Anabaptiştii şi Reforma Chris Good

download

Anabaptiştii şi Reforma

Chris Good

© 1998

Într-o dimineaţă rece de iarnă, pe 21 ianuarie 1525, în oraşul elveţian Zurich, Conrad Grebel îl boteza pe George Blaurock, care la rândul lui îi boteza pe ceilalţi prezenţi. Astfel s-a format prima congregaţie protestantă reformată distinctă din era Reformei, precum şi prima biserică a credincioşilor botezaţi în peste 1000 de ani. În următorii 10 ani, aproape toţi cei implicaţi au fost martirizaţi, însă mişcarea începută de dânşii va prospera.

Cine erau acei oameni?
De ce au reformat biserica potrivit tiparului biblic, când atâţia dintre contemporanii lor mai capabili şi faimoşi nu au reuşit?
De ce au fost atât de crunt persecutaţi, deopotrivă de protestanţi şi catolici?

Scopul acestui studiu este de a răspunde acestor întrebări şi de a înţelege mai bine propria noastră moştenire baptistă reformată.

Definirea termenilor:

Termenul „anabaptism” (literal: rebotezare) a fost o poreclă întrebuinţată de oponenţii Reformei radicale pentru a o identifica. Oricine susţinea că este creştin, dar nu era luteran, protestant sau catolic, părea să fie etichetat drept anabaptist. Ca rezultat, termenul a devenit asociat cu grupările extreme, în locul marii majorităţi de anabaptişti cumpătaţi, supuşi scripturii şi paşnici. Adevăraţii anabaptişti au respins acest termen, considerând că ei nu rebotezau, deoarece priveau botezul infantil ca nefiind valid. Ei vedeau botezul credinciosului ca singur botez valid potrivit scripturii.

Pentru acest studiu, următoarele definiţii vor fi întrebuinţate:

TERMEN DEFINIŢIE
(Ana)baptist: Respinge botezul infantil şi practică botezul credinciosului.
Anti-pedobaptist: Respinge botezul infantil, dar nu îi reboteză pe cei „botezaţi” ca prunci.
Evanghelist: Susţine slava, credinţa şi autoritatea unică a Scripturii.
Magistraturist: Crede că magistratul (autorităţile politice) promovează şi apără credinţa oficială a unei naţiuni prin mijloace politice.
Pedobaptist: Practică botezul infantil.
Raţionalist: Situează raţiunea deasupra Scripturii.
Revoluţionar: Cel care crede că structurile politice actuale sunt nedrepte şi ar trebui înlăturate prin sabie, pentru a fi înlocuite cu stăpânirea unui ales direct.
Spiritualist: Situează Duhul deasupra Scripturii.

 ORIGINI

ANABAPTIŞTII ELVEŢIENI (1523-1526)

Înaintea anului 1523, nu se făcea vreo diferenţă între cei care ulterior aveau să fie cunoscuţi ca „radicali” şi reformiştii zuinglieni mai conservatori din Zurich. Cu toţii erau cunoscuţi simplu, sub numele „Frăţia” (o titulatură pe care radicalii aveau să continue să o poarte). Într-adevăr, cam pe la 1521 cei mai mulţi radicali studiau sub diriguirea lui Zwingli, fiindu-i prieteni acestuia.

În timpul celei de A Doua Dispute (1523) privind Reforma făcută bisericii din Zurich, Zwingli s-a domolit în privinţa apelului său precedent, ca consiliul orăşenesc să abroge neîntârziat mesa catolică, altfel va trece el la fapte, trecând la o poziţie mai conservatoare, aceea de a nu acţiona fără autorizare din partea consiliului. Acesta era un răspuns la dorinţa Consiliului de a adopta Reforma, însă într-un ritm viabil pentru întregul Canton Zurich. Pentru Grebel, Manz şi alţi radicali, o astfel de concesie era o subminare a lui Zwingli faţă de propriul principiu Sola Scriptura (Numai Scriptura) ca autoritate unică într-ale credinţei. Grebel şi ceilalţi au văzut contraargumente în faptul că  magistraţii urmau să determine ce fel de reformă se va petrece. Zwingli submina autoritatea Scripturii, deoarece Dumnezeu (aşa cum dezvăluie El prin Cuvintele Sale) este cel ce determină cum să ne închinăm, nu statul. Această concesie a fost cea care i-a dezamăgit pe radicali, atunci când Reforma lui Zwingli a început.

La început nu se ridica problema botezului infantil, ci era un îndemn, pentru cei ce doreau să fie credincioşi, de a lua parte la Cina Domnului aparte de cei care ar tăgădui-o, prin vorbă sau faptă. Când a devenit evident că magistratura nu avea să le sprijine apelurile, radicalii au început să caute formarea unui grup de credincioşi voluntari. Între timp, opinia că Cina Domnului era valabilă doar pentru credinţa firească a condus la ideea că botezul era valid doar acolo unde era prezentă şi credinţa. A alege Legământul era o chestiune privită ca fiind singura renaştere spirituală, fără tangenţe cu naşterea fizică. Acest concept a pricinuit ca până şi Zwingli să aibă îndoieli faţă de botezul pruncilor, la un moment dat. Oricum, după aceea Zwingli a început să pledeze botezul  infantil făcând o analogie între circumcizie şi botez – ambele sunt înfăptuite la copii. Radicalii i-au respins interpretarea, arătând că prima era de un anumit fel, precum Paştele (la care copiii puteau lua parte), în vreme ce cealaltă era precum Cina Domnului (la care până şi Zwingli ştia că pot lua parte doar adulţii).

Ideea excluderii necredinciosului sau nemernicului de la comuniune (aşa cum s-a practicat ulterior de reformaţi şi luterani, ca răspuns la criticile anabaptiştilor) s-a extins apoi şi asupra calităţii de membru al bisericii, fiind numită „interdicţie”. Această idee, laolaltă cu idealul purităţii bisericii, aveau să devină trăsături distinctive ale doctrinei anabaptiste.

Pe 5 septembrie 1524 Grebel, într-o scrisoare adresată revoluţionarului Müntzer (pe care, din nefericire, nu a primit-o vreodată), principalele trăsături ale teologiei anabaptiste s-au reliefat clar:

  • respingerea botezului infantil
  • copiii vor fi văzuţi ca parte a sacrificiului lui Hristos până la vârsta discernământului
  • necesitatea Interdicţiei (conform Matei 18:15-18)
  • respingerea, în consecinţă, a „sabiei” (Cuvântul este sabia creştinului)
  • respingerea liturghiei, a preoţiei şi a altor aspecte religioase nesprijinite de Scriptură (nici una dintre cele enumerate aici nu erau practicate de Müntzer.)

La începutul lunii ianuarie 1525, o dispută privind baptismul a avut loc, cu participarea lui Zwingli. Radicalii nu erau pregătiţi să ţină piept în polemică elocventului Zwingli, iar Consiliul (care deja înclina spre susţinerea lui Zwingli), a condamnat întrunirile biblice ale radicalilor şi opiniile lor antipedobaptiste. După înfrângere, pe 25 ianuarie, radicalii au format prima congregaţie de credincioşi prin botez (folosind stropirea).

Mai apoi, ca răspuns la rapida răspândire a crezurilor baptiste şi a practicilor aferente în canton, autorităţile din Zurich au interzis propovăduirea şi chiar asocierea cu anabaptiştii, sub sancţiunea întemniţării sau exilării. Din anul 1526, Consiliul a decretat pedeapsa cu moartea prin înecare pentru cei care persistau în anabaptism. În ziua de 5 ianuarie 1527, Felix Manz a fost primul din mulţii anabaptişti care au fost înecaţi. Astfel a început Reforma anabaptistă.

Liderii elveţieni de la începuturi

Conrad Grebel: fiu al unui consilier din Zurich, a învăţat limbile vechi la Viena şi Paris. Altădată prieten al lui Zwingli, el s-a alăturat în 1522 grupării Frăţia, în jurul lui Zwingli. Pe la 1524 a început să se opună încercărilor lui Zwingli de a forma o biserică de stat, argumentând în favoarea unei adunări independente şi voluntare. După botezarea sa, Conrad a călătorit prin canton, promovând convingerile baptiste şi botezând public câteva sute de oameni. Mai apoi a fost arestat şi aruncat în temniţă, unde a şi murit în anul 1526.

Georg Blaurock: fost călugăr şi orator înflăcărat. Fiind străin, el a fost biciuit şi alungat din Zurich, după câteva episoade care s-au soldat cu închisoarea, pe 17 ianuarie 1527. El a dus apoi mesajul anabaptist în Biel, Berna şi în provincia catolică Tirol.

Felix Manz: cetăţean al oraşului Zurich şi erudit în ebraică. Anabaptiştii se întruneau frecvent în casa mamei lui. El a fost înecat pentru convingerile anabaptiste pe 5 ianuarie 1527, cu aprobarea lui Zwingli, mama şi fiul lui fiind obligaţi să privească. Nu s-a dezis de nimic. Manz a fost prima victimă a bisericii protestante de stat. Alţi 11 i-au urmat curând.

Wilhelm Ruebin şi Simon Stumpf: pastori în Basle, respectiv Hongg. Au adoptat părerile baptiste şi au fost alungaţi, mergând să răspândească aceste vederi pe cuprinsul Elveţiei şi în sudul Germaniei. În mod tragic, după ce a făcut multe pentru stabilizarea anabaptiştilor evanghelici, Rueblin a fost repudiat de această mişcare în 1535.

Învăţături cheie

  • Numai Scriptura, ca autoritate finală.
  • Necesitatea unei biserici curate a credincioşilor, adunaţi în ea prin botez.
  • Pacifismul – Cuvântul este sabia creştinului într-o altfel de Împărăţie
  • Ispăşirea universală (ca replică la botezul infantil care să înlăture păcatul originar)
  • Liberul arbitru şi înţelegerea empirică a mântuirii
  • Venirea iminentă a lui Hristos

CEILALŢI RADICALI

SPIRITUALIŞTI, RATIONALIŞTI ŞI REVOLUŢIONARI

Pentru a înţelege natura diversă a anabaptismului, trebuie să privim mai întâi la influenţele pe plan mai larg ale vremii. De aici vom putea să percepem locul unic al anabaptiştilor în susţinerea Reformei, dar şi eşecurile lor.

SPIRITUALIŞTII
Spiritul deasupra Cuvântului

Învăţături cheie

Ei au reliefat lucrarea lăuntrică a Duhului, mai presus de Scriptură. Ar putea fi împărţiţi mai departe în spiritualişti evanghelici şi spiritualişti profetici:

Spiritualiştii evanghelici

  • Au avut o influenţă cheie în Reforma zuingliană, îndeosebi în privinţa promovării  unei idei memorial-simbolice asupra sacramentelor
  • Au subliniat iluminarea interioară sau inspiraţia (din misticismul catolic de mai înainte) şi renaşterea lăuntrică. Acest lucru a dus, în timp, la respingerea formelor exterioare. Hrănirea lăuntrică întru Hristos, nu păstrarea obiceiurilor (botezul şi Cina Domnului, adică Sfânta Cuminecătură) era tot ce se cerea. Spiritualiştii evanghelici au argumentat că formele exterioare pot fi abandonate, pentru unificare celui ales cu Duhul. Ca rezultat, mulţi au ales să rămână în biserica catolică. Spiritualismul evanghelic nu a reuşit să dea o Reformă de amploare.
  • Uneori, sublinierea lăuntricului ca mai presus de cele exterioare a dus convingerea greşită că nu mai putea exista o Lege sau posibilitatea de a păcătui, pentru creştin. Acţiunile tale exteriorizate erau văzute de ei ca având consecinţe insignifiante.

Spiritualiştii profetici

 Subliniau darurile inspiraţiei, viziunii şi profeţiei

  • susţineau venirea iminentă a lui Hristos şi a Împărăţiei Lui, potrivit proorocului
  • Ceva mai dornici să adopte semnele exterioare ale credinţei decât contrapartida lor evanghelică.

 Personaje cheie:

Hinne Rode: Iniţial rector al şcolii Frăţiei din Utrect, Olanda, Rode avea legături cu demersurile Reformei din Wittenberg şi Zurich. Vederile evanghelice erau simpatizate în Olanda tradiţional tolerantă, iar mulţi priveau dezvoltarea Reformei cu mare interes. Oricum, Rode şi alţii au mers mai departe decât spiritualiştii olandezi anteriori, care doar reliefau un trunchi de credincioşi din sânul Bisericii Catolice. Acum, ei au început să agite spiritele pentru Reformă. În acest moment, Rode a vizitat oraşul Wittenberg, însă acolo nu a încuviinţat opiniile lui Luther privind sfintele taine. La întoarcere, Rode a fost acuzat că ar fi luteran şi a fost înlăturat din funcţia sa. Continuând lucrările spiritualiştilor olandezi, el s-a îndreptat către Elveţia, promovând convingerile evanghelice. În 1523, Rode l-a întâlnit pe Zwingly, care a găsit în perspectiva simbolistic-memorială a sacramentelor (interpretând „acesta este trupul meu” ca „acesta simbolizează trupul meu”) o cristalizare a gândirii sale, pe care o dezvolta. Sfintele taine erau valide doar acolo unde era întâlnită şi credinţa. După asta, Rode s-a îndreptat către Strasbourg, propovăduindu-şi ideile în Olanda, fiind însă întemniţat în 1530 ca zuinglian(!). Principala influenţă venită de la Rode consta în promovarea unei perspective simbolistic-memoriale faţă de sfintele taine în mişcarea zuingliană de la început, thereby creând astfel bazele doctrinare ale anabaptismului.

Profeţii din Zwickau (1521-1522): trei meşteşugari din oraşul Zwickau au afirmat că au darul profeţiei şi au început promulgarea unor precepte care erau un amestec de idei taborite şi waldensiene: includeau antipedobaptismul; negarea preoţiei ca profesie sau  a religiei organizate, pentru că toţi oamenii evlavioşi vor fi sub directa influenţă a Duhului; revelaţii speciale prin viziuni şi vise; şi întoarcerea iminentă a lui Hristos. În decembrie 1521, ei au venit în Wittenberg pentru a încerca să îi convingă pe reformişti. Melanchthon, impresionat de cunoştinţele lor biblice, nu era foarte sigur ce anume să facă. Prezenţa lor continuă crea agitaţie, deoarece „Profeţii” deveneau tot mai guralivi în  etalarea opiniilor lor şi în criticarea conservatorismului lui Luther. La întoarcerea lui Luther, din 1522, au fost alungaţi din urbe şi nu se cunosc prea multe despre ei mai apoi. Importanţa lor a fost influenţa avută asupra revoluţionarului Müntzer, precum şi avertismentul dat nouă de a nu ne lăsa intimidaţi pentru a „uita de Duh”, dacă vom respinge învăţăturile „profeţilor”.

Andreas Karlstadt (1477?-1541): născut în Bavaria, educat în Erfurt, Koln şi Wittenberg, acolo unde a intrat în facultate în anul 1511. La început oponent al lui Luther, el a devenit luteran după ce l-a citit pe Augustin. A rămas un adept al luteranismului până în 1521. Atunci, când Luther se ascundea în Wartburg, el a început reformarea bisericii interzicând muzica şi dând împărtăşania şi celor laici. A devenit vizibil şi faptul că avea convingeri antipedobaptiste şi o perspectivă memorialistică asupra împărtăşaniei. Obligat fiind să părăsească oraşul, Karlstadt a mers în Orlamünde, unde şi-a atacat foştii asociaţi şi s-a identificat pe sine cu ţărănimea, renunţând la titlurile sale academice şi purtând straiele lor. A ajuns să creadă că experienţa duhovnicească cerea echitate socială şi ideile sale au dat o bază teologică pentru justificarea pornirii unei răscoale. (Karlstadt personal nu a devenit vreodată revoluţionar, nici nu a sprijinit răspândirea violenţei Răscoalei ţărăneşti din 1525. El a afirmat că numai Dumnezeu va aduce aici Împărăţia Sa.) Luther a venit pentru a dezbate cu el, iar Karlstadt a pretins că primise revelaţie direct de la Sfântul Duh, pentru a-şi justifica faptele şi doctrinele. În 1524 el a fost forţat să plece, contestat fiind chiar şi de ţărani. A plecat pentru a se întâlni cu Zwingly şi ceilalţi lideri, fiind până la urmă atras de cauza lor. În consecinţă, a devenit pastor zuinglian în Altstatten, în anul 1531. În 1534 a fost numit profesor la Basel şi a rămas acolo până la moartea sa, în anul 1541.

Kaspar Schwenkfeld (1489-1561): Spiritualist evanghelic de căpătâi, Schwenkfeld a descoperit principiile Reformei prin Müntzer şi Karlstadt. Însă el a respins extremismul celui din urmă şi a dezvoltat propriile sale principii. Schwenkfeld a susţinut unitatea nevăzută a Bisericii Alese prin Duh. A refuzat să se alăture vreunei grupări religioase a zilelor sale, văzând la toate greşeli ale spiritului partizan. Din acelaşi motiv el şi-a îndemnat adepţii să nu formeze nici grupări separate. El a diminuat importanţa cuvântului şi a sfintelor taine, preferând să sublinieze Cuvântul lăuntric al Duhului pentru renaştere şi cucernicie – precum şi hrănirea lăuntrică a credinţei în Hristos. Credinciosul trebuia să arate un trai schimbat. El s-a opus interferenţei statului in religie,  considerând-o contrară ideii că numai Duhul poate garanta lumina spirituală şi Adevărul. Schwenkfeld a promovat şi doctrina Trupului Celest al lui Hristos – faptul că omenescul Lui venea de la Dumnezeu, nu de la Maria. A argumentat asta prin faptul că Hristos a fost „conceput”, nu „creat” – în încercarea de a contracara antitrinitarianismul. Deşi scos în afara legii, Schwenkfeld a dus o corespondenţă vastă cu reformiştii şi radicalii de vază ai zilelor sale, influenţându-l puternic pe Sebastian Frank (1499-1543). Unele dintre accentuările sale au fost preluate în anabaptism şi puritanism în Anglia şi de Mişcarea Pietistă pe continent. A fost şi un premergător al quakerismului.

RATIONALIŞTII

Raţiunea mai presus de Cuvânt

Învăţături cheie:

Predestinarea
Unitarieni, în cea mai mare parte.
Au respins influenţa statului în religie şi, drept rezultat, au respins în mod eronat formularea trinitariană niceeană.
Au influenţat puternic anabaptismul italian şi pe cel polonez
Au propovăduit toleranţa religioasă
Precursori ai Iluminismului şi a liberalismului teologic.

Personaje cheie:

Miguel Servetus (1511-1553): Faimos în mare măsură ca fiind ereticul arestat şi executat la iniţiativa lui Calvin. Servetus, un spaniol, a studiat limbile biblice, matematica, teologia, filosofia şi dreptul la universităţile din Zaragoza şi Toulouse. A ajuns secretar al duhovnicului lui Carol al V-lea. A părăsit apoi curtea, călătorind în Basel şi Strasbourg, unde s-a întâlnit cu Martin Bucer („Reformistul delicat”) şi posibil şi cu unii anabaptişti. De aici şi-a dezvoltat interesul în studierea Bibliei. Servetus a ajuns să creadă că, pentru a-i converti pe musulmani şi evrei, doctrina Treimii ar trebui să fie reinterpretată. El a afirmat că cea mai mare greşeală era credinţa în existenţa eternă a Fiului (şi în consecinţă, în dumnezeirea Lui, corelată cu persoana Sfântului Duh). Şi-a expus ideile şi criticile într-o serie de lucrări (1531-1532) prin care şi-a atras o opoziţie virulentă din partea reformiştilor şi catolicilor de vază, deopotrivă. Pentru a evita persecuţia, Servetus a îmbrăţişat cariera de medic, studiind la Lyon. Aici şi-a publicat descoperirea privind circulaţia pulmonară a sângelui. Mai târziu, a lucrat ca medic în Viena, la arhiepiscopul la care s-a şi întors la studierea teologiei. Servetus a ajuns un denunţător înverşunat al lui Calvin, în care a văzut un promotor al greşelii, scriind Restabilirea creştinismului, ca replică la lucrarea lui Calvin Institutes of Christian Religion (Instituţiile religiei creştine). În tomul său, el a reliefat şi ideile antipedobaptiste, precum şi ideea că Dumnezeu poate fi găsit prin intermediul tuturor religiilor. Ca rezultat, a fost arestat de inchiziţie în Viena, însă a scăpat, doar pentru a fi arestat iarăşi în timp ce trecea prin Geneva, vorbind despre acuzaţie de erezie a lui Calvin. Arderea sa pe rug, pe 27 octombrie 1553 a pornit o controversă privind tolerarea diferenţelor religioase în ţinuturile protestante.

Biserica Reformată Minoră (Polonia şi Transilvania, 1550-1578): Această biserică s-a format ca rezultat al circumstanţelor istorice din Polonia şi Transilvania. Prima influenţă protestantă care a ajuns a fost luteranismul, care a fost îmbrăţişat de mulţi dintre seniorii cu o gândire independentă. După aceea a venit calvinsimul, care i-a atras pe mulţi dintre cei aflaţi pe poziţia luterană. În rândurile calviniştilor s-a ivit o dispută privind trinitatea, o polemică în care fiecare tabără o acuza pe cealaltă de erezie. În cele din urmă, Biserica Reformată s-a despărţit în Biserica Reformată Majoră, care adera la poziţia ortodoxă niceeană, şi Biserica Reformată Minoră, care a simţit că trebuie folosit numai limbajul strict scriptural. Biserica Minoră era o coaliţie independentă, unită de antitrinitarianism, însă în cadrul căreia (până la apariţia lui Fausto Sozzini) opiniile variau de la cele ale triteiştilor (care erau bucuroşi să se închine la Hristos) până la unitarieni absoluţi (care nu se închinau la Hristos). Influenţa calvinistă timpurie a continuat cu crezul în predestinare, iar un antipedobaptism crescând s-a dezvoltat prin practici anabaptiste. Biserica Minoră a fost capabilă să supravieţuiască deoarece o treime din populaţie o sprijinea, o altă treime susţinând Biserica Majoră, iar cealaltă treime Biserica Catolică. Acest lucru i-a silit pe cei din stăpânire să confere o remarcabilă toleranţă religioasă, cel puţin până când „Dumnezeu îi va fi călăuzind mai clar prin Cuvântul Lui „.

Fausto Sozzini (Socinus) (1539-1604): Născut în Siena, Italia, Socinus a fost orfan de la o vârstă destul de fragedă şi a primit o educaţie destul de sumară. La 20 de ani, el a fost denunţat pentru a avea opinii eretice, fugind în Lyon. Aici a scris o lucrare despre Evanghelia lui Ioan, în care respingea dumnezeirea lui Hristos. S-a întors apoi în Italia, la Florenţa, acolo păstrând aparenţe de romano-catolic, înainte de a pleca în Transilvania şi apoi la Basel, pentru a-şi cunoaşte unchiul, Lelio Sozzini (1525-1562). (Unchiul său fusese prieten cu Servetus, continuând să promoveze lucrările acestuia sub o altă formă, după moarte pe rug a sa). În 1578, lui Socinus i s-a cerut să vină şi să  sprijine Biserica Reformată Minoră, antitrinitariană, din Polonia, bazată pe academia ei de 1000 de studenţi din Racov. Acolo Socinus şi-a extins influenţa prin Polonia şi Transilvania, unificând Bisericile Minore cu catehismul racovian revizuit (1574, 1605). Un document de-al lui susţine următoarele: Isus este o revelaţie a lui Dumnezeu, însă doar ca om; acel „Cuvânt devenit trup” înseamnă că hotărârea lui Dumnezeu s-a întrupat prin omul Isus; Hristos nu a fost Fiul lui Dumnezeu înainte de naşterea Sa; separaţia statului de biserică; odihna sufletului şi nimicirea ticălosului (nemurirea condiţionată). Socinienii (aşa cum au ajuns ei să fie cunoscuţi) respingeau toate doctrinele protestante clasice, inclusiv dumnezeirea lui Hristos, ispăşirea substitutivă (a lui Hristos în locul nostru), justificarea prin credinţă, păcatul originar şi decăderea totală. În mod ironic, Socinus însuşi nu s-a alăturat vreodată acestei biserici. Cea mai mare parte a Bisericii Minore era de credinţă baptistă, însă Socinus a rămas antipedobaptist. Asta din cauză că tendinţele sale spiritualiste l-au dus către o reluctanţă privind botezul copiilor, el afirmând insistent rebotezarea. Acest lucru, pe lângă ideea sa de a subscrie la liberul arbitru, l-a împiedicat să fie membru al Bisericii Minore. În anul 1638, ca replică la contra-reforma catolică, autorităţile polone au suprimat Biserica Minoră, iar socinianismul a fost răspândit în Europa prin intermediul refugiaţilor, ulterior afirmându-se ca unitarianism în secolul al XVIII-lea, dezvoltându-se astfel în liberalism teologic începând cu anul 1800. Un aspect interesant este că refugiaţii au dus cu ei şi convingerea că scufundarea este forma corectă de botez (un lucru câştigat de la ortodoxia răsăriteană). Lucru care avea să treacă printre menoniţii olandezi şi să influenţeze tradiţia baptistă engleză.

REVOLUŢIONARII

Sabia (alesul) mai presus de Cuvânt

Învăţături cheie

Revoluţionarii erau spiritualişti profetici extremi, care nu mai putea accepta tensiunea dintre trăirile, experienţele spirituale lăuntrice în mijlocul unei lumi exterioare nedrepte şi murdare. Ei au căutat să rânduiască lumea exterioară prin întrebuinţarea forţei.
Au susţinut ideea sprijinul politic al religiei, prin magistratură, însă printr-o guvernare curată, cu un Ales ca şi stăpânitor (de exemplu: statul subordonat al bisericii)
Visul unei Împărăţii milenare iminente ducea la justificarea folosirii sabiei de către cei aleşi de Dumnezeu. Împărăţie adesea identificată cu sărăcia materială sau opresiunea socială.

Personaje cheie:

Thomas Müntzer (1490?-1525): Născut în sudul Germaniei, Müntzer a ajuns la convingeri luterane fiind student în vremea disputei lui Luther, în Leipzig. Numit ca pastor în Zwickau la recomandarea lui Luther, el s-a implicat în demersurile Profeţilor din Zwickau. Tot mai violent în denunţurile la adresa clerului catolic, el a început şi să sublinieze necesitatea unei călăuziri directe de la Sfântul Duh şi implicarea laică în cadrul Bisericii. Acest lucru l-a adus la un conflict făţiş cu Egranus, reformistul luteran principal din zonă. După demiterea sa, el a mers la Praga, îndemnându-i pe adepţii lui Hus să îl ajute la făurirea unei noi epoci. Mai apoi, el a ajuns preot paroh la Allstedt, unde a reformat biserica locală. Müntzer a fost primul luteran care să introducă un limbaj pe înţelesul maselor în slujba bisericească, împărtăşania pentru mireni şi cântarea imnurilor religioase. Într-o zonă predominant catolică, reforma sa a atras puternic atenţia populaţiei. La începutul anului 1524, şi-a organizat în taină adepţii în bande, anticipând trecerea la arme în numele evangheliei. În luna mai, au jefuit un lăcaş de cult catolic din vecinătate. Acest lucru, laolaltă cu avertismentele date de Luther, au făcut ca Ducele să ceară lămuriri. Müntzer a încercat să îi convingă pe magistraţi că trebuie să îşi îndeplinească sarcina şi să folosească chiar şi forţa pentru rânduirea evangheliei. Fiind alungat, Müntzer s-a dus în Muhlhausen, unde şi-a îndemnat enoriaşii ţărani să se alăture Răscoalei ţărăneşti şi să aducă Împărăţia lui Dumnezeu – o Împărăţie în care toţi vor fi egali în sensul economic şi politic (democratic). În această Împărăţie nu vor exista nobili sau cler, pentru că toţi stăpânitorii malefici vor fi nimiciţi. Răscoala a fost înfrântă, în parte şi din cauza incompetenţei militare a lui Müntzer,  iar supravieţuitorii măcelăriţi. Müntzer s-a ascuns, însă a fost prin, interogat şi executat. În pofida unor afirmaţii istorice, Müntzer şi majoritatea adepţilor lui nu erau anabaptişti. Müntzer însuşi era antipedobaptist şi nu a fost rebotezat vreodată. Majoritatea adepţilor lui, cei care au supravieţuit, nu s-a alăturat vreodată anabaptiştilor. Multe dintre ideile lui  Müntzer vor avea apoi o influenţă printre spiritualiştii anabaptişti într-o formă nerevoluţionară.

CATOLICISMUL

Biserica/tradiţia mai presus de Cuvânt

 Catolicismul a susţinut făţiş că cuvântul lui Dumnezeu poate fi interpretat în mod viabil numai de ierarhia bisericească, în lumina revelaţiei continue păstrată prin tradiţie. Denaturarea Evangheliei generată de acest lucru începând cu anii 1500 a fost principala cauză a Reformei.

Reformiştii

Magistratul /Principele mai presus de Cuvânt

Deşi teoretic aderau la principiul Sola Scriptoria, reformiştii au subminat acest principiu  plasând statul ca autoritate ultimativă în religie.

ANABAPTIŞTII

Anabaptiştii, ca şi reformiştii, susţineau ideile următoare:

Sola Scriptura: numai Cuvântul este autoritate şi armă a Credinţei.
Sola Fidei: Credinţa numai în Hristos este temelia Bisericii.

Doar anabaptiştii evanghelici au luat poziţie pentru un creştinism bazat doar în jurul Cuvântului lui Dumnezeu, ca unică armă a acestuia. Vedem că acest lucru a funcţionat în istoria subsecventă a mişcării anabaptiste. Totuşi, în ciuda înţelegerii lor corecte privind natura Bisericii ca trup duhovnicesc, anabaptiştii nu au fost imuni la erorile care s-au ivit printre ei.

 ANABAPTISMUL TIMPURIU

Expansiune şi persecuţii

În pofida persecuţiilor din Zurich, mişcarea a continuat să se răspândească.

        1523-1525    Baptişti în 6 locuri din cantonul Zurich
1525-1527    Baptişti în 26 de locuri din cantonul Zurich
1527-1531    Baptiştiin în 56 de locuri din cantonul Zurich
1531-1535    Baptişti în 70 de locuri din cantonul Zurich

La un moment dat, bisericile anabaptiste din Zurich şi din cantonul învecinat St Gall numărau peste 800, fiecare. Pe măsură ce mişcarea se extindea, toleranţa iniţială a autorităţilor adesea a dispărut, iar persecuţiile au forţat răspândirea ulterioară a evangheliei. În această privinţă, anabaptiştii erau pe deplin conştienţi că propovăduirea făcută de ei era asemănătoare cu cea a bisericii Noului Testament şi că suferinţa avea să devină o pecete a adevăratei biserici.

ANABAPTIŞTII SPIRITUALIŞTI

Anabaptiştii spiritualişti îşi au sorgintea în Germania de sud, provenind de la mulţi dintre adepţii lui Müntzer şi Karlstadt. S-au ivit după accentuarea ideii Sola Fidei (Numai credinţa) făcută de Luther până la extrem, unde iluminarea interioară (sau „Cuvântul lăuntric”) ocupa un rol central, chiar până la excluderea autorităţii Scripturii. Cuvântul lăuntric a fost legătura dintre spiritualismul evanghelic al lui Schwenkfeld (şi apoi al lui Sebastian Frank) şi spiritualismul profetic al lui Müntzer Karlstadt. „Cuvântul lăuntric” era sursă atât a renaşterii, cât şi a călăuzirii profetice. Numai acesta era menit să fie ascultat – însă cu rezultate dezastruoase. Anabaptiştii spiritualişti au tins să accentueze unitatea întru Duh şi nu au avut o disciplină bisericească riguroasă, fiind îndeobşte suspicioşi la orice relevare a „formelor” exterioare.

Hans Denck (1495-1527): Denck avea să aibă o influenţă enormă în cadrul mişcării anabaptiste, în ciuda implicării sale scurte. Denck s-a născut în Heybach, Bavaria. A studiat sub diriguirea lui Oecolampadius (un asociat al lui Zwingly) în Basle, înainte de a ajunge profesor de teologie în Nürnberg. Cât a stat acolo, a fost mult influenţat de către Müntzer, Karlstadt şi Schwenkfeld. Denck a ajuns la părerea că „Cuvântul lăuntric” era superior chiar şi Scripturii, fiind singurul care trebuia ascultat. În consecinţă, el a respins următoarele doctrine: autoritatea Scripturii; predestinarea; decăderea deplină; justificarea prin credinţă; suficienţa ispăşirii lui Hristos şi necesitatea botezului; Sfânta Cuminecătură şi preoţia. Hristos era doar un exemplu de dragoste dumnezeiască , iar mântuirea se obţinea în esenţă deopotrivă prin voinţă şi fapte. În aprilie 1525, Denck a fost convins de către Hubmaier să li se alăture anabaptiştilor. El argumenta că sunt trei feluri de botez: botezul Duhului (ori renaşterea) întâlnit la toate vârstele; botezul cu apă, întâlnit în Noul Testament, şi botezul suferinţei – întâlnită la cei Aleşi, în zilele din urmă ale lor. Denck şi-a promovat ideile cu mare succes în sudul Germaniei, ajungând apoi în Strassburg, în 1526. Învins în polemică de către Bucer şi Capito, Denck şi anabaptiştii spiritualişti au fost obligaţi să fugă. În august 1527, Denck şi Hans Hut au prezidat „Sinodul martirilor” al anabaptiştilor spiritualişti. Însă martiriul celor implicaţi şi estomparea ulterioară a speranţelor sinodului l-au adus pe Denck la deziamăgire. Într-o scrisoare către vechiul lui mentor, Oecolampadius, el şi-a cerut iertare şi s-a arătat dornic să renunţe la anabaptism şi să intre în biserica reformată (deşi deja susţinea o poziţie spiritualist-evanghelică în privinţa biserică). La puţin timp după aceea, s-a îmbolnăvit brusc de ciumă şi a murit.

Hans Hut (149??-1527): Hans Hut a fost cel ce a publicat lucrările lui Müntzer. După eşecul Răscoalei ţărăneşti, Hans Hut a început promulgarea doctrinelor lui Müntzer sub o formă nerevoluţionară. După ce l-a întâlnit pe Denck în Augsburg, Hut a fost „rebotezat”, pe 26 mai1526. De acolo a început să călătorească, botezând sute de oameni şi avertizându-i de venirea judecăţii. El privea atacurile otomane asupra creştinătăţii ca fiind mânia lui Dumnezeu faţă de un creştinism denaturat. A profeţit venirea unei noi epoci, şi bazându-se pe Daniel 12 şi Apocalipsa 13, a afirmat că sfârşitul va veni la 3 ani şi jumătate după „Restabilirea” adevăratei biserici. (Nu a fost clar dacă reperul era de la izbucnirea Răscoalei ţărăneşti sau de la prima congregaţie anabaptistă – în orice caz, data era cam pe la jumătatea anului 1528.) În toamna anului 1526, el i-a mustrat pe ţărani pentru a fi pus mâna pe arme prematur, în Răscoaka ţărănească, spunând că numai la momentul hotărât de Dumnezeu le va fi dată autoritatea de a stăpânii şi judeca asupra celor fără de frica lui Dumnezeu. Între timp, cei aleşi trebuiau să îndure. Părăsind Augsburgul, Hut a călătorit prin Austria. Influenţa sa a ajuns atât de mare, încât a ajuns să fie denumit „Apostolul austriac”. De acolo, el a ajuns la Nicolsburg, în Moravia, acolo având o dispută cu anabaptiştii evanghelici, cu liderul lor – Hubmaier, în faimoasa Polemică din Nicolsburg, în mai 1527. Şapte articole au reliefat poziţia anabatist-spiritualistă, fiind prezentate şi rămânând cunoscute ca Articolele de la Nicolsburg. Înclinând mai mult către anabaptiştii obişnuiţi, Hut s-a opus taxelor de război sau oricărei alte implicări a statului. În ciuda pacifismului afişat, sângeroasa doctrină a lui Hut „războiul sfinţilor de la sfârşitul veacurilor” a făcut ca seniorul de Liechtenstein, (asociat al congregaţiei lui Hubmaier) să intre în panică şi să îl întemniţeze pe Hut pentru tulburări civile. Arestarea „Apostolului” de către un asociat al lui Hubmaier a pricinuit multe resentimente, contribuind în mare măsură la schisma dintre anabaptiştii spiritualişti şi cei evanghelici, fiecare excomunicându-i pe ceilalţi. Eliberat fiind, Hut a revenit în Augsburg pentru a prezida celebrul Sinod al Martirilor, împreună cu Denck, în luna august. Pe 15 septembrie 1527, Hut a fost prins. Torturat pe o masă de tortură o vreme, a fost într-o zi lăsat să moară în celulă. O lumânare răsturnată de strajă peste aşternutul lui de paie a făcut să piară neajutorat, mistuit de foc. Nemulţumite nici acum, autorităţile i-au cărat cadavrul către curtea de judecată legat de un scaun, acolo fiind rapid condamnat la moarte, scos afară şi ars pe rug pe data de 7 decembrie 1527.

Melchior Hofmann (1500?-1543?): Născut în Wurttemberg, Germania, Hofmann era de meserie pielar. Luteran prin convingeri, el a început să predice, însă cu anumite accente mistice. Predica sa a fost atât de eficientă, încât a fost alungat din Wolmar în 1525, după câteva întâlniri cu Müntzer. Propovăduind idei revoluţionare şi viziuni profetice despre Împărăţia milenară, el s-a dus în oraşul Dorpat. Când autorităţile au încercat să îl prindă, s-a iscat o revoltă a maselor. A plecat în anul 1526, pentru a păstorii în Stockholm timp de doi ani, înainte de a ajunge în Strassburg, via Olanda. Acolo a devenit anabaptist, alăturându-se grupării adunate în jurul lui Denck. A luat parte la Sinodul Martirilor. Luând frâiele mişcării după moartea lui Denck, el s-a pretins unul dintre martorii din Apocalipsa 11:3, afirmând că Strassburg va deveni Noul Ierusalim al Împărăţiei milenare, în anul 1533. A susţinut că neîmpotrivirea poate fi lăsată deoparte când vor veni aceste evenimente, deoarece sfinţii „îi vor fi judecat pe necredincioşi”. El a mai pus accentul şi pe doctrina „Trupului celest” a lui Schwenkfeld. În anul1533, a fost arestat în Strassburg şi închis în temniţă, unde a rămas până a murit. Adepţii lui Hofmann au ajuns cunoscuţi ca „melchioriţi”, răspândindu-se rapid pe cuprinsul nordului Germaniei şi prin Olanda deocamdată nereformată.

„Sinodul Martirilor”, Augsburg, august 1527

Acest sinod (aşa numitul „Sinod al martirilor”, deoarece doar 2 din cei 60 de delegaţi iniţiali mai erau în viaţă 5 ani mai târziu) a fost organizat de Denck şi Hut. Sinodul urmărea să pregătească bisericile pentru mărturia ultimelor zile ale lumii – perioadă aşteptată pe la finele anului 1528. În vederea acelui sfârşit, au fost prezentate proaspăt formulatele Articole de la Nicolsburg. Ele constau în:

Un întreit botez al Duhului, apei şi peceţii suferinţei pentru copiii lui Dumnezeu.
Împărăţia lui Dumnezeu era a celor săraci, duhovniceşte.
Un singur trunchi al credincioşilor în comuniune. Fiecare să se îngrijească de ceilalţi, împărtăşind la nevoie bunurile sale.
Pământul va fi curăţat de rele prin foc, fiind astfel pregătit pentru sosirea Împărăţiei.
La judecata de pe urmă, toţi adevăraţii credincioşi vor fi iertaţi şi vor stăpâni întru dreptate.
Sufletele morţilor dorm până la înviere.
Toţi cei care tăgăduiesc Lumina lăuntrică dăruită oamenilor vor îndura osânda.

Pe lângă acestea, mai apoi au fost aleşi misionari care să răspândească mesajul şi a fost dezvoltată o strategie de propagare prin întreaga Europă, chiar şi dincolo de hotarele ei. Însă pierderile grele de vieţi, petrecute rapid după acest sinod, au năruit majoritatea acestor speranţe.

ANABAPTIŞTII EVANGHELICI

Anabaptiştii evanghelici îşi au obârşia în Zwingly şi în sublinierile lui privind ideea „Sola Scriptura”. Călăuziţi de Scriptură, ei au căutat restabilirea Bisericii potrivit tiparului şi practicii Noului Testament. Pe alt calapod faţă de spiritualiştii, ei au căutat o exprimare obedientă şi vizibilă a credinţei, în contextul unei congregaţii a credincioşilor, uniţi de botez, întăriţi prin disciplina bisericească (regula „Interdicţiei”).

Balthasar Hubmaier (1480?-1528): Născut lângă Augsburg, Hubmaier a făcut studii sub îndrumarea faimosului teolog catolic dr. John Eck. La vârsta de 30 de ani, Hubmaier a ajuns profesor de teologie la Universitatea din Ingolstat şi pastor la biserica din oraş. Ulterior a fost predicator la Catedrala Regensburg, unde şi-a însuşit opinii protestante şi a fost demis în 1522. A preluat o funcţie pastorală în Waldshut şi l-a vizitat pe Zwingli în Zurich, acolo unde a devenit un susţinător aprig al Reformei elveţiene. Însă din 1525 a trecut în tabăra lui Grebel, Manz, şi a altor radicali, oponenţi ai botezului infantil. La Paştele anului 1525 a fost capabil să convingă aproape întregul oraş Waldshut să adere la cauza anabaptistă. Ca rezultat, el şi alţi 360 de oameni au fost botezaţi de însuşi William Rueblin, iar biserica a fost reformată, înlăturându-se elementele catolice. Această reformă reuşită nu avea să dureze, deoarece Waldshut a căzur în mâinile austriecilor (catolici) pe 5 decembrie 1525, iar Hubmaier a fugit la Zurich. Acolo el a sperat să i se alăture lui Grebel şi celorlalţi, pentru a-l convinge pe Zwingly să adopte cauza radicală. Din nefericire, simpatiile anabaptiste legate de rebeliunea lui Müntzer şi a ţăranilor a făcut ca aceştia să fie priviţi cu suspiciune. În consecinţă, Hubmaier, Grebel şi ceilalţi anabaptişti au fost aruncaţi în închisoare. Hubmaier s-a dezis apoi, sub tortură (lucru de care ulterior s-a ruşinat teribil). Eliberat, Hubmaier a fugit în Moravia, unde a adunat un număr mare de oameni din Frăţie, devenind pastor al congregaţiei şi întemeind o tiparniţă. Totuşi, catolicii au venit iarăşi la putere (sub crudul şi zelosul Ferdinand). De data aceasta Hubmaier şi soţia lui au fost arestaţi şi duşi la Viena pentru interogări. Încurajat şi sprijinit de soţia sa, hotărât să nu facă aceeaşi greşeală de două ori, Hubmaier a refuzat fără preget să se dezică de opiniile lui, fiind ars public, în chinuri lente, până la moarte, în martie 1528, fiind în prealabil despuiat şi uns cu sare şi praf de puşcă. Câteva zile mai târziu, soţia sa a fost executată prin înecare. Hubmaier s-a distins printre anabaptişti prin angajamentul lui faţă de convingerea că un creştin poate lucra pentru stat (pe temeiul Romani13 şi Luca 3:12-14, etc) şi prin convingerea faţă de validitatea jurămintelor (în baza celei de a Treia Porunci). A mai susţinut şi ideile reformiste despre predestinare, până când a fost convins de poziţia legată de liberul arbitru, de către Denck, în aprilie 1525.

Michael Sattler (1490-1527): A fost confirmat de către Wilhelm Rueblin în Rottenburg, în anul 1525. Prin 1526, Sattler a ajuns la Strassburg, devenind imediat lider al unei mici grupări de anabaptişti evanghelici. A dus o corespondenţă bogată cu Bucer şi Capito, câştigându-le respectul şi prietenia pentru angajamentul lui evanghelic şi conduita paşnică. S-a opus cu tărie extremismului spiritualist al lui Denck, însă la fel de bine a ales să părăsească oraşul Strassburg ca urmare a expulzării anabaptiştilor, deşi lui i s-a îngăduit să rămână. S-a dus să îl întâlnească pe Wilhelm Rueblin în Horb, un centru de activitate misionară. Acolo el a prezidat Sinodul Schleitheim. Însă autorităţile catolice au fost informate de întoarcerea sa la Rottenburg, acolo fiind arestat, torturat şi condamnat la moarte, în pofida unei simpatii publice răspândite. Pe 21 mai 1527, Sattler a fost întâi torturat, fiind apoi osândit la: „. . . va fi dus la călău, care îl va conduce la locul execuţiei şi îi va tăia limba; îl va trage apoi pe roată şi îi va smulge de două ori carnea cu cleşti înroşiţi în foc; apoi îl va duce la porţile oraşului şi îi va supune trupul la cazne în acelaşi fel” perpelindu-l de viu în foc. Alţi 24 de anabaptişti care au refuzat să se dezică de convingeri (inclusiv soţia lui Sattler) au urmat şi ei, în timp ce alţii au putut să fugă. În 10 ani, Rottenburg a putut vedea executarea a 900 de anabaptişti. Cruzimea cruntă a acestor morţi a iscat proteste vii din partea catolicilor şi protestanţilor deopotrivă, ajungându-se în multe state la o determinare pentru înteţirea eforturilor de convertire, în loc de executare a anabaptiştilor. Bucer, pastor reformat în Strassburg, le scria persecutorilor următoarele rânduri, în legătură cu Sattler: „Nu ne îndoim de faptul că Michael Sattler, cel care a fost ars în Rottenburg, a fost un prieten apropiat al lui Dumnezeu, cu toate că a fost conducătorul anabaptiştilor, însă mai destoinic şi onorabil decât alţii.” El a indicat că până şi Tertullian a greşit precum spiritualiştii, iar Ciprian precum anabaptiştii, totuşi ei fiind consideraţi martiri. El a reafirmat şi părerile evanghelice ale lui Sattler, îndeosebi privind ispăşirea, faţă de excesele spiritualiste ale lui Denck. Bucer a conchis „Nu ne îndoim de faptul că Michael Sattler este un martir întru Hristos”.

Pilgrim Marpeck (1495-1556): S-a născut în oraşul minier Rottenberg, în Tirol. Marpeck a ajuns consilier orăşenesc şi inginer municipal. A aderat la opinii luterane, apoi anabaptiste. Demis şi exilat pentru că a refuzat să ajute la „investigaţiile” minerilor pentru prinderea anabaptiştilor, averea sa substanţială a fost confiscată. A plecat în oraşul Strassburg (1528), alăturându-se congregaţiilor evanghelice sub diriguirea lui  Rueblin (stabilit acum acolo, după moartea lui Sattler). Ei au devenit membri activi (soţia sa chiar găzduia întruniri în locuinţa lor). Marpeck s-a implicat în industria forestieră din Pădurea Neagră, însă începând cu luna octombrie, s-a dedicat tot mai mult bisericii. Marpeck a ajuns lider al anabaptiştilor evanghelici în 1529, după arestarea lui Rueblin (care apoi a reuşit să fugă în Moravia, doar pentru a renunţa la anabaptism în 1535) şi a celorlalţi lideri (mulţi dintre ei supunându-se autorităţilor sau fugind). Prezenţa unor anabaptişti evanghelici cu tente vagi de ortodoxie în Strassburg a devenit o ameninţare crescândă la adresa reformării bisericii din Strassburg. Şi asta datorită glasului puternic al lui Marpeck, care se opunea amestecului statului în religie – o opinie larg simpatizată de mase. În decembrie 1529, mesa a fost în cele din urmă abolită în bisericile de stat. De atunci şi până în 1532, Marpeck şi Bucer au avut o lungă serie de dezbateri scrise şi vorbite în această problemă. Până la urmă însă, consiliul l-a alungat pe Marpeck în decembrie 1531, din cauza eforturilor lui de a aboli botezul infantil şi a înfiinţa o biserică separatistă. De asemenea, sosirea şi arestarea lui Melchior Hofmann în Strassburg la începutul acelei luni, a stârnit suspiciuni de activitate revoluţionară faţă de anabaptişti – cu toate că Marpeck şi cei din jurul lui erau văzuţi ca având un comportament ireproşabil. În 1533, biserica de stat din Strassburg a ţinut un sinod pentru a decide viitoarea credinţă statală, iar prin 1535  toleranţa în Strassburg a luat sfârşit odată cu expulzarea tuturor celor ce nu agreau confesiunea stabilită. Între timp, Marpeck a călătorit mult prin Europa Centrală, încercând să îşi întărească bisericile. A muncit din greu pentru înfiinţarea unei mişcări anabaptiste unite, mergând până în Moravia în încercarea de a convinge nou înfiinţatele comunităţi hutterite, însă a eşuat aproape complet. În această perioadă el a ajuns să înţeleagă, cu o îngrijorare crescândă, cea mai mare ameninţare pentru mişcare veneau nu de la reformişti, ci de la spiritualiştii care discreditau mişcarea. Mulţi trădau cauza lor, preferând grupările mai spiritualiste în detrimentul celor care puneau accent pe disciplina şi îndatoririle creştine, căutând mai puţină rigurozitate. În privinţa vieţii lui, Marpeck s-a dedicat unei cruciade literare împotriva preceptelor lui Schwenkfeld, Sebastian Frank şi Hofmann. Marpeck a subliniat diferenţa dintre Vechiul Testament şi cel Nou şi cerinţa biblică pentru obedienţă exterioară faţă de sfintele taine, disciplină bisericească şi trai creştin – reliefând echilibrul dintre lăuntricul şi exteriorul omului. A avertizat şi în privinţa legitimităţii excesive urmărite de unii anabaptişti elveţieni, lucru iscat de reacţia exagerată la spiritualişti şi de o tendinţă de a-şi stabili propriile reguli şi tradiţii faţă de Scriptură. Prin eforturile făcute de Marpeck s-au ţinut în Strassburg trei conferinţe, (1554, 1556 şi 1557) în încercarea de a-i uni pe foştii menoniţi melchioriţi cu anabaptiştii evanghelici din sud. Această unire avea să prindă contur câteva decenii mai târziu. Marpeck a murit în tihnă în Augsburg, în decembrie 1556.

Sinodul Schleitheim, 25 februarie 1527

Întrunit prin eforturile lui Michael Sattler, acest prim sinod protestant a căutat să facă o distincţie între frăţia biblică şi evanghelică elveţiană şi Frăţia spiritualistă din sudul Germaniei,  cea condusă de Denck şi Hut, aceasta minimalizând obiceiurile şi importanţa bisericilor locale. Rezultatul acestui sinod a fost Confesiunea de credinţă Schleitheim, care conţinea şapte articole, după cum urmează:

Botezul se va face doar celor care cred.
Va fi exercitată disciplina bisericească.
Sfânta Cuminecătură se va oferi în memoria morţii lui Hristos.
Membrii bisericii nu pot avea relaţii frăţeşti cu lumea.
Este îndatorirea pastorilor bisericii să înveţe, să dojenească etc.
Creştinul nu va avea de-a face cu Sabia sau cu curţile de judecată laice.
Orice fel de jurământ îi este interzis creştinului.

Această Confesiune a anabaptiştilor evanghelici a fost în mod clar o încercare de a arăta accentul pus de ei pe întoarcerea bisericii la practicile Noului Testament şi la o disciplină bazată pe Scriptură, ca unică autoritate a lor, împotriva dorinţei spiritualiştilor pentru o nouă eră a Duhului, cu un organism al credincioşilor alcătuit din aleşi.

ANABAPTISMUL RAŢIONALIST

S-a dezvoltat relativ independent faţă de restul anabaptismului, din diferite motive. Raţionalismul căuta să înlăture contradicţiile din Scriptură. Botezul infantil era  contradictoriu botezului ca sacrament al credinţei/căinţei, astfel încât nu era acceptat. Însă acest tip de raţionamente a dus şi la respingerea Treimii. Această formă de anabaptism a ajuns predominantă la radicalii din Polonia, Lituania ţi Transilvania. Oricum, a avut puţine influenţe în restul anabaptismului, din pricina nivelului de educaţie scăzut şi a anti-intelectualismului incipient al multor anabaptişti, precum şi pentru faptul că anabaptismul raţionalist reliefa ideea predestinării (reflectându-şi rădăcinile calviniste) în locul ideii de liber arbitru a celorlalţi anabaptişti. Anabaptiştii raţionalişti au adoptat sentimentele pacifiste şi antistatale ale curentului anabaptist principal. Câţiva au adoptat schema comunitară a hutteriţilor din Moravia învecinată.

ANABAPTIŞTII REVOLUŢIONARI

O minoritate aberantă

După zdrobirea Răscoalei ţărăneşti, mulţi dintre cei care fuseseră influenţaţi de către Müntzer şi Karlstadt au ajuns să respingă folosirea violenţei. Hut, Denck şi Hofmann de examplu, păstrând cadrul teologic de bază al lui Müntzer, pledau acum împotriva violenţei. Dumnezeu Însuşi va face ca cel Ales să domnească, Aleşii nu îşi vor câştiga singuri puterea. Oricum, în pofida acestui lucru, au existat grupuri sporadice, unele pretins anabaptiste, care au pus mâna pe arme, însă acestea au fost incidente izolate şi adesea o scuză pentru tâlhari de a jefuii orice le cădea la îndemână. Însă astfel de evenimente au făcut ca uneori anabaptiştii să fie priviţi cu suspiciune, ca revoluţionari sociali, îndeosebi prin aparent subversivele lor doctrine ale separaţiei bisericii, statului şi congregaţiilor (adică democratice şi egalitariste). Astfel de suspiciuni aveau să se transforme dramatic în paranoia, în urma evenimentelor infame petrecute în oraşul Munster:

Regatul anabaptist din Munster (1533-1535):

După întemniţarea lui Melchior Hofmann la Strassburg, în 1533, Jan Matthys, de meserie croitor, a ajuns noul conducător al melchioriţilor. Asta în ciuda vociferărilor de împotrivire ale lui Hofmann faţă de Matthys. Matthys a devenit militant tot mai mult în atitudinea sa faţă de autorităţile care cutezau să îi persecute pe aleşii lui Dumnezeu. În 1534 el a mutat sediul melchioriţilor din Strassburg în Munster, landul Westphalia, pentru o mai mare siguranţă a controlului său asupra mişcării. A botezat mulţi convertiţi, câştigând până la urmă destul sprijin încât să răstoarne guvernarea „fără de Dumnezeu”, înlocuind-o cu o conducere de 12 Înţelepţi, cu el pe post de nou Enoh. Oricine nu s-ar reboteza în Noul Sion va fi executat pentru sfidarea noii ordini divine. În consecinţă, mulţi luterani şi catolici au fugit. Controlul fiind în mâinile lui, Matthys a instituit forţat un soi de comunism coercitiv în urbe. Oricum, catolicii şi luteranii alungaţi au chemat o forţă militară raliată pentru a asedia oraşul. După vreo 3 luni, Matthys a fost ucis într-o ambuscadă cu ostaşii episcopului. Mulţi au ignorat acest avertisment providenţial, iar frâiele conducerii „Noului Ierusalim” au ajuns acum în mâinile unui convertit de vază ai lui Matthys, John de Leydon (n.1508). Leydon a reformat rapid guvernarea din Munster, declarând oraşul „Regat al Sionului” şi pe sine drept „Rigă al virtuţii”, cerându-le tuturor să se plece în faţa lui. Justificând acest lucru printr-o analogie cu teocraţia Vechiului Testament, el a continuat analogia declarând obligatorie poligamia (luând-o pe văduva lui Matthys pentru a-i fi regină). Mulţi s-au opus acestei acţiuni, dar cei îndeajuns de nesocotiţi ca să vocifereze ca dizidenţi au fost iute executaţi. Acţiunile acestor anabaptişti au devenit din ce în ce mai smintite, fanatice şi crude. Oricine cuteza să se împotrivească Regatului acesta era repede umilit şi ucis. Obedienţa domnea în oraş. Deoarece asediul continua, situaţia a devenit tot mai disperată. Leyden a trimis câteva grupuleţe pentru a străbate regiunea, pentru a-i îndemna pe anabaptişti să treacă la arme, în apărarea Noului Ierusalim, însă în mod semnificativ, răspunsul a fost neglijabil. Majoritatea melchioriţilor a rămas la pacifismul profetic al lui Hofmann. Câteva sute de oameni s-au strâns Freisland, Olanda, pentru a da o mână de ajutor, însă au fost prinşi într-o mănăstire şi omorâţi. (Unul dintre ei era fratele lui Menno Simons. Menno Simons avea să devină curând cel mai important lider al anabaptismului). Anabaptiştii au mai luptat în câteva rânduri pentru a încerca despresurarea oraşului, luptând cu mare fanatism, ştiind care va fi preţul înfrângerii. Pierderile oştirii asediatoare au fost mari. Chiar şi aşa, Leydon era singurul capabil să menţină controlul şi să prevină dezertările prin cruzime şi frică, o dată chiar decapitându-şi una dintre soţii şi expunându-i trupul în piaţă, pentru a fi pildă celor care îi tăgăduiau domnia. Au fost postate gărzi la porţile oraşului, cu ordin de a-i executa pe cei care ar încerca să fugă. Apoi, în ianuarie1535, una dintre porţi a fost deschisă, prin eforturile unor lideri dezamăgiţi care şi-au riscat vieţile în nădejdea obţinerii unei înţelegeri cu forţele episcopului. Trupele au năvălit în oraş, cea mai mare parte a populaţiei fiind măcelărită, conducătorii urbei fiind osândiţi la cele mai crude cazne şi ucişi. Munster a fost redat obştii catolice.

Urmările

Munster a însemnat un dezastru pentru mişcarea anabaptistă. Propaganda protestantă şi catolică a lucrat din greu încercând să facă din Munster un exemplu de haos social la care conduc doctrinele anabaptiste. Văzuţi acum ca revoluţionari violenţi, imorali şi nesupuşi, anabaptiştii aveau să îndure persecuţii cu mult mai crunte decât înainte. Pentru următorii 300 de ani, Munster avea să fie privit ca centru al doctrinei şi practicii anabaptiste, în locul aberaţiei deviante de la majoritatea anabaptistă paşnică, cum era cazul. Munster a  dăunat cauzei baptiste timp de secole, prin toate martiriile, exilările, torturile şi cenzurile oficiale care au urmat. I-a costat pe anabaptişti simpatia populaţiei şi a lăsat mişcarea melchiorită zăpăcită şi dezamăgită. A lecuit pentru totdeauna orice tendinţe revoluţionare în bisericile anabaptiste, ducându-le la un pacifism absolut care nu îngăduia nici măcar autoapărarea.

PERSECUŢIILE SUFERITE ŞI TOLERANŢA DE CARE S-AU BUCURAT

Aşa cum am văzut, anabaptiştii au fost persecutaţi încă de la început. Pentru catolici, ei erau oponenţi ai Bisericii şi tradiţiei; pentru reformişti, erau o ameninţare la ordinea socială a reformei pe care sperau să o stabilească. Anabaptiştii erau o ameninţare deoarece, prin negarea botezului copiilor şi insistenţa asupra unei mase voluntare a credincioşilor, ei negau întreaga temelie a sistemului bisericii de stat, care predomina de veacuri. Cei supuşi orânduirii credeau că îngăduirea libertăţii diferitor puncte de vedere va rezulta în haos social. Şi au văzut că asta s-a petrecut în Munster, folosind acest lucru ca scuză pentru persecuţiile şi discriminările asupra baptiştilor, mergând chiar până la începutul secolului al XX-lea în unele părţi ale Europei.

Decretul imperial de la Speyer (1529)

Acest decret a restaurat pedeapsa capitală pentru anabaptişti în toate ţările Imperiului (catolice, protestante). Iar acest lucru, în aceeaşi Dietă în care protestanţii pledau pentru libertatea de conştiinţă şi faptă pentru ei! Intensitatea aplicării acestui decret a variat de la un loc la altul, depinzând în general de simpatia stăpânitorilor. Tirol a fost o zonă centrală a persecuţiilor sălbatice, sub sceptrul lui Ferdinand, Arhiduce de Austria şi rege al Bavariei, mii de anabaptişti fiind aici martirizaţi chiar şi înainte de evenimentele de la Munster. În 1527 Ferdinand a decretat că toţi cei care nu îşi vor aduce copiii pentru a fi creştinaţi vor fi executaţi. În Tirol, 1000 de oameni vor fi arşi, decapitaţi sau înecaţi. Numai în anul 1529, 67 de oameni au pierit în Kitzbuhel şi 210 în  Inn Valley. În Ensisheim, capitala posesiunilor habsburgice din Alsacia Superioară, 600 de suflete au fost martirizate. În Linz încă 73, în Passau 30, iar lista poate continua.

O minoritate tolerantă

Protestanţii au fost în general mai toleranţi decât autorităţile catolice. Protestanţii au fost răspunzători pentru doar 15% din execuţii, preferând pedepse mai mici, precum exilarea sau întemniţarea. Multe oraşe protestante au executat fie pe nici unul, fie unul sau doi anabaptişti. Spre deosebire de autorităţile catolice, nici un magistrat protestant nu va fi executat vreodată anabaptişti care s-au dezis de convingeri (indiferent de câte ori se mai „deziseseră” până atunci). Mulţi, precum „Reformistul delicat”, Bucer, laolaltă cu Capito şi Zell tot din Strassburg, au fost îndărătnici în folosirea forţei în materie de credinţă, forţa trebuind să vină doar de la Dumnezeu. Aceste lucruri vor face distincţia adesea între Frăţia Evanghelică, tăcută şi vrednică, şi radicalii spiritualişti,  afirmând că numai nesupunerea civilă trebuie pedepsită, nu şi o doctrină greşită. Phillip de Hesse trebuie şi el pomenit aici. În ciuda faptului că şi-a trimis trupele împotriva ţăranilor din Răscoala ţărănească şi că primele sale contacte cu anabaptiştii au fost prin intermediul spiritualiştilor revoluţionari, Hesse a fost extrem de hotărât împotriva folosirii forţei contra crezurilor religioase care tindeau către conştiinţă curată. El a îngăduit anabaptişti în ţinutul lui, închizându-i doar pe cei care comiteau tulburări publice sau alte infracţiuni civile. Phillip de Hesse a vrut chiar să asculte criticile anabaptiştilor la adresa bisericii luterane de stat. Ca rezultat, el a reintrodus mijloacele de confirmare a disciplinei bisericeşti şi accesul credincioşilor la sfânta împărtăşanie. (Această practică a fost preluată ulterior de alte biserici luterane, apoi şi ca „aplicare a credinţei” de Calvin în Geneva). Hesse a fost atât de eficient în reformele lui şi în promovarea scripturii, încât 200 din cei 250 de anabaptişti din aria stăpânită de el (în frunte cu liderii lor) au simţit că se pot alătura bisericii de stat. În pofida puternicelor presiune de a se conforma, Hesse a refuzat persecutarea anabaptiştilor „nevinovaţi şi rătăciţi”, în temeiul ideii că numai Dumnezeu îi va convinge, prin Cuvântul Lui. Dintre toate teritoriile Europei, doar în Hesse s-a putut semnala că nu sunt „probleme cu anabaptiştii”, începând din 1550. Toleranţa religioasă s-a regăsit pentru o vreme şi în cazul huttiţilor din Moravia. Ei nu au fost persecutaţi, deoarece erau o sursă valoroasă de muncă ieftină şi destoinică pentru stăpânitori.  Anabaptiştii poloni şi transilvăneni au avut parte de toleranţă datorită balanţei puterii din regiune şi simpatiei din partea domnitorilor. Temându-se totuşi de posibile persecuţii pe viitor, lideri ai diferitor grupuri au semnat actul Pax Dissendentium (1571) care trebuia semnat şi de rege. El garanta libertatea absolută, fără teamă de vreo pedeapsă pentru o convingere creştină, atât timp cât legea civilă era respectată. Oricum, această libertate a avut viaţă scurtă, fiind suprimată de contrareforma catolică care a cuprins Polonia. Libertatea menoniţilor din Olanda a fost acordată de Wilhelm de Orania, în 1572, după războaiele cu catolicii, cu simpatie pentru suferinţele îndurate cu curaj de ei.

Majoritatea persecutorie

În ciuda acestor exemple de toleranţă, majoritatea conducătorilor protestanţi, ca Luther, Zwingly, Calvin şi cei din preajma lor au fost neînduplecaţi şi rapizi în executarea „fanaticilor”. Pentru dânşii, anabaptiştii nu erau decât o năpastă şi  propagatori ai germenilor revoluţionari şi ai ereziei. De exemplu, succesorul lui Luther, Melancthon (chiar dacă el însuşi a avut îndoieli privind botezul infantil atunci când Profeţii din Zwickau i-au criticat practicile, în 1521) a lucrat cu sârguinţă pentru a-i îmboldi pe prinţi şi magistraţi să ia măsuri ferme contra anabaptiştilor, pentru „articolele lor de răzvrătire”, argumentând că secta lor era „de la diavol, cu certitudine”. La sfatul lui, 3 anabaptişti din Jena care, sub tortură, au refuzat să se dezică (unul fusese arestat împreună cu fiica lui de 6 ani) au fost executaţi pe 27 ianuarie 1536. Melancthon i-a însoţit chiar până la eşafod. Imperturbabilitatea lor l-a uluit, dar a atribuit-o unei „teribile îndărătnicii de la diavol.”

În Anglia

In England, convingerile radicale au venit prin refugiaţii olandezi şi flamanzi, începând de prin 1530. Cei mai mulţi au căpătat informaţii prin intermediul unor grupuleţe mici, secrete, întrunite în case de frica persecutării. Paisprezece anabaptişti au fost prinşi şi executaţi pe 4 iunie 1535, la Londra. Fiind un stat insular, era relativ uşor să previi răspândirea crezurilor baptiste de pe continent. Cu toate acestea, executarea anabaptiştilor a pus existenţa lor în lumină publică, câştigând şi câţiva simpatizanţi din rândul englezilor. Un caz notabil a fost cel al lui Joan Boucher, o femeie cu conduită ireproşabilă şi poziţie socială înaltă, care a fost arsă pe rug de Cramner pentru că a refuzat să se dezică de convingerile ei melchiorite. (Cramner avea la rândul lui să sufere o soartă asemănătoare în mâinile catolicei Maria, în mod ironic faţă de Matei 7:2). Nici un o congregaţie anabaptistă autohtonă nu s-a mai format după aceste persecuţii, iar majoritatea celor cu înclinaţii anabaptiste au fost absorbite de mişcările puritană şi separatistă, care luau avânt. În consecinţă, baptiştii de azi nu pot spune că sunt o continuare a mişcării anabaptiste, ci o ramură dezvoltată în paralele şi independent.

Opresiunea catolică în Olanda

Cea mai cruntă persecuţie avea să survină după episodul Munster, din partea lui Carol al V-lea, apoi a fiului său Filip al II-lea (care a declarat că el nu ar domni niciodată peste o sălbăticie de eretici). Încercările lor de a stârpi erezia a condus până la urmă la eliberarea Olandei de către Wilhelm de Orania şi forţele calviniste, ceea ce a adus şi toleranţa faţă de toţi protestanţii (1572). Însă nu înainte ca 18.000 de oameni să fie martirizaţi. Două treimi dintre aceştia erau anabaptişti (restul calvinişti), dintre care jumătate femei (lucru semnificativ într-o mişcare alcătuită din bărbaţi în proporţie de două treimi). Era un lucru obişnuit ca anabaptiştii să fie executaţi prin perpelire la foc mic, conştienţi fiind. Înainte de persecuţii, anabaptiştii din unele locuri (de pildă, Freisland) reprezentau mai bine de un sfert din populaţie. Mulţi au trecut la calvinism. În ciuda persecuţiilor, pe la 1650 cam 10% din populaţia de 2.000.000 erau încă anabaptişti.

ANABAPTISMUL TÂRZIU

Hutteriţii şi menoniţii
HUTTERIŢII

Istoric 

Hutteriţii îşi au sorgintea în Moravia, acolo unde Hubmaier şi alţii au înfiinţat biserici anabaptiste. Aceste biserici reliefau o diferenţă în legătură cu neîmpotrivirea, implicarea creştinului în treburile de stat, bunurile folosite la comun şi alte câteva practici. După aceea, în anul 1528, după vizita lui Hans Hut, câteva sute de oameni conduşi de John Weidermann s-au separat de rest şi au înfiinţat un „cămin comun” (Bruderhof) în care se practica folosirea la comun a bunurilor (ori coproprietatea). Acest grup a fost cel de care s-a ataşat un tânăr pastor din Tirol din Frăţia elveţiană, pe nume Jacob Hutter (?-1536), în anul 1529. Bine educat, având cunoştinţe de geografie şi matematici, foarte destoinic într-ale organizării, aceste calităţi l-au dus pe Hutter spre o ascensiune rapidă în biserică. După moartea lui Hubmaier, el a fost un instrument cheie în împiedicarea dezordinii şi disensiunilor din bisericile Moraviei. Din anul 1535, Hutter a fost ales să conducă bisericile moraviene. El le-a rânduit şi consolidat într-o schemă comunitară, adăugându-le un simţ misionar. Misionarii hutteriţi erau trimişi prin toată Europa pentru a recruta discipoli pentru comunităţile din Moravia. În 1536 însă, în timpul unei călătorii cu scop misionar prin Tirol, Hutter a fost răpit. Ca lider anabaptist al regiunii, Hutter a fost supus unor torturi crunte, fiind legat şi atârnat în cârlige, lăsat în apă rece ca gheaţa până aproape de a muri, mutat apoi în apă fierbinte, apoi fiind tăiat pe trup şi turnându-i-se pe răni rachiu căruia i s-a dat foc. În ciuda unor astfel de cazne, Hutter nu a dat niciodată numele asociaţilor lui şi nici nu s-a dezis de convingeri. Mai târziu, din porunca lui Ferdinand, el a fost ars pe rug în public la Innsbruck, Tirol, locul martiriului lui Blaurock cu ceva ani înainte. În pofida acestor piedici, mişcarea hutterită a început să ia avânt în condiţiile de toleranţă ale domnitorilor deschişi la minte din Moravia, care căutau beneficiile economice ale muncii destoinice hutterite. În această perioadă, conducători noi şi competenţi au fost capabili să realizeze o continuitate, fără teamă de a fi executaţi. Mii de refugiaţi s-au răspândit în Moravia, mulţi fugind de persecuţiile din Tirol. Din anul 1600, confreria Bruderhof număra cam 25.000 de oameni. Aceşti ani înfloritori s-au terminat brusc în primii ani de după 1600, odată cu reapariţia în zonă a puterii catolice. Din pricina persecuţiilor, ei au fost nevoiţi să abandoneze comunităţile din Moravia, mutându-se mai întâi în Transilvania, Slovacia şi Ucraina, înainte de a fi forţaţi să plece în Rusia, începând cu anul 1770. Persecuţia a dus şi la diminuarea drastică a numărului lor, astfel că pe la 1874, întreaga mişcare hutterită de vreo 1000 de membri s-a mutat în Statele Unite. Acolo mişcarea a prosperat. Însă pacifismul lor a atras multă ostilitate în cel de al doilea război mondial, unii mutându-se în Canada, dar majoritatea lor întorcându-se în SUA după război. Prin 1990 hutteriţii erau în număr de vreo 35.000 în întreaga lume, regăsindu-se în 350 Bruderhofs (frăţii).

Învăţături cheie 

Primii hutteriţi erau exclusivişti, tinzând să se vadă ca singura biserică adevărată. Asta din cauză că vedeau semnele reale ale bisericii ca incluzând practica folosirii obşteşti, la comun, a bunurilor. Astfel aveau şi o perspectivă teritorială asupra bisericii. De la convertiţi ei doreau să vină pentru a se alătura adevăratei biserici şi comunităţi. Adesea acest lucru necesita călătoria pe mari distanţe. Mulţi convertiţi erau îndemnaţi să lase în urmă cunoştinţele şi rudele necredincioase, deşi le era îngăduit să le scrie şi să îi încurajeze şi pe ei să vină în „paradisul” comunităţilor hutterite. Unii lideri nu se împotriveau nici subtilizării de credincioşi din alte turme anabaptiste. Este cert că relativa prosperitate a comunităţilor acestea i-a convins pe unii indivizi loviţi de sărăcie să devină convertiţi, dar practicarea disciplinei bisericeşti îi elimina uneori pe aceştia. Hutteriţii erau ocrotiţi de excesele spiritualiştilor în temeiul fundalului ideatic al lui Hutter, ca anabaptist elveţian, cu accente pe Scriptură ca unică autoritate. Ei evitau poligamia (un soi de comunism de neveste), însă aveau un sistem educaţional comunitar în care copiii erau crescuţi de mai multe familii. Căsătoriile era deseori aranjate. Deoarece sistemul comunitar cerea o anumită doză de birocraţie şi organizare, hutteriţii au trecut de la un sistem de conducere congregaţional la unul semi-episcopal parohial.

Înţelegerea liberului arbitru pentru mântuire
Conceptul de comunitate voluntară a bisericii
Botezul credinciosului
Obştescul: proprietatea privată interzisă, fiindcă biserica trebuie să fie caracterizată de iubirea demonstrată prin împărtăşirea bunurilor
Conducerea ierarhică a bisericii
Dualism: o puternică distincţie între cucernic şi secular, dusă mai departe decât în cazul altor anabaptişti. Creştinii trebuie să stea separaţi de restul lumii
Pacifişti

MENONIŢII

După dezastrul din Munster, mişcarea anabaptistă a ajuns sub persecuţii cumplite. Melchioriţii erau dezamăgiţi de eşecul propriilor profeţi, iar spusele acestora se dovediseră false. În această perioadă de declin a apărut Menno Simons pentru a-şi sluji mişcarea năpăstuită. Menno avea să influenţeze atât de profund mişcarea melchiorită, încât aceasta îşi va abandona tendinţele spiritualiste. Prin eforturile lui în formarea gândirii şi practicii anabaptiste, aproape întreaga mişcare anabaptistă se va reuni până la urmă într-o denominaţie care încă îi poartă numele. Acesta a fost rolul lui, iar mulţi istorici argumentează că el ar trebui privit  ca un al patrulea reformist de frunte, după Luther, Zwingly şi Calvin.

Personaje cheie: 

Menno Simons (1496-1561): Născut la Witmarsum, Friesland, Menno a fost îndrumat către preoţie şi hirotonit în 1524, la vârsta de 28 de ani, preluând un vicariat catolic în târgul Pingjum. În 1532 devine pastor. Totuşi, înainte de acest eveniment, el avea anumite îndoieli privind romano-catolicismul. Începând cu ultimii ani ai decadei 1520, Menno a avut anumite întrebări legate de pâinea şi vinul euharistiei,  dacă ele erau într-adevăr trupul şi sângele lui Hristos. Studierea Scripturii nu a făcut decât să îi intensifice îndoielile. Pe 20 martie 1531 el a asistat la execuţia crudă a melchioritului Sicke Freercks (adept al lui Hofmann), lucru care l-a tulburat profund. Întrebându-se de ce un om ar fi gata să moară pentru practica botezului, el a început să studieze aspectele botezului din Scriptură. Ca rezultat, a început să aibă şi îndoieli legate de botezul infantil. (Acea execuţie a fost un punct de cotitură şi pentru Obbe Philips (1500?-1568) care avea să devină o figură centrală a anabaptismului şi cel care l-a botezat pe Menno – însă care până la urmă avea să abandoneze credinţa anabaptistă, în anul 1540). În 1534, Menno a avut primul contact direct cu anabaptiştii, emisari din Munster. Deşi impresionat de zelul lor, el s-a opus vehement fanatismului lor. A rămas însă gânditor, din cauza vieţii sale anterioare şi a compromisului făcut prin rămânerea în siguranţa şi prosperitatea poziţiei sale pastorale catolice. Această mustrare de conştiinţă a fost intensificată când a auzit de măcelul din aprilie 1535, când 300 de anabaptişti din Munster au căutat adăpost într-o abaţie învecinată, (unul dintre ei fiind fratele lui). În acea perioadă el a continuat să examineze chestiunea botezului copiilor, nefiind convins de scrierile lui Luther, Zwingly şi Calvin în această problemă; a început să suspecteze că năpăstuiţii anabaptişti aveau dreptate. În cele din urmă, nu a mai rezistat – conştiinţa îl mustra pentru că stătea deoparte, în timp ce atât de mulţi anabaptişti neajutoraţi şi dezamăgiţi mureau. Într-o duminică, pe 30 ianuarie 1536 (acelaşi an în care a murit Jacob Hutter) a părăsit amvonul  din care încercase fără succes, timp de 9 luni, să îşi predice noile sale crezuri. A trecut la paşnicii anabaptişti melchioriţi, conduşi de Obbe Philips, de către care a şi fost botezat. O vreme s-a îndoit de rolul săi şi s-a retras în estul provinciei Friesland, pentru a cugeta asupra convertirii sale. Acolo a fost contactat de o delegaţie de anabaptişti din Friesland, care l-au rugat să le asigure conducerea. Uns ca înţelept în Groningen, la începutul lui 1537, Menno şi-a început misia de reformare a anabaptiştilor olandezi. Pe măsură ce devenea tot mai cunoscut, Menno a fost obligat să călătorească în secret, cu soţia şi familia, mereu pe drum, de la o congregaţie la alta, pentru a învăţa şi îmbărbăta. A devenit cea mai căutată persoană din Europa zilelor sale, dar nu a fost vreodată prins. În acelaşi timp, el a început o carieră prolifică de cărturar, apărând practica şi doctrina anabaptistă, îndeosebi contra spiritualiştilor profetici post-Munster, cum era David Joris. În 1543, Menno a părăsit Olanda în favoarea nordului Germaniei, unde a putut găsi în fine protecţie, iar următorii 18 ani a continuat să sprijine bisericile. Ultimii săi ani l-au găsit implicat într-o dispută legată de scindarea mişcării. S-a pus problema stricteţii obligativităţii principiului interdicţiei anabaptiste, şi în ce măsură interdicţia poate sau trebuie lăsată deoparte. Până la urmă Menno a susţinut tabăra celor favorabili stricteţii, care au purces să dea „Interdicţia” pentru moderaţi. Moderaţii (care au ajuns cunoscuţi ca waterlanderi) şi-au format apoi propria denominaţie. Waterlanderii semănau în multe aspecte cu baptiştii moderni. Deşi încă pacifişti, ei îngăduiau creştinilor să lucreze în funcţii statale nemilitare. Ei priveau şi celelalte biserici ca fiind valide, chiar dacă ele greşeau, mergând până la îngăduirea căsătoriilor cu credincioşi din biserici de stat. După o scurtă perioadă de boală, Menno a murit în locuinţa sa, pe 31 ianuarie 1564, slăbit de lunga sa luptă pentru biserici.

Învăţături cheie: 

Menno Simons a adus mişcarea melchiorită înapoi la preceptele originale ale anabaptiştilor evanghelici elveţieni, cu un puternic accent pe autoritatea unică a Scripturii. Respingând doctrina „Luminii lăuntrice” a spiritualiştilor, Menno a reliefat că lucrarea de iluminare a Duhului Sfânt, renaşterea şi sfinţenia vin prin Cuvântul propovăduit şi prin sfintele taine. Ca atare, Menno a subliniat şi rolul bisericii, laolaltă cu disciplina bisericească. Calitatea de membru al bisericii trebuia salvgardată de botezarea credinciosului şi păzită prin „Interdicţie”. Însă Menno nu a reuşit să înlăture câteva aberaţii doctrinare ale melchioriţilor, precum „Trupul celest” şi doctrina adormirii sufletului. Chiar şi aşa, el era gata să nu meargă dincolo de afirmaţiile Scripturii, refuzând să permită ca aceste doctrine să ajungă o chestiune de scindare a mişcării.

Sola Scriptura (Numai Scriptura trebuie să fie autoritate)
O părere voluntaristă şi congregaţională faţă de biserică
Botezul credinciosului
Practica interdicţiei
Trupul celest al lui Hristos
Păcatul originar iertat la copii de Hristos, până la vârsta discernământului
Perspectiva renaşterii prin liberul arbitru
Adormirea sufletului

 Menonismul după Menno 

Chiar înainte de moartea lui Menno, s-au început discuţiile cu anabaptiştii evanghelici ai lui Marpeck în privinţa unificării celor două mişcări. Deşi ambele părţi se simpatizau reciproc, marpeckienii erau încă conştienţi de implicaţiile avute de doctrinele Trupului celest şi a Interdicţiei menoniţilor. Cu toate acestea, diferenţele dintre waterlanderi, menoniţi, marpeckieni şi anabaptiştii elveţieni rigizi au crescut tot mai mult, devenind mai degrabă o problemă practică decât una doctrinară, acum că spiritualismul fusese abandonat. Mişcarea a început să se integreze în curentul menonit. Chiar dacă existau tensiuni (schisma waterlanderilor) – în esenţă, aceste grupări au rămas unite. S-a obţinut toleranţa faţă de menoniţii olandezi în anul 1572, sub Wilhelm de Orania, mulţi menoniţi devenind contribuabili de frunte ai societăţii olandeze. Prin anul 1650, cam 200.000 de oameni erau menoniţi. Totuşi, pe măsură ce persecuţia creştea, era afectată şi vitalitatea spirituală. De la 160.000 de membri în 1700, menoniţii olandezi au suferit treptat o scădere, abandonând principiul lor Sola Scriptura şi îmbrăţişând raţionalismul şi laicizarea Iluminismului. Prin 1873, mai erau doar 15.300 de membri în Olanda, dar de la această dată s-a consemnat o creştere substanţială, pe măsură ce bisericile s-au apropiat de o poziţie mai puţin critică asupra Scripturii. Dincolo de hotarele Olandei, marpeckienii şi Frăţia Elveţiană au continuat să sufere persecuţii. Mulţi se intitulau acum menoniţi, pentru a se asocia cu conotaţiile respectabile obţinute în Olanda. Cu toate acestea, multe grupări erau forţate să emigreze, în vreme ce altele (precum Amish, care s-a desprins din sânul menoniţilor elveţieni între anii 1693-1697) au luat o opţiune asemănătoare celei a hutteriţilor – formarea de comunităţi de sine stătătoare. Primii menoniţi migraţi în Statele Unite au ajuns acolo în 1663, iar de atunci a exista un curent stabil în această privinţă. Prin 1984, menoniţii numărau 700.000 de oameni în toată lumea, iar convingerile teologice variau de la liberale la arminiene evanghelice – cu un accent puternic pe libertate religioasă şi pacifism.

CONCLUZII

Critici şi aplicaţii doctrinare

În concluzie, vom trece în revistă critica şi aplicaţiile doctrinare ale anabaptismului evanghelic.

TRĂSĂTURI DOCTRINARE CHEIE

ANABAPTIŞTII EVANGHELICI REFORMAREA MAGISTRATURII CONFESIUNEA BAPTISTĂ DIN 1689
Doctrinele din Scriptură Eşecuri doctrinare  Moştenirea noastră baptistă
Autoritatea Scripturii (centrată pe Cuvânt) Tradiţia statului medieval mai presus de Cuvânt 121:2
Biserica voluntarilor Biserica de stat 26:2, 4-5,7
Congregaţionalism Controlul clericilor şi prezbiterilor 26:7,15
Libertatea de conştiinţă Obligativitatea religiei de stat 21
Separarea bisericii de stat Statul ca executor/protector al credinţei 2124 conf. WCF
Biserica credincioşilor renăscuţi Biserici cu membri de mai multe confesiuni 26:2,6
Botezul credinciosului Botezul infantil (urmat de confirmare sau practicare) 29:1-2
Disciplina bisericească, mai ales Interdicţia (excomunicarea) Excomunicarea ca infracţiune, însoţită de pedepse civile 26:7,1230:7-8
Eşecuri doctrinare Doctrine scripturale Moştenirea Reformată
Negarea efectivă a păcatului originar (sacrificiul lui Hristos îl spală pentru toţi) Păcatul originar 6
Liberul arbitru în mântuire (Semi-pelagianism) Calvinismuk: LALEAUA 9-18
Adormirea sufletului până la înviere Sufletul stă cu Dumnezeu până la înviere 31:1
Dualismul: o biserică a suferinţei într-o lume ostilă. Ambele sunt tărâmuri separate. Împărăţia lui Dumnezeu a pătruns în lume şi o influenţează (lumea era adesea confundată cu statul) 1622:6,82324:2
Legea versus Slava. Legea duce la slavă şi îl îndrumă pe cucernic. 19:1-2,5-721:3
Pacifismul. Creştinii nu pot fi în slujba statului. Nu sunt permise jurămintele civile. Teoria războiului drept (dreptul statului de a se apăra). Ţările sunt lăsate de Dumnezeu, ca atare creştinii le pot sluji. Jurămintele civile sunt valide. 2324
Premilenarism: venirea unei ere de domnia a sfinţilor sub Hristos, pe pământ. Milenarismul: Domnia sfinţilor = era Evangheliei (sau biserica de stat) 31:232

APLICAŢII DOCTRINARE

 Învăţămintele istoriei

Pentru multe dintre idealuri anabaptiştii au murit, pentru ca noi să le avem de-a gata. Totuşi, mulţi au şi eşuat. Bunăoară, reformiştii au sprijinit multe adevăruri, însă au permis şi ca tradiţia nebiblică a „creştinătăţii” să îi influenţeze. Rezultatul este că ambele părţi, pe care le înţelegem, au comis greşeli grave în detrimentul evangheliei pe care căutau să o proclame. În 1689, înaintaşii noştri spirituali au confirmat Mărturisirea de credinţă, care a fost formulată pentru a ne feri de erorile trecutului, declarând adevărul. Am face bine să învăţăm din greşelile din trecut, care adesea se repetă, amintindu-ne mereu  de această mărturisire.

 Sola Fide

Anabaptiştii de toate convingerile au fost de acord că Biserica a fost zidită numai pe credinţa în Hristos. În acest sens, ei au redescoperit adevărul biblic că biserica locală este o manifestare vizibilă, externă a trupului spiritual universal şi nevăzut al Aleşilor lui Dumnezeu, conform credinţei. Ei au căutat să reconstituie biserica aceasta vizibilă pe ideile Noului Testament, intrarea în această biserică fiind ocrotită prin botezul credinciosului, iar puritatea ei păstrată prin întrebuinţarea Interdicţiei şi a împărtăşirii credinciosului. De aici decurg câteva consecinţe:

Statul nu poate oferi credinţa, ea este un dar de la Dumnezeu. Ca atare, statul nu are vreun drept de a impune credinţa. Statul este menit să păstreze ordinea civilă, iar menirea Bisericii este să menţină ordinea spirituală prin proclamarea evangheliei.

Mărturisirea de credinţă din 1689: conştienţi de această greşeală şi dăruiţi libertăţii de conştiinţă, cei care au ticluit Mărturisirea baptistă de credinţă din 1689 nu au urmat Mărturisirea Westminster pentru a pleda religia obligatorie de stat (vezi 1689 capitolele 21 şi 24; conform textului original al Mărturisirii de credinţă de la Westminster). Baptiştii nu aveau să îşi schimbe vreodată mărturisirea sprijinului libertăţii religiei.

 Acestea resping următoarele greşeli de astăzi:

Teonomia: cea care spune că legea mozaică privind blasfemia etc, ar trebui aplicată obligatoriu de stat. (conf. Mărturisirii din 1689 19:4).
Politizarea: impunerea obligatorie a rugăciunii sau obligativitatea altor rituri religioase prin mijloacele legii asupra populaţiei necredincioase.( conf. Mărturisirii din 1689 21:2)
Revoluţie: numai credinţa, venind prin sabia Cuvântului, poate schimba inima omului, nu sabia de oţel, nici măcar în numele lui Dumnezeu. De aici rezultă că orice formă de violenţă (chiar bombardarea clinicilor de avorturi etc) trebuie respinsă. Singura armă a bisericii este convingerea. conf. Mărturisirii din 168921:2 and 24:3).
Dacă Biserica este o comunitate a credinţei, atunci credinţa trebuie limpede înţeleasă şi demonstrată vizibil prin fapte de iubire.

Mărturisirea de credinţă din 1689: capitolele 26:2,6,7 şi 27

Aceste lucruri resping greşelile de astăzi, de exemplu:

Ortodoxia moartă: o biserică cu învăţătură corectă, dar fără de faptă iubitoare este moartă şi fariseică. Anabaptiştii ne amintesc să ne dovedim în mod vizibil dragostea pentru Hristos, ajutându-ne şi susţinându-ne reciproc, chiar şi până la moarte. (conf. Mărturisirii din 1689 16:2-3)
Slăbiciunea doctrinară: este important să ne cunoaştem credinţa – ce credem şi de ce – dacă e să fim fideli în propovăduirea şi trăirea evangheliei. Anabaptiştii spiritualişti au eşuat aici – să învăţăm din greşelile lor. (conf. Mărturisirii din 1689 1:1,73:7)

Sola Scriptura 

Hai să învăţăm din tragedia anabaptiştilor spiritualişti, care au respins principiul acesta şi s-au bizuit pe „cuvântul lăuntric” al spiritului. Începând din 1600, în ciuda faptului că la acea vreme spiritualiştii ameninţau să copleşească mişcarea anabaptistă, până la urmă nici o rămăşiţă a anabaptiştilor spiritualişti nu a supravieţuit. S-a volatilizat (aşa cum au păţit şi mişcarea ‘Sfinţeniei’ din secolul al XVIII-lea, montaniştii din secolele al II-lea şi al IV-lea etc). Au pierit mii de oameni care au urmat această greşeală şi amăgirile spiritualiştilor, iar la sfârşit, fructul străduinţei lor a fost nimicul. Au supravieţuit doar grupările anabaptiste care s-au întors la principiul NUMAI Scriptura, ca sursă a Cuvântului lui Dumnezeu. Altminteri, în pofida marilor persecuţii şi a sprijinului primit de la stat, magistratura nu a fost capabilă să prevină acceptarea adevărului în ceea ce priveşte separarea bisericii de stat, aşa cum proclamau anabaptiştii. Acest adevăr biblic este acum acceptat de toate naţiunile occidentale, chiar şi de multe din celelalte. Cu cuvintele lui Hubmaier: „Adevărul este nemuritor!” (On the Sword – Despre Sabie, 1527). Dumnezeu a făgăduit să îşi ţină Cuvântul, acolo unde acesta este pe deplin propovăduit şi trăit prin biserică.

Mărturisirea Baptistă din 1689: Capitolul 1: Despre Sfânta Scriptură (mai ales paragrafele 1 şi 6). De asemenea 14:1.

 Aceste idei resping greşelile de astăzi, de exemplu:

Mişcările Carismatică/ Penticostală: Deşi aceste versiuni moderne ale mişcării spiritualiste ameninţă să copleşească Biserica, haideţi să nu ne descurajăm, ci să rămânem neclintiţi de la Cuvântul lui Dumnezeu. Aidoma spiritualiştilor din trecut, ele vor ajunge la pieire, subminate de propriul subiectivism şi de falsele profeţii. Numai Scriptura este lumina şi Cuvântul lui Dumnezeu în lume. Let Haideţi mai bine să urmăm sfatul lui Petru (2 Pet 1:17-21 conf. Evrei 1:1-2; 2:1,3-4; Iuda 3; 2 Tim 3:16-17). Să nu ne lăsăm amăgiţi de impresii, imaginaţie şi vise, ci să mergem după Cuvânt, singura sursă de lumină. (conf. Mărturisirii din 1689 1:1,616:318:1-220:2.)
Liberalismul: Este forma modernă a raţionalismului, care respinge acum Scriptura. Mulţi liberali folosesc terminologia biblică, împănând-o însă cu concepte filosofice bazate pe raţiunea umană sau chiar respingând raţiunea umană în favoarea unor sărituri fără noimă prin cele ale credinţei. Raţionaliştii trecutului (unitarieni, socinieni etc) au dispărut în general, risipiţi fiind de „vânturile schimbării doctrinei [omeneşti]”. Liberalismul de astăzi este în declin, deoarece raţionalismul său intrinsec este respins de gândirea post-modernistă actuală. El este incapabil să ofere vreun răspuns semnificativ la necesităţile lumii. (conf. Mărturisirii din 1689: 1:2,4-5,8-9).

Sola Gracia

Aceasta a fost zona celui mai mare eşec al anabaptiştilor. Insistând pe „liberul” arbitru omenesc ca sursă fundamentală de mântuire şi practicând negarea păcatului originar, anabaptiştii (şi majoritatea baptiştilor moderni) au creat un substrat pentru un fel de credulitate care a dus la multe convertiri contrafăcute, false (precum Hut, Denck etc), şi apoi a supt viaţa duhovnicească din biserici. Ca rezultat, în condiţiile doctrinei mântuirii, anabaptiştii erau mai apropiaţi de romano-catolicism, cu principiul lui de cooperare între credinţă şi fapte, decât de principiul reformist „Numai Slava”.

Mărturisirea baptistă din 1689: Capitolele 3-20.

Acest lucru respinge greşelile actuale, de exemplu:

Legalismul: O listă cu „ce să faci” şi „ce să nu faci” care nu se regăseşte în Scriptură. Adesea, aceste lucruri ajung să înlocuiască trăirea spirituală. Fapta vrednică (exemplu: evitarea alcoolului, îmbrăcămintea decentă etc) devin bazele frăţiei bisericii, în locul credinţei în Hristos. Oricum, dacă mântuirea survine numai prin slavă, atunci nu pot fi făcute astfel de cerinţe. (Mărturisirea din 1689 10:611:116:4-5, conform Rom. 14 – nu săriţi peste astfel de chestiuni!)
Centrarea pe uman: una dintre cele mai mari nereuşite ale bisericii moderne este subestimarea condiţiei de păcătos a Omului, implicit o perspectivă prea estompată a mântuirii şi slavei şi suveranităţii lui Dumnezeu. Se pune mai mult accent pe ‘deciziile’ rapide pentru găsirea ‘fericirii’ decât pe o viaţă de smerenie obţinută prin pocăinţă, botez, înfrăţire prin biserică etc, întru slava lui Dumnezeu cel Sfânt. Rezultă biserici slabe doctrinar şi moral, etc. (conf. Mărturisirii din 1689 3910)

  Astăzi, din păcate, multe grupări care descind din anabaptiştii de la început şi-au pierdut fermitatea iniţială şi au devenit fie enclave culturale (de pildă populaţia Amish), fie au adoptat la scară mare valori ale societăţii înconjurătoare, fiind astfel mai tolerate şi asimilate (de exemplu, menoniţii liberali contemporani). Ar trebui să căutăm să fim diferiţi şi ” să stăm în credinţă neabătuţi, cea care a fost dată cândva sfinţilor.” (Iuda 3).

Dualismul: este un alt rezultat al înţelegerii eronate a rolului Slavei în mântuire. Mulţi au pus legea Vechiului Testament (îndeosebi Cele 10 Porunci) mai presus şi chiar contra slavei. Suntem ‘dezlegaţi’  de Lege, putând virtual să facem ce ne place – sau, în cel mai bun caz, să trăim după ‘Legea lui Hristos’. Asta în loc de a vedea Legea Morală a lui Dumnezeu, aşa cum se reflectă ea în natura sfântă a Lui; Legea Rituală, aşa cum este continuată prin Hristos,  precum şi continuitatea principiilor din legea civilă. Adesea acest lucru, această omisiune duce la înţelegerea greşită a faptului că sfinţii din Vechiul Testament au fost mântuiţi supunându-se Legii (deşi şi cu credinţă) – în timp ce creştinii sunt mântuiţi doar ‘hotărând(u-se) întru Hristos’ (=’slavă’).

Mărturisirea Baptistă din 1689: capitolele 1622:6,82324:2

Acest lucru respinge unele greşeli de astăzi, de exemplu:

Dispensaţionalismul: o formă modernă a dualismului. Crezurile (bazate pe impunerea interpretării literale a profeţiei şi a interpretării tipologice a istoriei) în privinţa scopului pământean al lui Israel, împlinite pentru o perioadă milenară şi legată de respectarea Legii Mozaice; şi un scop ceresc prevăzut pentru biserică, scop rânduit numai prin credinţă şi slavă. Perspectivă biblică, însă, îl prezintă pe Dumnezeu ca având UN SINGUR scop (adesea denumit „Legământul Slavei) avut încă dinaintea întemeierii lumii – acela de a-i meni pe cei Aleşi, pe Biserica aleasă, prin Hristos. Acest lucru este arătat în mod progresiv prin Scriptură, culminând cu deplina revelare a scopului prin Hristos şi biserica efectivă. Biserica nu este separată de Israel, mai degrabă ea a fost altoită cu credinţă. Biserica este adevăratul Israel al credinţei, dezvăluită acum în era Noului Legământ (1 Cor. 15:21-22; Rom. 11:13-24; Evr. 11; Gal 3:6-7; Efe. 1, etc). (Mărturisirea din 1689 78:111:4,616 )
Sectele: acestea deseori resping orice formă de lumesc, refuzând să vadă vreun ‘creştin’ adevărat dincolo de cercul lor. Gruparea lor este cea aleasă, toate celelalte sunt damnate. Mântuirea se obţine doar alăturându-te grupului lor şi prin ruperea de restul lumii. Haideţi să avem mai bine o atitudine mai umilă, recunoscând că toţi cei care cred în Hristos ne sunt fraţi, amintindu-ne că până şi cele mai curate biserici pot fi supuse greşelii sau păcatului, dacă neglijează rânduielile întru slavă (Scriptura, ruga, înfrăţirea, botezul şi Sfânta Împărtăşanie). Slava izbăvitoare nu se limitează la baptiştii reformaţi! (Mărturisirea din 1689 26:1-327:2)

CONCLUZII FINALE

Acesta a fost un studiu detaliat despre o perioadă tulbure din istoria Bisericii. Haideţi să învăţăm din greşelile făcute deopotrivă de magistraţii reprezentând puterea şi de anabaptişti, pentru că multe dintre aceste greşeli încă persistă printre noi. Haideţi să luăm ce este mai bun din trecut, ce a fost încercat prin Cuvânt, pentru a putea dăinui în prezent.

BIBLIOGRAFIE

Acest secol a văzut o creştere dramatică în privinţa studiului scolastic despre anabaptişti. Acest lucru s-a întâmplat ca urmare a întoarcerii către sursele de bază, care i-au arătat pe cei mai mulţi dintre anabaptişti ca fiind oameni pioşi, supuşi, mai mult decât cazurile din istorisirile de mai sus. În consecinţă, acum există un material de informare îmbelşugat. Printre exemplele cele mai elocvente sunt:

  • Baylor, Michael G (ed.) (1991) The Radical Reformation. Cambridge; New York: Cambridge University Press. [Consists of extracts from primary source materials.]
  • Clasen, Claus Peter (1972)Anabaptism – a social history, 1525-1618: Switzerland , Moravia, South and Central Germany. Ithaca, Cornell University Press.
  • Estep, William Roscoe (1996) The Anabaptist story: an introduction to sixteenth-century Anabaptism. 3rd ed., rev. and enl. Grand Rapids, Mich.: William B. Eerdmans.
  • Verduin, Leonard (1964) The reformers and their stepchildren. Grand Rapids: Eerdmans.
  • Williams, George Huntston (1962) The Radical Reformation. Philadelphia, Westminster Press.

– See more at: http://publicatia.voxdeibaptist.org/apologetica_nov14.htm#sthash.bPeImDxZ.dpuf

ANABAPTIŞTII ŞI ALŢI REFORMATORI RADICALI

download

Anabaptiştii şi alţi reformatori radicali

Această lecţie este structurată puţin diferit de celelalte. Am dat fiecărei secţiuni propriul titlu, sub formă de întrebare. Acolo unde Luther şi Zwingli au fost trecuţi în revistă, analizaţi şi eventual apreciaţi, anabaptiştii, cred eu, au fost supuşi la judecata istoriei. În loc să fie şi ei recapitulaţi şi studiaţi, anabaptiştii se ridică şi mă judecă pe mine şi toată afecţiunea mea pentru reformişti şi adepţii lor. Pot duce această lecţie la bun sfârşit şi să mai iubesc apoi reformiştii? Va fi o provocare.

Ar mai trebui să spun că există o afirmaţie în cele ce urmează care cu greu poate fi pusă la îndoială şi contrazisă. Anabaptiştilor, cei mai persecutaţi oameni ai Reformei, nu li s-a acordat luxul de a avea însemnări scrise de anvergură. Ei au fost cunoscuţi în istorie, timp de secole, îndeosebi din scrierile inamicilor lor, calviniştii fiind printre cei mai neînduplecaţi în această privinţă.

1. Cine au fost anabaptiştii?

Anabaptiştii sunt dificil de definit, deoarece definirea depinde de felul în care îi priveşti. Dacă ai o atitudine care spune că ei sunt pur şi simplu continuarea prin veacuri a creştinismului subteran, atunci nu vei fi de acord cu următoarea definiţie, care este o rezumare aproximativă a gândirii actuale:

Anabaptiştii erau una dintre cele câteva ramuri ale reformiştilor „radicali” (adică reformiştii care mergeau dincolo de curentul principal al Reformei), ramuri care s-au ivit în urma Renaşterii şi a Reformei. Alte două ramuri erau „spiritualii” sau „inspiraţioniştii”, care credeau că ei primesc revelaţie direct de la Duh, şi raţionaliştii sau anti-trinitarienii, care se răzvrăteau împotriva doctrinei creştine tradiţionale, cum a fost Michael Servetus.

Anabaptiştii, pe de altă parte, au fost în general caracterizaţi prin botezarea credincioşilor, prin refuzul botezului infantil, prin accentul pus pe pietate şi fapte bune, prin aversiunea faţă de bisericile conduse de stat – fie ele catolice sau protestante, prin politica nonviolenţei şi neîmpotrivirii, prin convingerea că nu este bine să depui jurăminte şi prin alte câteva crezuri. Cel mai mult susţineau o soteriologie asemănătoare cu protestantismul, cu accent pe realitatea liberului arbitru şi a necesităţii faptelor bune care să însoţească credinţa.

Anabaptiştii evanghelici despre care ne ocupăm îşi au sorgintea în Zurich, în preajma anului 1520, ca rezultat al preceptelor lui Zwingli. Zwingli nu mergea îndeajuns de departe, credeau ei, astfel că George Blaurock, Conrad Grebel şi Felix Manz au început să agite spiritele pentru o reformă biblică reală, incluzând botezul credinciosului şi o biserică „a adunării”, adică o biserică în care membrii se raliau datorită credinţei şi botezării lor, nu pentru că intervenea statul sau prin obligativitatea apartenenţei la o biserică.

Anabaptiştii, ca şi alte grupări numite mai înainte, au fost persecutaţi cu cruzime de către catolici şi protestanţi deopotrivă. Literatura istorică protestantă, cu care sunt destul de familiar, îi priveşte ca pe nişte grupuri revoltătoare care propovăduiesc mereu doctrine false şi duc lumea pe căi greşite. În afara cercurilor anabaptiste, abia din secolul al XX-lea restul lumii a început să dea mişcării anabaptiste locul cuvenit în istoria bisericii.

Au existat dintotdeauna?

Conform lui Estep această discuţie nu a fost definitiv conchisă. „Aproape tot ce se putea spune, cu un prilej sau altul, s-a spus – şi încă de către erudiţi competenţi” (The Anabaptist Story, Povestea anabaptistă, ediţia a 2-a, pag. 16). Veţi găsi tot felul de ipoteze în această chestiune. Dar haideţi să aruncăm o privire la posibilităţi.

bullet Baptiştii sau înrudiţii lor au existat întotdeauna. Ei s-au refugiat în anonimat atunci când creştinismul a devenit biserică oficială a Imperiului Roman, păstrând o linie neîntreruptă a adevăratei biserici. Asta înseamnă că porţile iadului nu au izbândit vreodată împotriva bisericii. Biserica publică, cea romană, era o biserică falsă, o biserică în care nu sălăşluia mântuirea.
bullet Sau: creştinismul este prea mare pentru ca adevărul lui să încapă într-un singur coş, mai precis cel al bisericii romane. Aşa cum a fost nevoie de secole pentru a stabili clar doctrina Treimii şi de un mileniu pentru a ajunge la o teorie decentă a Ispăşirii, nu vom fi surprinşi să aflăm că au existat tabere diverse şi diferite grupări „eretice” care au înţeles adevărurile nevalidate de biserica romană (amintiţi-vă că biserica romană nu a fost niciodată singura biserică, nici măcar înainte de schisma răsărit-apus). Chiar şi la Reformă, nu era încă cunoscut tot adevărul. Abia în anii 1800 aderarea volitivă la o biserică a devenit un standard al crezurilor obişnuite ale protestantismului. Asta nu înseamnă că adevărata biserică a fost absentă în vreun fel. Dacă persecutarea altor credincioşi a fost pecetea unui păcat impardonabil şi a lipsei de izbăvire, atunci îmi pare rău – cei mai mulţi dintre noi vom ajunge în iad. Isus a spus că starea inimilor noastre e cea care contează, iar în inimile noastre încă sălăşluiesc ura şi intoleranţa, prea adesea.

Există o amplă evidenţă a unor izbucniri ale „ereziei” evanghelice în epoca medievală. Vedeţi cartea clasică a lui Leonard VerduinThe Reformers And Their Stepchildren – Reformiştii şi copii lor vitregi. Asta nu înseamnă că acceptăm afirmaţiile fără temei ale lui Verduin privind o linie neîntreruptă a credincioşilor din underground, cu toate că această carte deschide ochii cititorului asupra unei atare posibilităţi.

Pledanţii ideii că baptiştii au existat mereu trebuie să abordeze cumva ideea că biserica înainte de Constantin nu a semănat în vreun fel cu vreo biserică baptistă sau evanghelică. De fapt, biserica pre-constantiniană arăta mai mult ca biserica post-constantiniană, doar că fără de putere politică.

Ce denumiri au căpătat ei?

Numele de „anabaptist” nu şi l-au dat singuri. Este un termen abuziv şi înseamnă „rebotezător”. Bineînţeles că un anabaptist nu va gândi că botezarea credinciosului este o „rebotezare”, ci doar un botez administrat în mod adecvat pentru prima oară. Au existat mai mulţi astfel de termeni abuzivi. Unii dintre aceştia fiind:

·         Entuziaşti – referitor la presupusa lor lipsă de sensibilitate a gândirii.

·         Cathari – o referire la o mai veche erezie medievală; de asemenea, o critică la adresa presupusului aer de superioritate într-ale cucerniciei faţă de Biserica instituţionalizată

·         Eretici – dar acest termen nu a fost decât continuarea ideii bisericii medievale cum că oricine nu este în sânul ei este un eretic. Anabaptiştii au fost în dezacord şi cu câteva doctrine protestante.

·         Revoluţionari – mai multe despre această denumire mai încolo. În general, anabaptiştii se opuneau folosirii sabiei, a armei.

·         Donatişti – o altă referire la o erezie antică, sau mai degrabă la schismă (vedeţi  studiile noastre despre biserica timpurie). Donatiştii au susţinut că episcopii fără frică de Dumnezeu nu merită să fie conducători ai bisericii. Au fost cu cruzime persecutaţi de Imperiu şi de către Augustin, cel care a fost naşul, dacă nu chiar tatăl întregii teologii de tip religie prin constrângere guvernamentală.

Anabaptiştii îşi spuneau altfel: fraţi, credincioşi şi creştini.

Care le era teologia?

Nu s-a întâmplat prea des ca anabaptiştii să fie lăsaţi în pace, în mediul lor, destul cât să îşi poată scrie teologia. Nu trebuie să tăgăduim faptul că erau nişte oameni ciudaţi cei asociaţi la acea vreme cu gândirea anabaptistă, însă ei nu formau o majoritate. Teologia anabaptistă este la bază protestantă, fiind mai uşor de definit prin observarea diferenţelor dintre aceasta şi curentul principal al Reformei. Într-adevăr, anabaptiştii înşişi tind să facă astfel; acolo unde au înşirat articolele de credinţă, de obicei ele au constat doar în diferenţele faţă de vecinii religioşi. Două exemple vor fi suficiente.

În 1529, Michael Sattler şi alţii au înaintat  Confesiunea Schleitheim . Principalele ei puncte erau:

1.    Botezul trebuia făcut doar credincioşilor. Botezul pruncilor, „cea mai mare şi cea dintâi netrebnicie a papei”, nu trebuia practicat.

2.    „Interdicţia” trebuia să fie vegheată şi respectată de bisericile locale, în cazul celor care cădeau în păcat, după ce în prealabil primeau două avertismente.

3.    Pâinea şi vinul trebuiau împărţite numai cu credincioşii botezaţi, nu cu alţii.

4.    Adevăraţii creştini trebuiau să se izoleze de sistemul lumesc, inclusiv „apartenenţa la biserică”, jurămintele, săbiile şi armele etc.

5.    Vor fi păstori în cadrul turmei, ei vor predica etc, şi vor fi sprijiniţi de biserică. Dacă un pastor este îndepărtat din turmă, un altul trebuie uns în locul lui.

6.    „Sabia”, adică magistratura sau stăpânirea, este în afara desăvârşirii lui Hristos şi trebuie lăsată în seama lumii să o practice. Creştinii nu trebuiau să pună în fapt autoapărarea, nici să devină magistraţi, nici să întrebuinţeze vreun soi de armă laică împotriva daunelor spirituale.

7.    Creştinii nu trebuie să depună jurăminte, însă pentru ei „da” să fie „da” şi „nu” să fie „nu.

În 1524, când disputele din Zurich erau încă recente, Balthasar Hubmaier (care trăia în teritoriul catolic) a publicat câteva articole reprezentative pentru teologia lui. Cele care urmează sunt luate din Estep:

1.    Numai credinţa ne face sfinţi în faţa lui Dumnezeu.

2.    Această credinţă este conştientizarea îndurării pe care Dumnezeu ne-o arată prin trimiterea singurului Său Fiu. Acest lucru îi exclude pe toţi creştinii prefăcuţi, care nu au decât o credinţă istorică în Dumnezeu.

3.    O astfel de credinţă nu poate rămâne pasivă, ci trebuie să izbucnească în mulţumiri către Dumnezeu şi omenire prin tot felul de fapte de iubire frăţească. Ca atare, toate faptele şi obiceiurile religioase zadarnice, precum lumânările, ramurile de pomi sau apa sfinţită vor fi respinse.

4.    Numai acele fapte poruncite de Dumnezeu pentru noi sunt bune, iar acele rele sunt cele pe care El ni le-a interzis. Aşadar, nu ţineţi seamă de peşte, carne, sutane şi tonsuri.

5.    Liturghia nu este un sacrificiu, ci o rememorare a morţii lui Hristos. Aşadar, nu este o ofrandă nici pentru morţi, nici pentru vii…

6.    Aşa cum o rememorare este păstrată, aşa şi moartea Domnului trebuie predicată într-un limbaj pe înţelesul oamenilor…

7.    Aşa cum fiecare creştin crede pentru sine şi este botezat, tot astfel fiecare individ trebuie să vadă şi să judece prin Scripturi dacă i-a dat hrană şi băutură cum se cuvine pastorului său.

Şi aşa mai departe. Lui Hubmaier i s-a îngăduit să continue în această manieră în Waldshut (nu în zona oraşului Zurich, ci mai degrabă în Austria), dorind să creeze o biserică evanghelică demnă de acest nume. Şi asta doreau majoritatea anabaptiştilor. Nu trebuie să îi confundăm pe anabaptiştii evanghelici biblici cu alte grupări antireformiste, aşa cum curentul principal al Reformei a făcut-o.

Ce li s-a făcut anabaptiştilor şi de către cine?

Este important să ţinem seamă de faptul că anabaptiştii au fost prima dată persecutaţi de protestanţi, sub conducerea lui Zwingli. Ei au ieşit la iveală sub supravegherea sa, în oraşul lui şi erau foştii săi discipoli. Poate că el s-a temut că existenţa câtorva versiuni rivale ale protestantismului ar dăuna ireparabil şanselor lui de a îndeplini vreo reformă. Poate… însă nimic nu poate să îi justifice acţiunile. El a dispus supunerea faţă de magistratură; el a fost însărcinat cu conducerea Reformei. Consiliul a declarat că rebotezarea este o nelegiuire capitală. Ei bine, atunci să detaliem acest lucru.

Felix Manz a devenit primul martir anabaptist în anul 1527, la numai zece ani după ce Luther şi-a bătut în cuie tezele. El a fost înecat în râu, chiar în mijlocul oraşului Zurich. Alţi anabaptişti au fost bătuţi sau alungaţi. Acestea au devenit practicile standard în teritoriile protestante.

Pe 20 mai 1527, Michael Sattler, autor al lucrării anabaptiste „Confesiunea Schlietheim” a fost executat de autorităţile catolice. Chiar dacă regele catolic Ferdinand declarase că înecul („al treilea botez”) este cel mai bun antidot pentru anabaptism, Sattler a fost osândit să i se taie limba, trupul supus la cazne cu fier înroşit, iar apoi ars pe rug. Şi alţii au fost arşi sau înecaţi de autorităţile catolice. Arderea pe rug pare să fi fost preferată de catolici, mai puţin de protestanţi.

Pe lângă cele de mai sus, naţiunile protestante şi catolice deopotrivă au recurs la tortură şi la alte forme de abuz. Estep estimează că au murit mii de oameni în Europa secolului al XVI-lea, însă numărul precis nu se va afla vreodată.

Şi-au atras asupră-le ura pentru că au mers prea departe?

Anabaptiştii au fost deseori departe de stereotipul omului liniştit care voia doar să se închine la Dumnezeu cu grijă şi în intimitate. În zilele de la începuturi, atunci când s-a clădit reputaţia lor, ei îi provocau public pe reformişti în repetate rânduri. Foloseau denumirile obişnuite pentru secolul al şaisprezecelea pentru oponenţii lor. Îi denunţau public pe reformiştii care încercau, prin predicile lor, să îi distragă pe oameni de la închinare publică care fusese stabilită şi reformată. Estep pomeneşte un anume incident: „Aidoma primilor quakeri englezi (membrii ai Bisericii Prietenilor din Anglia, nota trad.), zelul lui Blaurock îi întuneca uneori judecata. A mers până într-acolo încât a întrerupt slujbele de închinare în bisericile reformate. Un eveniment care a avut loc în prima duminică din februarie la o biserică din Zollikon este tipic pentru metodele lui Blaurock. În timp ce prelatul se îndrepta către amvon, George l-a întrebat ce intenţionează să facă . „Să predic cuvântul lui Dumnezeu”, a fost replica. „Nu tu ai fost trimis să predici, eu am fost acela”, a spus Blaurock. Şi apoi s-a dus la amvon şi a predicat.” (The Anabaptist Story – Povestea anabaptistă, ediţia a 2-a, pag. 34)

Un alt lucru care va fi mereu menţionat în această privinţă sunt evenimentele din Munster. În acest oraş, unde prelatul luteran respingea botezul infantil, câţiva alţi radicali s-au ivit, cu siguranţă nu toţi de convingeri anabaptiste. Congregaţia a decis izgonirea celor ticăloşi din oraş şi crearea unui tărâm al neprihănirii. Un fel de comunism a fost instituit în 1534, cam în acelaşi timp în care un profet pe nume Jan de Leyden sosea. Oamenii au crezut că A Doua Venire avea să se întâmple curând şi au proclamat oraşul Munster ca Noul Ierusalim. Au trimis misionari în zonele înconjurătoare. Jan de Leyden şi-a luat numele de Regele David pe 31 august 1534. Oraşul a fost capturat şi subjugat de trupele asediatoare combinate ale protestanţilor şi catolicilor, trimise de stăpânitorii din vecinătăţi. Din acea zi, în mod injust, teologia anabaptistă a fost văzută ca stârnind tendinţe revoluţionare.

Însă cei mai mulţi anabaptişti nu erau astfel. Când comparăm faptele lui Felix Manz cu pedeapsa care i s-a dat, sau dacă privim cazul lui Michael Sattler sau aproape al oricărui alt anabaptist, trebuie să spunem cu convingere că reformiştii au greşit, iar anabaptiştii au avut dreptate. (Romano-catolicii erau chiar şi mai aspri cu anabaptiştii, însă de la dânşii nu mă aşteptam la ceva mai bun. Erau ocupaţi cu arderea oricărui fel de reformist pe care puteau pune mâna.)

2. Cine suntem noi faţă de anabaptişti?

Care sunt anabaptiştii de astăzi?

Din punct de vedere istoric, ei au existat sub câteva denumiri „confesionale”

-menoniţi

-hutteriţi

-frăţie

-amish

Care este moştenirea lăsată de anabaptişti? Le suntem datori anabaptiştilor pentru multe lucruri. Ei au fost primul mare trunchi de credincioşi care să proclame că biserica şi statul trebuie separate. Păstrându-şi convingerile, fiind gata să moară pentru credinţa lor şi continuând să facă astfel timp de decenii şi chiar secole, ei au provocat constant biserica protestantă şi chiar şi pe cea catolică să se îndrepte spre toleranţa faţă de toate tipurile de protestanţi. Ca şi curent principal, protestanţii înşişi au căzut sub influenţele puritanismului, pietismului (mişcare ivită în cadrul luteranismului, în secolele XVII şi XVIII, nota trad.) şi a celor două Mari Deşteptări (perioade de interes crescut faţă de religie în Statele Unite, între secolele XVIII şi XX, nota trad.), pentru a nu mai pomeni de migraţia grupărilor în diferite ţări, astfel că provocarea anabaptistă a început să fie privită altfel. Mult prea lenţi, cei din credinţa reformată au început să îşi dea seama ce pact cu diavolul au făcut în privinţa statului. Toleranţa a devenit ceva mai obişnuită, însă doar pentru că atât de multe tipuri de protestanţi o cereau acum. Aşa numitul „voluntarism”, adică singurul motiv pentru care o persoană ar subscrie creştinismului ar fi datorită dorinţei sale nesilite de a face aşa, s-a dovedit a fi cheia care a descuiat toate uşile – de exemplu, misiunile în lume (începute de un baptist calvinist, William Carey).

Nu trebuie să scăpăm din vedere nici accentele privind Biblia, ca unică autoritate, pe care anabaptiştii le-au lăsat posterităţii. Ei nu au fost impresionaţi de insistenţa reformiştilor care afirmau că reformează corespunzător biserica. Anabaptiştii respingeau orice contravenea Bibliei, chiar dacă reformiştii căutau să găsească scuze pentru anumite aspecte ale bisericii care nu se regăseau în Scriptură, de pildă botezul infantil. Reliefările convingerii privind autoritatea unică a Bibliei au devenit o marcă a bisericilor libere de pretutindeni, chiar şi a celor care încă practică botezul infantil.

Am obţinut noi aceste perspective direct de la anabaptişti? Nu întotdeauna, dar ei au lansat provocarea, iar reformiştii au ştiut asta. Când spunem că reformiştii au persecutat eretici pentru că „aşa trebuia făcut şi ştiau ei mai bine”, spunem că într-adevăr ştiau mai bine. Doar că nu le-au plăcut consecinţele alegerii unei noi căi, sau a căii Noului Testament.

Baptiştii sunt anabaptişti?

Nu chiar. Cei pe care îi ştim noi ca baptişti – şi aici se includ cei mai mulţi baptişti toată lumea, deoarece eu sunt, în general, rezultatul misiunilor engleze şi americane – sunt o grupare diferită care a început în ţările anglofone, ca mlădiţă a puritanismului şi congregaţionalismului. Dintre multele grupări care au agitat reforma în Anglia secolului al XVII-lea, aproape toate fiind de partea doctrinelor reformiste (de pildă a celor calviniste), unele au găsit de cuviinţă să rămână în cadrul Bisericii Angliei, altele au crezut în bisericile independente adepte ale botezului infantil, iar altele au ajuns la credinţa în botezul credinciosului.

De fapt baptiştii în general (adică în afară de cei necalvinişti) s-au format cu puţin timp înainte (cam prin anul 1608), izvorând din separatism (înrudit cu Pelerinii, care au venit în America) şi unul dintre conducătorii lor, John Smyth, s-a înscris ca membru la o biserică menonită locală din Olanda, acolo unde fuseseră exilaţi. Aceşti separatişti, la întoarcere, au format în Anglia prima congregaţie baptistă cunoscută.  (Întâmplător, l-au şi repudiat pe John Smyth pentru teologia lui anabaptistă). Însă cei ce formau curentul principal al vieţii baptiste engleze, curentul din care s-au ivit majoritatea baptiştilor actuali, s-au numit „baptişti particulari”. Aceştia erau baptişti calvinişti care au apărut prima dată în anii 1630. De la ei provine John Bunyan şi misia sa de cărturari, inclusiv ceea ce se numeşte Progresul Pelerinilor.

Chiar întemeietorii baptismului american, în mare măsură convertiţi la teologia baptistă după ce au ajuns pe ţărmurile Lumii Noi, nu provin prea mult nici din baptiştii englezi, nici din anabaptişti. Nici unii, nici ceilalţi nu pot spune că nu au existat influenţe din diverse direcţii, răspândite prin scrieri. Însă scrierile anabaptiste nu au fost în general prea răspândite, odată ce ei erau persecutaţi încă în multe ţări, în perioada colonială a Americii.

De asemenea, toţi baptiştii practicau scufundarea în apă la botez (însă în Anglia abia de prin 1633), în timp ce menoniţii practicau stropirea cu apă.

Sunt evanghelicii cu toţii anabaptişti astăzi?

Aceasta este o întrebare interesantă, pentru că eu sunt un iubitor al vechilor reformişti, îndeosebi al puritanilor. Dar în studiile mele am ajuns la concluzia că gândirea reformistă, aşa cum a fost ea expusă în instituţiile calviniste, la puritani şi în Confesiunea Westminster, trebuie luată aşa cum era, însă era inadecvată pentru lume până ce a fost suplimentată în cele din urmă de trăsăturile Marii Deşteptări, sub diriguirea lui George Whitefield şi John Wesley. Ei au fost cei care au spus către împietriţii enoriaşi ai bisericii că ziua lor va fi cea în care „voi trebuie să renaşteţi”. Teologiile lor erau calvinistă şi, respectiv arminiană, însă ei împărtăşeau o convingere şi o misie care arăta că „botezul pruncilor voştri şi viaţa vrednică nu sunt îndeajuns. Trebuie să credeţi personal în Hristos.” Această „credinţă în Hristos” nu era nici mai mult, nici mai puţin decât justificarea prin credinţă propovăduită de Luther şi Calvin, dar acum fiii Reformei Protestante trebuiau să o audă din nou! Trebuiau să o audă iar pentru că de două sute de ani botezul infantil amorţise biserica, iar protestantismul degenerase într-un crez care spunea că un botez adecvat şi o viaţă vrednică erau destul pentru a spera la milosârdia lui Dumnezeu. Asta era o răsucire de la protestantismul original, cel care cerea credincioşilor să caute semnele care arătau că sunt aleşi de Dumnezeu (conf. 2Petru 1:10).

Biserica vorbitoare de engleză nu a mai fost aceeaşi vreodată după Marea Deşteptare. Chiar şi în cercurile adepte ale botezului infantil era predicată necesitatea aceasta era predicată. Desigur, arminianismul şi-a ticluit propriile incursiuni, iar Charles Finney a corupt definitiv teologia învierii printr-un nou cvasi-pelagianism care actualmente stăpâneşte doctrina evanghelică, însă dincolo de asta adevărul a fost şi este limpede – TREBUIE SĂ RENAŞTI. Asta este ceea ce credeau partizanii bisericii de stat, dar nu o puteau propovădui efectiv, din pricina relaţionării lor ilicite cu magistratura. Doctrina anabaptiştilor, dacă nu şi bisericile sau practicile anabaptiştilor, arată că un om trebuie personal şi volitiv, conştient să fie în relaţie cu Dumnezeu, trebuind să îşi ridice pe acest temei biserica, iar aceasta a devenit doctrina protestantismului evanghelic.

Puritanismul, nuanţat în stilul anabaptist al conotaţiilor sale anglicane şi de biserică statală, şi propovăduit populaţiei „creştine”, a fost cel care a adus protestantismul la un stadiu mai parohial, local, etno- religios. Baptiştii, deşi nu erau în fruntea Marii Deşteptări, au fost de departe cei mai mari beneficiari ai acesteia, cel puţin în America. Explozia misiunilor moderne a avut loc curând după aceea, şi nu am exagera să spunem că, prin vasta majoritate a misionarilor proveniţi din lumea anglofonă, aproape fiecare creştin necatolic din lume îşi datorează existenţa (istoric, aşa este) apariţiei protestantismului tradiţional cu accente anabaptiste pe „adunarea” credincioşilor sub formă de biserică.

Nu, încă nu suntem toţi anabaptişti. Dar le suntem recunoscători pentru mărturisirea acestor adevăruri.

Îi putem iubi şi pe reformişti, şi pe anabaptişti?

Eu aşa cred. Am recomandat şi am fost provocat de o carte, „The Reformers And Their Stepchildren” („Reformiştii şi copiii lor vitregi”); oricum, cred că Verduin merge prea departe în unele dintre analizele lui. Ca erudit reformat care a subscris la opiniile anabaptiste, el este aidoma unui fost fumător, având accese de furie privind răul făcut de reformişti prin persecutarea anabaptiştilor. Mai precis, mă preocupă aceste aspecte la el:

– disciplina bisericească este imposibilă în Reforma supusă magistraturii, deoarece pentru a excomunica pe cineva din biserică înseamnă, în cele din urmă, a-l îndepărta pe acela din societate. El nu are de-a face cu ceva de genul Genevei lui Calvin. Să fie sigur faptul că măreţia, dar şi tragedia Genevei este că a combinat o perspectivă constantiniană cu un punct de vedere al disciplinei bisericeşti?

 – reformiştii nu erau adevărata biserică, ci mai degrabă o continuare a bisericii „decăzute”. E oare sigur că această afirmaţie merge prea departe? Grupurile individuale ale credincioşilor reformaţi erau la fel de persecutaţi ca anabaptiştii, în ţările în care magistraţii nu agreau opiniile reformiste. Verduin sugerează astfel că atunci când tabăra reformată ajungea într-un teritoriu, adevăraţii credincioşi erau în cu totul altă parte.

– biserica pre-constantiniană era o biserică curată, care se întrunea în secret şi de la care adevăraţii credincioşi s-au rupt când a venit vorba de compromisul constantinian. În realitate, bisericile creştine erau cât se poate de publice şi în unele locuri aveau clădiri mari, până când marea şi cea din urmă persecuţie a început, în anul 303.

– Părinţii bisericii au acţionat calitativ în mod diferit în privinţa ereziei, înainte de Constantin. Deloc. Ei erau la fel de intoleranţi în legătură cu deviaţiile de la adevăratul catolicism înainte de Constantin. Doar că aveau mai multă putere după Constantin.

Pentru aceleaşi motive pentru care mi-e greu să cred tot ce spune Verduin, mi-e greu să cred şi afirmaţiile reciproce ale reformiştilor sau ale anabaptiştilor, cum că cealaltă tabără se îndreaptă spre osânda veşnică. În realitate, situaţia era tragică şi poate inevitabilă, cam ca aceea în care întemeietorii Americii au scris Constituţia Americană incluzând sclavia, deoarece ei nu concepeau vreo altă cale de a face o Uniune viabilă. A fost la îndemâna celor două tabere, una corectă în doctrină, cealaltă corectă în practică, de a arunca anatema asupra celeilalte părţi, până când chestiunea a ajuns în locuri precum Anglia, acolo unde, ai putea spune, toleranţa şi denominaţionalismul au fost aproape inventate.

Îi iubesc pe reformişti, îi iubesc şi pe anabaptişti. Şi unii, şi ceilalţi îmi sunt înaintaşi. Anabaptiştii, deşi cu un stil de viaţă mai atractiv, erau deficitari în privinţa mântuirii prin credinţă, în insistenţa lor asupra liberului arbitru. Nu dădeau suficient din gândire spre rânduiala creaţiei lui Dumnezeu în privinţa întregii omeniri, aşa cum se arată în Geneză, aici incluzându-se şi magistraţii, asta încă dinaintea Legii mozaice şi a Crucii. Acest lucru i-a dus către respingerea vreunui creştin care slujea în vreo formă de guvernământ. Iar deficienţele reformiştilor au fost documentate mai sus. Însă urmaşii lor pot aprecia că au primit ambele teologii, a reformiştilor şi a anabaptiştilor, pentru a crea evanghelismul modern în cele mai puternice forme ale sale.

 Note de subsol:

Vezi articolul „Baptism,” The New International Dictionary of the Christian Church

horizontal rule

– See more at: http://publicatia.voxdeibaptist.org/apologetica_nov14.htm#sthash.bPeImDxZ.dpuf

AFR : SUICIDUL DEVINE DREPT AL OMULUI.

wplogo611111111111111111131112121122111112111111111111

Ingerul Mortii intuneca mintile a tot mai multor oameni. Asa numitul „drept la moarte cu demnitate” („right to die with dignity”) le influenteaza mintile iar institutiile politice il legifereaza. In doar ultimele 12 luni mai multe vedete americane si britanice s-au sinucis in urma unor boli de care au fost afectate, iar suicidul lor a fost acompaniat de aclamatii in mass media si in cercurile asa zise progresiste. In toamna, Tribunalul Suprem al Canadei a decretat un drept la moarte cu demnitate, un eufemism pentru eutanasie si suicidul asistat. In plus, el a impus Parlamentului Canadian o perioada de mai multe luni pentru a legifera acest „drept” in legislatia Canadei. Spitalele crestine, clinicile crestine, medicii crestini, si ale persoane ori institutii care se impotrivesc eutanasiei din motive de constiinta ori convingeri religioase devin tot mai ingrijorate de anvergura propusei legislatii, temindu-se sa nu li se impuna sa presteze servicii de eutanasiere contrar convingerilor lor religioase.
In acelasi timp, tot in ultimele luni au fost publicate date statistice din Olanda, Oregon, si Belgia care indica ca numarul persoanelor eutanasiate in aceste tari si state cunoaste o crestere alarmanta. Ba mai mult, tot mai multe persoane sunt eutanasiate pe motive tot mai triviale iar unele chiar fara a-si da consimtamintul. Aceste evenimente ingrijoratoare ne-au motivat sa alocam o editie speciala AFR extinderii ingrijoratoare a suicidului asistat si al eutanesiei in lumea occidentala. In acest sens am dat peste un articol foarte informativ publicat luna trecuta in publicatia americana conservatoare onlineThe Federalist care declara legalizarea eutanasiei o licenta de ucidere a oamenilor. Articolul a fost tradus de Cezarina Ghioc, voluntar AFR Timisoara. Ii multumim. Versiunea enlgeza a articolulul poate fi citita aici: http://thefederalist.com/2016/02/16/how-assisted-suicide-becomes-a-license-to-kill/
 
Sinuciderea asistata devine autorizatie criminala
Legile pentru sinucidere asistata medical au deschis o “cutie a Pandorei” cu consecinte nedorite care pot fi numite oricum , dar nu compasiune sau eliberare. Simon Binner s-a sinucis in fata  camerei TV la o clinica de sinucidere elvețiana in octombrie anul trecut. Moartea sa a fost difuzata saptamina trecuta ca parte a unui documentar BBC despre moarte. Candva incercam sa impiedicam oamenii sa se sinucida. Astazi ii privim cum o fac. Avocatii numesc “compasiune”prescrierea de medicamente ce induc moartea bolnavilor in stadiul terminal, oferindu-le posibilitatea sa-si puna capat zilelor” in conditiile lor”.  Acestia vorbesc despre demnitate ca si cum ar fi o conditie  obligatorie a corpului, si nu o calitate a sufletului.
Stiu cat de brutala poate fi moartea. Sunt voluntar in azil si am ajutat la ingrijirea propriului meu tata, pe masura ce era macinat de cancer. Frica de neputință sau suferință și dorința de a pune capăt suferinței unei persoane este omenesc. Acceptarea sinuciderii, cu toate acestea, nu este ceva omenesc;
In cele 5 state americane precum si in multe tari occidentale care au legalizat sinuciderea asistata de medic, aceste legi au deschis o cutie a Pandorei de consecinte nedorite care pot fi numite oricum, dar nu compasiune si eliberare.
 
De la alegerea personala la condamnarea la moarte
Sinuciderea asistata medical este legala în Belgia, Canada, Luxemburg, Țările de Jos și Elveția. Cinci state  americane – California, Montana, Oregon, Washington, și Vermont -au legalizat sinuciderea asistata de medic, si avocatii urmaresc legalizarea unui numar si mai mare de sinucideri. In statul meu Colorado, Camera Reprezentantilor avanseaza un proiect de lege a sinuciderii asistate de medic, iar alegatorii ar putea vedea o initiativa legislativa de vot in noiembrie, anul curent. Speram ca cei din Colorado nu vor fi dezamagiti. Ceea ce incepe ca un cadru legal pentru sinuciderea asistata medical va ajunge intr-un loc cu mult mai intunecat, insa. În plus, față de miile de adulți olandezi și belgieni care aleg să se sinucidă în fiecare an, cu sprijinul medicului, un număr extrem de mare de nou-născuți cu dizabilități, copii bolnavi, pacienții în comă și pacienți cu demență sunt ucisi fără consimțământul lor.
Rata sinuciderii asistate medical s-a triplat din anul 2002 în Olanda, unde  aceasta reprezintă unul din 28 de decese.Clinici mobile acum fac vizite la domiciliu. Pacientii nu mai trebuie sa fie bolnavi in faza terminala pentru a cere sinuciderea asistata medical. Nu trebuie decat sa convinga doi medici ca au dureri insuportabile. Pacienti cu afectiuni cronice, cum ar fi scleroza multipla, depresie, autism, si orbire, s-au sinucis cu ajutorul doctorilor lor. Atunci cand sinuciderea asistata de medic se ridica la nivelul de  solutie, aceasta in mod clar slabeste obligatia prietenilor si a familiei de a face eforturi pentru suferind, ca viata acestuia din urma sa devina mai suportabila si pentru a-i fi redata puterea curajului si sensul rezistentei. Cu această opțiune, spiritul uman nu poate transcende suferința.
Nu poate  suporta fara ajutorul celor dragi. In schimb suferinta castiga o victorie clara asupra suferindului, zdrobind spiritul inainte de a lua corpul. C.S. Lewis observa candva ”Cucerirea naturii de catre Om, devine odata cu savirsirea lui, cucerirea omului de catre natura. In momentul in care credem ca am infrant durerea si moartea, acestea ne-au invins pe noi .”
 
O amenințare specială pentru persoanele cu handicap
Persoanele cu handicap sunt deosebit de vulnerabile. Din acest motiv pledantii pentru persoanele cu handicap cum ar fi Carry Ann Lucas din Colorado, se opun legislatiei suicidului asistat medical. Mama a patru copii si avocat, Lucas are o boala progresiva neuromusculare similara cu SAL (cunoscuta si ca boala Lou Gehrig). Ea avertizează că legislația din Colorado, Camera Reprezentanților  „mă amenință pe mine, familia mea si comunitatea mea… Daca ar fi fost sa devin deprimata- fie depresie situationala, fie majora- si proiectul acesta de lege va trece, as putea merge la medic sa cer prescrierea unei retete letale, dar pentru ca am un handicap, și pentru că medicii sunt teribil de incompetenti in evaluarea calității vieții persoanelor cu dizabilități, mult mai probabil voi primi acea reteta letala decat sa fiu recomandata pentru tratarea unor probleme de sanatate mentala”.
Persoanele cu handicap, afectiuni cronice sau diagnostice in faza terminala,  nu sunt singurele persoane supuse acestui risc. Asemenea legi ne ameninta pe toti. Chiar si fara un stigmat social, chiar si oamenii sanatosi sunt vulnerabili la indemnul sinuciderii cand viata le pare de nesuportat. Dupa ce Washington si Oregon au trecut la legalizarea sinuciderii asistate s-a inregistrat o crestere de 6,3 la suta a numarului de sinucideri totale. Suicidul în rândul persoanelor în vârstă a crescut cu 14,5 la sută. În cazul  în care sinuciderea este considerată o soluție legitimă de a curma suferința pentru cei cu șase luni de viata de ce nu și pentru cei cu mai mult de șase luni de trăit? De ce să nu se prescrie sinuciderea pentru oricine care are o boala dureroasa cronica, depresie persistenta sau vreo dependenta de nezdruncinat?
 
Moartea e mai ieftina decât viața.
Asta este ceea ce medicii olandezi fac progresiv in calitatea lor de asistanti ai suicidului. Sinuciderea asistata are un efect toxic asupra practicii medicale. Exista un motiv pentru care Hippocrate a prevazut in celebrul sau juramant “Nu voi da nici un medicament letal nimănui, chiar dacă ar cere şi nici nu voi sfătui pe cineva la aceasta” cat de adepti ai tratamentului pot fi cei ce odata au devenit educatori ai mortii? Chiar si medici buni pot face un prognostic incorect. Tatăl meu a trăit doi ani și jumătate dincolo de ceea ce a prezis prognosticul lui, iar matusa mea trăiește de 14 ani dincolo de prognosticul ei, ambii au avit cancer in stadiul 4. Problema cu tratamentul sinuciderii este ca nu mai poate fi oprit.
Agențiile guvernamentale și companiile private de asigurări se confruntă de asemenea cu stimulente fatale. Sa curmi viata unui pacient este mai ieftin decât furnizarea de servicii medicale, la urma urmei. A fost ceva publicitate si indignare publica, acum uitate, atunci cand Planul de Sanatate Oregon a refuzat un tratament de cancer unui pacient  dar acceptat in schimb sa-i ofere plata unor pastile suicidale. Nimeni nu aude cand americanii ca si Carrie Ann Lucas trebuie să lupte pentru a păstra un ordin de nonresuscitare, departe de dosarul lor medical sau sa lupte cu Asigurarile de Sanatate pentru un aparat de mentinere a vietii.
Lucrurile acestea se intampla mult mai des decat ar putea crede persoanele sanatoase. Membrii familiilor se confrunta de asemenea cu presiuni pentru a sprijini suicidul, confrom studiilor efectuate dela 7,6 pina la 10 la suta din persoane adulte au reclamat abuzuri sau neglijenta din partea copiilor, sotilor sau partenerilor de viata. Un alt procent de 4 la suta reclama exploatarea financiara. Nu este greu să ne imaginăm o rudă lacoma care dorește să-și grăbească plata de asigurare facand presiuni asupra unei rude vulnerabile pentru a lua o pur si simplu  pastila. Chiar și membrii de familii iubitoare se confruntă cu o presiune extraordinară. Un soț care este profund chinuit de suferința persoanei iubite poate  înțelege sa il sprijine daca acestia doresc să-si pună capăt vieții.
 
Cum sa ajuti oamenii in loc sa ii ucizi
Atat îngrijitorii cat pacienții au nevoie de sprijin, dar nu de sprijin fatal. Un sprijin de afirmare a vietii este asigurat pentru pacienti si familiile lor prin intermediul ospiciilor. Ospiciul oferă îngrijire paliativa, managementul durerii, consiliere si echipamente cum ar fi o mașină de oxigen, scaun cu rotile, sau un pat de spital pentru pacienții care rămân la domiciliu. In multe ospicii  exista facilitati pentru pacienții care nu pot sau nu doresc să rămână acasă. Ospiciul care i-a ingrijit pe parintii mei (unde functionez acum ca si voluntar) au voluntari pentru a oferi un ragaz infirmierilor si companie pacientilor.Ideea ca pacientii care sunt pe moarte au doar doua optiuni limitate, sa zaca intr-un spital unde medicii ii prelungesc viata inutil sau sa se sinucida, este falsa. Exista si alte optiuni. Adeptii sinuciderii asistate, oricum doresc ca legea sa reglementeze dreptul cuiva de a-si alege momentul mortii.” Consider ca este un drept fundamental al omului sa fie stapan pe soarta lui, daca doreste. Acum situația este că nici  tu și nici eu nu controlam ceea ce se va întâmpla la sfârșitul vieții noastre” spune Lance Wright, care promovează un amendament la constituția statului Colorado, pentru a legaliza sinuciderea asistata.
Este greșit. Moartea nu este un drept. Dacă ar fi fost, ar fi ilegal să fi oprit cineva de la uciderea lui însași, pentru că este dreptul său de a-si lua viața. Nu ar exista linia verde pentru depresivi, supravegherea intemnitatilor cu tendinte sinucigase, garzi psihiatrice pentru sinucigasi, sau convorbirile telefonice nocturne cu prieteni disperati. Ideea ca o persoana poate face orice cu corpul sau atat timp cat nu aduce atingere alteia nu respecta interconectarea vietilor omenesti.
Pentru acest motiv  un american nu poate in mod legal vinde  un rinichi pe piata sa nu  respecte carantina cu o boală virulentă,  sa vinda metamfetamina, sau sa mearga pe jos gol pe stradă.
Aceste actiuni, in cele din urma afecteaza alti oameni. În același mod, sinuciderea asistata medical are un impact dezastruos asupra societății și în special a celor mai vulnerabili din cadrul acesteia. Aceasta subminează integritatea profesiei medicale, demnitatea bolnavilor, și compasiunea celor sanatosi. Pacienti terminali sau bolnavi cronici, persoane cu handicap, depresivi și suferinzi merită compasiune, îngrijire și preocupare, nu o pastila-otravă letala.
Pentru Știri Creștine, AFR

Citeşte mai mult pe http://www.stiricrestine.ro AFR: Suicidul devine drept al omului – Stiri Crestine.ro

http://www.stiricrestine.ro/2016/03/10/afr-suicidul-devine-drept-al-omului/?

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole-crestine/afr-suicidul-devine-drept-al-omului/

Adunate, aruncate, arse

o viță de vie - foto de Ales Me - unsplash.com

Zilele trecute meditam la un pasaj din Scriptură împreună cu alți prieteni și în mintea mea s-au întipărit câteva cuvinte din pasajul citit -”Dacă cineva nu rămâne în Mine, este aruncat afară, ca o mlădiță, și se usucă; acestea suntadunate, aruncate în foc și arse” (Ioan 15:6 NTR, sublinierile din text îmi aparțin; vă recomand să citiți tot contextul din Ioan 15, în special versetele 1-7). Meditam la rămânerea în Hristos, de unde avem seva, ca noi, mlădițele, să putem produce mai mult rod. Și în timp ce parcurgeam aceste versete, Dumnezeu mi-a imprimat în mintea mea ideea bateriilor care au pe ele semnul celor 3 de A: AAA (care le noi în România se mai cunosc cu denumirea de R3).

Mă gândeam atunci ce legătură are bateria aia mică cu ceea ce spunea textul despre curățarea viei, și despre aruncarea mlădițelor care se usucă, care nu produc nimic. După ce am studiat puțin despre baterii – practic acestea sunt din seria bateriilor mici, care au înmagazinate energie în ele… și există baterii de mai multe feluri, titlul AAA nu denotă nimic la ele decât ”mărimea” lor, nu ceea ce includ ele, sau din ce ar fi făcute – am realizat o mică paralelă. 

Mlădița conectată la vie produce rodBateria conectată la aparatele destinate ei produc tot rod, care este transformat în ceea ce are aparatul unde este folosită (fie că vorbim despre lanternă, player audio, telecomandă, ceas, telefon, etc.). Ambele – atât mlădița, cât și bateria – au ciclul lor de viață, se usucă și… trebuiesc aruncate. Bateriile nu se ard precum mlădițele de la o viță de vie, dar în fond, după ce sunt aruncate, ele sunt la fel de inutile precum o mlădiță uscată.

Am realizat că atât mlădița, cât și bateria, dacă sunt ”legate” la o sursă mai mare de putere, de energie, de viață, produc mai mult, sunt utile și te bucuri de ele. Vița de vie produce struguri; bateria îți oferă energie pentru o lanternă care probabil o folosești noaptea pe un câmp unde nu ai nici o altă sursă de energie.

A rămâne în Hristos este precum a fi o baterie încărcată, și precum o mlădiță legată la viță, de unde își trage seva și produce rodul. Atâta timp cât rămânem conectați la viță – la Hristos – viața noastră este utilă și producem rod pentru Împărăția lui Dumnezeu. Numai că este nevoie de curățare, de ajustare ca noi să fim mai roditori.

E nevoie ca noi să predăm lui Dumnezeu afecțiunile noastre. E ceea ce simțim noi atunci când El lucrează la noi, la caracterul nostru, când poate suntem mai puțin roditori, când El ne cizelează. E acel moment când noi alegem să focalizăm interiorul nostru și să lăsăm ca sentimentele noastre să nu fie dictate de lumea exterioară care ne influențează cu gândirea, demersurile și revoluțiile ei. Simțim ceea ce simțim, însă putem controla felul cum să manifestăm acele sentimente. Afecțiunile noastre predate lui Dumnezeu sunt o modalitate prin care persoana noastră, ceea ce suntem noi, se aliniază cu ceea ce vrea Dumnezeu pentru noi și ne unim cu El în toate lucrurile. Este ceea ce scria și apostolul Pavel în 2 Corinteni 10:5, ”Astfel, noi răsturnăm raționamentele, dărâmăm orice obstacol care este pus în drumul cunoașterii lui Dumnezeu și determinăm orice gând să se conformeze ascultării de Cristos” (versiunea BVA, sublinierile din text îmi aparțin). Nu lăsăm sentimentele noastre să ne conducă pe noi, ci Hristos în noi este Cel care ne dă direcția spre ceea ce trebuie să fim, cum să reacționăm, cum să gândim.

Este de asemenea nevoie să ne predăm lui Dumnezeu și atenția noastră. Uneori suntem în posturi în care nu mai ne vedem capabil să trecem mai departe, ne lăsăm copleșiți de stresul și de circumstanțele defavorabile din jurul nostru și ele ne dictează viața. Apoi ne gândim, după ce ieșim de acolo (asta dacă reușim să ieșim de acolo, desigur), din valea aia a plângerii, a durerii, a suferinței, că de ce am trecut pe acolo, că de ce ni s-a îngăduit să trecem pe acolo. Păi… noi am acordat mai multă atenție acelei situații și acelor gânduri și am ajuns unde am ajuns, în loc să stăm conectați la Dumnezeu, la sursa vieții noastre.

Atenția noastră este descrisă cel mai bine din punctul de vedere al unui șofer care se află în trafic. Dacă el ”cască” ochii în altă parte și nu este atent la ce este înaintea lui (e interesant că atunci când conduci mașina, direcția ochilor tăi nu este decât înainte, te mai uiți în stânga și dreapta, dar numai atunci când trebuie să schimbi direcția de condus, ca să nu încurci pe alții din jurul tău) acel șofer va suporta consecințele.

Apostolul Pavel s-a confruntat cu oameni care aveau atenția mereu îndreptată spre alte lucruri, nu spre cele de sus. Galatenii se credeau a fi plăcuți lui Dumnezeu, dar au găsit cu cale să creadă și alte lucruri și să mai adauge la Evanghelia lui Isus Hristos și alte obiceiuri, alte tradiții, crezând că amalgamul pe care-l creau ei era și ceea ce plăcea Domnului. Pavel, în epistola sa către ei, a tras un semnal de alarmă pentru ei atunci când le-a scris: ”Sunt surprins de faptul că atât de repede (aveți tendința să) vă întoarceți de la Cel care v-a chemat prin harul lui Cristos, îndreptându-vă (atenția) spre o altă „Veste Bună”” (Galateni 1:6, BVA, sublinierile din text îmi aparțin). Când Hristos nu mai este în centrul atenției noastre, noi nu mai suntem pe calea cea corectă și deviem spre accidente care au rezultate dureroase, dezastruoase și determinante pentru ceea ce suntem și credem noi.

Cred cu tărie că trebuie să ne predăm lui Dumnezeu și abilitățile noastre. E ceea ce credem că știm noi să facem, tăria noastră, truda vieții noastre. Unii dintre noi au dobândit aceste abilități în urma multor ani de studiu, de experiență, de studieri și examinări dureroase și lungi, de lupte care parcă nu se mai sfârșeau. Nu e greșit să dobândim abilități și aptitudini care să ne ajute în viață. Acesta este de fapt și scopul lui Dumnezeu pentru noi în lumea aceasta, să fim oameni harnici, să știm să purtăm de grijă celor din casa noastră și să ne câștigăm pâinea cu sudoarea frunții noastre. Doar că unii dintre noi își folosesc abilitățile lor pentru alte scopuri și ajung să se folosească de alții, de bunăvoința lor, de mila lor… și așa profită – de fapt manipulează fizic, spiritual, moral – de ceilalți din jurul lor.

Nu am ”aruncat” la întâmplare aceste 3 lucruri care încep cu A, în postarea de mai sus. Am făcut oarecum legătura cu bateria AAA. Dacă toate aceste 3 lucruri: afecțiunile, atenția și abilitățile noastre sunt legate de sursa corectă – Hristos și Împărăția Sa – atunci viața noastră produce ”energia” de care au nevoie ceilalți din jur să fie întăriți, susținuți, încurajați, și împreună să aducem roadă care să fie pe placul lui Dumnezeu. Ioan 15:8 spune că ”Dacă aduceți mult rod, prin aceasta Tatăl Meu va fi proslăvit; și voi veți fi astfel ucenicii Mei” (sublinierile din text îmi aparțin). Este și trebuie să fie scopul vieții noastre în cele din urmă, nu?

Probabil că mulți dintre cei care ați parcurs textul acesta vă întrebați cum să predați toate aceste A-uri lui Dumnezeu. E simplu! Am învățat și eu lucrul acesta din același pasaj:

 ”Dacă rămâneți în Mine și dacă rămân în voi cuvintele Mele, cereți orice veți vrea, și vi se va da” (Ioan 15:7).

Este oare prea greu lucru să vă cer să faceți o rugăciune îndrăzneață, să cereți lui Dumnezeu – poate chiar în fiecare dimineață – să vă ajute să predați Lui ceea ce sunteți, ceea ce credeți, ceea ce știți că puteți face, ca El, la rândul Lui, să vă poată folosi ca Împărăția Lui să fie manifestată și extinsă în locul unde sunteți voi acum? Amintiți-vă de alte 3 a-uri, mlădițele neroditoare sunt adunate, sunt aruncate și apoi sunt arse în foc. Mă rog ca Domnul să te facă să fi o mlădiță roditoare, legată și unită cu El, care este centru vieții tale. Ideea e că oamenii vor știi despre ce fel de ”mlădiță” ești tu… după roada care o vei aduceSă fim responsabili. Să fim dependenți de Hristos. Să trăim și să simțim așa cum El vrea să simțim. Să acționăm așa cum ar acționa El. Să aducem rod. Să preamărim pe Dumnezeu Tatăl în tot ceea ce simțim, ce credem, ce avem. Amin!

Adevărul despre cei ce umblă în lumină | Mia Oglice

 

Vrem să înțelegem că cei care umblă în lumină au părtășie cu Dumnezeu și unii cu alții și umblarea lor în adevăr este vizibilă, recunoscută de toți cei din jur.

Lecția 2 este predată de Mia Oglice – Precept Ministries Internațional.

Adame, unde eşti? John Piper

Efeseni 5:21-28

21) Supuneţi-vă unii altora în frica lui Hristos. 22) Nevestelor, fiţi supuse bărbaţilor voştri, ca Domnului; 23)  căci bărbatul este capul nevestei, după cum şi Hristos este capul Bisericii, El, mântuitorul trupului. 24) Şi după cum Biserica este supusă lui Hristos, tot aşa şi nevestele să fie supuse bărbaţilor lor în toate lucrurile. 25)  Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele cum a iubit şi Hristos Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea, 26) ca s-o sfinţească, după ce a curăţit-o prin botezul cu apă prin Cuvânt, 27) ca să înfăţişeze înaintea Lui această Biserică, slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără prihană. 28) Tot aşa trebuie să-şi iubească şi bărbaţii nevestele, ca pe trupurile lor. Cine îşi iubeşte nevasta, se iubeşte pe sine însuşi.

Întrebarea pe care doresc s-o ridic şi la care doresc să răspund astăzi este una neglijată în mod repetat în abordările creştin-feministe ale Efeseni 5, anume care este diferenţa pozitivă, practică, într-o căsnicie, între rolul bărbatului, aşa cum este comparat cu Hristos, Capul, şi rolul femeii, aşa cum este comparată cu Biserica, Trupul lui Hristos? Efeseni 5:22-23 spune: Nevestelor, fiţi supuse bărbaţilor voştri, ca Domnului; căci bărbatul este capul nevestei, după cum şi Hristos este capul Bisericii, El, mântuitorul trupului. Iar versetul 25: Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele cum a iubit şi Hristos Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea.

Soţii sunt comparaţi cu Hristos, soţiile cu Biserica; soţii cu capul, soţiile cu trupul; soţilor li se porunceşte să iubească cum a iubit Hristos, soţiilor li se porunceşte să se supună, aşa cum se supune Biserica lui Hristos. Întrebarea mea este: Care sunt diferenţele pozitive, practice, între rolul unui soţ şi cel al unei soţii, aşa cum sunt implicate de aceste comparaţii diferite?

Citind cărţi şi articole feministe care tratează acest pasaj, cea mai mare dezamăgire a mea este că de cele mai multe ori acestea ocolesc întrebarea. Se opresc brusc aici. Aceste studii arată în mod corect că versetul 21 învaţă supunerea reciprocă; subliniază în mod corect că stăpânirea lui Hristos nu a fost dominatoare, ci slujitoare; şi accentuează faptul că supunerea Bisericii nu este una din obligaţie, ci una liberă şi voluntară. Însă se opresc aici. Şi pentru că se opresc aici, tinerii de azi sunt lăsaţi într-o mare confuzie şi ambiguitate referitor la rolurile corecte pe care le are soţul şi soţia. Creştinii celibatari şi cuplurile tinere ştiu că soţii şi soţiile nu trebuie să stăpânească unul peste celălalt; ei ştiu că aceştia trebuie să se slujească reciproc, să pună interesele celuilalt pe primul loc şi să nu fie indiferenţi şi slugarnici. Ei cunosc capcanele dominării şi ale servilismului. Însă dacă vei întreba pe orice tânăr din ziua de azi, cei care au fost bombardaţi cu ideologia feministă de cincisprezece ani încoace: „Ce este distinct în rolul de soţ pe care l-a intenţionat Dumnezeu pentru tine?” „Ce este unic în rolul de soţie pe care l-a intenţionat Dumnezeu pentru tine?”, le va fi dificil să-ţi răspundă la aceste întrebări. Interpretările care s-au dat capitolului 5 din Efeseni au fost atât de defensive, încât tinerilor li s-a oferit foarte puţin ajutor în a defini diferenţele biblice între rolul soţului şi cel al soţiei.

Însă oricare cititor poate observa în Efeseni 5 ceea ce adesea trec cu vederea cercetătoarele feministe, anume că, după ce, în versetul 21, afirmă că există o supunere reciprocă, Pavel dedică 12 versete pentru a expune diferenţa între modurile în care soţul şi soţia ar trebui să se slujească unul pe altul. După versetul 21, întregul pasaj este dedicat distincţiei între conducerea plină de dragoste a unui soţ care seamănă cu Hristos şi supunerea voluntară a unei soţii care seamănă cu Biserica. Ceea ce avem nevoie cu atâta disperare să auzim astăzi de la acest text nu este numai ce nu înseamnă conducerea şi supunerea, ci ceea ce înseamnă ele şi care sunt diferenţele dintre ele. Care sunt implicaţiile pozitive, practice ale calităţii de „cap”, calitate care-i oferă bărbatului rolul său distinctiv în căsătorie? Nu este suficient să spui: „Slujiţi-vă unul pe altul!” Acest lucru este adevărat cu privire la Hristos şi la Biserica Sa: se slujesc reciproc. Însă nu fac întru totul aceleaşi lucruri. Hristos este Hristos. Noi suntem Biserica. A face confuzii referitor la această distincţie ar fi devastator din punct de vedere doctrinar şi spiritual. Tot aşa, soţul este soţul iar soţia este soţia. A face confuzii referitor la aceste distincţii intenţionate de Dumnezeu ar însemna rănirea vieţii personale, a bisericii şi sociale pentru multă vreme.

Aşadar, ceea ce doresc să fac astăzi este să prezint în termeni practici câteva lucruri din ceea ce cred că înseamnă pentru un bărbat să fie capul familiei sale.

Veţi auzi în mod repetat feministele spunând că a fi „cap” nu înseamnă a fi conducător. De exemplu, Patricia Gundry scrie: „Sensul termenului ‘cap’ nu este acela de ‘conducător’, ci de ‘sursă’, ‘respect’ şi ‘responsabilitate’” (Women Be Free, p. 71). În mod sigur nu doresc să mă pun în dezacord cu aceşti trei termeni. Soţul trebuie să fie o sursă de putere, de securitate şi de dragoste pentru soţia sa. Trebuie s-o respecte. El este singurul responsabil în relaţie. Însă sunt la fel de sigur că aceste trei adevăruri nu sunt opusul calităţii de conducător, ci chiar exprimarea ei.

Există cel puţin patru motive pentru care trebuie să insistăm că în Efeseni 5 a fi „cap” înseamnă a fi „conducător”. 1) Era bine ştiut în vremea lui Pavel că deoarece capul se afla deasupra corpului şi avea ochi, el era conducătorul trupului. Philo (contemporan cu Pavel) a spus: „Natura a centralizat conducerea trupului în cap” (Special Laws [Legi Speciale, n.trad.], III, 184). 2) Cuvântul „cap” era folosit în Vechiul Testament pentru a desemna un conducător. De exemplu, în Judecători 11:11, “Iefta a pornit cu bătrânii Galaadului. Poporul l-a pus în fruntea lui şi l-a aşezat căpetenie” (vezi şi 10:18; 11:8, 9; 2 Sam. 22:44; Ps. 18:43; Is. 7:8). 3) Efeseni 1:21-23 spune că Hristos este “…mai presus … de orice nume care se poate numi … El [Dumnezeu] I-a pus totul sub picioare şi L-a dat căpetenie peste toate lucrurile, Bisericii, care este trupul Lui.” Hristos, fiind numit „Cap”, nu este văzut aici ca sursa, ci ca stăpânul peste toate lucrurile.

4) În lumina tuturor acestor lucruri, atunci când Pavel spune că o soţie trebuie să-i fie supusă soţului ei, deoarece acesta este cap, calitatea de cap determină ca supunerea să fie un ceva întru totul potrivit. Şi ce face ca supunerea să fie potrivită este faptul că Dumnezeu a poruncit ca bărbatul, drept cap, să fie conducătorul casei sale. Sunt convins că atâta timp cât acest Cuvânt stă în picioare, eforturile feministelor care interpretează acest text de a înlătura distincţiile dintre rolul soţului şi cel al soţiei şi de a goli calitatea de cap de implicaţiile ei ce ţin de conducere vor continua să arate ca o deformare a afirmaţiilor Scripturii, lucru pe care fiecare dintre noi suntem tentaţi să-l facem atunci când nu ne place ce spune Scriptura.

Însă soţii şi soţiile nu au nici un motiv serios să nu le placă ce spune Biblia aici. Există ceva în adâncul fiinţei fiecărui bărbat, ceva ce constată că i se potriveşte perfect atunci când îşi asumă rolul de conducător-slujitor plin de dragoste. Şi în adâncul fiinţei lui realizează că o parte a personalităţii sale este compromisă dacă soţia ia conducerea în familie. De asemenea, există ceva în adâncul fiinţei fiecărei femei, ceva care o face să se bucure şi să prospere atunci când poate să sprijine şi să completeze în mod liber şi creativ conducerea soţului ei. Planul lui Dumnezeu pentru căsnicie este minunat şi întru totul potrivit. Nu este opresiv şi nici nu inspiră teamă. Este eliberator, deoarece este planul extraordinar al lui Dumnezeu.

Aşadar, permiteţi-mi în această dimineaţă să petrec timpul care ne-a mai rămas explicând câteva dintre aplicaţiile specifice ale calităţii de cap şi conducător pe care trebuie să le aibă soţul. Mă voi concentra asupra a patru lucruri în care soţul trebuie să ia conducerea. Primul este preocuparea pentru propria lui relaţie cu Dumnezeu. Nici un bărbat nu va fi un conducător spiritual în casa sa dacă nu aprofundează relaţia lui personală cu Dumnezeu. Poate încerca să conducă însă nu va fi o conducere spirituală; nu va fi o conducere ca a lui Hristos. Prin urmare, orice bărbat creştin care speră să fie un soţ şi un tată după modelul biblic, trebuie să fie preocupat să-l întâlnească pe Dumnezeu în solitudinea vieţii sale personale de rugăciune. Trebuie să se dedice zilnic Cuvântului şi rugăciunii. Trebuie să lupte lupta credinţei în propriul său suflet înainte să poată spera să-şi conducă familia în mijlocul războiului spiritual.

Conducerea este ceva ce ţine de ceea ce eşti, precum şi ceva ce ţine de ceea ce faci. Dacă vii din solitudinea ta cu aroma lui Hristos stăruind încă în viaţa ta, soţia ta şi copiii tăi vor simţi intuitiv că eşti la cârma corăbiei având mâna lui Dumnezeu aşezată pe umărul tău. Tehnicile şi strategiile de conducere sunt toate în van dacă bărbatul n-a fost cu Dumnezeu. Ceea ce devenim în acea solitudine împreună cu Dumnezeu este ceea ce face din noi conducători spirituali. Dacă falimentăm aici, vom falimenta în toate lucrurile.

Primul pas al conducerii nu este la fel ca ceilalţi trei, deoarece acesta este împărtăşit în mod egal şi de soţie. Fiecare soţie are datoria de a fi preocupată să-L întâlnească pe Dumnezeu în mod personal. Nu există spiritualitate împrumutată sau care să poată fi substituită. Fiicele lui Dumnezeu trebuie să aibă o relaţie directă şi personală cu Tatăl lor cel ceresc. Viaţa spirituală a soţului niciodată nu poate substitui viaţa spirituală a soţiei. Când Petru le descrie pe femeile sfinte din vechime, care le erau supuse soţilor lor, el le descrie ca pe nişte femei „care nădăjduiau în Dumnezeu” (1 Petru 3:5). Temeiul şi ţelul vieţilor lor nu a fost soţii lor, ci Dumnezeu. În timp ce Noel (soţia autorului, n.trad.) şi copiii s-au aflat departe de mine, în ultimele zece zile, m-am gândit mult la ce s-ar întâmpla dacă unul dintre noi ar muri, lăsându-l pe celălalt în urmă. Am simţit o mare bucurie ştiind că dacă aş muri, temeiul şi ţelul vieţii soţiei mele va rămâne neclintit, deoarece nu este propria-mi persoană. Şi fiii mei ar avea aceeaşi temelie spirituală pe care să stea.

Însă există o diferenţă între căutarea soţului şi cea a soţiei după putere personală, spirituală. Pentru soţ aceasta este temelia calităţii de cap şi inima calităţii de conducător. Pentru soţie este temelia supunerii şi ajutorului ei dat conducerii soţului. Nici unul dintre ei nu ar putea să-şi ducă la îndeplinire rolul pe care i l-a dat Dumnezeu fără a căuta puterea lui Dumnezeu în solitudine. Însă rolurile care se dezvoltă în urma acestei căutări nu sunt identice. Acelaşi foc poate să facă un element puternic, iar pe altul moale. Tot aşa, focul prezenţei lui Dumnezeu în solitudine produce câteva efecte distincte în viaţa unui soţ şi alte elemente distincte în viaţa unei soţii. Îi purifică pentru a-şi îndeplini fiecare rolurile.

Unii bărbaţi reacţionează cu totul greşit în faţa unei soţii care creşte spiritual. Unii pot spune: „Nu mă omor după aceste lucruri, aşa că am s-o las pe ea să fie liderul spiritual al familiei, iar eu mă voi asigura să ne meargă bine din punct de vedere financiar şi să avem mâncare pe masă. Poate să fie cu capul în nori. Eu voi încerca să-mi păstrez picioarele pe pământ.” Acest răspuns nu este nici biblic şi nici satisfăcător pentru soţ sau pentru soţie în căsnicia lor. A abdica de la conducere la nivelul spiritual, care este cel mai important, care le cuprinde pe toate celelalte, înseamnă a abdica de la calitatea creştină de a fi cap. Ceea ce rămâne din calitatea de cap atunci când se renunţă la conducerea spirituală este doar o carapace goală. În schimb, un soţ care-şi vede soţia căutându-l cu insistenţă pe Dumnezeu ar trebui să se smerească şi să admită că are nevoie să persevereze mai mult în căutarea lui după profunzime spirituală. Acest lucru nu înseamnă că el trebuie să-i fie superior ei din punct de vedere intelectual. Nu există nici o legătură obligatorie între a fi intelectual şi a fi spiritual. Înseamnă că soţul nu trebuie să rămână în urma ei în dragostea personală pentru Hristos şi în zelul pentru împlinirea voii lui Dumnezeu. De multe ori am observat că abdicarea conducerii spirituale se datorează mândriei. Bărbaţii sunt prea mândri să admită că din punct de vedere spiritual trebuie să le ajungă din urmă pe soţiile lor. Prin urmare, se dau bătuţi şi consideră viaţa spirituală drept „o treabă de femeie”, protejându-şi în felul acesta ego-urile. Fraţilor, este copilăresc! Soţiile noastre ştiu că este copilăresc. Unele dintre ele vor accepta capitularea voastră şi vor deveni mamele voastre. Băiatului matur din tine îi va plăcea lucrul acesta. Bărbatul matur se va revolta. Aşa că te îndemn: Smereşte-te! Maturizează-te! Devino un om evlavios! Caută-L cu stăruinţă pe Dumnezeu în singurătatea camerei tale şi îţi promit o nouă profunzime şi bucurie în relaţia pe care o ai.

Al doilea domeniu în care soţul trebuie să ia conducerea este modelarea viziunii morale şi spirituale a familiei. Un lider este cineva care îşi face timp şi ia iniţiativa să se gândească la priorităţi şi scopuri. Nu poţi conduce pe cineva undeva până când nu te-ai gândit încotro vrei s-o iei. Un soţ fără ţintă în viaţă nu-şi va face soţia fericită. Celor mai multe soţii le place când soţii lor iau iniţiativă în a se gândi la priorităţile şi scopurile familiei. Spun „iau iniţiativa”, nu „monopolizează”. Un bun conducător întotdeauna ţine seama de intuiţiile, de nevoile şi de dorinţele soţiei şi ale copiilor lui. Conducător şi dictator nu sunt sinonime.

Aici mă gândesc la faptul că un soţ ia iniţiativa în formarea scopurilor pentru familia sa. Acest lucru începe cu o reflecţie personală şi cu rugăciune pentru familie. Este urmat apoi de discuţie, de studiu şi rugăciune împreună cu membrii familiei. Apoi rezultă într-un plan de acţiune. Calitatea de cap a unui soţ este compromisă dacă nu ia nici o iniţiativă în a fixa scopuri, fiind mereu forţat de către soţia lui să ia anumite decizii. Ei pot glumi cu privire la modul lui relaxat de a fi şi cu privire la forţa ei. Însă în adâncul inimii ei va lipsi respectul şi admiraţia faţă de un conducător-slujitor competent, iar glumele lui vor acoperi doar puţin sentimentul eşecului său. Un bărbat ştie în inima lui că el trebuie să ia iniţiativa în deciziile cu privire la modul de viaţă, cu privire la doctrină şi la afilierea de o biserică, cu privire la politica financiară şi la disciplinarea copiilor. El fiind capul, acest lucru nu înseamnă că scopurile sunt stabilite unilateral. Înseamnă că soţul are o responsabilitate specială să-şi conducă familia la a lua decizii conforme cu Biblia în aceste probleme. El n-ar trebui să fie împins în continuu de la spate de o soţie vigilentă, ci ar trebui să ia conducerea în modelarea viziunii morale şi spirituale a familiei.

A treia dimensiune a calităţii de conducător derivă din a doua. Ai putea spune că este o caracteristică a ei. În calitate de cap, soţul ar trebui să ia iniţiativa în a aduna familia pentru rugăciune, pentru citirea Scripturii şi pentru închinare. Atunci când un soţ falimentează aici, iar soţia trebuie să-i amintească continuu acest lucru sau să-i adune ea pe copii, sufletul căsniciei este în primejdie. Aş merge chiar atât de departe încât să spun că această singură funcţie a conducerii este atât de importantă încât dacă voi, bărbaţii, veţi lua iniţiativa aici, aproape toate celelalte funcţii ale conducerii vor fi prezente.

Închei fiecare serie de sesiuni de consiliere pre-maritală cu aceste cuvinte: Viaţa voastră devoţională împreună, ca un cuplu, este sufletul şi bătaia de inimă a căsniciei voastre. Dacă slăbeşte, boala va apărea într-o mulţime de alte domenii care aparent nu au nici o legătură cu inima. Nu puteţi creşte spiritual ca un cuplu sau ca o familie fără rugăciune şi meditaţie zilnică împreună. Iar dacă nu creşteţi, veţi muri. Şi, bărbaţilor, aceasta este responsabilitatea voastră. Când Adam şi Eva au păcătuit în grădină iar Dumnezeu a venit de i-a chemat să dea socoteală, nu a contat că Eva a mâncat prima; Dumnezeu a spus: „Adame, unde eşti?” Acesta este cuvântul lui Dumnezeu către familia ta, în această dimineaţă: „Adame, soţule, tată, unde eşti?” El îţi va cere socoteală mai întâi ţie, nu soţiei tale, dacă familia ta a neglijat rugăciunea şi a pus televizorul înaintea Dumnezeului Celui Viu.

Iată cum să o iei de la început. Smereşte-te şi recunoaşte-ţi falimentul. Mărturiseşte-i soţiei tale păcatul. Petrece timp cu Dumnezeu şi planifică o săptămână de devoţiune împreună cu soţia ta şi cu familia. Anunţă-i că o nouă zi se iveşte, zi căreia familia trebuie să-i facă faţă. Apoi condu-i către Dumnezeu. Acest lucru pare atât de ameninţător pentru unii dintre voi, încât, gândindu-vă la el, sunteţi încordaţi. Trebuie să renunţaţi la atât de multă mândrie. Însă, fiţi curajoşi! Teama este un duşman neînsemnat. Nu-l lăsaţi să vă cucerească. Vă promit că, o dată ce aţi trecut de primul deal, o nouă lume se va deschide înaintea voastră. Vina care vă urmărea va fi de domeniul trecutului. Simţământul eşecului va fi şi el de domeniul trecutului. Nesiguranţa cu privire la dragostea ta pentru Dumnezeu şi pentru familia ta va fi şi ea trecută. Şi o mulţime de alte domenii care generau tensiune în căsnicia ta vor fi vindecate, domenii despre care nici nu ştiai că au ceva de-a face cu timpul de devoţiune al familiei.

Mai este o ultimă dimensiune a calităţii de conducător, dimensiune cu care, bărbaţilor, vă provoc. Tu eşti cel care trebuie să iei iniţiativa în împăcare. Nu vreau să spun că soţiile n-ar trebui să spună niciodată că le pare rău. Însă în relaţia dintre Hristos şi Biserica Sa, cine a luat iniţiativa să facă toate lucrurile noi? Cine a părăsit confortul şi siguranţa tronului său de dreptate pentru a demonstra mila la Calvar? Cine a venit mai întâi la Petru după ce acesta s-a lepădat de trei ori? Cine se întoarce la tine din nou şi din nou, iertându-ţi păcatul şi oferindu-ţi părtăşia Sa din nou? Aşadar, soţilor, calitatea voastră de cap înseamnă: Du-te! Ia iniţiativa! Nu contează dacă este vina ei. Acest lucru nu L-a oprit pe Hristos. Cine va sparge primul gheaţa tăcerii? Cine va rosti primul, cu vocea oarecum gâtuită: „Îmi pare rău. Vreau ca lucrurile să meargă mai bine.” S-ar putea ca ea să ia iniţiativa. Foarte bine. Însă vai de tine dacă crezi că a fi conducător te îndreptăţeşte să aştepţi. Dimpotrivă, şi aici tu eşti cel care trebuie să ia iniţiativa.

În concluzie, există slujire reciprocă în căsnicie. Însă rolurile soţului şi ale soţiei nu sunt identice. Soţul trebuie să fie capul, conducătorul. 1) El trebuie să fie cel dintâi în a căuta să-şi dezvolte propria relaţie cu Dumnezeu; 2) El trebuie să ia iniţiativa în formarea ţelurilor morale şi spirituale ale familiei; 3) El trebuie să ia iniţiativa în a aduna familia pentru rugăciune, pentru citirea Scripturii şi pentru închinare; 4) Şi tot el trebuie să considere ca o responsabilitate specială a sa faptul de a lua iniţiativa în împăcare.

Atunci când un bărbat are harul de a se smeri şi curajul de a face aceste lucruri, puterea lui Hristos este înălţată şi inima soţiei lui se bucură iar copiii lui se vor trezi şi-l vor numi binecuvântat.

De John Piper. © Desiring God.

Tradus de Tiberiu Pop

http://www.rcrwebsite.com/adam.htm

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole-crestine/adame-unde-esti-john-piper/

 

Acuila şi Priscila Harm Wilts

Nu ni se spune despre cei doi dacă aveau sau nu copii. Deci de la ei nu putem învăţa despre educarea copiilor. Dar ei sunt exemple clare pentru toţi cei căsătoriţi, credincioşi, tineri sau în vârstă, şi pentru timpul nostru cu privire la relaţia lor unul cu altul şi cu privire la dăruirea lor comună pentru Domnul şi lucrarea Sa. De aceea este potrivit ca în studiul nostru despre căsnicie şi viaţa de familie din Biblie să ne îndreptăm atenţia şi spre aceşti doi oameni căsătoriţi.

Numele lor sunt amintite de şase ori în Fapte şi în epistolele apostolului Pavel. Este remarcabil un lucru foarte neobişnuit pentru acel timp, şi anume că numele femeii este amintit de câteva ori primul. Din context rezultă clar de ce. Tratând acele versete vom reveni la acest punct. Aceasta ne arată din nou ce loc plin de onoare acordă Biblia femeii şi slujbei ei în familie şi în Adunare.

Prima dată citim despre ei în Fapte 18. Când Pavel a venit la Corint cu ocazia celei de-a doua călătorii misionare, a găsit acolo un iudeu pe nume Acuila, născut în Pont, care venise de curând cu soţia sa Priscila din Italia, deoarece Claudiu poruncise ca toţi iudeii să plece din Roma. Pavel a mers la ei. Deoarece şi el făcea corturi ca ei, a rămas la ei şi munceau împreună. Din istorie ştim că motivul acestei alungări a fost o revoltă. După ce iudeii au fost alungaţi din ţara lor şi împrăştiaţi printre popoare, mai marii ţărilor au găsit mereu motiv să-i urmărească pe iudei. Antisemitismul apare încă foarte des.

Acuila şi Priscila s-au refugiat în marele oraş Corint, o colonie romană bine înstărită, pentru a-şi întemeia acolo o nouă existenţă. Probabil, atunci încă nu erau creştini. Ca iudei temători de Dumnezeu mergeau în sinagoga iudaică, ce exista acolo, la fel ca în multe alte localităţi mari.

Deşi Pavel fusese chemat ca apostol al naţiunilor, vizita peste tot sinagogile iudaice, pentru a vesti acolo Evanghelia. Aşa i-a cunoscut şi pe aceşti doi, ceea ce a avut ca urmare rămânerea lui la ei. Pavel a rămas acolo un an şi jumătate, şi prin faptul că el însuşi lucra, a acoperit cheltuielile pentru întreţinerea sa. Mai târziu, într-o epistolă, i-a numit pe Acuila şi Priscila „colaboratorii mei“. Aceasta nu făcea referire la colaborarea lor profesională, ci la colaborarea în Evanghelie.

Acuila şi Pricila au fost, cu siguranţă, răsplătiţi din belşug pentru ospitalitatea lor! Ei au găzduit nu în necunoştinţă un înger (Evrei 13.2), ci ştiind un slujitor al Domnului. Aceasta a fost o mare binecuvântare pentru ei. Acuila şi Priscila nu doar au ajuns la întoarcerea la Dumnezeu şi la credinţa în Domnul Isus Hristos, ci ei au contribuit activ la răspândirea Evangheliei. Prin aceasta şi-au atras asupra lor ura iudeilor, care îl respingeau pe Pavel şi predica sa şi care l-au dus în faţa scaunului de judecată al guvernatorului roman. Pavel a fost îmbărbătat într-o viziune de noapte chiar de Domnul să nu tacă, ci să continue vestirea Evangheliei. Când iudeii s-au împotrivit să-l asculte şi au blestemat, Pavel s-a strâns cu iudeii credincioşi şi cu corintenii întorşi la Dumnezeu în casa mare a lui Iust, care se afla lângă sinagogă. Astfel, din aceste două grupe s-a format adunarea.

Optsprezece luni mai târziu, Pavel a părăsit Corintul şi s-a îndreptat spre Efes. Priscila şi Acuila au călătorit cu el. De acolo, Pavel a plecat mai departe, iar cei doi au rămas în Efes. Acolo au mers din nou în sinagogă. Despărţirea completă între iudaism şi creştinism a fost, probabil, un proces lent. În Efes au întâlnit un iudeu cu numele grecesc Apolo, care provenea din Alexandria din Egipt. El era un predicator, care călătorea din loc în loc, probabil în drum spre Ahaia, unde se afla şi Corint. Se obişnuia ca străinii, cu condiţia să fie iudei, să aibă permisiunea să spună un cuvânt în sinagogă. Câteodată chiar li se cerea acest lucru (Fapte 13.15).

Apolo s-a folosit de această ocazie pentru a vorbi în sinagoga din Efes celor prezenţi acolo. Fără îndoială, Priscila şi Acuila au apreciat foarte mult acel discurs. Apolo nu era numai un orator foarte bun şi entuziasmat, ci şi un învăţat înzestrat. Totuşi, cei doi au simţit că lipsea ceva în acel discurs. Nu era Evanghelia deplină, pe care o vestea Pavel, în care Hristos, răstignit şi înviat, era punctul central. Apolo nici nu putea vorbi despre aşa ceva, pentru că nu cunoştea aceste lucruri. La el ajunsese numai predica lui Ioan Botezătorul şi botezul pocăinţei, pentru a-L aştepta pe Hristos, care va boteza cu Duhul Sfânt. Când Acuila şi Priscila au observat acest lucru, nu i-au întors critic spatele, ci l-au invitat la o discuţie în casa lor. Priscila şi Acuila l-au luat la ei şi i-au prezentat mai exact calea lui Dumnezeu (Fapte 18.26). Manuscrisele vechi, găsite în timpuri recente, confirmă ordinea numelor „Priscila şi Acuila“ în acest verset. Cuvântul „cale“ apare deseori în cartea Fapte şi este o altă denumire pentru „Evanghelie“.

Am auzit odată pe un predicator spunând că pentru o femeie este mai important să studieze cartea de bucate decât Biblia. Nu sunt întru totul de acord şi sper că şi cititorii mei gândesc altfel. Aceasta nu înseamnă că pentru o femeie este lipsită de însemnătate cartea de bucate. Eu am apreciat şi savurat această artă culinară la soţia mea. Dar cunoaşterea Bibliei este necesară şi pentru femeie ca îndreptar pentru umblarea ei. Dacă este şi mamă, poate să-i înveţe pe copiii ei şi să le fie un exemplu.

Fără îndoială, Priscila a fost o gazdă excelentă, rămânând în amintirea multora cu mulţumire. Dar era capabilă şi să arate lui Apolo împreună cu soţul ei calea lui Dumnezeu. În capitolele anterioare am vorbit deja despre textul în care se spune că femeii nu îi este permis să înveţe în Adunare. Ceea ce a făcut Priscila nu stă în contradicţie cu acel text. În cazul ei era vorba despre o discuţie în casă, iar înzestratul Apolo nu a fost prea îngâmfat să asculte ceea ce îi spuneau din cunoştinţa lor mare acei doi simplii meşteşugari. Când a dorit să plece mai departe spre Ahaia, fraţii l-au îmbărbătat în acest sens şi i-au dat pentru ucenicii de acolo o „scrisoare de recomandare“. Acuila şi Priscila s-au bucurat şi ei foarte mult de acest lucru. Ei înşişi se întorseseră la Dumnezeu în Corint şi cunoşteau situaţia de acolo. Citim că Apolo a fost de mare ajutor credincioşilor de acolo: „Îi înfrunta cu mare putere pe iudei în public, dovedind prin Scripturi că Isus este Hristosul.“ În această slujbă şi în binecuvântarea rezultată de aici, Acuila şi Priscila îşi aveau partea lor. Ce exemplu plin de îmbărbătare sunt ei pentru toţi credincioşii căsătoriţi!

În timp ce se petreceau toate aceste lucruri în Corint, Pavel a venit din nou în Efes în a treia călătorie misionară. De aici, Pavel a scris prima sa epistolă către Corinteni. În ea a exprimat şi salutările adunărilor din Asia, care se formaseră prin lucrarea sa acolo, în mod deosebit şi salutările lui Acuila şi Priscila (aici numită „Prisca“), împreună cu adunarea din casa lor (1 Corinteni 16.19).

Când Pavel a fost nevoit să rupă orice legătură cu sinagoga din Efes, la fel ca în Corint, s-au strâns într-o clădire, şcoala lui Tiran. Când adunarea a crescut, clădirea fiind probabil insuficient de încăpătoare, s-au strâns şi în case. Acuila şi Priscila au pus casa lor la dispoziţie pentru astfel de strângeri. Aşa au stat lucrurile în Ierusalim, şi desigur şi în alte locuri. Dar toate aceste adunări în case formau un tot: adunarea din Efes. Avem aici iarăşi ospitalitatea şi dragostea de fraţi a acestor doi oameni.

Din nou citim numele lor în epistola lui Pavel către Romani: „Salutaţi pe Prisca şi pe Acuila, împreună-lucrătorii mei în Hristos Isus (care, pentru viaţa mea, şi-au pus capul; cărora le mulţumesc nu numai eu, ci şi toate adunările naţiunilor), precum şi adunarea din casa lor“ (16.3). Probabil, situaţia din Roma se schimbase în aşa măsură, încât puteau locui din nou acolo.

Pavel nu fusese încă în Roma, când scria acea epistolă, dar ştia că acolo erau credincioşi. Spera să-i viziteze, după cum rezultă din începutul acestei epistole. Ştia şi că Acuila şi Priscila continuaseră lucrarea lor de evaghelizare şi, la fel ca în Efes, puseseră la dispoziţie casa lor pentru strângerile laolaltă ale credincioşilor.

Câţiva ani mai târziu, Pavel scria a doua sa epistolă către Timotei, care lucra atunci în Efes. Probabil, Acuila şi Pricila se mutaseră iarăşi acolo, pentru că Pavel l-a rugat pe Timotei să-i salute pe ei şi pe alţii din partea lui. În această epistolă nu ni se relatează ceva deosebit despre aceşti doi oameni, probabil erau suficient de cunoscuţi. Într-adevăr, în Noul Testament nu se găsesc alţi doi oameni căsătoriţi despre care să ni se relateze atât de multe lucruri bune ca despre Acuila şi Priscila. Să le urmăm exemplul!

Din câte ştim, Acuila şi Priscila n-au avut copii. Au trecut într-un mod corect peste dezamăgirea cu privire la aceasta. Ei s-au pus la dispoziţia Domnului şi a slujbei Sale cu toată energia şi dăruirea şi cu tot ce aveau. Această posibilitate o au şi astăzi oamenii căsătoriţi fără copii; eu cunosc câţiva care urmează acest exemplu. Astfel, tristeţea se transformă în binecuvântare pentru sine şi pentru alţii.

Există şi credincioşi care nu s-au căsătorit niciodată sau care şi-au pierdut partenerul de viaţă. Ei stau singuratici în viaţă şi simt adesea dureros singurătatea şi golul. Dar Domnul este puternic să umple acest gol şi să facă viaţa plină şi bogată. Să ne gândim la bărbatul singur, Pavel. La câtă fericire a renunţat el de bunăvoie, dar ce mare binecuvântare a fost prin aceasta pentru alţii! Să ne gândim la profeta Ana, care a cunoscut numai şapte ani de viaţă fericită de căsnicie şi apoi a rămas singură ca văduvă. Ea nu a suferit din cauza acestui necaz, ci a slujit zi şi noapte lui Dumnezeu; când la vârsta de optzeci şi patru de ani a putut să vadă în templu împlinirea promisiunii lui Dumnezeu, L-a lăudat pe Dumnezeu şi a vorbit despre El tuturor celor care aşteptau în Ierusalim salvarea (Luca 2.36-38). Să ne gândim la Dorca, care era singură, a cărei viaţă era plină cu lucrări bune şi milostenii, pe care le făcea pentru văduve nevoiaşe (Fapte 9.36-43). Să ne gândim la fiicele necăsătorite ale lui Filip, a căror viaţă era umplută cu slujba de profeţire, vorbind spre îmbărbătarea, îndemnarea şi mângâierea celorlalţi (Fapte 21.9; 1 Corinteni 14.3).

Aş putea să continui. Un credincios nu trebuie să se lase copleşit de singurătate, tristeţe şi dezamăgirile vieţii. Dumnezeu deschide me-reu noi căi şi dă posibilităţi pentru a fi activ pentru alţii.

Pentru noi toţi, fie că suntem căsătoriţi sau necăsătoriţi, cu sau fără copii, are valabilitate cuvântul din 1 Corinteni 15.58: „De aceea, fraţii mei preaiubiţi, fiţi tari, neclintiţi, prisosind întotdeauna în lucrarea Domnului, ştiind că osteneala voastră nu este zadarnică în Domnul.“