Ce credem noi? (Baptiştii)

download

 O scurta marturisire de credinta scrisa de Beniamin Cocar – doctor in teologie, Detroit

Biblia – Cuvintul lui Dumnezeu.  Noi credem că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu plin de autoritate, dat omului prin inspiraţie divină. Inspiraţia este fenomenul supranatural prin care Dumnezeu a dirijat scrierea Scripturii în aşa fel încât acesta să poarte pecetea autorităţii şi aprobării divine. Fiecare cuvânt al Bibliei este inspirat (2 Tim. 3:16). Oamenii au comunicat cuvântul sfânt „mânaţi de Duhul Sfânt” (2 Pet. 1:21).

Noi credem că Biblia este fără greşeală aşa cum a fost scrisă ea în manuscrisele originale (Mat. 4:4; 5:17-18). Biblia este singura regulă şi normă de credinţă şi comportare creştină (Ioan 5:39; 1 Tim. 3:16-17). „Inspiraţia” se referă în primul rând la manuscrisele originale. Copiile şi traducerile corecte sunt inspirate într-un sens derivat. Sunt mii de manuscrise ale Cuvântului Lui Dumnezeu, manuscrise venind spre noi din locuri şi vremuri diferite, dar marea lor majoritate concură la susţinerea faptului că ceea ce avem noi în mâinile noastre este Cuvântul inspirat al Lui Dumnezeu.

Biblia nu are nevoie de verificare externă, ci se auto-dovedeşte (1 Tes. 2:13); este clară, nu are nimic obscur în natura ei (Ps.119:105). Omul firesc nu poate înţelege semnificaţia Scripturii (1 Cor.2:14), dar cei ce o primesc în credinţă vor beneficia de adevărul ei etern (Evrei 4:2). Una din lucrurile Duhului Sfânt este să mărturisească credinciosului despre veridicitatea acestor Scripturi şi de a-i dezvolta abilitatea de a înţelege însemnătatea adevărului revelat (1 Ioan 2:20, 27).

Canonul Scripturii este închis şi este constituit din cele 66 de cărţi. Procesul revelaţiei speciale şi al inspiraţiei au încetat odată cu încheierea canonului (Apoc. 22:18-19).

Canonicitatea este regula sau testul prin care o carte este acceptată ca aparţinând Scripturii. Singurul test al cononcităţii este inspiraţia (2 Tim. 3:16); recunoaşterea canonicităţii este responsabilitatea credincioşilor (Ioan 8:47; 1 Ioan 4:6). Inspiraţia ne spune cum Biblia i-a primit autoritatea; canonicitatea ne spune cum ea a fost acceptată. Biblia trebuie interpretată prin metoda gramaticală, istorică şi teologică . O interpretare dispensaţionalistă este esenţială pentru orice pasaj biblic (Evrei 1:1). Dumnezeu a vorbit în multe feluri, revalaţia fiind diferită pentru diferitele epoci în care Dumnezeu a vorbit şi este necesar să se ţină cont de acest lucru la interpretarea Scripturii.

Noi credem ferm în suficienţa şi finalitatea Scripturii. Nici o tradiţie, revelaţie sau iluminare nu poate înlocui autoritatea Cuvântului inscripturat al lui Dumnezeu (Ps. 119:89; 2 Tim 3:16).

Oricit de interesante sunt vietile si scrierile „sfintilor parinti bisericesti,” acestea nu trebuie puse pe picior de egalitate cu Cuvintul inspirat al Lui Dumnezeu. Adevaratii crestini siunt cei care adoptă  lozinca Reformaţiei: „Sola Scriptura”, Scriptura plus nimic, minus nimic.

Dumnezeu  . Noi credem într-un singur Dumnezeu, care este Spiritul infinit şi perfect (Deut. 6:4; Ioan 4:24), în care toate îşi iau sursa, suportul şi sfârşitul (Ps. 104).

Existenta lui Dumnezeu nu este demonstrata direct in Biblie, ci subinteleasa (Gen. 1:1). Revelatia generala il descopera pe Dumnezeu intregii omeniri prin creatie (Ps. 19:1-2; Romani 1:20) si prin constiinta (Romani 1:18-32). Revelatia speciala, Cuvintul Lui Dumnezeu prezinta pe tot cuprinsul

Bibliei un Dumnezeu plin de iubire, mila si indurare. Dumnezeu nu este o putere cosmica sau o forta impersonala, ci este un Dumnezeu personal. Personalitatea Lui este demonstrata prin calitatile
ce le poseda:

– constienta de sine (Exod. 3:14),
– auto-determinare (Efeseni 1:11).
– Dumnezeu poseda viata (Tim. 4:10),
– inteligenta (Fapte 15:18),
– scop (Isaia 14:26-27),
– actiune (Ioan 5:17),
– libertate (Efes. 1:11),
– sentimente (Ioan 3:16)
– vointa (Ioan 6:38-39).

Caracterul lui Dumnezeu este manifestat in atributele pe care le poseda. Aceste atribute se impart in doua categorii:

(1) naturale sau legate de maretia Sa,
(2) morale sau legate de bunatatea Sa.

Din atributele naturale fac parte:

– atotputernicia (Apoc 19:6),
– atotstiinta (Ps. 147:5),
– atotprezenta (Ps. 139:7-10),
– vesnicia (Deut. 33:27),
– infinitatea (Ps. 147:5)
– imutabilitatea sau neschimbarea (Iacov 1:17; Ps. 33:11).

Din atributele morale fac parte:

– sfintenia (Ps. 99:9; 1 Pet. 1:15-16),
– neprihanirea (Ps. 11:7),
– dreptatea (Rom. 2:6),
– adevarul (1 Ioan 3:33; 1 Sam. 15:29),
– harul (Efes. 1:7; Rom. 5:17),
– dragostea (1 Ioan 4:8,16),
– mila (Efes. 2:4).

Din vesnicie Dumnezeu exista in Trinitate: Dumnezeu Tatal, Fiul si Duhul Sfint (Matei 28:19). Aceste trei persoane sint absolut egale in esenta, iar aceasta esenta exist nedespartita, simultan si etern. In aspectul „Trinitatii economice,” Dumnezeu Tatal actioneaz ca autoritate, iar Fiul si Duhul Sfint sint subordonati (Ioan 14:26; 1 Cor 11:3). „Trintate Economica” este termenul dat aspectului Trinitatii in perioada ce a inceput la nasterea Domnului Isus in aceasta lume, si se va incheia dupa ce se va termina imparatia de o mie de ani.

Ca suveran al acestui univers, Dumnezeu a rinduit sau decretat tot ce se intimpla, dupa sfatul voii sale si pentru slava Sa (Efes 1:11). Voia Lui Dumnezeu suverana include tot ce se petrece in acest univers, bine sau rau. Este ceva ce noi nu putem controla, si nici nu putem cunoaste dinainte,
ci doar dupa ce se intimpla.

Dumnezeu a creat universul printr-un act direct de creatie, in sase zile de douazeci si patru de ore, nu printr-un proces de evolutie (Gen 1-2; Exod 20:11). El a creat aceasta lume si tot ce exista din nimic (Evrei 11:3).
Caderea Satanei nu a intervenit intre versetul 1 si 2 din Geneza capitolul 1. (Gen 1:31).

Cristologie – despre Isus Cristos . Noi credem ca Isus Hristos din Nazaret este a doua persoana din Trinitate (Ioan 1:1). El este din vesnicie egal cu Dumnezeu Tatal si Duhul Sfint in esenta Lor (Mat. 28:19; Fil. 2:6). El este din ve nicie, iar prin nasterea din fecioara a intrat in lume (Mat. 1:18-25; Luca 1:26-38). El este deplin Dumnezeu si pe deplin om; o persoana cu doua naturi distincte (Coloseni 2:9; 1 Tim 2:5). Ca Dumnezeu-Om, aceste dou naturi sint indisolubil unite, fara a fi confundate intr-o singur persoana (Rom. 1:3-4; Fil. 2:6-8). In mod real a fost ispitit de Satan, dar fiind impecabil, El a fost incapabil sa pacatuiasc (Evrei 4:15; Iacov 1:13).

Prin incarnarea sau intruparea Sa, El si-a pastrat personalitatea si natura divina, dar de buna voie a renuntat la folosirea independenta a atributelor Sale divine (Fil. 2:6-8), si a devenit supus voii Tatalui (Ioan 10:18),si in unele cazuri Duhului Sfint (Mat.4:1). Acesta „dezbracare de Sine” a
fost voluntara si a durat pina la inaltarea la cer cind Dumnezeu L-a inaltat nespus de mult, (Fil. 2:9-10).

Intruparea a fost necesara pentru calitatea de Mintuitor a Domnului Isus; ca Dumnezeu nu putea sa moara, a trebuit sa devina om pentru a muri. Dar nu a renuntat la natura divina deoarece moartea unui simplu om nu avea valoare. Ambele naturi au fost absolut esentiale in personalitatea
Domnului Isus. Ca Om a putut muri, iar ca Dumnezeu moartea Lui are o valoare infinita.

Noi credem ca Isus a murit ca jertfa de ispaire pentru pacatul omului (1 Ioan 1:2).

Moartea Lui a fost reala si a completat lucrarea de ispasire (Ioan 19:30).

Moartea Lui a fost in planul vesnic al lui Dumnezeu (Fapte 2:23), si este de o valoare inestimabila (1 Ioan 2:2). Moartea este:

– rascumparatoare (Matei 20:28),
– ispasitoare (1 Ioan 2:22),
– de impacare (2 Cor. 5:18)
– si inlocuitoare (Is. 53:6).

Rascumpararea este universala in valoarea si suficienta ei (1 Ioan 2:2; Evrei 2:9), adica moartea Domnului Isus a produs o asa de mare mintuire incit acesta acopera intregul univers. Nu exista pacat pe care aceasta Jertfa sa nu-l poata acoperi. Nu doar pamintul, ci chiar daca ar fi fost mii de lumi pacatoase, Jertfa Unui Dumnezeu etern ar fi fost suficienta.

Noi credem ca Isus a inviat in trup a treia zi din morti (Luca 24:39), validind sacrificiul pentru pacat si pregatind baza pentru nadejdea credinciosul. Invierea este un act al Trinitatii (Fapte 2:24; 1 Pet 3:18; Ioan 2:19). Invierea reprezinta cele dintii roade ale invierii credinciosilor (1 Cor. 15:23)si da valoare predicarii Evangheliei, credintei, si mintuirii (1 Cor. 15:14-17). Daca Isus n-ar fi inviat toata predicarea ar fi zadarnica si la fel credinta in Criostos ar fi zadarnica.

Isus s-a inaltat la Tatal in cer (Fapte 1:9-11), unde sade la dreapta Tatalui ca Mare Preot pentru noi (Evrei 4:14-16), Avocat (1 Ioan 2:2), si Mijlocitor (Evrei 7:25; 4:15). Tot ce urmeaza este ca El sa revena pentru a-si lua Biserica (1 Tes. 4:16) si stabilirea imparatiei Sale (Apoc. 19:11).

Pneumatologie – despre Duhul Sfint . Noi credem ca Duhul Sfint exista din vesnicie ca a Treia persoana din Dumnezeire (Fapte 5:3-4), si este egala in esenta cu Tatal si cu Fiul (Matei 28:19; 2 Cor. 13:14). Poseda atributele personalitatii:

– intelect (1 Cor. 2:11; Rom. 8:26-27),
– vointa (1 Cor. 12:11),
– sentimente (Efes. 4:30)
– comunicare (Fapte 8:29).

Poseda de asemenea toate atributele divinitatii:

– atotstiinta (1 Cor.2:10-11),
– atotprezenta (Ps. 139:7-10),
– atotputernicie (Gen. 1-2),
– adevar (1 Ioan 5:7),
– eternitate (Evrei 9:14).

Lucrarile Duhului Sfint sint numeroase.

In legatura cu lumea, El a fost activ in creatie (Gen. 1:2), il inalta pe Hristos (Ioan 16:14), convinge oameni (Ioan 16:7-11), si opreste pacatul spre a nu se manifesta in toata forta lui (2 Tes. 2:6-7).

In legatura cu Scriptura, El a fost agentul activ in inspiratie (2 Pet. 1:21).

In legatura cu cei credinciosi El regenereaza (Tit. 3:5), boteaza (1 Cor. 12:13), locuieste in ei (Rom. 8:9), pecetluieste (Efes. 1:13), controleaze (Efes. 5:18), asigura (Rom. 8:16), convinge (Rom. 8:14;Gal. 5:18), lumineaza (1 Cor. 2:15); 1 Ioan 2:20,27) si este arvuna noastra (Efes. 1:14).

Credinciosul traieste prin Duhul Sfint, si duce un mod de viata in conformitate cu ceea ce Duhul Sfint vrea, (Galateni 5:16; 25; Efeseni 5:18). Toti credinciosii sint botezati cu Duhul Sfint (1 Cor 12:13), dar nu toti sint plini de Duh, adica nu toti au rastignit in aceasi masura firea lor paminteasca pentru ca Duhul Sfint sa-i poata umple.

Noi credem ca darurile Duhului Sfint sint capacitati date de Dumnezeu pentru serviciul bisericii locale (1 Cor. 12:18; 1 Pet. 4:10). Darurile miraculoase ca: vorbirea in limbi, vindecarile, cunoasterea sau profetia au fost temporare si intentionate pentru a confirma mesagerii lui Dumnezeu in veacul apostolic (2 Cor. 12:12; Evrei 2:2-4), si ca au incetat odata ce Noul Testament a fost complet (1 Cor. 13:8-11).

Aceste daruri au fost distribuite de Duhul Sfint dupa cum El a voit . Nimic nu-L impiedica sa daruiasca cui vrea El aceste daruri si astazi, dar in nici un caz El  nu daruieste darurile lui pentru mindrie spirituala (1 Cor. 12:11).

Ceea ce este absolut necesar in acest veac nu sint atit de mult darurile Duhului Sfint ci roada Lui, (Gal 5:22-23). Aceasta roada o produce Duhul Sfint si nu este produsul eforturilor umane. Crestinul trebuie sa faca ceea ce Galateni 5:24 „cei ce sint ai Lui Cristos Isus si-au rastignit
firea paminteasca impreuna cu patimile si poftele ei.”. In astfel de credinciosi, Duhul Sfint are mediu prielnic sa rodeasca, si va rodi.

Anghelologie – despre ingeri . Noi credem ca toti ingerii au fost creati direct de Dumnezeu in primele momente ale primei zile de creatie (Iov 38:6-7; Coloseni 1:16). Ingerii sint fiinte spirituale limitate (Evrei 1:14), posedind putere si inteligenta supraomeneasca (2 Pet. 2:11; Daniel 9:21-23).

Ei poseda constienta de sine (Is. 14:12-15) si autodeterminarea (Evrei 1:6). Sint diferite ranguri si ordine de ingeri: heruvimi, serafimi, arhangheli, si un mare numar de ingeri(Iuda 9; Ps. 80:1; Is.6:2; Ev. 12:22). Ei sint fara de pacat (Gen. 1:31), nemuritori (Luca 20:36) si incapabili de procreare (Mat. 20:30; Luca 20:35-36).

In ultima instanta, ingerii pot fi clasificati si in doua mari categorii:

– cei ce si-au pastrat vrednicia (Mat. 25:36),
– cei ce si-au parasit pozitia initiala de sfintenie si l-au urmat pe Satan in rebeliunea lui impotriva lui Dumnezeu (Iuda 6; Apoc. 12:4).

Cei ce l-au urmat pe Satan sint activi in activitatea de a frina lucrarea lui Dumnezeu (Daniel 10:13), si de a lovi pe copiii lui Dumnezeu cu necazuri (2 Cor. 12:7). Printul hoardelor demonice este Satan (2 Cor. 4:4); el este o persoana (Efes. 6:11-12; Ioan 8:44) cu mare putere (Iuda 9). El este autorul pacatului (1 Ioan 3:8), fiind vrajmasul lui Dumnezeu si al copiilor Lui (Apoc. 12:10; 20:8-9). El este condamnat sa piarda batalia sa cu Dumnezeu (Everi 2:14), si va fi aruncat in Abis (Adinc) pentru o mie de ani in timpul Mileniului (Apoc. 20:2-3). Dupa aceea va fi dezlegat putina vreme, iar apoi va fi aruncat in iazul de foc cu toti ingerii lui pentru toat vesnicia (Apoc. 20:20;  Mat. 25:41).

Noi credem ca acei ingeri care si-au pastrat vrednicica sint confirmati in sfintenie (1 Tim. 5:21) confirmarea venind din faptul ca nu au urmat pe Satan in razvratirea lui ci au ramas in pozitia lor de  supunere si ascultare de Dumnezeu. Ei sint slujitorii lui Dumnezeu, care lucreaz pentru El (Dan. 10:12-13; 12:1), si vin in ajutorul sfintilor (Evrei 1:14). La revenirea Domnului Isus, ei il vor insoti (Mat. 25:31; 2 Tes. 1:7-8).

Antropologie–despre om. Noi credema c omul a fost creat dupa asemanarea lui Dumnezeu, printr-un act direct al lui Dumnezeu asa cum este descris in Geneza, si nu cum sustin cei ce predica teoria evolutiei (Gen. 1:26-27; 2:7; Col. 1:15-17). Imaginea, chipul Lui Dumnezeu in om, nu este fizica (Ioan 4:24),  ci morala (Gen. 1:31), mintala (Gen. 1:28), si sociala (Gen. 2:18). Desi aceasta imagine a fost distorsionata la caderea omului in pacat, nu a fost pierduta complet (Gen. 9:6).

Inainte de a cadea in pacat, Adam a posedat o sfintenie neconfirmata , sau neincercata (Gen. 1:31). Adam a cazut prin neascultare, aducind astfel moarte spirituala si fizica asupra lui, si ca reprezentant al omenirii, a adus moarte peste intreaga umanitate (Gen. 2:17; Romani 5:12-19).

Omul a fost creat parte materiala si imateriala (Mat. 10:28; 1 Cor. 7:34; Iacov 2:26) si poate fi impartit in trei parti componente: trup, suflet si duh (Evrei 4:2; 1 Tes. 5:23). Trupul, sufletul si duhul sint propagate de la Adam prin generatie naturala (Fapte 17:26, Ps.139:13-14; Gen.5:3; Evrei 7:9-10).

Noi credem ca omul este depravat si nu poate sa se mintuiasca singur, neavind nici un merit inaintea lui Dumnezeu (Rom. 3:10; Prov. 21:27). Omul este complet responsabil pentru pacatul lui si deci pentru condamnarea pentru pacat (Rom. 3:23; 6:23).

Omul este pasibil de separare eterna de Dumnezeu daca nu se pocaieste de rebeliunea lui fata de Dumnezeu (Ioan 3:18; Apoc. 20:15). Singura lui sansa este credinta si pocainta prin Isus Hristos (Ioan 3:16).

Coroana creatiunii divine, omul, superba fiinta neinteleasa de nimeni, capabila de cele mai inalte sentimente si in acelasi timp capabila de cele mai odioase si josnice crime, complexa componenta de materie si non-materie, dotat cu inteligenta, este in atentia Lui Dumnezeu asa de mult incit pentru el a murit Domnul Isus. Moartea Domnului Isus poate readuce pe om la starea de „om adevarat” stare in care-si poate implini destinul de a-L cunoaste pe Dumnezeu si a se pregati pentru lumea viitoare.

Hamartologie – despre pacat . Noi credem ca pacatul este abaterea sau neconformarea la legea morala a lui Dumnezeu (Ioan 3:4) in actiune, in dispozitie, sau in gindire (Ps.51:4; Evrei 9:7). Originea pacatului este odata cu caderea lui Satan (Isaia 14:12-15), apoi a intrat in rasa uman prin Adam (Rom. 5:12) si este astazi universal (Rom. 3:10-12). Pacatul include necuratie si in acelasi timp vinovatie (Efes. 4:22). Pacatul este in esenta egoism, deoarece cauta sa inalte voia creaturii deasupra Creatorului (Rom. 1:21; Gen. 3:5-6).

Adam, reprezentantul rasei umane, a atras intreaga omenire in depravare totala si condamnare in fata lui Dumnezeu (Rom. 5:12; Gen. 3:17; Efes. 4:17-19). Pacatul este imputat tuturor oamenilor, deoarece Adam a fost reprezentantul rasei umane. Consecinta pacatului este moartea (Rom. 6:23) fizica – separarea sufletului de trup ( Iacov 2:26); spirituala – separarea duhului de Dumnezeu (Efes. 2:1); si moartea a doua – consumarea finala a mortii spirituale a tuturor celor nenascuti din nou (Apoc. 20:14-15).

Cel credincios a fost eliberat de pedeapsa si puterea pacatului (Rom. 6:2; 8:1), dar nu este liber de prezenta pacatului (Rom. 7:14-25) deoarece natura pacatului nu a fost eradicata (1 Ioan 1:8). Cu toate acestea, cel credincios poate trai o viata placuta lui Dumnezeu ascultind de Cuvintul Sfint (Rom. 6:1-14).

Pacatul are presa destul de negativa in acest final de veac, multora nemaiplacindu-le numele acesta hidos „pacat.” Societatea incurajeaza pacatul, dar nu tolereaza vinovatia ce-o produce acesta.

Soteriologie – despre mintuire . Noi credem ca omenirea este condamnata (Rom. 5:23) si ca are nevoie de mintuire din partea lui Dumnezeu. Dumnezeu a pregatit mintuire prin Isus Hristos (Ioan 14:6). Mintuirea este un dar de la Dumnezeu (Rom. 6:23) si nu poate fi meritata prin nici o virtute sau lucrare omeneasca (Tit.  3:5). Mintuirea se primeste prin credinta personala si incredere in Isus Hristos Domnul (Fapte. 16:31; Efes 2:8-9) pe baza singelui varsat ca singura jertfa pentru pacat (Efes. 1:7; Evrei 9:22-26). Duhul Sfint aplica Cuvintul lui Dumnezeu inimii omului pentru a aduce convingere de pacat (Ioan 15:26; 16:7-11), si mintuirea credinciosului (Tit. 3:5; 1 Pet. 1:23).

Mintuirea este sigura si vesnica in Hristos, deoarece mintuirea este de la Dumnezeu (Rom. 8:35-39; Ioan 10:27-29; Fil. 1:6). In mintuire se cuprind:

Alegerea – alegerea suverana pe care o face Dumnezeu unor indivizi pentru mintuirea in Hristos cu toate bunecuvintarile ce decurg din ea, fara vre-un merit din partea cuiva (Efes. 1:4; 1 Tes. 1:4);

Chemarea – operatia directa a lui Dumnezeu prin Duhul Sfint, care aduce pe pacatos la mintuire (Rom. 8:30);

Regenerarea – daruirea vietii spirituale acelor care sint morti spiritual (Efes. 2:1; Tit. 3:5); Pocainta – o schimbare a mintii, sentimentelor si scopului  fata de Dumnezeu, pacat, si sine (Fapte. 20:21; Evrei 6:1);

Credinta – cunoasterea, primirea si increderea fara rezerve in rascumpararea realizata de Isus, si descoperita in Scriptura (Evrei 11:6);

Justificarea – actul juridic prin care Dumnezeu declara pe pacatos ca fiind neprihanit si il trateaza ca atare (Rom. 5:1);

Infierea – plasarea juridica a credinciosului in pozitia de Fiu al Lui Dumnezeu si revarsarea tuturor drepturilor si privilegiilor ce decurg din aceasta plasare (Gal. 3:26; Efes. 1:5);

Sfintirea – lucrarea Duhului Sfint, prin care El pune deoparte oameni pentru El; continua operatie a Duhului Sfint, prin care dispozitia sfinta care a fost daruita in clipa regenerarii este mentinut si amplificat (2 Cor. 3:18);

Pastrarea sfintilor in har – Perseverenta – pastrarea de catre Dumnezeu a tuturor celor credinciosi, determinindu-i sa persevereze in har pina in ziua aceea (1 Ioan 3:9; Iuda 24).

Noi credem in oferta universala a Evangheliei si nu credem ca suveranitatea Lui Dumnezeu se contrazice cu obligatia de a evangheliza sau cu responsabilitatea omului de a raspunde Evangheliei (10:13).

Eclesiologie – despre Biserica. Noi credem ca biserica este trupul lui Hristos, uneori numit Biserica Universala (Col. 1:18;1:24). Este alcatuit din toti credinciosii botezati cu Duhul Sfint, fie in cer, fie pe pamint (1 Cor. 12:13), mintuiti intre ziua Rusaliilor si Rapirea bisericii (Fapte 1:5; 11; 15-16).

Biserica este distincta fata de Israel (1 Cor. 10:32), si de Imparatia Lui Dumnezeu (1 Cor. 1:13).

Biserica locala este un grup de credinciosi botezati prin cufundare, care se intilnesc pentru evanghelizare, edificare, partasie si inchinare (Fapte 2:41-47). Hristos este capul bisericii (Efes. 1:22-23), si singurul conducator in materie de practica si credinta este Cuvintul Lui Dumnezeu (1 Tim. 3:15; 1 Cor. 14:37-38).

Bisericii i-au fost date citeva privilegii de Dumnezeu spre a se bucura de ele in aceast dispensatie a harului. Acestea sint:

– Botezul cu Duh Sfint (Mat. 3:11),
– a fi in Hristos si Hristos in Biserica (Col. 1:27),
– Biblia (Apoc. 22:18-19),
– preotia credinciosilor (1 Pet. 2:9),
– si o partasie universala in Trup (Efes. 2:11-22).

Privilegiile pe care are inca sa le primeasca sint:

– Noul Ierusalim (Ioan 14:1-6; Evrei 12:22),
– si o pozitie speciala in imparatia lui Dumnezeu (Evrei 12:23; Apoc. 3:21).

Noi credem in forma congregationalista de guvernamint in biserica (Fapte 6:3; 14:23). Biserica locala este autonoma (Mat. 18:15-17; Fapte 14:23; 6:3).

Slujitorul bisericii sint pastorul si diaconii (1 Tim. 3:1,6). Biblia este limpede cu privire la calitatile acestora (1 Tim. 3; Fapte 6:3). Desi exista in unele pasagii din Scriptura pluralitate de pastori, nu se gaseste niciodata inegalitate intre ei (Fil. 1:1; Tit. 1:5; Fapte 15:13; Gal. 2:12). Termenii pastor, episcop, batrin, se refera la aceeasi slujba (Fapte 20:17-28; 1 Pet. 5:1-2).

Cele dou simboluri ale Bisericii sint: Botezul si Cina Domnului. Botezul este cufundarea celui ce marturiseste pe Isus in apa ca simbol al unirii cu Hristos in moarte, ingroparea si invierea Lui (1 Cor. 12:13; Rom. 6:4).

Cina Domnului a fost instituita de Hristos (Mat. 26:26-28); este un memorial al mortii Lui, o proclamare a acesteia si o promisiune a revenirii Lui (1 Cor. 11:20-26).

Noi credem in semnele distinctive ale bisericii baptiste:

  1. Autoritatea absoluta a Scripturii, (2 Tim 3:16)
    2. Membrii nascuti din nou (Fapte 2:41-47)
    3. Botezul celor ce cred, prin cufundare (Marcu 1:9; Fapte 8:38-39)
    4. Autonomia bisericii locale ( 1Cor 6:1-5)
    5. Separarea de lume si de tot ce este pacat (Matei 22:21)
    6. Libertatea sufletului (Fapte 5:29; 1 Ioan 2:27).

Noi credem ca biserica trebuie sa fie separata de lume si de orice alianta nebiblica spre a pastra puritatea mesajului evangheliei (Iuda 3-4). Biserica locala trebuie sa refuze coloborarea cu orice organizatie care deviaza de la normele Scripturii (Matei 7:15; Rom 16:17; 1 Tim 6:5). Credem de asemenea ca biserica trebuie sa se separe de crestinii care traiesc in neorinduiala, care nu traiesc dupa Cuvântul Lui Dumnezeu, care deviaza de la docrtinele credintei crestine, sau se angajeaza in aliante pagine (2 Cor 6:14-17; 2 Ioan 9-10). Cuvintul Lui Dumnezeu ne invata sa ne ferim de cei ce aduc invataturi straine de Cuvântul Lui Dumnezeu (2 Tes 3:6; 14-15).

Ziua de inchinare publica este ziua de Duminica , sau ziua „intii a saptaminii,” (Marcu 16:9); iar sarbatori inchinate sfintilor, biserica noastra nu celebreaza.

Biserica are dreptul si obligatia de a exercita disciplina asupra celor ce se abat de la invatatura Bibliei, aduc dezbinari, traiesc in neorinduiala (Matei 18:15-17; 1 Cor 5:11-13; 2 Tes 3:6; Tit 3:10).

Noi credem ca darnicia crestina este o virtute care trebuie sa impodobeasca pe fiecare membru al bisericii. Tot ce avem este de la Dumnezeu, ale Lui sint toate, dar in bunatatea Lui El ne poarta de griaja daruindu-ne ce avem nevoie pentru trairea zilnica. A zecea parte ii apartine Lui prin hotarirea Lui, Maleahi 3:10, si toti crestinii trebuie sa dea Domnului zece la suta. Ceea ce dam peste 10% se numeste cu adevarat darnicie crestina (2 Cor 9:6-7; Rom 12:8; Exod 25:2; 35:5; 1 Cron 2:5).

Escatologie–despre lucrarile sfirsitului . Noi credem ca Isus a initiat perioada numita „zilele din urma,” atunci cind a venit in ieslea din Betleem. El a promis ca se va intoarce, Ioan 14:3, aceasta intoarcere poate surveni in orice clipa. In clipa revenirii Sale, Domnul Isus va incepe mult profetita „Zi a Domnului,” prin rapirea bisericii (1 Tes 4:16-17). In acel moment, biserica, trupul Lui Cristos va fi luata in cer pentru desavirsirea mintuirii lor (Filipeni 1:6), pentru a sta inaintea Scaunului de judecata al Lui Cristos (2 Cor 5:10), si  pentru „ospatul nuntii Mielului,” (Apoc 19:7).

Dup Rapire, pe pamint va urma o perioada de necaz cum n-a mai fost vreo data pe pamint. Anticrist va semna un tratat de pace cu Israelul (Dan 9:27), dar legamitul de pace nu va avea durabilitate. Pamintul va experimenta un timp de judecata si de minie de necomparat cu orice alta perioada din istoria omenirii, scopul fiind redobindirea pamintului pentru imparatia Lui Dumnezeu (1 Tes 1:10; Apoc 1:5).

Multi se vor intoarce la Domnul in acest timp de necaz sub influenta predicarii de catre cei doi martori din Apocalipsa 11:3, si a celor 144,000 de evanghelisti evrei (Apoc 7). Trei serii de judecati devastatoare vor veni asupra pamintului, iar la jumatatea necazului, Anticristul va rupe tratatul de pace facut cu Israel, intorcindu-se asupra lui Israel cu o furie aprinsa (Daniel 9:27).

Noi credem ca Domnul Isus va veni la sfirsitul perioadei de necaz impreuna cu sfintii pentru a nimici pe vrajmasii Lui si pentru a intemeia imparatia de o mie de ani (Apoc 19:11-16; 20:4).

Diavolul va fi legat in timpul Mileniului, iar Cristos va domni in deplina dreptate (Apoc 20:4). Locuitorii imparatiei vor fi sfintii Vechiului Testament (Gen 13:15); sfintii ce-au supravetuit necazul cel mare (Is 60:3); si biserica care va domni impreuna cu Domnul Isus (Apoc 3:21).

Dupa cei o mie de ani, Satan va fi dezlegat si- va aduna o armata sa lupte din nou impotriva Lui Dumnezeu (Apoc 20:7-9). Acest lucru va dovedi cu priosinta depravarea omului, si-l va lasa fara scuze fata de o asa cadere chiar in cele mai ideale conditii. Isus Hristos va zdrobi aceasta armata si pe Satan (Apoc. 20:9-10) si imediat dupa aceea va incepe judecata finala in fata marelui tron alb de judecata, unde toti cei ce-au murit fara sa fie mintuiti vor fi condamnati si aruncati in iazul de foc pentru toata vesnicia (Apoc. 20:12-15).

Cerul si pamintul actual vor fi dizolvate, si un cer nou si pa mint nou vor fi facute, unde va locui neprihanirea. Acest lucru va marca inceputul starii eterne, in care toti rascumparatii din toate vremurile se vor bucura pentru vesnicie de prezenta lui Dumnezeu (2 Pet. 3:10-13; Apoc. 20-22).

Concluzie . Noi credem ca toate acestea pentru ca asa sint scrise in Biblia si Biblia este cuvintul Lui Dumnezeu, fara greseala sau eroare. Ne incredem in Dumnezeul care a creat tot ce exista si a lasat pe Fiul Lui sa moara pentru pacatele noastre. Noi il iubim pentru ca El ne-a iubit intii. Fara ca El sa ne fi iubit, noi ramineam morti si condamnati pentru vesnicie, dar slavit sa fie El, ca la vremea potrivita , Hristos a murit pentru noi! In lume nu sintem orfani, ci avem pe Duhul Sfint, Mingiietorul, cu noi. Credem toate acestea, dar stim ca nu toti cei ce le cred vor fi mintuiti.

Noi credem ca un crestin adevarat traieste ceea ce crede. Trairea zilnica este dovada ca sintem sau nu ceea ce pretindem ca sintem. De aceea, dati-va toate silintele nu numai sa credeti, ci sa si impliniti ceea ce spune Cuvintul Lui Dumnezeu, si asa putem astepta fericita noastra nadejde si aratarea Marelui nostru Mintuitor  si Domn.

http://www.roboam.com/predici/cecredemnoi.htm

https://ardeleanlogos.wordpress.com/baptistii/ce-credem-noi-baptistii/

Ce cred anabaptiștii?

download

Anabaptismul a fost o mișcare diversă, fluidă dar coerentă. Diferiți stimuli îi permiteau să se dezvolte în diferite locuri, rezultând în variații regionale și unele dezacorduri interne intense. S-a dezvoltat spre o uniformitate a credinței mai mare și a practicii spre jumătatea secolului. Majoritatea anabaptiștilor împărtășeau următoarele convingeri:

•Biblia

Anabaptiștii erau de acord cu reformatorii despre autoritatea Bibliei dar nu erau de acord cu interpretarea și aplicarea. S-au concentrat pe NT și pe viața și învățătura lui Isus. Acest “Cristocentrism” era emblema anabaptiștilor care a afectat radical modul în care era abordată Biblia. Balthasar Hübmaier (1481-1528), liderul teolog anabaptist, (Snyder p55) explica: ”Scripturile ne arată spiritul, evanghelia, exemplul, trăirea lui Hristos.” Anabaptiștii au început cu Hristos și au interpretat totul în lumina Lui – spre deosebire de reformatorii pe care anabaptiștii îi suspectau de faptul că încep de la pasajele doctrinale și încearcă să-L introducă pe Isus în ele. Anabaptiștii refuzau să trateze Biblia ca pe o carte oarecare, privind-o ca pe o desfășurare a scopurilor lui Dumnezeu, NT oferind regulile eticii și vieții de biserică. Ei au provocat folosirea modelelor NT de către reformatori și au fost în dezacord cu ei în legătură cu botezul, războiul, zeciuiala, guvernul bisericesc și jurămintele. În dezbateri anabaptiștii s-au plâns că reformatorii foloseau pasaje din VT ilegitim pentru a pune deoparte învățăturile NT.

Mântuirea 

Reformatorii accentuau îndreptățirea prin credință și iertarea păcatelor trecute Anabaptiștii accentuau nașterea din nou și puterea de a trăi ca ucenicii lui Isus. Reformatorii se temeau de anabaptiști să nu se întoarcă la salvarea prin fapte; anabaptiștii acuzau reformatorii de eșecul de a aborda chestiunile morale și că tolerează comportamentul necreștin în bisericile lor. “Să vă fie rușine pentru evanghelia ușoară,” a spus Menno Simons (c1496-1561) .

Anabaptiștii accentuau lucrarea Duhului în credincioși și învățau că Isus trebuia urmat și să primească supunerea și încrederea. Nu era doar Salvator, ci lider, Conducător și Domn. Dirk Philips (1504-1568) a scris: “Isus cu doctrina Sa, viața și exemplul Lui este învățătorul nostru. Pe El trebuie să Îl auzim și să-L urmăm.” Michael Sattler (c1490-1527), autor al Mărturisirii Schleitheim (1527), se plângea că unde catolicii păreau a apăra faptele fără credință, reformatorii învățau credința fără fapte, dar el vroia credința care se exprima prin fapte. Hans Denck (1495-1527) a insistat că credința și ucenicia erau inter-conectate: “nimeni nu poate să-L cunoască cu adevărat pe Hristos decât dacă Îl urmează în viață și nimeni nu Îl poate urma decât dacă Îl știe, în primul rând.”

•Biserica 

Anabaptiștii au format biserici de ucenici dedicați, negând faptul că toți cetățenii trebuie să fie priviți automat ca membrii ai bisericii. Au insistat pe diferențierea credincioșilor de necredincioși, ca apartenența la o biserică să fie voluntară și plină de sens. Au recunoscut rolul statului în guvern, dar au opus rezistență la controlul statului peste bisericile lor. Au respins botezul copiilor ca fiind nebiblic, forțat impus copiilor. Au acuzat modul în care clericii dominau viața bisericească. Lipsa de disciplină bisericească și pedeapsa în chestiuni de credință. Deși formalismul mai mare s-a dezvoltat, adunările inițiale erau uneori carismatice și nestructurate, concentrându-se pe studiu biblic. Unele biserici încurajau femeile să participe mai activ decât era normal în biserica și societatea contemporană. Se întâlneau unde puteau – în case, în păduri, câmpuri, chiar în bărci. Un rdin congregațional (1527) ne transmite informalitatea lor serioasă: când frații și surorile sunt împreună, vor citi ceva. Cel căruia Dumnezeu i-a dat înțelegerea cea mai bună va explica….când un frate vede pe fratele lui că se rătăcește, îl va avertiza conform poruncilor lui Hristos și îl va ustra într-un mod creștinesc și frățesc.”

 •Evanghelismul 

Reformatorii nu practicau evanghelismul. Unde aveau sprijinul statului, se bazau pe pedepse la fața locului (deși sunt exemple de evanghelism și plantare de biserici de către calviniști în Franța catolică, unde protestanții nu puteau folosi pedeapsa). Au presupus că pe teritoriile protestante că biserica și societatea erau nedistincte, așa că politica lor era de a păstori oameni prin sistemul parohial, decât să îi evanghelizeze ca pe necredincioși. Anabaptiștii au respins această interpretare a bisericii și a societății și au refuzat folosirea pedepsei. S-au implicat într-o călătorie misionară spontană de a evangheliza Europa. Evangheliști ca Hans Hut (1490-1527) călătoreau mult, predicau în case și câmpii, întrerupeau slujbele bisericilor de stat, botezau convertiții și plantau biserici. Un astfel de evanghelism, ce ignora limitele naționale și parohiale, din partea unor oameni nepregătiți, a fost privit ca sfidător.

 •Etica 

Anabaptiștii erau devianți socialmente, încălcând normele contemporane și trăind în anticiparea Împărăției lui Dumnezeu.

Ei puneau sub semnul întrebării validitatea proprietății private. Hutteriții trăiau în comunități și aveau posesiunile în comun. Majoritatea anabaptiștilor rețineau proprietatea personală, dar învățau că posesiunile lor erau disponibile pentru cei ce aveau nevoie. Ordinul congregațional din 1527 îndemna: ”Din toți frații și surorile acestei congregații, nimeni nu va avea ceva al său, ci, ca și creștinii din timpul apostolilor care aveau toate în comun, fonduri comune, de unde puteau fi ajutați săracii, în funcție de nevoi, și ca în vremurile apostolilor, să nu avem frați în nevoie.” Când luau Cina. Ei confirmau această dedicare comună.

Respingeau folosirea violenței, refuzau să se apere cu forța. Conrad Grebel (1498-1526) descria congregația sa: “Nu folosesc nici sabia lumii sau războiul, deoarece uciderea nu există la ei.” Îndemnau la dragoste pentru dușmani și respect față de viața omenească. Anabaptiștii acceptau că guvernul folosește forța, dar priveau acest lucru ca fiind nepotrivit creștinilor. Felix Mantz (c1498-1527) concluziona: “nici un creștin nu poate fi magistrat, nici nu poate folosi sabia să pedepsească pe cineva.” Ținteau să construiască o comunitate alternativă, să schimbe societatea de jos în sus.

Mulți refuzau să jure. Jurămintele erau foarte importante în Europa secolului 16, încurajând spunerea adevărului la tribunal și loialitate față de stat. Anabaptiștii respingeau acestea, citând învățăturile lui Isus din Matei 5 și susținând că trebuie mereu să fie sinceri, nu doar sub jurământ. Nici nu jurau loialitate față de autoritățile seculare.

  Suferința 

Anabaptiștii nu erau surprinși de persecuție. Știau că sunt văzuți ca și revoluționari, în ciuda dedicării lor față de non-violență; ca eretici, în ciuda dedicării lor față de Biblie; ca tulburători de status quo. Priveau suferința ca pe o supunere față de Hristos și de neevitat și biblică: suferința era un semn al adevăratei biserici, așa cum Isus a învățat în slujba de pe Munte. Persecuția anabaptiștilor arăta că reformatorii nu zideau o biserică biblică.

horizontal rule

– See more at: http://publicatia.voxdeibaptist.org/apologetica_

BISERICI BAPTISTE DIN TOATE TIMPURILE -Goodwin, Paul & Frazier, Bob.

download

                              Biserici Baptiste din Toate Timpurile

scrisă de Goodwin, Paul & Frazier, Bob. Această carte tratează începuturile Catolicismului, Baptismului şi a reformaţiei Protestante, redând o linie a bisericilor Baptiste din toate timpurile.

Capitolul 1:  CATOLICISMUL MAI MULT PĂGÂN DECÂT CREŞTIN
Capitolul 2:  BAPTIŞTII ŞI REFORMA PROTESTANTĂ
Capitolul 3:  BISERICILE BAPTISTE DE-A LUNGUL VEACURILOR

Trei Martori pentru Baptişti: de Curtis A. Pugh. Aşa cum pe bună dreptate s-a afirmat într-o broşură publicată cu mulţi ani în urmă de către Southern Baptist Convention, baptiştii cred că: „Nici un om nu poate fi mai liberal decât Biblia şi să-i fie credincios cu adevărat lui Cristos”

Aceasta este poziţia istorică baptistă! Este de asemenea, punctul de vedere al baptiştilor moderni care cred în Biblie şi care doresc să-i fie credincioşi cu adevărat lui Cristos, în ciuda situaţiei actuale.

Trei Martori pentru Baptişti
de Curtis A. Pugh

                                          CAPITOLUL UNU

CONSIDERENTE INTRODUCTIVE

Aşa cum pe bună dreptate s-a afirmat într-o broşură publicată cu mulţi ani în urmă de către Southern Baptist Convention, baptiştii cred că: „Nici un om nu poate fi mai liberal decât Biblia şi să-i fie credincios cu adevărat lui Cristos”   Aceasta este poziţia istorică baptistă! Este de asemenea, punctul de vedere al baptiştilor moderni care cred în Biblie şi care doresc să-i fie credincioşi cu adevărat lui Cristos, în ciuda situaţiei actuale.

Situaţia Actuală

Unii “baptişti” liberali tind spre unificarea cu romano-catolicismul. Mulţi alţii rămân neclintiţi în convingerea lor că a continua separarea atât de “Mama Prostituatelor” cât şi de fiicele ei Protestante este singura ordine corectă a desfăşurării evenimentelor. Următorul citat este furnizat doar ca o ilustrare a tendinţelor de unificare care sunt răspândite acum printre anumite grupuri baptiste. Cu siguranţă, anumite elemente liberale din cadrul Convenţiei Baptiste Sudice (Southern Baptist Convention) din Statele Unite, odată conservatoare, sunt activ antrenate.

“ Teologii baptişti sudici şi romano-catolici au declarat că s-au pus într-un mod fundamental de acord asupra dezbaterilor doctrinale. Sponsorizat de Catholic Bishop’s Committee on Ecumenical and Interreligious Affairs şi de către Southern Baptist Department of Interfaith Witness, grupul de interlocutori a emis recent un raport în revista „Theological Educator.” Citând Efeseni 4:5, grupul a tras următoarea concluzie: “ Noi nu numai că am mărturisit dar am şi experimentat Un Singur Domn, o credinţă, şi un botez”. [2]

Ca şi exemplu pe mai departe, a mişcării actuale din mijlocul unor baptişti spre unirea cu romano-catolicismul, şi unul mai recent, luaţi în considerare următorul articol de ştiri.

„COLUMBIA, S.C. – Acordul dintre evenghelici şi romano-catolici de a sfârşi “conflictul lor lipsit de iubire” este bine primit în unele părţi ale Centurii Biblice (zona centrală a Americii).

“Acordul semnat cu o săptămână în urmă de către liderii evanghelici, inclusiv Pat Robertson, şi de către episcopii catolici continuă progresul început cu ceva ani în urmă când Papa Ioan II a vizitat Carolina de Sud şi a sugerat legături mai strânse”, au spus liderii religioşi.

“Cu adevărat, nu este datoria oricărui urmaş al lui Cristos de a lucra spre unitatea tuturor creştinilor?” a spus papa, la 26 de lideri americani de denominaţiuni diferite la acea vreme.

“Enoriaşii Bisericii Baptiste nr.1 (Primei Biserici Baptiste) din West Columbia au spus că se bucură să audă de recentul acord, în special partea care susţinea sfârşitul încercărilor de a se converti unii pe alţii… ” [3]

Oricine înţelege mesajul de mântuire doar prin har al Bibliei, şi este conştient de învăţăturile Bisericii Romano-Catolice vor fi de acord că cele două reprezintă doi poli opuşi. Deşi catolicismul pronunţă cuvintele Bibliei, el dă învăţătură despre mântuirea prin fapte. Desigur, cei mai mulţi Protestanţi dau învăţătură despre fapte pentru mântuire, iar „baptiştii” liberali fac la fel. Unii baptişti sunt la fel de vinovaţi de dorinţa unei uniuni a tuturor „denominaţiunilor creştine” ca şi ierarhia catolică. Acest lucru este evidenţiat prin următoarele afirmaţii făcute de „enoriaşi” (închinători) ai Primei Biserici Baptiste din Columbia, Carolina de Sud.

“Atât baptiştii cât şi catolicii cred că religia lor este singura care trebuie urmată” a spus enoriaşul Dale Finley. “Eu sunt pentru pace, ar trebuie să lucreze împreună şi să înceteze să încerce să-şi impună (învăţături doctrine) unii altora,” a spus el.

„Helen Ford, un alt membru al marii biserici de cărămidă cu o mare cruce de flori pe peluză, în a doua zi de Paşti a zis că a primit cu bucurie efortul mutual.” „Nu sunt chiar aşa de îngust ca să nu accept faptul că există şi alţi creştini buni care fac parte din alte denominaţiuni”,a spus ea. „Cred că toţi lucrăm pentru acelaşi scop; doar că folosim rute diferite ca să ajungem acolo.” [4]
Aceste ultime afirmaţii citate sunt un indicator al tristului declin doctrinal din mijlocul unora care se numesc baptişti. Ei nu cunosc adevărul, sau l-au auzit dar l-au respins.

Isus a spus: “adevărul vă va face liberi (slobozi).” Nu există nici o mântuire separat de adevăr. Indivizii cu adevărat convertiţi sunt caracterizaţi de o cunoaştere a adevărului.

Persoanele regenerate nu au o cunoaştere perfectă a adevărului, ci o cunoaştere veritabilă, cu toate acestea. Într-un mod similar, adevărul diferenţiază bisericile lui Dumnezeu de cele care sunt false. Bisericile Domnului sunt „stâlpul şi pământul adevărului.” Fără îndoială, deci, diavolul încearcă să abată adevăratele biserici nou-testamentale. Dacă adevăraţii baptişti sunt biserici nou-testamentale, felul în care poţi să le abaţi este să le distrugi principiile distinctive. Acesta este „modus operandi” folosit în prezent de către inamicul adevărului, acela despre care Isus a spus că este „mincinos şi tatăl minciunii ” (Ioan 8:44).

Satan este subtil deseori în a aduce reprezentări greşite ale adevărului. El instigă la batjocură faţă de Biblie şi faţă de cei ce cred în Biblie. El promovează voinţa liberă în proslăvirea oamenilor, mişcarea carismatică proslăvitoare a Duhului Sfânt, interdenominaţionalismul care neagă doctrine, şi teoria „bisericii universale invizibile” care denigrează Biserica pe care a zidit-o Isus. El încearcă să-şi îndeplinească scopul sub degizarea iubirii frăţeşti, unităţii şi cercetării (teologice). La urma urmei, spune el, dacă toţi creştinii sunt într-o singură „biserică universală invizibilă” şi deci parte toţi dintr-un „trup mistic (spiritual)” de ce nu s-ar întâlni ei toţi aici jos? Astfel, el îi convinge pe cei care nu gândesc, şi ca într-o coincidenţă, îi face pe baptiştii care cred în Biblie să arate ca nişte fanatici îndoctrinaţi şi lipsiţi de dragoste, pentru că nu vor să se alăture „creştinilor evanghelici.”

Satana a promovat în mod activ aceste doctrine dureroase în colegii de frunte, seminarii şi case de editură, chiar în ziua de azi. Din cauza acestei activităţi, el se bucură de un anumit succes din moment ce majoritatea organizaţiilor protestante conduc în prezent un „dialog ecumenic” cu Prostituata. Cooperarea, afilierea de la amvon, recepţiile de imersiune, întâlnirile uniunii, etc. chiar între unii aşa numiţi „baptişti” şi Fiicele Protestante ale Prostituatei sunt acum obişnuite. Carismaticii Protestanţi sunt acum într-un singur duh cu Carismaticii Catolici. Puritatea doctrinală a fost astfel sacrificată pe altarul unirii creştinilor.

Dacă bisericile baptiste ar putea fi obliterate (şterse, anulate), procesul uniunii (nu unităţii) ecumenice s-ar realiza mai uşor. Sunt puţini cei care se opun absorbirii tuturor bisericilor de către sistemul de la Roma, în afară de baptiştii sănătoşi. „Evanghelicilor” din America de Nord le este erodat distinctivismul de către Noul Evanghelism, liberalism, şi de către mişcarea carismatică. Cei mai mulţi „creştini evanghelici” nici măcar nu realitează ce se întâmplă! Biserica Unică Globală din vremurile de pe urmă este chiar la colţ!

Mulţi „baptişti” sunt hrăniţi cu hrană protestantă care este gătită în seminarii renegate şi dispersaţi lipsiţi de seminţe printr-un mecanism denominaţional nescriptural, literatură şi programe. În ciuda acestui fapt, Dumnezeu are totuşi o rămăşiţă care nu va ceda principiile biblice. Chiar aceste principii sunt cele care-i fac să fie baptişti. Aceste principii istorice determină această rămăşiţa a bisericilor baptiste nou-testamentale de a nu se organiza sub un centru pământesc, părtăşie, convenţie sau asociaţie.
La urma urmei, în ciuda a ceea ce ai fost condus să crezi, nu este un păcat să fii un baptist, într-o biserică baptistă, practicând principiile baptiste biblice.

Problemele Afirmate

Deşi deseori acuzaţi de afirmaţia că vor fi singurii care vor merge în rai, baptiştii nu cred că doar baptiştii sunt mântuiţi! Mântuirea este o chestiune individuală. Mântuirea este rezultatul lucrării harului suveran al lui Dumnezeu într-o inimă individuală. Suntem bucuroşi să recunoaştem că se pot găsi oameni ai lui Dumnezeu în multe denominaţiuni. Un scriitor baptist dintr-o altă generaţie a zis bine: „Chemându-L pe Dumnezeu pentru a-i fi martor la sinceritatea lui, autorul acestei cărţi îşi exprimă cu bucurie afecţiunea creştină pentru orice suflet spălat prin sânge- indiferent care ar fi crezul acestuia.” [5]

Prezbiterul baptist Claude Duval Cole, fost instructor al Seminarului Baptist din Toronto, a avut de spus următoarele: „În timp ce pretind a fi adevărata biserică, baptiştii nu neagă mântuirea altora. Noi punem mântuirea în persoana lui Isus Cristos, şi credem că orice păcătos care-şi ţintuieşte credinţa şi speranţa în Isus Cristos va fi mântuit. Noi nu spunem niciodată unui păcătos să se alăture unei biserici baptiste pentru a fi mântuit. Ca şi Ioan Botezătorul, noi îl îndreptăm pe păcătos spre Mielul lui Dumnezeu, însuşi Isus Cristos, al cărui sânge curăţă de orice păcat.” [6]

Oricum, mai este o chestiune care trebuie luată în considerare aici: a face o slujbă (a fi de un serviciu) acceptabilă pentru Dumnezeu. Este tot ceea ce numim a fi în slujba lui Cristos, acceptat de Dumnezeu? Dacă Cristos şi-a înfiinţat cu adevărat felul Său de biserică, şi o astfel de biserică există încă pe pământ, nu sunt acele biserici importante pentru El? Nu va fi El mânios pe toţi aceia care au considerat lucarea Sa a fi nesemnificativă? Ar fi El mulţumit de cei care au refuzat să-I slujească în biserica Lui? Vor fi răsplătiţi cei care contiună să se se răzvrătească împotriva ordinii şi autorităţii Lui la un loc cu acei robi credincioşi care au purtat povara opoziţiei şi persecuţiei de-a lungul secolelor? Dacă noi am fi plăcuţi lui Cristos, nu ar trebui să facem lucrurile după voia Lui? La urma urmei, nu a spus El, “Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ce vă poruncesc Eu”(Ioan 15:14)? Nu a poruncit El bisericii Sale ca să-i înveţe pe noii convertiţi să “observe TOATE LUCRURILE” pe care le-a poruncit El?

David a învăţat pe spinarea lui că nu orice procedură este permisă înaintea lui Dumnezeu. El a încercat să îi slujească lui Dumnezeu într-un mod care era acceptabil în ochii oamenilor dar străin Cuvântului lui Dumnezeu. Metoda inadecvată (păcătoasă) a lui David în încercarea de a aduce înapoi Chivotul Legământului în locul lui de drept a rezultat într-o judecată îngrozitoare a lui Dumnezeu. Ca urmare a acestui lucru, David era “mânios” şi “s-a temut de Dumnezeu”(1 Cronici 13:11,12). Vizualizează consecinţele groaznice din poporul Israel când monarhul se afla într-o condiţie spirituală aşa de jalnică! Poţi să vezi consecinţele desconsiderării voii descoperite a lui Dumnezeu cu privire la modul divin de slujire astăzi? Te îndoieşti că imitarea lui Cristos a secat cu toate organizaţiile, metodele, activităţile şi planurile făcute de mâna omului?

David a fost forţat să vadă că motivul catastrofei care s-a produs din cauza mutării chivotului a fost “căci nu l-am căutat (pe Dumnezeu) după lege”. (1 Cronici 15:13) Cât de important este acest principiu! În slujba lui Dunezeu trebuie să facem lucrurile după instrucţiunile pe care ni le-a dat El!

Dumnezeu a spus că preoţii lui trebuiau să meargă pe jos şi să care chivotul pe drugii special făcuţi pentru această slujbă. Popoarele din jurul lor se poate să fi folosit boi ca să-şi transporte idolii, cu care proaspăt vopsite, ornate cu flori- şi chiar au scăpat cu asta când au pus chivotul într-un astfel de car. Dar oamenii aleşi ai lui Dumnezeu, chiar dacă nu li s-a intrezis în mod specific să nu facă la fel, li s-a poruncit în mod specific să facă altfel. Aici este arătat un principiu biblic fundamental! Este important să ţii minte că o poruncă specifică pozitivă implică şi include interziceri prohibiţii negative specifice. Porunca de a face un lucru îţi interzice automat să faci alt lucru! O înţelegere clară a acestui principiu îi face pe baptişti să insiste ca lucrurile să fie făcute biblic! Nu avem nici un drept să inovăm, atât în închinarea cât şi în slujirea lui Dumnezeu!

Sinceritatea nu era de ajuns! A fi acceptabil în faţa oamenilor din jur nu era de ajuns! A face lucrurile ca şi vecinii lor păgâni nu era acceptabil! Exista un mod corect de a face lucrurile atunci, şi există o “orânduire anume” pentru slujirea acceptabilă înaintea lui Dumnezeu şi a lui Cristos astăzi! Slujirea acceptabilă înaintea lui Dumnezeu astăzi se află într-o biserică nou-testamentală supusă Măreţului Cap al bisericii. Nu există nici o altă instituţie fondată de Cristos şi autorizată de Cristos ca să facă lucrarea Lui pe acest pământ!

Când copii lui Dumnezeu sunt învăţaţi adevărul ei îi sunt ascultători cu bucurie. “Caprele” spirituale “împung” adevărul; oile lui Dumnezeu sunt conduse de Cristos, Păstorul, prin Cuvântul Lui. Din pricina lucrării Duhului Sfânt mulţimi de oameni au fost conduse să fie baptişti prin adevărul Scripturii. Acest scriitor este unul! Te îndemn să cercetezi Scripturile ca să percepi adevărul şi “…să ne arătăm mulţumitori, şi să aducem astfel lui Dumnezeu o închinare plăcută, cu evlavie şi cu frică; fiindcă Dumnezeul nostru este un ‘foc mistuitor’”.(Evrei 12:28,29)

Istoria Baptistă Contra Istoriei Religioase

Fie prin design, fie prin înclinare inconştientă, istoria acceptată de cei mai mulţi este adesea o povestire a evenimentelor într-o manieră favorabilă părţii dominante. De-a lungul istoriei, partea dominantă a fost fie o sectă protestantă, fie o ramură a catolicismului. Întâi primul, apoi al doilea grup a fost în control. Puterea schimba mâinile din timp în timp şi de la ţară la ţară pe măsură ce politicile religioase fluctuau. Din moment ce bisericile baptiste nu sunt şi nu s-au aflat niciodată într-o asemena poziţie de conducere, deşi în anumite momente puteau fi, istoria este de cele mai multe ori întoarsă împotriva noastră. Nu face obiectul nostru aici ca să povestim despre istoria religiei sau despre istoria bisericilor Domnului. (Aceste două istorii nu sunt aceleaşi!) Totuşi, cititorul ar trebui să fie alert la faptul că ceea ce este prezentat de obicei ca şi istoria „biserici” s-ar putea să nu fie deloc adevărată când este văzută în lumina tuturor faptelor. Ascultaţi declaraţia prof. C.D. Cole: „Ceea ce este cunoscut şi învăţat ca fiind Istoria Bisericii este mai degrabă istoria Creştinismului decât o istorie a bisericii întemeiate de către Cristos şi căreia i s-a promis veşnicie perpetuitate. Istoria ne arată că adevărata biserică, ca şi instituţie, era reprezentată de congregaţiile locale ca şi pol opus al unei ierarhii care creşte şi se dezvoltă până în când episcopul Romei este făcut papă sau Episcop Suprem.” [7]

Partea dominantă a devenit în scurt timp ceea ce astăzi este cunoscută ca Biserica Romano-Catolică. Că ea este un amestec între păgânism şi practici evreieşti din Vechiul Tetament este clar. Ascultaţi cuvintele unui bătrân frate baptist englez cu privire la „istoria bisericii” ca fiind istoria unui „Iudaism” corupt. [Ortigrafierea a fost modernizată.]

„Ce este istoria bisericii decât o evidenţă a unor oameni, care sub numele de creştini au trăit ca şi evreii? Au avut evreii o preoţie? Au avut. Au avut evreii un preot al preoţilor, un mare preot? Au avut unul în vedere, şi fiecare ţintea să fie om. Ţineau evreii Paştele, şi i se închinau lui Dumnezeu prin ritualuri? Aşa făceau. Aveau evreii tribunale eclesiastice? Aveau. Erau evreii guvernaţi de tradiţiile prezbiterilor (bătrânilor)? Erau. Aveau evreii un templu şi un altar, şi o jertfă? Aveau. Au aşezat evreii religia în performanţa ceremoniilor lor şi nu în practicarea virtuţilor? Aşa au făcut. L-au monopolizat evreii pe Dumnezeu, şi au urât toată omenirea, cu excepţia lor însăşi? Aşa au făcut ” [8]

Pentru a înţelege istoria bisericilor lui Dumnezeu, cititorul ar trebui să ia seama că până recent, baptiştii nu au avut printre nici istorici şi nici istorii scrise de mâna lor. Iniţial, baptiştii au fost devastaţi de către guvernele antrenate de către instituţia religioasă care era la putere la timpul respectiv. Mai întâi, evreii au instigat la persecuţie împotriva bisericilor Domnului. Mai târziu, idolatrii păgâni s-au opus într-un mod violent bisericilor. După aceea, atât puterile catolice cât şi protestante i-au condamnat pe baptişti şi i-au predat braţului secular al pedepsei şi de cele mai multe ori a execuţiei. [9]

Strămoşii noştri baptişti erau fugăriţi din loc în loc ca nişte proscrişi în majoritatea împărăţiilor lumii. Forţaţi să trăiască într-un pericol constant din pricina doctrinelor şi practicilor lor (dintre care nici una nu a reprezentat niciodată un hazard pentru nici o putere individuală sau civilă), baptiştii nu avut nici timpul, oportunitatea sau înclinaţia de a se îndeletnici cu ţinerea evidenţei trecutului lor. Erau alte griji mai urgente care îi apăsau din cauza circumstanţelor. Chestiunile de doctrină le cerea un efort în timp ce ereziile erau în creştere în bisericile din jurul lor. Fără nici o îndoială că istoria lor ar fi fost în totalitate pierdută dacă persecutorii lor nu ar fi scris împotriva lor şi astfel, neintenţionat, au realizat o cronică a existenţei lor. J.H. Grime a spus-o mai bine:

„De la prima ruptură din biserică, în anul 250 d.H., care a rezultat în final în catolicism, până la reformă în 1250 d.H., adevăratele biserici ale lui Isus Cristos erau cunoscute sub numele de ana-baptişti, sau sub alte nume locale pe care li le dădeau duşmanii. Lor nu le era permis să ţină evidenţe sau să-şi scrie propria istorie. Dar duşmanii lor au scris destul pentru a aduna o istorie destul de bună.” [10]

Ca urmare, dacă îi găsim pe baptişti devreme în isorie, trebuie să inspectăm scrierile duşmanilor lor care erau la acea vreme partea dominantă. În acele scrieri, baptiştii nu vor fi reprezentaţi ca şi bisericile lui Cristos, ci ca duşmani ai lui Cristos. Ei vor fi menţionaţi în evidenţele tribunelelor. Evidenţe ale persecuţiilor împotriva “ereticilor” le vor prezenta baptiştilor un tabloul. Evidenţe ale disputelor religioase vi-i vor prezenta. Istoriile romano-catolicilor. Sectele protestante şi acei disidenţi care li s-au opus îti vor spune adesea despre strămoşii noştri baptişti. Procedurile consiliilor bisericii care căutau să-i extermine stau ca mărturie pentru perseverenta lor continuitate. Descrierile biciuirilor şi execuţiilor baptiştilor care erau împotriva ritualurilor moarte şi a papalităţii lumeşti adesea strălucesc ca nişte faruri în istoria baptistă. În timp ce biserca “de pe copertă” contiuna în depărtatea ei faţă de adevărul şi pietatea Noului Testament, martirii lui Isus au strălucit ca aurul. Îi vom găsi- dacă ne uităm cu atenţie- deşi trebuie să-i privim adesea prin ecranul fumuriu al necinstei şi născocirii. Ei vor fi în mod defăimător învinovăţiţi de cele mai dezgustătoare păcate şi în mod batjocoritor condamnaţi ca fiin eretici de cel mai rău soi. Dar faptul de necontestat rămâne: oamenii care au deţinut principiile, observând orânduirile lui Cristos şi întâlnindu-se în clădirile bisericii au continuat să iasă la suprafaţă în fiecare generaţie începând cu zilele lucrării pe pământ a lui Isus Cristos! Acest fapt nu poate fi negat de către nici o persoană onestă şi informată!

Baptiştii Diferenţiaţi

Cu siguranţă că pentru orice minte onestă şi neprejudiciată aceşti trei martori ar rezolva chestiunea – a cui sunt baptiştii şi cine sunt de fapt baptiştii! Oricum, este obligatoriu să scot în evidenţă încă un lucru. Baptiştii au crescut „respectabil” în aproximativ ultimii două sute de ani ai existenţei lor. Ne mai fiind priviţi ca „cel mai mizerabil dintre lucruri,” bisericile care poartă numele de baptişti prosperă, dar care arată puţină asemănare cu bisericile Noului Testament. Acest lucru s-a întâmplat deoarece numele de baptist (botezător), dat lui Ioan şi celor care botează cu botezul lui, a devenit acceptat din punct de vedere social, chiar dacă vechile doctrine baptiste nu au fost acceptate. Odată acest nume era fost folosit ca şi un epitet al dispreţului şi doar cei care erau constrânşi de principiile biblice ca să-l poarte puteau să facă aceasta. Acum acest nume este acceptat de societate şi câteodată avantajos din punct de vedere financiar, mulţi se adună la umbra sa.

Diavolul a eşuat în nenumăratele lui încercări de a-i „ucide” pe baptişti. El a pus la o parte această armă în multe părţi ale lumii. Acum el recurge la arma lui mai formidabilă, „amestecătura”. Compromisul a luat locul uciderii în armura lui. Unde diavolul a eşuat în a distruge bisericile lui Cristos prin persecuţie, el încearcă acum să-i atragă departe de adevăr. Noi i-am avertiza pe fraţii noştrii baptişti, dacă am putea să împrumutăm cuvintele lui Pavel, „Înduplecarea aceasta nu vine de la Cel ce v-a chemat”(Galateni 5:8).

Nu este nici o îndoială că există mulţi membrii ai acestor biserici cvasi-baptiste (consultă glosarul) care sunt sinceri în ceea ce fac. Ei au fost cufundaţi undeva de către cineva în ceva numit bisercă. Poate că se numea chiar biserică baptistă. Noi persistăm în faptul că o astfel de acţiune nu-i face în mod neapărat membrii ai bisericii Domnului! Părinţii noştrii spirituali nu i-ar fi primit pe baza cufundării lor. Nici noi nu putem s-o facem!

Astăzi, orice cufundare este sancţionată ca şi un botez valid în majoritatea cercurilor religioase. „Botezurile” sunt acceptate astăzi într-un mod de rutină de către multe biserici ”baptiste” deşi sunt duse la îndeplinire de către pastori ai unor congregaţii care posedă foarte puţin din asemănarea cu bisericile Noului Testament. Faptul ca astfel de congregaţii nu posedă nici o pretenţie de a fi un trup scriptural al lui Cristos se pare să însemne puţin pentru mulţi oameni la sfârşitul secolului 20. Orice cufundare este acceptabilă în ochii entuziaştilor religioşi din zilele noastre, dacă candidatul a fost „sincer”. Părinţii noştri spirituali vorbeau despre o „cufundare înstrăinată(alienată)” şi refuzau să o accepte ca fiind validă. Punctul pe care vrem să-l evidenţiem este că nu toţi care revendică numele sunt, de fapt, baptişti în vre-un sens istoric sau scriptural al cuvântului! Prin aceasta noi dorim să spunem că nu toate bisericile care poartă numele de baptişti sunt biserici ale lui Cristos!

Numele de Baptist

Faptul că unii navighează sub steag fals este un motiv insuficient ca noi să ne coborâm drapelul sau să-l schimbăm cu altul. Suntem conştienţi că câţiva fraţi sunt gata să arunce numele de baptist din moment ce a fost acceptat de către atât de mulţi care sub nici o formă nu sunt biserici adevărate a le lui Cristos. Pentru noi, a face lucrul acesta ar însemna să fugim din faţa duşmanilor lui Cristos! Noi nu ne fălim într-un simplu nume, ci cu bucurie acceptăm numele de „baptist” din mai multe motive. S.E. Anderson a scris bine: „Întâi de toate, numele baptist este unul scriptural. Se găseşte de cincisprezece de ori în Noul Testament. Vine de la numele celui pe care Cristos l-a acceptat cu mare laudă. Reprezintă tot ceea ce credea şi îi învăţa să creadă Ioan pe numeroşii săi covertiţi. Ei îi împărtăşeau părerile; ei aveau acelaşi punct de vedere ca şi Domnul Isus: ei erau nişte credincioşi atât de fermi în Evanghelie şi în botez, pe cât de fermi pot fi nişte convertiţi. Deşi nu se spune că erau numiţi baptişti (atunci nu era nevoie), ei ar fi putut fi numiţi astfel pe bună dreptate. Ei erau pentru botez fără să fie partizani.

În al doilea rând, numele baptist este un nume descriptiv. El îl descrie pe acela care crede că moartea, îngroparea şi învierea lui Cristos i se aplică personal, uunl care şi-a îngropat în mod voluntar viaţa păcătoasă din trecut şi s-a ridicat să umble într-o viaţă nouă cu Cristos, unul care crede tot ce a predicat Ioan despre Cristos, care crede tot ce a spus Cristos despre cel care i-a pregătit calea, şi unul care este obligat de botezul lui ca să-l arate pe Cristos din lăuntrul lui, în viaţa sa.

În al treilea rând, numele baptist este sănătos din punct de vedere doctrinal. Pe lângă reamintirea punctelor extrem de importante ale Evangheliei aşa cum au fost menţionate mai sus…este bazat solid pe Scriptură. Căci Domnul Isus a aprobat numele de baptist. El l-a folosit în repetate rânduri. Duhul Sfânt i-a direcţionat folosinţa. Iar Dumnezeu Tatăl a aprobat botezul lui Ioan prin vocea Sa la botezul Fiului Său.

În al patulea rând, numele de baptist este unificator. Iată un lucru pe care-l poate face orice convertit, indiferent cât de slab, în modul exact în care l-a observat Cristos însuşi. Este acelaşi pentru toate rasele, pentru robi sau pentru cei liberi, pentru bărbaţi sau femei de orice vârstă, pentru bogaţi sau săraci, pentru învăţaţi sau analfabeţi, pentru bătrâni sau tineri, pentru familii întregi, pentru fiecare ţară, pentru fiecare epocă, şi este acceptată de orice denominaţiune. Nici o altă „metodă de botez” nu are aceste calităţi. „Un Domn, o credinţă, un botez”(Efeseni 4:5)

În al cincilea rând, numele de baptist este centrat pe Cristos.Arată spre Cristos care a murit şi a înviat pentru noi; arată spre Cristos ca şi Miel al lui Dumnezeu care ia păcatele lumii; arată spre Cristos ca unic Mântuitor. Neagă deci mântuirea prin fapte, sau prin ordinări, caracter sau legământ ancestral. În mod simbolic, trimite la moarte şi îngroapă orice revendicare pe care o are cineva la mântuirea prin fapte. Indică, prin supunere totală faţă de cel care botează ca şi agent al lui Dumnezeu, dependenţă totală de Dumnezeu. Acest nume ne reaminteşte de adesea citata promisiune a lui Ioan că Cristos îi va boteza pe cei care-L urmează cu Duhul Sfânt. [11]

Fiind frecvent ponegrit de către porecle vicioase şi imprecise încă din timpuri străvechi, noi considerăm apelativul „baptist” ca fiind unul de direct şi onest. Pentru noi, numele de baptist ne vorbeşte despre credinţa şi practica Noului Testament care a existat fără oprire încă din vremea lui Cristos şi a apostolilor Săi. În minţile noastre aduce în perspectivă genul de biserică care a fost înfiinţată de către Isus Cristos în timpul lucrarii Sale timpurii. Ne vobeşte despre o Evangelie autorizată de către cer şi despre botezul după Evanghelie pe care l-a instituit Ioan şi care a fost continuat de căte oameni conduşi de Duhul Sfânt în fiecare generaţie de atunci încoace.

Prezbiterul baptist C.D. Cole a avut de spus următoarele cu privire la numele de baptist „Numele de baptist este un nume denominaţional pentru a-l distinge de alte denominaţiuni. Nu existau nume denominaţionale până nu au apărut diferite denominaţiuni. Înainte de aşa zisa reformă sub Martin Luther existau biserici împrăştiate sub nume diferite, şi ierarhia romano-catolică. Reforma a început în biserica romano-catolică, şi a fost doar parţială. Reformatorii au luat cu ei o parte din ereziile Romei cum ar fi regenerarea prin botez, o lucrare gradată, şi o formă de guvernământ asemănătoare cu cea a Romei. Iar unele dintre denominaţiunile protestante îi urau şi îi persecutau pe baptişti.

„Baptiştii sunt câteodată acuzaţi de a fi bigoţi înguşti deoarece noi credem că bisericile baptiste sunt după modelul Noului Testament. Linia trebuie trasă undeva, pentru că nu toate sutele de denominaţiuni diferite aflate în conflict pot fi biserica întemeiată de Cristos căreia i-a promis perpetuitate…

„Scriitorul este baptist dar nu este un lăudător al baptiştilor. Noi nu pretindem nici o superioritate de caracter, purtare sau educaţie. Când întâlneşti un baptist cu un complex de superioritate, fii sigur că nu este originar. Bisericile din primul secol nu erau alcătuite din oameni perfecţi în caracter şi purtare. Într-o experienţă a unei mântuiri păcătosul nu devine nimic în ochii lui însuşi iar Cristos devine totul în toate. Înainte de a fi convertit, Saul din Tars era mândru şi se autoconsidera neprihănit, dar după ce s-a încrezut în Isus ca şi Cristosul, s-a cosiderat a fi cel mai neînsemnat dintre cei mai neînsemnaţi sfinţi. Vezi Efeseni 3:8, Romani 7:14-25, Filipeni 3:1-7, 1 Corinteni 15:9.

”Primul predicator al Noului Testament era numit Ioan Botezătorul: Mat. 3:1, Luca 16:16. Dovada că botezl lui Ioan era valid se află în faptul că cei care l-au urmat pe Cristos şi membrii primei biserici au primit doar botezul lui Ioan. Singura diferenţă dintre botezul lui Ioan şi cel al lui Cristos este aceea că cel al lui Ioan privea înainte spre venirea lui Cristos, şi de atunci botezul valid priveşte înapoi spre Isus Cristos care a venit deja.” [12]

Adevăratele biserici baptiste urmează atât instrucţiunile cât şi medelele conţinute în Noul Testament şi reprezintă o succesiune a bisericii primare. Aceasta califică bisericile baptiste adevărate ca să efectueze botezul valid exact cum au făcut ucenicii lui Ioan şi ai lui Cristos. Atât Isus cât şi apostolii Săi, apropo, s-au supus botezului lui Ioan (Mat. 3:13-17, Ioan 1:35-37; Fapte 1:21-22 ).

Noi nu recunoaştem nici un alt botez ca fiind valid, deşi prietenii noştrii protestanţi ne asigură că botezul lui Ioan nu este acelaşi cu botezul creştin. Dacă nu este, vă rugăm, spuneţi-ne când exact a început „botezul creştin”? Şi, vă întrebăm, cine era autorizat din punct de vedere divin ca să iniţieze acest botez modern? De asemena am dori să ştim când exact au fost rebotezaţi apostolii şi cei care ascultau de învăţătura lui Ioan cu acest nou „botez ceştin”? De asemena am aprecia să ştim ce anume zugrăveşte acest nou „botez creştin”?

Noi credem că onestitatea cere ca cei ce navighează sub culori false (spun că sunt baptişti când de fapt nu sunt) să-şi realizeze greşeala şi să devină baptişti sănătoşi. Aceasta ar presupune supunerea „botezului lui Ioan” prin mâinile unui om ordinat care să boteze cu autoritatea unei biserici nou-testamentale. Această „re-botezare” este considerată ostilă de către mulţi „baptişti” care sunt baptişti doar cu numele. Ei nu consideră că Pavel a „re-botezat” doisprezece oameni în Efes deoarece le lipsea botezul scriptural (Fapte 19:1-5). Dacă aceşti „baptişti moderni” rămân neclintiţi în încăpăţânarea lor de a nu se supune botezului scriptural, au fi recunoscători dacă şi-ar schimba culorile. Noi credem că s-ar portretiza mai precis şi mai onest înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor dacă ar îndepărta cuvântul „baptist” din numele lor.

Caracteristica Destinctivă Baptistă este Dilema Protestantă

Următoarea afirmaţie a uneia dintre generaţiile noastre reprezintă o declaraţie clară şi precisă a poziţiei baptiste istorice. Pentru a scoate în evidenţă că ceea ce spun baptiştii se bazează pe concepţia lor despre mântuire şi botez, s-a afirmat:

„1. Orice adunare religioasă care predică o evanghelie falsă şi/sau practică un botez fals nu poate fi recunoscută ca fiind o adevărată biserică nou-testamentală după orânduirea Evangheliei. Toate aceste adunări care în mod fundamental, caracteristic şi permanent predică o evangelie falsă intră sub condamnarea Galateni 1:6-9.

„ 2. Mântuirea şi practicarea credinţei sunt fără îndoială o precondiţie a botezului. Mântuirea nu este cu nici un chip a botezului. Doar ucenicii care cred sunt subiecţi potriviţi pentru botez. Cufundarea este singurul mod acceptabil de a fi botezat.

„3. Botezul scriptural este absolut necesar constituţiei, organizării şi existenţei bisericii, şi mai mult chiar, acolo unde nu există un botez scriptural nu există nici o biserică scripturală. Fără botez nu este nici biserică.

„4. Există o legătură intimă şi inevitabilă între doctrina adevărată a mântuirii şi modul corect de a boteza. Botezul scriptural este reprezentarea şi identificarea cu planul scriptural de mântuire.

„5. În acord cu poruncile lui Cristos, practica primelor biserici ale Noului Testament, epistolele lui Pavel, şi Mărturisirea Credinţei a tuturor denominaţiunilor religioase evanghelice… botezul ca şi decret (lege), a fost dat bisericii nou-testamentale pentru a fi efectuat de aceasta în acord cu poruncile lui Cristos până se va întoarce El.

„6. Toate aspectele botezului, (modul, subiectul, scopul şi executorul) sunt fixate irevocabil şi prescrise de către exemplul şi poruncile lui Cristos. Ele trebuie să rămână permanente şi neschimbate. O recunoaştere consistentă a domniei lui Cristos asupra sufletului cere ca aceste lucruri să fie aşa, (Mat. 1:6, Luca 6:46), căci doar Cristos are autoritatea de a iniţia, da sau altera doctrinele şi practicile bisericii nou-testamentale.

„7. Numai bisericile de origine nou-testamentală şi orânduire nou-testamentală poate da un botez scriptural. Aşadar, orice societate religioasă care predică o Evanghelie falsă nu poate să dea botezul scriptural.

„ Care sunt ramificaţiile conceptelor? Luaţi în considerare următoarele afirmaţii ale autorului pe care-l cităm aici:

„1. baptiştii stricţi au crezut dintotdeauna că catolicismul este o religie falsă care predică o evanghelie falsă, descrisă fără îndoială în Apocalipsa 17:1-18:24. Adunările catolice, nu pot da deci un botez scriptural. Mulţi au luat acceaşi pozişie în ceea ce priveşte invaliditatea botezului catolic. Prezbiterienii, de exemplu, au adoptat aceeaşi poziţie la Adunarea Prezbiteriană Generală (Vechea Şcoală) (General Assembly (Old School)) în Mai, 1845. Aest fapt este înregistrat în „Colecţia de scrieri a lui J.H. Thornwell” („The Collected Writings of J.H. Thornwell”) Vol. 3, pag. 277-413 Editura Banner of Truth, 1974. Afirmăm din nou, botezul catolic este nescriptural, invalid, nul şi vid.

„2. Orice persoană cu un botez catolic nu are nici un botez. Orice denominaţiune fondată pe botezul catolic nu are nici un botez şi aşadar nici o validitate a bisericii.[ Toate grupurile protestante erau alcătuite din persoane cu botezul catolic.] Motivul? Numărul 3 de mai sus:”Fără botez nu există biserică.”(Vezi Lectures in Systematic Theology de R.L. Dabney, lectura 64, pag. 774-775, pentru aceeaşi concluzie, de exemplu, „Nici un botez înseamnă nici o biserică”). [Dacă ar fi fost pastorul, scriitorul, şi teologul prezbiterian R.L. Dabney consistent în practica lui cu definiţia botezului, ar fi fost obligat să fie baptist!]

„ Aceste concepte sunt motivele pentru practicarea „istorică” baptistă a botezului toturor celor ce veneau de partea lor din orice societate religioasă care nu era de aceeaşi „credinţă şi orânduire”. Acesta este motivul pentru care baptiştii nu acceptă rantismul protestant. Toate denominaţiunile protestante sunt clădite pe rantism catolic şi infantil. [13] Cuvântul rantism vine de la grecescul ”rhantizo”- a străluci]. [toate parantezele îmi aparţin: C.A.P.].

Ideea este deci următoarea: dacă baptiştii admit că „botezurile” protestante sunt scrpturale şi valide, trebuie să admită că şi botezurile Romei sunt scripturale şi valide deoarece Roma este sursa de origine a botezurilor protestante. Luaţi următoarele cuvinte în considerare: „… nici un pedobaptist [vezi glosarul] nu are nici un alt botez decât cel primit de la preoţii Romei. Luther, Calvin, Zwingle, Knox, şi toţi primii pastori, şi toţi aceia care alcătuiau prima societate a reformatorilor, au fost botezaţi de preoţi romano-catolici, şi în biserica Romei, şi ca urmare botezurile lor sunt nescripturale şi invalide. Dar dacă botezurile sunt invalide, atunci societăţile lor nu pot fi considerate biserici în nici un sens, neputând existând biserică fără botez; şi dacă nu biserici, pastorii protestanţi nu au nici un drept scriptural de a predica Evanghelia, sau să-i boteze pe alţii în societăţile lor. Mai mult chiar, făcând aşa, ei au înşelat şi dus pe căi greşite pe oameni, făcându-i să creadă că sunt botezaţi, când de fapt, nu sunt, făcându-i pe oameni să creadă că se află în biserici vizibile ale lui Cristos, când, de fapt, după cum recunosc şi aceşti lideri, nu se află, ci în societăţi omeneşti care nu pot efectua niciodată orânduirile bisericii lui Cristos.” [14] [parantezele îmi aparţin: C.A.P.].

Acest fapt a fost recunoscut şi asupra lui au fost de acord o mare perte a corpului prezbiterian în secolul trecut după cum urmează: „Eram în Adunarea Generală a Bisericii Prezbiteriene (General Assembly of the Presbyterian Church) în 1829 (un colectiv de aproximativ două sute de membrii), când o întrbare ne-a fost lansată pentru a lua o decizie: ‘Trebie acceptate botezurile preoţilor Papalităţii de către bisericile noastre (prezbiteriene) ca fiind botezuri valide?’S-a discutat şi, şi ar fi trebuit să votăm „Nu”, aproape în unanimitate, dar cineva mai viclean şi cu influenţă – reflectând în secret că TOATE botezurile noastre au venit originar de la Papalitate- şi-a schimbat poziţia şi a obţinut o amânare nedefinită a dezbaterii temei.” [15]

Faptul că romano-catolicismul a devenit atât de corrupt încît aproape să provoace pe câţiva din interiorul zidurilor sale să încerce o reformă este bine cunoscut. El a corupt harul fără plată a lui Dumnezeu într-o religie a faptelor şi a botezului regenerator, a penitenţelor, a rugăciunilor canonice, a rugăciunilor pentru morţi, a indulgenţei faţă de păcat plătite dinainte, a harului care vine prin „sacramente” etc., etc. Coruperea Evangheliei şi a orânduirilor Evangheliei a cauzat încetarea de a mai fi o biserică a lui Cristos. Toţi sunt de acors că nu poate exista o biserică adevărată fără o Evanghelie adevărată. Această corupere a făcut ca şi orânduirile sale, care până la acest moment le-a pervertit în sacramente care dau mântuirea sufletului, să fie invalide. Nefiind o biserică a lui Cristos, nu a avut deci nici o autoritate divină pentru a boteza.

„Reformatorii” ei, găsindu-se în situaţia de fi excomunicaţi din biserica Romei, au fondat biserici potrivit gândirii lor. Ei au fost pregătiţi ca şi preoţi ai Papalităţii aşa că au adus mult „bagaj” de-al Romei cu ei în noile lor biserici „protestante”. Ei posedau botezul romano-catolic care nu era adevărat din moment ce ea era renerată. (apostată) Ei i-au „botezat” pe alţii cu acelaşi botez al Romei căci asta era tot ce ştiau sau aveau. Aşadar, „bisericile” protestante nu sunt de loc biserici într-un sens scriptural. Botezurile protestante nu sunt valide, venind de la biserica renegată a Romei care nu a fost o biserică adevărată a lui Cristos.

Pentru a fi consecvenţi, protestanţii TREBUIE să primească botezurile romano-catolice ca fiind egale cu a lor deoarece botezurile lor nu sunt nimic mai mult decât o continuare a botezurilor Romei. A respinge persoanele care au fost botezate cu botezul catolic ar însemna să se „desboteze şi desbisericească” ei înşişi. Pe fondul insistenţei individului, mulţi preoţi catolici vor folosi cufundarea ca modalitate de a boteza. Protestanţii, dacă sunt consecvenţi, vor accepta aceste cufundări ca fiind botezuri valide în ciuda ereziilor de condamnat învăţate de Roma. Singurii oameni de pe pământ care pot fi consecvenţi şi să respingă o astfel de cufundare sunt bisericile baptiste sănătoase.

Pastorul unei „biserici baptiste” din oraşul Whitehorse, Yukon Territory, Canada mi-a relatat că cufundările anglicane ar fi fost acceptate de către “biserica lui baptistă” ca urmare a faptului că îi recunoşteau adunările anglicane ca fiind „biserici creştine”. Acest lucru ilustrează ce vreau să spun. DACĂ bisericile catolice şi protestante sunt cu adevărat biserici ale lui Cristos, cufundarea credincioşilor trebuie să fie validă. Dacă un astfel de botez este valid, atunci primirea de către baptişti a tuturor care au fost cufundaţi în felul acesta este concluzia logică pe care o cere consecvenţa.

Cristos a delegat autoritate care să boteze în bisericile Sale nou-testamentale. Bisericile fondate de către un anumit om nu sunt biserici ale lui Cristos. La fel, nici bisericile care au intrat în apostazie nu sunt biserici ale Domnului, căci dacă ar fi aşa, Cristos ar avea-o pe Prostituată ca şi mireasă a Sa! Numai persoanele regenerate care sunt cufundate de bisericile lui Cristos au botezul scriptural. Aceasta este caracteristica distinctivă a baptiştilor şi dilema protestanţilor.

Ca axiomă pentru aceasta pot fi prezentate patru afirmaţii.

”AXIOMA I

O adevărată biserică a lui Cristos este singura organizaţie de pe pământ autorizată în mod divin pentru a predica şi a efectua orânduirile Bisericii.

”AXIOMA II

Un trup, deşi cândva o biserică a lui Cristos în mod vizibil, odată ce a apostaziat de la credinţa şi ordinea scripturală originală, dând învăţătură în contradicţie cu acestea, nu poate fi considerată o bisercă a lui Cristos şi orânduirile ei ca fiind valide.

”AXIOMA III

Dacă majoritatea unei biserici adevărate ar cădea de la doctrinele fundamentale ale Evangheliei, pervertind orânduirile după răzvrătirea sufletului oamenilor, deşi îşi va păstra numele, nu va fi îndreptăţită să afirme că este o biserică a lui Cristos, şi toate acţiunile şi orânduirile ei vor fi evident nule şi vide.

”AXIOMA IV

Cei ce costituie minoritatea oricărei biserici, redusă totuşi, ţinându-se strâns de doctrina şi ordinea Evangheliei, deşi exclusă şi alungată de către o majoritate apostatică, trebuie, în acord cu legea şi raţiunea, să fie considerată o biserică adevărată iar orânduirile sale valide şi scripturale.” [16]

Nu poate exista nici o îndoială între creştinii care cred în Biblie, cu privire la apostazia bisericilor Romei. De aici rezultă că administrările sale sunt invalide. Adminitrările protestante, care au ieşit din Roma, sunt în mod similar nule şi lipsite de orice recunoaştere cerească. Numai bisericile baptiste credincioase înfiinţate în succesiunea bisericii primare pot pretinde o autoritate divină pentru a acţiona în chestiunea botezului.

Ilustraţiile Canadiene a Practicii Biblice

Ca şi ilustrare a continuei practici a baptiştilor, haideţi să privim la următoarele exemple.

Caleb Blood în Canada

În 1802 prezbiterul Caleb Blood din A Patra Biserică Baptistă (Fourth Baptist Church) din Shaftsbury, Vermont s-a oferit voluntar ca să călătorească în ceea ce astăzi se numeşte Ontario, Canada pentru a face muncă misionară din partea Asociaţiei Shafsbury (Shaftsbury Association). În acea perioadă, locul acesta era sălbatic şi nelocuit. Locuitorii acestei noi ţări erau loiali ai Imperiului Britanic. Nu cu mult timp în urmă ei fugiseră din Statele Unite şi începeau să-şi facă în sălbăticie case, ferme şi afaceri. Timpul desemnat călătoriei prezbiterului Blood s-a scurs odată cu sosirea la capătul superioar a lacului Ontario- cam în zona oraşului Burlington de astăzi. El menţionează că nu putea să înainteze, în cuvintele următoare:

„Trebuie să menţionez aici o circumstanţă care m-a pus la încercare. A venit vorbă la mine, împreună cu o cerere de a merge cu cincizeci de mile mai departe, într-un loc numit Long Point Settlement, pe lacul Erie, informându-mă că acolo avea loc o lucrare a harului divin; că erau treizeci sau patruzeci de persoane pregătite pentru botez, şi nu aveau pe nimeni care să-i poată boteza, pe o rază de două sute de mile; dar eu aveam programat să merg înapoi prin Providenc, şi nu puteam să-i ajut…” [17]

Dacă clerul protestant poate boteza cu un botez valid, credincioşii din Long Point Settlement au greşit prin faptul că au trimis după un om ordinat- un om cu autoritate de la o biserică baptistă- care să boteze. Prezbiteul Blood ar fi greşit în această privinţă şi ar fi fost supărat degeaba pentru că nu-i putea ajuta pe aceşti oameni. Dacă persoana care botează nu ar fi importantă, prezbiterul Blood s-ar fi liniştit cu siguranţă la gândul că existau pastori ai altor denominaţiuni care-i puteau boteza pe aceşti oameni. Evidenţele arată că existau pastori protestanţi nu departe şi disponibili pentru aceşti oameni din Long Point. Dacă credea el că pastorii protestanţi pot administra un botez valid, fără îndoială că le-ar fi recomandat acestor „treizeci sau patruzeci” de oameni să obţină serviciile unui astfel de pastor. Adevărul este că cufundările pastorilor protestanţi nu i-ar fi satisfăcut pe acei oameni pe care Scriptura i-a făcut baptişti. Aceşti noi convertiţi au ştiut să nu caute botezul scriptural în mâinile pastorilor protestanţi, şi la fel a fost cu prezbiterul Blood!

De asemena, ei nu au crezut că orice credincios care acţionează fără autoritatea vre-unei biserici poate administra un botez valid. Altfel, ei i-ar fi pus fie pe Fratele Fairchild, fie pe Fratele Finch (ambii neordinaţi dar care predicau în zona Long Point) ca să-i cufunde în apă. Evident că aceşti oameni, inclusiv prezbiterul Blood, credeau în acele principii baptiste ale autorităţii şi succesiunii bisericii- chiar lucrurile pentru care ne zbatem în acest volum.

Lemuel Covell şi Obed Warren în Canada

Anul următor (1803) un alt prezbiter baptist numit Lemuel Covell din Pittstown, N.Y. a călătorit în Ontario (pe vremea aceea numit „Canada de Sus”) făcând muncă misionară. Tovarăşul lui de muncă era prezbiterul Obed Warren din Salem, N.Y. Aceştia au avut ocazia să viziteze zona Long Point amintiă mai sus de către prezbiterul Blood. O parte a raportului lor sună aşa:

„În acest loc am găsit un grup de fraţi creştini, care au trăit un număr de ani fără privilegiile legate de orînduirile Evengheliei cu privire la necesitatea unui administrator. (unei persoane care să boteze). În mod frecvent au trimis cereri urgente la unul sau altul, dar au avut întotdeauna succes.. Existau doi fraţi care se perfecţionau în public [un vechi mod baptist de a spune că existau doi fraţi neordinaţi care predicau în public] în acea ţară, numiţi Finch şi Farchild. Fratele Fairchild locuieşte la o oarecare distanţă de colectivul fraţilor, dar îi vizitează din când în când. Fratele Finch locuieşte printre ei şi lucrează în mod constant cu ei; dar nici unul dintre ei nu este ordinat, iar când am ajuns acolo, fratele Finch nu fusese niciodată botezat. ” [18] [parantezele îmi aparţin: C.A.P.]

Doctrina şi practica baptistă istorică, aşa cum este bazată doar pe Biblie, îi permie unui frate neordinat ca să evanghelizeze. Aceeaşi doctrină şi practică istorică menţionează de asemenea că fără autoritate din partea bisericii (botez, calitate de membru al bisericii şi ordinare) nimeni nu poate administra în mod corect orânduirile. Acesta este tiparul Noului Testament! Tiparul din cartea Faptele Apostolilor este clar: botezau aceia care erau botezaţi şi ordinaţi ca şi prezbiteri sau diaconi.

În timp ce exista în zona Long Point a Canadei de Sus o adunare de fraţi care ţineau principiile baptiste, aceste principii erau cele care-i împiedicau să se organizeze ca şi biserică a lui Cristos. Fără a avea pe cineva care să vină la ei ca să-i boteze şi să-i pună în ordine după Evenghelie, ştiau că nu pot fi o biserică după tiparul Noului Tetstament. Cele două evenimente citate mai sus dovedesc că baptiştii atât din Canada cât şi din Statele Unite ori credeau acest lucru, ori nu dovedeau nimic.

Nicăieri în Scripturi nu găsim nici un suport pentru organizarea şi bisericilor „separate şi libere” şi pentru botezarea convertiţilor! Într-adevăr, nici chiar Cristos însuşi nu şi-a început lucrarea de a predica şi de a boteza (prin ucenicii Săi) până când El (şi ei) nu au fost botezaţi de Ioan Botezătorul.

Ioan Botezătorul este singua persoană din lume care a avut autoritatea de a boteza, el însuşi nefiind botezat. Aduceţi-vă aminte că Ioan Botezătorul a avut o misiune dată din cer de a predica şi de a boteza (Ioan 1:6,33). Cristos a dat bisericii Sale sarcina de a face lucrarea de predicare, botezare şi învăţare, dacă putem rezuma aşa „marea trimitere” (Matei 28:19-20). Porunca specifică, dată unei entităţi specifice (bisericii Sale) exclude în mod automat toate şi orice altă entitate de a face această lucrare specifică.

Ţineţi minte că aceşti misionari timpurii din Canada au ţinut practica baptistă sănătoasă în această manieră. Observaţi de asemenea că aceste evenimente au avut loc ANTERIOR inventării termenului de „Delimitare”. Este de asemenea important de observat că aceşti oameni reprezentau bisericile din nordul tinerelor State Unite la scurt timp după Revoluţia Americană. Acestea erau biserici care aveau legături recente cu Britania şi cu alte ţări europene. Cele două incidente premergătoare ilustează că asemenea practici erau obişnuite şi reprezentau proceduri aprobate printre baptiştii de seamă ai erei. Dacă cititorul păstrează în minte distincţiile prezentate în acest capitol, revendicările baptiste vor fi clar înţelese aşa cum s-a afirmat în capitolul doi: Mărturia Baptiştilor.

Trei Martori pentru Baptişti

 de Curtis A. Pugh

CAPITOLUL DOI   PRIMUL MARTOR

MĂRTURIA BAPTIŞTILOR

Este deopotrivă necesar ca baptişii să-şi facă auzite convingerile deoarece mulţi, chiar dintre ai noştri, nu au fost iniţiaţi în istoria baptistă. Fiind nefamiliarizaţi cu propriul lor trecut, ei plutesc adesea în derivă printre valurile noţiunilor privitoare la „istoria bisericii”.

S-ar putea să fii uimit să citeşti în aceast al doilea capitol despre ceea ce au revendicat baptiştii în mod istoric,  ca aparţinând de ei şi de începuturile lor. S-ar putea să te tulburi în timp ce adevărul despre alte „biserici” devine aparent. Acest lucru s-ar putea să se întâmple mai ales dacă nu eşti baptist.  Se va demonstra mai departe că baptiştii adevăraţi au crezut în mod consistent în înalta antichitate a bisericilor baptiste. Mai departe va fi demonstrat faptul că aceşti baptişti au afirmat că adevăratele bisericile nou-testamentale ale Domnului se găseau exclusiv în mijocul acelor oameni care erau cunoscuţi sub numele de baptişti. Nu spunem că fiecare „biserică baptistă” este o biserică nou-testamentală, ci spunem că orice biserică baptistă autentică este o biserică nou-testamentală.

Mulţi bine cunoscuţi predicatori baptişti, în viaţă şi adormiţi în Cristos, ar putea fi chemaţi ca să dea mărturie aici. Pastori proeminenţi ai anilor care s-au scurs, cum ar fi J.B. Moody, pastor şi fost preşedinte al Southern Baptist Convention; B.H. Carroll, pastor al Primei Biserici Baptiste din Waco, Texas, şi fondator al Southwestern Baptist Seminary; Jesse Mercer, lider între baptiştii din Georgia după care a fost numită Universitatea Mercer (Mercer University) : J.R. Graves, pastor şi editor; J. Newton Brown, pastor, scriitor şi profesor în New Hampshire, Massachusetts, New York şi Virginia; John A. Broadus, pastor, şi lider al Southern Baptist Convention; William Williams, pastor în New York; R.B.C. Howell, pastor în Nashville şi pentru mulţi ani preşedinte al Southern Baptist Convention; George C. Lorrimer care a slujit bisericilor din Kentucky, New York, Boston şi Chicago; A.C. Dayton din New Jersey, editor, scriitor şi secretar corespondent al agenţiei Southern Baptist Convention; T.T. Eaton, scriitor şi pastor al unor biserici din Tennesee şi Virginia; plus o armată întregă care ar mai putea fi amintită. Multe autorităţi baptiste la fel de cunoscute şi respectate ca şi aceştia menţionaţi ar putea fi de asemenea audiaţi pentru a da mărturie despre originea apostolică a baptiştilor.

Deoarece nu toţi care au deţinut originea apostolică a baptiştilor au păstrat practica strictă baptistă, insistăm pe faptul că  o consecvenţă ne cere urmarea acestor practici istorice baptiste biblice  . Aceia pe care-i vom chema pentru a depune mărturie au fost proeminenţi în timpul lor şi foarte stimaţi printre semenii lor. Onestitatea lor a fost de necontestat iar cunoştinţa lor nu poate fi discreditată.

Deoarece nu ne dedăm titlurilor care-i slăvesc pe oameni, includem unele dintre realizările educaţionale ale martorilor ce urmează fără nici o afirmaţie că aceştia au fost oameni needucaţi. Literele din faţa numelui unei persoane nu o fac să aibă dreptate neapărat, dar indică totuşi că a ajuns la un anumit nivel în studiile sale.

Mărturia lui John T. Christian, A.M., D.D., L.L.D.

Pastor şi istoric, John T. Christian a slujit ca profesor de istorie şi bibliotecar din 1919 până în 1925 la Institutul Biblic Baptist (Baptist Bible Institute) al  Southern Baptist Convention din New Orleans (acum New Orleans Baptist Theological Seminary). El vobeşte în calitate de prim martor al nostru, reprezentându-i pe baptiştii primei părţi a secolului nostru. El a scris următoarea aprobare (andorsare): „Nu am nici o îndoială în mintea mea că a existat o succesiune istorică a baptiştilor din vremea lui Cristos până în prezent.”  [1]

Acestă afirmaţie aptă şi concisă este poziţia istorică adoptată de baptişti în ceea ce priveşte bisericile baptiste. Mulţi aşa-zişi baptişti din zilele noastre sunt fie neînvăţaţi în privinţa aceasta, fie au apostaziat din această poziţie străveche. Depărtarea lor nu dovedeşte în nici un caz că vechiul este eronat, ci mai degrabă vorbeşte în volume întregi despre trista stare spirituală din zilele noastre.

Southern Baptist Convention a publicat cartea de istorie în două volume a Dr. Christian începând cu ediţia din 1922 până când au încetat să o mai tipărească, după ce conceptiile neesenţiale sau protestante au preluat controlul în seminariile lor. Fondatorii şi mulţi lideri timpurii ai S.B.C. au fost baptişti sănătoşi (integri)- prin asta înţelegând „cei reprezentativi”- şi oameni cu intenţii bune ale căror scrieri sunt de un mare ajutor creştinilor iubitori ai Bibliei. Membrii actuali ai S.B.C. –şi-au respins aproape în unanimitate poziţia doctrinală istorică şi practicile istorice baptiste „esenţiale”. Prin renunţarea la publicarea cărţii de istorie în două volume a Dr. Christian, puteri din S.B.C. stau mărturie pentru depărtarea lor de la credinţa şi practica biblică a strămoşilor lor „reprezentativi”.

Mărturia lui T. G. Jones, D.D.

Haideţi să ne întoarcem puţin cu câţiva ani în urmă în secolul al nouăsprezecelea şi să ascultăm mărturia unui alt membru eminent al Southern Baptist Convention. Tiberius Gracchus Jones, ca şi adolescent, a fost adus la pocăinţă şi la credinţa în Cristos şi după aceea a fost botezat de către James B. Taylor, pastor al Bisericii Baptiste Nr.2 (Second Baptist Church) din Richmond, Virginia. Pe când avea aproximativ optsprezece ani, Jones a intrat la Seminarul Baptist din Virginia (Virginia Baptist Seminary) şi în curând era licenţiat să predice de către aceeaşi biserică care a autorizat botezul său. După ce a absolvit ca valedictorian la Universitatea din Virginia şi mai târziu a absolvit cu acelaşi titlu la Colegiul William and Mary, şi a devenit pastor al Bisericii Baptiste Freemason Street (Freemason Street Baptist Church) din Norfolk. Mai târziu a slujit ca pastor în Biserica Baptistă Franklin Square (Franklin Square Baptist Church) din Baltimore, Maryland. După Războiul Civil American, Jones a fost rechemat să fie pastor al bisericii din Norfolk unde a rămas până a fost ales preşedinte  al Colegiului Richmond (Richmond College) (noul nume al Virginia Baptist Seminary). După câţiva ani, a fost chemat a treia oară la Bisericia Baptistă Freemason Street (Freemason Street Baptist Church) din Norfolk. Mai târziu a fost ales pastor al Bisericii Baptiste Nr.1 din Nashville, Tennessee unde a rămas mulţi ani.

Luaţi în considerare câteva dintre realizările lui T.G. Jones. În timp ce era pastor al bisericii din Norfolk a fost ales preşedinte al Wake Forest College, din Carolina de Nord, şi câţiva ani mai târziu a fost ales preşedinte al Universităţii Mercer (Mercer University) din Georgia. A refuzat totuşi aceste două propuneri deoarece a simţit că trebuie să rămână credincios responsabilităţilor sale pastorale. Pe lângă discursuri şi articole publicate în diferite ziare, T.G. Jones a scris trei cărţi scurte.  [2]

„Dr. Jones este considerat unul dintre cei mai buni oratori de la amvon ai ţării, şi foarte stimat de cei de cei pe care-i slujea în Nashville. ”A fost timp de câteva sesiuni (mandate) unul dintre vice-preşedinţii Southern Baptist Convention, şi acum este prim vice-preşedinte al echipei de administrare a  Southern Baptist Seminary. El este caracterizat de o rară demnitate şi manieră, o bună pregătire teologică, şi un C.V. binecuvântat. „[3]

Ascultaţi ce a avut de spus acest eminent pastor baptist sudic(southern) cu privire la originea bisericilor:  „… Ei [baptiştii] au ţinut în minte întotdeauna faptul că bisericile lor sunt la fel de străvechi ca însuşi Creştinismul, şi că temeliile lor nu au fost puse de mâini mai puţin onorabile decât cele ale lui Cristos Însuşi. În toate epocile, începând cu prima, baptişii au considerat denominaţiunea lor ca fiind mai veche decât ei înşişi. Baptiştii americani neagă că-şi au originea în Roger Williams. Baptiştii englezi nu-i vor recunoaşte pe John Smyth sau Thomas Helwysse ca fiind fondatorii lor. Baptiştii galezi afirmă cu înverşunare că au primit crezul încă din primul secol, de la cei care l-au primit direct, chiar de la apostoli. Baptiştii olandezi îşi depistează pedigree-ul spiritual cam din aceeaşi sursă. Baptiştii germani au susţinut că sunt mai străvechi decât Reforma, mai străvechi decât ierarhia coruptă care se caută a fi reformată. Baptiştii Waldesieni s-au lăudat cu o moştenire mult mai veche decât Waldo, mai veche decât cel mai străvechi dintre predecesorii lor din văile Piedmontului. Deci, şi noi, am putea spune despre Lollarzi, Henricieni, Paterineni, Paulicieni, Donatişti, şi alţi baptişti străvechi, că au o origine mai veche decât aceea a oamenilor sau circumstanţelor din care au derivate numele lor ciudate. Dacă în orice orice împrejurare linia descendenţilor devine invizibilă pentru ochiul uman, în „adâncurile apropiate ale antichităţii”, ei susţin că ea reapare într-un sfârşit, şi-şi descoperă sursa în Cristos şi în apostolii Săi.

”Acum, noi gândim că această unanimitate singulară de opinii printre baptiştii din toate ţările şi erele, considerându-şi originea lor comună în timpurile apostolice şi primitive- o unanimitate a cărei existenţă poate fi stabilită uşor de către numeroasele citate ale istoricilor şi a altor scriitori dintre aceştia, este în sine un fapt fară de valoare, oferind doar un argument prezumtiv care susţine cu mai multă forţă ceea ce spun baptiştii. În Anglia şi în Statele Unite în special, baptiştii sunt astăzi numeroşi, inteligenţi, şi respectabili în orice privinţă ca orice altă denominaţiune de creştini. Printre ei se află oameni nu numai de un caracter impecabili şi moral, ci de un studiu profund şi o vastă cercetare istorică. Şi toţi aceştia, împreună cu cel mai umil şi neînvăţat dintre ei, cred că baptiştii, (că  sunt cu numele sau nu, nu are importanţă), au existat din zilele lui Ioan Botezătorul şi până astăzi.”   [4] [parantezele îmi aparţin C.A.P.]

Astfel de cuvinte directe spuse de către un baptist sudic atât de eminent nu pot fi tratate în mod uşuratic. Acest scriitor nu-şi poate dori decât ca urmaşii lui T.G. Jones să fie la fel de hotărâţi ca şi el în a sta de partea adevărului bisericilor Domnului. Este un fapt de necontestat al istoriei că la moment dat pastorii, la fel ca şi rangul şi organizarea  Convenţiei Sudice Baptiste (Southern Baptist Convention) erau aproape, pentru un om, sănătoşi în opiniile lor. Prin aceasta vrem să spunem că ei susţineau părerea că adevăratele biserici ale lui Cristos se găsesc printre acei oameni care se numesc baptişti şi ca bisericile baptiste din zilele lor îşi aveau originea în timpul lucrării timpurii a lui Isus Cristos.

Este demn de remarcat că acest volum a fost publicat de către American Baptist Publication Society din Philadelphia ceea ce indică faptul că aceste opinii erau împărtăşite atât de baptiştii din nordul cât şi de cei din sudul Statelor Unite. Într-adevăr, astfel de opinii puternice ale bisericii au fost odată universale printre baptiştii veritabili, dar mai târziu au fost aruncate de către mulţi.

Mărturia lui Joseph Belcher, D.D.

Întorcându-ne înapoi în timp şi mergând peste Atlantic noi îl respectăm pe Joseph Belcher care s-a născut în Birmingham, Anglia în 1794 şi s-a convertit în 1814. În 1819 a fost ordinat ca pastor în Somersham iar mai târziu a slujit şi în alte biserici. A devenit pastor al unei biserici din Halifax, Nova Scotia în 1844 şi după ce a slujit acolo timp de trei ani s-a mutat în Philadelphia la Biserica Muntele Tabor. (Mount Tabor Church)

Iniţial, vom auzi despre enorma lucrare a lui Belcher de mai mult de o mie de pagini care a fost lăudată de presa religioasă şi cea laică din acele zile şi de reprezentanţi ai denominaţiunilor  baptiste, metodste, episcopale, luterane şi prezbiteriene pentru onestitatea, corectitudinea şi înţelegerea ei. Câteva dintre aceste mărturii se găsesc la începutul volumului, puse acolo ca şi reclamă. Joseph Belcher a scris:

„În încercarea mea de a schiţa pe larg istoria corpului baptist, scriitorii lor se bucură că documentele istorice timpurii există, lucru care-i ajută într-un mod material. Ei nu pot decât, spun ei, să-i fie mulţumitori lui Mosheim [vezi glosarul] când le spune că originea lor se ascunde în adâncul antichităţii, deoarece o astfel de mărturie, ca cea a cardinalului Hosius [vezi glosarul], când spune că baptiştii au produs martiri timp de o mie două sute de ani, arată că ei nu sunt atât de moderni în originea lor după cum ar susţine unii scriitori moderni.”  [5] [Parantezele îmi aparţin: C.A.P.].

Încă o dată Dr. Belcher  a vorbit despre ceea ce susţin baptiştii  cu privire la perpetuitatea exclusivă, atunci când a scris: „În timp ce baptiştii laici susţin  o antichitate superioară, ajungând chiar până la linia decendenţilor bisericii primitive…”  [6]

Îl cităm pe Belcher într-o lucrare mai recentă de o natură similară, unde dă o mărturie în limbajul cel mai clar. „Vom vedea că baptiştii susţin  cea mai veche antichitate a începutului bisericii creştine. Ei pot depista o succesiune a celor care au crezut în aceeaşi doctrină şi au administrat aceleaşi orânduiri, direct din era apostolilor. ”  [7] Cu siguranţă nu mai este nevoie de vre-o clarificare!

Mărturia lui William Cathcart, D.D.

Pentru mult timp pastor al Bisericii Baptiste Nr.2 (Second Baptist Church) din Philadelphia, Pennsylvania, Dr. Cathcart s-a născut dintr-o familie de irlandezi-scoţieni în nordul Irlandei în 1826. Crescut ca prezbiterian, el a fost convertit devreme în viaţă şi a primit botezul baptist în 1846. Cea mai înaltă educaţie a primit-o la  Universitatea din Glasgow, Scoţia şi la Colegiul Rawdon, din Yorkshire, Anglia. A ajuns în America de Nord în Noiembrie 1853 şi în Decembrie al aceluiaşi an a devenit pastor al Bisericii Baptiste Nr.3 din Groton în Mystic River, Conneticut. El a fost chemat la supravegherea bisericii din Philadelphia în 1857.

Cathcart a scris mai multe cărţi şi a fost activ în afacerile  baptiste. A editat o enciclopedie (un volum de mari dimensiuni de peste 1300 de pagini). În această lucrare vastă a obţinut asistenţa a aproape şaptezeci de pastori baptişti atât din Canada cât şi din Statele Unite. Ca urmare se poate spune că mărturia sa reprezintă şi mărturia multor altor pastori baptişti. Articolul său intitulat, „Baptişti, o schiţă generală” începe aşa:

„Denominaţiunea baptistă a fost fondată de Isus în timpul lucrării sale timpurii. Alături de Învăţătorul din Nazaret, marii noştri lideri au fost apostolii, şi prezbiterii, episcopii, şi evngheliştii care l-au predicat pe Cristos în timpul lor. Instrucţiunile Fondatorului nostru sunt conţinute în cele patru Evanghelii, învăţăturile date din cer slujitorilor de dinaintea noastră se află în inspiratele Epistole. Primul jurnal misionar baptist a fost Faptele Apostolilor.”

Cu siguranţă că nici o persoană nu poate citi prefaţa şi să se îndoiască că Cathcart a crezut în bisericile baptiste ca fiind biserici ale lui Cristos. Acei aproape şaptezeci de pastori baptişti din Canada şi Statele Unite au împărtăşit în mod evident aceleaşi păreri pentru a contribui la o astfel de lucrare şi pentru ca numele lor să fie legate de ea.

Mărturia lui Charles Spurgeon

Charles Haddon Spurgeon este considerat cel mai citit predicator de la apostoli încoace. Cărţile şi predicile lui au fost reeditate de nenumărate ori atât ca colecţii cât şi ca piese individuale. Spurgeon (1834-1892) a fost convertit în timpul adolescenţei şi la scurt timp după acesata a început să predice. A avut privilegiul de a predica la mulţimi atât în săli de spectacole închiriate cât şi în adunările de casă din biserica sa din Londra, Anglia. Sub conducerea lui Spurgeon această congregaţie a construit o casă de adunare cunoscută sub numele de Cortul Metropolitan (Metropolitan Tabernacle), care avea peste şase mii de locuri. Având în vedere că D-l Spurgeon nu era nici pe departe la fel de conştiincios în politica bisericii în sensul, conştiincios pe baza principiilor biblice, el a dat dovadă de o clară înţelegere a originii bisericilor baptiste.

Înainte ca congregaţia să se fi mutat la Metropolitan Tabernacle,  în timp ce încă se întâlneau la locul de pe strada New Park în 1860, Spurgeon a predicat aceste cuvinte:  „Nu îmi este ruşine de denominaţiunea din care fac parte, care a izvorât, direct din pântecele lui Cristos, fără să fi trecut niciodată prin volbura Romanismului, având o origine diferită de toţi descendenţii Protestantismului, pentru că noi am exista înaintea tuturor celorlalte secte…”  [9]

În anul următor, după ce s-a mutat la noul Cort (Tabernacle), Spurgeon a exclamat: „Noi crem că baptiştii sunt adevăraţii creştini. Noi nu ne-am început existenţa odată cu reforma, noi am fost reformatori înainte ca Luther sau Calvin să se fi născut; noi nu ne-am tras niciodată din biserica Romei, căci noi nu am făcut niciodată parte din ea, ci noi avem o linie neîntreruptă chiar până la apostoli. Noi am existat întotdeauna, încă din zilele lui Cristos, iar principiile noastre, acoperite şi uitate câteodată, ca un râu care poate a călătorit sub pământ pentru un scurt timp, a avut întotdeauna aderenţi, oneşti şi sfinţi.”  [10]

Mai târziu, în acelaşi an Spurgeon a exclamat cu îndrăzneală ca toată lumea să audă: „Şi acum mi se pare mie, că astăzi, când ne spune cineva,”Voi, ca denominaţiune, ce nume mari puteţi să amintiţi? Despre ce părinţi puteţi vorbi?”putem să răspundem,”Mai mult ca oricine de sub cer, căci noi suntem vechea biserică apostolică care nu s-a aplecat încă niciodată înaintea prinţesei; noi, cunoscuţi printre oameni, în toate epocile, sub numele de Donatişti, Novaţieni, [sic] Paulicieni, Petrobruseni, Catari, Arnoldişti, Husiţi, Waldeniţi, Lollarzi, şi Anabaptişti, întotdeauna am dispus de o puritate a bisericii, şi de distinctivitatea şi separarea ei de guvernarea omenească. Părinţii noştri au fost oameni înrudiţi cu suferinţa, şi neobişnuiţi cu odihna. Ei ne prezintă nouă, copiilor lor, linia neîntreruptă care vine în mod legitim de la apostoli, nu prin mizeria Romei, nici prin manipulările preoţilor, ci prin viaţa Divină, ungerea Duhului, părtăşia cu Fiul în suferinţă şi cu Tatăl în adevăr.”  [11]

O astfel de dovadă arată că d-l Spurgeon nu avea reţineri în a vorbi în mod fercvent şi deschis espre istoria celor care acum se numesc baptişti! Acest scriitor doreşte ca toţi pastorii baptişti să fie la fel de îndrăzneţi în această chestiune!

În 1881, cu vre-o DOUĂZECI DE ANI ÎN URMĂ, Spurgeon predica încă aceleaşi lucruri cu privire la originea baptiştilor. Este foarte semnificativ că după douăzeci de ani de studii, lucrare, şi asociere atît cu baptişti cât şi cu alţii, d-l Spurgeon încă mai credea în originea şi perpetuitatea apostolică a bisericilor baptiste. El a declarat: „Până acum istoria a fos scrisă de către duşmanii noştri, care nu ar fi amintit nici un lucru despre noi dacă ar fi putut face asta, şi totuşi se observă din când în când că anumiţi oameni sărmani numiţi Anabaptişti au fost condamnaţi. Din timpul lui Henry II [1154-1189 d.H.] până în timpul Elizabetei [1558-1603] auzim de anumiţi eretici nefericiţi care erau urâţi de toţi oamenii din cauza adevărului care era în ei. Citim despre bărbaţi şi femei sărmane, cu hainele rupte, aruncaţi pe câmp pentru a muri de frig, şi curând alţii care erau arşi la Newington pentru crima Anabaptismului. Cu mult înainte ca să se fi auzit de protestanţi, aceşti Anabaptişti groaznici, cum erau numiţi pe nedrept, protestau pentru „un singur Domn, o singură credinţă, şi un singur botez. ”  [12] [Parantezele îmi aparţin: C.A.P.]

În mod ciudat, există un număr destul de mare de oameni aşa-numiţi „baptişti reformaţi” (o creaţie care credem că reprezintă o imposibilitate şi o contradicţie în termeni) care se fălesc cu predicile şi scrierile d-lui Spurgeon pe temele soteriologiei (doctrina mântuirii), dar care resping cu tărie afirmaţiile legate de eclesiologie (doctrina bisericii). Este cu siguranţă demn de ţinut minte că d-l Spurgeon nu a datat originea baptiştilor a fi început în timpul, sau precedent, reformei protestante. În ultimul citat, el îl menţionează în mod specific pe Henry II a cărui domnie a fost cu vre-o patru sute de ani înaintea reformei protestante care este, bineînţeles, data originii bisericilor protestante.

Mărturia lui Josh Ashworth

John W. Ashworth a fost  pastorul bisericii baptiste care se întâlnea în capela George Street , din Plymouth, Anglia în anul 1879 d.H. În vremea aceea el predica atât în faţa bisericii sale cât şi înaintea Asociaţiei Vestice a Bisericilor Baptiste (Western Association of Baptist Churches) două predici despre „Principiile şi Istoria Baptiştilor”. Aceste predici cu notiţe şi anexe erau „publicate la cerere” ajungând cel puţin până la a treia ediţie şi 25.000 de copii tipărite. Prezbiterul Ashworth a spus,

„Nu se cunoştea nimic de genul botezului pruncilor în Anglia timp de şase secole.” „ Întorcându-ne în timpul lui William Cuceritorul, [1066-1087 d.H.] observăm că baptiştii se răspândireră atât de rapid încât Arhiepiscopul de Canterbury, [Lanfranc] văzând că mulţi dintre nobili cât şi dintre săraci le-au adoptat sentimentele, a scris o carte împotriva lor, în care se plângea , aşa cum a făcut şi Arhiepiscopul Egbert cu Cathari (Puritanii) cam în aceeaşi perioadă, că erau foarte dăunători credinţei catolice; PENTRU CĂ EI ÎŞI SUSŢINEAU OPINIILE PE AUTORITATEA SCRIPTURII: o crimă mare în acea vreme,şi totuşi o mare inconvenienţă adesea, pentru cei care preferau tradiţiile şi obiceiurile oamenilor în locul poruncilor lui Dumnezeu! Dar baptiştii au prosperat, în ciuda cărţii Arhiepiscopului; şi astfel regele a fost influenţat ca să dea un decret , prin care toţi cei care-l negau pe Papă să nu facă comerţ cu supuşii săi.”  [13] [Parantezele îmi aparţin: C.A.P.]

Ashworth îi identifică pe Paulicieni ca fiind baptişti atunci când citează din cartea intitulată Vechi Baptişti Englezi (Early English Baptists), vol. I a lui Evan, în notiţele din josul paginii şi spune în text, „În secolul al doisprezecelea, treizeci de baptişti, probabil Paulicieni, au fost omorâţi la Oxford.””  [14]

Prin faptul că i-a identificat pe Paulicieni ca fiind baptişti, Ashworth spune că baptiştii au avut o existenţă continuă deşi cunoscuţi uneori sub alte porecle. Din întâmplare, el menţionează că în timpul domniei lui Charles II, baptiştii au suferit mai mult decât alte grupuri din cauza poziţiei lor deschise pentru libertatea religioasă şi civilă. El continuă să spună, „S-a întâmplat în timpul acelei domnii ruşinoase că Bunyan [John Bunyan, autor al cărţii Pilgrim’s Progress] a fost întemniţat, Keach a fost pus la stâlpul infamiei; iar Abraham Cheare, preaiubitul pastor al bisericii sale, a fost “trimis la moarte” pe Insula lui Drake (Drake’s Island) ” [Parantezele îmi aparţin: C.A.P.]

Cu privire la alte grupuri religioase decât baptiştii Ashworth rezumă totul prin cuvintele: „Şi majoritatea „celorlalte biserici” sunt comparate cu noi „doar de ieri”. Nici Biserica Episcopală Engleză şi nici Prezbiterienii nu se pot duce înapoi în timp mai mult de aproximativ trei sute de ani; Independenţii îşi pot depista originea până la Browniştii din a doua parte a secolului al şaisprezecelea; Wesleyenii au început odată cu John Wesley, acum aproximativ o sută patruzeci de ani în urmă; iar Plymothiştii, de orice umbră de opinie, aparţin doar acestei generaţii.””  [15]

Ce se poate cere mai mult? Aici este mărturia clară dată de baptiştii asociaţionali din Anglia cu privire la originea şi continua existenţă a baptiştilor încă din zilele apostolilor!

Mărturia lui J.M. Cramp, D.D.

John M. Cramp, s-a născut în Anglia, pe data de  25 Iulie, 1796. El a slujit ca pastor în Londra, pe insula Thanet şi Hastings, Sussex. În 1844 a preluat conducerea colegiului baptist din Montreal, Canada; a devenit preşedinte al Colegiului Acadia, din Nova Scoţia, în 1851, şi a ieşit la pensie din această poziţie în 1869.”  [16]

Publicate în Canada, următoarele afirmaţii ale lui J.M. Cramp sunt la obiect. Noi nefiind poate de acord cu toate celelalte concluzii ale Dr-lui Cramp, el a declarat, „Istoria creştină, din primul secol, a fost strict şi în mod corect o istorie baptistă, deşi cuvăntul ”baptist”, ca şi apelativ distinct, nu era cunoscut atunci. Cum ar fi putut să fie? Cum ar fi fost posibil să-i numeşti pe unii creştini, creştini baptişti când toţi erau baptişti?”

Iar cu privire la acel grup de baptişti care se numeau Donatişti, Dr. Cramp a scris următoarea mărturie clară: „În secolul al patrulea DONATIŞTII au ridicat standardul reformei. Ei constituiau aproape jumătate din populaţia creştină din Africa de Nord. Puritatea era obiectivul lor principal; şi ei, la fel ca şi Novatienii, se autonumeau CATHARI- CEI PURI-PURITANI. Alţii îi numeau DONATIŞTI, după Donatus, a cărui coducere o urmau. Robert Robinson, un scriitor învăţat al istoriei eclesiastice, în secolul trecut, spune că ei erau „Baptişti Trinitarieni”. Rev. Thomas Long, Prebendary din Exeter, [un cleric al bisericii dinAnglia] a cărui carte intitulată “Istoria Donatiştilor” a fost publicată în 1677, susţine că ei „erau în mare anabaptişti; deoarece nu numai că-i botezau din nou pe adulţii care veneau la ei, dar refuzau să boteze bebeluşii, contrar practicii Bisericii, după cum apare în câteva din discursurile Sf. Augustin, (Pagina 103).” [Parantezele îmi aparţin: C.A.P.]

Dr. Cramp scoate în evidenţă faptul că  Augustin se opunea anabaptiştilor din zilele lui. Augustin a trăit între anii 354-430 d.H. Aici îl găsim pe Augustin servind ca un alt martor, deşi nu în scris, antichităţii baptiştilor!

Referindu-se la vremurile lui, Cramp îi aseamănă pe baptiştii din ziua lui cu cei care fac parte din succesiunea baptistă cunoscuţi sub alte nume. El a scris, „ Fiecare epocă a scos la iveală campioni ai adevărului şi al corectitudinii: şi noi baptiştii suntem Novatienii, Donatiştii, Paulicienii, Petrobrusienii secolului al nouăsprezecelea.” Ca răspuns pentru cei care susţin că grupurile menţionate mai sus au fost eretici de cel mai rău soi, Dr. Cramp răspunde cu:  „Unii încep a spune consternaţi; – „Domnule! Toţi acei oameni au fost eretici şi schismatici!” Cuvinte dure, acestea! Dar noi ne-am obişnuit cu ele. Pe însuşi Domnul nostru îl numeau „Samaritean”, şi spuneau că „are drac”. Adevărul este, că partea dominantă întotdeauna a pretins că este cea ortodoxă, şi îi făcea pe oameni să creadă că cei care erau diferiţi de ei erau eretici. Trinitarienii erau ortodocşi în zilele lui Constantin, iar Arienii erau alungaţi. Arienii erau cei ortodocşi în timpul domniei următoare, aceea a lui Constantinius, iar Trinitarienii earu atunci alungaţi. Aceste alternări aveau loc în mod continuu. Şi deci tragem concluzia următoare, că dacă vrei să urmăreşti adevărata biserică a lui Dumnezeu, trebuie să cauţi de-a lungul liniei celor care au fost stigmatizaţi, şi a căror nume erau considerate rele demonice. Patriotismul se găsea mai adesea la trunchiul călăului decît în palatele regelui.”  [17]

Mărturia lui Thomas Crosby

Întorcându-ne cu mult timp în urmă îl somăm pe un alt baptist remercant pentru a-şi da mărturia în acestă problemă. În timp ce cei citaţi mai înainte au trăit după jumătatea anilor 1800 când „adevărul bisericii” a devenit o chestiune mult disputată în anumite locuri, Crosby urmeză acestei perioade de dezbateri cu peste o sută de ani! Să lăsăm ca cuvitele unui alt om să vorbească despre lucrarea acsetui om, Thomas Crosby, care: „… a fost un baptist din Londra cu o influenţă mare în denominaţiunea noastră. A fost căsătorit cu una dintre fiicele mult aclamatului Benjamin Keach şi a predat la o şcoală avansată pentru tineri domni. Fiind un diacon baptist pentru mulţi ani, a fost ales pentru a face obişnuita afirmaţie în numele bisericii când Dr. Gill a fost ordinat ca pastor al bisericii unde d-l Crosby era membru.

” D-l Stinton, cumnatul d-lui Crosby, şi predecesorul dr. Gill, a strâns materiale pentru o lucrare pe tema istoriei baptiste, care nu a fost însă publicată niciodată. Aceste materiale i-au fost date lui Crosby…”  [18]

Este demn de remarcat, după cum am citat mai sus, că Crosby a fost un lider respectat al bisericii sale: o biserică de o distincţie considerabilă şi ai cărei lideri exercitau o mare influenţă asupra vieţii baptiste. Ar trebui remarcat de asemenea că multe dintre materiale au fost adunate de către d-l Stinton şi au fost date d-lui Crosby care a publicat PRIMUL său volum al Isoriei Baptiştilor Englezi (History Of The English Baptists) în 1738. Fiind criticat pentru folosirea unor „surse secundare”, Crosby a făcut investigaţii originale şi a publicat şi alte volume. El a scris următoarele în cel de-al doilea volum al său, după cercetări şi studii personale.

„Acest mare profet Ioan, a avut o misiune directă din cer, Luca iii 2, înainte ca să intre cu adevărat în slujba lui de a boteza. Şi cum baptiştii englezi aderă strâns la acest principiu, că Ioan Botezătorul a prmit porunci divine, fiind primul însărcinat cu ducerea Evangheliei, şi să boteze prin cufundare, pe cei care acceptă; şi că această practică a fost păstrată de atunci şi continuată în lume până în ziua de azi; pentru ca să nu fie nepotrivit ca să fie luat în considerare statutul bisericii în împărăţia prezentă; şi să fie toţi de acord că plantarea Evangheliei aici a început foarte devreme, chiar din zilele apostolilor.”  [19]

Crosby a urmărit cu obiectivitate începuturile botezului scriptural şi perpetua existenţă a acestei orânduiri de la începuturile ei. Înţelegând că baptiştii au ţinut de-a lungul istoriei orânduirea de a exista ordinări ale bisericii, adică, ei trebuie să fie observaţi doar de către o biserică (locală), rezultă că perpetuitatea ordinărilor necesită existenţa perpetuă a bisericilor baptiste. Mai departe, fratele Crosby mărturiseşte că Evanghelia a fost adusă în Britania în timpul apostolilor! Acesta este o constatare importantă în istoria bisericilor Domnului.

Mărturia lui Joseph Hooke

Următoarea mărturie a baptiştilor va fi a englezului Joseph Hooke. Din nou trebuie să luăm în considerare că aceste cuvinte au fost scrise înainte ca disputa pe tema succesiunii bisericii să fi apărut. Lucrarea lui Hooke, publicată în 1701 d.H., spune: „ Aşadar, expusă în mod negativ, când această sectă numită Anabaptişti nu a început; vom arăta în locul următor în mod afirmativ, când a început; căci a avut un început, şi ne priveşte ca să cercetăm izvorul acestei secte; căci dacă s-ar şti cu siguranţă că nu este mai veche decât lupta Munster… Aş decide să o părăsesc, şi i-aş convinge şi pe alţii să facă la fel. Acea religie care nu este la fel de veche ca şi Cristos este prea nouă pentru mine.

„Dar în al doile rând, în mod Afirmativ, noi suntem convinşi în totalitate, şi de aceea cu îndrăzneală şi totuşi smeriţi, susţinem, că această sectă sunt acelaşi fel de oameni ca şi cei care au fost numiţi întâia dată creştini, în Antiohia, Fapte 11:26. Dar câteodată numiţi Nazarineni, Fapte 24:5. Şi după cum sunt vorbiţi de rău peste tot acum, la fel cum erau şi în Timpurile Primitive.

” Iar câteodată erau numiţi în mod străvechi Anabaptişti, aşa cum au fost numiţi mai târziu, şi din aceeaşi cauză, pentru că atunci când alţii inovau în închinarea lui Dumnezeu şi făceau schimbări cu privire la botez, ei au continuat pe calea lor, şi astfel oamenii s-au mâniat, iar pentru a repara o greşeală, i-au numit Anabaptişti, şi astfe a rezultat numele lor, care este foarte vechi…”  [20]

Un fapt de necontestat este că Joseph Hooke precum şi alţi baptişti englezi au păstrat modul de gândire cunoscut acum sub numele de „Landmarkism”istoric. Faptul că Hooke a trăit cu mai mult de 150 de ani mai înainte ca această denumire să fi fost inventată dovedeşte că deşi denumirea de „Landmarker” a luat naştere atunci, mentalitatea de tip „Landmark” nu a fost inventată la mijlocul anilor 1800 după cum susţin unii liberali. „Landmarkismul” istoric menţine vechea mentalitate păstrată de baptişti de-a lungul secolelor.

Mărturia lui John Gill, D.D.

Augustus Toplady, autor al binecunoscutului imn „Stânca Veacurilor”,  mărturiseşte despre actualul nostru martor: „Dacă s-ar presupune că este cineva care a păşit pe tot cercul învăţăturii omeneşti, acela ar fi fost Gill”.  [21] Această remarcă cu privire la educaţia teologică a lui John Gill prinde o nouă lumină când este amintit faptul că Toplady care a fost un binecunoscut şi pios preot al bisericii din Anglia s-a gândit atât de mult la învăţăturile lui Gill încât „frecventa un curs de seară a Dr. Gill!”  [22] Cînd un cleric al Bisericii Angliei merge adesea să-l audă pe un baptist predicând, asta vesteşte ceva!

John Gill a scos un voluminos comentariu despre întreaga Biblie şi despre Un Corp al Divinităţii Doctrinale şi Practice (A Body Of Doctrinal And Practical Divinity), pe numele sub care erau cunoscute atunci lucrările sale, precum şi alte scrieri. A slujit ca pastor al bisericii Londrei în care slujise mai înainte Benjamin Keach şi mai târziu C.H. Spurgeon. El a scris următoarele cu privire la înţelegerea sa despre bisericile lui Cristos ascunse printe munţii Europei. „… Aş crede că văile Piedmontului, care se întind între Franţa şi Italia, sunt proiectate, acolo unde Dumnezeu a păstrat, şi a continuat menţinerea unui set de martori ai adevărului, într-o succesiune, de la începutul apostaziei până în zilele noastre, trăind în obscuritate, şi în siguranţă, aşa încât să nu fie distruse cu totul…”  [23]

Nimeni care este măcar puţin conştient de istoria acelei ramuri a strămoşilor noşti baptişti ţinuţi ascunşi în văile Piedmontului, nu se poate îndoi de faptul că Gill vorbeşte aici de succesiunea baptistă  care continuă încă din zilele apostolilor. Nici o altă concluzie nu poate fi trasă din această afirmaţie! Dacă „adevărul bisericii” ar fi reprezentat o problemă în zilele lui Gill, fără îndoială că ar fi avut mai multe de spus.

Mărturia acestor baptişti canadieni, americani şi englezi dovedeşte că „Landmarkismul” istoric nu era o mentalitate care se limita la un oarecare segment minor al baptiştilor. Aceste mentalităţi nu s-au născut cu- nici nu erau limitate la- un număr nesemnificativ de baptişti care erau situaţi mai întâi „în sudul” Statelor Unite după cum s-a afirmat câteodată.

Mentalitatea „Landmarkistă”- şi prin asta ne referim la mentalitatea istorică baptistă- susţine că Cristos şi-a întemeiat Biserica  în timpul lucrării sale timpurii, începând cu persoanele pregătite de Ioan Botezătorul. Opinia istorică este că orice biserică care au rezultat din această biserică dintâi şi dintr-o biserică de acelaşi fel a existat în succesiune începând chiar cu prima. Din păcate, unii dintre aceşti oameni pe care i-am chemat să dea mărturie nu au fost întotdeauna consistenţi în toate practicile lor cu privire la această mentalitate istorică, dar faptul rămâne că ei au aderat la o astfel de mentalitate! (Acest fapt ar trebui să-i  impulsioneze pe baptiştii moderni spre a fi mai consistenţi!)

Bineînţeles că motivul pentru care cvasi-baptiştii şi protestanţii resping această mentalitate este că a admite veridicitatea ei i-ar „desboteza” şi „desbiserici”. Asta le-ar cere ca să se supună „botezului lui Ioan”, singurul botez autorizat de Dumnezeu şi deci recunoscut de Scripturi ca fiin valid. Mulţi sunt pre mândri ca să admită eroarea şi să abandoneze bisericile făcute de mâna omului din pricina stigmei sociale ataşate practicii Baptiste stricte. Astfel mulţi nu doresc să se supună „botezului lui Ioan”. Existau câţiva oameni religioşi în timpul lui Isus, ca cei din zilele noastre, care nu vroiau să se supună botezului lui Ioan şi mînilor apostolilor lui Cristos. S-a spus despre aceştia că ei „ au zădărnicit planul lui Dumnezeu pentru ei, neprimind botezul lui.” (Luca 7:30).

CONCLUZIILE TRASE DIN SUSŢINERILE BAPTIŞTILOR

Concluziile la care ar trebui să ajungem cu toţii, dacă martorii noştri au dreptate, sunt următoarele:

(1)   printre oamenii care sunt numiţi acum baptişti se găsesc adevăratele biserici ale lui Cristos:

(2)   toate celelalte grupuri religioase care au deopotrivă un început recent, au fost fondate de către un anumit om şi deci nu sunt biserici ale lui Cristos:

(3)   tuturor celorlalte grupuri religioase le lipseşte autoritatea Divină pentru a perpetua orânduirile sau pentru a duce la îndeplinire sarcinile. Aşadar botezurile tuturor celorlalte grupuri religioase sunt nule şi lipsite de orice recunoaştere cerească deşi au o greutate mare pentru oamenii înclinaţi spre religie din zillele noastre.

O mentalitate îngustă şi bigotă? ai putea spune. Cu adevărat, în zilele noastre pline de neînfrânare, liberalism şi inclusivitate religioasă, aşa ar părea. Această mentalitate baptistă istorică este chiar acea mentalitate urâtă de religioşii zilelor trecute. Este la fel de detestată în multe biserici făcute de mâna omului. Încăpăţânarea baptiştilor de a admite că bisericile făcute de mâna omului sunt la fel de bune ca bisericile pe care le-a zidit Cristos stârneşte mânia celor care cred că organizaţia lor este la fel de bună ca cea a lui Cristos. Cu siguranţă că orice creştin adevărat va recunoaşte că o biserică care urmează Biblia este mai bună decât una care nu face aşa. (Prin asta nu spunem că oamenii sun „mai buni” ci că este mai bine să asculţi de Cuvântul lui Dumnezeu decât să-l dai la o parte). Această „mentalitate îngustă şi bigotă” este cea care aparţine strămoşilor noştri„anabaptişti” ai zilelor de mult apuse şi este mentalitatea cultivată în mod consistent de către un număr semnificativ de baptişti ai tuturor generaţiilor.

Exemplul 1: Abraham Booth

Cu mult înainte ca baptiştii sănătoşi să fie porecliţi „Landmarkişti” găsim baptişti care au scris în apărarea mentalităţii istorice străvechi care este atât de urâtă acum. În anul 1778 d.H. Abraham Booth, un baptist englez, a scris un volum intitulat, O Apărare Pentru Baptişti în Care Sunt Dezvinovăţiţi de Acuzaţia de Punere a Unui Accent Nejustificat Asupra Vinei de Bigotism şi în a Refuza Părtăşia cu Pedobaptiştii la Masa Domnului. (A Defense for the Baptists in Which They Are Vindicated from the Imputation of Laying an Unwarrantable Stress on the Ordinance of Baptism and Against the Charge of Bigotry in Refusing Communion at the Lord’s Table to Pedobaptists). În timp ce titlurile atât de lungi nu mai sunt la modă, acesta vorbeşte volume întregi pe tema noastră. În anul 1778 baptiştii credeau că botezul scriptural este esenţial pentru părtăşia bisericii. Ei nu admiteau că cei care îi botezau pe bebeluşi sunt botezaţi. Astfel, ei nu le permiteau acestora să fie membri pe baza „botezului” lor din copilărie şi în consecinţă nu le permiteau să ia parte la Cina Domnului în bisericile baptiste.

Exemplul 2: John Spittlehouse şi John More

În anul 1652 d.H., cu mai mult de 125 de ani înaintea scrierii lui Abraham Booth, doi baptişti englezi,  John Spittlehouse şi John More au publicat un volum intitulat        „O Susţinere a Continuei Succesiuni a Bisericii Primitive a lui Isus Cristos (Acum Calificaţi în Mod Scandalos Anabaptişti) de la Apostoli şi Până în Zilele Noastre.”(A Vindication of the Continued Succession of the Primitive Church of Jesus Christ (Now Scandalously Termed Anabaptists) from the Apostles Unto this Present Time [24] Acici avem încă un titlu lung în acord cu stilul zilei, dar care mărturiseşte clar despre convingerea istorică baptistă cu privire la ei înşişi şi la bisericile lor.

În timp ce baptiştii moderni nu ar fi de acord poate, cu câteva dintre interpretările profeţiei făcute de Spittlehouse şi More, zece puncte importante au fost susţinute în mod clar de ei în titlul acestului volum. Ei au susţinut în mod viguros:

1.      Că biserica adevărată sau primitivă a lui Isus Cristos s-a mărit în zilele lor (1652 d.H.) în Anglia şi a fost atunci poreclită în mod defăimător „anabaptistă”.

2.      Că bisericile lui Cristos nu au fost niciodată parte din sau în comuniune cu bisericile false.

3.      Că biserica lui Cristos a avut o susccesiune continuă şi deci o existenţă continuă de când a înfiinţat-o El.

4.      Că adevăratele biserici sunt societăţi vizibile de sfinţi urmând practicile, principiile şi învăţăturile apostolilor.

5.      Că aceste biserici adevărate au păstrat orânduirile(botezul şi cina) lui Isus Cristos de când le-a dat El.

6.      Că, Catolicismul şi Protestantismul au luat naştere din aceeşi sursă.

7.      Că romano-catolicismul este Prostituata iar bisericile protestante sunt Fiicele Prostituatei, nici una nefiind o biserică a lui Cristos.

8.      Că preoţii catolici şi pastorii protestanţi nu au nici o ordinare validă şi nu sunt lucrători ai lui Cristos.

9.      Că „Reforma Protestantă” nu a fost de la Dumnezeu, ci a rezultat în formarea unor biserici false şi că aceste biserici false erau compromise în doctrină şi practică cu Roma.

10.  Că nu era nevoie de nici o „Reformă” din moment ce bisericile lui Cristos nu au apostaziat niciodată.

Cu siguranţă că nimeni nu poate să aibă cunoştinţă de astefel de scrieri şi să susţină în mod onest că baptiştii s-au considerat a fi a sectă protestantă care a luat naştere în timpul aşa-numitei Reforme. Baptiştii sănătoşi au susţinut întotdeauna că între ei se pot găsi adevăratele biserici înfiinţate de Cristos! Baptiştii din fiecare generaţie încă de la apostoli au susţinut în mod consistent că originea lor era mai veche decât ei înşişi!

Dovada este clară: baptiştii din timpurile mai vechi recunoşteau că indivizi din alte biserici pot fi mântuiţi, în siguranţă şi să meargă în cer, dar au refuzat să recunoască aceste grupuri religioase ca şi biserici ale lui Cristos. Nu acceptau cufundările lor ca fiind scripturale. Este important ca cititorul să realizeze că baptiştii din timpurile trecute aveau o problemă cu alte grupuri nu numai pe tema botezului ci şi cu privire la chestiunea- care biserică are autoritate de la Dumnezeu ca să boteze.

Aceşti lideri istorici ai tuturor grupurilor religioase majore au fost de acord că cufundarea este modul original de botez.”   [25] Even John Wesley (1703-1791) a refuzat să-i stropească pe bebeluşi decât dacă erau „slăbiţi şi bolnăvicioşi”, şi insista să fie cufundaţi, în acord cu regula bisericii Angliei din zilele lui! Este evident atunci, că cearta cu baptiştii nu era asupra modului ci asupra autorităţii! Acest lucru nu poate fi afirmat prea puternic. Adevărul este următorul. Toate grupurile protestante şi catolice obişnuite de-a lungul istoriei au folosit cufundarea, cu excepţia cazurilor de boală, etc., când era numit „botez clinic” prin stropire (în acele puţine ocazii când era permis). Vechii baptişti aveau discuţii cu catolicii cât şi cu protestanţii nu din cauza stropirii- căci se întâmpla rar- ci mai degrabă din cauză că, ei îi priveau pe catolici ca apostaziaţi şi pe Protestanţi ca organizaţii făcute de mâna omului. Vechile biserici baptiste susţineau că nici una nu putea fi o biserică adevărată a lui Cristos şi deci refuzau să recunoască  „administrările”, i.e. orânduirile lor ca fiind valide, indiferent de metodă.

Baptiştii zilelor trecute îi considerau pe membrii grupurilor protestante cât şi catolice ca fiind nebotezaţi! Acesta este părerea şi practica unei mulţimi de biserici baptiste ale zilelor noastre şi, credem noi, părerea scripturală.

Baptiştii cred că o mentalitate, fie ea cât de îngustă, nu este bigotism DACĂ acea mentalitate este adevărată în acord cu Scripturile. Baptiştiisănătoşi au urmat Scripturile ca fiind SINGURA regulă a credinţei şi practicii. Fie ca să rămână întotdeauna aşa!

Nu lăsa pe nimeni să spună că această mentalitate „îngustă” era o mentalitate a minorităţii susţinută doar de câţiva dintre baptişti. Baptiştii susţin, şi au susţinut întotdeauna că ei îl au pe Cristos ca Întemeietor. Ei susţin că au existat în mod perpetuu  din momentul în care El a înfiinţat prima biserică. Ei susţin că au rămas întotdeauna separaţi şi puri de toate „bisericile” făcute de mâna omului. Această unicitate poate fi singura fundaţie a existenţei lor neîntrerupte.

A învăţa că baptiştii sunt doar o sectă din cadrul Protestantismului înseamnă a semăna seminţele anihilării baptiştilor. Într-adevăr, dacă bisericile baptiste sunt doar organizaţii făcute de mâna omului, să sfârşească existenţa lor separată  şi să se alăture bisericilor protestante „evanghelice”.  Dacă baptiştii sunt doar o sectă din cadrul Protestantismului atunci nu există nici un motiv valid pentru separarea lor. Dacă, totuşi, existenţa lor este apostolică iar credinţa şi practica lor sunt Biblice, atunci să continue să „se lupte pentru credinţa lor dată odinioară sfinţilor”. (Iuda 3)

 [1] John T. Christian, A HISTORY OF THE BAPTISTS (Texarkana, Bogard Press, 1922), Vol. 1, p. 5, 6.

[2] T. G. Jones wrote the following books: THE DUTIES OF PASTORS TO CHURCHES, (Charleston, Southern Baptist Publication Society): THE BAPTISTS: THEIR ORIGIN, CONTINUITY, PRINCIPLES, SPIRIT, POLITY, POSITION, AND INFLUENCE. A VINDICATION, (Philadelphia, American Baptist Publication Society); THE GREAT MISNOMER, OR THE LORD’S SUPPER RESCUED FROM THE PERVERSION OF ITS ORIGINAL DESIGN, (Philadelphia, Griffith & Rowland Press).

[3] William Cathcart, THE BAPTIST ENCYCLOPEDIA, (Philadelphia, Louis H. Everts, 1881), [reprinted by The Baptift Standard Bearer, Paris, AR., 1988] pp. 620, 621.

[4] T. G. Jones, THE BAPTISTS: THEIR ORIGIN, CONTINUITY, PRINCIPLES, SPIRIT, POLITY, POSITION, AND INFLUENCE. A VINDICATION. (Philadelphia, American Baptist Publication Society, n.d.), pp. 23, 24, 25.

[5] Joseph Belcher, THE RELIGIOUS DENOMINATIONS IN THE UNITED STATES, New and Revised Ed., (Philadelphia, John E. Potter, 1861), p. 120.

[6] Belcher, ibid., p. 124.

[7] Joseph Belcher, RELIGIOUS DENOMINATIONS IN EUROPE AND AMERICA, p. 53, [quoted by J.R. Graves, OLD LANDMARKISM, Second Edition, Texarkana, Bogard Press, 1881], p. 86.

[8] William Cathcart, op cit, p. 74.

[9] C.H. Spurgeon, NEW PARK STREET PULPIT, Vol. 16, 1860, (Pasadena, Texas, Pilgrim Publications, 1973 reprint), p. 66.

[10] C.H. Spurgeon, METROPOLITAN TABERNACLE PULPIT, Vol. 7, 1861 (Pasadena, Texas, Pilgrim Publications, 1973 reprint), p. 225

[11] Spurgeon, ibid., Vol. 7, p. 613.

[12] Spurgeon, ibid., Vol. 27, p. 249.

[13] John W. Ashworth, BAPTIST PRINCIPLES AND HISTORY (London, Yates & Alexander, 1880), pp. 6, 7, 8.

[14] Ashworth, ibid.

[15] Ashworth, ibid.

[16] Cathcart, op cit, p. 286.

[17] J.M. Cramp, D.D. THE CASE OF THE BAPTISTS, STATED AND EXPLAINED, ADDRESSED TO ALL WHOM IT MAY CONCERN, (Halifax, N.S., „Christian Messenger” Office, 1873), pp. 3-5, 10.

[18] Cathcart, op. cit., pp. 296, 297.

[19] Thomas Crosby, A HISTORY OF THE BAPTISTS, Vol. II, p. ii.

[20] Joseph Hooke, A NECESSARY APOLOGY FOR THE BAPTIZED BELIEVERS, (London, 1701), p. 66.

[21] THE BIBLICAL AND HISTORICAL FAITH OF BAPTISTS ON GOD’S SOVEREIGNTY, (Ashland, KY., Calvary Baptist Church, n.d.), p. 24.

[22] Cathcart, op. cit., p. 454.

[23] John Gill, GILL’S EXPOSITOR, (London, Matthews & Leigh, 1809), Vol. VIII, p. 691: [quoted in the Berea Baptist Banner, Mantachie, Mississippi, November & December issues, 1987.]

[24] Spittlehouse and More, A VINDICATION OF THE CONTINUED SUCCESSION OF THE PRIMITIVE CHURCH OF JESUS CHRIST (NOW SCANDALOUSLY TERMED ANABAPTISTS) FROM THE APOSTLES UNTO THIS PRESENT TIME, (London, Gartrude Dawson, 1652).

The only original copy of this volume known to exist is located in the Samuel Colgate Memorial Library, American Baptist Historical Society, Rochester, New York.

A VINDICATION OF THE CONTINUED SUCCESSION…, in modernized spelling and format, is included in the back of this present volume as APPENDIX II.

[25] Bow, op cit, p. 27, furnishes the following information.

„John Calvin, the founder of the Presbyterian church, in its present form, said: ‘The very word baptize, itself, signifies to immerse; and it is certain that immersion was observed by the ancient church.’

„Commenting on the baptism of the eunuch, he [Calvin] says:  ‘Here we perceive how baptism was administered among the ancients, for they immersed the whole body in water.’

„John Wesley, founder of Methodism, on Romans 6:4, says,  ‘We are buried with him, alluding to the ancient manner of baptizing by immersion.’

„Martin Luther says:  ‘For to baptize in Greek is to dip, and baptizing is dipping. Being moved by this reason, I would have those who are to be baptized to be altogether dipped into the water, as the word doth express, and as the mystery doth signify.’ (Works. Wittemb. Ed., vol. 2, p. 79.) [For political reasons, no doubt, Luther changed his mind and went along with Rome.]

„Cardinal Gibbons, Roman Catholic, says:  ‘For several centuries after the establishment of Christianity, baptism was usually conferred by immersion, but since the twelfth century the practice of baptizing by affusion has prevailed in the Catholic church, as this manner is attended with less inconvenience than baptism by immersion.’ – Faith of Our Fathers, p. 275.

„The Encyclopedia Britannica, in the article ‘Baptism,’ vol.3, p. 351, says:  ‘The usual mode of performing the ceremony was by immersion… The council of Ravenna, in 1311, was the first council of the [Roman Catholic] church to legalize sprinkling by leaving it to the choice of the officiating minister.’”

Trei Martori pentru Baptişti
de Curtis A. Pugh

CAPITOLUL TREI  AL TREILEA MARTOR

MĂRTURIA SCRIPTURILOR

Biserica Lui Cristos Descoperită în Scripturi

Scriind  despre Bisericile Domnului, Jarrell Huffman, pastor al bisericii baptiste Sovereign Grace din Duncan, OK, a scris: „Acest subiect [adevărul bisericii] trebuie dezbătut; nu poate fi înlăturat prin atacuri subtile la adresa „Landmarkismului”, examinând lucrărille Puritanilor, sau verificând toţi lexicografii pentru a vedea ce spun sau gândesc ei. Istoria este bună, dar furnizeaza doar o sursă secundară de dovezi asupra oricărei doctrine. În primul şi-n primul rând se află Cuvântul lui Dumnezeu, standardul de credinţă şi practică al bisericilor Dumnezeului Celui Viu (2 Timotei 3:16,17; 2 Petru 1:19-21).”  [1] [Parantezele îmi aparţin: C.A.P.]

„Spre lege şi spre mărturie”, atunci. Dacă ceea ce au spus baptiştii şi duşmanii lor despre ei nu este garantat de Sfânta Scriptură, atunci dă la o parte opiniile oamenilor şi prinde-te strâns de adevărul Bibliei. Dacă, totuşi, Biblia învaţă într-adevăr despre perpetuarea bisericilor Domnului, atunci haideţi să ne uităm de jur împrejur după biserici care (1) se aseamănă celor care sunt descrise în Noul Testament şi care au (2) o existenţă continuă din acel timp. Când întâlnim biserici care îndeplinesc aceste două condiţii, atunci am găsit adevăratele biserici ale lui Cristos!

Deoarece toţi protestanţii, toate cultele, grupurile interdenominaţionale, etc., etc., au o origine doar de ieri, singurii care pot îndeplni aceste două criterii amintite anterior sunt (1) catolicii şi (2) baptiştii. În timp ce catolicii sunt priviţi ca fiind aproape la fel de străvechi ca şi baptiştii, ei au deviat de la principiile Creştinismului Bibliei într-atât că nu pot fi recunoscuţi ca fiind biserici nou-testamentale. Catolicismul eşuează în longevitate şi în felul său de-a fi: ei sunt, de fapt, baptişti apostaziaţi ale căror început se află la câteva sute de ani depărtare de lucrarea timpurie a lui Isus Cristos.

Există, totuşi, printre cei care se numesc baptişti, biserici ale căror orânduiri, slujitori, doctrine şi practici sunt după modelul Noului Testament. Astfel unul dintre criteriile de calificare ca şi biserică a lui Cristos este îndeplinit. Doctrina de bază a acestor biserici cere ca ele să fie organizate ca şi biserici de către oameni care au avut legături anterioare cu biserica, de exemplu botezul scriptural precum şi existenţa unei ordinări anterioare şi a unei susţineri bune din partea unei biserici de aceeaşi credinţă şi practică.

Despre bisericile baptiste care au ţinut în mod consistent şi strict aceste principii se poate spune că sunt succesorii primei biserici prin însăşi virtutea naturii politicii pe care au sprijinit-o. Dovada este aceasta: nici un baptist sănătos nu ar fi de acord ca persoane nebotezate să se unească într-o biserică şi să se „boteze” unii pe alţii. Nici nu s-ar gândi să organizeze o nouă biserică fără o legătură anterioară cu o biserică. Această legătură dintre bisericile existente anterior şi cele noi este clar văzută în cartea Faptele Apostolilor şi se face deseori referire la ea ca şi „autoritatea bisericii” printre baptiştii sănătoşi. Aceasta este politica istorică baptistă derivată din Noul Testament şi ea a caracterizat biserici sănătoase de-a lungul secolelor indiferent de cum au fost poreclite. Această politică istorică este cea care produce biserici cu o succesiune validă a Bisericii din Ierusalim pe care a întemeiat-o Isus.

Pe stânca puternică a Scripturii ne sprijinim cazul. În timp ce am chemt ca mărturie vocile câtorva baptişti remarcabili şi am expus mărturia non-baptiştilor, nici credinţa şi nici practica noastră nu se bazează pe mărturia vre-unui om.  Indiferent de mărturia istoriei, nu am îndrăzni să ne sprijinim doctrina şi practica pe ea. Dacă, totuşi, Scriptura învaţă un lucru a fi adevărat şi corect noi recomandăm a-l crede, a-l susţine şi  a-l practica chiar dacă ne-ar costa însăşi viaţa noastră. Noi nu avem de ales decât să ascultăm de Cuvântul lui Dumnezeu şi astfel „să luptăm pentru credinţa, care a fost dată…” (Iuda versetul 3).

Câteva întrebări asupa cărora să meditaţi în timp ce citiţi acest capitol sunt următoarele: A fost Cristos cel care şi-a întemeiat Biserica sau a fost altcineva care a dus la bun sfârşit ceea ce nu a putul El să facă? A atribuit Cristos autoritate cuiva în special pentru a conduce lucrarea Sa? A fost El specific când a dat această autoritate? A dat El porunci specifice? A dat El astfel de porunci la anumite persoane? Dacă da, atunci în ce măsură au fost însărcinate aceste persoane? A făcut Cristos vre-o promisiune cu privire la succesiunea perpetuă a bisericilor Sale? A indicat sau a cerut învăţătura lui Cristos vre-o succesiune a bisericilor nou-testamentale? A fost succesiunea Bisericii învăţată (propovăduită) şi/sau percepută de către apostoli? A fost practica apostolilor în concordanţă cu mentalitatea baptistă istorică sau contrară ei? Dacă într-adevăr bisericile nou-testamentale au încetat să mai existe, ar fi putut ele să fie „reîncepute” prin vre-un fel de „reformă”? Poate botezul, odată pierdut, să fie reinstituit? Dacă da, atunci de către cine? De ce calificări ar avea nevoie, conform tiparului Scripturii, aceala care ar restabili biserica Domnului şi botezul? Deoarece nu este planul nostru de a da răspunsuri la fiecare dintre aceste întrebări în parte, după ce vei citi această carte vei fi pe drumul cel bun în   a-ţi răspunde singur la aceste întrebări.

Faptul că Scripturile au menirea de a fi un îndreptar şi un ghid al credinţei (doctrinei) noastre, este evident. În timp ce unii ar fi satisfăcuţi doar să vorbească despre această idee, convingerea noastră fermă este că trebuie chiar cu adevărat să urmăm Biblia! Isaia 8:20 spune, „La lege şi la mărturie! Căci dacă nu vor vorbi aşa, nu vor mai răsări zorile pentru poporul acesta.”

Deoarece atât în ceea ce priveşte credinţa (ceea ce credem) cât ŞI practica (ceea ce facem), baptiştii credincioşi cer un „Aşa spune Domnul!” Acesta este unul dintre principiile care-i deosebesc pe baptiştii adevăraţi de alţii. Protestanţii a putea susţine că îşi bazează doctrina pe Noul Testament, dar în mod evident practica lor a derivat fie din tradiţiile Romei, fie din păgânism sau din învăţăturile vre-unui om.

Luaţi în considerare acest exemplu concret al profesiei protestante contrazisă de practica protestantă. Majoritatea grupurilor protestante pretind a crede în mântuirea doar prin har, prin credinţă, dar prin practica lor ei neagă ceea ce spun că cred. Ei pun apă peste un copil care nu crede şi învaţă că un astfel de „botez” îl face pe bebeluş un copil al lui Dumnezeu.

Baptiştii cred că Noul Testament conţine atât instrucţiunile cât şi tiparele necesare pentru a cunoaşte adevărul şi pentru a-l practica într-un mod plăcut lui Dumnezeu. Baptiştii sănătoşi cer ca practica bisericii lor să fie în concordanţă cu adevărul Bibliei.

Biserica lui Cristos din Tesalonic a fost lăudată pentru credincioşia cu care i-au urmat atât pe apostoli cât ŞI bisericile din Iudea. Cuvântul „ucenici” este o traducere a cuvântului grecesc „mimetes” de unde vine cuvântul românesc „a mima”.  Observaţi cuvintele după cum urmează: „Şi voi înşivă aţi călcat pe urmele mele şi pe urmele Domnului…” (1 Tes. 1:6) „Căci voi, fraţilor, aţi călcat pe urmele Bisericilor lui Dumnezeu, care sunt în Hristos Isus, în Iudea…” ( 1 Tes. 2:14)

Bisericile baptiste nou-testamentale „mimează” biserica primară şi  pe altele ca ea. Ei insistă nu numai pe a crede aceleaşi doctrine ci şi pe a urma urma tiparele evlavioase puse înaintea noastră de aceste biserici. Această convingere, că Noul Testament nu este doar un ghid al credinţei noastre, ci şi tiparul pentru practica noastră reprezintă al doilea principiu care-i deosebeşte pe baptiştii adevăraţi de alţii.

Noi nu avem nici un drept de a ne interpune ideile, convingerile, practicile sau tradiţiile în închinarea şi slujirea lui Dumnezeu. A face astfel înseamnă a anula Cuvântul lui Dumnezeu, căci la urma urmei, El a descoperit în Biblie tot ceea ce vrea El ca să ştim despre lucrurile spirituale. Următoarele versete ne dau instrucţiuni clare cu privire la obligaţia noastră de a fi supuşi Bibliei în toate lucrurile. Luaţi în considerare următoarele avertismente:

(Marcu 7:13) „Şi aşa, aţi desfiinţat Cuvântul lui Dumnezeu, prin datina voastră. Şi faceţi multe lucruri de felul acesta!”

(Deut. 4:2) „Să n-adăugaţi nimic la cele ce vă poruncesc eu, şi să nu scădeţi nimic din ele; ci să păziţi pocuncile Domnului, Dumnezeului vostru, aşa cum vi le dau eu.”

(Deut 12:32) „Voi să păziţi şi să împliniţi toate lucrurile pe care vi le poruncesc eu; să    n-adăugaţi nimic la ele, şi să nu scoateţi nimic din ele.”

(Apoc. 22:18) „Mărturisesc oricui aude cuvintele proorociei din cartea aceasta că, dacă va adăuga cineva ceva la ele, Dumnezeu îi va adăuga urgiile scrise în cartea aceasta.” Este devastator de serios să modifici Cuvântul lui Dumnezeu atât în chestiuni teologice cât şi în chestiuni de urmat, practicat şi sărbătorit.

Faptul că mulţi din zilele apostolilor (şi ale noastre) au pervertit adevărul lui Dumnezeu este cauza dezbinărilor din interorul „creştinătăţii”. Din cauza opiniilor lor stricte, baptiştii sunt adesea acuzaţi de cauzarea dezbinărilor dintre creştini. O analiză matură arată că în realitate alţii reprezintă partea vinovată. Cei care s-au separat de bisericile baptiste şi au fondat altele noi sunt de fapt vinovaţi de schismă şi de semănare a vrăjbii între fraţi. Bisericile care au pornit prin a fi baptiste şi apoi s-au alăturat sistemului catolic sunt cele care sunt de fapt schismatice. Protestanţii care nu au putut să suporte corupţia Romei, fie au plecat, fie au fost daţi afară din catolicism. „Reforma” lor a fost doar parţială. Ei au eşuat să se întoarcă în bisericile Domnului şi au stabilit altele proprii. Aşadar ei, şi nu baptiştii, sunt vinovaţi de divizare şi schismă.

Mulţimi de oameni nu au urmat învăţăturile Bibliei aşa cum sunt ele şi au părăsit bisericile Domnului pentru a urma un oarecare lider omenesc. Alţii, fie din lipsă de cunoştinţă, fie din nepăsare faţă de adevăr, şi-au început propriile lor „biserici” fără a lua în considerare sau a înţelege doctrina şi tiparul Noului Testament a adevărului bisericii. Aceeaşi situaţie era şi în zilele apostolilor lui Cristos. Luaţi următoarele versete în considerare:

(2 Cor. 2:17) „Căci noi nu stricăm Cuvântul lui Dumnezeu, cum fac cei mai mulţi; ci vorbim cu inimă curată, din partea lui Dumnezeu, înaintea lui Dumnezeu, în Hristos.”

(2 Cor. 4:2) „Ca unii, care am lepădat meşteşugurile ruşinoase şi ascunse, nu umblăm cu vicleşug şi nu stricăm Cuvântul lui Dumnezeu. Ci, prin arătarea adevărului, ne facem vrednici să fim primiţi de orice cuget omenesc, înaintea lui Dumnezeu.”

(1 Ioan 2:19) „Ei au ieşit din mijlocul nostru, dar nu erau dintre ai noştri. Căci dacă ar fi fost dintre ai noştri, ar fi rămas cu noi; ci au ieşit, ca să se arate că nu toţi sunt dintre ai noştri.”

Multe biserici din zilele noastre au fost începute de către persoane care nu au dorit să urmeze doctrina şi practica Biblică istorică. Unii au „stricat Cuvântul lui Dumnezeu” în mod deschis şi sunt vinovaţi de „ stricarea Cuvântului lui Dumnezeu.”  Alţii „nu erau dintre ai noştri” şi ca urmare „au ieşit din mijlocul nostru”. Acest lucru a tot fost practicat de atâta vreme şi de către atâţia încât puţini dintre cei care fac parte din lumea religioasă de astăzi se gândesc că nu au nici un drept ca să-şi înfiinţeze propriile biserici.

Bisericile catolice, atât de est cât şi latine, şi toate „odraslele” lor protestante constituie rezultatul oamenilor care au apostaziat de la adevărul biblic şi au părăsit bisericile Domnului. Fără urmă de îndoială mulţi care fac parte din aceste societăţi sunt sinceri, dar adevărul nu se măsoară în sinceritate! Unele „biserici” au fost formate sau „deformate” de către persoane care au părăsit practicile Noului Testament. Altele s-au format din aceia care au rezultat parţial din erorile Romei. Oricare ar fi cazul, toate diferitele societăţi non-baptiste cunoscute în prezent sub numele de „biserici” îşi au originea separat faţă de lucrarea întemeiată de Cristos.

Multe dintre aceste biserici îşi au propriul „papă”- fie mort sau în viaţă- care guvernează peste ei ca şi stăpân. Dacă te îndoieşti de faptul că Protestanţii şi-au stabilit propriul lor „papă” infailibil, atunci ia în considerare următoarele informaţii cu privire la una dintre cele mai numeroase ramuri protestante şi dintre cele mai acceptate din punct de vedere social, Metodiştii.

„În aplicarea înţelepciunii omeneşti într-o organizare a unei societăţi religioase, John Wesley a fost, după cum mulţi au remarcat, mai asemănător cu Ignatius Loyola [fondatorul Iezuiţilor] decât orice alt om; el a conformat mai mult decât orice grup protestant organizarea Metodismului cu Romanismul… Prin faimosul său „Act de Declaraţie al Celor O Sută Legali” (Deed of Declaration to the Legal Hundred), „Magna Charta a Metodismului” (din 1784, când el avea vârsta de optzeci şi unu de ani), care a lăsat prin testament proprietatea şi conducerea tuturor capelelor din Regatul Unit la o sută de predicatori călători şi succesorilor lor, cu condiţia ca ei să accepte ca fundament al doctrinei lor Notiţele sale la Noul Testament şi cele patru volume de predici ale sale publicate în anul sau înainte de anul 1771 d. H., el a întrecut până şi înţelepciunea lumească a catolicismului, şi s-a autonumit nu numai infailibil, ci papă veşnic al societăţii sale. Aşa că Cele Douăzeci Şi Cinci De Articole Ale Religiei, sunt declarate, în Cartea Metodistă De Disciplină, a fi inalterabile. Aceasta îl face pe Wesley ultimul şi cel mai mare învăţător autoritar al rasei umane, şi-l situează deasupra lui Cristos şi a apostolilor Săi, după cum ni se cere să ne uităm prin intermediul lui Wesley la toată învăţătura Divină, şi să aceptăm pentru totdeauna interpretarea sa a doctrinei şi conceptelor Bibliei. Cum ar putea vre-unul dintre copiii dragi ai lui Dumnezeu să dorească să schimbe conducerea lui Cristos cu cea a unui muritor păcătos şi supus greşelii?  [2] [Parantezele îmi aparţin: C.A.P.]

Wesley nu a fost nici primul dar nici ultimul dintre protestanţi care să fie stabilit ca autoritate finală a adevărului spiritual. Acest scriitor, înainte de a deveni baptist, a fost un discipol al „dr.” C.I. Scofield, care reprezintă un „papă” mort de mult timp. Notele lui Scofield asupra Bibliei şi scrierile lui sunt adesea bune şi de ajutor dar sunt şi periculoase în erorile lor, de multe ori! Adesea învăţătorii mari şi de folos, ai Bibliei au fost aproaope idolatrizaţi de către cei care le-au urmat învăţăturile.

Erori dureroase precum şi erezii care condamnă sufletele la moarte se înalţă din inimile şi minţile depravate ale bărbaţilor şi femeilor care nu cunosc Scripturile. Aşadar singurul nostru ghid sigur este Cuvântul lui Dumnezeu. Acest lucru este clar observat în următoarele cuvinte ale lui Crisros.

(Mat. 22:29) „Drept răspuns, Isus le-a zis: „Vă rătăciţi!Pentru că nu cunoaşteţi nici Scripturile, nici putere lui Dumnezeu.” Cuvântul lui Dumnezeu, Biblia, este cel care vorbeşte despre mântuirea pe care o dă Dumnezeu şi acelaşi Cuvânt trebuie să ne înveţe doctrina corectă şi să ne călăuzească vieţile.

(2 Tim. 3:15,16) „Din pruncie cunoşti Sfintele Scripturi, care pot să-ţi dea înţelepciunea care duce la mântuire, prin credinţa în Hristos Isus. Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire.”

Lasă biserica romano-catolică să-şi revendice infailibilitatea papei lor! Lasă ca protestanţii să-şi numească călăuzitori infailibili! O astfel de practică nu are nici un fundament în învăţăturile Bibliei!

Teologii cercetători romano-catolici nu privesc Scripturile în aceeaşi lumină ca şi baptiştii. Ei cred Biblia, nu pentru că văd sau înţeleg că este adevărul revelat al lui Dumnezeu, ci pentru că le spune biserica romano-catolică ca să creadă. Dacă te îndoieşti de acest fapt, ascultă cuvintele veneratului „Sfânt” Augustin. „Nu aş fi crezut Noul Testament dacă doctrina bisericii [romano-catolice] nu îmi comanda.”     [3] [Parantezele îmi aparţin: C.A.P.]

Acesta este motivul pentru care „Sfântul” Augustin putea să selecteze şi să aleagă dintre învăţăturile Bibliei. Putea să selecteze ce vroia să creadă şi să practice din Vechiul Testament cât şi din Noul. El a susţinut că crede că toţi oamenii sunt păcătoşi, „… cu excepţia Sfintei Fecioare Maria, pe care doresc, pentru onoarea Domnului, să o scot total din discuţie când vine vorba despre păcat.”  [4]

Şi totuşi unii vorbesc despre Augustin, închinătorul la Maria, ca şi cum ar fi aproape de Pavel în propovăduirea adevărului lui Dumnezeu. După părerea mea, Spurgeon a căzut în această eroare. Autoritatea lui Augustin nu era Biblia, ci mai degrabă biserica Romei care i-a spus să creadă în Biblie pe lângă tradiţiile şi declaraţiile ei papale. Ce avertisment serios ar trebui să fie acesta pentru cei care sunt de acord să creadă în Biblie! Haideţi să o credem toată! Haideţi să fim supuşi autorităţii sale, căci este Cuvântul lui Dumnezeu. Cum îndrăznim să selectăm dintre învăţăturile ei ceea ce ne place şi să negăm ceea ce poate este în contradicţie cu ideile noastre preconcepute. Cât de trist este faptul că mulţi din zilele noastre nu cred adevărul despre bisericile lui Domnului pentru că vine în contradicţie cu propriile lor idei!

Lasă-i pe protestanţi să ridice în slăvi nişte mari teologi sau învăţători şi să-i urmeze dacă insistă. Când orbul îl conduce pe orb ”vor cădea amândoi în groapă” (Mat. 15:14). Dar lasă-i pe cei care practică credinţa în Biblie să-şi dovedească credinţa în ea prin ascultarea faţă de ea!

Printre acele biserici numite baptiste se găsesc oameni care au fost aduşi de însuşi Dumnezeu ca să se sprijinească pe Noul Testament ca pe singura lor regulă a credinţei şi practicii. Ei văd în ea atât conceptul cât şi tiparul pentru o închinare şi o slujire acceptată. Noi credem că acesta este singura cale plăcută lui Dumnezeu, Autorul Divin al Bibliei. Dacă nu avem Biblie pentru doctrina şi practica noastră, părăseşte astfel de lucruri ca inovaţiile omenirii depravate. Pe cealaltă parte, dacă Biblia ne învaţă ceva, noi ca şi unii care “tremură la Cuvântul Său” nu putem face nimic mai mult decât să credem şi să ascultăm de ea!

Trei întrebări, în principal, ar trebui expuse în această conjunctură. Ele sunt următoarele:

(1)   Ne învaţă Scripturile că Cristos şi-a clădit Biserica în timpul lucrării Sale timpurii, sau ne învaţă că Duhul Sfânt a clădit-o în timpul sărbătorii evreieşti a Rusaliilor?

(2)   Pretind Scripturile că o astfel de biserică se va păstra până se va întoarce Domnul după ea, sau există versete care afirmă că ea va apstazia în totalitate?

(3)   Ne învaţă Scripturile în mod adecvat despre o astfel de biserică pentru ca noi să putem identifica o astfel de biserică astăzi?

Păstraţi aceste întrebări în minte în timp ce luaţi în considerare următoarele puncte pertinente.

Cristos şi-a fondat Biserica Sa. Faptul că Biserica lui Cristos a fost construită (stabilită) de către El în timpul lucrării Sale timpurii reiese evident din Scripturi. El a menţinut că o va zidi: „Şi Eu îţi spun: tu eşti Petru, şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea, şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui.” (Mat. 16:18)

Fără a ne strădui prea mult, ar trebui să observăm aici că Cristos nu a spus că-şi va zidi Biserica pe Petru. Cuvântul pentru „Petru” este, conform cu (dicţionarul) Strong, „Petros” (pet’-ros); aparent un cuvânt primar; o (bucată de) piatră ca şi nume, Petrus, un apostol,”  [5] dar cuvântul pentru „piatră” pe care este zidită biserica este „petra (pet’-ra); feminin un (bloc de) piatră (literal sau figurativ).”  [6] Acest al doilea cuvânt „petra” semnifică  un bloc masiv de piatră după cum este ilustrat în următoarele versete:

Mat. 7:24-25: „De aceea, pe orişicine aude aceste cuvinte ale Mele, şi le face, îl voi asemăna cu un om cu judecată, care şi-a zidit casa pe stâncă „(petra).” A dat ploaia, au venit şivoaiele, au suflat vânturile şi au bătut în casa aceea, dar ea nu s-a prăbuşit, pentru că avea temelia zidită pe stâncă” (petra).

Mat. 27:60: „Şi l-a pus într-un mormînt nou al lui însuşi, pe care-l săpase în stâncă: (petra). Apoi a prăvălit o piatră mare la uşa mormântului, şi a plecat.”

Marcu 15:46: „Şi Iosif a cumpărat o pânză subţire de in, a dat jos pe Isus de pe cruce, L-a înfăşurat în pânza de in, şi L-a pus într-un mormânt săpat în stâncă (petra). Apoi a prăvălit o piatră la uşa mormântului.”

Luca 6:48: „Se aseamănă cu un om care, când a zidit o casă, a săpat adânc înainte, şi a aşezat temelia pe stâncă (petra). A venit o vărsare de ape, şi s-a năpustit şivoiul peste casa aceea, dar n-a putut s-o clatine pentru că era zidită pe stâncă” (petra)

Romani 9:33: „După cum este scris: „Iată că pun în Sion o Piatră de poticnire, şi o stâncă(petra) de cădere: şi cine crede în El, nu va fi dat de ruşine.””

1 Cor. 10:4: „Şi toţi au băut aceeaş băutură duhovnicească, pentru că beau dintr-o stâncă (petra) duhovnicească ce venea după ei; şi stânca era Cristos.”

1 Petru 2:8: „Şi o piatră de poticnire, şi o stâncă(petra) de cădere. Ei se lovesc de ea, pentru că n-au crezut Cuvântul, şi la aceasta sunt rânduiţi.”

Aceste versete demonstrează că Cristos a arătat contrastul dintre Petru (petros), o piatră mică, cu o piatră masivă (petra). Fără îndoială că Domnul nostru a arătat spre sine ca fiind Piatra pe care şi-a zidit Biserica. (compară cu „templu” folosit de Isus în Ioan 2:19) El este o „piatră de temelie”, „temelia” şi „temelia” apostolilor şi a proorocilor după cum este indicat în următoarele versete:

Isaia 28:16: „Deaceea, aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeu: „Iată, pun ca temelie în Sion o piatră, o piatră încercată, o piatră de preţ, piatră din capul unghiului clădirii, temelie puternică; cel ce o va lua ca sprijin, nu se va grăbi să fugă.””

1 Cor. 3:10-12: „Nouă însă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său. Căci Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu. Într-adevăr, cine dintre oameni cunoaşte lucrurile omului, afară de duhul omului, care est eîn el? Tot aşa: nimeni nu cunoaşte lucrurile lui Dumnezeu afară de Duhul lui Dumnezeu.”

Efes. 2:20: „Fiind zidiţi pe temelia apostolilor şi proorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos.”

Isus Cristos NU şi-a zidit Biserica pe Petru, în ciuda susţinerilor Romei că Petru a fost primul ei papă. În această legătură nu există absolut nici o confirmare scripturală că Petru ar fi fost vre-odată în Roma, ce să mai vorbim deci că ar fi fost primul papă al bisericii romano-catolice! De fapt, din Scripturi rezultă mai mult faptul care ne face să fim siguri că el nu a fost niciodată în Roma. Luaţi în considerare:

(1)   Pavel a scris marea carte doctrinală Romani bisericii din Roma. Ar părea ciudat ca el să trebuiască să facă acest lucru deja era un apostol acolo cu biserica din Roma după cum afirmă papiştii. Care ar fi fost rostul unei astfel de scrisori?

 (2)   Chiar mai concludent este faptul că Pavel, în timp ce saluta biserica de acolo la începutul epistolei lui, Romani, nu-i transmite nici o salutare lui Petru. Cu siguranţă că, dacă Petru ar fi fost prezent atunci în Roma, Pavel l-ar fi salutat. Dacă Petru era papă al Romei, Pavel l-ar fi salutat cu siguranţă în epistola sa!

(3)   Mai târziu, Pavel a fost reţinut în Roma, probabil de vre-o trei ori. Din Roma, în timpul petrecut în închisoare Pavel a scris cărţile biblice Efeseni, Filipeni, Coloseni şi 2 Timotei. În 2 Timotei doar Pavel menţionează 23 de prieteni şi cunoscuţi, dar nici măcar o dată în aceste cărţi nu îl menţoinează pe Petru! Cu siguranşă că dacă Petru s-ar fi aflat în Roma, Pavel l-ar fi menţionat. Anumiţi indivizi au trimis salutări altor fraţi prin mâna lui Pavel în aceste epistole. Unii sunt menţionaţi cu numele, dar nu este făcută nici o menţionare a lui Petru. Evident că el nu se afla în Roma!

Pur şi simplu nu există nici o confirmare biblică a faptului că Petru a fost vre-odată în Roma. Find astfel contrazisă de către dovada biblică, susţinerea Romei că Petru ar fi fost primul papă pare a fi încă una dintre presupunerile ei false! Este doar o tradiţie goală, făcută de mâna omului cu nici o consecinţă de valoare de nici un fel.

Ceea ce este semnificativ ca să observăm aici este că în timp ce Cristos nu a spus că-şi va zidi Biserica pe Petru, El A spus că-şi va zidi Biserica! Nu există nici un indiciu de nici un fel în cuvintele „Îmi voi zidi Biserica” că oricine altcineva înafară de Cristos ar fi un agent în zidirea ei. Isus nu a spus că Tatăl îi va zidi Biserica. Nici nu a spuns că Duhul Sfând îi va zidi Biserica!

Nu există nici măcar un singur verset care să spună sau care măcar să insinueze că Duhul Sfânt ar fi zidit, ar fi început sau ar fi dat naştere Bisericii lui Cristos de sărbătoarea evreiască a Rusaliilor. Ideea că Biserica a fost întemeiată în ziua de Rusalii a fost învăţată într-un mod atât de curent încât mulţi o presupun a fi „ziua de naştere a Bisericii”. O astfel de presupunere nu are nici un fel de bază în Cuvântul lui Dumnezeu! Noi credem că Cristos a făcut ceea ce a spus că va face: El şi-a zidit Biserica în timpul lucrării Sale timpurii.

Cristos a întemeiat O Biserică Adevărată

Prin cuvântul „biserică”  Biblia nu se referă la o organizaţie regională, naţională sau mondială cum ar crede unii. Un astfel de înţeles pentru cuvântul „biserică” este străin Bibliei după cum este şi ideea de „biserică universală, invizibilă”. Aceasta, împreună cu alte definiţii au fost date cuvântului „biserică”, dar un studiu atent al cuvântului arată natura sa locală, vizibilă. Îl cităm din nou pe James Strong: „ecclesia (ek-klay-see’-ah); o chemare afară, ex. (în mod concret) o adunare a poporului, în special o congregaţie religioasă…” [7]

Deşi Strong încearcă să facă „ecclesia” ceva mai mult ca o „biserică locală”, el şi alţii cad atât în favoarea Bibliei cât şi a limbii originale. El nu conferă nici un motiv lingvistic sau biblic pentru încercarea sa de a face „ecclesia” să se refre la o „biserică universală”. Într-adevăr, el nu putea face acest lucru, deoarece nu există nici o bază biblică sau lingvistică pentru o astfel de încercare de definiţie! Folosirea în Noul Testament, folosirea seculară şi folosirea din Septuaginta a cuvântului „ecclesia” indică faptul că era folosit numai şi întotdeauna când se vorbea despre un grup organizat, congregaţional de oameni dintr-o locaţie dată.

Una dintre cele mai mari jigniri a unei înţelegeri corecte a adevărului bisericii Noului Testament este noţiunea că cuvântul „biserică” înseamnă mai mult de un lucru. Timp de mai mulţi ani acest autor a urmat înţelepciunea protestanţilor, în mod notabil „dr.” C.I. Scofield şi ucenicii săi de la Seminarul din Dallas care, fără o garanţie scripturală, învaţă despre mai multe „feluri” de biserici. Pentru a-şi întări  mentalitatea interdenominaţională, ei ne asigură nestingheriţi că există o „biserică invizibilă”.

B.H. Carroll (1843-1914) a fost fondatorul şi primul preşedinte al Seminarului Teologic Baptist Sud-Vestic (Southwestern Baptist Theological Seminary) şi timp de treizeci de ani a slujit ca pastor al Primei Biserici Baptiste (First Baptist Church) din Waco,Texas. El a scris următoarele lucrări: Duhul Sfânt (The Holy Spirit); Cristos şi Biserica Sa (Christ and His Church); Predici Evanghelistice: Baptiştii şi Doctrina Lor (Baptists and Their Doctrine); Inspiraţii din Biblie: Isus Hristosul (Jesus the Christ); Mesaje de Trezire (Revival Messages); şi cartea în şaptesprezece volume O Interpretare a Bibliei în Engleză (An Interpretations of the English Bible); precum şi alte lucrări. Prezbiterul Caroll a scris următoarele: „ Nici Domnul nostru şi nici scriitorii Noului Testament nu au inventat acest cuvânt [în greacă „ecclesia”] şi nici nu l-au folosit în vre-un sens neobişnuit. Înainte de timpul lor era folosit în mod obişnuit, cu o semnificaţie foarte bine cunoscută, şi supus ca orice alt cuvânt la diferite utilizări, conform cu legile stabilite ale limbii. Adică, poate fi folosit fie în mod abstract, fie general, fie particular, fie în perspectivă, fără a-şi pierde înţelesul esenţial…

” Care este, atunci, înţelesul etimologic al acestui cuvânt? Înţelesul primar este : o adunare organizată, ai cărei membri au fost chemaţi să iasă din căminele sau afacerile private pentru a lua parte la chestiuni publice. Această definiţie implică în mod necesar nişte precondiţii de a deveni membru…

„Când, în această lecţie, Domnul nostru spune: „Pe această piatră îmi voi zidi „ecclesia”, în timp ce „îmi” evidenţiază „ecclesia” Sa, din forma greacă „ecclesia” şi „ecclesia” Vechiului Testament, cuvântul în sine îşi păstrează în mod natural înţelesul obişnuit…

„În mod obişnuit, adică, în aproape toate utilizările, înseamnă: adunarea particulară a ucenicilor botezaţi ai lui Cristos de pe acest pământ, ca şi „Biserica lui Dumnezeu din Corint.” „Acestei clase îi aparţin în mod necesar toate utilizările abstracte sau generice ale cuvântului, căci ori de câte ori abstractul sau genericul întâlneşte expresii concrete, sau ia forme operative, este vorba întotdeauna despre o anumită adunare.”  [8] [Parantezele îmi aparţin: C.A.P.]

Carroll continuă să evidenţieze că utilizările generice nu dovedesc existenţa unei aşa-zise „biserici universale invizibile” după cum a fost imaginată ea de către Luther. Exact aşa cum spune Scriptura, „bărbatul este capul nevestei” (Efes. 5:23), dar totuşi nimeni nu este într-atât de prost (caraghios) să creadă că există un bărbat (soţ) gigantic şi o „soţie universală invizibilă”. Aşa că atunci când Scripturile vorbesc despre „biserică” într-un mod abstract, noi găsim biserica existând doar în adunările credincioşilor botezaţi în mod scriptural şi organizaţi conform Noului Testament. Carroll îşi susţine punctul de vedere, scriind următoarele:

„De exemplu, dacă un congresman englez, care face referire la dreptul fiecărui cetăţean în parte de a fi judecat de către semenii lui, ar spune: „Pe această piatră Anglia îşi va zidi juriul  şi puterea tiranilor nu o va birui”, el foloseşte termenul juriu într-un sens abstract, de ex., în sensul unei instituţii. Dar când această instituţie găseşte expresii concrete, sau devine operativă, este întotdeauna un anumit juriu format din doisprezece bărbaţi şi niciodată un agregat al tuturor juriilor într-un singur juriu mare.

„Sau dacă un scriitor al legii ar spune: ’În judecarea unor fapte, prin mărturie orală, tribunalul va fi judecătorul legii, iar juriul va fi judecătorul faptelor’, şi dacă ar adăuga: ’când depune mărturie, martorul va spune ceea ce ştie juriului, şi nu tribunalului’, el foloseşte în mod evident termenii „tribunal”,”juriu” şi „martor” într-un sens general. Dar în practică, genericul devine întotdeauna particular- ex., un anumit judecător, un anumit juriu, sau un anumit martor, şi niciodată un agregat a tuturor judecătorilor într-un mare judecător, nici a tuturor juriilor într-un mare juriu şi nici a tuturor martorilor într-un mare martor. De aici spunem că legile limbii cer ca toate utilizările abstracte şi generice ale cuvântului „ecclesia” să fie clasificate ca reprezentând adunarea în particular şi nu adunarea în general.”  [9]

O altă mărturie a utilizării Noului Testament a cuvântuilui „ecclesia” se găseşte în lucrarea standard a lui W.E. Vine, nu un baptist, şi un notabil cercetător (teolog) grec. El afirmă: „Ekklesia… era folosit între grecii aparţinând unui grup de cetăţeni adunaţi pentru a discuta problemele statului… În Sept. [Septuaginta- traducerea în greacă a Vechiului Testamen] este folosit pentru a descrie adunarea lui Israel convocată pentru orice motiv anume, sau o adunare considerată ca fiind reprezentativă pentru întreaga naţiune…”     [10] [Parantezele îmi aparţin: C.A.P.]

Onestitatea cerea ca Vine să situeze definiţia sa în propriul dicţionar, nu la litera „B” de la biserică, ci mai degrabă la litera „A” de la adunare şi acolo îi veţi şi găsi explicaţiile. Din păcate, fără îndoială că datorită noţiunilor preconcepute, Vine susţine fără a avea absolut nici o bază etimologică sau scripturală că asest cuvânt se poate referi de asemenea la toţi cei mântuiţi. O astfel de inconsistenţă nu poate fi numită pe drept cercetare. Să-i fie ruşine d-lui Vine. Sperăm că acum ştie mai bine!

În mod asemănător, onestitateal îi forţează pe Vincent, Robertson şi alţii să recunoască că etimologia cuvântului cere o adunare (locală)  fondată de Cristos în contrast cu adunarea (locală) evreiască care a fost numită sinagogă. Nu există nici un caz în care Cristos să folosească acest cuvânt într-un alt sens decât unul local. De asemenea nu este dovadă de sensibilitatea să presupunem că apostolii au schimbat înţelesul cuvântului pentr a-l face să însemne ceva universal şi invizibil. A face aşa ceva fără a face o distincţie clară ar fi fost înşelător, cel puţin!

Dacă bunul simţ şi utilizarea normală a limbii câştigă, nu există absolut nici un motiv să credem că „biserică” înseamnă aştceva decât o adunare a credincioşilor în Cristos botezaţi în mod nou-testamental care sunt organizaţi conform Noului Testament. Numai aceia care se opun bisericii sau care sunt de partea protestantismului găsesc că este necesar să transforme o chestiune atât de simplă într-una foarte complexă insistând că mai există încă un fel de biserică decât una „locală”. Ni se amintesc cuvintele lui Pavel adresate bisericii din Corint pe care „a dat-o în căsătorie” ca şi „fecioară castă” sau mireasă lui Isus Cristos. El a scris, „Dar mă tem ca, după cum şarpele a amăgit pe Eva cu şiretlicul lui, tot aşa şi gândurile voastre să nu se strice de la curăţia şi credincioşia care este faţă de Cristos.” (2 Cor.11:3). Simplicitatea stă în a crede definiţia obişnuită, uzuală, logică şi autentică din punct de vedere lingvistic a cuvântului biserică ca şi congregaţie locală. Comlexitatea şi confuzia apar atunci când oamenii fabrică definiţii adiţionale pentru cuvântul „biserică” şi încearcă să facă deosebire între ele.

Faptul că aceşti lexicografi care insistă cu neruşinare să introducă propriile idei în definiţia cuvântului „biserică” nu sunt nici infailibili şi nici scutiţi de noţiuni preconcepute, ni-l spune foarte cinstit cercetătorul reformat Berkhof: „Este necesar ca să păstrăm în minte că lexicoanele nu sunt de absolută încredere, şi sunt cel puţin aşa, atunci când se ajunge la particular.  Ele de abia întruchipează acele rezultate ale muncii exegetice a diferiţilor traducători care s-au dedicat judecăţii discriminatoare a lexicografilor, şi care adesea expun o diferenţă de opinie. Este forte posibil, iar în unele cazuri este perfect evident, că alegerea unui înţeles  a fost determinat de către înclinarea dogmatică… Dacă un traducător are vre-un motiv ca să se îndoiască de sensul unui cuvânt, aşa cum este dat el de dicţionar, el va trebui să facă singur investigaţii.”  [11]

Unii au încercat să contrazică faptul că cuvântul „ecclesia”- deoarece derivă din două cuvinte greceşti care înseamnă „a chema” şi „afară” înseamnă „cei chemaţi afară”. Scofield şi alţii urmează această cale neştiinţifică şi ireală. Făcând aşa ei încearcă să spună că „ecclesia” sau „biserică” reprezintă deci pe toţi „chemaţi afară” sau oricine sau chiar toate veacurile.

Noi recunoaştem fără nici o reţinere că cuvântul „ecclesia” izvorăşte din cele duoă cuvinte mai sus menţionate, dar evidenţiem şi faptul că adesea cuvintele ajung să însemne altceva decât o combinaţia a rădăcinilor lor. Prezbiterul baptist Edward Overby evidenţiază:

„Câteva cuvinte ar trebui spuse despre etimologia cuvântului ekklesia înainte de a merge mai departe… Trebuie făcută diferenţa dintre etimologia unui cuvânt şi înţelesul acestuia la un moment anume în istorie. Câteodată cele două sunt aceleaşi: de multe ori sunt foarte diferite. Englezescul ’Hussy’ a derivat de la ’huswife’ care înseamnă casnică (housewife în eng.); astăzi înseamnă femeie fără valoare,fată , sau fată obraznică. Englezescul ’Con-stable’ a derivat din ’comes-stabuli’ care înseamnă îngrijitor la grajduri; astăzi înseamnă ofiţer al păcii (al stării civile). Ekklesia a derivat din ekkletos care înseamnă chemat afară dar în vremurile anterioare Noului Testament însemna adunare sau adunare chemată afară. Să spui că înseamnă cei chemaţi afară nu este corect. Broadus scrie, ’Cuvântul grecesc ecclesia înseamnă în primul rând adunarea cetăţenilor într-un stat care se autoguvernează, fiind derivat din ekklaleo a chema afară; ex., afară din căminele lor sau din locurile de afacere, a soma, cum vorbim despre a chema miliţia. Noţiunea larg răspândită care înseamnă a chema afară în sensul de separare faţă de alţii, este greşită…’ Şi Hort confirmă acest lucru când scrie, ’Nu există nici un fundament pentru noţiunea larg răspândită că ekklesia înseamnă un popor sau un număr de oameni individuali chemaţi afară din lume sau omenire.”   [12]

Cuvântul ecclesia s-a referit întotdeauna la o adunare întrunită şi organizată pentru a conduce afaceri. Aceasta era utilizarea obişnuită înainte şi în timpul zilelor Domnului Isus pe pământ. S.E. Anderson subliniază: „Unii dintre cei mai de seamă cercetători greci spun că nu s-a găsit nici un caz în greaca clasică unde ecclesia să fie folosit de către persoane ca neadunate sau nestrânse.”   [13]

Mai departe, pe aceeaşi temă, Roy Mason scrie: „Prof. Royal de la Colegiul Wake Forest din Carolina de Nord, care i-a fost profesor d-lui prof. A.T. Robertson, de la Louisville Seminary, şi prof. C.B. Williams, grec, când a fost întrebat dacă cunoaşte vre-o împrejurare în greaca clasică în care ecclesia să fi fost folosit de către vre-o clasă de persoane neadunate sau nestrânse a spus: ’Nu conosc nici un astfel de pasaj în greaca clasică.’ Cu această afirmaţie sunt de acord şi profesorul Burton de la Universitatea din Chicago, Stifler din Crozer, Strong din Rochester şi mulţi alţi cercetători (teologi).”   [14]

Deoarece nici Isus şi nici apostolii Săi nu au indicat niciodată că foloseau cuvântul ecclesia în vre-un alt sens decât binecunoscuta şi obişnuita utilizare a zilei, este o violare serioasă a tuturor regulilor de bun simţ de traducere faptul de a substitui o altă definiţie cu cea intenţionată de ei şi cea pe care au înţeles-o ascultătorii lor. Prin de proceduri nefixate de interpretare de genul acesta, Biblia poate fi făcută să înveţe aproape orice.

Subliniind faptul că biserica este întotdeauna „locală” şi nu este nevoie ca să folosim acest adjectiv după cuvânt, J.B. Moody, adresânduse celor adunaţi la întrunirea South Baptist Convention găzduită de biserica sa a spus: „Eu nu citesc niciodată despre o adunare locală, clădire, trup, mireasă, oraş, congregaţie, sfeşnic, turmă, staul, familie, câmp, casă, household, templu, viţă, vie,  femeie sau soţie. Ar putea fi ele locale, dar este o prostie tautologică să spui aşa, înafară de cazul în care vrei să le distingi de unele de alt fel. Dar nu există altele. Împărăţia nu este locală, dar biserica este în mod necesar. Când biserica moare ÎNtr-un loc, ea moare numai FAŢĂ DE acel loc, şi se împrăştie către alţii. Cristos spune, „O să MUT sfeşnicul DE LA LOCUL LUI…”  [15]

Încă o dată îl cităm pe binecunoscutul şi respectatul prezbiter Moody, de data aceasta de la o adresă aflată la Campusul Uniunii Tinerilor Baptişti (Baptist Young Peoples Union Encampment) din Estill Springs, Tennessee, pe 25 Iunie 1907: „O biserică universală, vizibilă sau invizibilă, trebuie să aibă organizare şi lucrători şi doctrină şi guvernare, sau poate să nu facă numic. O astfel de biserică nu poate fi un administrator bun a nici unui lucru. Această eroare fără sens cu privire la o biserică universală a înşelat mai mulţi oameni şi a risipit mai multă energie şi a dat naştere la mai mult bigotism decât orice alt mecanism înşelător al diavolului… ’Biserica lui Dumnezeu’ este o congregaţie. Expresia „Biserica lui Dumnezeu” apare de doisprezece ori, şi orice om, chiar şi orb la un ochi şi aproape orb la celălalt, poate vedea acest lucru în fiecare caz.  Leul este o fiară feroce; fiecare leu este o fiară feroce; dar toţi leii nu sunt o fiară feroce. Acesta este o concepţie de neconceput; o supoziţie „de nepresupus” şi o superstiţie de neexprimat. Abilitatea executivă stă în bestia reală şi nu în cea ireală, buster. La fel şi cu calul, omul, juriul, biserica, etc… Asupra bisericii universale a fost făcute presupuneri, afirmări şi insistări spre irevocabila pagubă a credinţei spre care ar trebui să tânjim. Eu nu cred în asta. Dacă ar fi existat aşa ceva nu ar putea face nimic. Niciodată nu s-a întrunit, nu are doctrine, nici slujitori, nici un guvern, nici o împuternicire. Nu poţi spune cine face parte din ea sau cum au ajuns acolo. Este un spiriduş invizibil, irealizabil, imposibil, sărăcăcios, răspândit în superficialitate, extins în miniatură şi dezvoltat în nimic. Îl face pe om să se simtă prea mare pentru o mică congregaţie mulţumitoare pe ca re Cristos a organizat-o pentru lucru. Ei cred că se află în biserica mare din pricina credinţei salvatoare, şi nu văd nevoia de a fi adăugaţi unei alte biserici- o biserică mică, locală, limitată, prea mică pentru degetul lor cel mic. Permiteţi-mi să măresc această biserică „miniaturizată” şi crucificată, care este biserica Dumnezeului cel viu.”   [16]

A spune că Cristos nu Şi-a zidit Biserica înseamnă a-l face mincinos in cel mai rău caz, sau unul care a eşuat, în cel mai bun caz. Nici una nu este accptabilă pentru creştin pentru că noi ştim că Domnul nostru este atât cinstit cât şi în măsură să împlinească tot ceea ce doreşte El să facă.

În timp ce unii încearcă să menţină poziţia conform căreia în timp biserica se limitează doar la credincioşii botezaţi în mod scriptual organizaţi în adunări aici pe pământ, ea îi va include pe toţi cei mântuiţi din cer, această poziţie trebuie respinsă din cel puţin patru motive bune. Răposatul Roy Mason, scriitor şi pentru mulţi ani pastor al Bisericii Baptiste Buffalo Avenue (Buffalo Avenue Baptist Church acum Central Avenue Baptist Church) din Tampa, Florida, afirmă clar poziţia noastră:

„A susţine că biserica este locală şi vizibilă, şi că este o continuare a instituţiei începută de Cristos şi căreia i s-a promis perpetuitate, apoi să treci de la aceasta, de la biserica adevărată, şi să înveţi că biserica care se va aduna acolo la sfârşit va fi compusă din toţi aceia răscumpăraţi indiferent dacă au aparţinut vre-odată unei biserici sau nu, este o contradicţie inpardonabilă. Dacă acest lucru ar fi adevărat, atunci şi alte câteva lucruri ar trebui să fie adevărate:

”1– După cum am mai dezbătut, Mireasa va ajunge să fie diferită de aceea logodită cu Cristos.

”2– Promisiunea lui Cristos că nimic nu va putea birui biserica Sa, va fi dovedită falsă, deoarece instituţia începută de El va cădea complet, căci în slavă, biserica se va dovedi a fi cu totul altceva.

”3– În acest caz, nu va exista nici o răsplată pentru biserica care a suferit o persecuţie interminabilă pentru Cristos, şi care a dat cincizeci de milioane de martiri care au apărat adevărul Său.

”4– De ce s-ar face atâta caz de biserica pe care a început-o Isus? De ce ar fi adevărul ei apărat cu atâta ardoare? De ce ar fi fost membrii acestei biserici gata să moară pentru credinţele lor, dacă la urmă, triumful final va fi dat celor – dintre care unii- i-au persecutat pe cei din adevărata biserică, sau care au ignorat sau au dispreţuit adevărata biserică? Dacă toţi credincioşii ar trebui să constituie biserica                           în slavă- Mireasa- atunci în punctul culminant biserica se va dovedi a fi ceva diferit faţă de biserica lui Cristos aici pe pământ.”   [17]

Învăţătura care spune că două (sau mai multe) înţelesuri ale cuvântului „biserică” sunt corecte este foarte dăunătoare cauzei pentru Cristos. A avea două „biserici” cu condiţii diferite pentru a deveni membru şi metode diferite de intrare înseamnă a stârni confuzie în minţile credincioşilor. Îl cităm pe B.H. Carroll din nou în legătură cu aceia care îmbrăţişează o „biserică universală invizibilă”. „… Eu susţin cu onestitate şi cu tărie că şi în acest punct teoria lui este eronată şi tinde în mod practic să facă mult rău. Da, susţin în cel mai emfatic mod că această teorie [a bisericii universale invizibile] este responsabilă de o incalculabilă dezonoare adusă bisericii lui Dumnezeu pe pământ. Repet că teoria coexistenţei, umăr la umăr, pe pământ a două biserici ale lui Cristos, una formală şi vizibilă, şi alta reală, invizibilă şi spirituală, cu condiţii diferite de a deveni membru, este extrem de rea şi provoacă atâta confuzie încât oricine o crede devine încurcat în a trasa liniile de separare. Lăsaţi să se întipăraească adânc în minţile voasrte faptul că cortul lui Moise avea drep exclusiv de trecere la vremea sa potrivită şi templul lui Solomon avea dreptul exclusiv de trecere la vremea sa potrivită – aşa că biserica lui Cristos, adunarea în particular, are acum dreptul de trecere exclusiv, şi nu are rival în cer sau pe pământ…”  [18] [Parantezele îmi aparţin: C.A.P.]

Cristos a dat o însărcinare bisericii Sale

Atunci când se dă ciuva o însărcinare acea persoană primeşte autoritate delegată pentru a acţiona în locul altuia. Acea persoană sau entitate însărcinată, atunci când acţionează în capacitate oficială, nu mai acţionează cu autoritatea proprie, şi funcţionează în numele sau din partea poruncii exprese a superiorului care acordă însărcinarea. A doua menţionare a „bisericii” în Noul Testament este Mat. 18:15-18 şi demonstrează clar autoritatea lui Cristos încredinţată bisericii Sale:

„Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te şi mustră-l între tine şi el singur. Dacă te ascultă, ai câştigat pe fratele tău. Dar, dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi inşi, pentru ca orice vorbă să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori. Dacă nu vrea să asculte de ei, spune-l Bisericii; şi, dacă nu vrea să asculte nici de Biserică să fie pentru tine ca un păgân şi ca un vameş. Adevărat vă spun, că orice veţi lega pe pământ, va fi legat în cer; şi orice veţi dezlega pe pământ, va fi dezlegat în cer.”

Observaţi că nici pastorul, şi nici vre-un consiliu de conducere imaginat nu are autoritate ca să acţioneze în această chestiune. Problema trebuie adusă înaintea Bisericii şi trebuie să caute voia lui Dumnezeu în această problemă. Decizia (votul) bisericii în acultare de Cristos leagă în cer cât şi în interiorul graniţelor bisericii.

Aici biserica este autorizată în mod explicit şi instruită pentru a exclude din părtăşia ei pe aceia a căror purtare aduce reproş asupra Capului fiecărei biserici adevărate. Ar trebui noi să credem că Cristos nu a intenţionat ca apostolii Săi să asculte aceste cuvinte? De ce nu le-a spus că sunt obligaţi să asculte de aceste instrucţiuni într-un timp viitor nedezvăluit? Nu există nimic aici care să ne facă să credem că aceste instrucţiuni nu erau pentru ei atunci şi acolo. Ideea că aceste instrucţiuni sunt pentru „biserica viitoare” găseşte o bază doar în scrierile „dr.” C.I. Scofield şi a discipolior săi anti-baptişti.

În plus, chiar anterior înălţării Sale, Cristos a dat autoritate definită de a acţiona şi directive specifice pe care biserica  Sa să le urmeze în următoarea împrejurare: „Cei unsprezece ucenici s-au dus în Galilea, pe muntele unde le poruncise Isus să meargă. Când L-au văzut ei, I s-au închinat, dar unii s-au îndoit. Isus S-a apropiat de ei, a vorbit cu ei, şi le-a zis: „Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ. Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit. Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin.”(Mat. 28:16-20).

Această autorizare de a acţiona dată de Cristos Bisericii Sale este adesea numită „Marea Trimitere. Este de fapt trimiterea FINALĂ, deoarece a existat una mai înainte, la fel de specifică şi explicită,  dar de o oarecare natură diferită. Se găseşte în Mat. 10:1-15. Pentru a înţelege natura unei trimiteri, cititorul este sfătuit să ia aminte că în acest pasaj Biserica lui Cristos era trimisă la  un anumit popor, Israel, şi numai Israel. Lor le-au fost date directive precise cu privire la ce trebuiau să facă şi să nu facă. Nimeni altcuiva înafară de Biserica Domnului nu a primit această însărcinare; aşadar, nimeni altcineva decît Biserica Sa nu acţiona sub autoritatea Sa.

Dacă Biserica nu luase naştere decât odată cu săbătoarea de Rusalii după cum afirmă semenii noştri protestanţi, atunci Cristos s-ar fi aflat într-o poziţie destul de absurdă de a da călăuzire, autoritate şi o trimitere cuiva care nici măcar nu exista! Nu numai că prima trimitere a fost dată înainte de Rusalii, ci pe lângă asta mai era şi cea „Mare”. Un citire candidă a cărţii Matei dovedeşte că aceste cuvinte (de ex. Trimiterea) le erau vorbite  chiar acelor oameni care existau atunci şi care trebuiau să asculte. În timp lor li se dăduseră instrucţiuni să aştepte puterea Duhului Sfânt care a venit într-adevăr la următoarea sărbătoare de Rusalii, nici o auoritate nouă sau în plus nu a fost dată în acea zi de sărbătoare evreiască.

Unii ar încerca să susţină că Cristos, în Mat. 28:18-20, a dat autoritatea Sa şi instrucţiunile Sale celor doisprezece ca la oricare alt om obişnuit. Alţii ne informează că El li s-a adresat ca apostoli. Nici una dintre acestea nu poate fi concepută ca fiind o percepere exactă a Trimiterii, căci dacă vre-una dintre acestea ar fi corectă, cuvintele Sale, „şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului” ar fi o retorică nesemnificativă. Conform acestei interpretări Cristos fie s-a înşelat fie era de-a dreptul un impostor. Este evident că aceşti oameni, nici ca indivizi şi nici ca apostoli nu au continuat chiar până în zilele noastre, şi „sfârşitul veacului” nici nu a venit încă. Isus nu a continuat cu ei nici ca indivizi şi nici ca apostoli în sensul în care a vorbit El.

Totuşi, dacă înţelegem că Cristos a dat autoritate şi instrucţiuni („Marea Trimitere”) celor doisprezece ca şi Biserică a Sa, atunci începem să înţelegem promisiunea Sa de a fi cu ei. Această gândire este în concordanţă cu Apocalipsa capitolele 1-3 unde El este descoperit ca fiind în mijlocul celor „şapte sfeşnice” care sunt cele şapte biserici. Numai dacă înţelegem că Cristos a dat autoritate pentru a acţiona în evanghelizare, botez şi învăţătură Bisericii Sale, şi că i-a promis o existenţă perpetuă, vom începe să realizăm că El chiar a vorbit serios atunci când le-a promis că va fi cu ei „întotdeauna”.

Permiteţi-mi să ilustrez chestiunea autorităţii în felul următor. Un om poate deţine abilitatea financiară şi fizică de a extrage o mare cantitate de aur din pământ. Ar putea să se ţină ocupat cu această muncă şi să se bucure de un mare succes în slujba lui. El POATE să extragă aurul. Totuşi, deoarece societatea a dat legi pentru a încerca să asigure echitate între cetăţenii ei, acest om poate pierde nu numai ceea ce a câştigat din minerit, dar şi ceea ce a deţinut anterior. Vedeţi voi, DACĂ un om nu are autoritatea de a extrage aur din pământ- dacă nu are nici o cerere legală de concesiune pentru pământul pe care lucrează- toată truda lui poaate fi în zadar. În tim ce el POATE să extragă aurul din pământ, el POATE să nu facă aşa fără o autorizaţie adecvată. Se poate chiar să primească o amendă pentru violarea legilor privitoare la minerit.

La fel este şi cu Cristos. El a delegat autoritatea Sa Bisericii Sale. Ea nu este numai „stâlpul şi temelia adevărului”, ci de asemenea ei i s-au încredinţat orânduirile botezului şi a cinei Domnului cât şi autoritatea de a trimite slujitori care dau învăţătură în lucrarea Domnului după cum Duhul Sfânt îi cheamă şi îi conduce. În timp ce un om POATE (are abilitatea) să predice, să boteze prin cufundare, şi să dea pâinea şi vinul, el NU POATE (nu are permisiunea de a face aşa) decât dacă îl trimite Duhul Sfânt dintr-o şi de către o biserică nou-testamentală. Aceasta este învăţătura şi tiparul Noului Testament!

Această „autoritate a bisericii” dată de Cristos bisericilor Sale se poate vedea în acţiune în Noul Testament. Luaţi în considerare trimiterea afară a lui Pavel (Saul) şi Barnabas în Faptele Apostolilor 13:1-4.

„În Biserca din Antiohia erau nişte prooroci şi învăţători: Barnaba, Simon, numit Niger, Luciu din Cirena, Manaen, care fusese crescut împreună cu cârmuitorul Irod, şi Saul. Pe când slujeau Domnului şi posteau, Duhul Sfânt a zis: „Puneţi-Mi deoparte pe Barnaba şi pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat.” Atunci, după ce au postit şi s-au rugat, şi-au pus mâinile peste ei, şi i-au lăsat să plece. Barnaba şi Saul, trimişi de Duhul Sfânt, s-au coborât la Seleucia, şi de acolo au plecat cu corabia la Cipru.”

Observaţi următoarele lucruri:

(1)   Bărbaţii care urmau a fi trimişi afară erau membrii activi care dădeau învăţătură „în Biserica din Antiohia” care era o biserică „locală” reală şi funcţională.

(2)   „Duhul Sfânt a zis” vorbeşte despre chemarea divină în lucrare. Fără lucrarea Duhului Sfânt, atât în individul chemat cât ŞI în biserica acestuia nu poate exista nici o trimitere afară scripturală a bărbaţilor pentru a face lucrarea de „plantare de biserici”.

(3)   După mai mult post şi rugăciune liderii spirituali din biserica în care erau membri „şi-au pus mâinile peste ei” (adică, i-a ordinat în lucrare).

(4)   În acest fel ei au fost „trimişi de către Duhul Sfânt”.

Este clar că biserica din Antiohia era implicată în acţiunea aceasta de trimitere a acestor fraţi ca şi evanghelişti. Baptiştii sunt de părere că o biserică trebuie să se implice în separerea (prin ordinare- care înseamnă numirea în slujbă) şi trimiterea afară de evanghelişti (adesea numiţi misionari în ziua de azi) la fel ca în Noul Testament. Acestei biserici din Antiohia îi dădeau socoteală aceşti fraţi. În biserica aceasta din Antiohia s-au întors ei mai târziu. Bisericii acesteia din Antiohia îi dădeau rapoarte ale lucrării lor. Această „legătură cu biserica” se găseşte în mod consistent în Noul Testament. Noul Testament nu ştie nimic de indivizi de genul „lance liberă (la liberă alegere)” fiind cumva „chemaţi de Dumnezeu” separat de biserica nou-testamentală.

Nici unul dintre cei care au început să predice, boteze şi să dea învăţătură fără să li se fi dat autoritate din partea bisericii nu au fost aprobaţi de Dumnezeu. Oricine acţionează într-un astfel de stil „la liberă alegere” face lucrul acesta fără indicaţie sau exemplu din partea Autorităţii Divine.

Cu suguranţă că creştinii sensibili care vor da la o parte noţiunile preconcepute şi interesele pot vedea adevărul aici. Înţelesul clar, simplu al acestor pasaje este faptul că Cristos şi-a zidit Biserica şi i-a dat în posesie lucrarea de evanghelizare, botezare, şi de a da învăţătură şi de a păzi „tot ce v-am poruncit”. În puţine cuvinte, Biserica lui Cristos, prin organizaţii succesive, trebuie în mod necesar să existe în perpetuitate dacă aceste lucruri vor fi duse la îndeplinire în mod corect. Dacă acestea reprezintă responsabilităţi date Bisericii Domnului, atunci ea trebuie să existe pentru ca aceste responsabilităţi să fie continuate.

Cristos a Garantat Perpetuitate Bisericii Sale

Nimic nu poate fi mai sigur pentru adevăratul creştin decât cuvintele lui Isus Cristos. Dacă El a dat vre-odată vre-o garanţie că Biserica Sa nu va înceta niciodată să existe, atunci Biserica încă mai există! Poate nu ai găsit-o încă, dar DACĂ Cristos i-a promis perpetuitate, EA EXISTĂ! El a spus, în Mat. 16:18: „Voi zidi Biserica Mea, şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui.”

„Locuinţa morţilor (iadul)”, conform cu Strong este: „haides” (ha-deş); corect, nevăzut, ex. „Hadeş” sau locul (starea) sufletelor plecate.”  [19]  Ideea răspândită de termenul „porţile” pare a avea legătură cu faptul că conducătorii Israelului stăteau în poartă. Poarta era un loc al conducerii oraşului; aşadar, „porţile” era o referire la conducere. Acest lucru este evidenţiat prin următoarele versete:

Deut. 25:7: „Dacă omul acesta nu vrea să ia pe cumnată-sa, ea să se suie la poarta cetăţii, la bătrâni, şi să spună: „Cumnatul-meu nu vrea să ridice în Israel numele fratelui său, nu vrea să mă ia de nevastă după dreptul de cumnat.”

Rut 4:10,11: „Şi că mi-am cumpărat deasemenea de nevastă pe Rut, Moabita, nevasta lui Mahlon, ca să ridic numele mortului în moltenirea lui, şi pentru ca numele mortului să nu fie şters dintre fraţii lui şi din poara locului lui. Voi sunteţi martori azi despre aceasta!” Tot poporul care era la poartă şi bătrânii au zis: „Suntem martori! Domnul să facă pe femeia care intră în casa ta ca Rahela şi ca Lea, care amândouă au zidit casa lui Israel! Arată-ţi puterea în Efrata, şi fă-ţi un nume în Betleem!”

Daniel 2:49: „Daniel a rugat pe împărat să dea grija trebilor ţinutului Babilonului în mâna lui Şadrac, Meşac şi Abed-Nego. Daniel însă a rămas la curtea împăratului.”

Prin utilizarea cuvântului „poartă”, Domnul Isus spune că conducerea iadului (Locuinţei morţilor) (lumea spirituală rea nevăzută) nu va birui Biserica Sa! Cuvântul tradus „birui” este „katischuo” (kat-is-khoo’-o); a asupri.”  [20] Poate vre-un creştin să ceară o garanţie mai bună decât cuvântul lui Cristos? Cu siguranţă că nu! Din acest motiv credem că Biserica lui Cristos a existat în succesiune şi că există biserici de acelaşi fel pe pământ şi astăzi.

Singura alternativă este să spui că biserica a căzut în apostazie undeva înainte de sau în timpul „Epocii Întunecate (Evului Mediu)”. Această vedere protestantă istorică (că biserica a apostaziat şi a necesitat o „reformă”) este acelaţi lucru cu a spune că biserica pe care a fondat-o Cristos a încetat să mai existe. Înseamnă a spune că biserica lui Cristos a pierit de pe faţa pământului, căci bisericile apostaziate sunt curve spirituale şi deloc mireasa pură a lui Cristos. Astfel de biserici nu pot fi ale lui Cristos! Dacă bisericile lui Cristos au încetat să mai existe, atunci ar trebui să rezulte că botezul a fost pierdut. Bisericile corupte nu pot să administreze decât un botez fals şi corupt. Odată pierdut, numai prin intrevenţie şi autoritate divină directă ar putea botezul să fie reinstalat vre-odată. Acest lucru este pentru că nici un om nebotezat nu putea boteza vreo-dată pe cineva în Noul Testament cu excepţia lui Ioan Botezătorul, iar el a avut autoritate divină directă.

Poziţia baptistă istorică este că bisericile Domnului nu au încetat să existe în timpul apostaziei din Epoca Întunecată (Evul Mediu). Mai degrabă, ea a continuat şi încă continuă să facă ucenici, să-i însemneze cu botezul lui Ioan (care este botezul creştin scriptural) şi să-i aducă la maturitate ca astfel să-i pregătească pentru lucrare.

Cristos a Instituit o Cina Perpetuă în Biserica Sa

Scriind sub inspiraţia Duhului Sfânt, Pavel a scris următoarele cuvinte bisericii lui Cristos botezate în mod scriptural din Corint: „Pentrucă, oridecâteori mîncaţi din pâinea aceasta şi beţi din paharul acesta, vestiţi moartea Domnului, până va veni El.” (1 Cor. 11:26)

Această afirmaţie nu înseamnă nimic decât dacă înseamnă că bisericile Domnului sunt menite să existe în mod perpetuu până ve veni El după ele. Ţineţi minte, orânduirea Cinei Domnului, cu ar fi botezul, a fost dată bisericilor Domnului ca să fie păzită de către ei ca şi biserică a lui Cristos „PÂNĂ CÂND VA VENI EL!” Pavel, dând instrucţiuni biserici din Corint în legătură cu abuzurile de la Masa Domnului, a spus, „…atunci când veniţi la adunare…” (1 Cor.11:18). Problema era în mod evident „în biserică”. Pavel nu s-a referit la a fi într-o clădire, ci mai degrabă la membrii care se întâlneau în „clădirea bisericii”. Se poate aşadar observa că bisericile apostolice au ţinut orânduirile „în biserică”, şi la fel fac şi bisericile Domnului până în ziua de azi.

După cum am citat mai sus, promisiunea făcută Bisericii Domnului era că ei urmau să ţină Cina „până când va veni El”. Dacă protestanţii au dreptate şi bisericile au căzut în apostazie, eroare şi corupţie în timpul Evului Mediu, atunci intenţia Domnului ca Cina să continue „PÂNĂ VA VENI EL” a eşuat. Dacă toate bisericile au căzut în apostazie, ele au încetat să mai existe ca şi biserici adevărate ale lui Cristos. Botezul scriptural şi Cina Domnului au încetat odată cu ele.

Nu există, totuşi, nici un indiciu de vre-un fel că TOATE bisericile sunt apostaziate. În timpul „Evului Mediu” şi în orice alt timp începând cu lucrarea timpurie a lui Cristos, au existat biserici, ascunse probabil, dar cu toate acestea credincioase în a apăra adevărul lui Dumnezeu cu privire la mântuire şi slujire corectă. Acestea sunt bisericile lui Cristos!

Bisericile care sunt corupte în mod condamnabil fie în practică sau doctrină încetează a mai fi biserici ale lui Cristos. Acesta este fără îndoială avertismentul dat celo şapte biserici din Apocalipsa. Ascultaţi mesajul pe care l-a trimis Cristos „îngerilor” (pastorilor) acestor biserici.

Apoc. 2:4-5: „Dar ce am împotriva ta, este că ţi-ai părăsit dragostea dintâi. Adu-ţi dar aminte de unde ai căzut; pocăieşte-te, şi întoarce-te la faptele tale dintâi. Altfel, voi veni la tine, şi-ţi voi lua sfeşnicul din locul lui, dacă nu te pocăieşti.”

Apoc. 2:13-16: „Ştiu unde locuieşti: acolo unde este scaunul de domnie al Satanei. Tu ţii Numele Meu, şi n-ai lepădat credinţa Mea nici chiar în zilele acelea când Antipa, martorul Meu credincios, a fost ucis la voi, acolo unde locuieşte Satana. Dar am ceva împotriva ta. Tu ai acolo nişte oameni care ţin învăţătura lui Balaam, care a învăţat pe Balac să pună o piatră de poticnire înaintea copiilor lui Israel, ca să mănânce din lucrurile jertfite idolilor, şi să se dedea la curvie. Tot aşa, şi tu ai câţiva care, deasemenea, ţin învăţătura Nicolaiţilor, pe care Eu o urăsc. Pocăieşte-te dar. Altfel, voi veni l atine curând, şi mă voi război cu ei cu sabia gurii Mele.”

Apoc. 2:20-23: „Dar iată ce am împotriva ta: tu laşi ca Iezabela, femeia aceea, care se zice proorociţă, să înveţe şi să amăgească pe robii Mei să se dedea la curvie, şi să mănânce din lucrurile jertfite idolilor. I-am dat vreme să se pocăiască, dar nu vrea să se pocăiască de curvia ei! Iată că am s-o arunc bolnavă în pat; şi celor ce preacurvesc cu ea, am să le trimit un necaz mare, dacă nu se vor pocăi de faptele lor. Voi lovi cu moartea pe copii ei. Şi toate Bisericile vor cunoaşte că „Eu sunt Cel ce cercetează rărunchii şi inima”: şi voi răsplăti fiecăruia din voi după faptele lui.”

Apoc. 3:1-3: „Îngerului Bisericii din Sardes, scrie-i: „Iată ce zice Cel ce are cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu şi cele şapte stele: „Ştiu faptele tale: că îţi merge numele că trăieşti, dar eşti mort. Veghează, şi întăreşte ce rămâne, care e pe moarte, căci n-am găsit faptele tale desăvârşite înaintea Dumnezeului Meu.Adu-ţi aminte dar cum ai primit şi auzit! Ţine, şi pocăieşte-te! Dacă nu veghezi, voi veni ca un hoţ, şi nu vei şti în care ceas voi veni peste tine.”

Apoc. 3:15-16: „Ştiu faptele tale: că nu eşti nici rece, nici în clocot. O, dacă ai fi rece sau în clocot! Dar, fiincă eşti căldicel, nici rece, nici în clocot, am să te vărs din gura Mea.”

Faptul că anumitor biserici li s-a luat „sfeşnicul” nu implică faptul că toate bisericile au pierit de pe faţa pământului, ci că doar o congregaţie a încetat să mai fie Biserica lui Cristos în acel loc. Că multe biserici şi-au pirdut astfel „calitatea de a săra” (Macu 9:50) este aparent. Că o rămăşiţă de biserici au rămas credincioase prin harul suveran al lui Dumnezeu este de asemenea adevărat.

Bisericii Sale i-a încredinţat Cristos orânduirile Sale pentru a fi păstrate aşa cum le-a instituit El. (În mod clar tiparul Noului Testament, politica baptistă istorică şi practica sensibilă este ca Cina Domnului să fie ţinută de către membri unei biserici care se întâlnesc în clădirea unei biserici.  [21]Vezi 1 Cor. 11:18 & 20.) Cuvintele lui Cristos indică faptul că Cina Domnului era menită să fie o comemorare perpetuă. Era menită a fi păzită până va veni El. Aşadar, pentru ca ea să se bucure de o existenţă continuă, Biserica Sa trebuie ca să se bucure de o existenţă continuă prin congregaţii succesive. Deci spunem că Cina Domnului dovedeşte succesiunea sau perpetuitatea Bisericii.

Cristos a Destint Biserica Sa să Continue

EA ESTE O MIREASĂ

Faptul că fiecare biserică este o „fecioară castă” „logodită” cu Cristos (2 Cor. 11:2), cu alte cuvinte o „mireasă” a lui Cristos, este evident pentru toţi aceia care vor studia Scripturile în mod onest (Ioan 3:29; Apoc. 21:2,9; 22:17). Este demn de remarcat că Ioan Botezătorul a spus că el nu este nici Cristos şi nici parte din mireasa Sa, ci mai degrabă este un „prieten al mirelui”. În contrast cu această „mireasă” pură, falsul sistem religios este legat de o „mare curvă (mama curvelor)” în Apocalipsa capitolele 17 şi 18. Această „Curvă” este clar organizaţia romano-catolică. Ea este de asemena mama unor anumite odrasle, căci ea este numită „Mama curvelor”. Aceste fiice curve sunt fără îndoială „bisericile” protestante. Nu cunoaştem altele despre care se poate spune că sunt odraslele Romei decât bisericile protestante, căci ele au ieşit din ea. Aşa cum fac de obicei copiii obişnuiţi, aceste biserici protestante seamănă în mod izbitor cu mama lor. Deci, atunci, avem două tipuri complet diferite de biserici: una ilustrată ca o femeie virtuoasă iar cealaltă ca o femeie uşuratică.

Dacă biserica coruptă a Romei a fost vre-odată mireasa lui Cristos, atunci El este însurat cu o curvă! (Logodna înseamnă căsătorie, nu numai angajament!) Dacă bisericile protestante sunt mireasa lui Cristos, atunci Cristos este însurat cu o curvă parţial reformată. Dacă toate bisericile reprezintă doar ramuri ale Romanismului corupt, şi noi suntem toţi „catolici inconştienţi” după cum afirmă ea fals, Cristos nu are o mireasă pură, ci este însurat cu o femeie neîngrijită.

Nu putem crede nici că Cristos este un văduv! Ridicăm întrebarea atunci, poţi crede cu adevărat că Cristos e prezent fără o mireasă pe pământ- o mireasă care aşteaptă revenirea Lui pentru ea? Cu siguranţă nu! Cristos se va întoarce şi îşi va găsi mireasa ascunsă de priviri, o rămăşiţă evlavioasă care aşteaptă întoarcerea Sa! Dacă acea mireasă nu este Curva sau sau fiicele ei, atunci trebuie să fie bisericile baptiste sănătoase                     nou-testamentale. Nimic altceva pe pământ, înafară de o biserică baptistă sănătoasă, acţionează şi arată ca o biserică nou-testamentală ŞI poate oferi dovada existenţei ei continue de la întemeierea ei de către Mirele ei în zilele şederii Sale timpurii.

EA ESTE O CASĂ

Fiecare biserică este consuderată a fi „Casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului celui viu, stâlpul şi temelia adevărului.” (1 Tim. 3:15). În limbj arhitectural, atunci, o biserică este responsabilă să susţină adevărul aşa cum atât temelia cât şi ca stâlpii susţin structura superioară a unei clădiri. În biserici este învăţat adevărul, şi bisericile sunt cele responsabile să evanghelizeze. Dacă biserica (ca instituţie vorbind) ar fi încetat să existe din cauza apostaziei, atunci adevărul s-ar fi prăbuşit la pământ şi s-ar fi pierdut. Poţi tu crede cu adevărat că Biserica lui Cristos a încetat să existe şi a necesitat o re- formare sub un astfel de oameni ca Luther, Calvin, Zwingli, etc., etc.?

Membri Bisericii sunt îndemnaţi „să luptaţi pentru credinţa, care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna.” (Iuda 3). Pentru unii care ar obiecta, spunând că în Iuda nu este menţionată o biserică specifică vom investiga exact ce a fost aceea în care „s-au strecurat unii oameni” în versetul 4. Cine altcineva dacă nu o biserică era aceea care ţinea mese de dragoste în versetul 12? Este evident că oamenii aceştia cărora le-a scris Iuda existau într-o clădire a bisericii şi erau responsabili în faţa lui Dumnezeu de adevărul „dat sfinţilor odată.”

Dumnezeu îşi păstrează adevărul, şi face acest lucru prin faptul că susţine în mod perpetuu bisericile Sale care sunt alcătuite din acei care au primit o dragoste pentru adevăr. Cristos ştia ce face când a proiectat şi a construit Biserica Sa. O biserică care are o ierarhie, odată coruptă în vârf, se corupe pe sine în întregime. Nu contează că este o ierarhie romano-catolică sau estică, o denominaţie protestantă, un cult, o „convenţie baptistă”, o „asociaţie baptistă”, un „bord de misiune baptist” sau o „părtăşie baptistă”. Orice trece de biserica „locală”, odată corupt în vîrf, se corupe pe sine în întregime. Aceasta este mărturia istoriei! Orice biserică baptistă sănătoasă îl are „la vârf” pe Cristos ca şi Cap al ei. Fiind entităţi autonome, dacă o biserică ar cădea în apostazie, celelalte biserici sunt neafectate. Dacă una încetează, celelalte din alte părţi continuă. Stâlpul şi temelia adevărului va sta în picioare până Cristos se va întoarce după ea!

EA ESTE ŢINUTĂ DE ÎNTEMEIETORUL EI SUVERAN

Simplul fapt al problemei este că Cristos şi-a întemeiat Biserica, iar credincioşii adevăraţi din zilele Noului Testament erau membri ai bisericilor Sale. De fapt, cartea Faptele Apostolilor nu cunoaşte nimic despre indivizi mântuiţi care nu au fost botezaţi într-o biserică. Ar trebui noi să credem că lucrarea lui Cristos de a-şi stabili Biserica n-a ajuns la nimic? L-a învis aşadar Satana pe Leul seminţiei lui Iuda? L-a detronat dumnezeul uzurpator al acestui veac pe Cel Suveran şi de drept? Astfel de lucruri sunt de neconceput pentru cei care sunt familiarizaţi cu învăţăturile Bibliei!

Oricărui student neprejuduciat al Bibliei trebuie să-i fie evident faptul că Cristos şi-a stabilit Biserica. El i-a dat responsabilitatea evanghelizării, botezării şi a învăţării. De asemenea El a lăsat-o să păzească cele două orânduiri, amândouă referindu-se la moartea răscumpărătoare a lui Cristos pentru cei aleşi ai Lui. El a promis să fie cu ea până la sfârşitul veacului şi că puterile lumii spirituale nevăzute nu o vor putea „birui”.

 Biserica nou-testamentală este încă printre noi astăzi. Îi îndrumă paşii oricărui sfânt al lui Dumnezeu ca să găsească o astfel de biserică şi să i se alăture pentru ca astfel slujirea lui să fie plăcută, ordonată, acceptată de Cristos şi răsplătită în veşnicie.

[1] Jarrel E. Huffman, „The Elect Within the Elect,” (The Berea Baptist Banner, South Point, Ohio/Mantachie, Miss., Milburn Cockrell, Ed., Vol. IX, Number 5, May, 1988), p. 7.

[2] Hassell and Hassell, op. cit., pp. 334, 335.

[3] Augustine, quoted by W.W. Everts, Introduction, W. A. Jarrell, BAPTIST CHURCH PERPETUITY, 1894), p. xi.

Everts wrote his introduction from Haverhill, Mass. in May of 1894. Formerly his was the Chair of Ecclesiastical History, Chicago Baptist Theological Seminary.

[4] Augustine, De nat. Et grat. 36,42, Wilhelm, CHRIST AMONG US, A MODERN PRESENTATION OF THE CATHOLIC FAITH, 2nd Ed., (NY/Paramus, Paulist Press), p. 91.

[5] James Strong, THE GREEK-HEBREW DICTIONARY AND ENGLISHMAN’S CONCORDANCE, (Seattle, Biblesoft, 1988), a software version of STRONG’S EXHAUSTIVE CONCORDANCE OF THE BIBLE, James Strong, (Nashville, Abingdon).

[6] Strong, ibid.

[7] Strong, ibid.

[8] B.H. Carroll, ECCLESIA – THE CHURCH, (Little Rock, AR, Challenge Press, n.d.), pp. 8, 9.

[9] Carroll, ibid., p. 9.

[10] W.E. Vine, AN EXPOSITORY DICTIONARY OF NEW TESTAMENT WORDS WITH THEIR PRECISE MEANINGS FOR ENGLISH READERS, (Westwood, NJ, Fleming H. Revell Company, 1966), pp. 83, 84.

[11] Louis Berkhof, PRINCIPLES OF BIBLICAL INTERPRETATION, (Grand Rapids, Baker Book House, 1950), pp. 68, 69.

[12] Edward Hugh Overby, THE MEANING OF ECCLESIA IN THE NEW TESTAMENT, (Little Rock, Challenge Press, 1974), p. 10.

[13] S.E. Anderson THE FIRST CHURCH, (Little Rock, Challenge Press, 1964), p. 88.

[14] Roy Mason, THE CHURCH THAT JESUS BUILT, (Clarksville, TN, Bible Baptist Church Publications, 1977), p. 28.

[15] J.B. Moody, MY CHURCH, (Greenwood, SC, The Attic Press, Inc. 1974 reprint), p. 13.

[16] Moody, ibid., pp. 30, 31, 36, 37.

[17] Roy Mason, Th.D., THE MYTH OF THE UNIVERSAL INVISIBLE CHURCH THEORY EXPLODED, (Ashland, KY, Economy Printers, 1978), pp. 62, 63.

[18] Carroll, op cit., p. 24

[19] Strong, ibid.

[20] Strong, ibid.

[21] Numai poziţia de „cină închisă” poate fi în armonie cu instrucţiunile Bibliei  privitoare la disciplina bisericii. O biserică cu practici fie de„cină deschisă” fie de „cină închisă” (uneori numită „cină denominaţională”) este dezordonată deoarece nu poate să excludă un membru de la Masă aşa cum cere Noul Testament.

De exemplu: un membru al unei astfel de biserici poate fi exclus din cauza unei umblări dezordonate, erezie, etc. Porunca Bibliei este „cu un astfel de om nu trebuie nici să mâncaţi” (1 Cor. 5:11). Totuşi un astfel de membru ar putea foarte bine să se alăture unei biserici de ordine asemănătoare, după cum s-a întâmplat adesea, a cărei practică cu privire la primirea membrilor nu este la fel de atentă. Acel membru exclus, sub termenul fie de  „cină deschisă” sau „închisă” ar putea cu o libertate perfectă să se întoarcă la una dintre întâlnirile ţinute de biserica care l-a exclus şi să ia parte la Cina Domnului. Porunca „să nu mâncaţi” ar fi neascultată. Astfel, disciplina biblică a bisericii este batjocorită şi făcută inutilă prin altă poziţie decât „doar membrii bisericii locale” sau „cină închisă”.

Trei Martori pentru Baptişti
de Curtis A. Pugh

CAPITOLUL  PATRU

AL TREILEA MARTOR

MĂRTURIA SCRIPTURILOR

Biserica Lui Cristos Descoperită în Scripturi

Scriind  despre Bisericile Domnului, Jarrell Huffman, pastor al bisericii baptiste Sovereign Grace din Duncan, OK, a scris: „Acest subiect [adevărul bisericii] trebuie dezbătut; nu poate fi înlăturat prin atacuri subtile la adresa „Landmarkismului”, examinând lucrărille Puritanilor, sau verificând toţi lexicografii pentru a vedea ce spun sau gândesc ei. Istoria este bună, dar furnizeaza doar o sursă secundară de dovezi asupra oricărei doctrine. În primul şi-n primul rând se află Cuvântul lui Dumnezeu, standardul de credinţă şi practică al bisericilor Dumnezeului Celui Viu (2 Timotei 3:16,17; 2 Petru 1:19-21).”  [1] [Parantezele îmi aparţin: C.A.P.]

„Spre lege şi spre mărturie”, atunci. Dacă ceea ce au spus baptiştii şi duşmanii lor despre ei nu este garantat de Sfânta Scriptură, atunci dă la o parte opiniile oamenilor şi prinde-te strâns de adevărul Bibliei. Dacă, totuşi, Biblia învaţă într-adevăr despre perpetuarea bisericilor Domnului, atunci haideţi să ne uităm de jur împrejur după biserici care (1) se aseamănă celor care sunt descrise în Noul Testament şi care au (2) o existenţă continuă din acel timp. Când întâlnim biserici care îndeplinesc aceste două condiţii, atunci am găsit adevăratele biserici ale lui Cristos!

Deoarece toţi protestanţii, toate cultele, grupurile interdenominaţionale, etc., etc., au o origine doar de ieri, singurii care pot îndeplni aceste două criterii amintite anterior sunt (1) catolicii şi (2) baptiştii. În timp ce catolicii sunt priviţi ca fiind aproape la fel de străvechi ca şi baptiştii, ei au deviat de la principiile Creştinismului Bibliei într-atât că nu pot fi recunoscuţi ca fiind biserici nou-testamentale. Catolicismul eşuează în longevitate şi în felul său de-a fi: ei sunt, de fapt, baptişti apostaziaţi ale căror început se află la câteva sute de ani depărtare de lucrarea timpurie a lui Isus Cristos.

Există, totuşi, printre cei care se numesc baptişti, biserici ale căror orânduiri, slujitori, doctrine şi practici sunt după modelul Noului Testament. Astfel unul dintre criteriile de calificare ca şi biserică a lui Cristos este îndeplinit. Doctrina de bază a acestor biserici cere ca ele să fie organizate ca şi biserici de către oameni care au avut legături anterioare cu biserica, de exemplu botezul scriptural precum şi existenţa unei ordinări anterioare şi a unei susţineri bune din partea unei biserici de aceeaşi credinţă şi practică.

Despre bisericile baptiste care au ţinut în mod consistent şi strict aceste principii se poate spune că sunt succesorii primei biserici prin însăşi virtutea naturii politicii pe care au sprijinit-o. Dovada este aceasta: nici un baptist sănătos nu ar fi de acord ca persoane nebotezate să se unească într-o biserică şi să se „boteze” unii pe alţii. Nici nu s-ar gândi să organizeze o nouă biserică fără o legătură anterioară cu o biserică. Această legătură dintre bisericile existente anterior şi cele noi este clar văzută în cartea Faptele Apostolilor şi se face deseori referire la ea ca şi „autoritatea bisericii” printre baptiştii sănătoşi. Aceasta este politica istorică baptistă derivată din Noul Testament şi ea a caracterizat biserici sănătoase de-a lungul secolelor indiferent de cum au fost poreclite. Această politică istorică este cea care produce biserici cu o succesiune validă a Bisericii din Ierusalim pe care a întemeiat-o Isus.

Pe stânca puternică a Scripturii ne sprijinim cazul. În timp ce am chemt ca mărturie vocile câtorva baptişti remarcabili şi am expus mărturia non-baptiştilor, nici credinţa şi nici practica noastră nu se bazează pe mărturia vre-unui om.  Indiferent de mărturia istoriei, nu am îndrăzni să ne sprijinim doctrina şi practica pe ea. Dacă, totuşi, Scriptura învaţă un lucru a fi adevărat şi corect noi recomandăm a-l crede, a-l susţine şi  a-l practica chiar dacă ne-ar costa însăşi viaţa noastră. Noi nu avem de ales decât să ascultăm de Cuvântul lui Dumnezeu şi astfel „să luptăm pentru credinţa, care a fost dată…” (Iuda versetul 3).

Câteva întrebări asupa cărora să meditaţi în timp ce citiţi acest capitol sunt următoarele: A fost Cristos cel care şi-a întemeiat Biserica sau a fost altcineva care a dus la bun sfârşit ceea ce nu a putul El să facă? A atribuit Cristos autoritate cuiva în special pentru a conduce lucrarea Sa? A fost El specific când a dat această autoritate? A dat El porunci specifice? A dat El astfel de porunci la anumite persoane? Dacă da, atunci în ce măsură au fost însărcinate aceste persoane? A făcut Cristos vre-o promisiune cu privire la succesiunea perpetuă a bisericilor Sale? A indicat sau a cerut învăţătura lui Cristos vre-o succesiune a bisericilor nou-testamentale? A fost succesiunea Bisericii învăţată (propovăduită) şi/sau percepută de către apostoli? A fost practica apostolilor în concordanţă cu mentalitatea baptistă istorică sau contrară ei? Dacă într-adevăr bisericile nou-testamentale au încetat să mai existe, ar fi putut ele să fie „reîncepute” prin vre-un fel de „reformă”? Poate botezul, odată pierdut, să fie reinstituit? Dacă da, atunci de către cine? De ce calificări ar avea nevoie, conform tiparului Scripturii, aceala care ar restabili biserica Domnului şi botezul? Deoarece nu este planul nostru de a da răspunsuri la fiecare dintre aceste întrebări în parte, după ce vei citi această carte vei fi pe drumul cel bun în   a-ţi răspunde singur la aceste întrebări.

Faptul că Scripturile au menirea de a fi un îndreptar şi un ghid al credinţei (doctrinei) noastre, este evident. În timp ce unii ar fi satisfăcuţi doar să vorbească despre această idee, convingerea noastră fermă este că trebuie chiar cu adevărat să urmăm Biblia! Isaia 8:20 spune, „La lege şi la mărturie! Căci dacă nu vor vorbi aşa, nu vor mai răsări zorile pentru poporul acesta.”

Deoarece atât în ceea ce priveşte credinţa (ceea ce credem) cât ŞI practica (ceea ce facem), baptiştii credincioşi cer un „Aşa spune Domnul!” Acesta este unul dintre principiile care-i deosebesc pe baptiştii adevăraţi de alţii. Protestanţii a putea susţine că îşi bazează doctrina pe Noul Testament, dar în mod evident practica lor a derivat fie din tradiţiile Romei, fie din păgânism sau din învăţăturile vre-unui om.

Luaţi în considerare acest exemplu concret al profesiei protestante contrazisă de practica protestantă. Majoritatea grupurilor protestante pretind a crede în mântuirea doar prin har, prin credinţă, dar prin practica lor ei neagă ceea ce spun că cred. Ei pun apă peste un copil care nu crede şi învaţă că un astfel de „botez” îl face pe bebeluş un copil al lui Dumnezeu.

Baptiştii cred că Noul Testament conţine atât instrucţiunile cât şi tiparele necesare pentru a cunoaşte adevărul şi pentru a-l practica într-un mod plăcut lui Dumnezeu. Baptiştii sănătoşi cer ca practica bisericii lor să fie în concordanţă cu adevărul Bibliei.

Biserica lui Cristos din Tesalonic a fost lăudată pentru credincioşia cu care i-au urmat atât pe apostoli cât ŞI bisericile din Iudea. Cuvântul „ucenici” este o traducere a cuvântului grecesc „mimetes” de unde vine cuvântul românesc „a mima”.  Observaţi cuvintele după cum urmează: „Şi voi înşivă aţi călcat pe urmele mele şi pe urmele Domnului…” (1 Tes. 1:6) „Căci voi, fraţilor, aţi călcat pe urmele Bisericilor lui Dumnezeu, care sunt în Hristos Isus, în Iudea…” ( 1 Tes. 2:14)

Bisericile baptiste nou-testamentale „mimează” biserica primară şi  pe altele ca ea. Ei insistă nu numai pe a crede aceleaşi doctrine ci şi pe a urma urma tiparele evlavioase puse înaintea noastră de aceste biserici. Această convingere, că Noul Testament nu este doar un ghid al credinţei noastre, ci şi tiparul pentru practica noastră reprezintă al doilea principiu care-i deosebeşte pe baptiştii adevăraţi de alţii.

Noi nu avem nici un drept de a ne interpune ideile, convingerile, practicile sau tradiţiile în închinarea şi slujirea lui Dumnezeu. A face astfel înseamnă a anula Cuvântul lui Dumnezeu, căci la urma urmei, El a descoperit în Biblie tot ceea ce vrea El ca să ştim despre lucrurile spirituale. Următoarele versete ne dau instrucţiuni clare cu privire la obligaţia noastră de a fi supuşi Bibliei în toate lucrurile. Luaţi în considerare următoarele avertismente:

(Marcu 7:13) „Şi aşa, aţi desfiinţat Cuvântul lui Dumnezeu, prin datina voastră. Şi faceţi multe lucruri de felul acesta!”

(Deut. 4:2) „Să n-adăugaţi nimic la cele ce vă poruncesc eu, şi să nu scădeţi nimic din ele; ci să păziţi pocuncile Domnului, Dumnezeului vostru, aşa cum vi le dau eu.”

(Deut 12:32) „Voi să păziţi şi să împliniţi toate lucrurile pe care vi le poruncesc eu; să    n-adăugaţi nimic la ele, şi să nu scoateţi nimic din ele.”

(Apoc. 22:18) „Mărturisesc oricui aude cuvintele proorociei din cartea aceasta că, dacă va adăuga cineva ceva la ele, Dumnezeu îi va adăuga urgiile scrise în cartea aceasta.” Este devastator de serios să modifici Cuvântul lui Dumnezeu atât în chestiuni teologice cât şi în chestiuni de urmat, practicat şi sărbătorit.

Faptul că mulţi din zilele apostolilor (şi ale noastre) au pervertit adevărul lui Dumnezeu este cauza dezbinărilor din interorul „creştinătăţii”. Din cauza opiniilor lor stricte, baptiştii sunt adesea acuzaţi de cauzarea dezbinărilor dintre creştini. O analiză matură arată că în realitate alţii reprezintă partea vinovată. Cei care s-au separat de bisericile baptiste şi au fondat altele noi sunt de fapt vinovaţi de schismă şi de semănare a vrăjbii între fraţi. Bisericile care au pornit prin a fi baptiste şi apoi s-au alăturat sistemului catolic sunt cele care sunt de fapt schismatice. Protestanţii care nu au putut să suporte corupţia Romei, fie au plecat, fie au fost daţi afară din catolicism. „Reforma” lor a fost doar parţială. Ei au eşuat să se întoarcă în bisericile Domnului şi au stabilit altele proprii. Aşadar ei, şi nu baptiştii, sunt vinovaţi de divizare şi schismă.

Mulţimi de oameni nu au urmat învăţăturile Bibliei aşa cum sunt ele şi au părăsit bisericile Domnului pentru a urma un oarecare lider omenesc. Alţii, fie din lipsă de cunoştinţă, fie din nepăsare faţă de adevăr, şi-au început propriile lor „biserici” fără a lua în considerare sau a înţelege doctrina şi tiparul Noului Testament a adevărului bisericii. Aceeaşi situaţie era şi în zilele apostolilor lui Cristos. Luaţi următoarele versete în considerare:

(2 Cor. 2:17) „Căci noi nu stricăm Cuvântul lui Dumnezeu, cum fac cei mai mulţi; ci vorbim cu inimă curată, din partea lui Dumnezeu, înaintea lui Dumnezeu, în Hristos.”

(2 Cor. 4:2) „Ca unii, care am lepădat meşteşugurile ruşinoase şi ascunse, nu umblăm cu vicleşug şi nu stricăm Cuvântul lui Dumnezeu. Ci, prin arătarea adevărului, ne facem vrednici să fim primiţi de orice cuget omenesc, înaintea lui Dumnezeu.”

(1 Ioan 2:19) „Ei au ieşit din mijlocul nostru, dar nu erau dintre ai noştri. Căci dacă ar fi fost dintre ai noştri, ar fi rămas cu noi; ci au ieşit, ca să se arate că nu toţi sunt dintre ai noştri.”

Multe biserici din zilele noastre au fost începute de către persoane care nu au dorit să urmeze doctrina şi practica Biblică istorică. Unii au „stricat Cuvântul lui Dumnezeu” în mod deschis şi sunt vinovaţi de „ stricarea Cuvântului lui Dumnezeu.”  Alţii „nu erau dintre ai noştri” şi ca urmare „au ieşit din mijlocul nostru”. Acest lucru a tot fost practicat de atâta vreme şi de către atâţia încât puţini dintre cei care fac parte din lumea religioasă de astăzi se gândesc că nu au nici un drept ca să-şi înfiinţeze propriile biserici.

Bisericile catolice, atât de est cât şi latine, şi toate „odraslele” lor protestante constituie rezultatul oamenilor care au apostaziat de la adevărul biblic şi au părăsit bisericile Domnului. Fără urmă de îndoială mulţi care fac parte din aceste societăţi sunt sinceri, dar adevărul nu se măsoară în sinceritate! Unele „biserici” au fost formate sau „deformate” de către persoane care au părăsit practicile Noului Testament. Altele s-au format din aceia care au rezultat parţial din erorile Romei. Oricare ar fi cazul, toate diferitele societăţi non-baptiste cunoscute în prezent sub numele de „biserici” îşi au originea separat faţă de lucrarea întemeiată de Cristos.

Multe dintre aceste biserici îşi au propriul „papă”- fie mort sau în viaţă- care guvernează peste ei ca şi stăpân. Dacă te îndoieşti de faptul că Protestanţii şi-au stabilit propriul lor „papă” infailibil, atunci ia în considerare următoarele informaţii cu privire la una dintre cele mai numeroase ramuri protestante şi dintre cele mai acceptate din punct de vedere social, Metodiştii.

„În aplicarea înţelepciunii omeneşti într-o organizare a unei societăţi religioase, John Wesley a fost, după cum mulţi au remarcat, mai asemănător cu Ignatius Loyola [fondatorul Iezuiţilor] decât orice alt om; el a conformat mai mult decât orice grup protestant organizarea Metodismului cu Romanismul… Prin faimosul său „Act de Declaraţie al Celor O Sută Legali” (Deed of Declaration to the Legal Hundred), „Magna Charta a Metodismului” (din 1784, când el avea vârsta de optzeci şi unu de ani), care a lăsat prin testament proprietatea şi conducerea tuturor capelelor din Regatul Unit la o sută de predicatori călători şi succesorilor lor, cu condiţia ca ei să accepte ca fundament al doctrinei lor Notiţele sale la Noul Testament şi cele patru volume de predici ale sale publicate în anul sau înainte de anul 1771 d. H., el a întrecut până şi înţelepciunea lumească a catolicismului, şi s-a autonumit nu numai infailibil, ci papă veşnic al societăţii sale. Aşa că Cele Douăzeci Şi Cinci De Articole Ale Religiei, sunt declarate, în Cartea Metodistă De Disciplină, a fi inalterabile. Aceasta îl face pe Wesley ultimul şi cel mai mare învăţător autoritar al rasei umane, şi-l situează deasupra lui Cristos şi a apostolilor Săi, după cum ni se cere să ne uităm prin intermediul lui Wesley la toată învăţătura Divină, şi să aceptăm pentru totdeauna interpretarea sa a doctrinei şi conceptelor Bibliei. Cum ar putea vre-unul dintre copiii dragi ai lui Dumnezeu să dorească să schimbe conducerea lui Cristos cu cea a unui muritor păcătos şi supus greşelii?  [2] [Parantezele îmi aparţin: C.A.P.]

Wesley nu a fost nici primul dar nici ultimul dintre protestanţi care să fie stabilit ca autoritate finală a adevărului spiritual. Acest scriitor, înainte de a deveni baptist, a fost un discipol al „dr.” C.I. Scofield, care reprezintă un „papă” mort de mult timp. Notele lui Scofield asupra Bibliei şi scrierile lui sunt adesea bune şi de ajutor dar sunt şi periculoase în erorile lor, de multe ori! Adesea învăţătorii mari şi de folos, ai Bibliei au fost aproaope idolatrizaţi de către cei care le-au urmat învăţăturile.

Erori dureroase precum şi erezii care condamnă sufletele la moarte se înalţă din inimile şi minţile depravate ale bărbaţilor şi femeilor care nu cunosc Scripturile. Aşadar singurul nostru ghid sigur este Cuvântul lui Dumnezeu. Acest lucru este clar observat în următoarele cuvinte ale lui Crisros.

(Mat. 22:29) „Drept răspuns, Isus le-a zis: „Vă rătăciţi!Pentru că nu cunoaşteţi nici Scripturile, nici putere lui Dumnezeu.” Cuvântul lui Dumnezeu, Biblia, este cel care vorbeşte despre mântuirea pe care o dă Dumnezeu şi acelaşi Cuvânt trebuie să ne înveţe doctrina corectă şi să ne călăuzească vieţile.

(2 Tim. 3:15,16) „Din pruncie cunoşti Sfintele Scripturi, care pot să-ţi dea înţelepciunea care duce la mântuire, prin credinţa în Hristos Isus. Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire.” Lasă biserica romano-catolică să-şi revendice infailibilitatea papei lor! Lasă ca protestanţii să-şi numească călăuzitori infailibili! O astfel de practică nu are nici un fundament în învăţăturile Bibliei!

Teologii cercetători romano-catolici nu privesc Scripturile în aceeaşi lumină ca şi baptiştii. Ei cred Biblia, nu pentru că văd sau înţeleg că este adevărul revelat al lui Dumnezeu, ci pentru că le spune biserica romano-catolică ca să creadă. Dacă te îndoieşti de acest fapt, ascultă cuvintele veneratului „Sfânt” Augustin.

„Nu aş fi crezut Noul Testament dacă doctrina bisericii [romano-catolice] nu îmi comanda.”   [3] [Parantezele îmi aparţin: C.A.P.] Acesta este motivul pentru care „Sfântul” Augustin putea să selecteze şi să aleagă dintre învăţăturile Bibliei. Putea să selecteze ce vroia să creadă şi să practice din Vechiul Testament cât şi din Noul. El a susţinut că crede că toţi oamenii sunt păcătoşi, „… cu excepţia Sfintei Fecioare Maria, pe care doresc, pentru onoarea Domnului, să o scot total din discuţie când vine vorba despre păcat.”  [4]

Şi totuşi unii vorbesc despre Augustin, închinătorul la Maria, ca şi cum ar fi aproape de Pavel în propovăduirea adevărului lui Dumnezeu. După părerea mea, Spurgeon a căzut în această eroare. Autoritatea lui Augustin nu era Biblia, ci mai degrabă biserica Romei care i-a spus să creadă în Biblie pe lângă tradiţiile şi declaraţiile ei papale. Ce avertisment serios ar trebui să fie acesta pentru cei care sunt de acord să creadă în Biblie! Haideţi să o credem toată! Haideţi să fim supuşi autorităţii sale, căci este Cuvântul lui Dumnezeu. Cum îndrăznim să selectăm dintre învăţăturile ei ceea ce ne place şi să negăm ceea ce poate este în contradicţie cu ideile noastre preconcepute. Cât de trist este faptul că mulţi din zilele noastre nu cred adevărul despre bisericile lui Domnului pentru că vine în contradicţie cu propriile lor idei!

Lasă-i pe protestanţi să ridice în slăvi nişte mari teologi sau învăţători şi să-i urmeze dacă insistă. Când orbul îl conduce pe orb ”vor cădea amândoi în groapă” (Mat. 15:14). Dar lasă-i pe cei care practică credinţa în Biblie să-şi dovedească credinţa în ea prin ascultarea faţă de ea!

Printre acele biserici numite baptiste se găsesc oameni care au fost aduşi de însuşi Dumnezeu ca să se sprijinească pe Noul Testament ca pe singura lor regulă a credinţei şi practicii. Ei văd în ea atât conceptul cât şi tiparul pentru o închinare şi o slujire acceptată. Noi credem că acesta este singura cale plăcută lui Dumnezeu, Autorul Divin al Bibliei. Dacă nu avem Biblie pentru doctrina şi practica noastră, părăseşte astfel de lucruri ca inovaţiile omenirii depravate. Pe cealaltă parte, dacă Biblia ne învaţă ceva, noi ca şi unii care “tremură la Cuvântul Său” nu putem face nimic mai mult decât să credem şi să ascultăm de ea!

Trei întrebări, în principal, ar trebui expuse în această conjunctură. Ele sunt următoarele:

(1)   Ne învaţă Scripturile că Cristos şi-a clădit Biserica în timpul lucrării Sale timpurii, sau ne învaţă că Duhul Sfânt a clădit-o în timpul sărbătorii evreieşti a Rusaliilor?

(2)   Pretind Scripturile că o astfel de biserică se va păstra până se va întoarce Domnul după ea, sau există versete care afirmă că ea va apstazia în totalitate?

(3)   Ne învaţă Scripturile în mod adecvat despre o astfel de biserică pentru ca noi să putem identifica o astfel de biserică astăzi?

Păstraţi aceste întrebări în minte în timp ce luaţi în considerare următoarele puncte pertinente.

Cristos şi-a fondat Biserica Sa.

Faptul că Biserica lui Cristos a fost construită (stabilită) de către El în timpul lucrării Sale timpurii reiese evident din Scripturi. El a menţinut că o va zidi:  „Şi Eu îţi spun: tu eşti Petru, şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea, şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui.” (Mat. 16:18)

Fără a ne strădui prea mult, ar trebui să observăm aici că Cristos nu a spus că-şi va zidi Biserica pe Petru. Cuvântul pentru „Petru” este, conform cu (dicţionarul) Strong, „Petros” (pet’-ros); aparent un cuvânt primar; o (bucată de) piatră ca şi nume, Petrus, un apostol,”  [5] dar cuvântul pentru „piatră” pe care este zidită biserica este „petra (pet’-ra); feminin un (bloc de) piatră (literal sau figurativ).”  [6] Acest al doilea cuvânt „petra” semnifică  un bloc masiv de piatră după cum este ilustrat în următoarele versete:

Mat. 7:24-25: „De aceea, pe orişicine aude aceste cuvinte ale Mele, şi le face, îl voi asemăna cu un om cu judecată, care şi-a zidit casa pe stâncă „(petra).” A dat ploaia, au venit şivoaiele, au suflat vânturile şi au bătut în casa aceea, dar ea nu s-a prăbuşit, pentru că avea temelia zidită pe stâncă” (petra).

Mat. 27:60: „Şi l-a pus într-un mormînt nou al lui însuşi, pe care-l săpase în stâncă: (petra). Apoi a prăvălit o piatră mare la uşa mormântului, şi a plecat.”

Marcu 15:46: „Şi Iosif a cumpărat o pânză subţire de in, a dat jos pe Isus de pe cruce, L-a înfăşurat în pânza de in, şi L-a pus într-un mormânt săpat în stâncă (petra). Apoi a prăvălit o piatră la uşa mormântului.”

Luca 6:48: „Se aseamănă cu un om care, când a zidit o casă, a săpat adânc înainte, şi a aşezat temelia pe stâncă (petra). A venit o vărsare de ape, şi s-a năpustit şivoiul peste casa aceea, dar n-a putut s-o clatine pentru că era zidită pe stâncă” (petra)

Romani 9:33: „După cum este scris: „Iată că pun în Sion o Piatră de poticnire, şi o stâncă(petra) de cădere: şi cine crede în El, nu va fi dat de ruşine.””

1 Cor. 10:4: „Şi toţi au băut aceeaş băutură duhovnicească, pentru că beau dintr-o stâncă (petra) duhovnicească ce venea după ei; şi stânca era Cristos.”

1 Petru 2:8: „Şi o piatră de poticnire, şi o stâncă(petra) de cădere. Ei se lovesc de ea, pentru că n-au crezut Cuvântul, şi la aceasta sunt rânduiţi.”

Aceste versete demonstrează că Cristos a arătat contrastul dintre Petru (petros), o piatră mică, cu o piatră masivă (petra). Fără îndoială că Domnul nostru a arătat spre sine ca fiind Piatra pe care şi-a zidit Biserica. (compară cu „templu” folosit de Isus în Ioan 2:19) El este o „piatră de temelie”, „temelia” şi „temelia” apostolilor şi a proorocilor după cum este indicat în următoarele versete:

Isaia 28:16: „Deaceea, aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeu: „Iată, pun ca temelie în Sion o piatră, o piatră încercată, o piatră de preţ, piatră din capul unghiului clădirii, temelie puternică; cel ce o va lua ca sprijin, nu se va grăbi să fugă.””

1 Cor. 3:10-12: „Nouă însă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său. Căci Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu. Într-adevăr, cine dintre oameni cunoaşte lucrurile omului, afară de duhul omului, care est eîn el? Tot aşa: nimeni nu cunoaşte lucrurile lui Dumnezeu afară de Duhul lui Dumnezeu.”

Efes. 2:20: „Fiind zidiţi pe temelia apostolilor şi proorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos.”

Isus Cristos NU şi-a zidit Biserica pe Petru, în ciuda susţinerilor Romei că Petru a fost primul ei papă. În această legătură nu există absolut nici o confirmare scripturală că Petru ar fi fost vre-odată în Roma, ce să mai vorbim deci că ar fi fost primul papă al bisericii romano-catolice! De fapt, din Scripturi rezultă mai mult faptul care ne face să fim siguri că el nu a fost niciodată în Roma. Luaţi în considerare:

(1)   Pavel a scris marea carte doctrinală Romani bisericii din Roma. Ar părea ciudat ca el să trebuiască să facă acest lucru deja era un apostol acolo cu biserica din Roma după cum afirmă papiştii. Care ar fi fost rostul unei astfel de scrisori?

 (2)   Chiar mai concludent este faptul că Pavel, în timp ce saluta biserica de acolo la începutul epistolei lui, Romani, nu-i transmite nici o salutare lui Petru. Cu siguranţă că, dacă Petru ar fi fost prezent atunci în Roma, Pavel l-ar fi salutat. Dacă Petru era papă al Romei, Pavel l-ar fi salutat cu siguranţă în epistola sa!

(3)   Mai târziu, Pavel a fost reţinut în Roma, probabil de vre-o trei ori. Din Roma, în timpul petrecut în închisoare Pavel a scris cărţile biblice Efeseni, Filipeni, Coloseni şi 2 Timotei. În 2 Timotei doar Pavel menţionează 23 de prieteni şi cunoscuţi, dar nici măcar o dată în aceste cărţi nu îl menţoinează pe Petru! Cu siguranşă că dacă Petru s-ar fi aflat în Roma, Pavel l-ar fi menţionat. Anumiţi indivizi au trimis salutări altor fraţi prin mâna lui Pavel în aceste epistole. Unii sunt menţionaţi cu numele, dar nu este făcută nici o menţionare a lui Petru. Evident că el nu se afla în Roma!

Pur şi simplu nu există nici o confirmare biblică a faptului că Petru a fost vre-odată în Roma. Find astfel contrazisă de către dovada biblică, susţinerea Romei că Petru ar fi fost primul papă pare a fi încă una dintre presupunerile ei false! Este doar o tradiţie goală, făcută de mâna omului cu nici o consecinţă de valoare de nici un fel.

Ceea ce este semnificativ ca să observăm aici este că în timp ce Cristos nu a spus că-şi va zidi Biserica pe Petru, El A spus că-şi va zidi Biserica! Nu există nici un indiciu de nici un fel în cuvintele „Îmi voi zidi Biserica” că oricine altcineva înafară de Cristos ar fi un agent în zidirea ei. Isus nu a spus că Tatăl îi va zidi Biserica. Nici nu a spuns că Duhul Sfând îi va zidi Biserica!

Nu există nici măcar un singur verset care să spună sau care măcar să insinueze că Duhul Sfânt ar fi zidit, ar fi început sau ar fi dat naştere Bisericii lui Cristos de sărbătoarea evreiască a Rusaliilor. Ideea că Biserica a fost întemeiată în ziua de Rusalii a fost învăţată într-un mod atât de curent încât mulţi o presupun a fi „ziua de naştere a Bisericii”. O astfel de presupunere nu are nici un fel de bază în Cuvântul lui Dumnezeu! Noi credem că Cristos a făcut ceea ce a spus că va face: El şi-a zidit Biserica în timpul lucrării Sale timpurii.

Cristos a întemeiat O Biserică Adevărată

Prin cuvântul „biserică”  Biblia nu se referă la o organizaţie regională, naţională sau mondială cum ar crede unii. Un astfel de înţeles pentru cuvântul „biserică” este străin Bibliei după cum este şi ideea de „biserică universală, invizibilă”. Aceasta, împreună cu alte definiţii au fost date cuvântului „biserică”, dar un studiu atent al cuvântului arată natura sa locală, vizibilă. Îl cităm din nou pe James Strong: „ecclesia (ek-klay-see’-ah); o chemare afară, ex. (în mod concret) o adunare a poporului, în special o congregaţie religioasă…” [7]

Deşi Strong încearcă să facă „ecclesia” ceva mai mult ca o „biserică locală”, el şi alţii cad atât în favoarea Bibliei cât şi a limbii originale. El nu conferă nici un motiv lingvistic sau biblic pentru încercarea sa de a face „ecclesia” să se refre la o „biserică universală”. Într-adevăr, el nu putea face acest lucru, deoarece nu există nici o bază biblică sau lingvistică pentru o astfel de încercare de definiţie! Folosirea în Noul Testament, folosirea seculară şi folosirea din Septuaginta a cuvântului „ecclesia” indică faptul că era folosit numai şi întotdeauna când se vorbea despre un grup organizat, congregaţional de oameni dintr-o locaţie dată.

Una dintre cele mai mari jigniri a unei înţelegeri corecte a adevărului bisericii Noului Testament este noţiunea că cuvântul „biserică” înseamnă mai mult de un lucru. Timp de mai mulţi ani acest autor a urmat înţelepciunea protestanţilor, în mod notabil „dr.” C.I. Scofield şi ucenicii săi de la Seminarul din Dallas care, fără o garanţie scripturală, învaţă despre mai multe „feluri” de biserici. Pentru a-şi întări  mentalitatea interdenominaţională, ei ne asigură nestingheriţi că există o „biserică invizibilă”.

B.H. Carroll (1843-1914) a fost fondatorul şi primul preşedinte al Seminarului Teologic Baptist Sud-Vestic (Southwestern Baptist Theological Seminary) şi timp de treizeci de ani a slujit ca pastor al Primei Biserici Baptiste (First Baptist Church) din Waco,Texas. El a scris următoarele lucrări: Duhul Sfânt (The Holy Spirit); Cristos şi Biserica Sa (Christ and His Church); Predici Evanghelistice: Baptiştii şi Doctrina Lor (Baptists and Their Doctrine); Inspiraţii din Biblie: Isus Hristosul (Jesus the Christ); Mesaje de Trezire (Revival Messages); şi cartea în şaptesprezece volume O Interpretare a Bibliei în Engleză (An Interpretations of the English Bible); precum şi alte lucrări. Prezbiterul Caroll a scris următoarele:  „ Nici Domnul nostru şi nici scriitorii Noului Testament nu au inventat acest cuvânt [în greacă „ecclesia”] şi nici nu l-au folosit în vre-un sens neobişnuit. Înainte de timpul lor era folosit în mod obişnuit, cu o semnificaţie foarte bine cunoscută, şi supus ca orice alt cuvânt la diferite utilizări, conform cu legile stabilite ale limbii. Adică, poate fi folosit fie în mod abstract, fie general, fie particular, fie în perspectivă, fără a-şi pierde înţelesul esenţial…

” Care este, atunci, înţelesul etimologic al acestui cuvânt? Înţelesul primar este : o adunare organizată, ai cărei membri au fost chemaţi să iasă din căminele sau afacerile private pentru a lua parte la chestiuni publice. Această definiţie implică în mod necesar nişte precondiţii de a deveni membru…

„Când, în această lecţie, Domnul nostru spune: „Pe această piatră îmi voi zidi „ecclesia”, în timp ce „îmi” evidenţiază „ecclesia” Sa, din forma greacă „ecclesia” şi „ecclesia” Vechiului Testament, cuvântul în sine îşi păstrează în mod natural înţelesul obişnuit…

„În mod obişnuit, adică, în aproape toate utilizările, înseamnă: adunarea particulară a ucenicilor botezaţi ai lui Cristos de pe acest pământ, ca şi „Biserica lui Dumnezeu din Corint.”

„Acestei clase îi aparţin în mod necesar toate utilizările abstracte sau generice ale cuvântului, căci ori de câte ori abstractul sau genericul întâlneşte expresii concrete, sau ia forme operative, este vorba întotdeauna despre o anumită adunare.”  [8] [Parantezele îmi aparţin: C.A.P.]

Carroll continuă să evidenţieze că utilizările generice nu dovedesc existenţa unei aşa-zise „biserici universale invizibile” după cum a fost imaginată ea de către Luther. Exact aşa cum spune Scriptura, „bărbatul este capul nevestei” (Efes. 5:23), dar totuşi nimeni nu este într-atât de prost (caraghios) să creadă că există un bărbat (soţ) gigantic şi o „soţie universală invizibilă”. Aşa că atunci când Scripturile vorbesc despre „biserică” într-un mod abstract, noi găsim biserica existând doar în adunările credincioşilor botezaţi în mod scriptural şi organizaţi conform Noului Testament. Carroll îşi susţine punctul de vedere, scriind următoarele:

„De exemplu, dacă un congresman englez, care face referire la dreptul fiecărui cetăţean în parte de a fi judecat de către semenii lui, ar spune: „Pe această piatră Anglia îşi va zidi juriul  şi puterea tiranilor nu o va birui”, el foloseşte termenul juriu într-un sens abstract, de ex., în sensul unei instituţii. Dar când această instituţie găseşte expresii concrete, sau devine operativă, este întotdeauna un anumit juriu format din doisprezece bărbaţi şi niciodată un agregat al tuturor juriilor într-un singur juriu mare.

„Sau dacă un scriitor al legii ar spune: ’În judecarea unor fapte, prin mărturie orală, tribunalul va fi judecătorul legii, iar juriul va fi judecătorul faptelor’, şi dacă ar adăuga: ’când depune mărturie, martorul va spune ceea ce ştie juriului, şi nu tribunalului’, el foloseşte în mod evident termenii „tribunal”,”juriu” şi „martor” într-un sens general. Dar în practică, genericul devine întotdeauna particular- ex., un anumit judecător, un anumit juriu, sau un anumit martor, şi niciodată un agregat a tuturor judecătorilor într-un mare judecător, nici a tuturor juriilor într-un mare juriu şi nici a tuturor martorilor într-un mare martor. De aici spunem că legile limbii cer ca toate utilizările abstracte şi generice ale cuvântului „ecclesia” să fie clasificate ca reprezentând adunarea în particular şi nu adunarea în general.”  [9]

O altă mărturie a utilizării Noului Testament a cuvântuilui „ecclesia” se găseşte în lucrarea standard a lui W.E. Vine, nu un baptist, şi un notabil cercetător (teolog) grec. El afirmă: „Ekklesia… era folosit între grecii aparţinând unui grup de cetăţeni adunaţi pentru a discuta problemele statului… În Sept. [Septuaginta- traducerea în greacă a Vechiului Testamen] este folosit pentru a descrie adunarea lui Israel convocată pentru orice motiv anume, sau o adunare considerată ca fiind reprezentativă pentru întreaga naţiune…”     [10] [Parantezele îmi aparţin: C.A.P.]

Onestitatea cerea ca Vine să situeze definiţia sa în propriul dicţionar, nu la litera „B” de la biserică, ci mai degrabă la litera „A” de la adunare şi acolo îi veţi şi găsi explicaţiile. Din păcate, fără îndoială că datorită noţiunilor preconcepute, Vine susţine fără a avea absolut nici o bază etimologică sau scripturală că asest cuvânt se poate referi de asemenea la toţi cei mântuiţi. O astfel de inconsistenţă nu poate fi numită pe drept cercetare. Să-i fie ruşine d-lui Vine. Sperăm că acum ştie mai bine!

În mod asemănător, onestitateal îi forţează pe Vincent, Robertson şi alţii să recunoască că etimologia cuvântului cere o adunare (locală)  fondată de Cristos în contrast cu adunarea (locală) evreiască care a fost numită sinagogă. Nu există nici un caz în care Cristos să folosească acest cuvânt într-un alt sens decât unul local. De asemenea nu este dovadă de sensibilitatea să presupunem că apostolii au schimbat înţelesul cuvântului pentr a-l face să însemne ceva universal şi invizibil. A face aşa ceva fără a face o distincţie clară ar fi fost înşelător, cel puţin!

Dacă bunul simţ şi utilizarea normală a limbii câştigă, nu există absolut nici un motiv să credem că „biserică” înseamnă aştceva decât o adunare a credincioşilor în Cristos botezaţi în mod nou-testamental care sunt organizaţi conform Noului Testament. Numai aceia care se opun bisericii sau care sunt de partea protestantismului găsesc că este necesar să transforme o chestiune atât de simplă într-una foarte complexă insistând că mai există încă un fel de biserică decât una „locală”. Ni se amintesc cuvintele lui Pavel adresate bisericii din Corint pe care „a dat-o în căsătorie” ca şi „fecioară castă” sau mireasă lui Isus Cristos. El a scris, „Dar mă tem ca, după cum şarpele a amăgit pe Eva cu şiretlicul lui, tot aşa şi gândurile voastre să nu se strice de la curăţia şi credincioşia care este faţă de Cristos.” (2 Cor.11:3). Simplicitatea stă în a crede definiţia obişnuită, uzuală, logică şi autentică din punct de vedere lingvistic a cuvântului biserică ca şi congregaţie locală. Comlexitatea şi confuzia apar atunci când oamenii fabrică definiţii adiţionale pentru cuvântul „biserică” şi încearcă să facă deosebire între ele.

Faptul că aceşti lexicografi care insistă cu neruşinare să introducă propriile idei în definiţia cuvântului „biserică” nu sunt nici infailibili şi nici scutiţi de noţiuni preconcepute, ni-l spune foarte cinstit cercetătorul reformat Berkhof:

„Este necesar ca să păstrăm în minte că lexicoanele nu sunt de absolută încredere, şi sunt cel puţin aşa, atunci când se ajunge la particular.  Ele de abia întruchipează acele rezultate ale muncii exegetice a diferiţilor traducători care s-au dedicat judecăţii discriminatoare a lexicografilor, şi care adesea expun o diferenţă de opinie. Este forte posibil, iar în unele cazuri este perfect evident, că alegerea unui înţeles  a fost determinat de către înclinarea dogmatică… Dacă un traducător are vre-un motiv ca să se îndoiască de sensul unui cuvânt, aşa cum este dat el de dicţionar, el va trebui să facă singur investigaţii.”  [11]

Unii au încercat să contrazică faptul că cuvântul „ecclesia”- deoarece derivă din două cuvinte greceşti care înseamnă „a chema” şi „afară” înseamnă „cei chemaţi afară”. Scofield şi alţii urmează această cale neştiinţifică şi ireală. Făcând aşa ei încearcă să spună că „ecclesia” sau „biserică” reprezintă deci pe toţi „chemaţi afară” sau oricine sau chiar toate veacurile.

Noi recunoaştem fără nici o reţinere că cuvântul „ecclesia” izvorăşte din cele duoă cuvinte mai sus menţionate, dar evidenţiem şi faptul că adesea cuvintele ajung să însemne altceva decât o combinaţia a rădăcinilor lor. Prezbiterul baptist Edward Overby evidenţiază:

„Câteva cuvinte ar trebui spuse despre etimologia cuvântului ekklesia înainte de a merge mai departe… Trebuie făcută diferenţa dintre etimologia unui cuvânt şi înţelesul acestuia la un moment anume în istorie. Câteodată cele două sunt aceleaşi: de multe ori sunt foarte diferite. Englezescul ’Hussy’ a derivat de la ’huswife’ care înseamnă casnică (housewife în eng.); astăzi înseamnă femeie fără valoare,fată , sau fată obraznică. Englezescul ’Con-stable’ a derivat din ’comes-stabuli’ care înseamnă îngrijitor la grajduri; astăzi înseamnă ofiţer al păcii (al stării civile). Ekklesia a derivat din ekkletos care înseamnă chemat afară dar în vremurile anterioare Noului Testament însemna adunare sau adunare chemată afară. Să spui că înseamnă cei chemaţi afară nu este corect. Broadus scrie, ’Cuvântul grecesc ecclesia înseamnă în primul rând adunarea cetăţenilor într-un stat care se autoguvernează, fiind derivat din ekklaleo a chema afară; ex., afară din căminele lor sau din locurile de afacere, a soma, cum vorbim despre a chema miliţia. Noţiunea larg răspândită care înseamnă a chema afară în sensul de separare faţă de alţii, este greşită…’ Şi Hort confirmă acest lucru când scrie, ’Nu există nici un fundament pentru noţiunea larg răspândită că ekklesia înseamnă un popor sau un număr de oameni individuali chemaţi afară din lume sau omenire.”   [12]

Cuvântul ecclesia s-a referit întotdeauna la o adunare întrunită şi organizată pentru a conduce afaceri. Aceasta era utilizarea obişnuită înainte şi în timpul zilelor Domnului Isus pe pământ. S.E. Anderson subliniază: „Unii dintre cei mai de seamă cercetători greci spun că nu s-a găsit nici un caz în greaca clasică unde ecclesia să fie folosit de către persoane ca neadunate sau nestrânse.”   [13]

Mai departe, pe aceeaşi temă, Roy Mason scrie: „Prof. Royal de la Colegiul Wake Forest din Carolina de Nord, care i-a fost profesor d-lui prof. A.T. Robertson, de la Louisville Seminary, şi prof. C.B. Williams, grec, când a fost întrebat dacă cunoaşte vre-o împrejurare în greaca clasică în care ecclesia să fi fost folosit de către vre-o clasă de persoane neadunate sau nestrânse a spus: ’Nu conosc nici un astfel de pasaj în greaca clasică.’ Cu această afirmaţie sunt de acord şi profesorul Burton de la Universitatea din Chicago, Stifler din Crozer, Strong din Rochester şi mulţi alţi cercetători (teologi).”   [14]

Deoarece nici Isus şi nici apostolii Săi nu au indicat niciodată că foloseau cuvântul ecclesia în vre-un alt sens decât binecunoscuta şi obişnuita utilizare a zilei, este o violare serioasă a tuturor regulilor de bun simţ de traducere faptul de a substitui o altă definiţie cu cea intenţionată de ei şi cea pe care au înţeles-o ascultătorii lor. Prin de proceduri nefixate de interpretare de genul acesta, Biblia poate fi făcută să înveţe aproape orice.

Subliniind faptul că biserica este întotdeauna „locală” şi nu este nevoie ca să folosim acest adjectiv după cuvânt, J.B. Moody, adresânduse celor adunaţi la întrunirea South Baptist Convention găzduită de biserica sa a spus:

„Eu nu citesc niciodată despre o adunare locală, clădire, trup, mireasă, oraş, congregaţie, sfeşnic, turmă, staul, familie, câmp, casă, household, templu, viţă, vie,  femeie sau soţie. Ar putea fi ele locale, dar este o prostie tautologică să spui aşa, înafară de cazul în care vrei să le distingi de unele de alt fel. Dar nu există altele. Împărăţia nu este locală, dar biserica este în mod necesar. Când biserica moare ÎNtr-un loc, ea moare numai FAŢĂ DE acel loc, şi se împrăştie către alţii. Cristos spune, „O să MUT sfeşnicul DE LA LOCUL LUI…”  [15]

Încă o dată îl cităm pe binecunoscutul şi respectatul prezbiter Moody, de data aceasta de la o adresă aflată la Campusul Uniunii Tinerilor Baptişti (Baptist Young Peoples Union Encampment) din Estill Springs, Tennessee, pe 25 Iunie 1907:

„O biserică universală, vizibilă sau invizibilă, trebuie să aibă organizare şi lucrători şi doctrină şi guvernare, sau poate să nu facă numic. O astfel de biserică nu poate fi un administrator bun a nici unui lucru. Această eroare fără sens cu privire la o biserică universală a înşelat mai mulţi oameni şi a risipit mai multă energie şi a dat naştere la mai mult bigotism decât orice alt mecanism înşelător al diavolului… ’Biserica lui Dumnezeu’ este o congregaţie. Expresia „Biserica lui Dumnezeu” apare de doisprezece ori, şi orice om, chiar şi orb la un ochi şi aproape orb la celălalt, poate vedea acest lucru în fiecare caz.  Leul este o fiară feroce; fiecare leu este o fiară feroce; dar toţi leii nu sunt o fiară feroce. Acesta este o concepţie de neconceput; o supoziţie „de nepresupus” şi o superstiţie de neexprimat. Abilitatea executivă stă în bestia reală şi nu în cea ireală, buster. La fel şi cu calul, omul, juriul, biserica, etc… Asupra bisericii universale a fost făcute presupuneri, afirmări şi insistări spre irevocabila pagubă a credinţei spre care ar trebui să tânjim. Eu nu cred în asta. Dacă ar fi existat aşa ceva nu ar putea face nimic. Niciodată nu s-a întrunit, nu are doctrine, nici slujitori, nici un guvern, nici o împuternicire. Nu poţi spune cine face parte din ea sau cum au ajuns acolo. Este un spiriduş invizibil, irealizabil, imposibil, sărăcăcios, răspândit în superficialitate, extins în miniatură şi dezvoltat în nimic. Îl face pe om să se simtă prea mare pentru o mică congregaţie mulţumitoare pe ca re Cristos a organizat-o pentru lucru. Ei cred că se află în biserica mare din pricina credinţei salvatoare, şi nu văd nevoia de a fi adăugaţi unei alte biserici- o biserică mică, locală, limitată, prea mică pentru degetul lor cel mic. Permiteţi-mi să măresc această biserică „miniaturizată” şi crucificată, care este biserica Dumnezeului cel viu.”   [16]

A spune că Cristos nu Şi-a zidit Biserica înseamnă a-l face mincinos in cel mai rău caz, sau unul care a eşuat, în cel mai bun caz. Nici una nu este accptabilă pentru creştin pentru că noi ştim că Domnul nostru este atât cinstit cât şi în măsură să împlinească tot ceea ce doreşte El să facă.

În timp ce unii încearcă să menţină poziţia conform căreia în timp biserica se limitează doar la credincioşii botezaţi în mod scriptual organizaţi în adunări aici pe pământ, ea îi va include pe toţi cei mântuiţi din cer, această poziţie trebuie respinsă din cel puţin patru motive bune. Răposatul Roy Mason, scriitor şi pentru mulţi ani pastor al Bisericii Baptiste Buffalo Avenue (Buffalo Avenue Baptist Church acum Central Avenue Baptist Church) din Tampa, Florida, afirmă clar poziţia noastră:

„A susţine că biserica este locală şi vizibilă, şi că este o continuare a instituţiei începută de Cristos şi căreia i s-a promis perpetuitate, apoi să treci de la aceasta, de la biserica adevărată, şi să înveţi că biserica care se va aduna acolo la sfârşit va fi compusă din toţi aceia răscumpăraţi indiferent dacă au aparţinut vre-odată unei biserici sau nu, este o contradicţie inpardonabilă. Dacă acest lucru ar fi adevărat, atunci şi alte câteva lucruri ar trebui să fie adevărate:

”1- După cum am mai dezbătut, Mireasa va ajunge să fie diferită de aceea logodită cu Cristos.

”2- Promisiunea lui Cristos că nimic nu va putea birui biserica Sa, va fi dovedită falsă, deoarece instituţia începută de El va cădea complet, căci în slavă, biserica se va dovedi a fi cu totul altceva.

”3- În acest caz, nu va exista nici o răsplată pentru biserica care a suferit o persecuţie interminabilă pentru Cristos, şi care a dat cincizeci de milioane de martiri care au apărat adevărul Său.

”4- De ce s-ar face atâta caz de biserica pe care a început-o Isus? De ce ar fi adevărul ei apărat cu atâta ardoare? De ce ar fi fost membrii acestei biserici gata să moară pentru credinţele lor, dacă la urmă, triumful final va fi dat celor – dintre care unii- i-au persecutat pe cei din adevărata biserică, sau care au ignorat sau au dispreţuit adevărata biserică? Dacă toţi credincioşii ar trebui să constituie biserica                           în slavă- Mireasa- atunci în punctul culminant biserica se va dovedi a fi ceva diferit faţă de biserica lui Cristos aici pe pământ.”   [17]

Învăţătura care spune că două (sau mai multe) înţelesuri ale cuvântului „biserică” sunt corecte este foarte dăunătoare cauzei pentru Cristos. A avea două „biserici” cu condiţii diferite pentru a deveni membru şi metode diferite de intrare înseamnă a stârni confuzie în minţile credincioşilor. Îl cităm pe B.H. Carroll din nou în legătură cu aceia care îmbrăţişează o „biserică universală invizibilă”.

„… Eu susţin cu onestitate şi cu tărie că şi în acest punct teoria lui este eronată şi tinde în mod practic să facă mult rău. Da, susţin în cel mai emfatic mod că această teorie [a bisericii universale invizibile] este responsabilă de o incalculabilă dezonoare adusă bisericii lui Dumnezeu pe pământ. Repet că teoria coexistenţei, umăr la umăr, pe pământ a două biserici ale lui Cristos, una formală şi vizibilă, şi alta reală, invizibilă şi spirituală, cu condiţii diferite de a deveni membru, este extrem de rea şi provoacă atâta confuzie încât oricine o crede devine încurcat în a trasa liniile de separare. Lăsaţi să se întipăraească adânc în minţile voasrte faptul că cortul lui Moise avea drep exclusiv de trecere la vremea sa potrivită şi templul lui Solomon avea dreptul exclusiv de trecere la vremea sa potrivită – aşa că biserica lui Cristos, adunarea în particular, are acum dreptul de trecere exclusiv, şi nu are rival în cer sau pe pământ…”  [18] [Parantezele îmi aparţin: C.A.P.]

Cristos a dat o însărcinare bisericii Sale

Atunci când se dă ciuva o însărcinare acea persoană primeşte autoritate delegată pentru a acţiona în locul altuia. Acea persoană sau entitate însărcinată, atunci când acţionează în capacitate oficială, nu mai acţionează cu autoritatea proprie, şi funcţionează în numele sau din partea poruncii exprese a superiorului care acordă însărcinarea. A doua menţionare a „bisericii” în Noul Testament este Mat. 18:15-18 şi demonstrează clar autoritatea lui Cristos încredinţată bisericii Sale:

„Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te şi mustră-l între tine şi el singur. Dacă te ascultă, ai câştigat pe fratele tău. Dar, dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi inşi, pentru ca orice vorbă să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori. Dacă nu vrea să asculte de ei, spune-l Bisericii; şi, dacă nu vrea să asculte nici de Biserică să fie pentru tine ca un păgân şi ca un vameş. Adevărat vă spun, că orice veţi lega pe pământ, va fi legat în cer; şi orice veţi dezlega pe pământ, va fi dezlegat în cer.”

Observaţi că nici pastorul, şi nici vre-un consiliu de conducere imaginat nu are autoritate ca să acţioneze în această chestiune. Problema trebuie adusă înaintea Bisericii şi trebuie să caute voia lui Dumnezeu în această problemă. Decizia (votul) bisericii în acultare de Cristos leagă în cer cât şi în interiorul graniţelor bisericii.

Aici biserica este autorizată în mod explicit şi instruită pentru a exclude din părtăşia ei pe aceia a căror purtare aduce reproş asupra Capului fiecărei biserici adevărate. Ar trebui noi să credem că Cristos nu a intenţionat ca apostolii Săi să asculte aceste cuvinte? De ce nu le-a spus că sunt obligaţi să asculte de aceste instrucţiuni într-un timp viitor nedezvăluit? Nu există nimic aici care să ne facă să credem că aceste instrucţiuni nu erau pentru ei atunci şi acolo. Ideea că aceste instrucţiuni sunt pentru „biserica viitoare” găseşte o bază doar în scrierile „dr.” C.I. Scofield şi a discipolior săi anti-baptişti.

În plus, chiar anterior înălţării Sale, Cristos a dat autoritate definită de a acţiona şi directive specifice pe care biserica  Sa să le urmeze în următoarea împrejurare: „Cei unsprezece ucenici s-au dus în Galilea, pe muntele unde le poruncise Isus să meargă. Când L-au văzut ei, I s-au închinat, dar unii s-au îndoit. Isus S-a apropiat de ei, a vorbit cu ei, şi le-a zis: „Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ. Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit. Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin.”(Mat. 28:16-20).

Această autorizare de a acţiona dată de Cristos Bisericii Sale este adesea numită „Marea Trimitere. Este de fapt trimiterea FINALĂ, deoarece a existat una mai înainte, la fel de specifică şi explicită,  dar de o oarecare natură diferită. Se găseşte în Mat. 10:1-15. Pentru a înţelege natura unei trimiteri, cititorul este sfătuit să ia aminte că în acest pasaj Biserica lui Cristos era trimisă la  un anumit popor, Israel, şi numai Israel. Lor le-au fost date directive precise cu privire la ce trebuiau să facă şi să nu facă. Nimeni altcuiva înafară de Biserica Domnului nu a primit această însărcinare; aşadar, nimeni altcineva decît Biserica Sa nu acţiona sub autoritatea Sa.

Dacă Biserica nu luase naştere decât odată cu săbătoarea de Rusalii după cum afirmă semenii noştri protestanţi, atunci Cristos s-ar fi aflat într-o poziţie destul de absurdă de a da călăuzire, autoritate şi o trimitere cuiva care nici măcar nu exista! Nu numai că prima trimitere a fost dată înainte de Rusalii, ci pe lângă asta mai era şi cea „Mare”. Un citire candidă a cărţii Matei dovedeşte că aceste cuvinte (de ex. Trimiterea) le erau vorbite  chiar acelor oameni care existau atunci şi care trebuiau să asculte. În timp lor li se dăduseră instrucţiuni să aştepte puterea Duhului Sfânt care a venit într-adevăr la următoarea sărbătoare de Rusalii, nici o auoritate nouă sau în plus nu a fost dată în acea zi de sărbătoare evreiască.

Unii ar încerca să susţină că Cristos, în Mat. 28:18-20, a dat autoritatea Sa şi instrucţiunile Sale celor doisprezece ca la oricare alt om obişnuit. Alţii ne informează că El li s-a adresat ca apostoli. Nici una dintre acestea nu poate fi concepută ca fiind o percepere exactă a Trimiterii, căci dacă vre-una dintre acestea ar fi corectă, cuvintele Sale, „şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului” ar fi o retorică nesemnificativă. Conform acestei interpretări Cristos fie s-a înşelat fie era de-a dreptul un impostor. Este evident că aceşti oameni, nici ca indivizi şi nici ca apostoli nu au continuat chiar până în zilele noastre, şi „sfârşitul veacului” nici nu a venit încă. Isus nu a continuat cu ei nici ca indivizi şi nici ca apostoli în sensul în care a vorbit El.

Totuşi, dacă înţelegem că Cristos a dat autoritate şi instrucţiuni („Marea Trimitere”) celor doisprezece ca şi Biserică a Sa, atunci începem să înţelegem promisiunea Sa de a fi cu ei. Această gândire este în concordanţă cu Apocalipsa capitolele 1-3 unde El este descoperit ca fiind în mijlocul celor „şapte sfeşnice” care sunt cele şapte biserici. Numai dacă înţelegem că Cristos a dat autoritate pentru a acţiona în evanghelizare, botez şi învăţătură Bisericii Sale, şi că i-a promis o existenţă perpetuă, vom începe să realizăm că El chiar a vorbit serios atunci când le-a promis că va fi cu ei „întotdeauna”.

Permiteţi-mi să ilustrez chestiunea autorităţii în felul următor. Un om poate deţine abilitatea financiară şi fizică de a extrage o mare cantitate de aur din pământ. Ar putea să se ţină ocupat cu această muncă şi să se bucure de un mare succes în slujba lui. El POATE să extragă aurul. Totuşi, deoarece societatea a dat legi pentru a încerca să asigure echitate între cetăţenii ei, acest om poate pierde nu numai ceea ce a câştigat din minerit, dar şi ceea ce a deţinut anterior. Vedeţi voi, DACĂ un om nu are autoritatea de a extrage aur din pământ- dacă nu are nici o cerere legală de concesiune pentru pământul pe care lucrează- toată truda lui poaate fi în zadar. În tim ce el POATE să extragă aurul din pământ, el POATE să nu facă aşa fără o autorizaţie adecvată. Se poate chiar să primească o amendă pentru violarea legilor privitoare la minerit.

La fel este şi cu Cristos. El a delegat autoritatea Sa Bisericii Sale. Ea nu este numai „stâlpul şi temelia adevărului”, ci de asemenea ei i s-au încredinţat orânduirile botezului şi a cinei Domnului cât şi autoritatea de a trimite slujitori care dau învăţătură în lucrarea Domnului după cum Duhul Sfânt îi cheamă şi îi conduce. În timp ce un om POATE (are abilitatea) să predice, să boteze prin cufundare, şi să dea pâinea şi vinul, el NU POATE (nu are permisiunea de a face aşa) decât dacă îl trimite Duhul Sfânt dintr-o şi de către o biserică nou-testamentală. Aceasta este învăţătura şi tiparul Noului Testament!

Această „autoritate a bisericii” dată de Cristos bisericilor Sale se poate vedea în acţiune în Noul Testament. Luaţi în considerare trimiterea afară a lui Pavel (Saul) şi Barnabas în Faptele Apostolilor 13:1-4.

„În Biserca din Antiohia erau nişte prooroci şi învăţători: Barnaba, Simon, numit Niger, Luciu din Cirena, Manaen, care fusese crescut împreună cu cârmuitorul Irod, şi Saul. Pe când slujeau Domnului şi posteau, Duhul Sfânt a zis: „Puneţi-Mi deoparte pe Barnaba şi pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat.” Atunci, după ce au postit şi s-au rugat, şi-au pus mâinile peste ei, şi i-au lăsat să plece. Barnaba şi Saul, trimişi de Duhul Sfânt, s-au coborât la Seleucia, şi de acolo au plecat cu corabia la Cipru.”

Observaţi următoarele lucruri:

(1)   Bărbaţii care urmau a fi trimişi afară erau membrii activi care dădeau învăţătură „în Biserica din Antiohia” care era o biserică „locală” reală şi funcţională.

(2)   „Duhul Sfânt a zis” vorbeşte despre chemarea divină în lucrare. Fără lucrarea Duhului Sfânt, atât în individul chemat cât ŞI în biserica acestuia nu poate exista nici o trimitere afară scripturală a bărbaţilor pentru a face lucrarea de „plantare de biserici”.

(3)   După mai mult post şi rugăciune liderii spirituali din biserica în care erau membri „şi-au pus mâinile peste ei” (adică, i-a ordinat în lucrare).

(4)   În acest fel ei au fost „trimişi de către Duhul Sfânt”.

Este clar că biserica din Antiohia era implicată în acţiunea aceasta de trimitere a acestor fraţi ca şi evanghelişti. Baptiştii sunt de părere că o biserică trebuie să se implice în separerea (prin ordinare- care înseamnă numirea în slujbă) şi trimiterea afară de evanghelişti (adesea numiţi misionari în ziua de azi) la fel ca în Noul Testament. Acestei biserici din Antiohia îi dădeau socoteală aceşti fraţi. În biserica aceasta din Antiohia s-au întors ei mai târziu. Bisericii acesteia din Antiohia îi dădeau rapoarte ale lucrării lor. Această „legătură cu biserica” se găseşte în mod consistent în Noul Testament. Noul Testament nu ştie nimic de indivizi de genul „lance liberă (la liberă alegere)” fiind cumva „chemaţi de Dumnezeu” separat de biserica nou-testamentală.

Nici unul dintre cei care au început să predice, boteze şi să dea învăţătură fără să li se fi dat autoritate din partea bisericii nu au fost aprobaţi de Dumnezeu. Oricine acţionează într-un astfel de stil „la liberă alegere” face lucrul acesta fără indicaţie sau exemplu din partea Autorităţii Divine.

Cu suguranţă că creştinii sensibili care vor da la o parte noţiunile preconcepute şi interesele pot vedea adevărul aici. Înţelesul clar, simplu al acestor pasaje este faptul că Cristos şi-a zidit Biserica şi i-a dat în posesie lucrarea de evanghelizare, botezare, şi de a da învăţătură şi de a păzi „tot ce v-am poruncit”. În puţine cuvinte, Biserica lui Cristos, prin organizaţii succesive, trebuie în mod necesar să existe în perpetuitate dacă aceste lucruri vor fi duse la îndeplinire în mod corect. Dacă acestea reprezintă responsabilităţi date Bisericii Domnului, atunci ea trebuie să existe pentru ca aceste responsabilităţi să fie continuate.

Cristos a Garantat Perpetuitate Bisericii Sale

Nimic nu poate fi mai sigur pentru adevăratul creştin decât cuvintele lui Isus Cristos. Dacă El a dat vre-odată vre-o garanţie că Biserica Sa nu va înceta niciodată să existe, atunci Biserica încă mai există! Poate nu ai găsit-o încă, dar DACĂ Cristos i-a promis perpetuitate, EA EXISTĂ! El a spus, în Mat. 16:18: „Voi zidi Biserica Mea, şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui.”  „Locuinţa morţilor (iadul)”, conform cu Strong este: „haides” (ha-deş); corect, nevăzut, ex. „Hadeş” sau locul (starea) sufletelor plecate.”  [19]

Ideea răspândită de termenul „porţile” pare a avea legătură cu faptul că conducătorii Israelului stăteau în poartă. Poarta era un loc al conducerii oraşului; aşadar, „porţile” era o referire la conducere. Acest lucru este evidenţiat prin următoarele versete:

Deut. 25:7: „Dacă omul acesta nu vrea să ia pe cumnată-sa, ea să se suie la poarta cetăţii, la bătrâni, şi să spună: „Cumnatul-meu nu vrea să ridice în Israel numele fratelui său, nu vrea să mă ia de nevastă după dreptul de cumnat.”

Rut 4:10,11: „Şi că mi-am cumpărat deasemenea de nevastă pe Rut, Moabita, nevasta lui Mahlon, ca să ridic numele mortului în moltenirea lui, şi pentru ca numele mortului să nu fie şters dintre fraţii lui şi din poara locului lui. Voi sunteţi martori azi despre aceasta!” Tot poporul care era la poartă şi bătrânii au zis: „Suntem martori! Domnul să facă pe femeia care intră în casa ta ca Rahela şi ca Lea, care amândouă au zidit casa lui Israel! Arată-ţi puterea în Efrata, şi fă-ţi un nume în Betleem!”

Daniel 2:49: „Daniel a rugat pe împărat să dea grija trebilor ţinutului Babilonului în mâna lui Şadrac, Meşac şi Abed-Nego. Daniel însă a rămas la curtea împăratului.”

Prin utilizarea cuvântului „poartă”, Domnul Isus spune că conducerea iadului (Locuinţei morţilor) (lumea spirituală rea nevăzută) nu va birui Biserica Sa! Cuvântul tradus „birui” este „katischuo” (kat-is-khoo’-o); a asupri.”  [20] Poate vre-un creştin să ceară o garanţie mai bună decât cuvântul lui Cristos? Cu siguranţă că nu! Din acest motiv credem că Biserica lui Cristos a existat în succesiune şi că există biserici de acelaşi fel pe pământ şi astăzi.

Singura alternativă este să spui că biserica a căzut în apostazie undeva înainte de sau în timpul „Epocii Întunecate (Evului Mediu)”. Această vedere protestantă istorică (că biserica a apostaziat şi a necesitat o „reformă”) este acelaţi lucru cu a spune că biserica pe care a fondat-o Cristos a încetat să mai existe. Înseamnă a spune că biserica lui Cristos a pierit de pe faţa pământului, căci bisericile apostaziate sunt curve spirituale şi deloc mireasa pură a lui Cristos. Astfel de biserici nu pot fi ale lui Cristos! Dacă bisericile lui Cristos au încetat să mai existe, atunci ar trebui să rezulte că botezul a fost pierdut. Bisericile corupte nu pot să administreze decât un botez fals şi corupt. Odată pierdut, numai prin intrevenţie şi autoritate divină directă ar putea botezul să fie reinstalat vre-odată. Acest lucru este pentru că nici un om nebotezat nu putea boteza vreo-dată pe cineva în Noul Testament cu excepţia lui Ioan Botezătorul, iar el a avut autoritate divină directă.

Poziţia baptistă istorică este că bisericile Domnului nu au încetat să existe în timpul apostaziei din Epoca Întunecată (Evul Mediu). Mai degrabă, ea a continuat şi încă continuă să facă ucenici, să-i însemneze cu botezul lui Ioan (care este botezul creştin scriptural) şi să-i aducă la maturitate ca astfel să-i pregătească pentru lucrare.

Cristos a Instituit o Cina Perpetuă în Biserica Sa

Scriind sub inspiraţia Duhului Sfânt, Pavel a scris următoarele cuvinte bisericii lui Cristos botezate în mod scriptural din Corint: „Pentrucă, oridecâteori mîncaţi din pâinea aceasta şi beţi din paharul acesta, vestiţi moartea Domnului, până va veni El.” (1 Cor. 11:26)

Această afirmaţie nu înseamnă nimic decât dacă înseamnă că bisericile Domnului sunt menite să existe în mod perpetuu până ve veni El după ele. Ţineţi minte, orânduirea Cinei Domnului, cu ar fi botezul, a fost dată bisericilor Domnului ca să fie păzită de către ei ca şi biserică a lui Cristos „PÂNĂ CÂND VA VENI EL!” Pavel, dând instrucţiuni biserici din Corint în legătură cu abuzurile de la Masa Domnului, a spus, „…atunci când veniţi la adunare…” (1 Cor.11:18). Problema era în mod evident „în biserică”. Pavel nu s-a referit la a fi într-o clădire, ci mai degrabă la membrii care se întâlneau în „clădirea bisericii”. Se poate aşadar observa că bisericile apostolice au ţinut orânduirile „în biserică”, şi la fel fac şi bisericile Domnului până în ziua de azi.

După cum am citat mai sus, promisiunea făcută Bisericii Domnului era că ei urmau să ţină Cina „până când va veni El”. Dacă protestanţii au dreptate şi bisericile au căzut în apostazie, eroare şi corupţie în timpul Evului Mediu, atunci intenţia Domnului ca Cina să continue „PÂNĂ VA VENI EL” a eşuat. Dacă toate bisericile au căzut în apostazie, ele au încetat să mai existe ca şi biserici adevărate ale lui Cristos. Botezul scriptural şi Cina Domnului au încetat odată cu ele.

Nu există, totuşi, nici un indiciu de vre-un fel că TOATE bisericile sunt apostaziate. În timpul „Evului Mediu” şi în orice alt timp începând cu lucrarea timpurie a lui Cristos, au existat biserici, ascunse probabil, dar cu toate acestea credincioase în a apăra adevărul lui Dumnezeu cu privire la mântuire şi slujire corectă. Acestea sunt bisericile lui Cristos!

Bisericile care sunt corupte în mod condamnabil fie în practică sau doctrină încetează a mai fi biserici ale lui Cristos. Acesta este fără îndoială avertismentul dat celo şapte biserici din Apocalipsa. Ascultaţi mesajul pe care l-a trimis Cristos „îngerilor” (pastorilor) acestor biserici.

Apoc. 2:4-5: „Dar ce am împotriva ta, este că ţi-ai părăsit dragostea dintâi. Adu-ţi dar aminte de unde ai căzut; pocăieşte-te, şi întoarce-te la faptele tale dintâi. Altfel, voi veni la tine, şi-ţi voi lua sfeşnicul din locul lui, dacă nu te pocăieşti.”

Apoc. 2:13-16: „Ştiu unde locuieşti: acolo unde este scaunul de domnie al Satanei. Tu ţii Numele Meu, şi n-ai lepădat credinţa Mea nici chiar în zilele acelea când Antipa, martorul Meu credincios, a fost ucis la voi, acolo unde locuieşte Satana. Dar am ceva împotriva ta. Tu ai acolo nişte oameni care ţin învăţătura lui Balaam, care a învăţat pe Balac să pună o piatră de poticnire înaintea copiilor lui Israel, ca să mănânce din lucrurile jertfite idolilor, şi să se dedea la curvie. Tot aşa, şi tu ai câţiva care, deasemenea, ţin învăţătura Nicolaiţilor, pe care Eu o urăsc. Pocăieşte-te dar. Altfel, voi veni l atine curând, şi mă voi război cu ei cu sabia gurii Mele.”

Apoc. 2:20-23: „Dar iată ce am împotriva ta: tu laşi ca Iezabela, femeia aceea, care se zice proorociţă, să înveţe şi să amăgească pe robii Mei să se dedea la curvie, şi să mănânce din lucrurile jertfite idolilor. I-am dat vreme să se pocăiască, dar nu vrea să se pocăiască de curvia ei! Iată că am s-o arunc bolnavă în pat; şi celor ce preacurvesc cu ea, am să le trimit un necaz mare, dacă nu se vor pocăi de faptele lor. Voi lovi cu moartea pe copii ei. Şi toate Bisericile vor cunoaşte că „Eu sunt Cel ce cercetează rărunchii şi inima”: şi voi răsplăti fiecăruia din voi după faptele lui.”

Apoc. 3:1-3: „Îngerului Bisericii din Sardes, scrie-i: „Iată ce zice Cel ce are cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu şi cele şapte stele: „Ştiu faptele tale: că îţi merge numele că trăieşti, dar eşti mort. Veghează, şi întăreşte ce rămâne, care e pe moarte, căci n-am găsit faptele tale desăvârşite înaintea Dumnezeului Meu.Adu-ţi aminte dar cum ai primit şi auzit! Ţine, şi pocăieşte-te! Dacă nu veghezi, voi veni ca un hoţ, şi nu vei şti în care ceas voi veni peste tine.”

Apoc. 3:15-16: „Ştiu faptele tale: că nu eşti nici rece, nici în clocot. O, dacă ai fi rece sau în clocot! Dar, fiincă eşti căldicel, nici rece, nici în clocot, am să te vărs din gura Mea.”

Faptul că anumitor biserici li s-a luat „sfeşnicul” nu implică faptul că toate bisericile au pierit de pe faţa pământului, ci că doar o congregaţie a încetat să mai fie Biserica lui Cristos în acel loc. Că multe biserici şi-au pirdut astfel „calitatea de a săra” (Macu 9:50) este aparent. Că o rămăşiţă de biserici au rămas credincioase prin harul suveran al lui Dumnezeu este de asemenea adevărat.

Bisericii Sale i-a încredinţat Cristos orânduirile Sale pentru a fi păstrate aşa cum le-a instituit El. (În mod clar tiparul Noului Testament, politica baptistă istorică şi practica sensibilă este ca Cina Domnului să fie ţinută de către membri unei biserici care se întâlnesc în clădirea unei biserici.  [21]Vezi 1 Cor. 11:18 & 20.) Cuvintele lui Cristos indică faptul că Cina Domnului era menită să fie o comemorare perpetuă. Era menită a fi păzită până va veni El. Aşadar, pentru ca ea să se bucure de o existenţă continuă, Biserica Sa trebuie ca să se bucure de o existenţă continuă prin congregaţii succesive. Deci spunem că Cina Domnului dovedeşte succesiunea sau perpetuitatea Bisericii.

Cristos a Destint Biserica Sa să Continue

EA ESTE O MIREASĂ

Faptul că fiecare biserică este o „fecioară castă” „logodită” cu Cristos (2 Cor. 11:2), cu alte cuvinte o „mireasă” a lui Cristos, este evident pentru toţi aceia care vor studia Scripturile în mod onest (Ioan 3:29; Apoc. 21:2,9; 22:17). Este demn de remarcat că Ioan Botezătorul a spus că el nu este nici Cristos şi nici parte din mireasa Sa, ci mai degrabă este un „prieten al mirelui”. În contrast cu această „mireasă” pură, falsul sistem religios este legat de o „mare curvă (mama curvelor)” în Apocalipsa capitolele 17 şi 18. Această „Curvă” este clar organizaţia romano-catolică. Ea este de asemena mama unor anumite odrasle, căci ea este numită „Mama curvelor”. Aceste fiice curve sunt fără îndoială „bisericile” protestante. Nu cunoaştem altele despre care se poate spune că sunt odraslele Romei decât bisericile protestante, căci ele au ieşit din ea. Aşa cum fac de obicei copiii obişnuiţi, aceste biserici protestante seamănă în mod izbitor cu mama lor. Deci, atunci, avem două tipuri complet diferite de biserici: una ilustrată ca o femeie virtuoasă iar cealaltă ca o femeie uşuratică.

Dacă biserica coruptă a Romei a fost vre-odată mireasa lui Cristos, atunci El este însurat cu o curvă! (Logodna înseamnă căsătorie, nu numai angajament!) Dacă bisericile protestante sunt mireasa lui Cristos, atunci Cristos este însurat cu o curvă parţial reformată. Dacă toate bisericile reprezintă doar ramuri ale Romanismului corupt, şi noi suntem toţi „catolici inconştienţi” după cum afirmă ea fals, Cristos nu are o mireasă pură, ci este însurat cu o femeie neîngrijită.

Nu putem crede nici că Cristos este un văduv! Ridicăm întrebarea atunci, poţi crede cu adevărat că Cristos e prezent fără o mireasă pe pământ- o mireasă care aşteaptă revenirea Lui pentru ea? Cu siguranţă nu! Cristos se va întoarce şi îşi va găsi mireasa ascunsă de priviri, o rămăşiţă evlavioasă care aşteaptă întoarcerea Sa! Dacă acea mireasă nu este Curva sau sau fiicele ei, atunci trebuie să fie bisericile baptiste sănătoase                     nou-testamentale. Nimic altceva pe pământ, înafară de o biserică baptistă sănătoasă, acţionează şi arată ca o biserică nou-testamentală ŞI poate oferi dovada existenţei ei continue de la întemeierea ei de către Mirele ei în zilele şederii Sale timpurii.

EA ESTE O CASĂ

Fiecare biserică este consuderată a fi „Casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului celui viu, stâlpul şi temelia adevărului.” (1 Tim. 3:15). În limbj arhitectural, atunci, o biserică este responsabilă să susţină adevărul aşa cum atât temelia cât şi ca stâlpii susţin structura superioară a unei clădiri. În biserici este învăţat adevărul, şi bisericile sunt cele responsabile să evanghelizeze. Dacă biserica (ca instituţie vorbind) ar fi încetat să existe din cauza apostaziei, atunci adevărul s-ar fi prăbuşit la pământ şi s-ar fi pierdut. Poţi tu crede cu adevărat că Biserica lui Cristos a încetat să existe şi a necesitat o re- formare sub un astfel de oameni ca Luther, Calvin, Zwingli, etc., etc.?

Membri Bisericii sunt îndemnaţi „să luptaţi pentru credinţa, care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna.” (Iuda 3). Pentru unii care ar obiecta, spunând că în Iuda nu este menţionată o biserică specifică vom investiga exact ce a fost aceea în care „s-au strecurat unii oameni” în versetul 4. Cine altcineva dacă nu o biserică era aceea care ţinea mese de dragoste în versetul 12? Este evident că oamenii aceştia cărora le-a scris Iuda existau într-o clădire a bisericii şi erau responsabili în faţa lui Dumnezeu de adevărul „dat sfinţilor odată.”

Dumnezeu îşi păstrează adevărul, şi face acest lucru prin faptul că susţine în mod perpetuu bisericile Sale care sunt alcătuite din acei care au primit o dragoste pentru adevăr. Cristos ştia ce face când a proiectat şi a construit Biserica Sa. O biserică care are o ierarhie, odată coruptă în vârf, se corupe pe sine în întregime. Nu contează că este o ierarhie romano-catolică sau estică, o denominaţie protestantă, un cult, o „convenţie baptistă”, o „asociaţie baptistă”, un „bord de misiune baptist” sau o „părtăşie baptistă”. Orice trece de biserica „locală”, odată corupt în vîrf, se corupe pe sine în întregime. Aceasta este mărturia istoriei! Orice biserică baptistă sănătoasă îl are „la vârf” pe Cristos ca şi Cap al ei. Fiind entităţi autonome, dacă o biserică ar cădea în apostazie, celelalte biserici sunt neafectate. Dacă una încetează, celelalte din alte părţi continuă. Stâlpul şi temelia adevărului va sta în picioare până Cristos se va întoarce după ea!

EA ESTE ŢINUTĂ DE ÎNTEMEIETORUL EI SUVERAN

Simplul fapt al problemei este că Cristos şi-a întemeiat Biserica, iar credincioşii adevăraţi din zilele Noului Testament erau membri ai bisericilor Sale. De fapt, cartea Faptele Apostolilor nu cunoaşte nimic despre indivizi mântuiţi care nu au fost botezaţi într-o biserică. Ar trebui noi să credem că lucrarea lui Cristos de a-şi stabili Biserica n-a ajuns la nimic? L-a învis aşadar Satana pe Leul seminţiei lui Iuda? L-a detronat dumnezeul uzurpator al acestui veac pe Cel Suveran şi de drept? Astfel de lucruri sunt de neconceput pentru cei care sunt familiarizaţi cu învăţăturile Bibliei!

Oricărui student neprejuduciat al Bibliei trebuie să-i fie evident faptul că Cristos şi-a stabilit Biserica. El i-a dat responsabilitatea evanghelizării, botezării şi a învăţării. De asemenea El a lăsat-o să păzească cele două orânduiri, amândouă referindu-se la moartea răscumpărătoare a lui Cristos pentru cei aleşi ai Lui. El a promis să fie cu ea până la sfârşitul veacului şi că puterile lumii spirituale nevăzute nu o vor putea „birui”.

 Biserica nou-testamentală este încă printre noi astăzi. Îi îndrumă paşii oricărui sfânt al lui Dumnezeu ca să găsească o astfel de biserică şi să i se alăture pentru ca astfel slujirea lui să fie plăcută, ordonată, acceptată de Cristos şi răsplătită în veşnicie.

[1] Jarrel E. Huffman, „The Elect Within the Elect,” (The Berea Baptist Banner, South Point, Ohio/Mantachie, Miss., Milburn Cockrell, Ed., Vol. IX, Number 5, May, 1988), p. 7.

[2] Hassell and Hassell, op. cit., pp. 334, 335.

[3] Augustine, quoted by W.W. Everts, Introduction, W. A. Jarrell, BAPTIST CHURCH PERPETUITY, 1894), p. xi.

Everts wrote his introduction from Haverhill, Mass. in May of 1894. Formerly his was the Chair of Ecclesiastical History, Chicago Baptist Theological Seminary.

[4] Augustine, De nat. Et grat. 36,42, Wilhelm, CHRIST AMONG US, A MODERN PRESENTATION OF THE CATHOLIC FAITH, 2nd Ed., (NY/Paramus, Paulist Press), p. 91.

[5] James Strong, THE GREEK-HEBREW DICTIONARY AND ENGLISHMAN’S CONCORDANCE, (Seattle, Biblesoft, 1988), a software version of STRONG’S EXHAUSTIVE CONCORDANCE OF THE BIBLE, James Strong, (Nashville, Abingdon).

[6] Strong, ibid.

[7] Strong, ibid.

[8] B.H. Carroll, ECCLESIA – THE CHURCH, (Little Rock, AR, Challenge Press, n.d.), pp. 8, 9.

[9] Carroll, ibid., p. 9.

[10] W.E. Vine, AN EXPOSITORY DICTIONARY OF NEW TESTAMENT WORDS WITH THEIR PRECISE MEANINGS FOR ENGLISH READERS, (Westwood, NJ, Fleming H. Revell Company, 1966), pp. 83, 84.

[11] Louis Berkhof, PRINCIPLES OF BIBLICAL INTERPRETATION, (Grand Rapids, Baker Book House, 1950), pp. 68, 69.

[12] Edward Hugh Overby, THE MEANING OF ECCLESIA IN THE NEW TESTAMENT, (Little Rock, Challenge Press, 1974), p. 10.

[13] S.E. Anderson THE FIRST CHURCH, (Little Rock, Challenge Press, 1964), p. 88.

[14] Roy Mason, THE CHURCH THAT JESUS BUILT, (Clarksville, TN, Bible Baptist Church Publications, 1977), p. 28.

[15] J.B. Moody, MY CHURCH, (Greenwood, SC, The Attic Press, Inc. 1974 reprint), p. 13.

[16] Moody, ibid., pp. 30, 31, 36, 37.

[17] Roy Mason, Th.D., THE MYTH OF THE UNIVERSAL INVISIBLE CHURCH THEORY EXPLODED, (Ashland, KY, Economy Printers, 1978), pp. 62, 63.

[18] Carroll, op cit., p. 24

[19] Strong, ibid.

[20] Strong, ibid.

[21] Numai poziţia de „cină închisă” poate fi în armonie cu instrucţiunile Bibliei  privitoare la disciplina bisericii. O biserică cu practici fie de„cină deschisă” fie de „cină închisă” (uneori numită „cină denominaţională”) este dezordonată deoarece nu poate să excludă un membru de la Masă aşa cum cere Noul Testament.

De exemplu: un membru al unei astfel de biserici poate fi exclus din cauza unei umblări dezordonate, erezie, etc. Porunca Bibliei este „cu un astfel de om nu trebuie nici să mâncaţi” (1 Cor. 5:11). Totuşi un astfel de membru ar putea foarte bine să se alăture unei biserici de ordine asemănătoare, după cum s-a întâmplat adesea, a cărei practică cu privire la primirea membrilor nu este la fel de atentă. Acel membru exclus, sub termenul fie de  „cină deschisă” sau „închisă” ar putea cu o libertate perfectă să se întoarcă la una dintre întâlnirile ţinute de biserica care l-a exclus şi să ia parte la Cina Domnului. Porunca „să nu mâncaţi” ar fi neascultată. Astfel, disciplina biblică a bisericii este batjocorită şi făcută inutilă prin altă poziţie decât „doar membrii bisericii locale” sau „cină închisă”.

Trei Martori pentru Baptişti
de Curtis A. Pugh

CONCLUZIE

Cu siguranţă că faptele sunt clare pentru orice minte candidă. Baptiştii istorici s-au dovedit a fi creştini originari. Bisericile baptiste nou-testamentale au autoritate de la Cristos de a îndeplini Marea Trimitere. Baptiştii sănătoşi şi bisericile lor au o existenţă perpetuă atât promisă cât şi ca fapt istoric. Nu există nici un indiciu sau presupunere nicăieri în Noul Testament că Biserica lui Cristos ar înceta să mai existe înainte ca El să revină. De asemenea nu există nici un indiciu sau sugestie că vre-o altă entitate ar succede Biserica în a face lucarea lui Cristos. Aşadar, nu este nici un loc şi nici o nevoie pentru organizaţii denominaţionale, maşinării asociaţionale, borduri de misiune sau altele de acest gen.

Această perpetuitate baptistă cere o astfel de succesiune. Bisericile nu izvorăsc în mod misterios din ele însele. Bisericile baptiste sunt adunate de către oameni care au avut parte anterior de un botez baptist şi o legătură (autoritate) cu biserica. Acesta este tiparul consecvent al Noului Testament cât şi practica baptistă istorică. Nici un baptist adevărat nu crede că o persoană nebotezată, cu excepţia uneia trimisă direct de către Dumnezeu aşa cum a fost Ioan, are dreptul de a boteza pe alţii. Nici o astfel de pracică nu poate fi găsită în Scripturi sau în practica acceptată de baptişti. O astfel de practică trebuie privită ca o inovaţie a omului.

Prin gura a trei martori am căutat să stabilim faptele reale. Noi credem că aceşti trei martori- (1) mărturia baptistă istorică, (2) mărturia non-baptiştilor, şi (3) mărturia Scripturilor clarifică în mod pozitiv aceste chestiuni.

Dacă aceşti trei martori au dreptate, atunci toate bisericile înafară de cele baptiste                     nou-testamentale sunt biserici făcute de mâna omului fără autoritate divină. Membrii lor nu sunt botezaţi. Se pare că aceasta a fost părerea lui Tertullian care s-a născut cam la 50 de ani după moartea preiubitului apostol Ioan. Tertullian a scris, „Baptismum quum rite non habeant, fine dubio non habent”, care tradus înseamnă, „Aceia care nu sunt botezaţi în mod corect, fără îndoială că nu sunt botezaţi de loc”.  [1]

Nu ne îndoim că mulţi membri din bisericile făcute de mâna omului sunt oameni sinceri care au intenţii bune încercând să-i slujească lui Dumnezeu cum ştiu ei mai bine. Noi nu contrazicem multe din lucrurile pe care le învaţă multe grupuri. Totuşi, dacă baptiştii sunt într-adevăr „creştinii originari”, atunci toate celelalte grupuri au obţinut adevărul pe    care-l au, de la baptişti, căci Noul Testament a fost scris de către mâini baptiste.

Stabileşte următoarele atunci: mântuirea este în Cristos şi toţi care au venit la El pentru mântuire, pocăindu-se de păcatele lor, sunt mântuiţi şi în siguranţă! A nu fi membru al unei biserici Baptise nu înseamnă că persoana este pierdută şi, în mod reciproc, a fi botezat prin cufundare într-o biserică baptistă nu înseamnă că persoana este mântuită. Naşterea din nou, regenerarea, este cerinţa absolută pentru mântuire.

Există, totuşi, noţiunea de slujire acceptabilă pentru Cristos- noţiunea de a-i fi plăcut Lui! Există şi noţiunea de a duce la îndeplinire aşa cum se cuvine însărcinarea Sa. Îl vei sluji tu cu credincioşie în modul pe care l-a stabilit El? Ai îndrăzni, pentru un oarecare motiv, să te gândeşti la a-l sluji pe El după propriile tale dorinţe şi preferinţe?

Mai existau şi acei oameni din vremea lui Isus care refuzau să se supună botezului scriptural- botezului lui Ioan- singurul botez aprobat din Biblie. Noi credem că botezul iniţiat de Ioan Botezătorul este singurul botez pe care-l recunoaşte Dumnezeu. Despre acei oameni care au refuzat botezul lui Ioan, a vorbit Luca atunci când a spus că ei „au zădărnicit planul lui Dumnezeu pentru ei, neprimind botezul lui” (Luca 7:30). Cu siguranţă că nici un copil al lui Dumnezeu nu ar respinge sfatul lui Dumnezeu de bună voie şi cu bună ştiinţă. Nu a spus Isus că oile Lui ascultă glasul Său şi merg după El? (Ioan 10:27). Urmează-l pe Cristos!

SFÂRŞIT

[1] Tertullian, de BAPTISMO, cap. XV, p. 230, quoted by Abraham Booth, A DEFENSE FOR THE BAPTISTS, (London, E. & C. Dilly, 1778), [reprinted by The Baptift Standard Bearer, Paris, AR., 1985,] p. 25.

 

 

https://ardeleanlogos.wordpress.com/baptistii/biserici-baptiste-din-toate-timpurile/

De ce sunt evreii atât de deștepti ?-Dr. Stephen Carr Leon

download

Posted on October 24, 2013 by barzilaiendan

איזה שטויות במיץ עגבניות.מה דעתכם?

De ce sunt evreii atât de deștepti ? Dr. Stephen Carr Leon

Am petrecut câțiva ani în Israel – pentru un stagiu, în câteva spitale de acolo – și mi-a venit ideea de a face o cercetare:  „De ce sunt evreii atat de inteligenti?” Este evident faptul că evreii sunt mai avansați în multe aspecte ale vieții, cum ar fi ingineria, muzica, știința și, cel mai evident, în mediul de afaceri; aproape 70 % din comerțul mondial este deținut de evrei, cum ar fi cosmeticele, moda, produsele alimentare, armament, hoteluri, industria filmului ( Hollywood și altele ) etc. Este aceasta o coincidență, sau este ceva dirijat în mod rațional?  Cercetarea mi-a luat aproximativ 8 ani pentru a aduna informații, într-un mod cât mai exact posibil, despre alimentația evreilor, cultură, religie, pregătirea inițială a sarcinii etc., pentru a le compara cu obiceiurile altor nații.

Să începem cu pregătirea inițială a sarcinii. În Israel , primul lucru pe care l-am observat este că mama însărcinată cântă mereu și încearcă să rezolve, cât mai des, probleme de matematică, împreună cu soțul. Am fost foarte surprins să văd că viitoarea mamă purta mereu cărți de matematică și, uneori, chiar mă ajuta în rezolvarea unor probleme. La întrebarea: ” Faci asta pentru copilul din tine? “, ea mi-a raspuns: ” Da, pentru a instrui copilul încă din burtă, numai asa va fi un geniu mai târziu.” Până se va naște copilul, problema de matematica va fi rezolvată…

Un alt lucru pe care l-am observat – este vorba despre mâncare. Viitoarei mame îi place să mănânce migdale și curmale cu lapte, salate amestecate cu migdale și alte fructe cu coajă lemnoasă cum ar fi nucile. Pentru masa de prânz – pâine și pește fără cap. Există convingerea că peștele este bun pentru dezvoltarea creierului dar capul peștelui este nociv pentru creier. Și, de asemenea, este o cultură a evreilor ca mamele gravide să consume ulei de ficat de cod. De câte ori am fost invitat la masă, am observat că, evreii, în momentul în care mănâncă pește ( carne sau file ), nu consumă și carne animală. În credința lor, carnea de animal și peștele, consumat împreună, nu vor da nici un beneficiu pentru corpul nostru.

Deasemenea, ei mănâncă întotdeauna înainte de masa principală fructe. În convingerea lor, dacă mănânci mai întâi masa principala ( cu pâine sau orez ), apoi fructele, te vei simți somnoros și îți va fi greu să înțelegi orice lecție care ți se va preda la școală. Modul de alimentatie a copilului este întotdeauna sub îndrumarea părinților, în primul rand se consumă salata de fructe cu migdale, urmată de ulei de ficat de cod .

În Israel, fumatul este tabu. În cazul în care sunteți invitatul lor, nu încercați să aprindeți o țigară în casă, vă vor cere politicos să mergeți afară pentru a fuma. Potrivit oamenilor de știință de la Universitatea din Israel, nicotina distruge celule din creier și afectează genele și ADN-ul, lucru ce poate avea ca efect generarea unui idiot. Deci, fumatori, vă rugăm să luați notă! ( În mod ironic, cel mai mare producător de țigări este un evreu… cred ca știi cine…

Din ceea ce am văzut, cei mai mulți dintre copiii evrei stiu cel putin 3 limbi: ebraica, araba si engleza.
Încă din copilarie, ei vor învăța să cânte la pian sau la vioară, acest lucru fiind absolut necesar. Există convingerea că această practică crește IQ-ul unui copil și va face din el un geniu. După constatările oamenilor de știință, vibratia muzicii stimulează creierul și acesta ar fi motivul pentru care există o mulțime de genii printre evrei… Încă din clasa I, copiilor li se va preda matematică cu trimitere la afaceri și subiecte de știință care le fac plăcere…

Pentru comparație, am putut vedea copii de aceeași vârstă în California, IQ-ul lor este cu aproximativ 6 ani în urmă.

Copiii evrei sunt, de asemenea, implicați în atletism, sau în sporturi cum ar fi tirul cu arcul șau tirul cu arma (cu aer comprimat). Aceasta, deoarece se crede că tirul ar face creierul mult mai axat pe decizii și precizie.

În liceu, elevii sunt îndemnați să studieze științele, să creeze produse, să se implice în tot felul de proiecte, chiar dacă unele arata ca fiind foarte amuzante sau chiar inutile. Dar, toată atenția este acordată într-un mod cât se poate de serios când este vorba de știință aplicată, medicină sau inginerie.

Această cutumă este introdusă și în instituțiile de învățământ superior politehnic si universități. În facultațile cu profil economic se dă multă libertate imaginației, așa că, în ultimul an de facultate, studenții trebuie să facă un proiect și, practic, ei pot trece doar în cazul în care grupul lor (aproximativ 10 studenti într-un grup) poate face profit de cel puțin un milion USD. Nu fiți surprinși, asta este realitatea, iată de ce jumătate din numărul afacerilor din lume este deținută de evrei. Cele mai recente produse ale firmei Levis, au fost proiectate în cadrul Universității din Israel, la Facultatea de afaceri și de moda.

I-ați văzut cum se roagă, ei dau mereu din cap, au înțeles că această acțiune va stimula și va oferi mai mult oxigen creierului. Uitați-vă la japonezi, care întotdeauna își înclină capetele, conform tradiției, le place sushi ( pește proaspăt ), majoritatea dintre ei sunt inteligenți, o fi aceasta o coincidență ?

În New York, centrul comercial al evreilor din SUA, comunitatea se axează pe căutarea și ajutorarea acelor evrei care au o idee benefică, comitetul oamenilor de afaceri evrei oferind împrumut, fără dobândă, pentru a asigura dezvoltarea unor afaceri prospere. Datorită acestui fapt, Starbucks, Dell Computer, Coca-Cola, DKNY, Oracle, Levis, Dunkin Donut, filme de la Hollywood și sute de alte companii au fost sub sponsorizarea lor. Absolvenții evrei de la Facultatea de Medicină din New York au fost încurajați să apeleze la ei, lucru care le-a permis practicarea medicinei private cu acest împrumut fără dobândă. Acum știu de ce cele mai multe spitale din New York și California duc, dintotdeauna, lipsă de medici specialiști.

În teoria mea, eu nu mă ating de religie sau rasă. Întrebarea pe care o pun este: Am putea să producem generații inteligente urmând practica evreilor?

Răspunsul ar putea fi afirmativ. Modificările necesare sunt în obiceiurile noastre de zi cu zi de a te ocupa de viitorul tău copil, în modul de a manca, în educația pe care o dau părinții, și cred că în termen de 3 generații, acesta ar putea fi atins .

Fie ca noi toți să fim în pace și să reușim să producem noi generații, de geniu, pentru binele omenirii, fără să conteze cine ești ca nație sau religie…

Gândiți-vă…
——————————————————-

Pentru un zâmbet, un banc:

Un catolic, un protestant și un evreu vorbeau cu un prieten căruia tocmai i se spusese că mai avea șase luni de trăit.
– Tu ce ai face dacă doctorul ți-ar da doar șase luni de trăit? îl întrebă omul pe catolic.
– Ah! spuse catolicul. Mi-aș dărui toate bunurile bisericii, m-aș impărtăși în fiecare duminică și mi-aș spune în mod regulat rugăciunile.
– Dar tu? îl întrebă omul pe protestant.
– Eu aș vinde tot și aș pleca într-o călătorie în jurul lumii și m-aș distra pe cinste.
– Și tu? îl întrebă omul pe evreu.
– Eu? Eu aș consulta alt doctor.

DAN BARZILAEN

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole/de-ce-sunt-evreii-atat-de-destepti/

De ce sunt atât de aprige atacurile împotriva familiei?

Analizând nu numai presa seculară și comentariile cu privire la inițiativa Coaliției pentru Familie, dar și reacțiile din mediul virtual, pe rețelele de socializare, nu este greu de observat că atacurile împotriva familiei și a celor care susțin familia așa cum a lăsat-o Dumnezeu sunt tot incisive, tot mai furibunde, iar limbajul devine tot mai josnic și primitiv. Pe de o parte este ironic faptul că acest mod de raportare vine tocmai din partea celor care sunt ”toleranți”, ”descuiați la minte”, promotori ai valorilor moderne”, dar care, în același timp, așa își dau pe față adevărata lor natură: una schimonosită de neputința de a înțelege viața și scopul acesteia, de nemulțumirea constantă a ceea ce sunt, de incapacitatea de a comunica civilizat și argumentat, de robia unor pofte care le sugrumă conștiința și care nu îi împovărează mai puțin nici dacă sunt legiferate.

În contextul acesta ne punem sincer întrebarea: de ce au luat în vizor atât de aprig și de vehement tocmai familia? Nu de alta, dar dacă tot afirmă împotrivitorii familiei tradiționale că familia este o simplă convenție socială, cu ce îi deranjează atunci când se afirmă că familia este mai mult de atât? Nici nu știm dacă, prin afirmația lor cu privire la convenție socială este dovedită neștiința, ignoranța sau manipularea crasă pentru a reduce rezistența socială și morală cu privire la ”modernizarea” familiei, dar lucrurile trebuie clarificate.

Revin cu întrebarea: cu ce îi deranjează atât de mult pe împotrivitorii familiei tradiționale faptul că familia este mai mult decât o simplă convenție socială? Care sunt acele aspecte care fac diferența între familia tradițională și alte interpretări ale familiei?

1. Noi credem în natura divină a familiei – asta înseamnă că afirmăm clar și răspicat nu doar că familia a fost instituită de Dumnezeu, dar că trebuie să rămână sub autoritatea divină a Celui care a instituit-o. Ipocrizia celor ce lovesc în familia tradițională se vede tocmai în faptul că, dincolo de legalizarea căsătoriilor nefirești, își doresc cununie religioasă… Păi cum să mai ceri acordul și binecuvântarea unui Dumnezeu pe care îl negi sau îl scoți afară din ecuația familiei prin acțiunile tale?

2. Noi credem în natura eclesială a familiei – familia este o biserică în miniatură. Ca biserică, fundamentul esențial al familiei și standardul absolut de raportare este Scriptura, Cuvântul lui Dumnezeu, locul unde sunt revelate și relevate principiile cu privire al formarea și susținerea familiei. Atunci când Scriptura este înlăturată, locul acesteia este luat de opinii seculare, valori și principii care nici nu hrănesc, nici nu întrețin familia, iar aceasta ajunge la colaps.

3. Noi credem în natura socială a familiei – asta se treduce prin faptul că familia este nu numai parte integrantă a societății, dar este și partea cea mai esențială pentru o dezvoltară sănătoasă a societății. Familia este primul mediu de educație al copiilor, este locul în care sunt așezate valorile și principiile de bază, iar acestea sunt duse mai apoi în societate, în spațiul public. Rolul social al familiei nu poate fi negat în istorie, iar de implicarea sănătoasă sau mai puțin sănătoasă a familiei în societate a depins ridicarea sau, respectiv, decăderea unor sisteme sociale în cursul istoriei.

4. Noi credem în natura escatologică a familiei – acest lucru înseamnă că familia nu are valoare doar pentru aici și acum, ci și pentru viitor, pentru împărăția lui Dumnezeu. Pe de o parte, familia este primul câmp de misiune al părinților în modelarea și pregătirea copiilor lor pentru Împărăția lui Dumnezeu. Pe de altă parte, familia este o reprezentare a relației dintre Hristos și Biserică și un îndrumător înspre cea mai importantă nuntă a istoriei, Nunta Mielului. Vorba fratelui nostru Pavel: ”dacă numai pentru viața aceasta ne-am pus nădejdea în Hristos, atunci suntem cei mai deznădăjduiți dintre toți oamenii”.

În concluzie, familia NU este doar o simplă convenție socială, nu este un simplu act petrecut în fața ofițerului de stare civilă, nu este o simplă formalitate… Cei care vor să se amăgească singuri cu aceste lucruri nu au decât să o facă pentru ei înșiși, dar să nu ne amestece și pe noi în asta și nici să nu ne oblige într-un mod intolerant să fim toleranți. Atacurile lor, jignirile de orice fel, intoleranța lor, acțiunile agresorilor, nu fac altceva decât să ne ajute să strângem rândurile mai mult și să ne scoată din relaxarea și nepăsarea cu privire la afirmarea fermă, dar în dragoste, a valorilor și principiilor noastre cu privire la familie. Noua ordine socială ne poate lua drepturile, ne poate restrânge libertățile, ne poate reduce la tăcere, ne poate împroșca cu noroi…dar nu va putea niciodată să ne reducă la tăcere conștiința. Iar conștiința noastră, după cum spunea și Luther, ”este captivă Cuvântului lui Dumnezeu”, valorilor și principiilor pe care Dumnezeu le-a sădit adânc în noi și le păstrează proaspete prin puterea Duhului Sfânt.

Pastor Florin Iosub

http://www.baptist-tm.ro/de-ce-sunt-atat-de-aprige-atacurile-impotriva-familiei/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole/de-ce-sunt-atat-de-aprige-atacurile-impotriva-familiei/

De ce spune Biblia că ”nevasta să se teamă de bărbat” și ce înseamnă acest lucru?

download

Cineva întreba, pe unul dintre forumurile creștine:

Scrie în Biblie să se teamă femeia de bărbat sau este doar o invenție? Am fost la nunta unei amice și preotul le-a citit dintr-o carte că FEMEIA TREBUIE SĂ SE TEAMĂ DE BĂRBAT (adică de soțul ei).”

blog-fearful-womanDin nefericire, versetul la care doamna de mai sus se referă este interpretat după ureche și folosit ca o scuză ieftină, de multe ori, pentru a justifica o atitudine total necreștină a soțului, care poate implica tirania, abuzul verbal, emoțional și chiar fizic. De asemenea, el este folosit și de către cei care nu cred, pentru a scoate în evidență  ”absurditatea” scrierilor biblice.

Reacțiile la această întrebare spun totul. Pe bună dreptate, dar fără să se întrebe ce și cum, cei mai mulți dintre comentatorii de ocazie au fost indignați. Unii au dat ca sfat: ”Nu trebuie sa iei textul biblic ad literam” , iar alții au concluzionat că asta este dovada vie a faptului că Biblia a fost scrisă de bărbați pentru bărbați, folosind termeni duri cum ar fi ”misogini” pentru a-i descrie pe ”autori”.

Aveți răspunsul meu în cele ce urmează, ca o veste bună a faptului că Biblia NU încurajează violența domestică, ci, dimpotrivă, o atitudine iubitoare și bazată pe principii sănătoase.

Problema pe care unii dintre noi o avem este aceea că nu deținem nici cea mai vagă idee despre ceea ce scrie in cartea noastră de căpătai, în Biblie, deși ne numim creștini. Nu știm că autorul Bibliei este chiar Dumnezeu și de aici luăm totul cu ușurătate. Vorbim doar din auzite și tragem concluzii pripite, nefundamentate.

În ciuda aparențelor, Sfânta Scriptura NU ne învață nicăieri că femeia trebuie să se teamă (fizic sau într-in alt mod cu conotație abuzivă) de soțul ei, nici că trebuie să se ascundă cu groază atunci cand acesta vine acasă – așa cum se întamplă uneori în familia pseudocreștină. Atunci, ce să însemne oare că “femeia trebuie să se teamă de barbat”?

Textul la care se face referire și pe baza căruia vom discuta astăzi este următorul:

Încolo, fiecare dintre voi să-şi iubească nevasta ca pe sine; şi nevasta să se teamă de bărbat.”  (Efeseni 5:33, VDC)

Pentru a înțelege corect sensul textului biblic, o regulă de bază este să îl privim în context (atât în cel imediat, cât și în cel general al Scripturii). Ca și în orice altă scriere, dacă scoatem un text din context, putem denatura sensul și folosi informația obținută ca pe un pretext pentru ceva urât și departe de ceea ce Autorul a intenționat să transmită. Iar, atunci când întâlnim și o limitare evidentă datorată traducerii, ar trebui să ne interesăm și ce spune textul original, pentru a elimina orice dubiu.

Înainte de a vedea care este explicația pentru “teama” datorată de femeie partenerului ei, haideți să observăm un amănunt deloc de neluat în seamă. Până la a ajunge să  abordeze subiectul relației dintre soțul creștin și soția sa, citim despre o altă teamă – pe care fiecare dintre cei doi o datorează:

Supuneţi-vă unii altora în frica lui Hristos“. (Efeseni 5:21)

Prin urmare și bărbatul și soția trebuie să se ”teamă”? Evident, conform acestui verset, iar cuvântul folosit aici este identic cu cel despre care vorbim astăzi, în original. Ce înseamnă oare să te “temi” de Hristos? Vorbim de o teamă sfântă, de supunere în dragoste, de admirație, de reverență sau de frica bătăii zilnice? Fiecare dintre noi este chemat să se supună autorității lui Hristos, înainte de orice altceva, iar această acceptare necondiționată a principiilor Lui va afecta și modul în care ne vom raporta unul la celălalt în familie, biserică și societate. Pavel face trecerea, prin acest verset, către abordarea subiectului familie, punând la baza discuției un adevăr incontestabil: creștinul, bărbat sau femeie deopotrivă, este dator să aibă un caracter smerit, supus autorității lui Hristos. Și ce înseamnă, însă, să i te supui și celuilalt ”în frica lui Hristos”, după cum spune textul biblic? Înseamnă să îl domni fizic, verbal, emoțional și să acționezi brutal împotriva voinței lui? Nicidecum! Biblia nu ne învață că unul dintre noi îi este superior cu ceva celuilalt. Din contră, ce ni se spune aici este că suntem egali ca valoare, deși avem roluri diferite. Ne datorăm unul celuilalt smerenie, supunere,  ascultare, respect și o relație bazată pe principiile enunțate de Dumnezeu!

În acest capitol (Efeseni 5), principiile de bază cu privire la relația cuplu vin la pachet. Ele ne dau împreună imaginea corectă asupra a ceea ce trebuie să existe între noi ca soți. Citim mai sus de versetul care oferă și subiectul de astăzi, că soțul trebuie să își iubească soția tot ”așa cum a iubit și Hristos Biserica și s-a dat pe Sine pentru ea” – adică să fie gata să dea TOTUL în relație, inclusiv propria-i viață (vezi versetul 25 și cele de după). El trebuie, de asemenea, să își iubească partenera  ”ca pe trupul lui” (versetul 28).

Nu-i așa că imaginea începe să difere flagrant de grozăvia care ne indigna la culme puțin mai devreme?

Și, ca să nu ne lungim prea mult, haideți să observăm încă o dată de ce spuneam că scoaterea din context este de fapt doar un pretext pentru a enunța un principiu greșit. Din versetul incriminat (Efeseni 5:33) cei neștiutori sau rău intenționați citesc doar partea a doua. Prima lui parte, însă, ne ajută enorm în a ințelege despre ce este vorba de fapt – chiar și dacă nu vom citi întreg capitolul. Acolo ni se mai spune că bărbatul trebuie să își iubească soția ”ca pe sine însuși”! Putem trage cumva concluzia că asta poate să implice și teama de bătaie?

În incheiere, ce inseamnă, totuși, că femeia “trebuie să se teamă” de bărbat? M-am uitat în textul original. Cuvantul “teamă” (gr. phobeō) se poate traduce (în functie de context) și prin ”reverență, respect”. Pusă problema astfel, totul face sens, mai mult ca niciodată. Traducerile mai moderne, inclusiv Noua Traducere în limba română, folosesc deja o exprimare mai aproape de sensul corect:

Totuşi fiecare dintre voi trebuie să-şi iubească soţia ca pe sine însuşi, iar soţia să-şi respecte soţul”.  (Efeseni 5:33, NTR)

Bărbatul care este un lider al casei lui, un om al lui Dumnezeu, un creștin matur – care își iubește sotia așa cum a iubit Hristos Biserica, tratând-o ca pe trupul lui, ca pe sine însuși, nu merită nimic mai puțin decât admirația și respectul acesteia!

Fie ca Dumnezeu să ne ajute pe toți să ne trăim viața de familie așa cum ne-a învățat El!

sursa: http://cuplulcrestin.wordpress.com/2013/10/28/de-ce-spune-biblia-ca-nevasta-sa-se-teama-de-barbat/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole/de-ce-spune-biblia-ca-nevasta-sa-se-teama-de-barbat-si-ce-inseamna-acest-lucru/

De ce se închină musulmanii cu spatele la Domul Stâncii? Întrebări irelevante pentru creştini relevanţi

De ce se închină musulmanii cu spatele la Domul Stâncii? - foto colaj de @nicklnromania

Cu câțiva ani în urmă am lansat întrebarea aceasta unor prieteni de pe 3 site-uri sociale diferite şi le-am transmis că răspunsurile lor vor fi anonime şi vor sluji drept sondaj de chestionare al oamenilor pentru nişte păreri individuale, nu religioase. Nu, acest articol nu are nimic de a face cu credinţa Islamului, şi nici nu va dezbate crezurile sale sau ale Creştinismului.

Unul dintre respondenţi au spus că musulmanii se închină cu faţa spre Mecca atunci când sunt în Ierusalim şi stau cu spatele (adică cu fundul, ce ciudat, nu?) spre Domul Stâncii – care apare în partea de sus a colajului de poze care l-am întocmit personal din 2 imagini diferite de pe internet (sursa apare pe poze). Mecca este cutia aceea neagră care apare în fotografia de mai jos.

Nu doream să primesc acest răspuns. Probabil că toţi îl cunoşteaţi, dacă aţi studiat sau nu puţin religia Islamului. Mecca, Arabia Saudită, este primul cel mai sfânt loc pentru Islam, iar Domul Stâncii, din Ierusalim, Israel, este cel de-al doilea cel mai sfânt loc pentru Islam. Ceea ce este cel mai ciudat este că acel sanctuar din Ierusalim are cea mai mare valoare imobiliară din lume (ceea ce poate cei mai mulţi dintre voi ştiaţi sau nu, într-o oarecare măsură). Şi următorul lucru cel mai ciudat este că musulmanii îi urăsc de moarte pe cei din Ierusalim, unde se află acest sanctuar al lor. 

Fiind pus în ipostaza de a tot aștepta răspunsuri la această întrebare simplă… am găsit 3 citate interesante, pe care le postez mai jos și în formatul lor original, care să rămână ca punct de discuție/dezbatere pentru aceia dintre voi care doriți să vă spuneți părerea personală la această întrebare.

”Coranul… o carte blestemată… Atâta timp cât această carte va exista, nu va fi pace în lume” – William Gladstone – om politic, Prim Ministru britanic renumit.

”Mohamed a declarat un război exterminator și fără discriminare, ca parte a religiei lui, împotriva tuturor din restul omenirii… Preceptul Coranului este război perpetuu împotriva tuturor acelora care neagă că Mohamed este profetul lui Dumnezeu” – John Quincy Adams – avocat, diplomat, cel de-al șaselea președinte al Statelor Unite ale Americii. 

”Islamul este pe atât de periculos într-un om precum rabia la un câine… Nu există o altă forță retrogradată mai puternică în lume. Pe lângă că este muribund, Islamul este o credință militantă și de prozelitism” – Winston Churchill – om politic, Prim Ministru al Regatului Unit în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, istoric, ofițer, artist.

Așadar, aștept comentariile și părerile voastre. Pentru aceia dintre voi care citiți și în limba engleză, vă recomand un articol investigator interesant despre… schimbarea covoarelor din cadrul Domului Stâncii în 2015, informație disponibilă pe site-ul Times of Israel.