Cei care sunt deranjați de Biserică şi de implicarea ei, indiferent că sunt oameni politici sau de altă natură, pot fi liniștiți. Din multiple motive Biserica, ca instituție, nu va ieși în stradă, nu va striga, nu va protesta, nu va bloca străzi. Numai că, indiferent de confesiunea căreia îi aparține, Biserica este formată din cetățeni. Aceştia, în ciuda diferențelor de vârstă, cultură, educație şi devotament religios, la fel ca oricare alt cetățean al României au dreptul şi obligația cetățenească să se exprime. Da, Biserica le cere membrilor, îi încurajează şi îi ajută să se exprime în mod creștinesc şi democratic. Din dragoste pentru ei şi pentru țară, Biserica nu îşi va lăsa membrii pe mâna manipulatorilor şi a mincinoșilor. Prin mandatul ei divin, Biserica este obligată să contribuie la iluminarea cetățenilor. Folosind toate formele ei de organizare şi toate mijloacele oneste pe care le are, Biserica este obligată să îşi educe membrii în spiritul adevărului şi în modul în care i-a poruncit Mântuitorul! Familia, întemeiată pe uniunea dintre un bărbat şi o femeie, este un subiect biblic clar! Dumnezeu şi-a exprimat atitudinea față de familie în fiecare generație. Domnul Isus Cristos a susținut, prețuit şi promovat familia alcătuită dintr-un un bărbat şi o femeie. Sfinții apostoli au ascultat porunca şi au oferit familiştilor instrucțiuni extrem de clare în toate domeniile vieții de familie. Cum şi-ar putea permite Biserica zilelor noastre şi conducătorii ei să tacă acolo unde Stăpânul le cere să vorbească clar, apăsat şi în mod repetat? Biserica ce nu-şi împlineşte mandatul nu-şi mai are rostul. Biserica ce nu ajută, sigur încurcă!

3. Pentru că statul ar vrea să nu ne amestecăm.

Este evident că Statul ar dori şi încearcă pe căi multiple să facă din Biserică o slugă obedientă, nu un ajutor pentru cetățeni. În cazul în care Biserica nu poate fi „înhămată” la căruțele politice, Statul ar dori şi dacă ar putea ar impune ca Biserica să fie cenușăreasa societății. Din punctul de vedere al unora, Biserica ar trebui să se ascundă între zidurile ei, în câteva zile şi în câteva sărbători şi să vorbească celor prezenți despre lucruri irelevante şi îndepărtate. Biserica, dacă mai are ceva lumină, ar trebui să fie „ascunsă sub obroc” şi dacă mai are ceva putere de a săra, ar trebui să se conserve pentru chestiuni bisericeşti. Nu, dragilor, oricine ați fi voi, Biserica nu este turma ascunsă, ci cetatea vizibilă de pe munte. Biserica nu poate sta nici în colț şi nici în umbră, în întuneric. Biserica a fost lăsată să trâmbițeze, să lumineze, să atenționeze, să încurajeze, să arate drumul drept. Ne place sau nu, legal sau nu, Biserica trebuie să fie în fruntea unei națiuni, nu în coada ei. Dacă Statului i se pare normal să îşi caute drepturile şi avantajele, nouă, cetăţenilor, ni se pare drept, moral şi divin să ne protejăm drepturile primite de la bunul Dumnezeu. Familia este unul dintre aceste drepturi şi nu vom renunța la el niciodată, în nicio circumstanță. Dacă Statul consideră că ar trebui să nu ne implicăm, noi suntem convinşi că trebuie să ne implicăm cât mai mult şi cât mai vizibil! Istoria ne demonstrează cu vârf şi îndesat ce s-a întâmplat şi se întâmplă în societățile în care Biserica şi-a abandonat menirea dată de Dumnezeu. Da, la aceasta ne referim. Când insistăm pe implicarea Bisericii, nu vorbim despre abuzurile ei sau despre implicarea ei în domenii în care nu a primit mandat de la Cristos. Nu ne referim la norme şi obiceiuri care nu au ajutat şi nu vor sluji nimănui. Biserica a primit mandatul de a prezenta tuturor oamenilor adevărul revelat în Sfintele Scripturi şi de a-i ajuta pe toți cei ce vor să îl trăiască. Bunul Dumnezeu ne va ajuta la aceasta!

În consecință, când Biserica prezintă adevărul divin, nu se amestecă în trebuirile Statului şi nici nu îşi depășește atribuțiunile. Dimpotrivă, Biserica ce prezintă clar, cu fermitate şi cu iubire adevărul, îşi împlineşte menirea şi este folosită de bunul Dumnezeu pentru binecuvântarea societății. Aşa vrem să fie Biserica din România: vie, sănătoasă şi activă. Binecuvântată de Dumnezeu pentru a-i ajuta pe cât mai mulţi să primească binecuvântarea.

Viorel Iuga

http://www.baptist-tm.ro/de-ce-se-amesteca-biserica-in-problemele-statului-de-ce-nu-isi-vede-biserica-de-treaba-ei-si-sa-lase-statul-sa-decida-in-problemele-de-zi-cu-zi/

De ce să citești Biblia?

Citirea Bibliei este modul prin care creștinii primesc mesaje de la Dumnezeu. El a permis ca unele din gândurile Lui să fie scrise pentru ca noi să primim învățătura direct de la El.

,,Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună.’’

(2 Timotei 3:16)

Am scris timp de mai mulți ani, iar cuvintele mele au ajuns sa fie tipărite oriunde în lume, însa eu nu pot să fiu prezent acolo unde lumea citește ceea ce scriu, sa fiu cu fiecare persoană care citește. Duhul Sfânt este diferit. El este prezent ori de câte ori un creștin adevarat, citește Biblia, oriunde sau oricând, ca și cum ai avea autorul unei cărți pe care o citești așezat chiar lângă. Asta face ca citirea Bibliei să fie o aventură foarte interesantă pentru un creștin.

Biblia este plină de răspunsuri despre cum trebuie să trăim. Evrei 4:12 ne spune: „Căci Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător, mai tăietor decât orice sabie cu două tăişuri: pătrunde până acolo că desparte sufletul şi duhul, încheieturile şi măduva, judecă simţirile şi gândurile inimii.” Vă pot spune din experiența proprie că Biblia poate corecta atitudinile mele și că, de asemenea, ea dă mari speranțe și încurajări pentru orice creștin.

CBN Devotions

https://www.stiricrestine.ro/2018/11/07/de-ce-sa-citesti-biblia/?utm

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole/de-ce-sa-citesti-biblia/

De ce nu există copii creștini în Coreea de Nord?

Lee Joo-Chan (acum are 50 de ani) este unul din miile de adulți nord-coreeni care au crescut într-o familie creștină fără să știe acest lucru. În această țară, părinții nu pot risca să le spună copiilor despre credința lor – poate cea mai tristă consecință a „constrângerii” pe care guvernul nord-corean o exercită asupra propriului popor.

Unii părinți așteaptă până când copiii lor sunt suficient de maturi pentru a le spune despre „secretul familiei”. Alții, precum părinții lui Lee, nu le spun niciodată.

Trăind 30 de ani cu „secretul credinței”

„Știam că părinții mei sunt diferiți. Toață lumea îi numea „părinți comuniști” pentru că aveau grijă de bolnavi, de săraci și de cei aflați în nevoie. Noaptea, ei citeau dintr-o carte secretă, de care eu nu aveam voie să mă apropii. Îi auzeam citind în șoaptă și știam că acea carte este sursa ințelepciunii lor. Știam, de asemenea, că dacă vorbeam cu cineva despre această carte, îmi voi pierde părinții.”

Mama lui Lee Joo-Chan l-a cunoscut pe Isus înainte de cel de-Al Doilea Război Mondial, când Coreea era unită. După ce dictatorul Kim Il-Sung a venit la putere după război, a început persecuția creștinilor în Coreea de Nord iar bisericile creștine au fost distruse. Lee a fugit din țara sa nativă în anii ’90. După câțiva ani, mama lui și un frate de-al său au procedat la fel. El a povestit despre întâlnirea cu ea:

„A fost un moment foarte emoționant când m-am întâlnit cu mama mea în China. Pentru prima dată în viață, ea a putut să îmi povestească secretul pe care l-a ținut ascuns de mine timp de peste 30 de ani. M-a luat de mână și m-a dus într-o biserică goală. Acolo, ea mi-a povestit cum a devenit creștină în anul 1935, pe când avea doar 9 ani. Părinții ei erau, de asemenea, creștini. Mi-a povestit cum Isus a venit pe acest pământ și a murit pentru noi. Mi-a spus tot ce aveam nevoie să știu despre credința ei: mi-a zis că ea mi-a dat naștere din punct de vedere fizic, însă mai presus de acest lucru, sunt copilul lui Dumnezeu.”

„El te va proteja și îți va da un loc unde să trăiești. Crede în El. Fii credincios. Viața ta eternă începe de aici.”

Mama lui Lee a început să se roage cu voce tare. S-a rugat timp de trei ore, până când tot trupul i s-a udat de transpirație. „Ea s-a rugat pentru mine, pentru Coreea de Nord și pentru oamenii din țara noastră,” a spus Lee. „S-a rugat lui Dumnezeu să-i salveze poporul.”

Mai târziu, mama lui Lee și fratele acestuia s-au întros în Coreea de Nord. Nu știau că cineva i-a trădat, iar când au trecut râul, au apărut patru soldați care stăteau ascunși. Unul dintre ei a lovit-o pe mama lui Lee cu pușca și a ucis-o. Fratele lui a fost înjunghiat până la moarte cu o baionetă. Lee a văzut crimele fiindcă se afla de cealaltă parte a râului. El a aflat ulterior că tatăl său și alți frați de-ai săi au fost arestați și uciși.

Lee a reușit să ajungă în Coreea de Sud, îndeplinind în cele din urmă cea mai mare dorință a mamei sale: a început să Îl urmeze pe Isus și a devenit pastor.

3 motive pentru care părinții nu-și împărtășesc credința copiilor lor

Conform discuțiilor avute cu credincioșii din Coreea de Nord, există trei motive majore pentru care părinții nu împărtășesc credința lor cu copiii mici:

Îndoctrinarea continuă: Începând din leagăn și până în mormânt, de dimineața până seara, fiecare cetățean nord-coreean este supus îndoctrinării. Toată ziua, prin televiziune, canale radio, ziare și difuzoare, propaganda este prezentă. Unul dintre primele cuvinte pe care părinții nord-coreeni trebuie să-și învețe copiii sunt cuvintele „Mulțumesc, părinte Kim Il-Sung”. La școală, ei învață despre familia Kim și despre faptele lor minunate. Ei se pleacă cu respect în fața statuilor familiei dictatorului și a imaginilor cu aceștia. Prin intermediul cărților și filmelor de animație, aceștia sunt învățați că creștinii sunt spioni răi care răpesc, torturează și ucid copii nevinovați nord-coreeni iar apoi le vând sângele și organele.

Prea riscant: „Cât timp am trăit în Coreea de Nord, mi-a fost frică pentru viața mea în fiecare zi”, a spus Lee Joo-Chan. Dar copiii nu sunt întotdeauna conștienți de pericol. Ei pot să cânte în mod accidental o melodie creștină sau să le spună prietenilor o poveste biblică. La școală, profesorii pot întreba dacă părinții lor citesc dintr-o anumită carte neagră. Împărtășirea Evangheliei este extrem de periculoasă.
Nu au cui să spună despre credința lor: Din păcate, în Coreea de Nord, zeci de mii de copii au devenit copii ai străzii deoarece familiile lor creștine au fost arestate sau omorâte. Câteodată, unii reușesc să ajungă în China, însă nu se mai pot întoarce niciodată. Viața grea nord-coreeană a destrămat nenumărate familii.

Nu există deloc copii creștini în Coreea de Nord?

Prin harul lui Dumnezeu, există, însă foarte puțini. De cele mai multe ori, ei descoperă în mod accidental Evanghelia.

„În casa noastră aveam un dulap ascuns,” povestește Kim Sang-Hwa, care a crescut în Coreea de Nord. „Aveam 12 ani când l-am găsit din greșeală. L-am deschis și m-am uitat să văd ce se afla înăuntru. Am găsit o carte, pe care am deschis-o și am început să citesc: „La început, Dumnezeu a făcut cerurile și pământul.”

A început să tremure și a scăpat cartea pe jos.

„Eram foarte speriată. La școală am învățat teoria evoluționistă așa că am știut că acea carte este ilegală. Descoperirea mea mă putea costa viața. Îmi era frică să ating Biblia, dar nu o puteam lăsa pe jos. Am închis ochii, am luat cartea de jos și am pus-o la loc. Am început să cântăresc opțiunile: Ar trebui să îi spun profesoarei mele? Ar trebui să merg la securitatea locală? Timp de 15 zile nu am putut să mă gândesc la nimic altceva. Știam că este datoria mea să raportez securității această carte ilegală. Dar familia mea era cea implicată. De asemenea, aveam în minte următoarea întrebare: Cine este acest Dumnezeu? Sau ce este El?

Într-un final, Kim Sang-Hwa a avut curajul să îl întrebe pe tatăl ei despre ceea ce a descoperit.

„A fost foarte surprins și s-a așezat lângă mine. M-a întrebat: „Vezi acești copaci bătrâni? Cine crezi că i-a creat?”, i-am răspuns că nu știu iar el mi-a explicat povestea creației, cum Dumnezeu a creat tot ce se vede, pe Adam și pe Eva. Apoi, s-a uitat la mine și m-a întrebat care este cel mai periculos animal. Nu știu de ce, însă i-am răspuns: „șarpele”.

„Corect”, a spus el. Mi-a povestit cum a venit în lume păcatul. Aceasta a fost prima conversație pe care am avut-o despre Biblie, despre Isus și despre Evanghelie. Mi-a povestit multe povești biblice. Nu eram o credincioasă cu adevărat, însă poveștile acestea mi-au răspuns la o mulțime de întrebări ce le aveam. Îmi părea atât de rău pentru persoanele care nu știau adevărul. Nici măcar frații mei mai mari nu știau adevărul.”

Încetul cu încetul, familia lui Kim i-a povestit despre Biblie. „Mama mea m-a învățat să memorez versete din Biblie și crezul creștin. De asemenea, ea mi-a explicat întreaga Evanghelie. Bunicul meu mi-a arătat cum să mă rog: „Trebuie doar să vorbești cu Dumnezeu, atât. Nimic mai mult, nimic mai puțin.”

Bunicul lui Kim vorbea mult despre a doua venire a lui Isus. El aștepta cu nerăbdare acel moment.

„Pentru mine, toate acele idei și povești erau foarte interesante. Citeam Biblia și singură, însă am realizat că este foarte periculos. Tatăl meu mereu îmi spunea să nu spun nimănui despre credința mea. Apoi se ruga: „Doamne, ajută-i pe nord-coreeni să caute mai întâi Împărăția Ta.”

Dumnezeu lucrează printre generații

După ce a ajutat mii de oameni care provin din familii de creștini, Open Doors continuă să descopere că Dumnezeu nu părăsește niciodată aceste familii.

„Îmi amintesc de bunicul meu,” spune Choi Yong Sook, care de asemena a crescut în Coreea de Nord. „În timp ce îmi făceam temele l-am auzind vorbind cu tatăl meu. Spuneau lucruri foarte ciudate. Vorbeau despre a doua venire a lui Isus și despre cum Esau și-a vândut dreptul de întâi născut pentru o ciorbă de linte. Țin minte că îmi spuneam în gând: „trebuie să fi fost o supă foarte, foarte bună”. De asemenea, mă gandeam că oamenii mari vorbesc lucruri foarte ciudate.”

„Mai târziu, tatăl și bunicul meu au fost arestați pentru că făceau parte dintr-o rețea creștină. Ei au putut să vorbească, dar au suferit foarte mult în închisoare. Am fost alungați într-un sat îndepărtat. Bunicul meu mi-a spus să cred în Dumnezeu.”

Însă viața a fost grea, iar Choi nu a mai primit niciun fel de învățătură despre Dumnezeu. Ea L-a redescoperit pe Dumnezeu în închisoare, după ce a fost prinsă încercând să ajungă în Coreea de Sud. Yong Sook nu s-a gândit prea mult la Dumnezeul bunicului ei în închisoare. Acest lucru s-a schimbat când o femeie bătrână fost închisă cu ea în celulă pentru că a încercat să fure mâncare. De asemenea, ea a distrus un coteț vechi și a construit unul nou fără permisiunea mamei sale.

„O puteam auzi cum se roagă: „Dragă, dragă mamă, iartă-mă…”, își amintește Choi. De la plicitiseală, am început să mă rog și eu mamei mele. M-am rugat mamei mele să mă ajute să ies din închisoare. După aceea, am realizat că tatăl meu este mai puternic, deci am început să mă rog lui. Poate totuși, bunicul meu era mai puternic, deci am început să mă rog lui.”

„După aceea, am început să mă întreb: care este cea mai puternică persoană la care aș putea să mă rog? Am ajuns astfel la concluzia că cea mai puternică persoană la care mă puteam ruga era Dumnezeul bunicului meu. Așa că am început să mă rog Lui să fiu eliberată. Nu eram încă credincioasă, dar cred cu tărie că datorită acelor rugăciuni din celula întunecată am fost binecuvâtată atât de mult de atunci încoace. Mi-am adus aminte de o nuvelă pe care am citit-o în tinerețea mea. Am furat acea carte. Personajul principal era un creștin, care de asemenea s-a rugat lui Dumnezeu. Am repetat atunci ceea ce a spus persoanjul din carte: „Dumnezeule, sfinte, sfinte Tată. Bunule, bunule Tată…”. Repet această frază în fiecare dimineață.”

După câteva luni în care a fost torturată sistematic, Choi a fost eliberată din închisoare și a fugit în China. Pentru prima dată în viața ei, a avut oportunitatea să citească Biblia. A citit poveștile pe care bunicul ei obișnuia să i le spună.

„Atunci am realizat că bunicul meu a avut dreptate în tot acest timp. Dumnezeu există și a răspuns rugăciunilor mele.”

Prima dată când Choi a mers la o biserică a fost pentru ea o experiență incredibilă: „Voiam să experimentez ceea ce înseamnă să mergi la o biserică și să văd ce se simte,”, își amintește ea. „La ușa de la intrare stătea un bărbat care m-a salutat cu „Bună ziua” în coreeană: „Annyung haeseo”. Din acel moment, mintea mea a fost dată peste cap. Mă simțeam în siguranță. Simțeam că pot să am încredere în acești oameni. Harul a venit peste mine. Când m-am așezat pe scaun mi-a venit să plâng. Știam că sunt aproape să plâng. Dacă deschideam gura, aș fi început să plâng necontrolat și toată lumea și-ar fi dat seama că sunt o nord-coreeană. Cu toate puterile m-am forțat atunci să nu plâng. După ce programul s-a terminat mă durea fața de la tensiunea pe care am adunat-o abținându-mă să nu plâng.”

Choi i-a spus femeii care a dus-o la biserică ce s-a întâmplat în timpul programului.

„Ți s-a întâmplat acest lucru deoarece Dumnezeu chiar te iubește”, i-a spus ea lui Choi.

Choi s-a întors la Dumnezeu iar acum spune mereu: „Sunt rodul rugăciunilor bunicului meu.”

Cum să ne rugăm pentru părinții și copiii din Coreea de Nord:

Citeste mai mult la http://alfaomega.tv/

De ce nu există copii creștini în Coreea de Nord?

De ce milioane de musulmani se adună în mijlocul Islamului radical să audă despre Isus ?

De ce milioane de musulmani se adună în mijlocul Islamului radical să audă despre Isus?

Într-o regiune în care creștinii sunt ținta terorismului iar Islamul radical dezbină musulmanii între ei, un evanghelist creștin unește oamenii în locuri în care nici turiștii nu mai vor să calce, informează portalul CBN.

Cunoscuta evanghelistă Marilyn Hickey, consideră că regiunile periculoase sunt terenuri fertile pentru a planta sămânța dragostei. Marilyn Hickey este o slujitoare creștină americană, o tele-evanghelistă pe canalele de televiziune creștine și o personalitate internațională care predă învățături biblice în instituții teologice și biserici din întreaga lume.

Ea a relatat pentru portalul de știri CBN despre călătoria sa în Karachi, Pakistan: „Iubesc musulmanii și ei mă iubesc pe mine. Faptul că vin milioane la astfel de întâlniri este mai presus de înțelegerea mea.”

Cu adevărat, milioane de musulmani au umplut străzile orașului Karachi pentru a asculta o doamnă în vârstă de 85 de ani care le spune despre vestea bună a lui Isus.

„S-ar putea ca oamenii să nu-ți cunoască numele, dar Isus te cunoaște,” a spus Hickey mulțimii adunate.

Evanghelista a povestit că reacția mulțimii a fost foarte călduroasă. Ea le-a spus despre faptul că Isus are un plan și un destin pentru fiecare dintre ei. De asemenea, a citit Psalmul 139 în care se spune că Dumnezeu a zămislit și a cunoscut fiecare om înainte ca acesta să se nască.

,,Dumnezeu m-a îndemnat să mă rog pentru țările musulmane. Am memorizat 40 de astfel de țări și mă rugam zilnic timp de patru ani pentru acestea. Apoi Dumnezeu a început să mă trimită în aceste țări. Trebuie să schimbăm știrile pe care le auzim nu doar să le urmărim pasivi.”

Marilyn Hickey dă toată gloria lui Isus, prin care mulțimi de oameni au fost martori la diferite minuni. Ea nu face nimic altceva decât să răspândească mesajul lui Isus cu privire la pocăință și iertarea păcatelor. Un mesaj care poate aduce atât vindecare sufletească cât și trupească.

Traducere de Tatiana Bîrsa

https://www.stiricrestine.ro/2017/08/07/de-ce-milioane-de-musulmani-se-aduna-in-mijlocul-islamului-radical-sa-auda-despre-isus/?

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole/de-ce-milioane-de-musulmani-se-aduna-in-mijlocul-islamului-radical-sa-auda-despre-isus/

De ce învață Biblia să nu verificăm carnea la cumpărare? (1 Corinteni 10:25)

download

Întrebare:

Sf. apostol Pavel îndemna creștinii să nu verifice carnea în piață când o cumpără, dar dacă nu verificăm, atunci pot fi cazuri de otrăvire în masă. Înțelegem corect ce a vrut să spună sf. apostol Pavel?

Când citim un capitol din Biblie și nu înțelegem un anumit verset, este foarte important să mai citim o dată cu atenție și să vedem contextul. Înțeleg că v-a făcut să-mi adresați această întrebare următorul verset din 1 Corinteni:

Să mîncați din tot ce se vinde pe piață, fără să cercetați ceva din pricina cugetului. (1 Corinteni 10:25)

În acest context apostolul Pavel nu vorbește despre carne alterată sau infectată sau care provine de la animale bolnave, ori mai știu ce. El vorbește despre carnea care a fost închinată la idoli și care apoi era vândută la piață. El spune să nu cercetăm când venim la piață și să nu întrebăm vânzătorul dacă carnea aceasta a fost sau nu închinată la idoli. În Moldova și în România acum nici nu face sens aceasta, pentru că nu știu dacă vine cineva vreodată să vândă la piață sau la magazin carne care a fost închinată idolilor. Dar iată în Nepal sau India aceasta este foarte real, căci ei mai jertfesc idolilor.

Dacă ar pune azi un creștin din Nepal întrebarea dacă trebuie sau nu să întrebe când vine la piață dacă carnea pe care dorește să o cumpere a fost sau nu închinată la idoli, atunci apostolul Pavel i-ar fi spus că nu trebuie să pună niciun fel de întrebări de acest fel, pentru că idolii la care se închină cei care au închinat această carte sunt tot una cu nimic. Dar dacă cei care vând îi spun că carnea a fost închinată idolilor, atunci creștinul nu trebuie să o cumpere și va proceda aceasta din pricina cugetului celor care vând carnea, ca să nu creadă ei apoi cumva că noi acceptăm și ne închinăm la idolii lor.

Cât privește condiția sanitară a cărnii și produselor care se vând la piață sau la magazin, dacă aveți ceva suspiciuni cu privire la calitatea și prospețimea lor, atunci trebuie să le verificați și dacă sunt alterate, atunci să nu le folosiți și să opriți pe alții să le folosească.

Şi celor care vând carne care a fost închinată idolilor, și celor care vând produse alterate și tuturor celorlalți oameni, spuneți-le despre Domnul Isus Hristos și mântuirea care este în El. Când mergeți la piață, este bine să aveți o broșură pentru acei oameni și să le spuneți Evanghelia.

https://moldovacrestina.md/carne-piata-1-corinteni-10-25/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole/de-ce-invata-biblia-sa-nu-verificam-carnea-la-cumparare-1-corinteni-1025/

De ce îi plângeți pe oameni numai după ce mor?

om care plânge - imagine de Tom Pumford - unsplash.com

 

Ne-am obișnuit să vedem în juroameni care au început să plângă pe alții care au murit, care nu mai sunt printre noi. Ne-am obișnuit să stăm îndoliați, sau cu haine întunecate la culoare pe noi, în jurul nostru, pe cap, sau oriunde în altă parte… ca să spunem și altora că suntem îndurerați, îndoliați se vede clar că am fi, dacă suntem în negru.

Astăzi în stație am văzut un alt lucru care m-a frapat, și care este chiar un contrast cu ceea ce am scris mai sus. O tânără de circa 19-20 de ani, îmbrăcată în negru, cu un rucsac de culoare închisă pe spate, s-a apropiat de un bărbat de vreo 58-62 de ani și fata i-a sărit la gât și el a sărutat-o pe obraji.

După ce fata s-a coborât de pe gâtul bărbatului, el s-a aplecat spre ea și a sărutat-o din nou pe obrazul stâng. Mă gândeam… ce întâlnire ciudată. Nu puteam să îmi dau seama dacă el era tatăl sau o rudă apropiată a fetei, eram în fața unei școli și am avut impresia că el ar fi fost, cândva, un învățător, un profesor pentru această tânără. Cine știe?

Dădea din mâini și îi explica ceva, apoi el a scos din buzunar ceva care mie mi s-a părut că este un pachet de șervețele să îi dea fetei. Deja simțeam, de la scurta distanță la care mă aflam și eu, că lucrurile se tensionaseră. Ceva fusese răscolit, ceva dureros a fost reamintit… ceva s-a întâmplat acolo.

Numai că mi-a venit autobuzul cu care trebuia să merg mai departe și nu am mai prins continuarea. Am văzut de fapt că acel pachet nu era de șervețele, era de țigări, și fata a luat una și a dus-o spre gură, iar acel individ cred că urma să scoată o brichetă să o aprindă…

Era prea dureros să se exprime în public și cu fumul de la o stupidă țigară ar fi înfumurat tristețea sau negura de pe față, din suflet? Mă îndoiesc. Era îmbrăcată în negru fata, și el nu părea să exprime pe figura lui durere, tristețe, să simtă alături de ea ceea ce îi relata. Poate că e bine că nu am auzit conversația lor că aș fi scris altceva aici ulterior.

Imediat cum am urcat în autobuz am și uitat de ei. Parcă mă și deconectasem de realitatea șocantă – bine, nu chiar așa de șocantă, dar gestul fetei în public a fost destul de izbitor acolo la acea oră, mai ales că se vedea o diferență așa de mare de ani între cei doi, și îmbrățișarea părea mai mult de o îmbrățișare dintre o fiică risipitoare și tatăl ei, sau o fată risipitoare și ruda ei, sau o elevă infatuată și eroul ei din școală… oricare ar fi fost cazul celor doi. Evident era că ei doi erau vii, că mai puteau să se bucure de aer, de soare, de natură, de culorile toamnei, de viață. Dap, și de afurisita aia de țigară, aia a stricat toată atmosfera – părerea mea…

Am ajuns acasă și ascultam cum un individ îl lăuda și îl ridica în slăvi pe un coleg decedat de al lui din lumea mass-media, cum el a vrut să schimbe lumea, cum el avea o inimă mare, cum… și deodată individul a început să-l plângă, și să arate lacrimi, să își exprime emoțiile sale în public, în fața tuturor, fără sfială. Fusese copleșit de acel moment. Îl regreta oare? Îi simțea lipsa? Îl complăcea poate?

Avea dreptul să își verse oful. Avea libertatea să își reverse lacrimile și să regrete că nu a putut face mai mult pentru el, alături de el, pentru scopurile și viziunea pentru care se lupta acesta.

De ce îi plângeți pe oameni numai după ce mor?

Lacrimile noastre ne ajută doar să ne ușurăm. Să dăm afară acea presiune care este produsă de vestea că omul respectiv nu mai este cu noi, că i s-au terminat zilele, lucrarea, alergarea pe acest pământ. Lacrimile noastre nu îi impresionează pe prietenii sau pe apropiații noștri care au plecat la cele veșnice pentru că ei nu mai au cum să ne înțeleagă, nu simt alături de noi, nu ne sunt alături, nu ne strâng la obrazul lor să ne mai dea o sărutare. Și de fapt lacrimile noastre din aceste momente, de regret, de înfierbântare, de durere poate, de doliu, de adio, nu sunt adunate nicăieri, nu cad nicăieri pentru că sunt atât de fierbinți pe obraji încât se evaporă imediat cum ajung pe bărbia noastră.

De ce nu îi plângem pe oameni înainte să moară?

Pentru că atunci când sunt în viață îi ignorăm. Și când ne revedem cu ei e mai simplu să le dăm o îmbrățișare. Pe unii îi apucă nostalgia și aprind țigările, pe alții îi apucă prostia și numără zilele de când nu te-ai mai văzut cu persoana respectivă.

Nu îi plângem înainte să moară pentru că nu știm și probabil nu vom ști niciodată pe acest pământ dacă ei vor merge în veșnicia cerului sau în veșnicia iadului. Le zâmbim, să se simtă bine. Sau le strângem mâna să își dea seama că suntem alături de ei. Tăcem, nu spunem nimic, și se scurg minutele și orele și zilele… și nu realizăm decât atunci când e prea târziu că nu i-am spus ce trebuia, că nu i-am dat vestea bună atunci când trebuia să o audă, cât mai era în viață, că…

Pentru lacrimi inutile există șervețele utile. Poți să plângi cât vei vrea. Regretele tale o să le iei cu tine și în viața aceasta și dincolo de viața aceasta. Nu ai ce să faci. Dacă vrei să plângi, poți să plângi. Nu ai cum să sari de bucurie atunci când ești îndurerat, întristat, amărât că nu mai este alături de tine persoana care ai îndrăgit-o…

Probabil că unii au încă în memoria lor, pe paginile lor de Facebook, imortalizate acele momente când persoana era cu zâmbet pe buze, când nu era îmbrăcată în negru, când avea ochii deschiși, și… așa cum era, tânăr, bătrân, senil sau iscusit, dement sau înțelept, ai apreciat persoana și ai vrea să îți aduci aminte de el sau de ea ca în acele momente din acea fotografie. De ce nu l-ai plâns acolo pe prietenul tău, pe prietena ta, pe aproapele tău? De ce nu ai vărsat lacrimi pentru el/ea acolo, în timp ce râdeați, vorbeați, citeați, chicoteați, bârfeați, mâncați, dansați, etc…..

La aceste întrebări fiecare va trebui să răspundă cumva. Nu suntem obligați să o facem, dar o să ne întrebăm de ce nu am făcut-o… pentru că e bine să ne punem astfel de semne în cap până nu o să ajungem și noi la cele veșnice… și poate o să ne întrebăm acum, înainte să plecăm din viața aceasta trecătoare… oare pe mine de ce nu mă plânge nimeni acum?

De ce ești nemulțumit deși ai multe?

download

Articol publicat de  | 18 iunie 2014,

nemultumire

 

Cu toții suntem copii nemulțumitori, într-o măsură mai mare sau mai mică, înțelegând prea puțin adevărul dragostei nemărginite a lui Dumnezeu pentru noi. Elisabeth Elliot

Nemulțumirea, implicit nerecunoștință sunt păcate atât de perfide și de viclene încât de multe ori nici nu ne dăm seamă când au apărut.

Nemulțumirea ne îndepărtează de Dumnezeu, ne îndepărtează de oameni, de bucuria vieții și de lucrurile frumoase care ne înconjoară.

Într-un mic orășel trăia o femeie cu cei doi feciori ai ei. Unul dintre feciori era negustor de umbrele iar celălalt își câștiga existența vânzând sandale. Această femeie era mai mereu tristă. Văzând-o mereu în această stare de tristețe, un om a întrebat-o:
– Ce te supără femeie? Ce necaz îți chinuie sufletul?
Femeia îi răspunse:
– Vezi dumneata, acum plouă. Din cauza vremii feciorul care vinde sandale are de suferit. Cum să nu fiu necăjita?
Peste câteva zile apăru și soarele dar mai puțin în inimă femeii căci ea tot tristă și abătuta era. Nedumerit acum, omul o întreba din nou:
Acum e soare, nu asta așteptai? De ce ești în continuare supărată?
– Ooo, vezi dumneata, celălalt fecior al meu vinde umbrele. Cine cumpără umbrele pe vremea asta însorită?”

Vine indubitabil, Solă Scriptură 2010

Se întâmplă de multe ori să avem atenția îndreptată doar spre lucrurile negative și să avem ochii închiși la celelalte binecuvântări. Sau alegem să gândim negativ și să vedem doar lipsurile noastre în loc să vedem multitudinea posesiunilor pe care le avem.

În loc să vedem și să apreciem toate binecuvântările pe care ni le-a dat Dumnezeu alegem calea compătimirii, victimizării, vedem numai greutățile, grijile, lipsurile și uităm să ne mai bucurăm de viață și de Dumnezeu. Uităm că El ne iubește și că este cu noi în fiecare moment al vieții noastre.

De ce apare nemulțumirea și ce putem face:

1. Ai așteptări nerealiste. Atâta timp cât tu îți faci așteptări prea mari de la viață, locul de muncă, familie sau prieteni este foarte probabil că așteptările tale să se destrame și într-un final să ajungi dezamăgit. Pentru că viață, familia, prietenii nu se vor învârti după așteptările tale. Un bun sfat ar fi să nu ne mai facem așteptări mari pentru a evită astfel să fim dezamăgiți și să apăra resentimentele.Concentrează-te doar pe Dumnezeu, nu pe așteptările tale!

2. Uitarea. Dumnezeu i-a avertizat pe israeliți, după ce vor intră în Țara Promisă, să nu-L uite pe Acela care i-a salvat din robie. În Deuteronom apare: ”Adu-ți aminte că ai fost rob..” (5:15), ”adu-ți aminte ce a făcut Domnul” (7:18), ”adu-ți aminte de tot drumul” (8:2). Și ce au făcut ei? Au uitat: ”..ai uitat de Dumnezeul care te-a intocmit” (Dt 32:18), ”au dat uitării lucrările Lui” (Ps 78:11).

Nu așa facem și noi? Uităm toate binecuvântările lui Dumnezeu pentru noi, uităm că El ne iubește și ne asigură tot ce avem nevoie, uităm că suntem mântuiți prin harul lui Divin. Și astfel apare nemulțumirea..pentru că uităm. Când nemulțumirea își face simțită prezența, să ne amintim cât de multe a făcut Domnul pentru noi, toate binecuvântările primite de la Dumnezeu, să ne aducem aminte că Dumnezeu este Unul bun, credincios și că avem totul doar de la El și că nu ne va lasă niciodată.

3. Dreptul personal. Suntem o societate atât de egoistă încât considerăm că este dreptul nostru să avem cât mai mult, că ni se cuvine cât mai multe. Mai tragic este că oricât am avea, tot nu ne mulțumim. Alergăm într-o goană nebună după tot- dar de fapt după nimic! Să facem o pauză din această alergare: nu avem nici un drept peste ce stăpânim, totul se datoareaza Unuia Singur și totul este al Lui, noi suntem administratori pe acest pământ. Cât despre a agonisi cât mai mult să nu uităm că vom părăsi pământul goi. Singură comoară este inimă..nu casă, mașină, carieră etc..

4. Comparația. Atâta timp cât te vei compară cu ce au alții vei fi nemulțumitor. Uită-te la ce ți-a dat ție Dumnezeu, nu altora. Sau să te compari cu alții prin prismă acțiunilor tale: de ex în famile îți pierzi aprecierea pentru celălalt partener dacă îl privești din prismă realizărilor tale. Fii multumior și apreciază pentru ceea ce face celălalt, nu tu!

5. Orbirea față de dragostea și harul lui Dumnezeu. Trebuie să înțelegem că noi suntem cei datornici, că orice binecuvântare pe care o primim nu o merităm și este dragostea lui Dumnezeu pentru noi, harului Lui vărsat în viețile noastre. Să încetăm să mai umblăm orbi, să deschidem ochii și să vedem doar dragostea Celui care a murit pentru noi!

Pentru ce a murit Domnul nostru Isus pe cruce? Că noi să fim iertați prin sângele Lui cel scump și să avem viață veșnică! Acesta ar trebui să fie un motiv de mulțumire și de bucurie în orice moment al vieții noastre, fie el și mai puțin plăcut.

Fii mulțumitor pentru că ai un Dumnezeu de nădejde și care mai presus de toate te iubește!!

Nu te uită la lucrurile acestea trecătoare, chiar dacă situația ta nu este una roz acum, mulțumește-i lui Dumnezeu pentru celelalte lucruri bune care le ai și care ți se întâmplă în viață.

Fii cu nădejde și fi mulțumitor! Bucură-te de viață și nu lasă nemulțumirea să-ți umbrească nici măcar o zi!

Vrei să fii mai mulțumitor? Poți începe cu acest exercițiu:

1) să nu spuneți nimic negativ despre soțul/soția ta, nici lui/ei și nici altcuiva.

2) Să spui cel puțin un cuvânt de apreciere partenerelui/ei cât și altora.

Scriitoarea și gazdă emisiunilor radio „Revive our hearts” și „Seeking Him”, Nancy Leigh DeMoss a propus a acest exercițiu celor care o urmăreau și uitați câteva dintre părerile femeilor care au participat la exercițiu:

1. „Am luat hotarea ieri dar deja am încălcat-o. Am nevoie de mega-ajutor. Ce m-a atras de 40 de ani la soțul meu a fost puterea lui tăcută. Dar acum este atât de tăcut și de comod, că mă scoate din sărite.”

2. „Cand am acceptat această provocare, credeam că eu rar îi adresez cuvinte de ocărâ soțului meua€¦Am fost surprinsă cât de des îmi veneau în minte lucruri pe care trebuia să le opresc cu mare efort să nu-mi scape de pe buze.”

3. „(..)Începând de azi îmi doresc să reating acel nivel de apreciere. De fapt, chiar acum, el este afară și tăie iarbă, în timp ce eu scriu acest email dar cum intră în casă o să-l laud pentru cât de bine arată curtea. Este o zi toridă iar el se străduiește să aranjeze curtea.”

Să începem și noi să apreciem mai mult tot ce avem și dacă începeți acest exercițiu lăsați un comment să ne spuneți cum evoluează procesul de apreciere.

Pentru Știri Creștine, Cristian Manta
www.crestemimpreuna.com/blog/

Citeşte mai mult pe http://www.stiricrestine.ro De ce ești nemulțumit deși ai multe?

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole/de-ce-esti-nemultumit-desi-ai-multe/

Misiunea Betania – Ana Gabriela Olaru

Misiunea Betania

 

Ana Gabriela Olaru Pagina Proiectului Betania este realizată de

 Ana Gabriela Olaru

Coordonatoare Proiect Betania

PROGRAME 2006

RETROSPECTIVA BETANIA

Parteneriat cu: Misiunea Vox Dei Baptist SUA, Biserica Creştină Baptistă “Sfânta Treime” Constanţa.

 Scopul acestui proiect este creşterea calităţii vieţii  psihosociale şi spirituale.

Beneficiarii proiectului sunt persoane vârstnice singure, imobilizate şi care întâmpină probleme materiale şi financiare.

Obiective

Ø           îmbunătăţirea calităţii vieţii în plan fizic, emoţional, spiritual şi relaţional;

Ø           facilitarea posibilităţilor de socializare şi socializare  a persoanelor asistate.

 Activităţi:

Ø           suport emoţional/spiritual şi după caz, consiliere psihologică;

Ø           recrutarea voluntarilor şi implicarea lor directă în acordarea serviciilor de

Ø           asistenţă medico- socială şi în atragere de fonduri;

Ø           suplinire în efectuarea aprovizionării casnice;

Ø           facilitarea unor servicii medicale;

Ø           vizite la domiciliul beneficiarilor;

Ø           sprijin material;

Ø           aniversarea zilelor de naştere;

Ø           implicarea beneficiarilor în activităţi practice de într-ajutorare;

Ø           organizarea unor întâlniri de grup în scopul relaţionării cu persoane noi;

        a comunicării şi recreării;

Ø           oferirea de informaţii pe teme de interes specifice vârstei;

Ø           menţinerea şi îmbunătăţirea relaţiei cu familia.

Realizări

Ø           s-a intervenit în procesul de soluţionare a problemelor unui număr de şaisprezece beneficiari;

Ø           au fost organizate şase întâlniri la care au participat cincizeci vârstnici, realizându-se relaţii noi;

Ø           au fost organizate vizite în grup ale voluntarilor şi prietenilor la domiciliul persoanelor imobilizate;

Ø           creşterea substanţială a ajutorului material ;

Ø           atragerea de noi fonduri şi sponsorizări din Constanţa, SUA, Canada prin implicarea voluntarilor şi promovarea susţinută a proiectului;

Ø           creşterea numărului voluntarilor  şi al donatorilor.

Perspective

Ø           atragerea de fonduri pentru susţinerea programului

Ø           creşterea numărului vizitelor şi întâlnirilor;

Ø           achiziţionarea unui microbuz;

înfiinţarea  unui centru care va acorda servicii persoanelor vârstnice.

http://publicatia.voxdeibaptist.org/betania_mai07.htm

 

DIVIZIUNILE BIBLIOLOGIEI – Identitatea Cuvântului lui Dumnezeu- Ce vrem să spunem prin Sola Scriptura? de Dr. W. Robert

download

Ce vrem să spunem prin Sola Scriptura? de Dr. W. Robert

Există două mari probleme care îi împart pe Protestanţii Catolici de Romano Catolici. Amândouă dintre grupuri pretind a fi catolici, adică, o parte din biserica apostolică universală a lui Isus Hristos. Romano Catolicii cred că noi Protestanţii ne-am îndepărtat de acea biserică din secolul al şaisprezecelea. Protestanţii Catolici cred că ei s-au îndepărtat mai devreme.

Tema acestui capitol de început este una din chestiunile care încă ne împart: sursa adevărului religios pentru poporul lui Dumnezeu. (Cealaltă chestiune importantă este cum este omul îndreptăţit înaintea lui Dumnezeu, şi a fost tratată în cartea Justificarea NUMAI prin credinţă! Publicată de Soli Deo Gloria în 1995.) Ca şi Protestanţi noi susţinem că numai Scriptura singură este autoritatea noastră. Oponenţii noştri Romani susţin că prin sine Scriptura este insuficientă ca autoritate a poporului lui Dumnezeu, şi că tradiţia şi autoritatea bisericii trebuie adăugate la Scriptură.

Acesta este un subiect solemn. Nu este timpul pentru jocuri. Trebuie să căutăm adevărul. Dumnezeu a declarat că oricine adaugă sau scoate din Cuvântul Său este supus blestemului Său. Biserica Romană a declarat că noi Protestanţii suntem blestemaţi („anatemizaţi”) pentru că am înlăturat Cuvântul lui Dumnezeu aşa cum este găsit în tradiţie. Noi Protestanţii am declarat că biserica Romană este o biserică falsă pentru că a adăugat tradiţiile umane la Cuvântul lui Dumnezeu. În ciuda dezbaterilor sincere dintre apologeţi buni în decursul a aproape 500 de ani, în principiu diferenţele au rămas aşa cum erau în secolul al şaisprezecelea. Nu voi spune multe lucruri noi aici, dar trebuie să continuăm să urmărim adevărul.

În ciuda dificultăţii de a înţelege, sunt nerăbdător ca să mă alătur acelui tren istoric de apologeţi Protestanţi pentru a apăra doctrina că numai Scriptura singură este ultima autoritate religioasă. Cred că aceasta poate fi arătat faptul că această poziţie este poziţia clară a Scripturii în sine. Şi sper că, prin harul lui Dumnezeu, cei care sunt încredinţaţi de doctrina tradiţiei Romane vor descoperi tragica eroare de a defăima suficienţa şi agerimea Cuvântului inspirat al lui Dumnezeu.

Să încep prin anumite clarificări pentru a nu fi înţeles greşit. Nu vreau să arăt că tot adevărul se găseşte în Biblie, sau că Biblia este singura formă în care adevărul lui Dumnezeu a venit la poporul Său. Nu vreau să arăt că fiecare verset din Biblie este în mod clar fiecărui cititor. Nu vreau să arăt că biserica – şi poporul lui Dumnezeu şi oficiul ministerial – nu este de mare valoare şi de ajutor pentru înţelegerea Scripturii. Aşa cum William Whitaker a afirmat în nobila sa lucrare: „Căci şi noi spunem că biserica este interpretul Scripturii, şi că darul interpretării locuieşte numai în biserică: dar noi negăm că acesta aparţine unor persoane speciale, sau că el este legat de o anumită viziune sau de o succesiune de oameni.”1

Poziţia Protestantă şi poziţia mea, este că toate lucrurile necesare pentru mântuire şi în legătură cu credinţa şi viaţa sunt învăţate în Biblie destul de clar pentru ca un credincios obişnuit să le găsească şi să le înţeleagă.

Poziţia pe care o apăr eu este ceea ce este învăţat chiar de Biblia în sine. De exemplu Deuteronom 31:9 afirmă: „Moise a scris această lege. . . .” Moise a instruit poporul scriind legea şi apoi a poruncit ca ea să fie citită pentru „ca să audă, şi să înveţe să se teamă de Domnul, Dumnezeul vostru, să păzească şi să împlinească toate cuvintele legii acesteia.” Deuteronom 31:9, 12.

Moise a declarat întregului Israel: „Puneţi-vă la inimă toate cuvintele pe cari vă jur astăzi să le porunciţi copiilor voştri, ca să păzească şi să împlinească toate cuvintele legii acesteia. Căci nu este un lucru fără însemnătate pentru voi; este viaţa voastră,” Deuteronom 32:46, 47.

Observaţi elementele clare din aceste pasaje:

Cuvântul pe care Moise l-a vorbit a fost scris.

Poporul poate şi trebuie să îl asculte şi să îl înveţe.

În acest Cuvânt ei pot găsi viaţă.

Poporul nu are nevoie de o instituţie adiţională pentru a interpreta Cuvântul. Preoţii, profeţii şi scribii din Israel în mod sigur funcţionau pentru a ajuta ministerial poporul. Dar Cuvântul singur era suficient pentru mântuire. Profeţii care au fost cu adevărat inspiraţi au venit în duhul lui Mica, care a spus: „Ţi s-a arătat, omule, ce este bine,” Mica 6:8. Funcţia profeţilor şi a preoţilor nu era să adauge şi nici măcar să clarifice legea; ci mai degrabă ei o aplicau poporului care era păcătos indiferent.

Dacă acest principiu al suficienţei şi al clarităţii Cuvântului este adevărat în Vechiul Testament, putem presupune că acesta este mai adevărat în Noul Testament. Noul Testament împlineşte glorios ceea ce promite Vechiul Testament. Dar nu trebuie să presupunem aceasta; ci mai degrabă Noul Testament clarifică faptul că, caracterul Scripturii este suficient şi clar. Un exemplu este întâlnit în 2 Timotei 3, 4. Aici Pavel îi scrie fratelui său mai tânăr în credinţă, Timotei. El scrie că Timotei – care a fost instruit în credinţă de mama şi de bunica lui – a învăţat totul despre învăţătura lui Pavel (3:10). Timotei a fost foarte mult ajutat de tot felul de învăţături orale, unele fiind apostolice. Totuşi Pavel i-a scris aceste cuvinte lui Timotei:

De altfel, toţi cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în Hristos Isus, vor fi prigoniţi. Dar oamenii răi şi înşelători vor merge din rău în mai rău, vor amăgi pe alţii, şi se vor amăgi şi pe ei înşişi. Tu să rămâi în lucrurile, pe cari le-ai învăţat şi de cari eşti deplin încredinţat, căci ştii de la cine le-ai învăţat: din pruncie cunoşti Sfintele Scripturi, cari pot să-ţi dea înţelepciunea care duce la mântuire, prin credinţa în Hristos Isus. Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună. Te rog fierbinte, înaintea lui Dumnezeu şi înaintea lui Hristos Isus, care are să judece viii şi morţii, şi pentru arătarea şi Împărăţia Sa: propovăduieşte Cuvântul, stăruieşte asupra lui la timp şi ne la timp, mustră, ceartă, îndeamnă cu toată blândeţea şi învăţătura. Căci va veni vremea când oamenii nu vor putea să sufere învăţătura sănătoasă; ci îi vor gâdila urechile să audă lucruri plăcute, şi îşi vor da învăţători după poftele lor. Îşi vor întoarce urechea de la adevăr, şi se vor îndrepta spre istorisiri închipuite. Dar tu fii treaz în toate lucrurile, rabdă suferinţele, fă lucrul unui evanghelist, şi împlineşte-ţi bine slujba. (2 Timotei 3:12 – 4:5)

Vedeţi, Pavel îi aminteşte lui Timotei că Scripturile îl pot face înţelept spre mântuirea în Hristos Isus (3:15). El învaţă că Scripturile sunt folositoare pentru învăţătură, mustrare, corectare, şi antrenare în neprihănire (3:16). Pentru că Scripturile au acest caracter, ele pot să îl echipeze în întregime pe omul lui Dumnezeu pentru orice lucrare bună (3:17). Deci Pavel îi spune lui Timotei că el trebuie să predice Cuvântul, deşi vine vremea când oamenii nu vor mai dori să îl audă, ci mai degrabă vor dori învăţători care să urmărească fanteziile lor, care să îi instruiască mai degrabă în mituri decât în adevărul Cuvântului (4:1-4).

Forţa şi claritatea învăţăturii Apostolului de aici este extraordinară. În ciuda învăţăturii orale bogate pe care Timotei a avut-o, el trebuie să predice Scripturile deoarece acele Scripturi îi dau cu claritate tot ceea ce el are nevoie de înţelepciune şi pregătire pentru a instrui poporul lui Dumnezeu în credinţă şi în toate faptele bune. Scriptura îl face înţelept pentru mântuire, şi îl echipează cu tot ceea ce el are nevoie pentru a face fiecare lucrare bună care se cere de la predicatorul lui Dumnezeu. Suficienţa şi claritatea Cuvântului sunt învăţate în această secţiune din Scriptură din nou şi din nou. Ioan Crisostom a parafrazat înţelesul cuvintelor lui Pavel către Timotei în acest fel: „Ai Scriptura ca stăpân în locul meu; de acolo poţi învăţa tot ceea ce vrei să ştii.”2

Am ascultat o serie de dezbateri pe această temă pe casete audio. Adesea apologeţii Protestanţi au citat 2 Timotei 3 împotriva oponenţilor Romani. Răspunsul obişnuit al apologeţilor Catolici a fost în mod repetat că 2 Timotei 3 nu învaţă suficienţa. Uneori ei se refereau la Iacov 1:4, Matei 19:21, sau Coloseni 1:28 şi 4:12 ca texte paralele, pretinzând că cuvântul „complet” din 2 Timotei 3:17 nu înseamnă suficient. Dar astfel de pasaje nu sunt paralele; un cuvânt grecesc complet diferit este folosit acolo. Unde 2 Timotei 3:17 foloseşte exartizo, care are de a face cu a fi potrivit pentru o sarcină, celelalte pasaje folosesc cuvântul teleios, care se referă la maturitate sau că a ajuns la un rezultat dorit.

Afirmaţiile repetate nu dovedesc un punct; aceasta este doar o tehnică de propagandă. Oponenţii noştri ar trebui să răspundă într-un mod responsabil şi minuţios.

Încrederea pe care Pavel a avut-o în Scripturi, şi care l-a învăţat pe Timotei, a fost clar înţeleasă de marele părinte bisericesc, Augustin. În tratatul său pentru a pregăti liderii bisericii pentru a înţelege Biblia (Despre Doctrina Creştină), Augustin a scris: „Printre acele lucruri care sunt spuse în mod deschis în Scriptură se găsesc toate acele învăţături care implică credinţa, moravurile vieţuirii, şi acea speranţă şi generozitate despre care am discutat.”3

Nu ar trebui să fim surprinşi că Apostolul Pavel, Vechiul Testament, şi cel mai mare învăţător al bisericii antice au susţinut suficienţa şi claritatea Scripturii. Aceasta este poziţia pe care a luat-o Isus în unul din cele mai importante momente din viaţa sa. La începutul slujirii sale publice, Isus a întâmpinat ispita concentrată a diavolului în pustie. El a întâmpinat ispita ca Fiul lui Dumnezeu, dar şi ca al doilea Adam şi adevăratul Israel. Şi cum a întâmpinat El acea ispită? El nu a apelat la tradiţia orală a lui Israel; El nu a apelat la autoritatea rabinilor sau a Sanhedrinului; nici măcar nu a apelat la propria Sa divinitate sau la inspiraţia Duhului Sfânt. Mântuitorul nostru, atunci când a întâmpinat ispita, s-a întors din nou şi din nou şi din nou la Scripturi. „Este scris,” a spus El.

Scripturile L-au făcut înţelept; ele L-au echipat pentru orice lucrare bună. Ele au fost clare, aşa cum El a presupus că şi diavolul ştia aceasta. Când diavolul a citat Scriptura, Isus nu s-a întors spre o altă autoritate. Mai degrabă Isus a spus: „Mai este scris.”

Când diavolul sau reprezentanţii săi folosesc greşit Biblia, sau presupun că ea este neclară, Isus ne învaţă că trebuie să ne uităm mai adânc în Cuvântul scris, şi nu departe de el.

Apologeţii Romani vor încerca să ne convingă de faptul că aceste texte din Scriptură nu înseamnă ceea ce spun cu claritate. Lăsaţi-mp să anticipez unele din argumentele lor şi să vă pregătesc pentru unele modalităţi în care ei tind să răspundă.

1. Cuvântul lui Dumnezeu. În primul rând ei vor încerca să spună că fraza „Cuvântul lui Dumnezeu” poate însemna mai mult decât doar Biblia. Am admis deja aceasta. Chestiunea dinaintea noastră este dacă azi mai este necesar ceva în afara Scripturilor pentru a cunoaşte adevărul lui Dumnezeu pentru mântuire. Textele din Scripturi pe care le-am citat arată că nu mai este nevoie de nimic altceva. Oponenţii noştri nu trebuie să arate că Pavel s-a referit la predicile sale cât şi la scrierile sale ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu – admit aceasta; ei trebuie să arate că Pavel a învăţat că învăţătura orală a apostolilor va fi necesară pentru a suplimenta Scripturile pentru Biserica de-a lungul erelor. Ei nu pot arăta aceasta deoarece Pavel nu a învăţat aceasta, şi Scripturile ca un întreg nu învaţă aceasta!

2. Tradiţia. Oponenţii noştri Romani, în timp ce vor face multă tradiţie, nu vor defini niciodată cu adevărat tradiţia şi nu vor spune ce conţine ea. Tradiţia este un cuvânt care poate fi folosit într-o varietate de feluri. Aceasta se poate referi la o anumită şcoală de înţelegere a Scripturilor, cum ar fi tradiţia Luterană. Se poate referi la tradiţiile – presupuse a fi de la apostoli – care nu sunt în Biblie. Se poate referi la tradiţiile care s-au dezvoltat în istoria bisericii care în mod clar nu sunt vechi ca origine. De obicei, la părinţii antici ai bisericii, cuvântul „tradiţie” se referă la interpretarea standard a Bibliei printre ei. Şi noi Protestanţii preţuim astfel de tradiţii.

Dar ce vor să spună apologeţii Romani când afirmă autoritatea tradiţiei? Istoric, ei nu au fost de acord între ei cu privire la natura şi conţinutul tradiţiei. De exemplu, unul a spus că tradiţia nu adaugă nimic la Scriptură. Dar aproape toţi apologeţii Romani, la peste trei sute de ani de la Consiliul de la Trent, au argumentat că tradiţia adaugă la Scripturi. Unii apologeţi Romani cred că toată tradiţia obligatorie a fost învăţată de apostoli, în timp ce alţii cred că tradiţia evoluează şi se dezvoltă de-a lungul veacurilor bisericii aşa că există tradiţii necesare pentru mântuire care nu au fost niciodată cunoscute de apostoli. Este imposibil să cunoaştem care este adevărata poziţie Romană cu privire la această chestiune.

Al Doilea Conciliu de la Vatican s-a exprimat folosind o ambiguitate intenţionată: „Această tradiţie care vine de la apostoli se dezvoltă în Biserică cu ajutorul Duhului Sfânt. Căci există o creştere în înţelegerea realităţilor şi a cuvintelor care au fost transmise. . . . Căci aşa cum secolele s-au succedat unul pe altul, Biserica se mişcă în mod constant spre plinătatea adevărului divin până când cuvintele lui Dumnezeu ajung la o împlinire deplină în ea.”4 Ce înseamnă aceasta? În mod clar nu ne oferă nici o înţelegere clară cu privire la caracterul sau conţinutul tradiţiei.

În mod obişnuit Roma încearcă să îşi clarifice poziţia sa spunând că autoritatea ei este Scriptura, tradiţia şi biserica împreună. Vatican II a declarat: „De aceea, este clar că acea tradiţie sacră, sacre Scripturi şi autoritatea de a învăţa a Bisericii, în acord cu cel mai înţelept proiect al lui Dumnezeu, sunt atât de legate şi unite împreună încât una nu poate sta fără celelalte, şi că toate împreună şi fiecare în propriul său fel sub acţiunea Duhului Sfânt contribuie în mod efectiv la mântuirea sufletelor.”5

De fapt, totuşi, dacă ascultaţi cu atenţie, veţi observa că adevărata autoritate pentru Roma nu este nici Scriptura şi nici tradiţia ci biserica. Ce este Scriptura, şi ce învaţă ea? Numai biserica iţi poate spune. Ce este tradiţia şi ce te învaţă ea? Numai biserica iţi poate spune. Aşa cum a spus teologul Roman John Eck: „Scripturile nu sunt autentice, cu excepţia autorităţii bisericii.”6 Aşa cum a spus Papa Pius IX în timpul Primului Consiliu de la Vatican din 1870: „Eu sunt tradiţia.”7 Copleşitoarea aroganţă a unei astfel de afirmaţii este zguduitoare. Dar aceasta confirmă pretenţia noastră că pentru Roma, adevărata autoritate este biserica: sola ecclesia.

Protestantismul s-a ridicat în secolul al şaisprezecelea ca o reacţie la astfel de pretenţii şi învăţături ale bisericii Romane. În Evul Mediu, majoritatea din biserică a crezut că Biblia şi tradiţia bisericii învaţă la fel, sau cel puţin doctrine complementare. Dar în timp ce Luther şi alţii au studiat Biblia cu o mai mare grijă şi profunzime decât a făcut biserica timp de secole, atunci ei au început să descopere că de fapt tradiţia contrazicea Biblia. De exemplu ei au descoperit că:

(1) Biblia învaţă că slujba de episcop şi presbiter sunt una şi aceeaşi slujbă (Tit 1:5-7), dar tradiţia spune că ele sunt două slujbe diferite.

(2) Biblia învaţă că toţi au păcătuit cu excepţia lui Isus (Romani 3:10-12, Evrei 4:15), dar tradiţia spune că Maria a fost fără păcat.

(3) Biblia învaţă că Hristos şi-a oferit sacrificiul Său odată pentru toţi (Evrei 7:27, 9:28, 10:10), dar tradiţia spune că preotul îl sacrifică pe Hristos pe altar la masă.

(4) Biblia spune că nu trebuie să ne închinăm la statui (Exod 20:4, 5), dar tradiţia spune că trebuie să ne închinăm la statui.

(5) Biblia spune că toţi creştinii sunt sfinţi şi preoţi (Efeseni 1:1; 1 Petru 2:9), dar tradiţia spune că sfinţii şi preoţii sunt caste speciale în cadrul comunităţii creştine.

(6) Biblia spune că Isus este singurul Mijlocitor între Dumnezeu şi om (1 Timotei 2:5), dar tradiţia spune că Maria este co-mijlocitoare împreună cu Hristos.

(7) Biblia spune că toţi creştinii ar trebui să ştie că ei au viaţă veşnică (1 Ioan 5:13), dar tradiţia spune că toţi creştinii nu pot şi nu trebuie să cunoască că ei au viaţă veşnică.

Reformatorii au văzut că cuvintele lui Isus către farisei se aplicau în mod egal zilelor lor: „aţi desfiinţat astfel cuvântul lui Dumnezeu în folosul datinii voastre” (Matei 15:6).

Reformatorii au mai descoperit că tradiţia contrazicea tradiţia. De exemplu, tradiţia bisericii Romane învaţă că papa este capul bisericii, un episcop peste toţi episcopii. Dar Gregory cel Mare, papă şi sfânt la sfârşitul perioadei bisericii antice, a spus că o astfel de învăţătură vine de la spiritul lui Anticrist („Afirm cu încredere că oricine se numeşte pe sine sacerdos universalis, sau doreşte să fie numit astfel de alţii este în mândria sa un precursor al lui Anticrist”)8

Mai direct cu privire la discuţia noastră este evidenta tensiune în tradiţie cu privire la valoarea citirii Bibliei. Indexul Cărţilor Interzise ale lui Papa Pius IV din 1559 spunea:

De vreme ce experienţa ne învaţă că, dacă citirea Sfintei Biblii în limba naţională este permisă în general fără discriminare, mai multă pagubă decât avantaj va rezulta datorită îndrăznelii oamenilor, judecata episcopilor şi a inchizitorilor este pentru a servi ca un ghid în această privinţă. Episcopii şi inchizitorii ar putea, în acord cu recomandarea preotului şi confesorului local, să permită citirea traducerilor Catolice ale Bibliei de către cei care realizează că astfel de citire nu va conduce la paguba ci la creşterea credinţei şi a evlaviei. Permisia trebuie să fie dată în scris. Oricine citeşte sau are o astfel de traducere în proprietatea sa fără această permisie nu poate fi iertat de păcatele sale până ce nu dă aceste Biblii.9

În contrast marcant, Vatican II a afirmat: „Accesul uşor la sfânta Scriptură ar trebui să fie oferit pentru toţi credincioşii creştini. . . De vreme ce Cuvântul lui Dumnezeu ar trebui să fie disponibil în orice vreme, Biserica având o preocupare maternă va avea grijă ca să fie făcute traduceri corecte şi potrivite în diferite limbi, în special din textele originale ale cărţilor sfinte.”10 Crede tradiţia că Biblia este periculoasă sau este ajutătoare? Biblia s-a dovedit a fi periculoasă în secolul al şaisprezecelea; mai ales când a fost citită cu grijă de către Protestanţi!

Astfel de descoperiri despre tradiţie i-a condus pe Reformatori înapoi la Biblie. Acolo ei au învăţat că Scripturile trebuie să stea ca un judecător pentru toate învăţăturile. Scriptura învaţă că este revelaţia lui Dumnezeu, şi de aceea este adevărată în tot ceea ce învaţă. Dar nicăieri Scriptura nu spune că biserica este adevărată în tot ceea ce spune. Mai degrabă, deşi biserica, ca un întreg va fi păstrată în credinţă, lupi se vor ivi în biserică (Fapte 20:29, 30) şi chiar omul nelegiuirii va sta în inima bisericii învăţând minciuni (2 Tesaloniceni 2:4).

3. Aceasta ne conduce spre a treia noastră preocupare, biserica şi canonul. Oponenţii noştri Romani vor folosi în mod repetat cuvântul „biserică”. Cei dintre noi care sunt Protestanţi vor fi înclinaţi în mod normal să interpreteze folosirea cuvântului „biserică”, ca referindu-se la trupul celor credincioşi. Dar nu în acest fel folosesc ei în mod caracteristic acest cuvânt. Când ei se referă la autoritatea bisericii, ei se referă la autoritatea infailibilă a învăţăturii conciliilor şi a papei. Acea vedere a bisericii ei o iau din Evul Mediu şi într-un mod romantic o citesc înapoi în perioada bisericii antice. Deci să observaţi cu atenţie cum folosesc ei cuvântul „biserică.” Şi aduceţi-vă aminte că nici Scripturile şi nici marea majoritate a părinţilor perioadei bisericii antice, nu înţeleg autoritatea bisericii în felul în care ei îl înţeleg.

Lăsaţi-mă să vă ofer ca o ilustraţie două exemple din munca lui Augustin, citate adesea împotriva poziţiei Protestante cu privire la chestiunea autorităţii bisericii. La un punct al dezbaterii sale cu Pelagianii, un episcop al Romei a fost de partea lui Augustin, şi Augustin a declarat: „Roma a vorbit, chestiunea este stabilită.” Totuşi mai târziu, un alt papă i s-a opus lui Augustin cu privire la acest subiect, şi Augustin a răspuns zicând: „Hristos a spus, chestiunea este stabilită.” Augustin nu s-a plecat înaintea autorităţii episcopului de Roma, ci s-a întors spre cuvântul lui Hristos pentru a evalua învăţătura Romei.

O altă afirmaţie a lui Augustin adesea citată de apologeţii Romani este: „Nu aş fi crezut că nu autoritatea biserici catolice m-a mişcat.” Aceasta pare foarte tare şi clară. Dar în alt loc Augustin a scris: „Nu l-aş fi înţeles niciodată că Plotinus nu a avut autoritatea profesorilor mei neo-Platonici m-a mişcat.” Această paralelă arată că Augustin nu vorbeşte despre vre-o autoritate absolută, infailibilă în biserică, ci mai degrabă despre lucrarea ministerială a bisericii şi despre profesori care îi ajută pe studenţi să înţeleagă.

Să ne uităm mai departe asupra părintelui bisericesc ridicând o problemă referitoare la el: canonul Scripturii. Romanii nu vor folosi prea mult chestiunea canonului. Ei vă vor spune că Biblia singură nu poate fi autoritatea noastră deoarece Biblia nu ne spune ce cărţi sunt în Biblie. Ei vor argumenta că biserica trebuie să ne spună ce cărţi sunt în Biblie. Când ei spun că biserica ne spune, ei vor să zică faptul că papa şi consiliile ne spun. Aceasta implică faptul că noi nu am avut o Biblie până când Papa Damasus a oferit o listă a canonului în 382 sau probabil până în 1546 când Consiliul de la Trent a devenit primul consiliu „ecumenic” care a definit canonul. Dar desigur poporul lui Dumnezeu a avut Biblia înainte de 1546 şi înainte de 382.

În primul rând, biserica a avut întotdeauna Scriptura. Predicarea apostolică şi scrierea în primul secol a verificat în mod repetat învăţătura ei citând din Vechiul Testament. Citatele şi aluziile din Vechiul Testament abundă în Noul Testament. Noul Testament nu îl respinge pe Vechiul, ci îl împlineşte (Romani 1:2; Luca 16:29; Efeseni 2:19, 20). Biserica a avut întotdeauna o fundaţie canonică în Vechiul Testament.

În al doilea rând, putem vedea că apostolii au simţit că noul legământ inaugurat de Domnul nostru Isus va avea un canon nou crescut. Canonul şi legământul au legătură unul cu altul şi sunt interdependente în Biblie (vezi Meredith G. Kline, Structura Autorităţii Biblice). Petru mărturiseşte despre acest canon care a apărut când a inclus scrisorile lui Pavel ca o parte din Scripturi (2 Petru 3:16).

În al treilea rând, trebuie să vedem că canonul Scripturii este într-un sens real stabilit de Scriptura în sine, deoarece cărţile canonice sunt auto-autentifcate. Ca şi revelaţie a lui Dumnezeu, ele sunt recunoscute de poporul lui Dumnezeu ca fiind propriu Cuvânt al lui Dumnezeu. Aşa cum a spus Isus: „Eu sînt Păstorul cel bun. Eu Îmi cunosc oile Mele, şi ele Mă cunosc pe Mine. Ele . . . vor asculta de glasul Meu” (Ioan 10:14-16). În cel mai adânc sens nu putem judeca Cuvântul, dar Cuvântul ne judecă. „Căci Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător, mai tăietor decât orice sabie cu două tăişuri: pătrunde până acolo că desparte sufletul şi duhul, încheieturile şi măduva, judecă simţirile şi gândurile inimii.” (Evrei 4:12). Caracterul auto-autentifcat al canonului este demonstrat de remarcabila unanimitate la care a ajuns poporul lui Dumnezeu cu privire la canon.

În al patrulea rând, trebuie să vedem că istoric canonul a fost format nu de papa sau de consilii; aceste acţiuni pur şi simplu au recunoscut consensul care a apărut în poporul lui Dumnezeu când ei au recunoscut Scripturile autentice. Într-adevăr, orice criterii au fost folosite de papa şi de consilii pentru a recunoaşte canonul (autoritatea, stilul, conţinutul, mărturia Duhului, etc.), aceste criterii au fost disponibile poporului lui Dumnezeu ca un întreg.

Putem vedea această înţelegere simplă asupra formării canonului afirmată în Noua Enciclopedie Catolică, ce afirmă: „Canonul, implicit deja prezent în era apostolică, a devenit explicit gradat printr-un număr de factori providenţiali care l-au format şi l-au fixat.”11

Mai putem vedea apropierea de bază de canon reflectată în cuvintele lui Augustin, scrise în tratatul său important intitulat Despre Doctrina Creştină. Acest tratat a fost scris între anii 396 şi 427 – după presupusa decizie autoritară a Papei Damasus cu privire la canon, şi după un consiliu ţinut în Hippo care a discutat canonul. Augustin a scris:

În privinţa Scripturilor canonice, el ar trebui să urmeze autoritatea celui mai mare număr de Biserici catolice, printre care sunt cei care au meritat să aibă locuri apostolice şi să primească epistole. El va observa această regulă cu privire la Scripturile canonice încât îi va prefera pe cei acceptaţi de toate Bisericile catolice în locul celor pe care unii nu îi acceptă; printre cei care nu sunt acceptaţi de toţi, el i-ar prefera pe cei care sunt acceptaţi de cel mai mare număr de Biserici importante faţă de acelea care sunt ţinute de câteva Biserici mici sau care au autoritate mai mică. Dacă el descoperă că unele sunt menţinute de un mare număr de Biserici şi altele de Biserici de cea mai importantă autoritate, deşi această condiţie nu este posibilă, el ar trebui să le considere ca având o valoare egală.12

Această afirmaţie ne arată că Augustin nu s-a uitat la papa sau la consilii pentru soluţia la chestiunea canonului. El a recunoscut varietatea printre biserici, şi oportunitatea unei pluralităţi de biserici. El i-a îndemnat pe toţi studenţii în Scriptură să examineze chestiunea şi să caute consensul în poporul lui Dumnezeu. Ca şi Augustin, noi nu discredităm valoarea mărturiei poporului lui Dumnezeu faţă de canon. Noi preţuim slujirea bisericii în toate lucrurile. Dar noi negăm că biserica cu slujbele şi consiliile sale stabileşte în mod autoritar Scriptura în baza unei anumite cunoştinţe sau puteri care nu este disponibilă în general creştinilor. Caracterul cărţilor canonice conduce poporul lui Dumnezeu spre ei.

4. Unitatea. Observaţi cum catolicii folosesc cuvântul „unitate.” Ei vor sugera că noi Protestanţii combatem pretenţia noastră asupra clarităţii Scripturii prin eşecul nostru de a fi de acord cu privire la înţelesul Scripturii. Recunoaştem că Protestanţii sunt divizaţi în felurite denominaţii. Dar toţi Protestanţii care sunt urmaşii Reformei suntem uniţi în înţelegerea evangheliei şi în respectarea unul de către altul ca fraţi în Hristos. Noi toţi am găsit aceeaşi evanghelie clară în Biblie.

Când discutăm unitatea şi autoritatea, să ne asigurăm că facem comparaţii corecte şi exacte. Oponenţii noştri Romani vor dori să compare teoria Romană cu practicile Protestante. Aceasta nu este corect. Trebuie să comparăm teorie cu teorie sau practică cu practică. În practică, nici un grup nu are înţelegerea pe care ar trebui să o avem. Amintiţi-vă că în timp ce Roma este unită organizatoric, este împărţită teologic aşa cum este în general înţeles Protestantismul. Instituţia unui papă infailibil nu a creat unitate teologică în biserica Romană. Mai degrabă teologii Romani în mod constant nu sunt de acord unul cu celălalt cu privire la ceea ce a învăţat papa, şi cu privire la acele învăţături dacă ele sunt proclamate cu autoritate şi de aceea sunt infailibile. Starea modernă a bisericii Romane ne-a arătat cu adevărat că instituţia papală nu a clarificat suficient conţinutul adevărului creştin. Bănuiesc că fiecare membru cinstit al bisericii Romane va trebui să recunoască aceasta.

În secolul al şaptesprezecelea teologul Reformat Francis Turretin a observat diviziunile teologice serioase din biserica Romană şi a întrebat de ce papa nu a rezolvat aceste dispute dacă slujba sa a fost atât de eficientă.13 Astfel de probleme teologice sunt cu siguranţă mult mai mari azi decât în zilele lui Turretin şi întrebarea de ce papa este atât de ineficient rămâne fără răspuns.13

Nu ar trebui să fim surprinşi că există divergenţe în biserică. Hristos şi apostolii Săi au prezis aceste lucruri. Apostolul Pavel ne-a spus că astfel de divergenţe sunt folositoare. El a scris: „căci trebuie să fie şi partide între voi, ca să iasă la lumină cei găsiţi buni.” (1 Corinteni 11:19) Diferenţele ar trebui să ne umilească şi să ne conducă înapoi la Scripturi pentru a testa toate pretenţiile cu adevărul. Dacă nu acceptăm Scripturile ca standard şi judecător printre noi, într-adevăr nu mai există nici o speranţă pentru unitate.

Biserica trebuie să aibă un standard prin care să judece toate pretenţiile cu adevărul. Biserica trebuie să aibă un standard al adevărului prin care să se reformeze şi să se purifice pe sine atunci când apar divergenţele. Biserica nu poate pretinde că este acel standard şi să apere acea pretenţie apelând la ea însăşi. Astfel de raţionament circular nu este numai ne convingător; este auto-înfrângător. Argumentul Romei se evaporă astfel: trebuie să credem Roma deoarece Roma spune aşa.

Biblia ne spune că Cuvântul lui Dumnezeu este lumina care ne face în stare să umblăm în căile lui Dumnezeu. Ascultaţi la Psalmul 119:99, 100, 105, 130: „Sunt mai învăţat decât toţi învăţătorii mei, căci mă gândesc la învăţăturile Tale. Am mai multă pricepere decât bătrânii, căci păzesc poruncile Tale. Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele mele, şi o lumină pe cărarea mea. Descoperirea cuvintelor Tale dă lumină, dă pricepere celor fără răutate.”

Oponenţii Romani de obicei obiectează la folosirea Psalmului 119 având temelia faptului că acesta vorbeşte despre Cuvântul lui Dumnezeu, şi nu despre Biblie, şi de aceea ar putea include în lauda sa tradiţia la fel ca şi Scriptura. Dar argumentul lor este irelevant cu privire la folosirea Psalmului 119 de către noi, deoarece noi îl folosim pentru a dovedi claritatea şi nu suficienţa Scripturii! Psalmistul spune aici că lumina Cuvântului străluceşte atât de mult şi de clar încât dacă meditez la el şi îl ascult, sunt mai înţelept decât orice învăţător sau bătrân. Cei simpli îl pot înţelege. Cuvântul este ca o străfulgerare puternică într-o pădure întunecată. Aceasta mă ajută să merg pe cale fără a călători.

Trebuie să ascultăm Scripturile pentru ca să acţionăm aşa cum ne învaţă Cuvântul lui Dumnezeu. Consideraţi povestea lui Pavel în Berea, Fapte 17:10-12. Pavel a predicat acolo în sinagogă şi mulţi evrei au răspuns predicii sale cu ardoare. Ni se spune că după ce îl ascultau pe Pavel în fiecare zi ei cercetau Scripturile pentru a vedea dacă ceea ce spunea Pavel era adevărat. Cum a reacţionat Pavel? A spus el că Scripturile nu erau clare, şi că numai el ca şi apostol sau rabini sau Sanhedrinul putea să le spună ceea ce înseamnă cu adevărat Scripturile? Sau le-a spus că ei nu ar trebui să se aştepte să găsească adevărul în Scripturi deoarece ele erau incomplete şi aveau nevoie să fie suplimentate de tradiţie? Sau a spus că ei îi insultă autoritatea sa apostolică, şi că ei ar trebui pur şi simplu să i se supună lui ca unui interpretator infailibil al Bibliei? Sau a spus Pavel că ei ar trebui să ţină cont de Petru ca fiind singurul care putea interpreta Biblia? Nu! El nu a spus nici unul din aceste lucruri. Practica celor din Berea este lăudată în Biblie. Ei sunt numiţi nobili deoarece ei au evaluat toate lucrurile pe baza Cuvântului scris al lui Dumnezeu.

Dacă noi am vrea să fim copiii credincioşi ai lui Dumnezeu, dacă noi am vrea să fim nobili, ar trebui să facem aşa cum au făcut cei din Berea. Noi trebuie să urmăm exemplul lui Moise şi al lui Pavel şi al Domnului nostru Isus. Nu vă puneţi încrederea în înţelepciunea oamenilor care pretind infailibilitate. Mai degrabă staţi alături de Apostolul Pavel care a scris în 1 Corinteni 4:6: „să nu treceţi peste ce este scris.”

http://www.voxdeibaptist.org/ce_spunem.htm

Protest cu zeci de mii de persoane, pentru interzicerea avortului în Slovacia

Legile din Slovacia, privind avortul sunt relativ prietenoase, în comparație cu cele din țări precum Polonia sau Malta, care au printre cele mai stricte legi din Uniunea Europeană împotriva avortului, acesta fiind permis doar în unele cazuri speciale, ca de exemplu violul, scrie REUTERS.

În Slovacia, avorturile sunt legale până în a 12-a săptămână de sarcină, în timp ce avorturile din motive de sănătate sunt permise până la a 24-a săptămână.

Parlamentarii conservatori și cei de extremă dreapta vor ca acestea să fie permise doar până la a 6-a sau a 8-a săptămână de sarcină sau să le interzică în mod direct, parlamentul începând deja, chiar din această luna să dezbată proiecte de legi pentru a restricționa avorturile.

Nu este clar dacă propunerile vor deveni legi de la cei de la guvernarea SMER – un partid social conservator, de stânga, sau Partidul Național Slovac de Centru-Dreapta din guvern.

În urmă unui sondaj de opinie al agenției Focus, din această lună, a rezultat că 55,5% dintre persoane nu sunt de acord cu restricționarea avorturilor, în timp ce 34,6% au susținut această schimbare.

Protestatarii poartă pancarte inscripționate cu diferite mesaje: „Un om este o ființă umană, indiferent de mărime și vârstă” și „Cine ucide un copil nenăscut, ucide viitorul națiunii”. Aceștia au mărșăluit duminică în Capitală, cerând o interdicție totală a avorturilor, inclusiv în cazurile de viol.

„Viața fiecărui om este de neprețuita, de aceea trebuie protejată până la moartea sa naturală”, a declarat unul dintre organizatorii protestului, fiind susținut de biserica catolică.

Partidul guvernator SMER, a fost la conducerea țării, aproape neîntrerupt din 2006 și și-a construit baza ridicând beneficiile sociale pe parcursul anilor de creștere economică și susținând probleme conservatoare.

Până la alegerile de anul viitor, partidul s-a angajat să sprijine legislația care interzice căsătoria homosexuală și adopția în cazul cuplurilor cu parteneri de același sex.

Cel mai recent recensământ oficial, cel din 2011, a rezultat că 62% din populația țarii este româno-catolică, în timp ce 6% sunt protestanți.

https://www.stiricrestine.ro/2019/09/30/protest-cu-zeci-de-mii-de-persoane-pentru-interzicerea-avortului-in-slovacia/?

Donald Trump a găzduit o reuniune a O.N.U. pentru libertate religioasă

Donald Trump a devenit primul președinte american care a găzduit vreodată o întâlnire la Națiunile Unite privind libertatea religioasă.

„În calitate de președinte, protejarea libertății religioase este una dintre cele mai înalte priorități ale mele”, a declarat Trump națiunilor lumii acum o săptămână.

În discursul său principal la ONU, președintele Trump a adus în atenție statistici alarmante care arată că 80% din populația lumii trăiește în țări în care libertatea religioasă este amenințată, restricționată sau chiar interzisă.

„Când am auzit acest număr, am spus: „Vă rog să mai verificați pentru că nu poate fi corect.” Și, din păcate, cifra de 80% este corectă”, a spus Trump.

Iar ucenicii lui Hristos sunt printre cei mai puternic persecutați din întreaga lume. De fapt, se estimează că 11 creștini mor în fiecare zi pentru credința lor.

„Vreau să spun doar că mă gândesc la asta, 11 creștini pe zi pentru a urma învățătura lui Hristos”, a spus Trump.

Dar el a spus că problema persecuției este în mod clar mult mai largă. „În 2016, un preot catolic în vârstă de 85 de ani a fost ucis în timp ce celebra Euharistia în Normandia, Franța. Anul trecut, Statele Unite au îndurat atacuri antisemite oribile împotriva evreilor americani la sinagogi din Pennsylvania și California. În martie, musulmani care se rugau într-o moschee au fost uciși în mod sadic în Noua Zeelandă. În duminică de Paște a acestui an, teroriștii au bombardat bisericile creștine din Sri Lanka, ucigând sute de credincioși. Cine ar crede că acest lucru este chiar posibil?” a spus Trump.

Ca răspuns la această persecuție religioasă globală, președintele a anunțat o finanțare suplimentară de 25 de milioane de dolari pentru protejarea locurilor religioase și a relicvelor. Va fi promovată, de asemenea, o nouă coaliție de afaceri unde se va acorda o importantă sporită credinţei angajatiilor.

„Este prima dată când s-a făcut acest lucru”, a declarat Trump. „Această inițiativă va încuraja sectorul privat să protejeze oamenii de toate credințele la locul de muncă.”

„Cred că acestea nu sunt doar cuvinte din partea acestei administrații”, a spus Frank Gaffney.” Cred că eforturile președintelui pentru eliberarea pastorului Andrew Brunson au arătat foarte clar că este gata să folosească instrumentele puterii americane pentru protecţia oamenilor credincioşi.”

Gaffney, directorul general al ONG-ului  „Salvați creștinii persecutați”, spune că depinde de ceilalţi lideri ai lumii să urmeze exemplul preşedintelui american.

„Cel mai important mesaj, el l-a transmis foarte mult prin simpla sa prezență la acest eveniment. El le-a arătat națiunile lumii ca lucrurile sunt serioase”, a spus el.

Președintele american a cerut națiunilor să abroge legile care restricționează libertatea religioasă și să adopte măsuri mai drastice împotriva crimelor la adresa credincioşilor.

„Pentru a opri crimele împotriva oamenilor credincioşi, eliberarea celor ţinuţi prizonieri pe motive de conștiință, abrogarea legilor care restricționează libertatea religiei și credinței, protejarea celor vulnerabili, a ceor lipsiţi de  apărare și a celor asupriți, America stă alături de credincioșii din fiecare țară care cer doar libertatea de a trăi potrivit credinței care se află în inimile lor,” a mai spus preşedintele Trump.

Sursa: CBN News

https://www.stiricrestine.ro/2019/09/30/donald-trump-a-gazduit-o-reuniune-a-o-n-u-pentru-libertate-religioasa/?

BINECUVÂNTAREA ŞI BLESTEMUL REFORMEI- Florin Moţiu

download,

Binecuvântarea şi blestemul Reformei

Baptiştii reformaţi nu se pleacă în mod necondiţionat şi fără discernământ în faţa întregii teologii a Reformei. Faptul că ne numim baptişti reformaţi sau calvinişti nu înseamnă că adoptăm toate învăţăturile lui Calvin sau că punem pecetea pe toate învăţăturile lui Calvin sau ale Reformei.

Reforma a adus reafirmarea unor învăţături biblice fundamentale: justificarea prin credinţă, necesitatea naşterii din nou, necesitatea sfinţirii, perseverenţa sfinţilor, siguranţa mântuirii, suveranitatea lui Dumnezeu în mântuire, plasarea singurei autorităţi în ce priveşte mântuirea şi viaţa de credinţă în Scripturi (Sola Scriptura), mântuirea numai prin har şi numai prin credinţă, fără fapte (Sola Gratia şi Sola Fide), mântuirea numai prin Hristos, fără alţi mijlocitori (Solus Christus), şi reafirmarea scopului mântuirii şi a vieţii creştine – trăirea pentru slava lui Dumnezeu (Soli Deo Gloria). Reforma a adus această centrare pe Dumnezeu în teologie şi practică şi descentrarea de pe om. Suntem baptişti reformaţi sau calvinişti deoarece suntem încredinţaţi că acestea sunt învăţăturile Scripturii. Reforma le-a reafirmat.

Catolicismul şi arminianismul deviază esenţial şi vinovat de la Scriptură. Afirmăm cele cinci puncte ale calvinismului, afirmăm teologia reformată cu privire la închinare – că ea trebuie să fie biblică, potrivit cu ceea ce a prescris Dumnezeu şi că omul nu are voie să vină înaintea lui Dumnezeu cu ceea ce consideră el că se poate, că nu are voie să aducă foc străin înaintea lui Dumnezeu. Dumnezeu a prescris modalitatea prin care omul se poate apropia de El. Acestea toate sunt binecuvântările Reformei, cu care ne identificăm, căci sunt biblice. Nu idolatrizăm Reforma, nu idolatrizăm vreun predicator al Reformei sau pe toţi predicatorii şi teologii Reformei. Îi urmăm în măsura în care ei urmează Biblia. Devreme ce învăţăturile de sus reprezintă învăţătura Scripturii mai fidel decât alte teologii, le urmăm. Da, am vrea să ne numim simplu „biblici”, numai că şi catolicii se numesc biblici pe ei înşişi, şi arminienii se numesc biblici. Ca să arătăm deosebirile dintre noi în interpretarea Scripturii afirmăm că suntem reformaţi, că urmăm în aceste aspecte din interpretarea reformată a Scripturii, căci suntem convinşi că aceasta e învăţătura Scripturii. În acelaşi timp, afirmăm că Luther şi Calvin nu au rămas fideli Scripturii în toate aspectele. De aceea noi nu îi urmăm în toate aspectele.

Botezul copiilor mici, pe care cei doi l-au susţinut, este ceea ce numim noi blestemul Reformei. Este domeniul în care Luther şi Calvin au deviat de la fidelitatea faţă de Scriptură. În acest loc nu au mai urmat învăţătura Scripturii, ci au impus Scripturii o interpretare greşită. Când îi asculţi, de exemplu, pe presbiterieni argumentând botezul copiilor rămâi uimit de efortul şi de ingeniozitatea de care trebuie să dea dovadă ca să scoată argumente cum că Biblia chiar învaţă botezul copiilor. Dintr-o dată, cei care în alte domenii se mândreau că sunt exegeţi fideli şi simpli ai textelor biblice care vorbesc de la sine, devin filosofi sofisticaţi, care răsucesc lucrurile, distorsionează lucrurile, pentru a-şi demonstra învăţătura aceasta care chiar nu se potriveşte cu Scriptura. Ironia amară este că Jean Calvin, pe care îl apreciem pentru fidelitatea faţă de Scriptură în atât de multe domenii, în acest domeniu al botezului părăseşte învăţătura clară a Scripturii şi se rătăceşte în greşeli. Presbiterienii sunt gata chiar să nege mărturia primelor veacuri de creştinism, care mărturisesc despre practica botezului credincioşilor. Orbirea ajunge să lupte aici împotriva adevărului. Şi noi nu avem de gând să îl urmăm în acest punct pe Calvin. Cu toate că ne numim, deci, reformaţi, în acest domeniu recunoaştem că anabaptiştii au fost cei care s-au întors la învăţătura Scripturii cu privire la botez, la practica nou-testamentală şi la practica bisericii creştine din primele veacuri.

Anabaptiştii din timpul Reformei nu au fost un grup compact, unit, în teologie. Au existat grupuri fanatice, unii au susţinut tot felul de erori doctrinare, dar recunoaştem că au avut dreptate predicând că numai botezul credincioşilor este cel poruncit de Scriptură. Nu ne este ruşine să ne considerăm una cu ei în ce priveşte mărturisirea acestei doctrine, cu toate  din punct de vedere istoric, baptiştii nu se trag din anabaptişti. Nu vrem să fim reformaţi afirmând tot ce a spus Calvin, nu vrem să fim anabaptişti susţinând tot ce au susţinut aceştia. Vrem să fim biblici, identificându-ne cu doctrinele scripturale afirmate de unii sau de alţii.

Să ne întoarcem însă la blestemul Reformei. Nu e un cuvânt greu şi nepotrivit. Prima generaţie de reformatori au predicat justificarea prin credinţă şi necesitatea regenerării. În acelaşi timp, doctrina botezului copiilor mici a însemnat o bombă cu effect întârziat. Nu peste mult timp, a venit o generaţie de oameni care au fost botezaţi ca şi copii, care au folosit exact botezul copiilor ca siguranţă a mântuirii, a apartenenţei labiserică, la poporul lui Dumnezeu – şi au folosit, inconştient probabil, această doctrinăca scuză pentru a nu mai căuta naşterea din nou, pocăinţa, credinţa. Istoria bisericii depune mărturie cu privire la acest lucru, despre moartea bisericilor lutherane şi presbiteriene. Mai ales în teologia lutherană, botezul copiilor înseamnă regenerarea. E normal că a venit o generaţie care a considerat că, dacă are botezul, are totul. Iată de ce nu există „baptişti lutherani”, de exemplu. În ce-i priveşte pe presbiterieni, să afirmăm ceea ce ne-au învăţat reformatorii şi puritanii cu privire la rolul deosebit de important al experienţei, al realităţii. Să ştii să priveşti în jur şi să vezi cum stau lucrurile de fapt. Nici nu e nevoie de multă teologhisire. Ne aflăm în Transilvania şi cei care au în familie rudenii printre reformaţii maghiari, sau cei care au prieteni sau colegi la locul de muncă, ştiu foarte bine la ce a dus doctrina botezului copiilor. Majoritatea acestor reformaţi sunt oameni mulţumiţi cu religia lor, botezul le dă siguranţă şi nu poţi să le vorbeşte despre pocăinţă, credinţă, naştere din nou. Lucrul care îi închide faţă de Evanghelie e tocmai doctrina botezului copiilor. Învăţătura despre botezul copiilor mici e extrem de periculoasă, de otrăvitoare. În mod indirect, probabil, Calvin s-a făcut vinovat de damnarea a milioane de oameni. Oameni care au fost botezaţi de copii, care s-au considerat în regulă într-o biserică „corectă” şi care au mers către iad crezând în superioritatea lor doctrinară (sau cel puţin în superioritatea bisericii lor), fără să-şi pună întrebări în legătură cu relaţia cu Dumnezeu, cu păcatul, cu necesitatea naşterii din nou. Nu vreau să spun că nu există predicatori şi credincioşi născuţi din nou printer presbiterieni şi printre reformaţii maghiari. Există oameni care predică pocăinţa, credinţa, necesitatea naşterii din nou, faptul că botezul şi confirmarea nu mântuiesc pe nimeni. Numărul lor este însă mic. Şi una din sarcinile lor principale este să lupte cu consecinţele pe care le are doctrina botezului copiilor mici asupra enoriaşilor lor. O altă ironie o reprezintă şi faptul că s-au făcut săpături sub biserica în care a predicat Calvin la Geneva şi că aceste săpături au scos la iveală un baptisteriu care mărturiseşte faptul că acolo, cu secole în urmă, se practica botezul prin imersiune! Calvin a cunoscut învăţătura anabaptistă despre botez şi a cunoscut foarte bine şi istoria bisericii.

Din păcate, în acest domeniu a luptat împotriva luminii învăţăturii clare a Scripturii. Preţul plătit de teologia sa greşită, de-a lungul secolelor, a fost imens! Noi îi respectăm pe creştinii presbiterieni (cu toate că nu avem niciun respect pentru doctrina greşită a botezului copiilor), îi recunoaştem ca fraţi în Hristos cu care vom moşteni cerul şi credem că trebuie să fim în părtăşie cu ei, manifestând dragoste. În acelaşi timp afirmăm că acelaşi Duh Sfânt care convinge omul cu privire la celelalte doctrine biblice e Cel care convinge şi despre adevărul botezului credincioşilor. Suntem dependenţi şi în acest domeniu de El. Cel care a inspirat Biblia îi va convinge pe oameni. În acelaşi timp socotim adeziunea la botezul copiilor mici ca fiind un act de necredinţă, o încercare sofisticată de a folosi filosofia carnală pentru a justifica o practică nebiblică. Oamenii care îmbrăţişează această doctrină falsă se împotrivesc (poate întreaga viaţă) în acest domeniu lui Dumnezeu. Noul Testament afirmă cât se poate de clar prioritatea credinţei faţă de botez. Indiferent cât ar forţa adepţii botezului copiilor mici textul Scripturii, e absolut clar că Domnul Isus şi apostolii au predicat Cuvântul unor oameni care l-au înţeles cu mintea şi care l-au crezut. Numai aceştia au fost botezaţi. Domnul Isus a spus repetat: „Credinţa ta te-a mântuit”. Credinţa vine în urma auzirii Cuvântului lui Dumnezeu, prin credinţa din inimă se capătă neprihănirea şi fără credinţă este cu neputinţă să-I fim plăcuţi Lui! (Romani 10:17, 10; Evrei 11:6).

Închinarea oarbă înaintea unui om şi a teologiei lui nu valorează nimic. În cele din urmă, Dumnezeu ne va cere socoteală de credincioşia pe care am arătat-o faţă de Cuvântul Său – sau de lipsa acestei fidelităţi. Ultimul cuvânt îl are nu o autoritate umană, indiferent care ar fi numele ei, ci Dumnezeu. Un Dumnezeu al cărui avertisment răsună peste veacuri sfidând înţelepciunea şi autoritatea oricărui teolog înălţat între oameni: „Aşa că, oricine va strica una din cele mai mici din aceste porunci şi va învăţa pe oameni aşa, va fi chemat cel mai mic în Împărăţia cerurilor; dar oricine le va păzi şi va învăţa pe alţii să le păzească, va fi chemat mare în Împărăţia cerurilor” (Matei 5:19).

Florin Moţiu

http://www.monergism.ro/index.php/istoria-bisericii/reforma-protestanta/

Baptiștii din România trebuie să-și afirme identitatea de baptiști…

Suntem într-o vreme în care dorința de subminare a identității persoanelor umane este tot mai accentuată. Iar, dacă nu mai știm cine suntem, devenim ușor de manipulat. Este dureros faptul că mai nou pentru unii a devenit nespiritual să-ți afirmi fără rezerve identitatea de baptist. Important este să fim creștini, spun unii. Așa este, dar dacă eu am ales să-mi practic creștinismul într-o biserică baptistă, atunci îmi asum identitatea de creștin baptist, așa cum frații mei din alte confesiuni și-o asumă pe a lor. Pentru cei care nu se sfiesc să-și afirme identitatea, este important să știe că “baptiştii reprezintă cea mai răspândită confesiune creştină de tradiţie protestantă din lume, având biserici în peste 220 de ţări şi state şi aproximativ 120 milioane de membri”.
În ciuda faptului că unii din necunoaștere, iar alții din ignoranță îi numesc, în mod fals, “neo-protestanți”, baptiștii sunt o ramură a Reformei protestante din secolul al XVI-lea şi “se consideră continuatori ai tradiţiei evanghelice care a fost prezentă în Europa de-a lungul multor veacuri de istorie creştină”. Începând cu anul 1569, în Anglia, ana-baptiştii (ramura radicală a reformei protestante) “au fost numiţi baptişti, iar prima congregație care a primit numele de biserică baptistă a început în anul 1609 în Amsterdam și a fost formată din emigranți englezi”.
Deși adesea, în mod fals, sunt numiți “sectanți”, baptiștii împărtăşesc convingerea că “Împărăţia lui Dumnezeu este mai mare decât orice biserică sau confesiune creştină”. De asemenea, în ciuda acuzațiilor care li se aduc, “baptiștii resping prozelitismul ca mijloc de manipulare a persoanei”. Cel mai adesea au fost respinși și persecutați deoarece ei cred cu tărie “în responsabilitatea şi dreptul inalienabil al fiecărei persoane de a-şi alege singură credinţa”. Fiind ei înșiși persecutați baptiștii s-au remarcat “prin acţiuni de caritate şi de identificare în dragoste creştină cu cei marginalizaţi şi nedreptăţiţi”.
Pentru mulți ani propaganda comunistă a răspândit minciuna că baptiștii din România sunt “agenți americani”, iar mai nou propaganda progresistă îi etichetează “putiniști”. În realitate baptiștii sunt cetăţeni responsabili şi loiali şi “în ascultare de Dumnezeu participă alături de ceilalţi cetăţeni la pacea şi prosperitatea ţării lor”. În mod special, baptiştii se roagă lui Dumnezeu pentru mântuirea tuturor oamenilor și “mijlocesc înaintea Tatălui ceresc pentru toate autorităţile şi persoanele din instituţiile statului, pentru ca astfel să putem trăi cu demnitate şi în pace”.
Ca parte importantă și definitorie a ethosului lor “baptiștii consideră că libertatea religioasă este inalienabilă şi irevocabilă şi că nicio altă libertate nu este în siguranţă acolo unde nu există libertate religioasă”. Astăzi libertatea religioasă și libertatea de conștiință sunt puse în balanță cu antidiscriminarea, iar tot mai mulți consideră că ultima este mai importantă. Astăzi libertatea religioasă este sacrificată pe altarul unui idol:”sexul”.
Ni se impune să ne purtăm “corect” din punct de vedere politic. Dacă nu o facem, riscăm marginalizarea. Ni se pun etichete, suntem stigmatizați ca bigoți, fundamentaliști, sexiști și așa mai departe. Astăzi nu mai putem numi păcatul “păcat” pentru că riscăm să fim dați în judecată. Așadar, devine periculos. Dar ar trebui, oare, ca aceasta să ne determine să păstrăm tăcerea? Categoric nu putem și nu vom tăcea! Biserica vie este “lumina ce luminează în întuneric” și “sarea care împiedică alterarea”. Indiferent de consecințe nu ne putem nega identitatea și nu putem înceta să promovăm valorile Împărăției lui Dumnezeu.
Samy Tuțac

Baptism

download

  Baptism
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Acest articol este parte a seriei despre
Creștinism.
StJohnsAshfield StainedGlass GoodShepherd Portrait.jpg
Isus din Nazaret

Biblia

Biserici creștine


Mărturisiri de credință (crezuri)

Simboluri


Ritualuri creștine


Arta creștină


Sfinții

Baptiștii sunt creștini ce cuprind un grup de culte și biserici ce urmează o doctrină în care botezul este realizat numai persoanelor care au avut o mărturisire de credință și care trebuie realizat prin imersiune. Confesiunea baptistă pune accentul pe botezul adulților, ce trebuie să aibă loc prin scufundare completă după mărturisirea credinței în Iisus ca Mântuitor și Domn. Alte credințe ale baptiștilor sunt libertatea sufletului, mântuirea numai prin credință, Biblia ca singura autoritate și autonomia bisericii locale. Mulți cred în protestantismul baptiștilor, dar exista dovezi istorice care contrazic acest lucru. Baptist World Alliance dă un număr de mai mult de 44 de milioane de membri în aproximativ 150.000 de congregații. În 2002, erau mai mult de 100 milioane de baptiști pe întreg globul și mai mult de 33 de milioane în America de Nord. După numărul membrilor din întreaga lume, baptiștii sunt cea mai largă denominație creștina în comparație cu celelalte culte protestante. Baptiștii cred în libertatea religioasă, în Biblie ca singura autoritate și carte de doctrine, mântuirea numai prin credință și în autonomia bisericii.

Credințe

Bisericile baptiste nu sunt supuse vreunei autorități de guvernământ central, ceea ce are ca efect o diversitate a crezului de la o biserică la alta. Aceste biserici sunt însă recunoscute de Ministerul Cultelor și există la nivelul țării o Uniune a Creștinilor Baptiști. Credințele distinctive baptiste sunt comune tuturor bisericilor baptiste, unele din ele fiind însă împărtășite și de alte confesiuni neoprotestante. Printre documentele doctrinare baptiste semnificative se numără Mărturisirea de credință baptistă de la Londra (1689) și Mărturisirea de credință a Cultului Baptist din România.

Printre credințele distinctive baptiste se numără: autoritatea Bibliei, autonomia bisericilor locale, preoția tuturor credincioșilor, recunoașterea a două simboluri ale credinței (Botezul și Cina Domnului), libertatea individuală a sufletului, separarea Bisericii de Stat și recunoașterea a trei funcții în biserică (cea de pastor și prezbiter și cea de diacon).

Autoritatea Bibliei

Autoritatea Scripturii sau „Sola Scriptura” afirmă că Biblia este singura sursă cu autoritate a Cuvântului lui Dumnezeu, spre deosebire de importantul rol de care se bucură Sfânta Tradiție în învățătura Bisericii Ortodoxe. Orice opinie care nu poate fi susținută direct de o referință biblică este în general considerată a fi bazată pe datini omenești și nu pe călăuzirea lui Dumnezeu. Fiecare persoană este responsabilă înaintea lui Dumnezeu pentru modul în care înțelege Biblia și este încurajată să ducă la capăt mântuirea cu frică și cutremur. Baptiștii consideră în general că crezurile creștine istorice se situează la un nivel de autoritate mai scăzut decât al Bibliei, deși s-ar putea să fie, în esență, de acord cu ele. Totuși, o organizație sau o biserică locală poate avea un „Crez” general, cum ar fi Mărturisirea de credință a Cultului Baptist din România.

 

Ineranța Bibliei este o poziție obișnuită printre fundamentaliști, alături de interpretarea contextual-literală a Bibliei și de alte elemente ale teologiei fundamentaliste. Grație diversității permise de congregaționalism, însă, multe biserici baptiste nu sunt nici fundamentaliste, nici literaliste, deși majoritatea cred în autoritatea Bibliei. Cei mai mulți baptiști moderați sau nefundamentaliști preferă să folosească termenii „inspirată” sau „insuflată de Dumnezeu”, în locul celui de „inerantă”, pentru a descrie Scriptura; acești termeni alternativi își au originea în cuvântul folosit de Pavel în 2 Timotei 3:16.

Cu privire la ineranța Scripturii, unii baptiști consideră că autografele originale (presupuse pierdute) sunt inerante și că formularea originală a fost păstrată de Dumnezeu în copiile făcute în secolele au urmat. Mulți baptiști consideră că traducerile făcute de pe aceste manuscrise în alte limbi sunt necesare, dar nu necesar inerante. Unii baptiști (americani, în general) cred că traducerea King James a Bibliei în engleză este o traducere inspirată și resping nevoia de a cunoaște și utiliza manuscrisele grecești și ebraice.

Deși ca denumire este atestată doar în secolul al XVI-lea, ca baza doctrinară această mișcare se dorește a fi aproape de învățătura apostolilor. Central în mișcarea baptistă este studiul biblic. Totul (rugăciune, cântare, predicare) se răsfrânge din înțelegerea Scripturii.

Autonomia bisericilor locale 

Sistemul congregaționalist de guvernare bisericească conferă autonomie bisericilor locale individuale în domeniile legislației și organizării interne și doctrinei. Bisericile baptiste nu sunt sub controlul administrativ direct al vreunui organ cum ar fi un consiliu național sau al vreunui lider – episcop sau papă. Forma de organizare, conducerea și doctrina sunt de obicei hotărâte democratic de membrii laici ai fiecărei biserici, ceea ce explică diversitatea credințelor de la o biserică baptistă la alta.

Excepții ar fi baptiștii reformați, organizați într-un sistem prezbiterian, baptiștii episcopali congolezi, cu un sistem episcopal, și unele megabiserici baptiste care înclină către un stil marcat de o conducere clericală mai puternică, în unele cazuri abandonând cu totul sistemul congregaționalist (deși, fiind congregații independente într-o anume asociație sunt libere să adopte orice stil doresc).

 

La fel ca și la alți congregaționaliști, au apărut numeroase asociații cooperative sau convenții baptiste. Aceste asociații au fost formate în scop de misiune sau al unei alte lucrări caritabile, însă nu au autoritate în problemele interne ale bisericilor locale. Bisericile locale decid la ce nivel vor să se implice în aceste asociații. Cea mai mare asociație din Statele Unite este Convenția Baptistă de Sud. A doua ca mărime este Convenția Baptistă Națională, SUA, Inc., a doua denominație din America și ca procentaj al afro-americanilor. Există sute de convenții baptiste, dar multe biserici baptiste independente nu sunt parte a nici uneia, pe motiv că asemenea asociații ar fi nescripturale. În plus, există uneori grave dispute în cadrul convențiilor, deseori divizate între fundamentaliști și moderați.

Doctrina preoției tuturor credincioșilor afirmă că fiecare creștin are acces direct la Dumnezeu și la adevărurile conținute în Biblie, fără ajutorul unei aristocrații sau ierarhii de preoți. Doctrina se bazează pe pasajul din 1 Petru 2:9 și a fost popularizată de Martin Luther în timpul Reformei protestante, iar înainte de aceasta de lollarzii lui John Wycliff.

Baptiștii sunt încurajați să discute probleme textuale și de alte feluri cu pastorul lor și cu alți creștini acolo unde este necesar. La modul absolut, creștinul individual este responsabil pentru înțelegerea Bibliei și aplicarea ei practică. Învățătura baptiștilor despre preoția tuturor credincioșilor e una din coloanele ce susține credința lor în libertate religioasă.

Două simboluri 

În general, cele mai multe biserici baptiste recunosc doar două simboluri care trebuie să fie practicate în mod obișnuit: botezul și cina Domnului. Unii baptiști primitivi și baptiști arminieni practică și spălarea picioarelor ca un al treilea simbol.

Botezul nou-testamental

Botezul, deseori numit nou-testamental între baptiști, este un simbol care, conform doctrinei baptiste, nu joacă nici un rol în mântuire, fiind realizat în mod corect doar după ce o persoană a fost justificată și l-a mărturisit pe Isus Cristos ca Domn și Mântuitor. Este o exprimare exterioară a curățirii interioare sau a iertării de păcate care a avut deja loc. E de asemenea o identificare publică a acelei persoane cu creștinismul și cu acea biserică locală. Bisericile baptiste consideră botezul prin scufundare, după justificare, ca un criteriu pentru a fi membru.

Prin influență anabaptistă, baptiștii resping practica pedobaptismului, a botezului copiilor, deoarece cred că părinții nu pot lua decizia pentru mântuire în locul copilului. Înrudit cu această doctrină este disputatul concept al „vârstei responsabilității”, când Dumnezeu determină că o persoană capabilă mental este responsabilă pentru păcatele sale și eligibilă pentru botez. Nu e vorba în mod necesar de o vârstă specifică, ci de capacitatea mentală a unei persoane de a deosebi binele de rău. Astfel, o persoană cu retardare mentală gravă s-ar putea să nu ajungă niciodată la această vârstă și astfel nu va fi socotită responsabilă pentru păcat. Cartea lui Isaia menționează o vârstă la care copilul „va ști să lepede răul și să aleagă binele” [Isaia 7:15], dar nu specifică anume acea vârstă.

Baptiștii insistă asupra botezului prin scufundare, modalitatea de botez ce a fost folosită de Ioan Botezătorul. Aceasta constă în coborârea candidatului pe spate în apă în timp ce botezătorul (un pastor) invocă formula trinitară din Matei 28:19 sau alte cuvinte legate de o mărturisire de credință. Această modalitate este preferată mai ales pentru imaginea paralelă a morții, îngropării și învierii lui Isus.

Recunoașterea botezului prin alte modalități sau în cadrul altor grupări creștine variază. Bisericile baptiste recunosc doar botezul prin scufundare ca valid. Unele biserici baptiste vor recunoaște botezul la vârstă adultă, dar în alte biserici creștine, în timp ce altele recunosc doar botezul realizat într-o biserică baptistă. În rare ocazii, o biserică poate recunoaște numai botezul în cadrul său ca valid. În România, în general, bisericile baptiste recunosc botezul la vârstă adultă și în cadrul altor grupări neo-evanghelice.

Euharistia (Cina Domnului)

Euharistia, numită și Cina Domnului (mulți baptiști evită folosirea cuvântului „euharistie” datorită folosirii sale mai ales înBiserica Ortodoxă) este un simbol modelat după Cina cea de Taină relatată în Evanghelii, în care Isus poruncește „să faceți lucrul acesta spre pomenirea mea” [Luca 22:19]. Participanții laolaltă mănâncă pâinea și beau vinul reprezentând trupul și sângele lui Isus. Baptiștii accentuează că elementele doar simbolizează trupul lui Cristos și resping, pe baza textului din Ioan 6, concepțiile transubstanțialistă și consubstanțialistă susținute de alte grupări creștine. Pasajul din 1 Corinteni 11:23-34 este de asemenea citat adeseori, conținând instrucțiuni pentru practica euharistiei.

Pâinea folosită poate fi dospită sau nedospită (cea din urmă variantă e preferată în cele mai multe cazuri în Statele Unite, considerându-se că ar fi mai aproape de prima Cină). Promovarea de către baptiști a abstinenței de la alcool a dus la practica pe scară largă a folosirii pentru euharistie a sucului de struguri fără alcool, deși unele biserici folosesc vin. Vinul este împărțit în mici pahare individuale, deși unele biserici folosesc o singură cupă pentru întreaga adunare. Ambele elemente sunt, de obicei, servite de către pastor diaconilor, iar de diaconi congregației. În cele mai multe cazuri, elementele sunt luate succesiv.

În România, în general, serviciile de Cina Domnului au loc lunar, după un serviciu divin obișnuit, iar participarea e permisă tuturor membrilor botezați ca adulți ai bisericilor neo-evanghelice, cu excepția celor disciplinați sau a celor care se abțin din motive de conștiință. Exista biserici baptiste care permit luarea Cinei Domnului doar membrilor bisericii respective.

Libertatea individuală a sufletului

Conceptul libertății individuale a sufletului înseamnă că, în chestiuni de religie, fiecare persoană are libertatea de a alege ceea ce îi dictează conștiința ca drept și este responsabil numai în fața lui Dumnezeu pentru alegerea făcută. Astfel, o persoană poate decide să devină baptistă, membră a altei denominații creștine sau aderent al unei alte religii sau să respingă orice sistem de credință religioasă și nici biserica, nici guvernul, nici familia sau prietenii nu au dreptul să ia decizia în locul acelei persoane sau să o constrângă la o alegere anume. De asemenea, o persoană are dreptul să se răzgândească de-a lungul timpului.

Separația Bisericii de Stat

Baptiștii care au fost închiși sau au murit pentru credința lor au jucat un rol important în lupta istorică pentru libertatea religioasă și separația Bisericii de Stat în Anglia, în Statele Unite și în alte țări. În 1612John Smyth scria: „magistratul nu are, prin natura slujbei sale, să se amestece cu religia sau în chestiuni de conștiință”. În același an, Thomas Helwys scria că Regele Angliei poate „porunci ce vrea de la noi, iar noi trebui să îl ascultăm”, dar, în privința Bisericii, „cu această Împărăție, domnul nostru Regele nu are nimic de-a face”. În 1614Leonard Busher a scris ceea ce se crede a fi primul tratat baptist care se ocupă exclusiv de subiectul libertății religioase. Baptiștii au stat la baza formării primului guvernământ civil separat de Biserică în Rhode Island. Anabaptiștii și quakerii au și ei o istorie îndelungată în acest domeniu al separației Bisericii de Stat.

Obiecția inițială era legată de opoziția față de gestul monarhiei sau al guvernului de a decreta agenda religioasă a bisericilor sau a „Biserici Naționale” și nu implica o retragere a creștinilor de pe tărâmul politic sau din implicarea în procesul politic. Dezbaterile moderne despre separația Bisericii de Stat includ neînțelegeri asupra măsurii în care grupările creștine pot, sau trebui, să decidă agenda legală și morală a guvernului și, în sens invers, dacă guvernul îi împiedică pe creștini (în Statele Unite) de un acces egal în forumurile publice. La ora actuală în Statele Unite, implicarea baptiștilor în politică vizează chestiuni controversate, cum ar fi jocurile de noroc, alcoolulavortulcăsătorie între persoane de același sex, predarea evoluției în școli și rugăciunea în școlile publice. În unele părți din sudul Statelor Unite, baptiștii formează majoritatea populației și au reușit să interzică vânzarea de băuturi alcoolice și unele forme de jocuri de noroc. În România, există îngrijorare asupra proiectului Legii cultelor, care ar putea acorda un statut privilegiat Bisericii Ortodoxe și interzice unele forme de așa-zis prozelitism.

Baptiștii se bazează pe versetul din Matei 22:21 : „Ale cezarului”, I-au răspuns ei. Atunci El le-a zis: „Dați, dar, cezarului ce este al cezarului, și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu!”

Trei slujbe (pastor, prezbiter și diacon )

În general, baptiștii recunosc trei slujbe conform Scripturii, acelea de pastor-învățător, prezbiter și de diacon. Slujba deprezbiter, comună în unele biserici evanghelice, este de obicei considerată de baptiști ca fiind identică cu aceea de pastor, și nu o slujbă separată; totuși, unele biserici, îndeosebi în țări ca Australia, recunosc poziția de prezbiter și altele chiar renunță la cea de diacon. Slujba de supraveghetor sau episcop este întotdeauna considerată ca aceeași cu cea de pastor (sau prezbiter). În unele organizații (cum ar fi Convenția Baptistă de Sud) permite ordinarea de episcopi peste grupuri regionale de mici biserici.

Viziunea predominantă printre baptiști e că aceste slujbe pot reveni doar bărbaților, așa cum urmează din modelul luiCristos și al apostolilor, precum și din interpretarea textului din 1 Timotei 2:12-14. Totuși, problema pastorilor-femei și a diaconițelor a stârnit controverse în unele biserici și denominații.

Pastorul

Într-o biserică baptistă, misiunea primară a pastorului este să predice.

În biserici mai mici, pastorul poate face vizite în familii sau membrilor bolnavi în spital, dar și celor care urmează să devină membri (în special celor care încă nu au mărturisit credința). Pastorul va oficia și binecuvântări de căsătorie și înmormântări pentru membri. De asemenea, pastorul poate fi nevoit să-și găsească și un alt loc de muncă pentru a-și suplimenta venitul.

Bisericile mai mari au mai mulți pastori „asociați”, de obicei fiecare cu o zonă precisă de responsabilitate, cu un pastor „senior”. Unele exemple de astfel de pastori: cu muzica (cel mai obișnuit), cu tineretul (în biserici nu așa mari, poate fi același cu pastorul cu muzica), copiii, administrația (în bisericile mari) sau chiar cu evanghelizarea sau adolescenții și tinerii de vârsta facultății, luând o parte din responsabilitățile pastorului de copii.

În cele mai multe cazuri, pastorul e căsătorit și are copii. Pastorii asociați pot fi sau nu căsătoriți, dar dacă nu sunt căsătoriți, cu greu ar putea fi considerați pentru funcția de pastor senior. Unii baptiști, în special baptiștii reformați, cred că ar trebui să existe o pluralitate de prezbiteri. În acest caz, numai prezbiterii plătiți, cu normă întreagă, sunt numiți „pastori”, iar pastorii voluntari, cu jumătate de normă, sunt mai adesea numiți „prezbiteri”, deși se consideră că au aceeași slujbă. În Uniunea Baptistă din Jamaica, un pastor baptist trebuie să fie cel puțin licențiat în Teologie, fiind astfel adresat ca „reverend”. În România, atât pastorii, prezbiterii cât și diaconii trebuie să fie căsătoriți.

Diaconul

Rolul principal al diaconului este de a asista pastorul cu nevoile bisericii. Diaconii slujesc de asemenea în timpul euharistiei. Totuși, în multe biserici baptiste moderne, diaconii au devenit administratori sau organul de guvernământ al bisericii. În multe biserici, pastorul are rolul de conducător spiritual, iar un diacon de moderator al întrunirilor de comitet. Diaconii sunt de obicei aleși dintre membrii care au demonstrat o evlavie excepțională (vezi 1 Timotei 3:8-12) și nu sunt plătiți.

O practică obișnuită este ca fiecare familie să fie arondată unui diacon anume, care să fie punctul de contact atunci când apare o problemă. Unele megabiserici folosesc grupări-celule, liderul celulei având slujba unui diacon.

Justificarea prin credință

Justificarea numai prin credință (sola fide) afirmă că numai prin har, prin credință creștinul primește mântuirea și nu prin fapte ale sale (vezi Efeseni 2:8). Baptiștii pun un accent puternic pe conceptul de mântuire. Teologia baptistă învață că păcatul duce la condamnarea la moarte eternă în iad. Moartea lui Cristos pe cruce a plătit pedeapsa păcatului, iar învierea sa este dovada că viața veșnică e la dispoziția oricui dorește să o aibă. Singurele cerințe sunt ca fiecare să se pocăiască de bună voie de păcate, să accepte plata păcatului său de către moartea lui Cristos și să declare că Isus este Domnul (vezi Ioan 3:14-18 și Fapte 10:34-43). Cu toate acestea, soteriologia baptistă cuprinde aproape toate vederile de la calvinism la arminianism.

Credințe care nu sunt comune tuturor baptiștilor

Din cauza stilului congregațional de guvernământ bisericesc, doctrina despre următoarele probleme variază mult într-o biserică și alta:

Asupra unora din aceste puncte, baptiștii români manifestă o relativă unitate.

Baptiștii de peste tot cred în divinitatea lui Isus și a Duhului Sfânt, ceea ce îi face susținători ai Trinității: că există Un Dumnezeu în Trei Persoane, Trei Persoane într-un Singur Dumnezeu. Cei mai mulți baptiști cred în revenirea literală a lui Cristos, când Dumnezeu va judeca și va împărți omenirea între mântuiți și pierduți (Marele Tron Alb din Apocalipsa 20:11) și Cristos va judeca pe credincioși (scaunul de judecată a lui Cristos din 2 Corinteni 5:10), răsplătindu-i pentru lucrurile făcute în viață. Amilenismul, dispensaționalismul și premilenismul istoric sunt principalele vederi escatologice ale baptiștilor, alte vederi ca postmilenismul și preterismul bucurându-se doar de un sprijin limitat.

Comparație cu alte denominații

Baptiștii împărtășesc cu alte grupări accentul pe evanghelizare și misiune. Chiar dacă înfățișare oricărei denominații se mai schimbă de la oraș la oraș, acest aspect al bisericilor baptiste este mult mai proeminent decât în cele mai multe biserici anglicane, metodiste, luterane sau prezbiteriene.

Pacifismul anabaptiștilor și quakerilor nu este un ideal împărtășit de cei mai mulți baptiști. Organizația Baptist Peace Fellowship of North America a fost înființată în 1984 pentru a promova pacea, justiția și non-violența, însă nu e reprezentativă pentru toți baptiștii care acceptă idealul pacifismului.

În Australia, Uniunea Baptistă este foarte apropiată de Biserica lui Cristos Campbell-Stone. Cele două grupări împărtășesc o teologie similară, chiar împărțind un colegiu biblic.

Stilul de închinară

Punctul focal al serviciilor divine baptiste este proclamarea Cuvântului lui Dumnezeu prin predică.

Aceasta se poate observa și din arhitectura tradițională a bisericilor baptiste. Amvonul, reprezentativ pentru proclamarea Cuvântului lui Dumnezeu, este cea mai mare piesă de mobilier și stă în centrul platformei. Uneori masa euharistică e plasată mai jos, într-o poziție subservientă. Această amplasare este în contrast cu cea obișnuită la Romano-Catolici, unde altarul e în centrul platformei, sacrificiul euharistic fiind componenta principală a mesei, în timp ce amvonul e așezat la o parte.

Predicile variază în lungime de la 20 la 60 de minute și în stil de la predici expozitive, care se concentrează pe un pasaj biblic pentru a-i interpreta mesajul, la predici la subiect, care abordează o problemă anume și investighează pasajele biblice relevante. Gradul de solemnitate al predicilor variază de asemenea.

Predica e de obicei precedată de sau cuprinsă între perioade închinare muzicală condusă de un dirijor, cor sau trupă. Stilurile muzicale variază între imnuri și muzică creștină contemporană, multe biserici alegând o cale de mijloc. Preferința pentru un stil muzical e adesea în corelație cu vârsta medie a membrilor, congregațiile mai în vârstă preferând imnuri tradiționale acompaniate de pian sau orgă și muzica corală. Congregațiile mai tinere preferă muzica contemporană cu instrumente moderne și fără cor. În Jamaica, stilul Gospel Reggae e acceptat datorită caracterului său etnic și a puterii de a atrage oamenii. Bisericile mai mari pot avea o orchestră completă laolaltă cu corul și servicii multiple în fiecare duminică, fiecare cu propriul stil de închinare. Unii baptiști fundamentaliști cântă numai imnuri compuse între 1700 și 1950 și se opun folosirii tobelor și/sau instrumentelor cu amplificare (chitară electrică/bas electric) în serviciile lor, deoarece le asociază cu muzica rock.

Origini

Există opinii diferite, în cadrul bisericilor baptiste, despre originea baptiștilor.

Perspectiva separatisă

Această perspectivă sugerează că baptiștii au fost inițial separatiști, parte a reacției puritane față de corupția prezentă în Biserica Angliei în secolul XVII. În 1609John Smyth a convins un grup de separatiști din Olanda să înceapă o biserică a baptiștilor generaliști cu o teologie arminiană. În 1610Henry Jacob a convins în Anglia un grup de puritani cu o teologie calvinistă să formeze o biserică congregațională, grupare ce va primii în cele din urmă, în 1638 sub John Spilsbury, denumirea de baptiști particulariști. Ambele grupări au avut membri pelerini, care au călătorit către America pentru a evita persecuția religioasă din Anglia și Europa și care au întemeiat biserici baptiste în tinerele colonii. Baptiștii particulariști și generaliști nu erau de acord în controversa arminianism versus calvinism, până la formarea în secolul XIX a Uniunii Baptiste a Marii Britanii, sub Andrew Fuller și William Carey, în scopuri misionare. Baptiștii americanii au urmat la scurt timp acest model.

Această perspectivă este cea mai obișnuită între baptiștii moderni, fiind reprezentată în lucrările lui H. Leon McBeth și ale altora.

Perspectiva landmarkistă

Landmarkismul este credința că bisericile baptiste și tradiția lor au precedat Biserica Catolică, existând de pe timpul lui Ioan Botezătorul și al lui Cristos. Propunătorii ei cred că tradițiile baptiste au trecut de-a lungul unei succesiuni de congregații vizibile de creștini care erau baptiști în doctrină și practică, dar nu neapărat în nume. Această vedere se bazează teologic pe Matei 16:18 și pe o respingere a catolicismului ca parte a originilor baptiștilor.

Această ascendență le oferă bisericilor baptiste statul de a fi nepătate și separate de ceea ce e considerat a fi corupția catolicismului și a celorlalte denominații. De asemenea, implică faptul că baptiștii preced în ordine istorică Biserica Catolică, nefiind deci parte a Reformei sau Protestantismului. Alexander Campbell din Mișcarea de Restaurare a fost un promotor de seamă al acestei idei.

„Urmele sângelui” (‘The Trail of Blood’) scrisă de J. M. Carroll în 1931 este de obicei invocată pentru a apăra această opinie. O seamă de grupări considerate a fi parte a ascendenței baptiștilor ar fi fost persecutate de catolici de-a lungul istoriei, între care montaniștiinovațianiștiidonatiștiipaulicieniialbigenziicatariivaldenzii și anabaptiștii. În timp ce unele dintre aceste grupări au împărtășit unele poziții teologice cu baptiștii de astăzi, multe au susținut ceea ce baptiștii de acum ar considera erezii. E dificil și să demonstrezi conexiuni istorice între aceste grupări, adeseori despărțite de mari prăpastii geografice și temporale.

E important de observat că landmarkismul a fost vederea dominantă în secolul XIX, dar a căzut în dizgrație printre cei mai mulți baptiști. Lucrările lui John T. Christian oferă cea mai bună prezentare a mesajului landmarkist, iar cele ale lui William Heth Whitsett încă sunt unele din cele mai bune respingeri.

Asociația Baptistă Americană și Asociația Baptistă Misionară din America au origini ce izvorăsc din dezbateri asupra importanței ce trebuie asociate opiniilor landmarkiste. Multe din bisericile lor încă cred că, din vremea lui Cristos, a fost întotdeauna cel puțin o biserică (și de obicei mai multe) care au păstrat doctrinele corecte ale Scripturii. Deși multe din aceste biserici cred că o asemenea succesiune există, chiar nedocumentată altundeva decât în ceruri, puține (dacă vreuna) din aceste biserici susțin vederile landmarkiste extremiste pe care le susțineau la începutul secolului XX.

Perspectiva anabaptistă

Anabaptiștii (menonițiiamishhuteriții) au fost o grupare din secolul XVI care respingea botezul copiilor și își „reboteza” membrii ca adulți. Împărtășeau multe din învățăturile primilor baptiști, printre care botezul nou-testamental și libertatea religioasă și au influențat, probabil, dezvoltarea multor caracteristici ale baptiștilor. Chiar dacă numele sugerează o conexiune, unii anabaptiști difereau de baptiști în multe alte probleme, cum ar fi pacifismul și posesiunea în comun a bunurilor materiale.

E dificil de spus câtă influență au avut anabaptiștii în formarea bisericilor baptiste. Una dintre cele mai puternice relații între cele două grupări a avut loc atunci când baptiștii generaliști ai lui John Smyth au încercat, fără succes, să se unească cu menoniții.

Lucrările lui William Roscoe Estep oferă cea mai bună prezentare a acestui punct de vedere.

Numele de „baptist”

‘Baptist’ vine din grecescul βαπτιστης (baptistés, „botezător”, utilizat pentru a-l descrie pe Ioan Botezătorul), derivat din verbul βαπτιζω (baptizo, „a boteza, a spăla, a scufunda”) , și din latinul ‘baptista’ și e în legătură directă cu „botezătorul” Ioan.

Ca prenume, e folosit în Europa din secolul XII și în variantele Baptiste, Jan-Baptiste, Jean-Baptiste, John-Baptist. În Olanda până în secolul XVII, dar din secolul XVIII mai mult în combinații ca Jan Baptist sau Johannes Baptist. Ca nume de familie, e folosit din secolul XIII. Folosit de asemenea ca Baptiste, Baptista, Batiste, Battiste, Battista.

Controverse de etichetare

Unii baptiști obiectează la aplicarea etichetelor protestantdenominațiuneevanghelic sau chiar baptist cu privire la ei înșiși sau la bisericile lor, în timp ce alții acceptă aceste etichete.

Unii resping eticheta baptist, preferând să fie numiți „creștini care frecventează biserici baptiste”. În plus, o modă recentă (mai ales între megabiserici și cei care îmbrățișează „mișcarea căutătorilor”) este de a elimina adjectivul „baptistă” din numele bisericii, fiind perceput ca o barieră în comunicarea cu persoanele care au vederi negative despre baptiști, fie că provin din alte biserici, fie că nu. Pe de altă parte, alții acceptă eticheta _baptist_ pentru că se identifică cu specificul baptiștilor și cred că cei care îndepărtează adjectivul fac compromisuri cu lumea pentru a atrage mai mulți membri.[necesită citare]

Eticheta protestant e respinsă de unii baptiști (în primul rând de cei din mișcarea landmarkistă), pentru că, în viziunea lor, baptiștii nu au o legătură directă cu Luther, Calvin sau Biserica Romano-Catolică, ci au existat separat din zilele Bisericii Primare (fără a fi fost parte a Biserici Catolice, nu aveau de ce „protesta”). Alți baptiști acceptă eticheta protestant ca un concept demografic ce descrie bisericile cu teologii similare, ce includ sola scripturasola fide,sola gratia, preoția tuturor credincioșilor și alte poziții pe care LutherCalvin și alți reformatori le-au susținut în opoziție cu Biserica Romano-Catolică în secolul XVI.[necesită citare]

Eticheta denominație e respinsă de unii din cauza sistemului de guvernământ local autonom utilizat de bisericile baptiste. Fiind o denominație, ar fi văzută ca având o ierarhie care s-o înlocuiască pe cea a Bisericii Romano-Catolice. Un alt motiv pentru respingerea acestei etichete este influența perioadei de Restaurație asupra bisericilor baptiste prin accentuarea ruperii barierelor denominaționale. Alți baptiști acceptă eticheta, considerând că nu poartă o conotație negativă, ci mai degrabă este un sinonim pentru un grup creștin sau religios cu aceleași convingeri, organizat într-o manieră cooperativă pentru a-i răspândi credințele la nivel mondial.[necesită citare]

Eticheta evanghelic e respinsă de unii baptiști fundamentaliști care consideră că termenul ar descrie o poziție teologică care, în opinia lor, nu e destul de fundamentalistă; e respinsă și de unii baptiști liberali care consideră că descrie o poziție teologică, în opinia lor, prea conservatoare. E acceptată de baptiștii moderați care se identifică cu trezirea spirituală din Statele Unite din secolul XVIII, cunoscută ca Prima Mare Trezire. La rândul lor, evanghelicii resping eticheta de fundamentalism, crezând că descrie o poziție teologică prea extremistă și legalistă.[necesită citare]

Note

 Legături externe

 http://ro.wikipedia.org/wiki/Baptism