ANABAPTIŞTII ŞI ALŢI REFORMATORI RADICALI

download

Anabaptiştii şi alţi reformatori radicali

Această lecţie este structurată puţin diferit de celelalte. Am dat fiecărei secţiuni propriul titlu, sub formă de întrebare. Acolo unde Luther şi Zwingli au fost trecuţi în revistă, analizaţi şi eventual apreciaţi, anabaptiştii, cred eu, au fost supuşi la judecata istoriei. În loc să fie şi ei recapitulaţi şi studiaţi, anabaptiştii se ridică şi mă judecă pe mine şi toată afecţiunea mea pentru reformişti şi adepţii lor. Pot duce această lecţie la bun sfârşit şi să mai iubesc apoi reformiştii? Va fi o provocare.

Ar mai trebui să spun că există o afirmaţie în cele ce urmează care cu greu poate fi pusă la îndoială şi contrazisă. Anabaptiştilor, cei mai persecutaţi oameni ai Reformei, nu li s-a acordat luxul de a avea însemnări scrise de anvergură. Ei au fost cunoscuţi în istorie, timp de secole, îndeosebi din scrierile inamicilor lor, calviniştii fiind printre cei mai neînduplecaţi în această privinţă.

1. Cine au fost anabaptiştii?

Anabaptiştii sunt dificil de definit, deoarece definirea depinde de felul în care îi priveşti. Dacă ai o atitudine care spune că ei sunt pur şi simplu continuarea prin veacuri a creştinismului subteran, atunci nu vei fi de acord cu următoarea definiţie, care este o rezumare aproximativă a gândirii actuale:

Anabaptiştii erau una dintre cele câteva ramuri ale reformiştilor „radicali” (adică reformiştii care mergeau dincolo de curentul principal al Reformei), ramuri care s-au ivit în urma Renaşterii şi a Reformei. Alte două ramuri erau „spiritualii” sau „inspiraţioniştii”, care credeau că ei primesc revelaţie direct de la Duh, şi raţionaliştii sau anti-trinitarienii, care se răzvrăteau împotriva doctrinei creştine tradiţionale, cum a fost Michael Servetus.

Anabaptiştii, pe de altă parte, au fost în general caracterizaţi prin botezarea credincioşilor, prin refuzul botezului infantil, prin accentul pus pe pietate şi fapte bune, prin aversiunea faţă de bisericile conduse de stat – fie ele catolice sau protestante, prin politica nonviolenţei şi neîmpotrivirii, prin convingerea că nu este bine să depui jurăminte şi prin alte câteva crezuri. Cel mai mult susţineau o soteriologie asemănătoare cu protestantismul, cu accent pe realitatea liberului arbitru şi a necesităţii faptelor bune care să însoţească credinţa.

Anabaptiştii evanghelici despre care ne ocupăm îşi au sorgintea în Zurich, în preajma anului 1520, ca rezultat al preceptelor lui Zwingli. Zwingli nu mergea îndeajuns de departe, credeau ei, astfel că George Blaurock, Conrad Grebel şi Felix Manz au început să agite spiritele pentru o reformă biblică reală, incluzând botezul credinciosului şi o biserică „a adunării”, adică o biserică în care membrii se raliau datorită credinţei şi botezării lor, nu pentru că intervenea statul sau prin obligativitatea apartenenţei la o biserică.

Anabaptiştii, ca şi alte grupări numite mai înainte, au fost persecutaţi cu cruzime de către catolici şi protestanţi deopotrivă. Literatura istorică protestantă, cu care sunt destul de familiar, îi priveşte ca pe nişte grupuri revoltătoare care propovăduiesc mereu doctrine false şi duc lumea pe căi greşite. În afara cercurilor anabaptiste, abia din secolul al XX-lea restul lumii a început să dea mişcării anabaptiste locul cuvenit în istoria bisericii.

Au existat dintotdeauna?

Conform lui Estep această discuţie nu a fost definitiv conchisă. „Aproape tot ce se putea spune, cu un prilej sau altul, s-a spus – şi încă de către erudiţi competenţi” (The Anabaptist Story, Povestea anabaptistă, ediţia a 2-a, pag. 16). Veţi găsi tot felul de ipoteze în această chestiune. Dar haideţi să aruncăm o privire la posibilităţi.

bullet Baptiştii sau înrudiţii lor au existat întotdeauna. Ei s-au refugiat în anonimat atunci când creştinismul a devenit biserică oficială a Imperiului Roman, păstrând o linie neîntreruptă a adevăratei biserici. Asta înseamnă că porţile iadului nu au izbândit vreodată împotriva bisericii. Biserica publică, cea romană, era o biserică falsă, o biserică în care nu sălăşluia mântuirea.
bullet Sau: creştinismul este prea mare pentru ca adevărul lui să încapă într-un singur coş, mai precis cel al bisericii romane. Aşa cum a fost nevoie de secole pentru a stabili clar doctrina Treimii şi de un mileniu pentru a ajunge la o teorie decentă a Ispăşirii, nu vom fi surprinşi să aflăm că au existat tabere diverse şi diferite grupări „eretice” care au înţeles adevărurile nevalidate de biserica romană (amintiţi-vă că biserica romană nu a fost niciodată singura biserică, nici măcar înainte de schisma răsărit-apus). Chiar şi la Reformă, nu era încă cunoscut tot adevărul. Abia în anii 1800 aderarea volitivă la o biserică a devenit un standard al crezurilor obişnuite ale protestantismului. Asta nu înseamnă că adevărata biserică a fost absentă în vreun fel. Dacă persecutarea altor credincioşi a fost pecetea unui păcat impardonabil şi a lipsei de izbăvire, atunci îmi pare rău – cei mai mulţi dintre noi vom ajunge în iad. Isus a spus că starea inimilor noastre e cea care contează, iar în inimile noastre încă sălăşluiesc ura şi intoleranţa, prea adesea.

Există o amplă evidenţă a unor izbucniri ale „ereziei” evanghelice în epoca medievală. Vedeţi cartea clasică a lui Leonard VerduinThe Reformers And Their Stepchildren – Reformiştii şi copii lor vitregi. Asta nu înseamnă că acceptăm afirmaţiile fără temei ale lui Verduin privind o linie neîntreruptă a credincioşilor din underground, cu toate că această carte deschide ochii cititorului asupra unei atare posibilităţi.

Pledanţii ideii că baptiştii au existat mereu trebuie să abordeze cumva ideea că biserica înainte de Constantin nu a semănat în vreun fel cu vreo biserică baptistă sau evanghelică. De fapt, biserica pre-constantiniană arăta mai mult ca biserica post-constantiniană, doar că fără de putere politică.

Ce denumiri au căpătat ei?

Numele de „anabaptist” nu şi l-au dat singuri. Este un termen abuziv şi înseamnă „rebotezător”. Bineînţeles că un anabaptist nu va gândi că botezarea credinciosului este o „rebotezare”, ci doar un botez administrat în mod adecvat pentru prima oară. Au existat mai mulţi astfel de termeni abuzivi. Unii dintre aceştia fiind:

·         Entuziaşti – referitor la presupusa lor lipsă de sensibilitate a gândirii.

·         Cathari – o referire la o mai veche erezie medievală; de asemenea, o critică la adresa presupusului aer de superioritate într-ale cucerniciei faţă de Biserica instituţionalizată

·         Eretici – dar acest termen nu a fost decât continuarea ideii bisericii medievale cum că oricine nu este în sânul ei este un eretic. Anabaptiştii au fost în dezacord şi cu câteva doctrine protestante.

·         Revoluţionari – mai multe despre această denumire mai încolo. În general, anabaptiştii se opuneau folosirii sabiei, a armei.

·         Donatişti – o altă referire la o erezie antică, sau mai degrabă la schismă (vedeţi  studiile noastre despre biserica timpurie). Donatiştii au susţinut că episcopii fără frică de Dumnezeu nu merită să fie conducători ai bisericii. Au fost cu cruzime persecutaţi de Imperiu şi de către Augustin, cel care a fost naşul, dacă nu chiar tatăl întregii teologii de tip religie prin constrângere guvernamentală.

Anabaptiştii îşi spuneau altfel: fraţi, credincioşi şi creştini.

Care le era teologia?

Nu s-a întâmplat prea des ca anabaptiştii să fie lăsaţi în pace, în mediul lor, destul cât să îşi poată scrie teologia. Nu trebuie să tăgăduim faptul că erau nişte oameni ciudaţi cei asociaţi la acea vreme cu gândirea anabaptistă, însă ei nu formau o majoritate. Teologia anabaptistă este la bază protestantă, fiind mai uşor de definit prin observarea diferenţelor dintre aceasta şi curentul principal al Reformei. Într-adevăr, anabaptiştii înşişi tind să facă astfel; acolo unde au înşirat articolele de credinţă, de obicei ele au constat doar în diferenţele faţă de vecinii religioşi. Două exemple vor fi suficiente.

În 1529, Michael Sattler şi alţii au înaintat  Confesiunea Schleitheim . Principalele ei puncte erau:

1.    Botezul trebuia făcut doar credincioşilor. Botezul pruncilor, „cea mai mare şi cea dintâi netrebnicie a papei”, nu trebuia practicat.

2.    „Interdicţia” trebuia să fie vegheată şi respectată de bisericile locale, în cazul celor care cădeau în păcat, după ce în prealabil primeau două avertismente.

3.    Pâinea şi vinul trebuiau împărţite numai cu credincioşii botezaţi, nu cu alţii.

4.    Adevăraţii creştini trebuiau să se izoleze de sistemul lumesc, inclusiv „apartenenţa la biserică”, jurămintele, săbiile şi armele etc.

5.    Vor fi păstori în cadrul turmei, ei vor predica etc, şi vor fi sprijiniţi de biserică. Dacă un pastor este îndepărtat din turmă, un altul trebuie uns în locul lui.

6.    „Sabia”, adică magistratura sau stăpânirea, este în afara desăvârşirii lui Hristos şi trebuie lăsată în seama lumii să o practice. Creştinii nu trebuiau să pună în fapt autoapărarea, nici să devină magistraţi, nici să întrebuinţeze vreun soi de armă laică împotriva daunelor spirituale.

7.    Creştinii nu trebuie să depună jurăminte, însă pentru ei „da” să fie „da” şi „nu” să fie „nu.

În 1524, când disputele din Zurich erau încă recente, Balthasar Hubmaier (care trăia în teritoriul catolic) a publicat câteva articole reprezentative pentru teologia lui. Cele care urmează sunt luate din Estep:

1.    Numai credinţa ne face sfinţi în faţa lui Dumnezeu.

2.    Această credinţă este conştientizarea îndurării pe care Dumnezeu ne-o arată prin trimiterea singurului Său Fiu. Acest lucru îi exclude pe toţi creştinii prefăcuţi, care nu au decât o credinţă istorică în Dumnezeu.

3.    O astfel de credinţă nu poate rămâne pasivă, ci trebuie să izbucnească în mulţumiri către Dumnezeu şi omenire prin tot felul de fapte de iubire frăţească. Ca atare, toate faptele şi obiceiurile religioase zadarnice, precum lumânările, ramurile de pomi sau apa sfinţită vor fi respinse.

4.    Numai acele fapte poruncite de Dumnezeu pentru noi sunt bune, iar acele rele sunt cele pe care El ni le-a interzis. Aşadar, nu ţineţi seamă de peşte, carne, sutane şi tonsuri.

5.    Liturghia nu este un sacrificiu, ci o rememorare a morţii lui Hristos. Aşadar, nu este o ofrandă nici pentru morţi, nici pentru vii…

6.    Aşa cum o rememorare este păstrată, aşa şi moartea Domnului trebuie predicată într-un limbaj pe înţelesul oamenilor…

7.    Aşa cum fiecare creştin crede pentru sine şi este botezat, tot astfel fiecare individ trebuie să vadă şi să judece prin Scripturi dacă i-a dat hrană şi băutură cum se cuvine pastorului său.

Şi aşa mai departe. Lui Hubmaier i s-a îngăduit să continue în această manieră în Waldshut (nu în zona oraşului Zurich, ci mai degrabă în Austria), dorind să creeze o biserică evanghelică demnă de acest nume. Şi asta doreau majoritatea anabaptiştilor. Nu trebuie să îi confundăm pe anabaptiştii evanghelici biblici cu alte grupări antireformiste, aşa cum curentul principal al Reformei a făcut-o.

Ce li s-a făcut anabaptiştilor şi de către cine?

Este important să ţinem seamă de faptul că anabaptiştii au fost prima dată persecutaţi de protestanţi, sub conducerea lui Zwingli. Ei au ieşit la iveală sub supravegherea sa, în oraşul lui şi erau foştii săi discipoli. Poate că el s-a temut că existenţa câtorva versiuni rivale ale protestantismului ar dăuna ireparabil şanselor lui de a îndeplini vreo reformă. Poate… însă nimic nu poate să îi justifice acţiunile. El a dispus supunerea faţă de magistratură; el a fost însărcinat cu conducerea Reformei. Consiliul a declarat că rebotezarea este o nelegiuire capitală. Ei bine, atunci să detaliem acest lucru.

Felix Manz a devenit primul martir anabaptist în anul 1527, la numai zece ani după ce Luther şi-a bătut în cuie tezele. El a fost înecat în râu, chiar în mijlocul oraşului Zurich. Alţi anabaptişti au fost bătuţi sau alungaţi. Acestea au devenit practicile standard în teritoriile protestante.

Pe 20 mai 1527, Michael Sattler, autor al lucrării anabaptiste „Confesiunea Schlietheim” a fost executat de autorităţile catolice. Chiar dacă regele catolic Ferdinand declarase că înecul („al treilea botez”) este cel mai bun antidot pentru anabaptism, Sattler a fost osândit să i se taie limba, trupul supus la cazne cu fier înroşit, iar apoi ars pe rug. Şi alţii au fost arşi sau înecaţi de autorităţile catolice. Arderea pe rug pare să fi fost preferată de catolici, mai puţin de protestanţi.

Pe lângă cele de mai sus, naţiunile protestante şi catolice deopotrivă au recurs la tortură şi la alte forme de abuz. Estep estimează că au murit mii de oameni în Europa secolului al XVI-lea, însă numărul precis nu se va afla vreodată.

Şi-au atras asupră-le ura pentru că au mers prea departe?

Anabaptiştii au fost deseori departe de stereotipul omului liniştit care voia doar să se închine la Dumnezeu cu grijă şi în intimitate. În zilele de la începuturi, atunci când s-a clădit reputaţia lor, ei îi provocau public pe reformişti în repetate rânduri. Foloseau denumirile obişnuite pentru secolul al şaisprezecelea pentru oponenţii lor. Îi denunţau public pe reformiştii care încercau, prin predicile lor, să îi distragă pe oameni de la închinare publică care fusese stabilită şi reformată. Estep pomeneşte un anume incident: „Aidoma primilor quakeri englezi (membrii ai Bisericii Prietenilor din Anglia, nota trad.), zelul lui Blaurock îi întuneca uneori judecata. A mers până într-acolo încât a întrerupt slujbele de închinare în bisericile reformate. Un eveniment care a avut loc în prima duminică din februarie la o biserică din Zollikon este tipic pentru metodele lui Blaurock. În timp ce prelatul se îndrepta către amvon, George l-a întrebat ce intenţionează să facă . „Să predic cuvântul lui Dumnezeu”, a fost replica. „Nu tu ai fost trimis să predici, eu am fost acela”, a spus Blaurock. Şi apoi s-a dus la amvon şi a predicat.” (The Anabaptist Story – Povestea anabaptistă, ediţia a 2-a, pag. 34)

Un alt lucru care va fi mereu menţionat în această privinţă sunt evenimentele din Munster. În acest oraş, unde prelatul luteran respingea botezul infantil, câţiva alţi radicali s-au ivit, cu siguranţă nu toţi de convingeri anabaptiste. Congregaţia a decis izgonirea celor ticăloşi din oraş şi crearea unui tărâm al neprihănirii. Un fel de comunism a fost instituit în 1534, cam în acelaşi timp în care un profet pe nume Jan de Leyden sosea. Oamenii au crezut că A Doua Venire avea să se întâmple curând şi au proclamat oraşul Munster ca Noul Ierusalim. Au trimis misionari în zonele înconjurătoare. Jan de Leyden şi-a luat numele de Regele David pe 31 august 1534. Oraşul a fost capturat şi subjugat de trupele asediatoare combinate ale protestanţilor şi catolicilor, trimise de stăpânitorii din vecinătăţi. Din acea zi, în mod injust, teologia anabaptistă a fost văzută ca stârnind tendinţe revoluţionare.

Însă cei mai mulţi anabaptişti nu erau astfel. Când comparăm faptele lui Felix Manz cu pedeapsa care i s-a dat, sau dacă privim cazul lui Michael Sattler sau aproape al oricărui alt anabaptist, trebuie să spunem cu convingere că reformiştii au greşit, iar anabaptiştii au avut dreptate. (Romano-catolicii erau chiar şi mai aspri cu anabaptiştii, însă de la dânşii nu mă aşteptam la ceva mai bun. Erau ocupaţi cu arderea oricărui fel de reformist pe care puteau pune mâna.)

2. Cine suntem noi faţă de anabaptişti?

Care sunt anabaptiştii de astăzi?

Din punct de vedere istoric, ei au existat sub câteva denumiri „confesionale”

-menoniţi

-hutteriţi

-frăţie

-amish

Care este moştenirea lăsată de anabaptişti? Le suntem datori anabaptiştilor pentru multe lucruri. Ei au fost primul mare trunchi de credincioşi care să proclame că biserica şi statul trebuie separate. Păstrându-şi convingerile, fiind gata să moară pentru credinţa lor şi continuând să facă astfel timp de decenii şi chiar secole, ei au provocat constant biserica protestantă şi chiar şi pe cea catolică să se îndrepte spre toleranţa faţă de toate tipurile de protestanţi. Ca şi curent principal, protestanţii înşişi au căzut sub influenţele puritanismului, pietismului (mişcare ivită în cadrul luteranismului, în secolele XVII şi XVIII, nota trad.) şi a celor două Mari Deşteptări (perioade de interes crescut faţă de religie în Statele Unite, între secolele XVIII şi XX, nota trad.), pentru a nu mai pomeni de migraţia grupărilor în diferite ţări, astfel că provocarea anabaptistă a început să fie privită altfel. Mult prea lenţi, cei din credinţa reformată au început să îşi dea seama ce pact cu diavolul au făcut în privinţa statului. Toleranţa a devenit ceva mai obişnuită, însă doar pentru că atât de multe tipuri de protestanţi o cereau acum. Aşa numitul „voluntarism”, adică singurul motiv pentru care o persoană ar subscrie creştinismului ar fi datorită dorinţei sale nesilite de a face aşa, s-a dovedit a fi cheia care a descuiat toate uşile – de exemplu, misiunile în lume (începute de un baptist calvinist, William Carey).

Nu trebuie să scăpăm din vedere nici accentele privind Biblia, ca unică autoritate, pe care anabaptiştii le-au lăsat posterităţii. Ei nu au fost impresionaţi de insistenţa reformiştilor care afirmau că reformează corespunzător biserica. Anabaptiştii respingeau orice contravenea Bibliei, chiar dacă reformiştii căutau să găsească scuze pentru anumite aspecte ale bisericii care nu se regăseau în Scriptură, de pildă botezul infantil. Reliefările convingerii privind autoritatea unică a Bibliei au devenit o marcă a bisericilor libere de pretutindeni, chiar şi a celor care încă practică botezul infantil.

Am obţinut noi aceste perspective direct de la anabaptişti? Nu întotdeauna, dar ei au lansat provocarea, iar reformiştii au ştiut asta. Când spunem că reformiştii au persecutat eretici pentru că „aşa trebuia făcut şi ştiau ei mai bine”, spunem că într-adevăr ştiau mai bine. Doar că nu le-au plăcut consecinţele alegerii unei noi căi, sau a căii Noului Testament.

Baptiştii sunt anabaptişti?

Nu chiar. Cei pe care îi ştim noi ca baptişti – şi aici se includ cei mai mulţi baptişti toată lumea, deoarece eu sunt, în general, rezultatul misiunilor engleze şi americane – sunt o grupare diferită care a început în ţările anglofone, ca mlădiţă a puritanismului şi congregaţionalismului. Dintre multele grupări care au agitat reforma în Anglia secolului al XVII-lea, aproape toate fiind de partea doctrinelor reformiste (de pildă a celor calviniste), unele au găsit de cuviinţă să rămână în cadrul Bisericii Angliei, altele au crezut în bisericile independente adepte ale botezului infantil, iar altele au ajuns la credinţa în botezul credinciosului.

De fapt baptiştii în general (adică în afară de cei necalvinişti) s-au format cu puţin timp înainte (cam prin anul 1608), izvorând din separatism (înrudit cu Pelerinii, care au venit în America) şi unul dintre conducătorii lor, John Smyth, s-a înscris ca membru la o biserică menonită locală din Olanda, acolo unde fuseseră exilaţi. Aceşti separatişti, la întoarcere, au format în Anglia prima congregaţie baptistă cunoscută.  (Întâmplător, l-au şi repudiat pe John Smyth pentru teologia lui anabaptistă). Însă cei ce formau curentul principal al vieţii baptiste engleze, curentul din care s-au ivit majoritatea baptiştilor actuali, s-au numit „baptişti particulari”. Aceştia erau baptişti calvinişti care au apărut prima dată în anii 1630. De la ei provine John Bunyan şi misia sa de cărturari, inclusiv ceea ce se numeşte Progresul Pelerinilor.

Chiar întemeietorii baptismului american, în mare măsură convertiţi la teologia baptistă după ce au ajuns pe ţărmurile Lumii Noi, nu provin prea mult nici din baptiştii englezi, nici din anabaptişti. Nici unii, nici ceilalţi nu pot spune că nu au existat influenţe din diverse direcţii, răspândite prin scrieri. Însă scrierile anabaptiste nu au fost în general prea răspândite, odată ce ei erau persecutaţi încă în multe ţări, în perioada colonială a Americii.

De asemenea, toţi baptiştii practicau scufundarea în apă la botez (însă în Anglia abia de prin 1633), în timp ce menoniţii practicau stropirea cu apă.

Sunt evanghelicii cu toţii anabaptişti astăzi?

Aceasta este o întrebare interesantă, pentru că eu sunt un iubitor al vechilor reformişti, îndeosebi al puritanilor. Dar în studiile mele am ajuns la concluzia că gândirea reformistă, aşa cum a fost ea expusă în instituţiile calviniste, la puritani şi în Confesiunea Westminster, trebuie luată aşa cum era, însă era inadecvată pentru lume până ce a fost suplimentată în cele din urmă de trăsăturile Marii Deşteptări, sub diriguirea lui George Whitefield şi John Wesley. Ei au fost cei care au spus către împietriţii enoriaşi ai bisericii că ziua lor va fi cea în care „voi trebuie să renaşteţi”. Teologiile lor erau calvinistă şi, respectiv arminiană, însă ei împărtăşeau o convingere şi o misie care arăta că „botezul pruncilor voştri şi viaţa vrednică nu sunt îndeajuns. Trebuie să credeţi personal în Hristos.” Această „credinţă în Hristos” nu era nici mai mult, nici mai puţin decât justificarea prin credinţă propovăduită de Luther şi Calvin, dar acum fiii Reformei Protestante trebuiau să o audă din nou! Trebuiau să o audă iar pentru că de două sute de ani botezul infantil amorţise biserica, iar protestantismul degenerase într-un crez care spunea că un botez adecvat şi o viaţă vrednică erau destul pentru a spera la milosârdia lui Dumnezeu. Asta era o răsucire de la protestantismul original, cel care cerea credincioşilor să caute semnele care arătau că sunt aleşi de Dumnezeu (conf. 2Petru 1:10).

Biserica vorbitoare de engleză nu a mai fost aceeaşi vreodată după Marea Deşteptare. Chiar şi în cercurile adepte ale botezului infantil era predicată necesitatea aceasta era predicată. Desigur, arminianismul şi-a ticluit propriile incursiuni, iar Charles Finney a corupt definitiv teologia învierii printr-un nou cvasi-pelagianism care actualmente stăpâneşte doctrina evanghelică, însă dincolo de asta adevărul a fost şi este limpede – TREBUIE SĂ RENAŞTI. Asta este ceea ce credeau partizanii bisericii de stat, dar nu o puteau propovădui efectiv, din pricina relaţionării lor ilicite cu magistratura. Doctrina anabaptiştilor, dacă nu şi bisericile sau practicile anabaptiştilor, arată că un om trebuie personal şi volitiv, conştient să fie în relaţie cu Dumnezeu, trebuind să îşi ridice pe acest temei biserica, iar aceasta a devenit doctrina protestantismului evanghelic.

Puritanismul, nuanţat în stilul anabaptist al conotaţiilor sale anglicane şi de biserică statală, şi propovăduit populaţiei „creştine”, a fost cel care a adus protestantismul la un stadiu mai parohial, local, etno- religios. Baptiştii, deşi nu erau în fruntea Marii Deşteptări, au fost de departe cei mai mari beneficiari ai acesteia, cel puţin în America. Explozia misiunilor moderne a avut loc curând după aceea, şi nu am exagera să spunem că, prin vasta majoritate a misionarilor proveniţi din lumea anglofonă, aproape fiecare creştin necatolic din lume îşi datorează existenţa (istoric, aşa este) apariţiei protestantismului tradiţional cu accente anabaptiste pe „adunarea” credincioşilor sub formă de biserică.

Nu, încă nu suntem toţi anabaptişti. Dar le suntem recunoscători pentru mărturisirea acestor adevăruri.

Îi putem iubi şi pe reformişti, şi pe anabaptişti?

Eu aşa cred. Am recomandat şi am fost provocat de o carte, „The Reformers And Their Stepchildren” („Reformiştii şi copiii lor vitregi”); oricum, cred că Verduin merge prea departe în unele dintre analizele lui. Ca erudit reformat care a subscris la opiniile anabaptiste, el este aidoma unui fost fumător, având accese de furie privind răul făcut de reformişti prin persecutarea anabaptiştilor. Mai precis, mă preocupă aceste aspecte la el:

– disciplina bisericească este imposibilă în Reforma supusă magistraturii, deoarece pentru a excomunica pe cineva din biserică înseamnă, în cele din urmă, a-l îndepărta pe acela din societate. El nu are de-a face cu ceva de genul Genevei lui Calvin. Să fie sigur faptul că măreţia, dar şi tragedia Genevei este că a combinat o perspectivă constantiniană cu un punct de vedere al disciplinei bisericeşti?

 – reformiştii nu erau adevărata biserică, ci mai degrabă o continuare a bisericii „decăzute”. E oare sigur că această afirmaţie merge prea departe? Grupurile individuale ale credincioşilor reformaţi erau la fel de persecutaţi ca anabaptiştii, în ţările în care magistraţii nu agreau opiniile reformiste. Verduin sugerează astfel că atunci când tabăra reformată ajungea într-un teritoriu, adevăraţii credincioşi erau în cu totul altă parte.

– biserica pre-constantiniană era o biserică curată, care se întrunea în secret şi de la care adevăraţii credincioşi s-au rupt când a venit vorba de compromisul constantinian. În realitate, bisericile creştine erau cât se poate de publice şi în unele locuri aveau clădiri mari, până când marea şi cea din urmă persecuţie a început, în anul 303.

– Părinţii bisericii au acţionat calitativ în mod diferit în privinţa ereziei, înainte de Constantin. Deloc. Ei erau la fel de intoleranţi în legătură cu deviaţiile de la adevăratul catolicism înainte de Constantin. Doar că aveau mai multă putere după Constantin.

Pentru aceleaşi motive pentru care mi-e greu să cred tot ce spune Verduin, mi-e greu să cred şi afirmaţiile reciproce ale reformiştilor sau ale anabaptiştilor, cum că cealaltă tabără se îndreaptă spre osânda veşnică. În realitate, situaţia era tragică şi poate inevitabilă, cam ca aceea în care întemeietorii Americii au scris Constituţia Americană incluzând sclavia, deoarece ei nu concepeau vreo altă cale de a face o Uniune viabilă. A fost la îndemâna celor două tabere, una corectă în doctrină, cealaltă corectă în practică, de a arunca anatema asupra celeilalte părţi, până când chestiunea a ajuns în locuri precum Anglia, acolo unde, ai putea spune, toleranţa şi denominaţionalismul au fost aproape inventate.

Îi iubesc pe reformişti, îi iubesc şi pe anabaptişti. Şi unii, şi ceilalţi îmi sunt înaintaşi. Anabaptiştii, deşi cu un stil de viaţă mai atractiv, erau deficitari în privinţa mântuirii prin credinţă, în insistenţa lor asupra liberului arbitru. Nu dădeau suficient din gândire spre rânduiala creaţiei lui Dumnezeu în privinţa întregii omeniri, aşa cum se arată în Geneză, aici incluzându-se şi magistraţii, asta încă dinaintea Legii mozaice şi a Crucii. Acest lucru i-a dus către respingerea vreunui creştin care slujea în vreo formă de guvernământ. Iar deficienţele reformiştilor au fost documentate mai sus. Însă urmaşii lor pot aprecia că au primit ambele teologii, a reformiştilor şi a anabaptiştilor, pentru a crea evanghelismul modern în cele mai puternice forme ale sale.

 Note de subsol:

Vezi articolul „Baptism,” The New International Dictionary of the Christian Church

horizontal rule

– See more at: http://publicatia.voxdeibaptist.org/apologetica_nov14.htm#sthash.bPeImDxZ.dpuf

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.