Anabaptiştii şi Reforma Chris Good

download

Anabaptiştii şi Reforma

Chris Good

© 1998

Într-o dimineaţă rece de iarnă, pe 21 ianuarie 1525, în oraşul elveţian Zurich, Conrad Grebel îl boteza pe George Blaurock, care la rândul lui îi boteza pe ceilalţi prezenţi. Astfel s-a format prima congregaţie protestantă reformată distinctă din era Reformei, precum şi prima biserică a credincioşilor botezaţi în peste 1000 de ani. În următorii 10 ani, aproape toţi cei implicaţi au fost martirizaţi, însă mişcarea începută de dânşii va prospera.

Cine erau acei oameni?
De ce au reformat biserica potrivit tiparului biblic, când atâţia dintre contemporanii lor mai capabili şi faimoşi nu au reuşit?
De ce au fost atât de crunt persecutaţi, deopotrivă de protestanţi şi catolici?

Scopul acestui studiu este de a răspunde acestor întrebări şi de a înţelege mai bine propria noastră moştenire baptistă reformată.

Definirea termenilor:

Termenul „anabaptism” (literal: rebotezare) a fost o poreclă întrebuinţată de oponenţii Reformei radicale pentru a o identifica. Oricine susţinea că este creştin, dar nu era luteran, protestant sau catolic, părea să fie etichetat drept anabaptist. Ca rezultat, termenul a devenit asociat cu grupările extreme, în locul marii majorităţi de anabaptişti cumpătaţi, supuşi scripturii şi paşnici. Adevăraţii anabaptişti au respins acest termen, considerând că ei nu rebotezau, deoarece priveau botezul infantil ca nefiind valid. Ei vedeau botezul credinciosului ca singur botez valid potrivit scripturii.

Pentru acest studiu, următoarele definiţii vor fi întrebuinţate:

TERMEN DEFINIŢIE
(Ana)baptist: Respinge botezul infantil şi practică botezul credinciosului.
Anti-pedobaptist: Respinge botezul infantil, dar nu îi reboteză pe cei „botezaţi” ca prunci.
Evanghelist: Susţine slava, credinţa şi autoritatea unică a Scripturii.
Magistraturist: Crede că magistratul (autorităţile politice) promovează şi apără credinţa oficială a unei naţiuni prin mijloace politice.
Pedobaptist: Practică botezul infantil.
Raţionalist: Situează raţiunea deasupra Scripturii.
Revoluţionar: Cel care crede că structurile politice actuale sunt nedrepte şi ar trebui înlăturate prin sabie, pentru a fi înlocuite cu stăpânirea unui ales direct.
Spiritualist: Situează Duhul deasupra Scripturii.

 ORIGINI

ANABAPTIŞTII ELVEŢIENI (1523-1526)

Înaintea anului 1523, nu se făcea vreo diferenţă între cei care ulterior aveau să fie cunoscuţi ca „radicali” şi reformiştii zuinglieni mai conservatori din Zurich. Cu toţii erau cunoscuţi simplu, sub numele „Frăţia” (o titulatură pe care radicalii aveau să continue să o poarte). Într-adevăr, cam pe la 1521 cei mai mulţi radicali studiau sub diriguirea lui Zwingli, fiindu-i prieteni acestuia.

În timpul celei de A Doua Dispute (1523) privind Reforma făcută bisericii din Zurich, Zwingli s-a domolit în privinţa apelului său precedent, ca consiliul orăşenesc să abroge neîntârziat mesa catolică, altfel va trece el la fapte, trecând la o poziţie mai conservatoare, aceea de a nu acţiona fără autorizare din partea consiliului. Acesta era un răspuns la dorinţa Consiliului de a adopta Reforma, însă într-un ritm viabil pentru întregul Canton Zurich. Pentru Grebel, Manz şi alţi radicali, o astfel de concesie era o subminare a lui Zwingli faţă de propriul principiu Sola Scriptura (Numai Scriptura) ca autoritate unică într-ale credinţei. Grebel şi ceilalţi au văzut contraargumente în faptul că  magistraţii urmau să determine ce fel de reformă se va petrece. Zwingli submina autoritatea Scripturii, deoarece Dumnezeu (aşa cum dezvăluie El prin Cuvintele Sale) este cel ce determină cum să ne închinăm, nu statul. Această concesie a fost cea care i-a dezamăgit pe radicali, atunci când Reforma lui Zwingli a început.

La început nu se ridica problema botezului infantil, ci era un îndemn, pentru cei ce doreau să fie credincioşi, de a lua parte la Cina Domnului aparte de cei care ar tăgădui-o, prin vorbă sau faptă. Când a devenit evident că magistratura nu avea să le sprijine apelurile, radicalii au început să caute formarea unui grup de credincioşi voluntari. Între timp, opinia că Cina Domnului era valabilă doar pentru credinţa firească a condus la ideea că botezul era valid doar acolo unde era prezentă şi credinţa. A alege Legământul era o chestiune privită ca fiind singura renaştere spirituală, fără tangenţe cu naşterea fizică. Acest concept a pricinuit ca până şi Zwingli să aibă îndoieli faţă de botezul pruncilor, la un moment dat. Oricum, după aceea Zwingli a început să pledeze botezul  infantil făcând o analogie între circumcizie şi botez – ambele sunt înfăptuite la copii. Radicalii i-au respins interpretarea, arătând că prima era de un anumit fel, precum Paştele (la care copiii puteau lua parte), în vreme ce cealaltă era precum Cina Domnului (la care până şi Zwingli ştia că pot lua parte doar adulţii).

Ideea excluderii necredinciosului sau nemernicului de la comuniune (aşa cum s-a practicat ulterior de reformaţi şi luterani, ca răspuns la criticile anabaptiştilor) s-a extins apoi şi asupra calităţii de membru al bisericii, fiind numită „interdicţie”. Această idee, laolaltă cu idealul purităţii bisericii, aveau să devină trăsături distinctive ale doctrinei anabaptiste.

Pe 5 septembrie 1524 Grebel, într-o scrisoare adresată revoluţionarului Müntzer (pe care, din nefericire, nu a primit-o vreodată), principalele trăsături ale teologiei anabaptiste s-au reliefat clar:

  • respingerea botezului infantil
  • copiii vor fi văzuţi ca parte a sacrificiului lui Hristos până la vârsta discernământului
  • necesitatea Interdicţiei (conform Matei 18:15-18)
  • respingerea, în consecinţă, a „sabiei” (Cuvântul este sabia creştinului)
  • respingerea liturghiei, a preoţiei şi a altor aspecte religioase nesprijinite de Scriptură (nici una dintre cele enumerate aici nu erau practicate de Müntzer.)

La începutul lunii ianuarie 1525, o dispută privind baptismul a avut loc, cu participarea lui Zwingli. Radicalii nu erau pregătiţi să ţină piept în polemică elocventului Zwingli, iar Consiliul (care deja înclina spre susţinerea lui Zwingli), a condamnat întrunirile biblice ale radicalilor şi opiniile lor antipedobaptiste. După înfrângere, pe 25 ianuarie, radicalii au format prima congregaţie de credincioşi prin botez (folosind stropirea).

Mai apoi, ca răspuns la rapida răspândire a crezurilor baptiste şi a practicilor aferente în canton, autorităţile din Zurich au interzis propovăduirea şi chiar asocierea cu anabaptiştii, sub sancţiunea întemniţării sau exilării. Din anul 1526, Consiliul a decretat pedeapsa cu moartea prin înecare pentru cei care persistau în anabaptism. În ziua de 5 ianuarie 1527, Felix Manz a fost primul din mulţii anabaptişti care au fost înecaţi. Astfel a început Reforma anabaptistă.

Liderii elveţieni de la începuturi

Conrad Grebel: fiu al unui consilier din Zurich, a învăţat limbile vechi la Viena şi Paris. Altădată prieten al lui Zwingli, el s-a alăturat în 1522 grupării Frăţia, în jurul lui Zwingli. Pe la 1524 a început să se opună încercărilor lui Zwingli de a forma o biserică de stat, argumentând în favoarea unei adunări independente şi voluntare. După botezarea sa, Conrad a călătorit prin canton, promovând convingerile baptiste şi botezând public câteva sute de oameni. Mai apoi a fost arestat şi aruncat în temniţă, unde a şi murit în anul 1526.

Georg Blaurock: fost călugăr şi orator înflăcărat. Fiind străin, el a fost biciuit şi alungat din Zurich, după câteva episoade care s-au soldat cu închisoarea, pe 17 ianuarie 1527. El a dus apoi mesajul anabaptist în Biel, Berna şi în provincia catolică Tirol.

Felix Manz: cetăţean al oraşului Zurich şi erudit în ebraică. Anabaptiştii se întruneau frecvent în casa mamei lui. El a fost înecat pentru convingerile anabaptiste pe 5 ianuarie 1527, cu aprobarea lui Zwingli, mama şi fiul lui fiind obligaţi să privească. Nu s-a dezis de nimic. Manz a fost prima victimă a bisericii protestante de stat. Alţi 11 i-au urmat curând.

Wilhelm Ruebin şi Simon Stumpf: pastori în Basle, respectiv Hongg. Au adoptat părerile baptiste şi au fost alungaţi, mergând să răspândească aceste vederi pe cuprinsul Elveţiei şi în sudul Germaniei. În mod tragic, după ce a făcut multe pentru stabilizarea anabaptiştilor evanghelici, Rueblin a fost repudiat de această mişcare în 1535.

Învăţături cheie

  • Numai Scriptura, ca autoritate finală.
  • Necesitatea unei biserici curate a credincioşilor, adunaţi în ea prin botez.
  • Pacifismul – Cuvântul este sabia creştinului într-o altfel de Împărăţie
  • Ispăşirea universală (ca replică la botezul infantil care să înlăture păcatul originar)
  • Liberul arbitru şi înţelegerea empirică a mântuirii
  • Venirea iminentă a lui Hristos

CEILALŢI RADICALI

SPIRITUALIŞTI, RATIONALIŞTI ŞI REVOLUŢIONARI

Pentru a înţelege natura diversă a anabaptismului, trebuie să privim mai întâi la influenţele pe plan mai larg ale vremii. De aici vom putea să percepem locul unic al anabaptiştilor în susţinerea Reformei, dar şi eşecurile lor.

SPIRITUALIŞTII
Spiritul deasupra Cuvântului

Învăţături cheie

Ei au reliefat lucrarea lăuntrică a Duhului, mai presus de Scriptură. Ar putea fi împărţiţi mai departe în spiritualişti evanghelici şi spiritualişti profetici:

Spiritualiştii evanghelici

  • Au avut o influenţă cheie în Reforma zuingliană, îndeosebi în privinţa promovării  unei idei memorial-simbolice asupra sacramentelor
  • Au subliniat iluminarea interioară sau inspiraţia (din misticismul catolic de mai înainte) şi renaşterea lăuntrică. Acest lucru a dus, în timp, la respingerea formelor exterioare. Hrănirea lăuntrică întru Hristos, nu păstrarea obiceiurilor (botezul şi Cina Domnului, adică Sfânta Cuminecătură) era tot ce se cerea. Spiritualiştii evanghelici au argumentat că formele exterioare pot fi abandonate, pentru unificare celui ales cu Duhul. Ca rezultat, mulţi au ales să rămână în biserica catolică. Spiritualismul evanghelic nu a reuşit să dea o Reformă de amploare.
  • Uneori, sublinierea lăuntricului ca mai presus de cele exterioare a dus convingerea greşită că nu mai putea exista o Lege sau posibilitatea de a păcătui, pentru creştin. Acţiunile tale exteriorizate erau văzute de ei ca având consecinţe insignifiante.

Spiritualiştii profetici

 Subliniau darurile inspiraţiei, viziunii şi profeţiei

  • susţineau venirea iminentă a lui Hristos şi a Împărăţiei Lui, potrivit proorocului
  • Ceva mai dornici să adopte semnele exterioare ale credinţei decât contrapartida lor evanghelică.

 Personaje cheie:

Hinne Rode: Iniţial rector al şcolii Frăţiei din Utrect, Olanda, Rode avea legături cu demersurile Reformei din Wittenberg şi Zurich. Vederile evanghelice erau simpatizate în Olanda tradiţional tolerantă, iar mulţi priveau dezvoltarea Reformei cu mare interes. Oricum, Rode şi alţii au mers mai departe decât spiritualiştii olandezi anteriori, care doar reliefau un trunchi de credincioşi din sânul Bisericii Catolice. Acum, ei au început să agite spiritele pentru Reformă. În acest moment, Rode a vizitat oraşul Wittenberg, însă acolo nu a încuviinţat opiniile lui Luther privind sfintele taine. La întoarcere, Rode a fost acuzat că ar fi luteran şi a fost înlăturat din funcţia sa. Continuând lucrările spiritualiştilor olandezi, el s-a îndreptat către Elveţia, promovând convingerile evanghelice. În 1523, Rode l-a întâlnit pe Zwingly, care a găsit în perspectiva simbolistic-memorială a sacramentelor (interpretând „acesta este trupul meu” ca „acesta simbolizează trupul meu”) o cristalizare a gândirii sale, pe care o dezvolta. Sfintele taine erau valide doar acolo unde era întâlnită şi credinţa. După asta, Rode s-a îndreptat către Strasbourg, propovăduindu-şi ideile în Olanda, fiind însă întemniţat în 1530 ca zuinglian(!). Principala influenţă venită de la Rode consta în promovarea unei perspective simbolistic-memoriale faţă de sfintele taine în mişcarea zuingliană de la început, thereby creând astfel bazele doctrinare ale anabaptismului.

Profeţii din Zwickau (1521-1522): trei meşteşugari din oraşul Zwickau au afirmat că au darul profeţiei şi au început promulgarea unor precepte care erau un amestec de idei taborite şi waldensiene: includeau antipedobaptismul; negarea preoţiei ca profesie sau  a religiei organizate, pentru că toţi oamenii evlavioşi vor fi sub directa influenţă a Duhului; revelaţii speciale prin viziuni şi vise; şi întoarcerea iminentă a lui Hristos. În decembrie 1521, ei au venit în Wittenberg pentru a încerca să îi convingă pe reformişti. Melanchthon, impresionat de cunoştinţele lor biblice, nu era foarte sigur ce anume să facă. Prezenţa lor continuă crea agitaţie, deoarece „Profeţii” deveneau tot mai guralivi în  etalarea opiniilor lor şi în criticarea conservatorismului lui Luther. La întoarcerea lui Luther, din 1522, au fost alungaţi din urbe şi nu se cunosc prea multe despre ei mai apoi. Importanţa lor a fost influenţa avută asupra revoluţionarului Müntzer, precum şi avertismentul dat nouă de a nu ne lăsa intimidaţi pentru a „uita de Duh”, dacă vom respinge învăţăturile „profeţilor”.

Andreas Karlstadt (1477?-1541): născut în Bavaria, educat în Erfurt, Koln şi Wittenberg, acolo unde a intrat în facultate în anul 1511. La început oponent al lui Luther, el a devenit luteran după ce l-a citit pe Augustin. A rămas un adept al luteranismului până în 1521. Atunci, când Luther se ascundea în Wartburg, el a început reformarea bisericii interzicând muzica şi dând împărtăşania şi celor laici. A devenit vizibil şi faptul că avea convingeri antipedobaptiste şi o perspectivă memorialistică asupra împărtăşaniei. Obligat fiind să părăsească oraşul, Karlstadt a mers în Orlamünde, unde şi-a atacat foştii asociaţi şi s-a identificat pe sine cu ţărănimea, renunţând la titlurile sale academice şi purtând straiele lor. A ajuns să creadă că experienţa duhovnicească cerea echitate socială şi ideile sale au dat o bază teologică pentru justificarea pornirii unei răscoale. (Karlstadt personal nu a devenit vreodată revoluţionar, nici nu a sprijinit răspândirea violenţei Răscoalei ţărăneşti din 1525. El a afirmat că numai Dumnezeu va aduce aici Împărăţia Sa.) Luther a venit pentru a dezbate cu el, iar Karlstadt a pretins că primise revelaţie direct de la Sfântul Duh, pentru a-şi justifica faptele şi doctrinele. În 1524 el a fost forţat să plece, contestat fiind chiar şi de ţărani. A plecat pentru a se întâlni cu Zwingly şi ceilalţi lideri, fiind până la urmă atras de cauza lor. În consecinţă, a devenit pastor zuinglian în Altstatten, în anul 1531. În 1534 a fost numit profesor la Basel şi a rămas acolo până la moartea sa, în anul 1541.

Kaspar Schwenkfeld (1489-1561): Spiritualist evanghelic de căpătâi, Schwenkfeld a descoperit principiile Reformei prin Müntzer şi Karlstadt. Însă el a respins extremismul celui din urmă şi a dezvoltat propriile sale principii. Schwenkfeld a susţinut unitatea nevăzută a Bisericii Alese prin Duh. A refuzat să se alăture vreunei grupări religioase a zilelor sale, văzând la toate greşeli ale spiritului partizan. Din acelaşi motiv el şi-a îndemnat adepţii să nu formeze nici grupări separate. El a diminuat importanţa cuvântului şi a sfintelor taine, preferând să sublinieze Cuvântul lăuntric al Duhului pentru renaştere şi cucernicie – precum şi hrănirea lăuntrică a credinţei în Hristos. Credinciosul trebuia să arate un trai schimbat. El s-a opus interferenţei statului in religie,  considerând-o contrară ideii că numai Duhul poate garanta lumina spirituală şi Adevărul. Schwenkfeld a promovat şi doctrina Trupului Celest al lui Hristos – faptul că omenescul Lui venea de la Dumnezeu, nu de la Maria. A argumentat asta prin faptul că Hristos a fost „conceput”, nu „creat” – în încercarea de a contracara antitrinitarianismul. Deşi scos în afara legii, Schwenkfeld a dus o corespondenţă vastă cu reformiştii şi radicalii de vază ai zilelor sale, influenţându-l puternic pe Sebastian Frank (1499-1543). Unele dintre accentuările sale au fost preluate în anabaptism şi puritanism în Anglia şi de Mişcarea Pietistă pe continent. A fost şi un premergător al quakerismului.

RATIONALIŞTII

Raţiunea mai presus de Cuvânt

Învăţături cheie:

Predestinarea
Unitarieni, în cea mai mare parte.
Au respins influenţa statului în religie şi, drept rezultat, au respins în mod eronat formularea trinitariană niceeană.
Au influenţat puternic anabaptismul italian şi pe cel polonez
Au propovăduit toleranţa religioasă
Precursori ai Iluminismului şi a liberalismului teologic.

Personaje cheie:

Miguel Servetus (1511-1553): Faimos în mare măsură ca fiind ereticul arestat şi executat la iniţiativa lui Calvin. Servetus, un spaniol, a studiat limbile biblice, matematica, teologia, filosofia şi dreptul la universităţile din Zaragoza şi Toulouse. A ajuns secretar al duhovnicului lui Carol al V-lea. A părăsit apoi curtea, călătorind în Basel şi Strasbourg, unde s-a întâlnit cu Martin Bucer („Reformistul delicat”) şi posibil şi cu unii anabaptişti. De aici şi-a dezvoltat interesul în studierea Bibliei. Servetus a ajuns să creadă că, pentru a-i converti pe musulmani şi evrei, doctrina Treimii ar trebui să fie reinterpretată. El a afirmat că cea mai mare greşeală era credinţa în existenţa eternă a Fiului (şi în consecinţă, în dumnezeirea Lui, corelată cu persoana Sfântului Duh). Şi-a expus ideile şi criticile într-o serie de lucrări (1531-1532) prin care şi-a atras o opoziţie virulentă din partea reformiştilor şi catolicilor de vază, deopotrivă. Pentru a evita persecuţia, Servetus a îmbrăţişat cariera de medic, studiind la Lyon. Aici şi-a publicat descoperirea privind circulaţia pulmonară a sângelui. Mai târziu, a lucrat ca medic în Viena, la arhiepiscopul la care s-a şi întors la studierea teologiei. Servetus a ajuns un denunţător înverşunat al lui Calvin, în care a văzut un promotor al greşelii, scriind Restabilirea creştinismului, ca replică la lucrarea lui Calvin Institutes of Christian Religion (Instituţiile religiei creştine). În tomul său, el a reliefat şi ideile antipedobaptiste, precum şi ideea că Dumnezeu poate fi găsit prin intermediul tuturor religiilor. Ca rezultat, a fost arestat de inchiziţie în Viena, însă a scăpat, doar pentru a fi arestat iarăşi în timp ce trecea prin Geneva, vorbind despre acuzaţie de erezie a lui Calvin. Arderea sa pe rug, pe 27 octombrie 1553 a pornit o controversă privind tolerarea diferenţelor religioase în ţinuturile protestante.

Biserica Reformată Minoră (Polonia şi Transilvania, 1550-1578): Această biserică s-a format ca rezultat al circumstanţelor istorice din Polonia şi Transilvania. Prima influenţă protestantă care a ajuns a fost luteranismul, care a fost îmbrăţişat de mulţi dintre seniorii cu o gândire independentă. După aceea a venit calvinsimul, care i-a atras pe mulţi dintre cei aflaţi pe poziţia luterană. În rândurile calviniştilor s-a ivit o dispută privind trinitatea, o polemică în care fiecare tabără o acuza pe cealaltă de erezie. În cele din urmă, Biserica Reformată s-a despărţit în Biserica Reformată Majoră, care adera la poziţia ortodoxă niceeană, şi Biserica Reformată Minoră, care a simţit că trebuie folosit numai limbajul strict scriptural. Biserica Minoră era o coaliţie independentă, unită de antitrinitarianism, însă în cadrul căreia (până la apariţia lui Fausto Sozzini) opiniile variau de la cele ale triteiştilor (care erau bucuroşi să se închine la Hristos) până la unitarieni absoluţi (care nu se închinau la Hristos). Influenţa calvinistă timpurie a continuat cu crezul în predestinare, iar un antipedobaptism crescând s-a dezvoltat prin practici anabaptiste. Biserica Minoră a fost capabilă să supravieţuiască deoarece o treime din populaţie o sprijinea, o altă treime susţinând Biserica Majoră, iar cealaltă treime Biserica Catolică. Acest lucru i-a silit pe cei din stăpânire să confere o remarcabilă toleranţă religioasă, cel puţin până când „Dumnezeu îi va fi călăuzind mai clar prin Cuvântul Lui „.

Fausto Sozzini (Socinus) (1539-1604): Născut în Siena, Italia, Socinus a fost orfan de la o vârstă destul de fragedă şi a primit o educaţie destul de sumară. La 20 de ani, el a fost denunţat pentru a avea opinii eretice, fugind în Lyon. Aici a scris o lucrare despre Evanghelia lui Ioan, în care respingea dumnezeirea lui Hristos. S-a întors apoi în Italia, la Florenţa, acolo păstrând aparenţe de romano-catolic, înainte de a pleca în Transilvania şi apoi la Basel, pentru a-şi cunoaşte unchiul, Lelio Sozzini (1525-1562). (Unchiul său fusese prieten cu Servetus, continuând să promoveze lucrările acestuia sub o altă formă, după moarte pe rug a sa). În 1578, lui Socinus i s-a cerut să vină şi să  sprijine Biserica Reformată Minoră, antitrinitariană, din Polonia, bazată pe academia ei de 1000 de studenţi din Racov. Acolo Socinus şi-a extins influenţa prin Polonia şi Transilvania, unificând Bisericile Minore cu catehismul racovian revizuit (1574, 1605). Un document de-al lui susţine următoarele: Isus este o revelaţie a lui Dumnezeu, însă doar ca om; acel „Cuvânt devenit trup” înseamnă că hotărârea lui Dumnezeu s-a întrupat prin omul Isus; Hristos nu a fost Fiul lui Dumnezeu înainte de naşterea Sa; separaţia statului de biserică; odihna sufletului şi nimicirea ticălosului (nemurirea condiţionată). Socinienii (aşa cum au ajuns ei să fie cunoscuţi) respingeau toate doctrinele protestante clasice, inclusiv dumnezeirea lui Hristos, ispăşirea substitutivă (a lui Hristos în locul nostru), justificarea prin credinţă, păcatul originar şi decăderea totală. În mod ironic, Socinus însuşi nu s-a alăturat vreodată acestei biserici. Cea mai mare parte a Bisericii Minore era de credinţă baptistă, însă Socinus a rămas antipedobaptist. Asta din cauză că tendinţele sale spiritualiste l-au dus către o reluctanţă privind botezul copiilor, el afirmând insistent rebotezarea. Acest lucru, pe lângă ideea sa de a subscrie la liberul arbitru, l-a împiedicat să fie membru al Bisericii Minore. În anul 1638, ca replică la contra-reforma catolică, autorităţile polone au suprimat Biserica Minoră, iar socinianismul a fost răspândit în Europa prin intermediul refugiaţilor, ulterior afirmându-se ca unitarianism în secolul al XVIII-lea, dezvoltându-se astfel în liberalism teologic începând cu anul 1800. Un aspect interesant este că refugiaţii au dus cu ei şi convingerea că scufundarea este forma corectă de botez (un lucru câştigat de la ortodoxia răsăriteană). Lucru care avea să treacă printre menoniţii olandezi şi să influenţeze tradiţia baptistă engleză.

REVOLUŢIONARII

Sabia (alesul) mai presus de Cuvânt

Învăţături cheie

Revoluţionarii erau spiritualişti profetici extremi, care nu mai putea accepta tensiunea dintre trăirile, experienţele spirituale lăuntrice în mijlocul unei lumi exterioare nedrepte şi murdare. Ei au căutat să rânduiască lumea exterioară prin întrebuinţarea forţei.
Au susţinut ideea sprijinul politic al religiei, prin magistratură, însă printr-o guvernare curată, cu un Ales ca şi stăpânitor (de exemplu: statul subordonat al bisericii)
Visul unei Împărăţii milenare iminente ducea la justificarea folosirii sabiei de către cei aleşi de Dumnezeu. Împărăţie adesea identificată cu sărăcia materială sau opresiunea socială.

Personaje cheie:

Thomas Müntzer (1490?-1525): Născut în sudul Germaniei, Müntzer a ajuns la convingeri luterane fiind student în vremea disputei lui Luther, în Leipzig. Numit ca pastor în Zwickau la recomandarea lui Luther, el s-a implicat în demersurile Profeţilor din Zwickau. Tot mai violent în denunţurile la adresa clerului catolic, el a început şi să sublinieze necesitatea unei călăuziri directe de la Sfântul Duh şi implicarea laică în cadrul Bisericii. Acest lucru l-a adus la un conflict făţiş cu Egranus, reformistul luteran principal din zonă. După demiterea sa, el a mers la Praga, îndemnându-i pe adepţii lui Hus să îl ajute la făurirea unei noi epoci. Mai apoi, el a ajuns preot paroh la Allstedt, unde a reformat biserica locală. Müntzer a fost primul luteran care să introducă un limbaj pe înţelesul maselor în slujba bisericească, împărtăşania pentru mireni şi cântarea imnurilor religioase. Într-o zonă predominant catolică, reforma sa a atras puternic atenţia populaţiei. La începutul anului 1524, şi-a organizat în taină adepţii în bande, anticipând trecerea la arme în numele evangheliei. În luna mai, au jefuit un lăcaş de cult catolic din vecinătate. Acest lucru, laolaltă cu avertismentele date de Luther, au făcut ca Ducele să ceară lămuriri. Müntzer a încercat să îi convingă pe magistraţi că trebuie să îşi îndeplinească sarcina şi să folosească chiar şi forţa pentru rânduirea evangheliei. Fiind alungat, Müntzer s-a dus în Muhlhausen, unde şi-a îndemnat enoriaşii ţărani să se alăture Răscoalei ţărăneşti şi să aducă Împărăţia lui Dumnezeu – o Împărăţie în care toţi vor fi egali în sensul economic şi politic (democratic). În această Împărăţie nu vor exista nobili sau cler, pentru că toţi stăpânitorii malefici vor fi nimiciţi. Răscoala a fost înfrântă, în parte şi din cauza incompetenţei militare a lui Müntzer,  iar supravieţuitorii măcelăriţi. Müntzer s-a ascuns, însă a fost prin, interogat şi executat. În pofida unor afirmaţii istorice, Müntzer şi majoritatea adepţilor lui nu erau anabaptişti. Müntzer însuşi era antipedobaptist şi nu a fost rebotezat vreodată. Majoritatea adepţilor lui, cei care au supravieţuit, nu s-a alăturat vreodată anabaptiştilor. Multe dintre ideile lui  Müntzer vor avea apoi o influenţă printre spiritualiştii anabaptişti într-o formă nerevoluţionară.

CATOLICISMUL

Biserica/tradiţia mai presus de Cuvânt

 Catolicismul a susţinut făţiş că cuvântul lui Dumnezeu poate fi interpretat în mod viabil numai de ierarhia bisericească, în lumina revelaţiei continue păstrată prin tradiţie. Denaturarea Evangheliei generată de acest lucru începând cu anii 1500 a fost principala cauză a Reformei.

Reformiştii

Magistratul /Principele mai presus de Cuvânt

Deşi teoretic aderau la principiul Sola Scriptoria, reformiştii au subminat acest principiu  plasând statul ca autoritate ultimativă în religie.

ANABAPTIŞTII

Anabaptiştii, ca şi reformiştii, susţineau ideile următoare:

Sola Scriptura: numai Cuvântul este autoritate şi armă a Credinţei.
Sola Fidei: Credinţa numai în Hristos este temelia Bisericii.

Doar anabaptiştii evanghelici au luat poziţie pentru un creştinism bazat doar în jurul Cuvântului lui Dumnezeu, ca unică armă a acestuia. Vedem că acest lucru a funcţionat în istoria subsecventă a mişcării anabaptiste. Totuşi, în ciuda înţelegerii lor corecte privind natura Bisericii ca trup duhovnicesc, anabaptiştii nu au fost imuni la erorile care s-au ivit printre ei.

 ANABAPTISMUL TIMPURIU

Expansiune şi persecuţii

În pofida persecuţiilor din Zurich, mişcarea a continuat să se răspândească.

        1523-1525    Baptişti în 6 locuri din cantonul Zurich
1525-1527    Baptişti în 26 de locuri din cantonul Zurich
1527-1531    Baptiştiin în 56 de locuri din cantonul Zurich
1531-1535    Baptişti în 70 de locuri din cantonul Zurich

La un moment dat, bisericile anabaptiste din Zurich şi din cantonul învecinat St Gall numărau peste 800, fiecare. Pe măsură ce mişcarea se extindea, toleranţa iniţială a autorităţilor adesea a dispărut, iar persecuţiile au forţat răspândirea ulterioară a evangheliei. În această privinţă, anabaptiştii erau pe deplin conştienţi că propovăduirea făcută de ei era asemănătoare cu cea a bisericii Noului Testament şi că suferinţa avea să devină o pecete a adevăratei biserici.

ANABAPTIŞTII SPIRITUALIŞTI

Anabaptiştii spiritualişti îşi au sorgintea în Germania de sud, provenind de la mulţi dintre adepţii lui Müntzer şi Karlstadt. S-au ivit după accentuarea ideii Sola Fidei (Numai credinţa) făcută de Luther până la extrem, unde iluminarea interioară (sau „Cuvântul lăuntric”) ocupa un rol central, chiar până la excluderea autorităţii Scripturii. Cuvântul lăuntric a fost legătura dintre spiritualismul evanghelic al lui Schwenkfeld (şi apoi al lui Sebastian Frank) şi spiritualismul profetic al lui Müntzer Karlstadt. „Cuvântul lăuntric” era sursă atât a renaşterii, cât şi a călăuzirii profetice. Numai acesta era menit să fie ascultat – însă cu rezultate dezastruoase. Anabaptiştii spiritualişti au tins să accentueze unitatea întru Duh şi nu au avut o disciplină bisericească riguroasă, fiind îndeobşte suspicioşi la orice relevare a „formelor” exterioare.

Hans Denck (1495-1527): Denck avea să aibă o influenţă enormă în cadrul mişcării anabaptiste, în ciuda implicării sale scurte. Denck s-a născut în Heybach, Bavaria. A studiat sub diriguirea lui Oecolampadius (un asociat al lui Zwingly) în Basle, înainte de a ajunge profesor de teologie în Nürnberg. Cât a stat acolo, a fost mult influenţat de către Müntzer, Karlstadt şi Schwenkfeld. Denck a ajuns la părerea că „Cuvântul lăuntric” era superior chiar şi Scripturii, fiind singurul care trebuia ascultat. În consecinţă, el a respins următoarele doctrine: autoritatea Scripturii; predestinarea; decăderea deplină; justificarea prin credinţă; suficienţa ispăşirii lui Hristos şi necesitatea botezului; Sfânta Cuminecătură şi preoţia. Hristos era doar un exemplu de dragoste dumnezeiască , iar mântuirea se obţinea în esenţă deopotrivă prin voinţă şi fapte. În aprilie 1525, Denck a fost convins de către Hubmaier să li se alăture anabaptiştilor. El argumenta că sunt trei feluri de botez: botezul Duhului (ori renaşterea) întâlnit la toate vârstele; botezul cu apă, întâlnit în Noul Testament, şi botezul suferinţei – întâlnită la cei Aleşi, în zilele din urmă ale lor. Denck şi-a promovat ideile cu mare succes în sudul Germaniei, ajungând apoi în Strassburg, în 1526. Învins în polemică de către Bucer şi Capito, Denck şi anabaptiştii spiritualişti au fost obligaţi să fugă. În august 1527, Denck şi Hans Hut au prezidat „Sinodul martirilor” al anabaptiştilor spiritualişti. Însă martiriul celor implicaţi şi estomparea ulterioară a speranţelor sinodului l-au adus pe Denck la deziamăgire. Într-o scrisoare către vechiul lui mentor, Oecolampadius, el şi-a cerut iertare şi s-a arătat dornic să renunţe la anabaptism şi să intre în biserica reformată (deşi deja susţinea o poziţie spiritualist-evanghelică în privinţa biserică). La puţin timp după aceea, s-a îmbolnăvit brusc de ciumă şi a murit.

Hans Hut (149??-1527): Hans Hut a fost cel ce a publicat lucrările lui Müntzer. După eşecul Răscoalei ţărăneşti, Hans Hut a început promulgarea doctrinelor lui Müntzer sub o formă nerevoluţionară. După ce l-a întâlnit pe Denck în Augsburg, Hut a fost „rebotezat”, pe 26 mai1526. De acolo a început să călătorească, botezând sute de oameni şi avertizându-i de venirea judecăţii. El privea atacurile otomane asupra creştinătăţii ca fiind mânia lui Dumnezeu faţă de un creştinism denaturat. A profeţit venirea unei noi epoci, şi bazându-se pe Daniel 12 şi Apocalipsa 13, a afirmat că sfârşitul va veni la 3 ani şi jumătate după „Restabilirea” adevăratei biserici. (Nu a fost clar dacă reperul era de la izbucnirea Răscoalei ţărăneşti sau de la prima congregaţie anabaptistă – în orice caz, data era cam pe la jumătatea anului 1528.) În toamna anului 1526, el i-a mustrat pe ţărani pentru a fi pus mâna pe arme prematur, în Răscoaka ţărănească, spunând că numai la momentul hotărât de Dumnezeu le va fi dată autoritatea de a stăpânii şi judeca asupra celor fără de frica lui Dumnezeu. Între timp, cei aleşi trebuiau să îndure. Părăsind Augsburgul, Hut a călătorit prin Austria. Influenţa sa a ajuns atât de mare, încât a ajuns să fie denumit „Apostolul austriac”. De acolo, el a ajuns la Nicolsburg, în Moravia, acolo având o dispută cu anabaptiştii evanghelici, cu liderul lor – Hubmaier, în faimoasa Polemică din Nicolsburg, în mai 1527. Şapte articole au reliefat poziţia anabatist-spiritualistă, fiind prezentate şi rămânând cunoscute ca Articolele de la Nicolsburg. Înclinând mai mult către anabaptiştii obişnuiţi, Hut s-a opus taxelor de război sau oricărei alte implicări a statului. În ciuda pacifismului afişat, sângeroasa doctrină a lui Hut „războiul sfinţilor de la sfârşitul veacurilor” a făcut ca seniorul de Liechtenstein, (asociat al congregaţiei lui Hubmaier) să intre în panică şi să îl întemniţeze pe Hut pentru tulburări civile. Arestarea „Apostolului” de către un asociat al lui Hubmaier a pricinuit multe resentimente, contribuind în mare măsură la schisma dintre anabaptiştii spiritualişti şi cei evanghelici, fiecare excomunicându-i pe ceilalţi. Eliberat fiind, Hut a revenit în Augsburg pentru a prezida celebrul Sinod al Martirilor, împreună cu Denck, în luna august. Pe 15 septembrie 1527, Hut a fost prins. Torturat pe o masă de tortură o vreme, a fost într-o zi lăsat să moară în celulă. O lumânare răsturnată de strajă peste aşternutul lui de paie a făcut să piară neajutorat, mistuit de foc. Nemulţumite nici acum, autorităţile i-au cărat cadavrul către curtea de judecată legat de un scaun, acolo fiind rapid condamnat la moarte, scos afară şi ars pe rug pe data de 7 decembrie 1527.

Melchior Hofmann (1500?-1543?): Născut în Wurttemberg, Germania, Hofmann era de meserie pielar. Luteran prin convingeri, el a început să predice, însă cu anumite accente mistice. Predica sa a fost atât de eficientă, încât a fost alungat din Wolmar în 1525, după câteva întâlniri cu Müntzer. Propovăduind idei revoluţionare şi viziuni profetice despre Împărăţia milenară, el s-a dus în oraşul Dorpat. Când autorităţile au încercat să îl prindă, s-a iscat o revoltă a maselor. A plecat în anul 1526, pentru a păstorii în Stockholm timp de doi ani, înainte de a ajunge în Strassburg, via Olanda. Acolo a devenit anabaptist, alăturându-se grupării adunate în jurul lui Denck. A luat parte la Sinodul Martirilor. Luând frâiele mişcării după moartea lui Denck, el s-a pretins unul dintre martorii din Apocalipsa 11:3, afirmând că Strassburg va deveni Noul Ierusalim al Împărăţiei milenare, în anul 1533. A susţinut că neîmpotrivirea poate fi lăsată deoparte când vor veni aceste evenimente, deoarece sfinţii „îi vor fi judecat pe necredincioşi”. El a mai pus accentul şi pe doctrina „Trupului celest” a lui Schwenkfeld. În anul1533, a fost arestat în Strassburg şi închis în temniţă, unde a rămas până a murit. Adepţii lui Hofmann au ajuns cunoscuţi ca „melchioriţi”, răspândindu-se rapid pe cuprinsul nordului Germaniei şi prin Olanda deocamdată nereformată.

„Sinodul Martirilor”, Augsburg, august 1527

Acest sinod (aşa numitul „Sinod al martirilor”, deoarece doar 2 din cei 60 de delegaţi iniţiali mai erau în viaţă 5 ani mai târziu) a fost organizat de Denck şi Hut. Sinodul urmărea să pregătească bisericile pentru mărturia ultimelor zile ale lumii – perioadă aşteptată pe la finele anului 1528. În vederea acelui sfârşit, au fost prezentate proaspăt formulatele Articole de la Nicolsburg. Ele constau în:

Un întreit botez al Duhului, apei şi peceţii suferinţei pentru copiii lui Dumnezeu.
Împărăţia lui Dumnezeu era a celor săraci, duhovniceşte.
Un singur trunchi al credincioşilor în comuniune. Fiecare să se îngrijească de ceilalţi, împărtăşind la nevoie bunurile sale.
Pământul va fi curăţat de rele prin foc, fiind astfel pregătit pentru sosirea Împărăţiei.
La judecata de pe urmă, toţi adevăraţii credincioşi vor fi iertaţi şi vor stăpâni întru dreptate.
Sufletele morţilor dorm până la înviere.
Toţi cei care tăgăduiesc Lumina lăuntrică dăruită oamenilor vor îndura osânda.

Pe lângă acestea, mai apoi au fost aleşi misionari care să răspândească mesajul şi a fost dezvoltată o strategie de propagare prin întreaga Europă, chiar şi dincolo de hotarele ei. Însă pierderile grele de vieţi, petrecute rapid după acest sinod, au năruit majoritatea acestor speranţe.

ANABAPTIŞTII EVANGHELICI

Anabaptiştii evanghelici îşi au obârşia în Zwingly şi în sublinierile lui privind ideea „Sola Scriptura”. Călăuziţi de Scriptură, ei au căutat restabilirea Bisericii potrivit tiparului şi practicii Noului Testament. Pe alt calapod faţă de spiritualiştii, ei au căutat o exprimare obedientă şi vizibilă a credinţei, în contextul unei congregaţii a credincioşilor, uniţi de botez, întăriţi prin disciplina bisericească (regula „Interdicţiei”).

Balthasar Hubmaier (1480?-1528): Născut lângă Augsburg, Hubmaier a făcut studii sub îndrumarea faimosului teolog catolic dr. John Eck. La vârsta de 30 de ani, Hubmaier a ajuns profesor de teologie la Universitatea din Ingolstat şi pastor la biserica din oraş. Ulterior a fost predicator la Catedrala Regensburg, unde şi-a însuşit opinii protestante şi a fost demis în 1522. A preluat o funcţie pastorală în Waldshut şi l-a vizitat pe Zwingli în Zurich, acolo unde a devenit un susţinător aprig al Reformei elveţiene. Însă din 1525 a trecut în tabăra lui Grebel, Manz, şi a altor radicali, oponenţi ai botezului infantil. La Paştele anului 1525 a fost capabil să convingă aproape întregul oraş Waldshut să adere la cauza anabaptistă. Ca rezultat, el şi alţi 360 de oameni au fost botezaţi de însuşi William Rueblin, iar biserica a fost reformată, înlăturându-se elementele catolice. Această reformă reuşită nu avea să dureze, deoarece Waldshut a căzur în mâinile austriecilor (catolici) pe 5 decembrie 1525, iar Hubmaier a fugit la Zurich. Acolo el a sperat să i se alăture lui Grebel şi celorlalţi, pentru a-l convinge pe Zwingly să adopte cauza radicală. Din nefericire, simpatiile anabaptiste legate de rebeliunea lui Müntzer şi a ţăranilor a făcut ca aceştia să fie priviţi cu suspiciune. În consecinţă, Hubmaier, Grebel şi ceilalţi anabaptişti au fost aruncaţi în închisoare. Hubmaier s-a dezis apoi, sub tortură (lucru de care ulterior s-a ruşinat teribil). Eliberat, Hubmaier a fugit în Moravia, unde a adunat un număr mare de oameni din Frăţie, devenind pastor al congregaţiei şi întemeind o tiparniţă. Totuşi, catolicii au venit iarăşi la putere (sub crudul şi zelosul Ferdinand). De data aceasta Hubmaier şi soţia lui au fost arestaţi şi duşi la Viena pentru interogări. Încurajat şi sprijinit de soţia sa, hotărât să nu facă aceeaşi greşeală de două ori, Hubmaier a refuzat fără preget să se dezică de opiniile lui, fiind ars public, în chinuri lente, până la moarte, în martie 1528, fiind în prealabil despuiat şi uns cu sare şi praf de puşcă. Câteva zile mai târziu, soţia sa a fost executată prin înecare. Hubmaier s-a distins printre anabaptişti prin angajamentul lui faţă de convingerea că un creştin poate lucra pentru stat (pe temeiul Romani13 şi Luca 3:12-14, etc) şi prin convingerea faţă de validitatea jurămintelor (în baza celei de a Treia Porunci). A mai susţinut şi ideile reformiste despre predestinare, până când a fost convins de poziţia legată de liberul arbitru, de către Denck, în aprilie 1525.

Michael Sattler (1490-1527): A fost confirmat de către Wilhelm Rueblin în Rottenburg, în anul 1525. Prin 1526, Sattler a ajuns la Strassburg, devenind imediat lider al unei mici grupări de anabaptişti evanghelici. A dus o corespondenţă bogată cu Bucer şi Capito, câştigându-le respectul şi prietenia pentru angajamentul lui evanghelic şi conduita paşnică. S-a opus cu tărie extremismului spiritualist al lui Denck, însă la fel de bine a ales să părăsească oraşul Strassburg ca urmare a expulzării anabaptiştilor, deşi lui i s-a îngăduit să rămână. S-a dus să îl întâlnească pe Wilhelm Rueblin în Horb, un centru de activitate misionară. Acolo el a prezidat Sinodul Schleitheim. Însă autorităţile catolice au fost informate de întoarcerea sa la Rottenburg, acolo fiind arestat, torturat şi condamnat la moarte, în pofida unei simpatii publice răspândite. Pe 21 mai 1527, Sattler a fost întâi torturat, fiind apoi osândit la: „. . . va fi dus la călău, care îl va conduce la locul execuţiei şi îi va tăia limba; îl va trage apoi pe roată şi îi va smulge de două ori carnea cu cleşti înroşiţi în foc; apoi îl va duce la porţile oraşului şi îi va supune trupul la cazne în acelaşi fel” perpelindu-l de viu în foc. Alţi 24 de anabaptişti care au refuzat să se dezică de convingeri (inclusiv soţia lui Sattler) au urmat şi ei, în timp ce alţii au putut să fugă. În 10 ani, Rottenburg a putut vedea executarea a 900 de anabaptişti. Cruzimea cruntă a acestor morţi a iscat proteste vii din partea catolicilor şi protestanţilor deopotrivă, ajungându-se în multe state la o determinare pentru înteţirea eforturilor de convertire, în loc de executare a anabaptiştilor. Bucer, pastor reformat în Strassburg, le scria persecutorilor următoarele rânduri, în legătură cu Sattler: „Nu ne îndoim de faptul că Michael Sattler, cel care a fost ars în Rottenburg, a fost un prieten apropiat al lui Dumnezeu, cu toate că a fost conducătorul anabaptiştilor, însă mai destoinic şi onorabil decât alţii.” El a indicat că până şi Tertullian a greşit precum spiritualiştii, iar Ciprian precum anabaptiştii, totuşi ei fiind consideraţi martiri. El a reafirmat şi părerile evanghelice ale lui Sattler, îndeosebi privind ispăşirea, faţă de excesele spiritualiste ale lui Denck. Bucer a conchis „Nu ne îndoim de faptul că Michael Sattler este un martir întru Hristos”.

Pilgrim Marpeck (1495-1556): S-a născut în oraşul minier Rottenberg, în Tirol. Marpeck a ajuns consilier orăşenesc şi inginer municipal. A aderat la opinii luterane, apoi anabaptiste. Demis şi exilat pentru că a refuzat să ajute la „investigaţiile” minerilor pentru prinderea anabaptiştilor, averea sa substanţială a fost confiscată. A plecat în oraşul Strassburg (1528), alăturându-se congregaţiilor evanghelice sub diriguirea lui  Rueblin (stabilit acum acolo, după moartea lui Sattler). Ei au devenit membri activi (soţia sa chiar găzduia întruniri în locuinţa lor). Marpeck s-a implicat în industria forestieră din Pădurea Neagră, însă începând cu luna octombrie, s-a dedicat tot mai mult bisericii. Marpeck a ajuns lider al anabaptiştilor evanghelici în 1529, după arestarea lui Rueblin (care apoi a reuşit să fugă în Moravia, doar pentru a renunţa la anabaptism în 1535) şi a celorlalţi lideri (mulţi dintre ei supunându-se autorităţilor sau fugind). Prezenţa unor anabaptişti evanghelici cu tente vagi de ortodoxie în Strassburg a devenit o ameninţare crescândă la adresa reformării bisericii din Strassburg. Şi asta datorită glasului puternic al lui Marpeck, care se opunea amestecului statului în religie – o opinie larg simpatizată de mase. În decembrie 1529, mesa a fost în cele din urmă abolită în bisericile de stat. De atunci şi până în 1532, Marpeck şi Bucer au avut o lungă serie de dezbateri scrise şi vorbite în această problemă. Până la urmă însă, consiliul l-a alungat pe Marpeck în decembrie 1531, din cauza eforturilor lui de a aboli botezul infantil şi a înfiinţa o biserică separatistă. De asemenea, sosirea şi arestarea lui Melchior Hofmann în Strassburg la începutul acelei luni, a stârnit suspiciuni de activitate revoluţionară faţă de anabaptişti – cu toate că Marpeck şi cei din jurul lui erau văzuţi ca având un comportament ireproşabil. În 1533, biserica de stat din Strassburg a ţinut un sinod pentru a decide viitoarea credinţă statală, iar prin 1535  toleranţa în Strassburg a luat sfârşit odată cu expulzarea tuturor celor ce nu agreau confesiunea stabilită. Între timp, Marpeck a călătorit mult prin Europa Centrală, încercând să îşi întărească bisericile. A muncit din greu pentru înfiinţarea unei mişcări anabaptiste unite, mergând până în Moravia în încercarea de a convinge nou înfiinţatele comunităţi hutterite, însă a eşuat aproape complet. În această perioadă el a ajuns să înţeleagă, cu o îngrijorare crescândă, cea mai mare ameninţare pentru mişcare veneau nu de la reformişti, ci de la spiritualiştii care discreditau mişcarea. Mulţi trădau cauza lor, preferând grupările mai spiritualiste în detrimentul celor care puneau accent pe disciplina şi îndatoririle creştine, căutând mai puţină rigurozitate. În privinţa vieţii lui, Marpeck s-a dedicat unei cruciade literare împotriva preceptelor lui Schwenkfeld, Sebastian Frank şi Hofmann. Marpeck a subliniat diferenţa dintre Vechiul Testament şi cel Nou şi cerinţa biblică pentru obedienţă exterioară faţă de sfintele taine, disciplină bisericească şi trai creştin – reliefând echilibrul dintre lăuntricul şi exteriorul omului. A avertizat şi în privinţa legitimităţii excesive urmărite de unii anabaptişti elveţieni, lucru iscat de reacţia exagerată la spiritualişti şi de o tendinţă de a-şi stabili propriile reguli şi tradiţii faţă de Scriptură. Prin eforturile făcute de Marpeck s-au ţinut în Strassburg trei conferinţe, (1554, 1556 şi 1557) în încercarea de a-i uni pe foştii menoniţi melchioriţi cu anabaptiştii evanghelici din sud. Această unire avea să prindă contur câteva decenii mai târziu. Marpeck a murit în tihnă în Augsburg, în decembrie 1556.

Sinodul Schleitheim, 25 februarie 1527

Întrunit prin eforturile lui Michael Sattler, acest prim sinod protestant a căutat să facă o distincţie între frăţia biblică şi evanghelică elveţiană şi Frăţia spiritualistă din sudul Germaniei,  cea condusă de Denck şi Hut, aceasta minimalizând obiceiurile şi importanţa bisericilor locale. Rezultatul acestui sinod a fost Confesiunea de credinţă Schleitheim, care conţinea şapte articole, după cum urmează:

Botezul se va face doar celor care cred.
Va fi exercitată disciplina bisericească.
Sfânta Cuminecătură se va oferi în memoria morţii lui Hristos.
Membrii bisericii nu pot avea relaţii frăţeşti cu lumea.
Este îndatorirea pastorilor bisericii să înveţe, să dojenească etc.
Creştinul nu va avea de-a face cu Sabia sau cu curţile de judecată laice.
Orice fel de jurământ îi este interzis creştinului.

Această Confesiune a anabaptiştilor evanghelici a fost în mod clar o încercare de a arăta accentul pus de ei pe întoarcerea bisericii la practicile Noului Testament şi la o disciplină bazată pe Scriptură, ca unică autoritate a lor, împotriva dorinţei spiritualiştilor pentru o nouă eră a Duhului, cu un organism al credincioşilor alcătuit din aleşi.

ANABAPTISMUL RAŢIONALIST

S-a dezvoltat relativ independent faţă de restul anabaptismului, din diferite motive. Raţionalismul căuta să înlăture contradicţiile din Scriptură. Botezul infantil era  contradictoriu botezului ca sacrament al credinţei/căinţei, astfel încât nu era acceptat. Însă acest tip de raţionamente a dus şi la respingerea Treimii. Această formă de anabaptism a ajuns predominantă la radicalii din Polonia, Lituania ţi Transilvania. Oricum, a avut puţine influenţe în restul anabaptismului, din pricina nivelului de educaţie scăzut şi a anti-intelectualismului incipient al multor anabaptişti, precum şi pentru faptul că anabaptismul raţionalist reliefa ideea predestinării (reflectându-şi rădăcinile calviniste) în locul ideii de liber arbitru a celorlalţi anabaptişti. Anabaptiştii raţionalişti au adoptat sentimentele pacifiste şi antistatale ale curentului anabaptist principal. Câţiva au adoptat schema comunitară a hutteriţilor din Moravia învecinată.

ANABAPTIŞTII REVOLUŢIONARI

O minoritate aberantă

După zdrobirea Răscoalei ţărăneşti, mulţi dintre cei care fuseseră influenţaţi de către Müntzer şi Karlstadt au ajuns să respingă folosirea violenţei. Hut, Denck şi Hofmann de examplu, păstrând cadrul teologic de bază al lui Müntzer, pledau acum împotriva violenţei. Dumnezeu Însuşi va face ca cel Ales să domnească, Aleşii nu îşi vor câştiga singuri puterea. Oricum, în pofida acestui lucru, au existat grupuri sporadice, unele pretins anabaptiste, care au pus mâna pe arme, însă acestea au fost incidente izolate şi adesea o scuză pentru tâlhari de a jefuii orice le cădea la îndemână. Însă astfel de evenimente au făcut ca uneori anabaptiştii să fie priviţi cu suspiciune, ca revoluţionari sociali, îndeosebi prin aparent subversivele lor doctrine ale separaţiei bisericii, statului şi congregaţiilor (adică democratice şi egalitariste). Astfel de suspiciuni aveau să se transforme dramatic în paranoia, în urma evenimentelor infame petrecute în oraşul Munster:

Regatul anabaptist din Munster (1533-1535):

După întemniţarea lui Melchior Hofmann la Strassburg, în 1533, Jan Matthys, de meserie croitor, a ajuns noul conducător al melchioriţilor. Asta în ciuda vociferărilor de împotrivire ale lui Hofmann faţă de Matthys. Matthys a devenit militant tot mai mult în atitudinea sa faţă de autorităţile care cutezau să îi persecute pe aleşii lui Dumnezeu. În 1534 el a mutat sediul melchioriţilor din Strassburg în Munster, landul Westphalia, pentru o mai mare siguranţă a controlului său asupra mişcării. A botezat mulţi convertiţi, câştigând până la urmă destul sprijin încât să răstoarne guvernarea „fără de Dumnezeu”, înlocuind-o cu o conducere de 12 Înţelepţi, cu el pe post de nou Enoh. Oricine nu s-ar reboteza în Noul Sion va fi executat pentru sfidarea noii ordini divine. În consecinţă, mulţi luterani şi catolici au fugit. Controlul fiind în mâinile lui, Matthys a instituit forţat un soi de comunism coercitiv în urbe. Oricum, catolicii şi luteranii alungaţi au chemat o forţă militară raliată pentru a asedia oraşul. După vreo 3 luni, Matthys a fost ucis într-o ambuscadă cu ostaşii episcopului. Mulţi au ignorat acest avertisment providenţial, iar frâiele conducerii „Noului Ierusalim” au ajuns acum în mâinile unui convertit de vază ai lui Matthys, John de Leydon (n.1508). Leydon a reformat rapid guvernarea din Munster, declarând oraşul „Regat al Sionului” şi pe sine drept „Rigă al virtuţii”, cerându-le tuturor să se plece în faţa lui. Justificând acest lucru printr-o analogie cu teocraţia Vechiului Testament, el a continuat analogia declarând obligatorie poligamia (luând-o pe văduva lui Matthys pentru a-i fi regină). Mulţi s-au opus acestei acţiuni, dar cei îndeajuns de nesocotiţi ca să vocifereze ca dizidenţi au fost iute executaţi. Acţiunile acestor anabaptişti au devenit din ce în ce mai smintite, fanatice şi crude. Oricine cuteza să se împotrivească Regatului acesta era repede umilit şi ucis. Obedienţa domnea în oraş. Deoarece asediul continua, situaţia a devenit tot mai disperată. Leyden a trimis câteva grupuleţe pentru a străbate regiunea, pentru a-i îndemna pe anabaptişti să treacă la arme, în apărarea Noului Ierusalim, însă în mod semnificativ, răspunsul a fost neglijabil. Majoritatea melchioriţilor a rămas la pacifismul profetic al lui Hofmann. Câteva sute de oameni s-au strâns Freisland, Olanda, pentru a da o mână de ajutor, însă au fost prinşi într-o mănăstire şi omorâţi. (Unul dintre ei era fratele lui Menno Simons. Menno Simons avea să devină curând cel mai important lider al anabaptismului). Anabaptiştii au mai luptat în câteva rânduri pentru a încerca despresurarea oraşului, luptând cu mare fanatism, ştiind care va fi preţul înfrângerii. Pierderile oştirii asediatoare au fost mari. Chiar şi aşa, Leydon era singurul capabil să menţină controlul şi să prevină dezertările prin cruzime şi frică, o dată chiar decapitându-şi una dintre soţii şi expunându-i trupul în piaţă, pentru a fi pildă celor care îi tăgăduiau domnia. Au fost postate gărzi la porţile oraşului, cu ordin de a-i executa pe cei care ar încerca să fugă. Apoi, în ianuarie1535, una dintre porţi a fost deschisă, prin eforturile unor lideri dezamăgiţi care şi-au riscat vieţile în nădejdea obţinerii unei înţelegeri cu forţele episcopului. Trupele au năvălit în oraş, cea mai mare parte a populaţiei fiind măcelărită, conducătorii urbei fiind osândiţi la cele mai crude cazne şi ucişi. Munster a fost redat obştii catolice.

Urmările

Munster a însemnat un dezastru pentru mişcarea anabaptistă. Propaganda protestantă şi catolică a lucrat din greu încercând să facă din Munster un exemplu de haos social la care conduc doctrinele anabaptiste. Văzuţi acum ca revoluţionari violenţi, imorali şi nesupuşi, anabaptiştii aveau să îndure persecuţii cu mult mai crunte decât înainte. Pentru următorii 300 de ani, Munster avea să fie privit ca centru al doctrinei şi practicii anabaptiste, în locul aberaţiei deviante de la majoritatea anabaptistă paşnică, cum era cazul. Munster a  dăunat cauzei baptiste timp de secole, prin toate martiriile, exilările, torturile şi cenzurile oficiale care au urmat. I-a costat pe anabaptişti simpatia populaţiei şi a lăsat mişcarea melchiorită zăpăcită şi dezamăgită. A lecuit pentru totdeauna orice tendinţe revoluţionare în bisericile anabaptiste, ducându-le la un pacifism absolut care nu îngăduia nici măcar autoapărarea.

PERSECUŢIILE SUFERITE ŞI TOLERANŢA DE CARE S-AU BUCURAT

Aşa cum am văzut, anabaptiştii au fost persecutaţi încă de la început. Pentru catolici, ei erau oponenţi ai Bisericii şi tradiţiei; pentru reformişti, erau o ameninţare la ordinea socială a reformei pe care sperau să o stabilească. Anabaptiştii erau o ameninţare deoarece, prin negarea botezului copiilor şi insistenţa asupra unei mase voluntare a credincioşilor, ei negau întreaga temelie a sistemului bisericii de stat, care predomina de veacuri. Cei supuşi orânduirii credeau că îngăduirea libertăţii diferitor puncte de vedere va rezulta în haos social. Şi au văzut că asta s-a petrecut în Munster, folosind acest lucru ca scuză pentru persecuţiile şi discriminările asupra baptiştilor, mergând chiar până la începutul secolului al XX-lea în unele părţi ale Europei.

Decretul imperial de la Speyer (1529)

Acest decret a restaurat pedeapsa capitală pentru anabaptişti în toate ţările Imperiului (catolice, protestante). Iar acest lucru, în aceeaşi Dietă în care protestanţii pledau pentru libertatea de conştiinţă şi faptă pentru ei! Intensitatea aplicării acestui decret a variat de la un loc la altul, depinzând în general de simpatia stăpânitorilor. Tirol a fost o zonă centrală a persecuţiilor sălbatice, sub sceptrul lui Ferdinand, Arhiduce de Austria şi rege al Bavariei, mii de anabaptişti fiind aici martirizaţi chiar şi înainte de evenimentele de la Munster. În 1527 Ferdinand a decretat că toţi cei care nu îşi vor aduce copiii pentru a fi creştinaţi vor fi executaţi. În Tirol, 1000 de oameni vor fi arşi, decapitaţi sau înecaţi. Numai în anul 1529, 67 de oameni au pierit în Kitzbuhel şi 210 în  Inn Valley. În Ensisheim, capitala posesiunilor habsburgice din Alsacia Superioară, 600 de suflete au fost martirizate. În Linz încă 73, în Passau 30, iar lista poate continua.

O minoritate tolerantă

Protestanţii au fost în general mai toleranţi decât autorităţile catolice. Protestanţii au fost răspunzători pentru doar 15% din execuţii, preferând pedepse mai mici, precum exilarea sau întemniţarea. Multe oraşe protestante au executat fie pe nici unul, fie unul sau doi anabaptişti. Spre deosebire de autorităţile catolice, nici un magistrat protestant nu va fi executat vreodată anabaptişti care s-au dezis de convingeri (indiferent de câte ori se mai „deziseseră” până atunci). Mulţi, precum „Reformistul delicat”, Bucer, laolaltă cu Capito şi Zell tot din Strassburg, au fost îndărătnici în folosirea forţei în materie de credinţă, forţa trebuind să vină doar de la Dumnezeu. Aceste lucruri vor face distincţia adesea între Frăţia Evanghelică, tăcută şi vrednică, şi radicalii spiritualişti,  afirmând că numai nesupunerea civilă trebuie pedepsită, nu şi o doctrină greşită. Phillip de Hesse trebuie şi el pomenit aici. În ciuda faptului că şi-a trimis trupele împotriva ţăranilor din Răscoala ţărănească şi că primele sale contacte cu anabaptiştii au fost prin intermediul spiritualiştilor revoluţionari, Hesse a fost extrem de hotărât împotriva folosirii forţei contra crezurilor religioase care tindeau către conştiinţă curată. El a îngăduit anabaptişti în ţinutul lui, închizându-i doar pe cei care comiteau tulburări publice sau alte infracţiuni civile. Phillip de Hesse a vrut chiar să asculte criticile anabaptiştilor la adresa bisericii luterane de stat. Ca rezultat, el a reintrodus mijloacele de confirmare a disciplinei bisericeşti şi accesul credincioşilor la sfânta împărtăşanie. (Această practică a fost preluată ulterior de alte biserici luterane, apoi şi ca „aplicare a credinţei” de Calvin în Geneva). Hesse a fost atât de eficient în reformele lui şi în promovarea scripturii, încât 200 din cei 250 de anabaptişti din aria stăpânită de el (în frunte cu liderii lor) au simţit că se pot alătura bisericii de stat. În pofida puternicelor presiune de a se conforma, Hesse a refuzat persecutarea anabaptiştilor „nevinovaţi şi rătăciţi”, în temeiul ideii că numai Dumnezeu îi va convinge, prin Cuvântul Lui. Dintre toate teritoriile Europei, doar în Hesse s-a putut semnala că nu sunt „probleme cu anabaptiştii”, începând din 1550. Toleranţa religioasă s-a regăsit pentru o vreme şi în cazul huttiţilor din Moravia. Ei nu au fost persecutaţi, deoarece erau o sursă valoroasă de muncă ieftină şi destoinică pentru stăpânitori.  Anabaptiştii poloni şi transilvăneni au avut parte de toleranţă datorită balanţei puterii din regiune şi simpatiei din partea domnitorilor. Temându-se totuşi de posibile persecuţii pe viitor, lideri ai diferitor grupuri au semnat actul Pax Dissendentium (1571) care trebuia semnat şi de rege. El garanta libertatea absolută, fără teamă de vreo pedeapsă pentru o convingere creştină, atât timp cât legea civilă era respectată. Oricum, această libertate a avut viaţă scurtă, fiind suprimată de contrareforma catolică care a cuprins Polonia. Libertatea menoniţilor din Olanda a fost acordată de Wilhelm de Orania, în 1572, după războaiele cu catolicii, cu simpatie pentru suferinţele îndurate cu curaj de ei.

Majoritatea persecutorie

În ciuda acestor exemple de toleranţă, majoritatea conducătorilor protestanţi, ca Luther, Zwingly, Calvin şi cei din preajma lor au fost neînduplecaţi şi rapizi în executarea „fanaticilor”. Pentru dânşii, anabaptiştii nu erau decât o năpastă şi  propagatori ai germenilor revoluţionari şi ai ereziei. De exemplu, succesorul lui Luther, Melancthon (chiar dacă el însuşi a avut îndoieli privind botezul infantil atunci când Profeţii din Zwickau i-au criticat practicile, în 1521) a lucrat cu sârguinţă pentru a-i îmboldi pe prinţi şi magistraţi să ia măsuri ferme contra anabaptiştilor, pentru „articolele lor de răzvrătire”, argumentând că secta lor era „de la diavol, cu certitudine”. La sfatul lui, 3 anabaptişti din Jena care, sub tortură, au refuzat să se dezică (unul fusese arestat împreună cu fiica lui de 6 ani) au fost executaţi pe 27 ianuarie 1536. Melancthon i-a însoţit chiar până la eşafod. Imperturbabilitatea lor l-a uluit, dar a atribuit-o unei „teribile îndărătnicii de la diavol.”

În Anglia

In England, convingerile radicale au venit prin refugiaţii olandezi şi flamanzi, începând de prin 1530. Cei mai mulţi au căpătat informaţii prin intermediul unor grupuleţe mici, secrete, întrunite în case de frica persecutării. Paisprezece anabaptişti au fost prinşi şi executaţi pe 4 iunie 1535, la Londra. Fiind un stat insular, era relativ uşor să previi răspândirea crezurilor baptiste de pe continent. Cu toate acestea, executarea anabaptiştilor a pus existenţa lor în lumină publică, câştigând şi câţiva simpatizanţi din rândul englezilor. Un caz notabil a fost cel al lui Joan Boucher, o femeie cu conduită ireproşabilă şi poziţie socială înaltă, care a fost arsă pe rug de Cramner pentru că a refuzat să se dezică de convingerile ei melchiorite. (Cramner avea la rândul lui să sufere o soartă asemănătoare în mâinile catolicei Maria, în mod ironic faţă de Matei 7:2). Nici un o congregaţie anabaptistă autohtonă nu s-a mai format după aceste persecuţii, iar majoritatea celor cu înclinaţii anabaptiste au fost absorbite de mişcările puritană şi separatistă, care luau avânt. În consecinţă, baptiştii de azi nu pot spune că sunt o continuare a mişcării anabaptiste, ci o ramură dezvoltată în paralele şi independent.

Opresiunea catolică în Olanda

Cea mai cruntă persecuţie avea să survină după episodul Munster, din partea lui Carol al V-lea, apoi a fiului său Filip al II-lea (care a declarat că el nu ar domni niciodată peste o sălbăticie de eretici). Încercările lor de a stârpi erezia a condus până la urmă la eliberarea Olandei de către Wilhelm de Orania şi forţele calviniste, ceea ce a adus şi toleranţa faţă de toţi protestanţii (1572). Însă nu înainte ca 18.000 de oameni să fie martirizaţi. Două treimi dintre aceştia erau anabaptişti (restul calvinişti), dintre care jumătate femei (lucru semnificativ într-o mişcare alcătuită din bărbaţi în proporţie de două treimi). Era un lucru obişnuit ca anabaptiştii să fie executaţi prin perpelire la foc mic, conştienţi fiind. Înainte de persecuţii, anabaptiştii din unele locuri (de pildă, Freisland) reprezentau mai bine de un sfert din populaţie. Mulţi au trecut la calvinism. În ciuda persecuţiilor, pe la 1650 cam 10% din populaţia de 2.000.000 erau încă anabaptişti.

ANABAPTISMUL TÂRZIU

Hutteriţii şi menoniţii
HUTTERIŢII

Istoric 

Hutteriţii îşi au sorgintea în Moravia, acolo unde Hubmaier şi alţii au înfiinţat biserici anabaptiste. Aceste biserici reliefau o diferenţă în legătură cu neîmpotrivirea, implicarea creştinului în treburile de stat, bunurile folosite la comun şi alte câteva practici. După aceea, în anul 1528, după vizita lui Hans Hut, câteva sute de oameni conduşi de John Weidermann s-au separat de rest şi au înfiinţat un „cămin comun” (Bruderhof) în care se practica folosirea la comun a bunurilor (ori coproprietatea). Acest grup a fost cel de care s-a ataşat un tânăr pastor din Tirol din Frăţia elveţiană, pe nume Jacob Hutter (?-1536), în anul 1529. Bine educat, având cunoştinţe de geografie şi matematici, foarte destoinic într-ale organizării, aceste calităţi l-au dus pe Hutter spre o ascensiune rapidă în biserică. După moartea lui Hubmaier, el a fost un instrument cheie în împiedicarea dezordinii şi disensiunilor din bisericile Moraviei. Din anul 1535, Hutter a fost ales să conducă bisericile moraviene. El le-a rânduit şi consolidat într-o schemă comunitară, adăugându-le un simţ misionar. Misionarii hutteriţi erau trimişi prin toată Europa pentru a recruta discipoli pentru comunităţile din Moravia. În 1536 însă, în timpul unei călătorii cu scop misionar prin Tirol, Hutter a fost răpit. Ca lider anabaptist al regiunii, Hutter a fost supus unor torturi crunte, fiind legat şi atârnat în cârlige, lăsat în apă rece ca gheaţa până aproape de a muri, mutat apoi în apă fierbinte, apoi fiind tăiat pe trup şi turnându-i-se pe răni rachiu căruia i s-a dat foc. În ciuda unor astfel de cazne, Hutter nu a dat niciodată numele asociaţilor lui şi nici nu s-a dezis de convingeri. Mai târziu, din porunca lui Ferdinand, el a fost ars pe rug în public la Innsbruck, Tirol, locul martiriului lui Blaurock cu ceva ani înainte. În pofida acestor piedici, mişcarea hutterită a început să ia avânt în condiţiile de toleranţă ale domnitorilor deschişi la minte din Moravia, care căutau beneficiile economice ale muncii destoinice hutterite. În această perioadă, conducători noi şi competenţi au fost capabili să realizeze o continuitate, fără teamă de a fi executaţi. Mii de refugiaţi s-au răspândit în Moravia, mulţi fugind de persecuţiile din Tirol. Din anul 1600, confreria Bruderhof număra cam 25.000 de oameni. Aceşti ani înfloritori s-au terminat brusc în primii ani de după 1600, odată cu reapariţia în zonă a puterii catolice. Din pricina persecuţiilor, ei au fost nevoiţi să abandoneze comunităţile din Moravia, mutându-se mai întâi în Transilvania, Slovacia şi Ucraina, înainte de a fi forţaţi să plece în Rusia, începând cu anul 1770. Persecuţia a dus şi la diminuarea drastică a numărului lor, astfel că pe la 1874, întreaga mişcare hutterită de vreo 1000 de membri s-a mutat în Statele Unite. Acolo mişcarea a prosperat. Însă pacifismul lor a atras multă ostilitate în cel de al doilea război mondial, unii mutându-se în Canada, dar majoritatea lor întorcându-se în SUA după război. Prin 1990 hutteriţii erau în număr de vreo 35.000 în întreaga lume, regăsindu-se în 350 Bruderhofs (frăţii).

Învăţături cheie 

Primii hutteriţi erau exclusivişti, tinzând să se vadă ca singura biserică adevărată. Asta din cauză că vedeau semnele reale ale bisericii ca incluzând practica folosirii obşteşti, la comun, a bunurilor. Astfel aveau şi o perspectivă teritorială asupra bisericii. De la convertiţi ei doreau să vină pentru a se alătura adevăratei biserici şi comunităţi. Adesea acest lucru necesita călătoria pe mari distanţe. Mulţi convertiţi erau îndemnaţi să lase în urmă cunoştinţele şi rudele necredincioase, deşi le era îngăduit să le scrie şi să îi încurajeze şi pe ei să vină în „paradisul” comunităţilor hutterite. Unii lideri nu se împotriveau nici subtilizării de credincioşi din alte turme anabaptiste. Este cert că relativa prosperitate a comunităţilor acestea i-a convins pe unii indivizi loviţi de sărăcie să devină convertiţi, dar practicarea disciplinei bisericeşti îi elimina uneori pe aceştia. Hutteriţii erau ocrotiţi de excesele spiritualiştilor în temeiul fundalului ideatic al lui Hutter, ca anabaptist elveţian, cu accente pe Scriptură ca unică autoritate. Ei evitau poligamia (un soi de comunism de neveste), însă aveau un sistem educaţional comunitar în care copiii erau crescuţi de mai multe familii. Căsătoriile era deseori aranjate. Deoarece sistemul comunitar cerea o anumită doză de birocraţie şi organizare, hutteriţii au trecut de la un sistem de conducere congregaţional la unul semi-episcopal parohial.

Înţelegerea liberului arbitru pentru mântuire
Conceptul de comunitate voluntară a bisericii
Botezul credinciosului
Obştescul: proprietatea privată interzisă, fiindcă biserica trebuie să fie caracterizată de iubirea demonstrată prin împărtăşirea bunurilor
Conducerea ierarhică a bisericii
Dualism: o puternică distincţie între cucernic şi secular, dusă mai departe decât în cazul altor anabaptişti. Creştinii trebuie să stea separaţi de restul lumii
Pacifişti

MENONIŢII

După dezastrul din Munster, mişcarea anabaptistă a ajuns sub persecuţii cumplite. Melchioriţii erau dezamăgiţi de eşecul propriilor profeţi, iar spusele acestora se dovediseră false. În această perioadă de declin a apărut Menno Simons pentru a-şi sluji mişcarea năpăstuită. Menno avea să influenţeze atât de profund mişcarea melchiorită, încât aceasta îşi va abandona tendinţele spiritualiste. Prin eforturile lui în formarea gândirii şi practicii anabaptiste, aproape întreaga mişcare anabaptistă se va reuni până la urmă într-o denominaţie care încă îi poartă numele. Acesta a fost rolul lui, iar mulţi istorici argumentează că el ar trebui privit  ca un al patrulea reformist de frunte, după Luther, Zwingly şi Calvin.

Personaje cheie: 

Menno Simons (1496-1561): Născut la Witmarsum, Friesland, Menno a fost îndrumat către preoţie şi hirotonit în 1524, la vârsta de 28 de ani, preluând un vicariat catolic în târgul Pingjum. În 1532 devine pastor. Totuşi, înainte de acest eveniment, el avea anumite îndoieli privind romano-catolicismul. Începând cu ultimii ani ai decadei 1520, Menno a avut anumite întrebări legate de pâinea şi vinul euharistiei,  dacă ele erau într-adevăr trupul şi sângele lui Hristos. Studierea Scripturii nu a făcut decât să îi intensifice îndoielile. Pe 20 martie 1531 el a asistat la execuţia crudă a melchioritului Sicke Freercks (adept al lui Hofmann), lucru care l-a tulburat profund. Întrebându-se de ce un om ar fi gata să moară pentru practica botezului, el a început să studieze aspectele botezului din Scriptură. Ca rezultat, a început să aibă şi îndoieli legate de botezul infantil. (Acea execuţie a fost un punct de cotitură şi pentru Obbe Philips (1500?-1568) care avea să devină o figură centrală a anabaptismului şi cel care l-a botezat pe Menno – însă care până la urmă avea să abandoneze credinţa anabaptistă, în anul 1540). În 1534, Menno a avut primul contact direct cu anabaptiştii, emisari din Munster. Deşi impresionat de zelul lor, el s-a opus vehement fanatismului lor. A rămas însă gânditor, din cauza vieţii sale anterioare şi a compromisului făcut prin rămânerea în siguranţa şi prosperitatea poziţiei sale pastorale catolice. Această mustrare de conştiinţă a fost intensificată când a auzit de măcelul din aprilie 1535, când 300 de anabaptişti din Munster au căutat adăpost într-o abaţie învecinată, (unul dintre ei fiind fratele lui). În acea perioadă el a continuat să examineze chestiunea botezului copiilor, nefiind convins de scrierile lui Luther, Zwingly şi Calvin în această problemă; a început să suspecteze că năpăstuiţii anabaptişti aveau dreptate. În cele din urmă, nu a mai rezistat – conştiinţa îl mustra pentru că stătea deoparte, în timp ce atât de mulţi anabaptişti neajutoraţi şi dezamăgiţi mureau. Într-o duminică, pe 30 ianuarie 1536 (acelaşi an în care a murit Jacob Hutter) a părăsit amvonul  din care încercase fără succes, timp de 9 luni, să îşi predice noile sale crezuri. A trecut la paşnicii anabaptişti melchioriţi, conduşi de Obbe Philips, de către care a şi fost botezat. O vreme s-a îndoit de rolul săi şi s-a retras în estul provinciei Friesland, pentru a cugeta asupra convertirii sale. Acolo a fost contactat de o delegaţie de anabaptişti din Friesland, care l-au rugat să le asigure conducerea. Uns ca înţelept în Groningen, la începutul lui 1537, Menno şi-a început misia de reformare a anabaptiştilor olandezi. Pe măsură ce devenea tot mai cunoscut, Menno a fost obligat să călătorească în secret, cu soţia şi familia, mereu pe drum, de la o congregaţie la alta, pentru a învăţa şi îmbărbăta. A devenit cea mai căutată persoană din Europa zilelor sale, dar nu a fost vreodată prins. În acelaşi timp, el a început o carieră prolifică de cărturar, apărând practica şi doctrina anabaptistă, îndeosebi contra spiritualiştilor profetici post-Munster, cum era David Joris. În 1543, Menno a părăsit Olanda în favoarea nordului Germaniei, unde a putut găsi în fine protecţie, iar următorii 18 ani a continuat să sprijine bisericile. Ultimii săi ani l-au găsit implicat într-o dispută legată de scindarea mişcării. S-a pus problema stricteţii obligativităţii principiului interdicţiei anabaptiste, şi în ce măsură interdicţia poate sau trebuie lăsată deoparte. Până la urmă Menno a susţinut tabăra celor favorabili stricteţii, care au purces să dea „Interdicţia” pentru moderaţi. Moderaţii (care au ajuns cunoscuţi ca waterlanderi) şi-au format apoi propria denominaţie. Waterlanderii semănau în multe aspecte cu baptiştii moderni. Deşi încă pacifişti, ei îngăduiau creştinilor să lucreze în funcţii statale nemilitare. Ei priveau şi celelalte biserici ca fiind valide, chiar dacă ele greşeau, mergând până la îngăduirea căsătoriilor cu credincioşi din biserici de stat. După o scurtă perioadă de boală, Menno a murit în locuinţa sa, pe 31 ianuarie 1564, slăbit de lunga sa luptă pentru biserici.

Învăţături cheie: 

Menno Simons a adus mişcarea melchiorită înapoi la preceptele originale ale anabaptiştilor evanghelici elveţieni, cu un puternic accent pe autoritatea unică a Scripturii. Respingând doctrina „Luminii lăuntrice” a spiritualiştilor, Menno a reliefat că lucrarea de iluminare a Duhului Sfânt, renaşterea şi sfinţenia vin prin Cuvântul propovăduit şi prin sfintele taine. Ca atare, Menno a subliniat şi rolul bisericii, laolaltă cu disciplina bisericească. Calitatea de membru al bisericii trebuia salvgardată de botezarea credinciosului şi păzită prin „Interdicţie”. Însă Menno nu a reuşit să înlăture câteva aberaţii doctrinare ale melchioriţilor, precum „Trupul celest” şi doctrina adormirii sufletului. Chiar şi aşa, el era gata să nu meargă dincolo de afirmaţiile Scripturii, refuzând să permită ca aceste doctrine să ajungă o chestiune de scindare a mişcării.

Sola Scriptura (Numai Scriptura trebuie să fie autoritate)
O părere voluntaristă şi congregaţională faţă de biserică
Botezul credinciosului
Practica interdicţiei
Trupul celest al lui Hristos
Păcatul originar iertat la copii de Hristos, până la vârsta discernământului
Perspectiva renaşterii prin liberul arbitru
Adormirea sufletului

 Menonismul după Menno 

Chiar înainte de moartea lui Menno, s-au început discuţiile cu anabaptiştii evanghelici ai lui Marpeck în privinţa unificării celor două mişcări. Deşi ambele părţi se simpatizau reciproc, marpeckienii erau încă conştienţi de implicaţiile avute de doctrinele Trupului celest şi a Interdicţiei menoniţilor. Cu toate acestea, diferenţele dintre waterlanderi, menoniţi, marpeckieni şi anabaptiştii elveţieni rigizi au crescut tot mai mult, devenind mai degrabă o problemă practică decât una doctrinară, acum că spiritualismul fusese abandonat. Mişcarea a început să se integreze în curentul menonit. Chiar dacă existau tensiuni (schisma waterlanderilor) – în esenţă, aceste grupări au rămas unite. S-a obţinut toleranţa faţă de menoniţii olandezi în anul 1572, sub Wilhelm de Orania, mulţi menoniţi devenind contribuabili de frunte ai societăţii olandeze. Prin anul 1650, cam 200.000 de oameni erau menoniţi. Totuşi, pe măsură ce persecuţia creştea, era afectată şi vitalitatea spirituală. De la 160.000 de membri în 1700, menoniţii olandezi au suferit treptat o scădere, abandonând principiul lor Sola Scriptura şi îmbrăţişând raţionalismul şi laicizarea Iluminismului. Prin 1873, mai erau doar 15.300 de membri în Olanda, dar de la această dată s-a consemnat o creştere substanţială, pe măsură ce bisericile s-au apropiat de o poziţie mai puţin critică asupra Scripturii. Dincolo de hotarele Olandei, marpeckienii şi Frăţia Elveţiană au continuat să sufere persecuţii. Mulţi se intitulau acum menoniţi, pentru a se asocia cu conotaţiile respectabile obţinute în Olanda. Cu toate acestea, multe grupări erau forţate să emigreze, în vreme ce altele (precum Amish, care s-a desprins din sânul menoniţilor elveţieni între anii 1693-1697) au luat o opţiune asemănătoare celei a hutteriţilor – formarea de comunităţi de sine stătătoare. Primii menoniţi migraţi în Statele Unite au ajuns acolo în 1663, iar de atunci a exista un curent stabil în această privinţă. Prin 1984, menoniţii numărau 700.000 de oameni în toată lumea, iar convingerile teologice variau de la liberale la arminiene evanghelice – cu un accent puternic pe libertate religioasă şi pacifism.

CONCLUZII

Critici şi aplicaţii doctrinare

În concluzie, vom trece în revistă critica şi aplicaţiile doctrinare ale anabaptismului evanghelic.

TRĂSĂTURI DOCTRINARE CHEIE

ANABAPTIŞTII EVANGHELICI REFORMAREA MAGISTRATURII CONFESIUNEA BAPTISTĂ DIN 1689
Doctrinele din Scriptură Eşecuri doctrinare  Moştenirea noastră baptistă
Autoritatea Scripturii (centrată pe Cuvânt) Tradiţia statului medieval mai presus de Cuvânt 121:2
Biserica voluntarilor Biserica de stat 26:2, 4-5,7
Congregaţionalism Controlul clericilor şi prezbiterilor 26:7,15
Libertatea de conştiinţă Obligativitatea religiei de stat 21
Separarea bisericii de stat Statul ca executor/protector al credinţei 2124 conf. WCF
Biserica credincioşilor renăscuţi Biserici cu membri de mai multe confesiuni 26:2,6
Botezul credinciosului Botezul infantil (urmat de confirmare sau practicare) 29:1-2
Disciplina bisericească, mai ales Interdicţia (excomunicarea) Excomunicarea ca infracţiune, însoţită de pedepse civile 26:7,1230:7-8
Eşecuri doctrinare Doctrine scripturale Moştenirea Reformată
Negarea efectivă a păcatului originar (sacrificiul lui Hristos îl spală pentru toţi) Păcatul originar 6
Liberul arbitru în mântuire (Semi-pelagianism) Calvinismuk: LALEAUA 9-18
Adormirea sufletului până la înviere Sufletul stă cu Dumnezeu până la înviere 31:1
Dualismul: o biserică a suferinţei într-o lume ostilă. Ambele sunt tărâmuri separate. Împărăţia lui Dumnezeu a pătruns în lume şi o influenţează (lumea era adesea confundată cu statul) 1622:6,82324:2
Legea versus Slava. Legea duce la slavă şi îl îndrumă pe cucernic. 19:1-2,5-721:3
Pacifismul. Creştinii nu pot fi în slujba statului. Nu sunt permise jurămintele civile. Teoria războiului drept (dreptul statului de a se apăra). Ţările sunt lăsate de Dumnezeu, ca atare creştinii le pot sluji. Jurămintele civile sunt valide. 2324
Premilenarism: venirea unei ere de domnia a sfinţilor sub Hristos, pe pământ. Milenarismul: Domnia sfinţilor = era Evangheliei (sau biserica de stat) 31:232

APLICAŢII DOCTRINARE

 Învăţămintele istoriei

Pentru multe dintre idealuri anabaptiştii au murit, pentru ca noi să le avem de-a gata. Totuşi, mulţi au şi eşuat. Bunăoară, reformiştii au sprijinit multe adevăruri, însă au permis şi ca tradiţia nebiblică a „creştinătăţii” să îi influenţeze. Rezultatul este că ambele părţi, pe care le înţelegem, au comis greşeli grave în detrimentul evangheliei pe care căutau să o proclame. În 1689, înaintaşii noştri spirituali au confirmat Mărturisirea de credinţă, care a fost formulată pentru a ne feri de erorile trecutului, declarând adevărul. Am face bine să învăţăm din greşelile din trecut, care adesea se repetă, amintindu-ne mereu  de această mărturisire.

 Sola Fide

Anabaptiştii de toate convingerile au fost de acord că Biserica a fost zidită numai pe credinţa în Hristos. În acest sens, ei au redescoperit adevărul biblic că biserica locală este o manifestare vizibilă, externă a trupului spiritual universal şi nevăzut al Aleşilor lui Dumnezeu, conform credinţei. Ei au căutat să reconstituie biserica aceasta vizibilă pe ideile Noului Testament, intrarea în această biserică fiind ocrotită prin botezul credinciosului, iar puritatea ei păstrată prin întrebuinţarea Interdicţiei şi a împărtăşirii credinciosului. De aici decurg câteva consecinţe:

Statul nu poate oferi credinţa, ea este un dar de la Dumnezeu. Ca atare, statul nu are vreun drept de a impune credinţa. Statul este menit să păstreze ordinea civilă, iar menirea Bisericii este să menţină ordinea spirituală prin proclamarea evangheliei.

Mărturisirea de credinţă din 1689: conştienţi de această greşeală şi dăruiţi libertăţii de conştiinţă, cei care au ticluit Mărturisirea baptistă de credinţă din 1689 nu au urmat Mărturisirea Westminster pentru a pleda religia obligatorie de stat (vezi 1689 capitolele 21 şi 24; conform textului original al Mărturisirii de credinţă de la Westminster). Baptiştii nu aveau să îşi schimbe vreodată mărturisirea sprijinului libertăţii religiei.

 Acestea resping următoarele greşeli de astăzi:

Teonomia: cea care spune că legea mozaică privind blasfemia etc, ar trebui aplicată obligatoriu de stat. (conf. Mărturisirii din 1689 19:4).
Politizarea: impunerea obligatorie a rugăciunii sau obligativitatea altor rituri religioase prin mijloacele legii asupra populaţiei necredincioase.( conf. Mărturisirii din 1689 21:2)
Revoluţie: numai credinţa, venind prin sabia Cuvântului, poate schimba inima omului, nu sabia de oţel, nici măcar în numele lui Dumnezeu. De aici rezultă că orice formă de violenţă (chiar bombardarea clinicilor de avorturi etc) trebuie respinsă. Singura armă a bisericii este convingerea. conf. Mărturisirii din 168921:2 and 24:3).
Dacă Biserica este o comunitate a credinţei, atunci credinţa trebuie limpede înţeleasă şi demonstrată vizibil prin fapte de iubire.

Mărturisirea de credinţă din 1689: capitolele 26:2,6,7 şi 27

Aceste lucruri resping greşelile de astăzi, de exemplu:

Ortodoxia moartă: o biserică cu învăţătură corectă, dar fără de faptă iubitoare este moartă şi fariseică. Anabaptiştii ne amintesc să ne dovedim în mod vizibil dragostea pentru Hristos, ajutându-ne şi susţinându-ne reciproc, chiar şi până la moarte. (conf. Mărturisirii din 1689 16:2-3)
Slăbiciunea doctrinară: este important să ne cunoaştem credinţa – ce credem şi de ce – dacă e să fim fideli în propovăduirea şi trăirea evangheliei. Anabaptiştii spiritualişti au eşuat aici – să învăţăm din greşelile lor. (conf. Mărturisirii din 1689 1:1,73:7)

Sola Scriptura 

Hai să învăţăm din tragedia anabaptiştilor spiritualişti, care au respins principiul acesta şi s-au bizuit pe „cuvântul lăuntric” al spiritului. Începând din 1600, în ciuda faptului că la acea vreme spiritualiştii ameninţau să copleşească mişcarea anabaptistă, până la urmă nici o rămăşiţă a anabaptiştilor spiritualişti nu a supravieţuit. S-a volatilizat (aşa cum au păţit şi mişcarea ‘Sfinţeniei’ din secolul al XVIII-lea, montaniştii din secolele al II-lea şi al IV-lea etc). Au pierit mii de oameni care au urmat această greşeală şi amăgirile spiritualiştilor, iar la sfârşit, fructul străduinţei lor a fost nimicul. Au supravieţuit doar grupările anabaptiste care s-au întors la principiul NUMAI Scriptura, ca sursă a Cuvântului lui Dumnezeu. Altminteri, în pofida marilor persecuţii şi a sprijinului primit de la stat, magistratura nu a fost capabilă să prevină acceptarea adevărului în ceea ce priveşte separarea bisericii de stat, aşa cum proclamau anabaptiştii. Acest adevăr biblic este acum acceptat de toate naţiunile occidentale, chiar şi de multe din celelalte. Cu cuvintele lui Hubmaier: „Adevărul este nemuritor!” (On the Sword – Despre Sabie, 1527). Dumnezeu a făgăduit să îşi ţină Cuvântul, acolo unde acesta este pe deplin propovăduit şi trăit prin biserică.

Mărturisirea Baptistă din 1689: Capitolul 1: Despre Sfânta Scriptură (mai ales paragrafele 1 şi 6). De asemenea 14:1.

 Aceste idei resping greşelile de astăzi, de exemplu:

Mişcările Carismatică/ Penticostală: Deşi aceste versiuni moderne ale mişcării spiritualiste ameninţă să copleşească Biserica, haideţi să nu ne descurajăm, ci să rămânem neclintiţi de la Cuvântul lui Dumnezeu. Aidoma spiritualiştilor din trecut, ele vor ajunge la pieire, subminate de propriul subiectivism şi de falsele profeţii. Numai Scriptura este lumina şi Cuvântul lui Dumnezeu în lume. Let Haideţi mai bine să urmăm sfatul lui Petru (2 Pet 1:17-21 conf. Evrei 1:1-2; 2:1,3-4; Iuda 3; 2 Tim 3:16-17). Să nu ne lăsăm amăgiţi de impresii, imaginaţie şi vise, ci să mergem după Cuvânt, singura sursă de lumină. (conf. Mărturisirii din 1689 1:1,616:318:1-220:2.)
Liberalismul: Este forma modernă a raţionalismului, care respinge acum Scriptura. Mulţi liberali folosesc terminologia biblică, împănând-o însă cu concepte filosofice bazate pe raţiunea umană sau chiar respingând raţiunea umană în favoarea unor sărituri fără noimă prin cele ale credinţei. Raţionaliştii trecutului (unitarieni, socinieni etc) au dispărut în general, risipiţi fiind de „vânturile schimbării doctrinei [omeneşti]”. Liberalismul de astăzi este în declin, deoarece raţionalismul său intrinsec este respins de gândirea post-modernistă actuală. El este incapabil să ofere vreun răspuns semnificativ la necesităţile lumii. (conf. Mărturisirii din 1689: 1:2,4-5,8-9).

Sola Gracia

Aceasta a fost zona celui mai mare eşec al anabaptiştilor. Insistând pe „liberul” arbitru omenesc ca sursă fundamentală de mântuire şi practicând negarea păcatului originar, anabaptiştii (şi majoritatea baptiştilor moderni) au creat un substrat pentru un fel de credulitate care a dus la multe convertiri contrafăcute, false (precum Hut, Denck etc), şi apoi a supt viaţa duhovnicească din biserici. Ca rezultat, în condiţiile doctrinei mântuirii, anabaptiştii erau mai apropiaţi de romano-catolicism, cu principiul lui de cooperare între credinţă şi fapte, decât de principiul reformist „Numai Slava”.

Mărturisirea baptistă din 1689: Capitolele 3-20.

Acest lucru respinge greşelile actuale, de exemplu:

Legalismul: O listă cu „ce să faci” şi „ce să nu faci” care nu se regăseşte în Scriptură. Adesea, aceste lucruri ajung să înlocuiască trăirea spirituală. Fapta vrednică (exemplu: evitarea alcoolului, îmbrăcămintea decentă etc) devin bazele frăţiei bisericii, în locul credinţei în Hristos. Oricum, dacă mântuirea survine numai prin slavă, atunci nu pot fi făcute astfel de cerinţe. (Mărturisirea din 1689 10:611:116:4-5, conform Rom. 14 – nu săriţi peste astfel de chestiuni!)
Centrarea pe uman: una dintre cele mai mari nereuşite ale bisericii moderne este subestimarea condiţiei de păcătos a Omului, implicit o perspectivă prea estompată a mântuirii şi slavei şi suveranităţii lui Dumnezeu. Se pune mai mult accent pe ‘deciziile’ rapide pentru găsirea ‘fericirii’ decât pe o viaţă de smerenie obţinută prin pocăinţă, botez, înfrăţire prin biserică etc, întru slava lui Dumnezeu cel Sfânt. Rezultă biserici slabe doctrinar şi moral, etc. (conf. Mărturisirii din 1689 3910)

  Astăzi, din păcate, multe grupări care descind din anabaptiştii de la început şi-au pierdut fermitatea iniţială şi au devenit fie enclave culturale (de pildă populaţia Amish), fie au adoptat la scară mare valori ale societăţii înconjurătoare, fiind astfel mai tolerate şi asimilate (de exemplu, menoniţii liberali contemporani). Ar trebui să căutăm să fim diferiţi şi ” să stăm în credinţă neabătuţi, cea care a fost dată cândva sfinţilor.” (Iuda 3).

Dualismul: este un alt rezultat al înţelegerii eronate a rolului Slavei în mântuire. Mulţi au pus legea Vechiului Testament (îndeosebi Cele 10 Porunci) mai presus şi chiar contra slavei. Suntem ‘dezlegaţi’  de Lege, putând virtual să facem ce ne place – sau, în cel mai bun caz, să trăim după ‘Legea lui Hristos’. Asta în loc de a vedea Legea Morală a lui Dumnezeu, aşa cum se reflectă ea în natura sfântă a Lui; Legea Rituală, aşa cum este continuată prin Hristos,  precum şi continuitatea principiilor din legea civilă. Adesea acest lucru, această omisiune duce la înţelegerea greşită a faptului că sfinţii din Vechiul Testament au fost mântuiţi supunându-se Legii (deşi şi cu credinţă) – în timp ce creştinii sunt mântuiţi doar ‘hotărând(u-se) întru Hristos’ (=’slavă’).

Mărturisirea Baptistă din 1689: capitolele 1622:6,82324:2

Acest lucru respinge unele greşeli de astăzi, de exemplu:

Dispensaţionalismul: o formă modernă a dualismului. Crezurile (bazate pe impunerea interpretării literale a profeţiei şi a interpretării tipologice a istoriei) în privinţa scopului pământean al lui Israel, împlinite pentru o perioadă milenară şi legată de respectarea Legii Mozaice; şi un scop ceresc prevăzut pentru biserică, scop rânduit numai prin credinţă şi slavă. Perspectivă biblică, însă, îl prezintă pe Dumnezeu ca având UN SINGUR scop (adesea denumit „Legământul Slavei) avut încă dinaintea întemeierii lumii – acela de a-i meni pe cei Aleşi, pe Biserica aleasă, prin Hristos. Acest lucru este arătat în mod progresiv prin Scriptură, culminând cu deplina revelare a scopului prin Hristos şi biserica efectivă. Biserica nu este separată de Israel, mai degrabă ea a fost altoită cu credinţă. Biserica este adevăratul Israel al credinţei, dezvăluită acum în era Noului Legământ (1 Cor. 15:21-22; Rom. 11:13-24; Evr. 11; Gal 3:6-7; Efe. 1, etc). (Mărturisirea din 1689 78:111:4,616 )
Sectele: acestea deseori resping orice formă de lumesc, refuzând să vadă vreun ‘creştin’ adevărat dincolo de cercul lor. Gruparea lor este cea aleasă, toate celelalte sunt damnate. Mântuirea se obţine doar alăturându-te grupului lor şi prin ruperea de restul lumii. Haideţi să avem mai bine o atitudine mai umilă, recunoscând că toţi cei care cred în Hristos ne sunt fraţi, amintindu-ne că până şi cele mai curate biserici pot fi supuse greşelii sau păcatului, dacă neglijează rânduielile întru slavă (Scriptura, ruga, înfrăţirea, botezul şi Sfânta Împărtăşanie). Slava izbăvitoare nu se limitează la baptiştii reformaţi! (Mărturisirea din 1689 26:1-327:2)

CONCLUZII FINALE

Acesta a fost un studiu detaliat despre o perioadă tulbure din istoria Bisericii. Haideţi să învăţăm din greşelile făcute deopotrivă de magistraţii reprezentând puterea şi de anabaptişti, pentru că multe dintre aceste greşeli încă persistă printre noi. Haideţi să luăm ce este mai bun din trecut, ce a fost încercat prin Cuvânt, pentru a putea dăinui în prezent.

BIBLIOGRAFIE

Acest secol a văzut o creştere dramatică în privinţa studiului scolastic despre anabaptişti. Acest lucru s-a întâmplat ca urmare a întoarcerii către sursele de bază, care i-au arătat pe cei mai mulţi dintre anabaptişti ca fiind oameni pioşi, supuşi, mai mult decât cazurile din istorisirile de mai sus. În consecinţă, acum există un material de informare îmbelşugat. Printre exemplele cele mai elocvente sunt:

  • Baylor, Michael G (ed.) (1991) The Radical Reformation. Cambridge; New York: Cambridge University Press. [Consists of extracts from primary source materials.]
  • Clasen, Claus Peter (1972)Anabaptism – a social history, 1525-1618: Switzerland , Moravia, South and Central Germany. Ithaca, Cornell University Press.
  • Estep, William Roscoe (1996) The Anabaptist story: an introduction to sixteenth-century Anabaptism. 3rd ed., rev. and enl. Grand Rapids, Mich.: William B. Eerdmans.
  • Verduin, Leonard (1964) The reformers and their stepchildren. Grand Rapids: Eerdmans.
  • Williams, George Huntston (1962) The Radical Reformation. Philadelphia, Westminster Press.

– See more at: http://publicatia.voxdeibaptist.org/apologetica_nov14.htm#sthash.bPeImDxZ.dpuf

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.