Anabaptiştii şi Reforma Chris Good

Anabaptiştii şi Reforma

Chris Good

© 1998

Într-o dimineaţă rece de iarnă, pe 21 ianuarie 1525, în oraşul elveţian Zurich, Conrad Grebel îl boteza pe George Blaurock, care la rândul lui îi boteza pe ceilalţi prezenţi. Astfel s-a format prima congregaţie protestantă reformată distinctă din era Reformei, precum şi prima biserică a credincioşilor botezaţi în peste 1000 de ani. În următorii 10 ani, aproape toţi cei implicaţi au fost martirizaţi, însă mişcarea începută de dânşii va prospera.

	Cine erau acei oameni?
	De ce au reformat biserica potrivit tiparului biblic, când atâţia dintre contemporanii lor mai capabili şi faimoşi nu au reuşit?
	De ce au fost atât de crunt persecutaţi, deopotrivă de protestanţi şi catolici?

Scopul acestui studiu este de a răspunde acestor întrebări şi de a înţelege mai bine propria noastră moştenire baptistă reformată.

Definirea termenilor:

Termenul „anabaptism” (literal: rebotezare) a fost o poreclă întrebuinţată de oponenţii Reformei radicale pentru a o identifica. Oricine susţinea că este creştin, dar nu era luteran, protestant sau catolic, părea să fie etichetat drept anabaptist. Ca rezultat, termenul a devenit asociat cu grupările extreme, în locul marii majorităţi de anabaptişti cumpătaţi, supuşi scripturii şi paşnici. Adevăraţii anabaptişti au respins acest termen, considerând că ei nu rebotezau, deoarece priveau botezul infantil ca nefiind valid. Ei vedeau botezul credinciosului ca singur botez valid potrivit scripturii.

Pentru acest studiu, următoarele definiţii vor fi întrebuinţate:

TERMEN	DEFINIŢIE
(Ana)baptist:	Respinge botezul infantil şi practică botezul credinciosului.
Anti-pedobaptist:	Respinge botezul infantil, dar nu îi reboteză pe cei „botezaţi” ca prunci.
Evanghelist:	Susţine slava, credinţa şi autoritatea unică a Scripturii.
Magistraturist:	Crede că magistratul (autorităţile politice) promovează şi apără credinţa oficială a unei naţiuni prin mijloace politice.
Pedobaptist:	Practică botezul infantil.
Raţionalist:	Situează raţiunea deasupra Scripturii.
Revoluţionar:	Cel care crede că structurile politice actuale sunt nedrepte şi ar trebui înlăturate prin sabie, pentru a fi înlocuite cu stăpânirea unui ales direct.
Spiritualist:	Situează Duhul deasupra Scripturii.

 ORIGINI

ANABAPTIŞTII ELVEŢIENI (1523-1526)

Înaintea anului 1523, nu se făcea vreo diferenţă între cei care ulterior aveau să fie cunoscuţi ca „radicali” şi reformiştii zuinglieni mai conservatori din Zurich. Cu toţii erau cunoscuţi simplu, sub numele „Frăţia” (o titulatură pe care radicalii aveau să continue să o poarte). Într-adevăr, cam pe la 1521 cei mai mulţi radicali studiau sub diriguirea lui Zwingli, fiindu-i prieteni acestuia.

În timpul celei de A Doua Dispute (1523) privind Reforma făcută bisericii din Zurich, Zwingli s-a domolit în privinţa apelului său precedent, ca consiliul orăşenesc să abroge neîntârziat mesa catolică, altfel va trece el la fapte, trecând la o poziţie mai conservatoare, aceea de a nu acţiona fără autorizare din partea consiliului. Acesta era un răspuns la dorinţa Consiliului de a adopta Reforma, însă într-un ritm viabil pentru întregul Canton Zurich. Pentru Grebel, Manz şi alţi radicali, o astfel de concesie era o subminare a lui Zwingli faţă de propriul principiu Sola Scriptura (Numai Scriptura) ca autoritate unică într-ale credinţei. Grebel şi ceilalţi au văzut contraargumente în faptul că  magistraţii urmau să determine ce fel de reformă se va petrece. Zwingli submina autoritatea Scripturii, deoarece Dumnezeu (aşa cum dezvăluie El prin Cuvintele Sale) este cel ce determină cum să ne închinăm, nu statul. Această concesie a fost cea care i-a dezamăgit pe radicali, atunci când Reforma lui Zwingli a început.

La început nu se ridica problema botezului infantil, ci era un îndemn, pentru cei ce doreau să fie credincioşi, de a lua parte la Cina Domnului aparte de cei care ar tăgădui-o, prin vorbă sau faptă. Când a devenit evident că magistratura nu avea să le sprijine apelurile, radicalii au început să caute formarea unui grup de credincioşi voluntari. Între timp, opinia că Cina Domnului era valabilă doar pentru credinţa firească a condus la ideea că botezul era valid doar acolo unde era prezentă şi credinţa. A alege Legământul era o chestiune privită ca fiind singura renaştere spirituală, fără tangenţe cu naşterea fizică. Acest concept a pricinuit ca până şi Zwingli să aibă îndoieli faţă de botezul pruncilor, la un moment dat. Oricum, după aceea Zwingli a început să pledeze botezul  infantil făcând o analogie între circumcizie şi botez – ambele sunt înfăptuite la copii. Radicalii i-au respins interpretarea, arătând că prima era de un anumit fel, precum Paştele (la care copiii puteau lua parte), în vreme ce cealaltă era precum Cina Domnului (la care până şi Zwingli ştia că pot lua parte doar adulţii).

Ideea excluderii necredinciosului sau nemernicului de la comuniune (aşa cum s-a practicat ulterior de reformaţi şi luterani, ca răspuns la criticile anabaptiştilor) s-a extins apoi şi asupra calităţii de membru al bisericii, fiind numită „interdicţie”. Această idee, laolaltă cu idealul purităţii bisericii, aveau să devină trăsături distinctive ale doctrinei anabaptiste.

Pe 5 septembrie 1524 Grebel, într-o scrisoare adresată revoluţionarului Müntzer (pe care, din nefericire, nu a primit-o vreodată), principalele trăsături ale teologiei anabaptiste s-au reliefat clar:

• respingerea botezului infantil
• copiii vor fi văzuţi ca parte a sacrificiului lui Hristos până la vârsta discernământului
• necesitatea Interdicţiei (conform Matei 18:15-18)
• respingerea, în consecinţă, a „sabiei” (Cuvântul este sabia creştinului)
• respingerea liturghiei, a preoţiei şi a altor aspecte religioase nesprijinite de Scriptură (nici una dintre cele enumerate aici nu erau practicate de Müntzer.)

La începutul lunii ianuarie 1525, o dispută privind baptismul a avut loc, cu participarea lui Zwingli. Radicalii nu erau pregătiţi să ţină piept în polemică elocventului Zwingli, iar Consiliul (care deja înclina spre susţinerea lui Zwingli), a condamnat întrunirile biblice ale radicalilor şi opiniile lor antipedobaptiste. După înfrângere, pe 25 ianuarie, radicalii au format prima congregaţie de credincioşi prin botez (folosind stropirea).

Mai apoi, ca răspuns la rapida răspândire a crezurilor baptiste şi a practicilor aferente în canton, autorităţile din Zurich au interzis propovăduirea şi chiar asocierea cu anabaptiştii, sub sancţiunea întemniţării sau exilării. Din anul 1526, Consiliul a decretat pedeapsa cu moartea prin înecare pentru cei care persistau în anabaptism. În ziua de 5 ianuarie 1527, Felix Manz a fost primul din mulţii anabaptişti care au fost înecaţi. Astfel a început Reforma anabaptistă.

Liderii elveţieni de la începuturi

Conrad Grebel: fiu al unui consilier din Zurich, a învăţat limbile vechi la Viena şi Paris. Altădată prieten al lui Zwingli, el s-a alăturat în 1522 grupării Frăţia, în jurul lui Zwingli. Pe la 1524 a început să se opună încercărilor lui Zwingli de a forma o biserică de stat, argumentând în favoarea unei adunări independente şi voluntare. După botezarea sa, Conrad a călătorit prin canton, promovând convingerile baptiste şi botezând public câteva sute de oameni. Mai apoi a fost arestat şi aruncat în temniţă, unde a şi murit în anul 1526.

Georg Blaurock: fost călugăr şi orator înflăcărat. Fiind străin, el a fost biciuit şi alungat din Zurich, după câteva episoade care s-au soldat cu închisoarea, pe 17 ianuarie 1527. El a dus apoi mesajul anabaptist în Biel, Berna şi în provincia catolică Tirol.

Felix Manz: cetăţean al oraşului Zurich şi erudit în ebraică. Anabaptiştii se întruneau frecvent în casa mamei lui. El a fost înecat pentru convingerile anabaptiste pe 5 ianuarie 1527, cu aprobarea lui Zwingli, mama şi fiul lui fiind obligaţi să privească. Nu s-a dezis de nimic. Manz a fost prima victimă a bisericii protestante de stat. Alţi 11 i-au urmat curând.

Wilhelm Ruebin şi Simon Stumpf: pastori în Basle, respectiv Hongg. Au adoptat părerile baptiste şi au fost alungaţi, mergând să răspândească aceste vederi pe cuprinsul Elveţiei şi în sudul Germaniei. În mod tragic, după ce a făcut multe pentru stabilizarea anabaptiştilor evanghelici, Rueblin a fost repudiat de această mişcare în 1535.

Învăţături cheie

• Numai Scriptura, ca autoritate finală.
• Necesitatea unei biserici curate a credincioşilor, adunaţi în ea prin botez.
• Pacifismul – Cuvântul este sabia creştinului într-o altfel de Împărăţie
• Ispăşirea universală (ca replică la botezul infantil care să înlăture păcatul originar)
• Liberul arbitru şi înţelegerea empirică a mântuirii
• Venirea iminentă a lui Hristos

CEILALŢI RADICALI

SPIRITUALIŞTI, RATIONALIŞTI ŞI REVOLUŢIONARI

Pentru a înţelege natura diversă a anabaptismului, trebuie să privim mai întâi la influenţele pe plan mai larg ale vremii. De aici vom putea să percepem locul unic al anabaptiştilor în susţinerea Reformei, dar şi eşecurile lor.

SPIRITUALIŞTII
Spiritul deasupra Cuvântului

Învăţături cheie

Ei au reliefat lucrarea lăuntrică a Duhului, mai presus de Scriptură. Ar putea fi împărţiţi mai departe în spiritualişti evanghelici şi spiritualişti profetici:

Spiritualiştii evanghelici

• Au avut o influenţă cheie în Reforma zuingliană, îndeosebi în privinţa promovării  unei idei memorial-simbolice asupra sacramentelor
• Au subliniat iluminarea interioară sau inspiraţia (din misticismul catolic de mai înainte) şi renaşterea lăuntrică. Acest lucru a dus, în timp, la respingerea formelor exterioare. Hrănirea lăuntrică întru Hristos, nu păstrarea obiceiurilor (botezul şi Cina Domnului, adică Sfânta Cuminecătură) era tot ce se cerea. Spiritualiştii evanghelici au argumentat că formele exterioare pot fi abandonate, pentru unificare celui ales cu Duhul. Ca rezultat, mulţi au ales să rămână în biserica catolică. Spiritualismul evanghelic nu a reuşit să dea o Reformă de amploare.
• Uneori, sublinierea lăuntricului ca mai presus de cele exterioare a dus convingerea greşită că nu mai putea exista o Lege sau posibilitatea de a păcătui, pentru creştin. Acţiunile tale exteriorizate erau văzute de ei ca având consecinţe insignifiante.

Spiritualiştii profetici

 Subliniau darurile inspiraţiei, viziunii şi profeţiei

• susţineau venirea iminentă a lui Hristos şi a Împărăţiei Lui, potrivit proorocului
• Ceva mai dornici să adopte semnele exterioare ale credinţei decât contrapartida lor evanghelică.

 Personaje cheie:

Hinne Rode: Iniţial rector al şcolii Frăţiei din Utrect, Olanda, Rode avea legături cu demersurile Reformei din Wittenberg şi Zurich. Vederile evanghelice erau simpatizate în Olanda tradiţional tolerantă, iar mulţi priveau dezvoltarea Reformei cu mare interes. Oricum, Rode şi alţii au mers mai departe decât spiritualiştii olandezi anteriori, care doar reliefau un trunchi de credincioşi din sânul Bisericii Catolice. Acum, ei au început să agite spiritele pentru Reformă. În acest moment, Rode a vizitat oraşul Wittenberg, însă acolo nu a încuviinţat opiniile lui Luther privind sfintele taine. La întoarcere, Rode a fost acuzat că ar fi luteran şi a fost înlăturat din funcţia sa. Continuând lucrările spiritualiştilor olandezi, el s-a îndreptat către Elveţia, promovând convingerile evanghelice. În 1523, Rode l-a întâlnit pe Zwingly, care a găsit în perspectiva simbolistic-memorială a sacramentelor (interpretând „acesta este trupul meu” ca „acesta simbolizează trupul meu”) o cristalizare a gândirii sale, pe care o dezvolta. Sfintele taine erau valide doar acolo unde era întâlnită şi credinţa. După asta, Rode s-a îndreptat către Strasbourg, propovăduindu-şi ideile în Olanda, fiind însă întemniţat în 1530 ca zuinglian(!). Principala influenţă venită de la Rode consta în promovarea unei perspective simbolistic-memoriale faţă de sfintele taine în mişcarea zuingliană de la început, thereby creând astfel bazele doctrinare ale anabaptismului.

Profeţii din Zwickau (1521-1522): trei meşteşugari din oraşul Zwickau au afirmat că au darul profeţiei şi au început promulgarea unor precepte care erau un amestec de idei taborite şi waldensiene: includeau antipedobaptismul; negarea preoţiei ca profesie sau  a religiei organizate, pentru că toţi oamenii evlavioşi vor fi sub directa influenţă a Duhului; revelaţii speciale prin viziuni şi vise; şi întoarcerea iminentă a lui Hristos. În decembrie 1521, ei au venit în Wittenberg pentru a încerca să îi convingă pe reformişti. Melanchthon, impresionat de cunoştinţele lor biblice, nu era foarte sigur ce anume să facă. Prezenţa lor continuă crea agitaţie, deoarece „Profeţii” deveneau tot mai guralivi în  etalarea opiniilor lor şi în criticarea conservatorismului lui Luther. La întoarcerea lui Luther, din 1522, au fost alungaţi din urbe şi nu se cunosc prea multe despre ei mai apoi. Importanţa lor a fost influenţa avută asupra revoluţionarului Müntzer, precum şi avertismentul dat nouă de a nu ne lăsa intimidaţi pentru a „uita de Duh”, dacă vom respinge învăţăturile „profeţilor”.

Andreas Karlstadt (1477?-1541): născut în Bavaria, educat în Erfurt, Koln şi Wittenberg, acolo unde a intrat în facultate în anul 1511. La început oponent al lui Luther, el a devenit luteran după ce l-a citit pe Augustin. A rămas un adept al luteranismului până în 1521. Atunci, când Luther se ascundea în Wartburg, el a început reformarea bisericii interzicând muzica şi dând împărtăşania şi celor laici. A devenit vizibil şi faptul că avea convingeri antipedobaptiste şi o perspectivă memorialistică asupra împărtăşaniei. Obligat fiind să părăsească oraşul, Karlstadt a mers în Orlamünde, unde şi-a atacat foştii asociaţi şi s-a identificat pe sine cu ţărănimea, renunţând la titlurile sale academice şi purtând straiele lor. A ajuns să creadă că experienţa duhovnicească cerea echitate socială şi ideile sale au dat o bază teologică pentru justificarea pornirii unei răscoale. (Karlstadt personal nu a devenit vreodată revoluţionar, nici nu a sprijinit răspândirea violenţei Răscoalei ţărăneşti din 1525. El a afirmat că numai Dumnezeu va aduce aici Împărăţia Sa.) Luther a venit pentru a dezbate cu el, iar Karlstadt a pretins că primise revelaţie direct de la Sfântul Duh, pentru a-şi justifica faptele şi doctrinele. În 1524 el a fost forţat să plece, contestat fiind chiar şi de ţărani. A plecat pentru a se întâlni cu Zwingly şi ceilalţi lideri, fiind până la urmă atras de cauza lor. În consecinţă, a devenit pastor zuinglian în Altstatten, în anul 1531. În 1534 a fost numit profesor la Basel şi a rămas acolo până la moartea sa, în anul 1541.

Kaspar Schwenkfeld (1489-1561): Spiritualist evanghelic de căpătâi, Schwenkfeld a descoperit principiile Reformei prin Müntzer şi Karlstadt. Însă el a respins extremismul celui din urmă şi a dezvoltat propriile sale principii. Schwenkfeld a susţinut unitatea nevăzută a Bisericii Alese prin Duh. A refuzat să se alăture vreunei grupări religioase a zilelor sale, văzând la toate greşeli ale spiritului partizan. Din acelaşi motiv el şi-a îndemnat adepţii să nu formeze nici grupări separate. El a diminuat importanţa cuvântului şi a sfintelor taine, preferând să sublinieze Cuvântul lăuntric al Duhului pentru renaştere şi cucernicie – precum şi hrănirea lăuntrică a credinţei în Hristos. Credinciosul trebuia să arate un trai schimbat. El s-a opus interferenţei statului in religie,  considerând-o contrară ideii că numai Duhul poate garanta lumina spirituală şi Adevărul. Schwenkfeld a promovat şi doctrina Trupului Celest al lui Hristos – faptul că omenescul Lui venea de la Dumnezeu, nu de la Maria. A argumentat asta prin faptul că Hristos a fost „conceput”, nu „creat” – în încercarea de a contracara antitrinitarianismul. Deşi scos în afara legii, Schwenkfeld a dus o corespondenţă vastă cu reformiştii şi radicalii de vază ai zilelor sale, influenţându-l puternic pe Sebastian Frank (1499-1543). Unele dintre accentuările sale au fost preluate în anabaptism şi puritanism în Anglia şi de Mişcarea Pietistă pe continent. A fost şi un premergător al quakerismului.

RATIONALIŞTII

Raţiunea mai presus de Cuvânt

Învăţături cheie:

	Predestinarea
	Unitarieni, în cea mai mare parte.
	Au respins influenţa statului în religie şi, drept rezultat, au respins în mod eronat formularea trinitariană niceeană.
	Au influenţat puternic anabaptismul italian şi pe cel polonez
	Au propovăduit toleranţa religioasă
	Precursori ai Iluminismului şi a liberalismului teologic.

Personaje cheie:

Miguel Servetus (1511-1553): Faimos în mare măsură ca fiind ereticul arestat şi executat la iniţiativa lui Calvin. Servetus, un spaniol, a studiat limbile biblice, matematica, teologia, filosofia şi dreptul la universităţile din Zaragoza şi Toulouse. A ajuns secretar al duhovnicului lui Carol al V-lea. A părăsit apoi curtea, călătorind în Basel şi Strasbourg, unde s-a întâlnit cu Martin Bucer („Reformistul delicat”) şi posibil şi cu unii anabaptişti. De aici şi-a dezvoltat interesul în studierea Bibliei. Servetus a ajuns să creadă că, pentru a-i converti pe musulmani şi evrei, doctrina Treimii ar trebui să fie reinterpretată. El a afirmat că cea mai mare greşeală era credinţa în existenţa eternă a Fiului (şi în consecinţă, în dumnezeirea Lui, corelată cu persoana Sfântului Duh). Şi-a expus ideile şi criticile într-o serie de lucrări (1531-1532) prin care şi-a atras o opoziţie virulentă din partea reformiştilor şi catolicilor de vază, deopotrivă. Pentru a evita persecuţia, Servetus a îmbrăţişat cariera de medic, studiind la Lyon. Aici şi-a publicat descoperirea privind circulaţia pulmonară a sângelui. Mai târziu, a lucrat ca medic în Viena, la arhiepiscopul la care s-a şi întors la studierea teologiei. Servetus a ajuns un denunţător înverşunat al lui Calvin, în care a văzut un promotor al greşelii, scriind Restabilirea creştinismului, ca replică la lucrarea lui Calvin Institutes of Christian Religion (Instituţiile religiei creştine). În tomul său, el a reliefat şi ideile antipedobaptiste, precum şi ideea că Dumnezeu poate fi găsit prin intermediul tuturor religiilor. Ca rezultat, a fost arestat de inchiziţie în Viena, însă a scăpat, doar pentru a fi arestat iarăşi în timp ce trecea prin Geneva, vorbind despre acuzaţie de erezie a lui Calvin. Arderea sa pe rug, pe 27 octombrie 1553 a pornit o controversă privind tolerarea diferenţelor religioase în ţinuturile protestante.

Biserica Reformată Minoră (Polonia şi Transilvania, 1550-1578): Această biserică s-a format ca rezultat al circumstanţelor istorice din Polonia şi Transilvania. Prima influenţă protestantă care a ajuns a fost luteranismul, care a fost îmbrăţişat de mulţi dintre seniorii cu o gândire independentă. După aceea a venit calvinsimul, care i-a atras pe mulţi dintre cei aflaţi pe poziţia luterană. În rândurile calviniştilor s-a ivit o dispută privind trinitatea, o polemică în care fiecare tabără o acuza pe cealaltă de erezie. În cele din urmă, Biserica Reformată s-a despărţit în Biserica Reformată Majoră, care adera la poziţia ortodoxă niceeană, şi Biserica Reformată Minoră, care a simţit că trebuie folosit numai limbajul strict scriptural. Biserica Minoră era o coaliţie independentă, unită de antitrinitarianism, însă în cadrul căreia (până la apariţia lui Fausto Sozzini) opiniile variau de la cele ale triteiştilor (care erau bucuroşi să se închine la Hristos) până la unitarieni absoluţi (care nu se închinau la Hristos). Influenţa calvinistă timpurie a continuat cu crezul în predestinare, iar un antipedobaptism crescând s-a dezvoltat prin practici anabaptiste. Biserica Minoră a fost capabilă să supravieţuiască deoarece o treime din populaţie o sprijinea, o altă treime susţinând Biserica Majoră, iar cealaltă treime Biserica Catolică. Acest lucru i-a silit pe cei din stăpânire să confere o remarcabilă toleranţă religioasă, cel puţin până când „Dumnezeu îi va fi călăuzind mai clar prin Cuvântul Lui „.

Fausto Sozzini (Socinus) (1539-1604): Născut în Siena, Italia, Socinus a fost orfan de la o vârstă destul de fragedă şi a primit o educaţie destul de sumară. La 20 de ani, el a fost denunţat pentru a avea opinii eretice, fugind în Lyon. Aici a scris o lucrare despre Evanghelia lui Ioan, în care respingea dumnezeirea lui Hristos. S-a întors apoi în Italia, la Florenţa, acolo păstrând aparenţe de romano-catolic, înainte de a pleca în Transilvania şi apoi la Basel, pentru a-şi cunoaşte unchiul, Lelio Sozzini (1525-1562). (Unchiul său fusese prieten cu Servetus, continuând să promoveze lucrările acestuia sub o altă formă, după moarte pe rug a sa). În 1578, lui Socinus i s-a cerut să vină şi să  sprijine Biserica Reformată Minoră, antitrinitariană, din Polonia, bazată pe academia ei de 1000 de studenţi din Racov. Acolo Socinus şi-a extins influenţa prin Polonia şi Transilvania, unificând Bisericile Minore cu catehismul racovian revizuit (1574, 1605). Un document de-al lui susţine următoarele: Isus este o revelaţie a lui Dumnezeu, însă doar ca om; acel „Cuvânt devenit trup” înseamnă că hotărârea lui Dumnezeu s-a întrupat prin omul Isus; Hristos nu a fost Fiul lui Dumnezeu înainte de naşterea Sa; separaţia statului de biserică; odihna sufletului şi nimicirea ticălosului (nemurirea condiţionată). Socinienii (aşa cum au ajuns ei să fie cunoscuţi) respingeau toate doctrinele protestante clasice, inclusiv dumnezeirea lui Hristos, ispăşirea substitutivă (a lui Hristos în locul nostru), justificarea prin credinţă, păcatul originar şi decăderea totală. În mod ironic, Socinus însuşi nu s-a alăturat vreodată acestei biserici. Cea mai mare parte a Bisericii Minore era de credinţă baptistă, însă Socinus a rămas antipedobaptist. Asta din cauză că tendinţele sale spiritualiste l-au dus către o reluctanţă privind botezul copiilor, el afirmând insistent rebotezarea. Acest lucru, pe lângă ideea sa de a subscrie la liberul arbitru, l-a împiedicat să fie membru al Bisericii Minore. În anul 1638, ca replică la contra-reforma catolică, autorităţile polone au suprimat Biserica Minoră, iar socinianismul a fost răspândit în Europa prin intermediul refugiaţilor, ulterior afirmându-se ca unitarianism în secolul al XVIII-lea, dezvoltându-se astfel în liberalism teologic începând cu anul 1800. Un aspect interesant este că refugiaţii au dus cu ei şi convingerea că scufundarea este forma corectă de botez (un lucru câştigat de la ortodoxia răsăriteană). Lucru care avea să treacă printre menoniţii olandezi şi să influenţeze tradiţia baptistă engleză.

REVOLUŢIONARII

Sabia (alesul) mai presus de Cuvânt

Învăţături cheie

	Revoluţionarii erau spiritualişti profetici extremi, care nu mai putea accepta tensiunea dintre trăirile, experienţele spirituale lăuntrice în mijlocul unei lumi exterioare nedrepte şi murdare. Ei au căutat să rânduiască lumea exterioară prin întrebuinţarea forţei.
	Au susţinut ideea sprijinul politic al religiei, prin magistratură, însă printr-o guvernare curată, cu un Ales ca şi stăpânitor (de exemplu: statul subordonat al bisericii)
	Visul unei Împărăţii milenare iminente ducea la justificarea folosirii sabiei de către cei aleşi de Dumnezeu. Împărăţie adesea identificată cu sărăcia materială sau opresiunea socială.

Personaje cheie:

Thomas Müntzer (1490?-1525): Născut în sudul Germaniei, Müntzer a ajuns la convingeri luterane fiind student în vremea disputei lui Luther, în Leipzig. Numit ca pastor în Zwickau la recomandarea lui Luther, el s-a implicat în demersurile Profeţilor din Zwickau. Tot mai violent în denunţurile la adresa clerului catolic, el a început şi să sublinieze necesitatea unei călăuziri directe de la Sfântul Duh şi implicarea laică în cadrul Bisericii. Acest lucru l-a adus la un conflict făţiş cu Egranus, reformistul luteran principal din zonă. După demiterea sa, el a mers la Praga, îndemnându-i pe adepţii lui Hus să îl ajute la făurirea unei noi epoci. Mai apoi, el a ajuns preot paroh la Allstedt, unde a reformat biserica locală. Müntzer a fost primul luteran care să introducă un limbaj pe înţelesul maselor în slujba bisericească, împărtăşania pentru mireni şi cântarea imnurilor religioase. Într-o zonă predominant catolică, reforma sa a atras puternic atenţia populaţiei. La începutul anului 1524, şi-a organizat în taină adepţii în bande, anticipând trecerea la arme în numele evangheliei. În luna mai, au jefuit un lăcaş de cult catolic din vecinătate. Acest lucru, laolaltă cu avertismentele date de Luther, au făcut ca Ducele să ceară lămuriri. Müntzer a încercat să îi convingă pe magistraţi că trebuie să îşi îndeplinească sarcina şi să folosească chiar şi forţa pentru rânduirea evangheliei. Fiind alungat, Müntzer s-a dus în Muhlhausen, unde şi-a îndemnat enoriaşii ţărani să se alăture Răscoalei ţărăneşti şi să aducă Împărăţia lui Dumnezeu – o Împărăţie în care toţi vor fi egali în sensul economic şi politic (democratic). În această Împărăţie nu vor exista nobili sau cler, pentru că toţi stăpânitorii malefici vor fi nimiciţi. Răscoala a fost înfrântă, în parte şi din cauza incompetenţei militare a lui Müntzer,  iar supravieţuitorii măcelăriţi. Müntzer s-a ascuns, însă a fost prin, interogat şi executat. În pofida unor afirmaţii istorice, Müntzer şi majoritatea adepţilor lui nu erau anabaptişti. Müntzer însuşi era antipedobaptist şi nu a fost rebotezat vreodată. Majoritatea adepţilor lui, cei care au supravieţuit, nu s-a alăturat vreodată anabaptiştilor. Multe dintre ideile lui  Müntzer vor avea apoi o influenţă printre spiritualiştii anabaptişti într-o formă nerevoluţionară.

CATOLICISMUL

Biserica/tradiţia mai presus de Cuvânt

 Catolicismul a susţinut făţiş că cuvântul lui Dumnezeu poate fi interpretat în mod viabil numai de ierarhia bisericească, în lumina revelaţiei continue păstrată prin tradiţie. Denaturarea Evangheliei generată de acest lucru începând cu anii 1500 a fost principala cauză a Reformei.

Reformiştii

Magistratul /Principele mai presus de Cuvânt

Deşi teoretic aderau la principiul Sola Scriptoria, reformiştii au subminat acest principiu  plasând statul ca autoritate ultimativă în religie.

ANABAPTIŞTII

Anabaptiştii, ca şi reformiştii, susţineau ideile următoare:

	Sola Scriptura: numai Cuvântul este autoritate şi armă a Credinţei.
	Sola Fidei: Credinţa numai în Hristos este temelia Bisericii.

Doar anabaptiştii evanghelici au luat poziţie pentru un creştinism bazat doar în jurul Cuvântului lui Dumnezeu, ca unică armă a acestuia. Vedem că acest lucru a funcţionat în istoria subsecventă a mişcării anabaptiste. Totuşi, în ciuda înţelegerii lor corecte privind natura Bisericii ca trup duhovnicesc, anabaptiştii nu au fost imuni la erorile care s-au ivit printre ei.

 ANABAPTISMUL TIMPURIU

Expansiune şi persecuţii

În pofida persecuţiilor din Zurich, mişcarea a continuat să se răspândească.

        1523-1525    Baptişti în 6 locuri din cantonul Zurich
1525-1527    Baptişti în 26 de locuri din cantonul Zurich
1527-1531    Baptiştiin în 56 de locuri din cantonul Zurich
1531-1535    Baptişti în 70 de locuri din cantonul Zurich

La un moment dat, bisericile anabaptiste din Zurich şi din cantonul învecinat St Gall numărau peste 800, fiecare. Pe măsură ce mişcarea se extindea, toleranţa iniţială a autorităţilor adesea a dispărut, iar persecuţiile au forţat răspândirea ulterioară a evangheliei. În această privinţă, anabaptiştii erau pe deplin conştienţi că propovăduirea făcută de ei era asemănătoare cu cea a bisericii Noului Testament şi că suferinţa avea să devină o pecete a adevăratei biserici.

ANABAPTIŞTII SPIRITUALIŞTI

Anabaptiştii spiritualişti îşi au sorgintea în Germania de sud, provenind de la mulţi dintre adepţii lui Müntzer şi Karlstadt. S-au ivit după accentuarea ideii Sola Fidei (Numai credinţa) făcută de Luther până la extrem, unde iluminarea interioară (sau „Cuvântul lăuntric”) ocupa un rol central, chiar până la excluderea autorităţii Scripturii. Cuvântul lăuntric a fost legătura dintre spiritualismul evanghelic al lui Schwenkfeld (şi apoi al lui Sebastian Frank) şi spiritualismul profetic al lui Müntzer Karlstadt. „Cuvântul lăuntric” era sursă atât a renaşterii, cât şi a călăuzirii profetice. Numai acesta era menit să fie ascultat – însă cu rezultate dezastruoase. Anabaptiştii spiritualişti au tins să accentueze unitatea întru Duh şi nu au avut o disciplină bisericească riguroasă, fiind îndeobşte suspicioşi la orice relevare a „formelor” exterioare.

Hans Denck (1495-1527): Denck avea să aibă o influenţă enormă în cadrul mişcării anabaptiste, în ciuda implicării sale scurte. Denck s-a născut în Heybach, Bavaria. A studiat sub diriguirea lui Oecolampadius (un asociat al lui Zwingly) în Basle, înainte de a ajunge profesor de teologie în Nürnberg. Cât a stat acolo, a fost mult influenţat de către Müntzer, Karlstadt şi Schwenkfeld. Denck a ajuns la părerea că „Cuvântul lăuntric” era superior chiar şi Scripturii, fiind singurul care trebuia ascultat. În consecinţă, el a respins următoarele doctrine: autoritatea Scripturii; predestinarea; decăderea deplină; justificarea prin credinţă; suficienţa ispăşirii lui Hristos şi necesitatea botezului; Sfânta Cuminecătură şi preoţia. Hristos era doar un exemplu de dragoste dumnezeiască , iar mântuirea se obţinea în esenţă deopotrivă prin voinţă şi fapte. În aprilie 1525, Denck a fost convins de către Hubmaier să li se alăture anabaptiştilor. El argumenta că sunt trei feluri de botez: botezul Duhului (ori renaşterea) întâlnit la toate vârstele; botezul cu apă, întâlnit în Noul Testament, şi botezul suferinţei – întâlnită la cei Aleşi, în zilele din urmă ale lor. Denck şi-a promovat ideile cu mare succes în sudul Germaniei, ajungând apoi în Strassburg, în 1526. Învins în polemică de către Bucer şi Capito, Denck şi anabaptiştii spiritualişti au fost obligaţi să fugă. În august 1527, Denck şi Hans Hut au prezidat „Sinodul martirilor” al anabaptiştilor spiritualişti. Însă martiriul celor implicaţi şi estomparea ulterioară a speranţelor sinodului l-au adus pe Denck la deziamăgire. Într-o scrisoare către vechiul lui mentor, Oecolampadius, el şi-a cerut iertare şi s-a arătat dornic să renunţe la anabaptism şi să intre în biserica reformată (deşi deja susţinea o poziţie spiritualist-evanghelică în privinţa biserică). La puţin timp după aceea, s-a îmbolnăvit brusc de ciumă şi a murit.

Hans Hut (149??-1527): Hans Hut a fost cel ce a publicat lucrările lui Müntzer. După eşecul Răscoalei ţărăneşti, Hans Hut a început promulgarea doctrinelor lui Müntzer sub o formă nerevoluţionară. După ce l-a întâlnit pe Denck în Augsburg, Hut a fost „rebotezat”, pe 26 mai1526. De acolo a început să călătorească, botezând sute de oameni şi avertizându-i de venirea judecăţii. El privea atacurile otomane asupra creştinătăţii ca fiind mânia lui Dumnezeu faţă de un creştinism denaturat. A profeţit venirea unei noi epoci, şi bazându-se pe Daniel 12 şi Apocalipsa 13, a afirmat că sfârşitul va veni la 3 ani şi jumătate după „Restabilirea” adevăratei biserici. (Nu a fost clar dacă reperul era de la izbucnirea Răscoalei ţărăneşti sau de la prima congregaţie anabaptistă – în orice caz, data era cam pe la jumătatea anului 1528.) În toamna anului 1526, el i-a mustrat pe ţărani pentru a fi pus mâna pe arme prematur, în Răscoaka ţărănească, spunând că numai la momentul hotărât de Dumnezeu le va fi dată autoritatea de a stăpânii şi judeca asupra celor fără de frica lui Dumnezeu. Între timp, cei aleşi trebuiau să îndure. Părăsind Augsburgul, Hut a călătorit prin Austria. Influenţa sa a ajuns atât de mare, încât a ajuns să fie denumit „Apostolul austriac”. De acolo, el a ajuns la Nicolsburg, în Moravia, acolo având o dispută cu anabaptiştii evanghelici, cu liderul lor – Hubmaier, în faimoasa Polemică din Nicolsburg, în mai 1527. Şapte articole au reliefat poziţia anabatist-spiritualistă, fiind prezentate şi rămânând cunoscute ca Articolele de la Nicolsburg. Înclinând mai mult către anabaptiştii obişnuiţi, Hut s-a opus taxelor de război sau oricărei alte implicări a statului. În ciuda pacifismului afişat, sângeroasa doctrină a lui Hut „războiul sfinţilor de la sfârşitul veacurilor” a făcut ca seniorul de Liechtenstein, (asociat al congregaţiei lui Hubmaier) să intre în panică şi să îl întemniţeze pe Hut pentru tulburări civile. Arestarea „Apostolului” de către un asociat al lui Hubmaier a pricinuit multe resentimente, contribuind în mare măsură la schisma dintre anabaptiştii spiritualişti şi cei evanghelici, fiecare excomunicându-i pe ceilalţi. Eliberat fiind, Hut a revenit în Augsburg pentru a prezida celebrul Sinod al Martirilor, împreună cu Denck, în luna august. Pe 15 septembrie 1527, Hut a fost prins. Torturat pe o masă de tortură o vreme, a fost într-o zi lăsat să moară în celulă. O lumânare răsturnată de strajă peste aşternutul lui de paie a făcut să piară neajutorat, mistuit de foc. Nemulţumite nici acum, autorităţile i-au cărat cadavrul către curtea de judecată legat de un scaun, acolo fiind rapid condamnat la moarte, scos afară şi ars pe rug pe data de 7 decembrie 1527.

Melchior Hofmann (1500?-1543?): Născut în Wurttemberg, Germania, Hofmann era de meserie pielar. Luteran prin convingeri, el a început să predice, însă cu anumite accente mistice. Predica sa a fost atât de eficientă, încât a fost alungat din Wolmar în 1525, după câteva întâlniri cu Müntzer. Propovăduind idei revoluţionare şi viziuni profetice despre Împărăţia milenară, el s-a dus în oraşul Dorpat. Când autorităţile au încercat să îl prindă, s-a iscat o revoltă a maselor. A plecat în anul 1526, pentru a păstorii în Stockholm timp de doi ani, înainte de a ajunge în Strassburg, via Olanda. Acolo a devenit anabaptist, alăturându-se grupării adunate în jurul lui Denck. A luat parte la Sinodul Martirilor. Luând frâiele mişcării după moartea lui Denck, el s-a pretins unul dintre martorii din Apocalipsa 11:3, afirmând că Strassburg va deveni Noul Ierusalim al Împărăţiei milenare, în anul 1533. A susţinut că neîmpotrivirea poate fi lăsată deoparte când vor veni aceste evenimente, deoarece sfinţii „îi vor fi judecat pe necredincioşi”. El a mai pus accentul şi pe doctrina „Trupului celest” a lui Schwenkfeld. În anul1533, a fost arestat în Strassburg şi închis în temniţă, unde a rămas până a murit. Adepţii lui Hofmann au ajuns cunoscuţi ca „melchioriţi”, răspândindu-se rapid pe cuprinsul nordului Germaniei şi prin Olanda deocamdată nereformată.

„Sinodul Martirilor”, Augsburg, august 1527

Acest sinod (aşa numitul „Sinod al martirilor”, deoarece doar 2 din cei 60 de delegaţi iniţiali mai erau în viaţă 5 ani mai târziu) a fost organizat de Denck şi Hut. Sinodul urmărea să pregătească bisericile pentru mărturia ultimelor zile ale lumii – perioadă aşteptată pe la finele anului 1528. În vederea acelui sfârşit, au fost prezentate proaspăt formulatele Articole de la Nicolsburg. Ele constau în:

	Un întreit botez al Duhului, apei şi peceţii suferinţei pentru copiii lui Dumnezeu.
	Împărăţia lui Dumnezeu era a celor săraci, duhovniceşte.
	Un singur trunchi al credincioşilor în comuniune. Fiecare să se îngrijească de ceilalţi, împărtăşind la nevoie bunurile sale.
	Pământul va fi curăţat de rele prin foc, fiind astfel pregătit pentru sosirea Împărăţiei.
	La judecata de pe urmă, toţi adevăraţii credincioşi vor fi iertaţi şi vor stăpâni întru dreptate.
	Sufletele morţilor dorm până la înviere.
	Toţi cei care tăgăduiesc Lumina lăuntrică dăruită oamenilor vor îndura osânda.

Pe lângă acestea, mai apoi au fost aleşi misionari care să răspândească mesajul şi a fost dezvoltată o strategie de propagare prin întreaga Europă, chiar şi dincolo de hotarele ei. Însă pierderile grele de vieţi, petrecute rapid după acest sinod, au năruit majoritatea acestor speranţe.

ANABAPTIŞTII EVANGHELICI

Anabaptiştii evanghelici îşi au obârşia în Zwingly şi în sublinierile lui privind ideea „Sola Scriptura”. Călăuziţi de Scriptură, ei au căutat restabilirea Bisericii potrivit tiparului şi practicii Noului Testament. Pe alt calapod faţă de spiritualiştii, ei au căutat o exprimare obedientă şi vizibilă a credinţei, în contextul unei congregaţii a credincioşilor, uniţi de botez, întăriţi prin disciplina bisericească (regula „Interdicţiei”).

Balthasar Hubmaier (1480?-1528): Născut lângă Augsburg, Hubmaier a făcut studii sub îndrumarea faimosului teolog catolic dr. John Eck. La vârsta de 30 de ani, Hubmaier a ajuns profesor de teologie la Universitatea din Ingolstat şi pastor la biserica din oraş. Ulterior a fost predicator la Catedrala Regensburg, unde şi-a însuşit opinii protestante şi a fost demis în 1522. A preluat o funcţie pastorală în Waldshut şi l-a vizitat pe Zwingli în Zurich, acolo unde a devenit un susţinător aprig al Reformei elveţiene. Însă din 1525 a trecut în tabăra lui Grebel, Manz, şi a altor radicali, oponenţi ai botezului infantil. La Paştele anului 1525 a fost capabil să convingă aproape întregul oraş Waldshut să adere la cauza anabaptistă. Ca rezultat, el şi alţi 360 de oameni au fost botezaţi de însuşi William Rueblin, iar biserica a fost reformată, înlăturându-se elementele catolice. Această reformă reuşită nu avea să dureze, deoarece Waldshut a căzur în mâinile austriecilor (catolici) pe 5 decembrie 1525, iar Hubmaier a fugit la Zurich. Acolo el a sperat să i se alăture lui Grebel şi celorlalţi, pentru a-l convinge pe Zwingly să adopte cauza radicală. Din nefericire, simpatiile anabaptiste legate de rebeliunea lui Müntzer şi a ţăranilor a făcut ca aceştia să fie priviţi cu suspiciune. În consecinţă, Hubmaier, Grebel şi ceilalţi anabaptişti au fost aruncaţi în închisoare. Hubmaier s-a dezis apoi, sub tortură (lucru de care ulterior s-a ruşinat teribil). Eliberat, Hubmaier a fugit în Moravia, unde a adunat un număr mare de oameni din Frăţie, devenind pastor al congregaţiei şi întemeind o tiparniţă. Totuşi, catolicii au venit iarăşi la putere (sub crudul şi zelosul Ferdinand). De data aceasta Hubmaier şi soţia lui au fost arestaţi şi duşi la Viena pentru interogări. Încurajat şi sprijinit de soţia sa, hotărât să nu facă aceeaşi greşeală de două ori, Hubmaier a refuzat fără preget să se dezică de opiniile lui, fiind ars public, în chinuri lente, până la moarte, în martie 1528, fiind în prealabil despuiat şi uns cu sare şi praf de puşcă. Câteva zile mai târziu, soţia sa a fost executată prin înecare. Hubmaier s-a distins printre anabaptişti prin angajamentul lui faţă de convingerea că un creştin poate lucra pentru stat (pe temeiul Romani13 şi Luca 3:12-14, etc) şi prin convingerea faţă de validitatea jurămintelor (în baza celei de a Treia Porunci). A mai susţinut şi ideile reformiste despre predestinare, până când a fost convins de poziţia legată de liberul arbitru, de către Denck, în aprilie 1525.

Michael Sattler (1490-1527): A fost confirmat de către Wilhelm Rueblin în Rottenburg, în anul 1525. Prin 1526, Sattler a ajuns la Strassburg, devenind imediat lider al unei mici grupări de anabaptişti evanghelici. A dus o corespondenţă bogată cu Bucer şi Capito, câştigându-le respectul şi prietenia pentru angajamentul lui evanghelic şi conduita paşnică. S-a opus cu tărie extremismului spiritualist al lui Denck, însă la fel de bine a ales să părăsească oraşul Strassburg ca urmare a expulzării anabaptiştilor, deşi lui i s-a îngăduit să rămână. S-a dus să îl întâlnească pe Wilhelm Rueblin în Horb, un centru de activitate misionară. Acolo el a prezidat Sinodul Schleitheim. Însă autorităţile catolice au fost informate de întoarcerea sa la Rottenburg, acolo fiind arestat, torturat şi condamnat la moarte, în pofida unei simpatii publice răspândite. Pe 21 mai 1527, Sattler a fost întâi torturat, fiind apoi osândit la: „. . . va fi dus la călău, care îl va conduce la locul execuţiei şi îi va tăia limba; îl va trage apoi pe roată şi îi va smulge de două ori carnea cu cleşti înroşiţi în foc; apoi îl va duce la porţile oraşului şi îi va supune trupul la cazne în acelaşi fel” perpelindu-l de viu în foc. Alţi 24 de anabaptişti care au refuzat să se dezică de convingeri (inclusiv soţia lui Sattler) au urmat şi ei, în timp ce alţii au putut să fugă. În 10 ani, Rottenburg a putut vedea executarea a 900 de anabaptişti. Cruzimea cruntă a acestor morţi a iscat proteste vii din partea catolicilor şi protestanţilor deopotrivă, ajungându-se în multe state la o determinare pentru înteţirea eforturilor de convertire, în loc de executare a anabaptiştilor. Bucer, pastor reformat în Strassburg, le scria persecutorilor următoarele rânduri, în legătură cu Sattler: „Nu ne îndoim de faptul că Michael Sattler, cel care a fost ars în Rottenburg, a fost un prieten apropiat al lui Dumnezeu, cu toate că a fost conducătorul anabaptiştilor, însă mai destoinic şi onorabil decât alţii.” El a indicat că până şi Tertullian a greşit precum spiritualiştii, iar Ciprian precum anabaptiştii, totuşi ei fiind consideraţi martiri. El a reafirmat şi părerile evanghelice ale lui Sattler, îndeosebi privind ispăşirea, faţă de excesele spiritualiste ale lui Denck. Bucer a conchis „Nu ne îndoim de faptul că Michael Sattler este un martir întru Hristos”.

Pilgrim Marpeck (1495-1556): S-a născut în oraşul minier Rottenberg, în Tirol. Marpeck a ajuns consilier orăşenesc şi inginer municipal. A aderat la opinii luterane, apoi anabaptiste. Demis şi exilat pentru că a refuzat să ajute la „investigaţiile” minerilor pentru prinderea anabaptiştilor, averea sa substanţială a fost confiscată. A plecat în oraşul Strassburg (1528), alăturându-se congregaţiilor evanghelice sub diriguirea lui  Rueblin (stabilit acum acolo, după moartea lui Sattler). Ei au devenit membri activi (soţia sa chiar găzduia întruniri în locuinţa lor). Marpeck s-a implicat în industria forestieră din Pădurea Neagră, însă începând cu luna octombrie, s-a dedicat tot mai mult bisericii. Marpeck a ajuns lider al anabaptiştilor evanghelici în 1529, după arestarea lui Rueblin (care apoi a reuşit să fugă în Moravia, doar pentru a renunţa la anabaptism în 1535) şi a celorlalţi lideri (mulţi dintre ei supunându-se autorităţilor sau fugind). Prezenţa unor anabaptişti evanghelici cu tente vagi de ortodoxie în Strassburg a devenit o ameninţare crescândă la adresa reformării bisericii din Strassburg. Şi asta datorită glasului puternic al lui Marpeck, care se opunea amestecului statului în religie – o opinie larg simpatizată de mase. În decembrie 1529, mesa a fost în cele din urmă abolită în bisericile de stat. De atunci şi până în 1532, Marpeck şi Bucer au avut o lungă serie de dezbateri scrise şi vorbite în această problemă. Până la urmă însă, consiliul l-a alungat pe Marpeck în decembrie 1531, din cauza eforturilor lui de a aboli botezul infantil şi a înfiinţa o biserică separatistă. De asemenea, sosirea şi arestarea lui Melchior Hofmann în Strassburg la începutul acelei luni, a stârnit suspiciuni de activitate revoluţionară faţă de anabaptişti – cu toate că Marpeck şi cei din jurul lui erau văzuţi ca având un comportament ireproşabil. În 1533, biserica de stat din Strassburg a ţinut un sinod pentru a decide viitoarea credinţă statală, iar prin 1535  toleranţa în Strassburg a luat sfârşit odată cu expulzarea tuturor celor ce nu agreau confesiunea stabilită. Între timp, Marpeck a călătorit mult prin Europa Centrală, încercând să îşi întărească bisericile. A muncit din greu pentru înfiinţarea unei mişcări anabaptiste unite, mergând până în Moravia în încercarea de a convinge nou înfiinţatele comunităţi hutterite, însă a eşuat aproape complet. În această perioadă el a ajuns să înţeleagă, cu o îngrijorare crescândă, cea mai mare ameninţare pentru mişcare veneau nu de la reformişti, ci de la spiritualiştii care discreditau mişcarea. Mulţi trădau cauza lor, preferând grupările mai spiritualiste în detrimentul celor care puneau accent pe disciplina şi îndatoririle creştine, căutând mai puţină rigurozitate. În privinţa vieţii lui, Marpeck s-a dedicat unei cruciade literare împotriva preceptelor lui Schwenkfeld, Sebastian Frank şi Hofmann. Marpeck a subliniat diferenţa dintre Vechiul Testament şi cel Nou şi cerinţa biblică pentru obedienţă exterioară faţă de sfintele taine, disciplină bisericească şi trai creştin – reliefând echilibrul dintre lăuntricul şi exteriorul omului. A avertizat şi în privinţa legitimităţii excesive urmărite de unii anabaptişti elveţieni, lucru iscat de reacţia exagerată la spiritualişti şi de o tendinţă de a-şi stabili propriile reguli şi tradiţii faţă de Scriptură. Prin eforturile făcute de Marpeck s-au ţinut în Strassburg trei conferinţe, (1554, 1556 şi 1557) în încercarea de a-i uni pe foştii menoniţi melchioriţi cu anabaptiştii evanghelici din sud. Această unire avea să prindă contur câteva decenii mai târziu. Marpeck a murit în tihnă în Augsburg, în decembrie 1556.

Sinodul Schleitheim, 25 februarie 1527

Întrunit prin eforturile lui Michael Sattler, acest prim sinod protestant a căutat să facă o distincţie între frăţia biblică şi evanghelică elveţiană şi Frăţia spiritualistă din sudul Germaniei,  cea condusă de Denck şi Hut, aceasta minimalizând obiceiurile şi importanţa bisericilor locale. Rezultatul acestui sinod a fost Confesiunea de credinţă Schleitheim, care conţinea şapte articole, după cum urmează:

	Botezul se va face doar celor care cred.
	Va fi exercitată disciplina bisericească.
	Sfânta Cuminecătură se va oferi în memoria morţii lui Hristos.
	Membrii bisericii nu pot avea relaţii frăţeşti cu lumea.
	Este îndatorirea pastorilor bisericii să înveţe, să dojenească etc.
	Creştinul nu va avea de-a face cu Sabia sau cu curţile de judecată laice.
	Orice fel de jurământ îi este interzis creştinului.

Această Confesiune a anabaptiştilor evanghelici a fost în mod clar o încercare de a arăta accentul pus de ei pe întoarcerea bisericii la practicile Noului Testament şi la o disciplină bazată pe Scriptură, ca unică autoritate a lor, împotriva dorinţei spiritualiştilor pentru o nouă eră a Duhului, cu un organism al credincioşilor alcătuit din aleşi.

ANABAPTISMUL RAŢIONALIST

S-a dezvoltat relativ independent faţă de restul anabaptismului, din diferite motive. Raţionalismul căuta să înlăture contradicţiile din Scriptură. Botezul infantil era  contradictoriu botezului ca sacrament al credinţei/căinţei, astfel încât nu era acceptat. Însă acest tip de raţionamente a dus şi la respingerea Treimii. Această formă de anabaptism a ajuns predominantă la radicalii din Polonia, Lituania ţi Transilvania. Oricum, a avut puţine influenţe în restul anabaptismului, din pricina nivelului de educaţie scăzut şi a anti-intelectualismului incipient al multor anabaptişti, precum şi pentru faptul că anabaptismul raţionalist reliefa ideea predestinării (reflectându-şi rădăcinile calviniste) în locul ideii de liber arbitru a celorlalţi anabaptişti. Anabaptiştii raţionalişti au adoptat sentimentele pacifiste şi antistatale ale curentului anabaptist principal. Câţiva au adoptat schema comunitară a hutteriţilor din Moravia învecinată.

ANABAPTIŞTII REVOLUŢIONARI

O minoritate aberantă

După zdrobirea Răscoalei ţărăneşti, mulţi dintre cei care fuseseră influenţaţi de către Müntzer şi Karlstadt au ajuns să respingă folosirea violenţei. Hut, Denck şi Hofmann de examplu, păstrând cadrul teologic de bază al lui Müntzer, pledau acum împotriva violenţei. Dumnezeu Însuşi va face ca cel Ales să domnească, Aleşii nu îşi vor câştiga singuri puterea. Oricum, în pofida acestui lucru, au existat grupuri sporadice, unele pretins anabaptiste, care au pus mâna pe arme, însă acestea au fost incidente izolate şi adesea o scuză pentru tâlhari de a jefuii orice le cădea la îndemână. Însă astfel de evenimente au făcut ca uneori anabaptiştii să fie priviţi cu suspiciune, ca revoluţionari sociali, îndeosebi prin aparent subversivele lor doctrine ale separaţiei bisericii, statului şi congregaţiilor (adică democratice şi egalitariste). Astfel de suspiciuni aveau să se transforme dramatic în paranoia, în urma evenimentelor infame petrecute în oraşul Munster:

Regatul anabaptist din Munster (1533-1535):

După întemniţarea lui Melchior Hofmann la Strassburg, în 1533, Jan Matthys, de meserie croitor, a ajuns noul conducător al melchioriţilor. Asta în ciuda vociferărilor de împotrivire ale lui Hofmann faţă de Matthys. Matthys a devenit militant tot mai mult în atitudinea sa faţă de autorităţile care cutezau să îi persecute pe aleşii lui Dumnezeu. În 1534 el a mutat sediul melchioriţilor din Strassburg în Munster, landul Westphalia, pentru o mai mare siguranţă a controlului său asupra mişcării. A botezat mulţi convertiţi, câştigând până la urmă destul sprijin încât să răstoarne guvernarea „fără de Dumnezeu”, înlocuind-o cu o conducere de 12 Înţelepţi, cu el pe post de nou Enoh. Oricine nu s-ar reboteza în Noul Sion va fi executat pentru sfidarea noii ordini divine. În consecinţă, mulţi luterani şi catolici au fugit. Controlul fiind în mâinile lui, Matthys a instituit forţat un soi de comunism coercitiv în urbe. Oricum, catolicii şi luteranii alungaţi au chemat o forţă militară raliată pentru a asedia oraşul. După vreo 3 luni, Matthys a fost ucis într-o ambuscadă cu ostaşii episcopului. Mulţi au ignorat acest avertisment providenţial, iar frâiele conducerii „Noului Ierusalim” au ajuns acum în mâinile unui convertit de vază ai lui Matthys, John de Leydon (n.1508). Leydon a reformat rapid guvernarea din Munster, declarând oraşul „Regat al Sionului” şi pe sine drept „Rigă al virtuţii”, cerându-le tuturor să se plece în faţa lui. Justificând acest lucru printr-o analogie cu teocraţia Vechiului Testament, el a continuat analogia declarând obligatorie poligamia (luând-o pe văduva lui Matthys pentru a-i fi regină). Mulţi s-au opus acestei acţiuni, dar cei îndeajuns de nesocotiţi ca să vocifereze ca dizidenţi au fost iute executaţi. Acţiunile acestor anabaptişti au devenit din ce în ce mai smintite, fanatice şi crude. Oricine cuteza să se împotrivească Regatului acesta era repede umilit şi ucis. Obedienţa domnea în oraş. Deoarece asediul continua, situaţia a devenit tot mai disperată. Leyden a trimis câteva grupuleţe pentru a străbate regiunea, pentru a-i îndemna pe anabaptişti să treacă la arme, în apărarea Noului Ierusalim, însă în mod semnificativ, răspunsul a fost neglijabil. Majoritatea melchioriţilor a rămas la pacifismul profetic al lui Hofmann. Câteva sute de oameni s-au strâns Freisland, Olanda, pentru a da o mână de ajutor, însă au fost prinşi într-o mănăstire şi omorâţi. (Unul dintre ei era fratele lui Menno Simons. Menno Simons avea să devină curând cel mai important lider al anabaptismului). Anabaptiştii au mai luptat în câteva rânduri pentru a încerca despresurarea oraşului, luptând cu mare fanatism, ştiind care va fi preţul înfrângerii. Pierderile oştirii asediatoare au fost mari. Chiar şi aşa, Leydon era singurul capabil să menţină controlul şi să prevină dezertările prin cruzime şi frică, o dată chiar decapitându-şi una dintre soţii şi expunându-i trupul în piaţă, pentru a fi pildă celor care îi tăgăduiau domnia. Au fost postate gărzi la porţile oraşului, cu ordin de a-i executa pe cei care ar încerca să fugă. Apoi, în ianuarie1535, una dintre porţi a fost deschisă, prin eforturile unor lideri dezamăgiţi care şi-au riscat vieţile în nădejdea obţinerii unei înţelegeri cu forţele episcopului. Trupele au năvălit în oraş, cea mai mare parte a populaţiei fiind măcelărită, conducătorii urbei fiind osândiţi la cele mai crude cazne şi ucişi. Munster a fost redat obştii catolice.

Urmările

Munster a însemnat un dezastru pentru mişcarea anabaptistă. Propaganda protestantă şi catolică a lucrat din greu încercând să facă din Munster un exemplu de haos social la care conduc doctrinele anabaptiste. Văzuţi acum ca revoluţionari violenţi, imorali şi nesupuşi, anabaptiştii aveau să îndure persecuţii cu mult mai crunte decât înainte. Pentru următorii 300 de ani, Munster avea să fie privit ca centru al doctrinei şi practicii anabaptiste, în locul aberaţiei deviante de la majoritatea anabaptistă paşnică, cum era cazul. Munster a  dăunat cauzei baptiste timp de secole, prin toate martiriile, exilările, torturile şi cenzurile oficiale care au urmat. I-a costat pe anabaptişti simpatia populaţiei şi a lăsat mişcarea melchiorită zăpăcită şi dezamăgită. A lecuit pentru totdeauna orice tendinţe revoluţionare în bisericile anabaptiste, ducându-le la un pacifism absolut care nu îngăduia nici măcar autoapărarea.

PERSECUŢIILE SUFERITE ŞI TOLERANŢA DE CARE S-AU BUCURAT

Aşa cum am văzut, anabaptiştii au fost persecutaţi încă de la început. Pentru catolici, ei erau oponenţi ai Bisericii şi tradiţiei; pentru reformişti, erau o ameninţare la ordinea socială a reformei pe care sperau să o stabilească. Anabaptiştii erau o ameninţare deoarece, prin negarea botezului copiilor şi insistenţa asupra unei mase voluntare a credincioşilor, ei negau întreaga temelie a sistemului bisericii de stat, care predomina de veacuri. Cei supuşi orânduirii credeau că îngăduirea libertăţii diferitor puncte de vedere va rezulta în haos social. Şi au văzut că asta s-a petrecut în Munster, folosind acest lucru ca scuză pentru persecuţiile şi discriminările asupra baptiştilor, mergând chiar până la începutul secolului al XX-lea în unele părţi ale Europei.

Decretul imperial de la Speyer (1529)

Acest decret a restaurat pedeapsa capitală pentru anabaptişti în toate ţările Imperiului (catolice, protestante). Iar acest lucru, în aceeaşi Dietă în care protestanţii pledau pentru libertatea de conştiinţă şi faptă pentru ei! Intensitatea aplicării acestui decret a variat de la un loc la altul, depinzând în general de simpatia stăpânitorilor. Tirol a fost o zonă centrală a persecuţiilor sălbatice, sub sceptrul lui Ferdinand, Arhiduce de Austria şi rege al Bavariei, mii de anabaptişti fiind aici martirizaţi chiar şi înainte de evenimentele de la Munster. În 1527 Ferdinand a decretat că toţi cei care nu îşi vor aduce copiii pentru a fi creştinaţi vor fi executaţi. În Tirol, 1000 de oameni vor fi arşi, decapitaţi sau înecaţi. Numai în anul 1529, 67 de oameni au pierit în Kitzbuhel şi 210 în  Inn Valley. În Ensisheim, capitala posesiunilor habsburgice din Alsacia Superioară, 600 de suflete au fost martirizate. În Linz încă 73, în Passau 30, iar lista poate continua.

O minoritate tolerantă

Protestanţii au fost în general mai toleranţi decât autorităţile catolice. Protestanţii au fost răspunzători pentru doar 15% din execuţii, preferând pedepse mai mici, precum exilarea sau întemniţarea. Multe oraşe protestante au executat fie pe nici unul, fie unul sau doi anabaptişti. Spre deosebire de autorităţile catolice, nici un magistrat protestant nu va fi executat vreodată anabaptişti care s-au dezis de convingeri (indiferent de câte ori se mai „deziseseră” până atunci). Mulţi, precum „Reformistul delicat”, Bucer, laolaltă cu Capito şi Zell tot din Strassburg, au fost îndărătnici în folosirea forţei în materie de credinţă, forţa trebuind să vină doar de la Dumnezeu. Aceste lucruri vor face distincţia adesea între Frăţia Evanghelică, tăcută şi vrednică, şi radicalii spiritualişti,  afirmând că numai nesupunerea civilă trebuie pedepsită, nu şi o doctrină greşită. Phillip de Hesse trebuie şi el pomenit aici. În ciuda faptului că şi-a trimis trupele împotriva ţăranilor din Răscoala ţărănească şi că primele sale contacte cu anabaptiştii au fost prin intermediul spiritualiştilor revoluţionari, Hesse a fost extrem de hotărât împotriva folosirii forţei contra crezurilor religioase care tindeau către conştiinţă curată. El a îngăduit anabaptişti în ţinutul lui, închizându-i doar pe cei care comiteau tulburări publice sau alte infracţiuni civile. Phillip de Hesse a vrut chiar să asculte criticile anabaptiştilor la adresa bisericii luterane de stat. Ca rezultat, el a reintrodus mijloacele de confirmare a disciplinei bisericeşti şi accesul credincioşilor la sfânta împărtăşanie. (Această practică a fost preluată ulterior de alte biserici luterane, apoi şi ca „aplicare a credinţei” de Calvin în Geneva). Hesse a fost atât de eficient în reformele lui şi în promovarea scripturii, încât 200 din cei 250 de anabaptişti din aria stăpânită de el (în frunte cu liderii lor) au simţit că se pot alătura bisericii de stat. În pofida puternicelor presiune de a se conforma, Hesse a refuzat persecutarea anabaptiştilor „nevinovaţi şi rătăciţi”, în temeiul ideii că numai Dumnezeu îi va convinge, prin Cuvântul Lui. Dintre toate teritoriile Europei, doar în Hesse s-a putut semnala că nu sunt „probleme cu anabaptiştii”, începând din 1550. Toleranţa religioasă s-a regăsit pentru o vreme şi în cazul huttiţilor din Moravia. Ei nu au fost persecutaţi, deoarece erau o sursă valoroasă de muncă ieftină şi destoinică pentru stăpânitori.  Anabaptiştii poloni şi transilvăneni au avut parte de toleranţă datorită balanţei puterii din regiune şi simpatiei din partea domnitorilor. Temându-se totuşi de posibile persecuţii pe viitor, lideri ai diferitor grupuri au semnat actul Pax Dissendentium (1571) care trebuia semnat şi de rege. El garanta libertatea absolută, fără teamă de vreo pedeapsă pentru o convingere creştină, atât timp cât legea civilă era respectată. Oricum, această libertate a avut viaţă scurtă, fiind suprimată de contrareforma catolică care a cuprins Polonia. Libertatea menoniţilor din Olanda a fost acordată de Wilhelm de Orania, în 1572, după războaiele cu catolicii, cu simpatie pentru suferinţele îndurate cu curaj de ei.

Majoritatea persecutorie

În ciuda acestor exemple de toleranţă, majoritatea conducătorilor protestanţi, ca Luther, Zwingly, Calvin şi cei din preajma lor au fost neînduplecaţi şi rapizi în executarea „fanaticilor”. Pentru dânşii, anabaptiştii nu erau decât o năpastă şi  propagatori ai germenilor revoluţionari şi ai ereziei. De exemplu, succesorul lui Luther, Melancthon (chiar dacă el însuşi a avut îndoieli privind botezul infantil atunci când Profeţii din Zwickau i-au criticat practicile, în 1521) a lucrat cu sârguinţă pentru a-i îmboldi pe prinţi şi magistraţi să ia măsuri ferme contra anabaptiştilor, pentru „articolele lor de răzvrătire”, argumentând că secta lor era „de la diavol, cu certitudine”. La sfatul lui, 3 anabaptişti din Jena care, sub tortură, au refuzat să se dezică (unul fusese arestat împreună cu fiica lui de 6 ani) au fost executaţi pe 27 ianuarie 1536. Melancthon i-a însoţit chiar până la eşafod. Imperturbabilitatea lor l-a uluit, dar a atribuit-o unei „teribile îndărătnicii de la diavol.”

În Anglia

In England, convingerile radicale au venit prin refugiaţii olandezi şi flamanzi, începând de prin 1530. Cei mai mulţi au căpătat informaţii prin intermediul unor grupuleţe mici, secrete, întrunite în case de frica persecutării. Paisprezece anabaptişti au fost prinşi şi executaţi pe 4 iunie 1535, la Londra. Fiind un stat insular, era relativ uşor să previi răspândirea crezurilor baptiste de pe continent. Cu toate acestea, executarea anabaptiştilor a pus existenţa lor în lumină publică, câştigând şi câţiva simpatizanţi din rândul englezilor. Un caz notabil a fost cel al lui Joan Boucher, o femeie cu conduită ireproşabilă şi poziţie socială înaltă, care a fost arsă pe rug de Cramner pentru că a refuzat să se dezică de convingerile ei melchiorite. (Cramner avea la rândul lui să sufere o soartă asemănătoare în mâinile catolicei Maria, în mod ironic faţă de Matei 7:2). Nici un o congregaţie anabaptistă autohtonă nu s-a mai format după aceste persecuţii, iar majoritatea celor cu înclinaţii anabaptiste au fost absorbite de mişcările puritană şi separatistă, care luau avânt. În consecinţă, baptiştii de azi nu pot spune că sunt o continuare a mişcării anabaptiste, ci o ramură dezvoltată în paralele şi independent.

Opresiunea catolică în Olanda

Cea mai cruntă persecuţie avea să survină după episodul Munster, din partea lui Carol al V-lea, apoi a fiului său Filip al II-lea (care a declarat că el nu ar domni niciodată peste o sălbăticie de eretici). Încercările lor de a stârpi erezia a condus până la urmă la eliberarea Olandei de către Wilhelm de Orania şi forţele calviniste, ceea ce a adus şi toleranţa faţă de toţi protestanţii (1572). Însă nu înainte ca 18.000 de oameni să fie martirizaţi. Două treimi dintre aceştia erau anabaptişti (restul calvinişti), dintre care jumătate femei (lucru semnificativ într-o mişcare alcătuită din bărbaţi în proporţie de două treimi). Era un lucru obişnuit ca anabaptiştii să fie executaţi prin perpelire la foc mic, conştienţi fiind. Înainte de persecuţii, anabaptiştii din unele locuri (de pildă, Freisland) reprezentau mai bine de un sfert din populaţie. Mulţi au trecut la calvinism. În ciuda persecuţiilor, pe la 1650 cam 10% din populaţia de 2.000.000 erau încă anabaptişti.

ANABAPTISMUL TÂRZIU

Hutteriţii şi menoniţii
HUTTERIŢII

Istoric 

Hutteriţii îşi au sorgintea în Moravia, acolo unde Hubmaier şi alţii au înfiinţat biserici anabaptiste. Aceste biserici reliefau o diferenţă în legătură cu neîmpotrivirea, implicarea creştinului în treburile de stat, bunurile folosite la comun şi alte câteva practici. După aceea, în anul 1528, după vizita lui Hans Hut, câteva sute de oameni conduşi de John Weidermann s-au separat de rest şi au înfiinţat un „cămin comun” (Bruderhof) în care se practica folosirea la comun a bunurilor (ori coproprietatea). Acest grup a fost cel de care s-a ataşat un tânăr pastor din Tirol din Frăţia elveţiană, pe nume Jacob Hutter (?-1536), în anul 1529. Bine educat, având cunoştinţe de geografie şi matematici, foarte destoinic într-ale organizării, aceste calităţi l-au dus pe Hutter spre o ascensiune rapidă în biserică. După moartea lui Hubmaier, el a fost un instrument cheie în împiedicarea dezordinii şi disensiunilor din bisericile Moraviei. Din anul 1535, Hutter a fost ales să conducă bisericile moraviene. El le-a rânduit şi consolidat într-o schemă comunitară, adăugându-le un simţ misionar. Misionarii hutteriţi erau trimişi prin toată Europa pentru a recruta discipoli pentru comunităţile din Moravia. În 1536 însă, în timpul unei călătorii cu scop misionar prin Tirol, Hutter a fost răpit. Ca lider anabaptist al regiunii, Hutter a fost supus unor torturi crunte, fiind legat şi atârnat în cârlige, lăsat în apă rece ca gheaţa până aproape de a muri, mutat apoi în apă fierbinte, apoi fiind tăiat pe trup şi turnându-i-se pe răni rachiu căruia i s-a dat foc. În ciuda unor astfel de cazne, Hutter nu a dat niciodată numele asociaţilor lui şi nici nu s-a dezis de convingeri. Mai târziu, din porunca lui Ferdinand, el a fost ars pe rug în public la Innsbruck, Tirol, locul martiriului lui Blaurock cu ceva ani înainte. În pofida acestor piedici, mişcarea hutterită a început să ia avânt în condiţiile de toleranţă ale domnitorilor deschişi la minte din Moravia, care căutau beneficiile economice ale muncii destoinice hutterite. În această perioadă, conducători noi şi competenţi au fost capabili să realizeze o continuitate, fără teamă de a fi executaţi. Mii de refugiaţi s-au răspândit în Moravia, mulţi fugind de persecuţiile din Tirol. Din anul 1600, confreria Bruderhof număra cam 25.000 de oameni. Aceşti ani înfloritori s-au terminat brusc în primii ani de după 1600, odată cu reapariţia în zonă a puterii catolice. Din pricina persecuţiilor, ei au fost nevoiţi să abandoneze comunităţile din Moravia, mutându-se mai întâi în Transilvania, Slovacia şi Ucraina, înainte de a fi forţaţi să plece în Rusia, începând cu anul 1770. Persecuţia a dus şi la diminuarea drastică a numărului lor, astfel că pe la 1874, întreaga mişcare hutterită de vreo 1000 de membri s-a mutat în Statele Unite. Acolo mişcarea a prosperat. Însă pacifismul lor a atras multă ostilitate în cel de al doilea război mondial, unii mutându-se în Canada, dar majoritatea lor întorcându-se în SUA după război. Prin 1990 hutteriţii erau în număr de vreo 35.000 în întreaga lume, regăsindu-se în 350 Bruderhofs (frăţii).

Învăţături cheie 

Primii hutteriţi erau exclusivişti, tinzând să se vadă ca singura biserică adevărată. Asta din cauză că vedeau semnele reale ale bisericii ca incluzând practica folosirii obşteşti, la comun, a bunurilor. Astfel aveau şi o perspectivă teritorială asupra bisericii. De la convertiţi ei doreau să vină pentru a se alătura adevăratei biserici şi comunităţi. Adesea acest lucru necesita călătoria pe mari distanţe. Mulţi convertiţi erau îndemnaţi să lase în urmă cunoştinţele şi rudele necredincioase, deşi le era îngăduit să le scrie şi să îi încurajeze şi pe ei să vină în „paradisul” comunităţilor hutterite. Unii lideri nu se împotriveau nici subtilizării de credincioşi din alte turme anabaptiste. Este cert că relativa prosperitate a comunităţilor acestea i-a convins pe unii indivizi loviţi de sărăcie să devină convertiţi, dar practicarea disciplinei bisericeşti îi elimina uneori pe aceştia. Hutteriţii erau ocrotiţi de excesele spiritualiştilor în temeiul fundalului ideatic al lui Hutter, ca anabaptist elveţian, cu accente pe Scriptură ca unică autoritate. Ei evitau poligamia (un soi de comunism de neveste), însă aveau un sistem educaţional comunitar în care copiii erau crescuţi de mai multe familii. Căsătoriile era deseori aranjate. Deoarece sistemul comunitar cerea o anumită doză de birocraţie şi organizare, hutteriţii au trecut de la un sistem de conducere congregaţional la unul semi-episcopal parohial.

	Înţelegerea liberului arbitru pentru mântuire
	Conceptul de comunitate voluntară a bisericii
	Botezul credinciosului
	Obştescul: proprietatea privată interzisă, fiindcă biserica trebuie să fie caracterizată de iubirea demonstrată prin împărtăşirea bunurilor
	Conducerea ierarhică a bisericii
	Dualism: o puternică distincţie între cucernic şi secular, dusă mai departe decât în cazul altor anabaptişti. Creştinii trebuie să stea separaţi de restul lumii
	Pacifişti

MENONIŢII

După dezastrul din Munster, mişcarea anabaptistă a ajuns sub persecuţii cumplite. Melchioriţii erau dezamăgiţi de eşecul propriilor profeţi, iar spusele acestora se dovediseră false. În această perioadă de declin a apărut Menno Simons pentru a-şi sluji mişcarea năpăstuită. Menno avea să influenţeze atât de profund mişcarea melchiorită, încât aceasta îşi va abandona tendinţele spiritualiste. Prin eforturile lui în formarea gândirii şi practicii anabaptiste, aproape întreaga mişcare anabaptistă se va reuni până la urmă într-o denominaţie care încă îi poartă numele. Acesta a fost rolul lui, iar mulţi istorici argumentează că el ar trebui privit  ca un al patrulea reformist de frunte, după Luther, Zwingly şi Calvin.

Personaje cheie: 

Menno Simons (1496-1561): Născut la Witmarsum, Friesland, Menno a fost îndrumat către preoţie şi hirotonit în 1524, la vârsta de 28 de ani, preluând un vicariat catolic în târgul Pingjum. În 1532 devine pastor. Totuşi, înainte de acest eveniment, el avea anumite îndoieli privind romano-catolicismul. Începând cu ultimii ani ai decadei 1520, Menno a avut anumite întrebări legate de pâinea şi vinul euharistiei,  dacă ele erau într-adevăr trupul şi sângele lui Hristos. Studierea Scripturii nu a făcut decât să îi intensifice îndoielile. Pe 20 martie 1531 el a asistat la execuţia crudă a melchioritului Sicke Freercks (adept al lui Hofmann), lucru care l-a tulburat profund. Întrebându-se de ce un om ar fi gata să moară pentru practica botezului, el a început să studieze aspectele botezului din Scriptură. Ca rezultat, a început să aibă şi îndoieli legate de botezul infantil. (Acea execuţie a fost un punct de cotitură şi pentru Obbe Philips (1500?-1568) care avea să devină o figură centrală a anabaptismului şi cel care l-a botezat pe Menno – însă care până la urmă avea să abandoneze credinţa anabaptistă, în anul 1540). În 1534, Menno a avut primul contact direct cu anabaptiştii, emisari din Munster. Deşi impresionat de zelul lor, el s-a opus vehement fanatismului lor. A rămas însă gânditor, din cauza vieţii sale anterioare şi a compromisului făcut prin rămânerea în siguranţa şi prosperitatea poziţiei sale pastorale catolice. Această mustrare de conştiinţă a fost intensificată când a auzit de măcelul din aprilie 1535, când 300 de anabaptişti din Munster au căutat adăpost într-o abaţie învecinată, (unul dintre ei fiind fratele lui). În acea perioadă el a continuat să examineze chestiunea botezului copiilor, nefiind convins de scrierile lui Luther, Zwingly şi Calvin în această problemă; a început să suspecteze că năpăstuiţii anabaptişti aveau dreptate. În cele din urmă, nu a mai rezistat – conştiinţa îl mustra pentru că stătea deoparte, în timp ce atât de mulţi anabaptişti neajutoraţi şi dezamăgiţi mureau. Într-o duminică, pe 30 ianuarie 1536 (acelaşi an în care a murit Jacob Hutter) a părăsit amvonul  din care încercase fără succes, timp de 9 luni, să îşi predice noile sale crezuri. A trecut la paşnicii anabaptişti melchioriţi, conduşi de Obbe Philips, de către care a şi fost botezat. O vreme s-a îndoit de rolul săi şi s-a retras în estul provinciei Friesland, pentru a cugeta asupra convertirii sale. Acolo a fost contactat de o delegaţie de anabaptişti din Friesland, care l-au rugat să le asigure conducerea. Uns ca înţelept în Groningen, la începutul lui 1537, Menno şi-a început misia de reformare a anabaptiştilor olandezi. Pe măsură ce devenea tot mai cunoscut, Menno a fost obligat să călătorească în secret, cu soţia şi familia, mereu pe drum, de la o congregaţie la alta, pentru a învăţa şi îmbărbăta. A devenit cea mai căutată persoană din Europa zilelor sale, dar nu a fost vreodată prins. În acelaşi timp, el a început o carieră prolifică de cărturar, apărând practica şi doctrina anabaptistă, îndeosebi contra spiritualiştilor profetici post-Munster, cum era David Joris. În 1543, Menno a părăsit Olanda în favoarea nordului Germaniei, unde a putut găsi în fine protecţie, iar următorii 18 ani a continuat să sprijine bisericile. Ultimii săi ani l-au găsit implicat într-o dispută legată de scindarea mişcării. S-a pus problema stricteţii obligativităţii principiului interdicţiei anabaptiste, şi în ce măsură interdicţia poate sau trebuie lăsată deoparte. Până la urmă Menno a susţinut tabăra celor favorabili stricteţii, care au purces să dea „Interdicţia” pentru moderaţi. Moderaţii (care au ajuns cunoscuţi ca waterlanderi) şi-au format apoi propria denominaţie. Waterlanderii semănau în multe aspecte cu baptiştii moderni. Deşi încă pacifişti, ei îngăduiau creştinilor să lucreze în funcţii statale nemilitare. Ei priveau şi celelalte biserici ca fiind valide, chiar dacă ele greşeau, mergând până la îngăduirea căsătoriilor cu credincioşi din biserici de stat. După o scurtă perioadă de boală, Menno a murit în locuinţa sa, pe 31 ianuarie 1564, slăbit de lunga sa luptă pentru biserici.

Învăţături cheie: 

Menno Simons a adus mişcarea melchiorită înapoi la preceptele originale ale anabaptiştilor evanghelici elveţieni, cu un puternic accent pe autoritatea unică a Scripturii. Respingând doctrina „Luminii lăuntrice” a spiritualiştilor, Menno a reliefat că lucrarea de iluminare a Duhului Sfânt, renaşterea şi sfinţenia vin prin Cuvântul propovăduit şi prin sfintele taine. Ca atare, Menno a subliniat şi rolul bisericii, laolaltă cu disciplina bisericească. Calitatea de membru al bisericii trebuia salvgardată de botezarea credinciosului şi păzită prin „Interdicţie”. Însă Menno nu a reuşit să înlăture câteva aberaţii doctrinare ale melchioriţilor, precum „Trupul celest” şi doctrina adormirii sufletului. Chiar şi aşa, el era gata să nu meargă dincolo de afirmaţiile Scripturii, refuzând să permită ca aceste doctrine să ajungă o chestiune de scindare a mişcării.

	Sola Scriptura (Numai Scriptura trebuie să fie autoritate)
	O părere voluntaristă şi congregaţională faţă de biserică
	Botezul credinciosului
	Practica interdicţiei
	Trupul celest al lui Hristos
	Păcatul originar iertat la copii de Hristos, până la vârsta discernământului
	Perspectiva renaşterii prin liberul arbitru
	Adormirea sufletului

 Menonismul după Menno 

Chiar înainte de moartea lui Menno, s-au început discuţiile cu anabaptiştii evanghelici ai lui Marpeck în privinţa unificării celor două mişcări. Deşi ambele părţi se simpatizau reciproc, marpeckienii erau încă conştienţi de implicaţiile avute de doctrinele Trupului celest şi a Interdicţiei menoniţilor. Cu toate acestea, diferenţele dintre waterlanderi, menoniţi, marpeckieni şi anabaptiştii elveţieni rigizi au crescut tot mai mult, devenind mai degrabă o problemă practică decât una doctrinară, acum că spiritualismul fusese abandonat. Mişcarea a început să se integreze în curentul menonit. Chiar dacă existau tensiuni (schisma waterlanderilor) – în esenţă, aceste grupări au rămas unite. S-a obţinut toleranţa faţă de menoniţii olandezi în anul 1572, sub Wilhelm de Orania, mulţi menoniţi devenind contribuabili de frunte ai societăţii olandeze. Prin anul 1650, cam 200.000 de oameni erau menoniţi. Totuşi, pe măsură ce persecuţia creştea, era afectată şi vitalitatea spirituală. De la 160.000 de membri în 1700, menoniţii olandezi au suferit treptat o scădere, abandonând principiul lor Sola Scriptura şi îmbrăţişând raţionalismul şi laicizarea Iluminismului. Prin 1873, mai erau doar 15.300 de membri în Olanda, dar de la această dată s-a consemnat o creştere substanţială, pe măsură ce bisericile s-au apropiat de o poziţie mai puţin critică asupra Scripturii. Dincolo de hotarele Olandei, marpeckienii şi Frăţia Elveţiană au continuat să sufere persecuţii. Mulţi se intitulau acum menoniţi, pentru a se asocia cu conotaţiile respectabile obţinute în Olanda. Cu toate acestea, multe grupări erau forţate să emigreze, în vreme ce altele (precum Amish, care s-a desprins din sânul menoniţilor elveţieni între anii 1693-1697) au luat o opţiune asemănătoare celei a hutteriţilor – formarea de comunităţi de sine stătătoare. Primii menoniţi migraţi în Statele Unite au ajuns acolo în 1663, iar de atunci a exista un curent stabil în această privinţă. Prin 1984, menoniţii numărau 700.000 de oameni în toată lumea, iar convingerile teologice variau de la liberale la arminiene evanghelice – cu un accent puternic pe libertate religioasă şi pacifism.

CONCLUZII

Critici şi aplicaţii doctrinare

În concluzie, vom trece în revistă critica şi aplicaţiile doctrinare ale anabaptismului evanghelic.

TRĂSĂTURI DOCTRINARE CHEIE

ANABAPTIŞTII EVANGHELICI	REFORMAREA MAGISTRATURII	CONFESIUNEA BAPTISTĂ DIN 1689
Doctrinele din Scriptură	Eşecuri doctrinare	Moştenirea noastră baptistă
Autoritatea Scripturii (centrată pe Cuvânt)	Tradiţia statului medieval mai presus de Cuvânt	1; 21:2
Biserica voluntarilor	Biserica de stat	26:2, 4-5,7
Congregaţionalism	Controlul clericilor şi prezbiterilor	26:7,15
Libertatea de conştiinţă	Obligativitatea religiei de stat	21
Separarea bisericii de stat	Statul ca executor/protector al credinţei	21; 24 conf. WCF
Biserica credincioşilor renăscuţi	Biserici cu membri de mai multe confesiuni	26:2,6
Botezul credinciosului	Botezul infantil (urmat de confirmare sau practicare)	29:1-2
Disciplina bisericească, mai ales Interdicţia (excomunicarea)	Excomunicarea ca infracţiune, însoţită de pedepse civile	26:7,12; 30:7-8
Eşecuri doctrinare	Doctrine scripturale	Moştenirea Reformată
Negarea efectivă a păcatului originar (sacrificiul lui Hristos îl spală pentru toţi)	Păcatul originar	6
Liberul arbitru în mântuire (Semi-pelagianism)	Calvinismuk: LALEAUA	9-18
Adormirea sufletului până la înviere	Sufletul stă cu Dumnezeu până la înviere	31:1
Dualismul: o biserică a suferinţei într-o lume ostilă. Ambele sunt tărâmuri separate.	Împărăţia lui Dumnezeu a pătruns în lume şi o influenţează (lumea era adesea confundată cu statul)	16; 22:6,8; 23; 24:2
Legea versus Slava.	Legea duce la slavă şi îl îndrumă pe cucernic.	19:1-2,5-7; 21:3
Pacifismul. Creştinii nu pot fi în slujba statului. Nu sunt permise jurămintele civile.	Teoria războiului drept (dreptul statului de a se apăra). Ţările sunt lăsate de Dumnezeu, ca atare creştinii le pot sluji. Jurămintele civile sunt valide.	23; 24
Premilenarism: venirea unei ere de domnia a sfinţilor sub Hristos, pe pământ.	Milenarismul: Domnia sfinţilor = era Evangheliei (sau biserica de stat)	31:2; 32

APLICAŢII DOCTRINARE

 Învăţămintele istoriei

Pentru multe dintre idealuri anabaptiştii au murit, pentru ca noi să le avem de-a gata. Totuşi, mulţi au şi eşuat. Bunăoară, reformiştii au sprijinit multe adevăruri, însă au permis şi ca tradiţia nebiblică a „creştinătăţii” să îi influenţeze. Rezultatul este că ambele părţi, pe care le înţelegem, au comis greşeli grave în detrimentul evangheliei pe care căutau să o proclame. În 1689, înaintaşii noştri spirituali au confirmat Mărturisirea de credinţă, care a fost formulată pentru a ne feri de erorile trecutului, declarând adevărul. Am face bine să învăţăm din greşelile din trecut, care adesea se repetă, amintindu-ne mereu  de această mărturisire.

 Sola Fide

Anabaptiştii de toate convingerile au fost de acord că Biserica a fost zidită numai pe credinţa în Hristos. În acest sens, ei au redescoperit adevărul biblic că biserica locală este o manifestare vizibilă, externă a trupului spiritual universal şi nevăzut al Aleşilor lui Dumnezeu, conform credinţei. Ei au căutat să reconstituie biserica aceasta vizibilă pe ideile Noului Testament, intrarea în această biserică fiind ocrotită prin botezul credinciosului, iar puritatea ei păstrată prin întrebuinţarea Interdicţiei şi a împărtăşirii credinciosului. De aici decurg câteva consecinţe:

Statul nu poate oferi credinţa, ea este un dar de la Dumnezeu. Ca atare, statul nu are vreun drept de a impune credinţa. Statul este menit să păstreze ordinea civilă, iar menirea Bisericii este să menţină ordinea spirituală prin proclamarea evangheliei.

Mărturisirea de credinţă din 1689: conştienţi de această greşeală şi dăruiţi libertăţii de conştiinţă, cei care au ticluit Mărturisirea baptistă de credinţă din 1689 nu au urmat Mărturisirea Westminster pentru a pleda religia obligatorie de stat (vezi 1689 capitolele 21 şi 24; conform textului original al Mărturisirii de credinţă de la Westminster). Baptiştii nu aveau să îşi schimbe vreodată mărturisirea sprijinului libertăţii religiei.

 Acestea resping următoarele greşeli de astăzi:

	Teonomia: cea care spune că legea mozaică privind blasfemia etc, ar trebui aplicată obligatoriu de stat. (conf. Mărturisirii din 1689 19:4).
	Politizarea: impunerea obligatorie a rugăciunii sau obligativitatea altor rituri religioase prin mijloacele legii asupra populaţiei necredincioase.( conf. Mărturisirii din 1689 21:2)
	Revoluţie: numai credinţa, venind prin sabia Cuvântului, poate schimba inima omului, nu sabia de oţel, nici măcar în numele lui Dumnezeu. De aici rezultă că orice formă de violenţă (chiar bombardarea clinicilor de avorturi etc) trebuie respinsă. Singura armă a bisericii este convingerea. conf. Mărturisirii din 168921:2 and 24:3).

Dacă Biserica este o comunitate a credinţei, atunci credinţa trebuie limpede înţeleasă şi demonstrată vizibil prin fapte de iubire.

Mărturisirea de credinţă din 1689: capitolele 26:2,6,7 şi 27

Aceste lucruri resping greşelile de astăzi, de exemplu:

	Ortodoxia moartă: o biserică cu învăţătură corectă, dar fără de faptă iubitoare este moartă şi fariseică. Anabaptiştii ne amintesc să ne dovedim în mod vizibil dragostea pentru Hristos, ajutându-ne şi susţinându-ne reciproc, chiar şi până la moarte. (conf. Mărturisirii din 1689 16:2-3)
	Slăbiciunea doctrinară: este important să ne cunoaştem credinţa – ce credem şi de ce – dacă e să fim fideli în propovăduirea şi trăirea evangheliei. Anabaptiştii spiritualişti au eşuat aici – să învăţăm din greşelile lor. (conf. Mărturisirii din 1689 1:1,7; 3:7)

Sola Scriptura 

Hai să învăţăm din tragedia anabaptiştilor spiritualişti, care au respins principiul acesta şi s-au bizuit pe „cuvântul lăuntric” al spiritului. Începând din 1600, în ciuda faptului că la acea vreme spiritualiştii ameninţau să copleşească mişcarea anabaptistă, până la urmă nici o rămăşiţă a anabaptiştilor spiritualişti nu a supravieţuit. S-a volatilizat (aşa cum au păţit şi mişcarea ‘Sfinţeniei’ din secolul al XVIII-lea, montaniştii din secolele al II-lea şi al IV-lea etc). Au pierit mii de oameni care au urmat această greşeală şi amăgirile spiritualiştilor, iar la sfârşit, fructul străduinţei lor a fost nimicul. Au supravieţuit doar grupările anabaptiste care s-au întors la principiul NUMAI Scriptura, ca sursă a Cuvântului lui Dumnezeu. Altminteri, în pofida marilor persecuţii şi a sprijinului primit de la stat, magistratura nu a fost capabilă să prevină acceptarea adevărului în ceea ce priveşte separarea bisericii de stat, aşa cum proclamau anabaptiştii. Acest adevăr biblic este acum acceptat de toate naţiunile occidentale, chiar şi de multe din celelalte. Cu cuvintele lui Hubmaier: „Adevărul este nemuritor!” (On the Sword – Despre Sabie, 1527). Dumnezeu a făgăduit să îşi ţină Cuvântul, acolo unde acesta este pe deplin propovăduit şi trăit prin biserică.

Mărturisirea Baptistă din 1689: Capitolul 1: Despre Sfânta Scriptură (mai ales paragrafele 1 şi 6). De asemenea 14:1.

 Aceste idei resping greşelile de astăzi, de exemplu:

Mişcările Carismatică/ Penticostală: Deşi aceste versiuni moderne ale mişcării spiritualiste ameninţă să copleşească Biserica, haideţi să nu ne descurajăm, ci să rămânem neclintiţi de la Cuvântul lui Dumnezeu. Aidoma spiritualiştilor din trecut, ele vor ajunge la pieire, subminate de propriul subiectivism şi de falsele profeţii. Numai Scriptura este lumina şi Cuvântul lui Dumnezeu în lume. Let Haideţi mai bine să urmăm sfatul lui Petru (2 Pet 1:17-21 conf. Evrei 1:1-2; 2:1,3-4; Iuda 3; 2 Tim 3:16-17). Să nu ne lăsăm amăgiţi de impresii, imaginaţie şi vise, ci să mergem după Cuvânt, singura sursă de lumină. (conf. Mărturisirii din 1689 1:1,6; 16:3; 18:1-2; 20:2.)

Liberalismul: Este forma modernă a raţionalismului, care respinge acum Scriptura. Mulţi liberali folosesc terminologia biblică, împănând-o însă cu concepte filosofice bazate pe raţiunea umană sau chiar respingând raţiunea umană în favoarea unor sărituri fără noimă prin cele ale credinţei. Raţionaliştii trecutului (unitarieni, socinieni etc) au dispărut în general, risipiţi fiind de „vânturile schimbării doctrinei [omeneşti]”. Liberalismul de astăzi este în declin, deoarece raţionalismul său intrinsec este respins de gândirea post-modernistă actuală. El este incapabil să ofere vreun răspuns semnificativ la necesităţile lumii. (conf. Mărturisirii din 1689: 1:2,4-5,8-9).

Sola Gracia

Aceasta a fost zona celui mai mare eşec al anabaptiştilor. Insistând pe „liberul” arbitru omenesc ca sursă fundamentală de mântuire şi practicând negarea păcatului originar, anabaptiştii (şi majoritatea baptiştilor moderni) au creat un substrat pentru un fel de credulitate care a dus la multe convertiri contrafăcute, false (precum Hut, Denck etc), şi apoi a supt viaţa duhovnicească din biserici. Ca rezultat, în condiţiile doctrinei mântuirii, anabaptiştii erau mai apropiaţi de romano-catolicism, cu principiul lui de cooperare între credinţă şi fapte, decât de principiul reformist „Numai Slava”.

Mărturisirea baptistă din 1689: Capitolele 3-20.

Acest lucru respinge greşelile actuale, de exemplu:

Legalismul: O listă cu „ce să faci” şi „ce să nu faci” care nu se regăseşte în Scriptură. Adesea, aceste lucruri ajung să înlocuiască trăirea spirituală. Fapta vrednică (exemplu: evitarea alcoolului, îmbrăcămintea decentă etc) devin bazele frăţiei bisericii, în locul credinţei în Hristos. Oricum, dacă mântuirea survine numai prin slavă, atunci nu pot fi făcute astfel de cerinţe. (Mărturisirea din 1689 10:6; 11:1; 16:4-5, conform Rom. 14 – nu săriţi peste astfel de chestiuni!)

Centrarea pe uman: una dintre cele mai mari nereuşite ale bisericii moderne este subestimarea condiţiei de păcătos a Omului, implicit o perspectivă prea estompată a mântuirii şi slavei şi suveranităţii lui Dumnezeu. Se pune mai mult accent pe ‘deciziile’ rapide pentru găsirea ‘fericirii’ decât pe o viaţă de smerenie obţinută prin pocăinţă, botez, înfrăţire prin biserică etc, întru slava lui Dumnezeu cel Sfânt. Rezultă biserici slabe doctrinar şi moral, etc. (conf. Mărturisirii din 1689 3; 9; 10)

  Astăzi, din păcate, multe grupări care descind din anabaptiştii de la început şi-au pierdut fermitatea iniţială şi au devenit fie enclave culturale (de pildă populaţia Amish), fie au adoptat la scară mare valori ale societăţii înconjurătoare, fiind astfel mai tolerate şi asimilate (de exemplu, menoniţii liberali contemporani). Ar trebui să căutăm să fim diferiţi şi ” să stăm în credinţă neabătuţi, cea care a fost dată cândva sfinţilor.” (Iuda 3).

Dualismul: este un alt rezultat al înţelegerii eronate a rolului Slavei în mântuire. Mulţi au pus legea Vechiului Testament (îndeosebi Cele 10 Porunci) mai presus şi chiar contra slavei. Suntem ‘dezlegaţi’  de Lege, putând virtual să facem ce ne place – sau, în cel mai bun caz, să trăim după ‘Legea lui Hristos’. Asta în loc de a vedea Legea Morală a lui Dumnezeu, aşa cum se reflectă ea în natura sfântă a Lui; Legea Rituală, aşa cum este continuată prin Hristos,  precum şi continuitatea principiilor din legea civilă. Adesea acest lucru, această omisiune duce la înţelegerea greşită a faptului că sfinţii din Vechiul Testament au fost mântuiţi supunându-se Legii (deşi şi cu credinţă) – în timp ce creştinii sunt mântuiţi doar ‘hotărând(u-se) întru Hristos’ (=’slavă’).

Mărturisirea Baptistă din 1689: capitolele 16; 22:6,8; 23; 24:2

Acest lucru respinge unele greşeli de astăzi, de exemplu:

Dispensaţionalismul: o formă modernă a dualismului. Crezurile (bazate pe impunerea interpretării literale a profeţiei şi a interpretării tipologice a istoriei) în privinţa scopului pământean al lui Israel, împlinite pentru o perioadă milenară şi legată de respectarea Legii Mozaice; şi un scop ceresc prevăzut pentru biserică, scop rânduit numai prin credinţă şi slavă. Perspectivă biblică, însă, îl prezintă pe Dumnezeu ca având UN SINGUR scop (adesea denumit „Legământul Slavei) avut încă dinaintea întemeierii lumii – acela de a-i meni pe cei Aleşi, pe Biserica aleasă, prin Hristos. Acest lucru este arătat în mod progresiv prin Scriptură, culminând cu deplina revelare a scopului prin Hristos şi biserica efectivă. Biserica nu este separată de Israel, mai degrabă ea a fost altoită cu credinţă. Biserica este adevăratul Israel al credinţei, dezvăluită acum în era Noului Legământ (1 Cor. 15:21-22; Rom. 11:13-24; Evr. 11; Gal 3:6-7; Efe. 1, etc). (Mărturisirea din 1689 7; 8:1; 11:4,6; 16 )

Sectele: acestea deseori resping orice formă de lumesc, refuzând să vadă vreun ‘creştin’ adevărat dincolo de cercul lor. Gruparea lor este cea aleasă, toate celelalte sunt damnate. Mântuirea se obţine doar alăturându-te grupului lor şi prin ruperea de restul lumii. Haideţi să avem mai bine o atitudine mai umilă, recunoscând că toţi cei care cred în Hristos ne sunt fraţi, amintindu-ne că până şi cele mai curate biserici pot fi supuse greşelii sau păcatului, dacă neglijează rânduielile întru slavă (Scriptura, ruga, înfrăţirea, botezul şi Sfânta Împărtăşanie). Slava izbăvitoare nu se limitează la baptiştii reformaţi! (Mărturisirea din 1689 26:1-3; 27:2)

CONCLUZII FINALE

Acesta a fost un studiu detaliat despre o perioadă tulbure din istoria Bisericii. Haideţi să învăţăm din greşelile făcute deopotrivă de magistraţii reprezentând puterea şi de anabaptişti, pentru că multe dintre aceste greşeli încă persistă printre noi. Haideţi să luăm ce este mai bun din trecut, ce a fost încercat prin Cuvânt, pentru a putea dăinui în prezent.

BIBLIOGRAFIE

Acest secol a văzut o creştere dramatică în privinţa studiului scolastic despre anabaptişti. Acest lucru s-a întâmplat ca urmare a întoarcerii către sursele de bază, care i-au arătat pe cei mai mulţi dintre anabaptişti ca fiind oameni pioşi, supuşi, mai mult decât cazurile din istorisirile de mai sus. În consecinţă, acum există un material de informare îmbelşugat. Printre exemplele cele mai elocvente sunt:

• Baylor, Michael G (ed.) (1991) The Radical Reformation. Cambridge; New York: Cambridge University Press. [Consists of extracts from primary source materials.]
• Clasen, Claus Peter (1972)Anabaptism – a social history, 1525-1618: Switzerland , Moravia, South and Central Germany. Ithaca, Cornell University Press.
• Estep, William Roscoe (1996) The Anabaptist story: an introduction to sixteenth-century Anabaptism. 3rd ed., rev. and enl. Grand Rapids, Mich.: William B. Eerdmans.
• Verduin, Leonard (1964) The reformers and their stepchildren. Grand Rapids: Eerdmans.
• Williams, George Huntston (1962) The Radical Reformation. Philadelphia, Westminster Press.

– See more at: http://publicatia.voxdeibaptist.org/apologetica_nov14.htm#sthash.bPeImDxZ.dpuf

ANABAPTIŞTII ŞI ALŢI REFORMATORI RADICALI

Anabaptiştii şi alţi reformatori radicali

Această lecţie este structurată puţin diferit de celelalte. Am dat fiecărei secţiuni propriul titlu, sub formă de întrebare. Acolo unde Luther şi Zwingli au fost trecuţi în revistă, analizaţi şi eventual apreciaţi, anabaptiştii, cred eu, au fost supuşi la judecata istoriei. În loc să fie şi ei recapitulaţi şi studiaţi, anabaptiştii se ridică şi mă judecă pe mine şi toată afecţiunea mea pentru reformişti şi adepţii lor. Pot duce această lecţie la bun sfârşit şi să mai iubesc apoi reformiştii? Va fi o provocare.

Ar mai trebui să spun că există o afirmaţie în cele ce urmează care cu greu poate fi pusă la îndoială şi contrazisă. Anabaptiştilor, cei mai persecutaţi oameni ai Reformei, nu li s-a acordat luxul de a avea însemnări scrise de anvergură. Ei au fost cunoscuţi în istorie, timp de secole, îndeosebi din scrierile inamicilor lor, calviniştii fiind printre cei mai neînduplecaţi în această privinţă.

1. Cine au fost anabaptiştii?

Anabaptiştii sunt dificil de definit, deoarece definirea depinde de felul în care îi priveşti. Dacă ai o atitudine care spune că ei sunt pur şi simplu continuarea prin veacuri a creştinismului subteran, atunci nu vei fi de acord cu următoarea definiţie, care este o rezumare aproximativă a gândirii actuale:

Anabaptiştii erau una dintre cele câteva ramuri ale reformiştilor „radicali” (adică reformiştii care mergeau dincolo de curentul principal al Reformei), ramuri care s-au ivit în urma Renaşterii şi a Reformei. Alte două ramuri erau „spiritualii” sau „inspiraţioniştii”, care credeau că ei primesc revelaţie direct de la Duh, şi raţionaliştii sau anti-trinitarienii, care se răzvrăteau împotriva doctrinei creştine tradiţionale, cum a fost Michael Servetus.

Anabaptiştii, pe de altă parte, au fost în general caracterizaţi prin botezarea credincioşilor, prin refuzul botezului infantil, prin accentul pus pe pietate şi fapte bune, prin aversiunea faţă de bisericile conduse de stat – fie ele catolice sau protestante, prin politica nonviolenţei şi neîmpotrivirii, prin convingerea că nu este bine să depui jurăminte şi prin alte câteva crezuri. Cel mai mult susţineau o soteriologie asemănătoare cu protestantismul, cu accent pe realitatea liberului arbitru şi a necesităţii faptelor bune care să însoţească credinţa.

Anabaptiştii evanghelici despre care ne ocupăm îşi au sorgintea în Zurich, în preajma anului 1520, ca rezultat al preceptelor lui Zwingli. Zwingli nu mergea îndeajuns de departe, credeau ei, astfel că George Blaurock, Conrad Grebel şi Felix Manz au început să agite spiritele pentru o reformă biblică reală, incluzând botezul credinciosului şi o biserică „a adunării”, adică o biserică în care membrii se raliau datorită credinţei şi botezării lor, nu pentru că intervenea statul sau prin obligativitatea apartenenţei la o biserică.

Anabaptiştii, ca şi alte grupări numite mai înainte, au fost persecutaţi cu cruzime de către catolici şi protestanţi deopotrivă. Literatura istorică protestantă, cu care sunt destul de familiar, îi priveşte ca pe nişte grupuri revoltătoare care propovăduiesc mereu doctrine false şi duc lumea pe căi greşite. În afara cercurilor anabaptiste, abia din secolul al XX-lea restul lumii a început să dea mişcării anabaptiste locul cuvenit în istoria bisericii.

Au existat dintotdeauna?

Conform lui Estep această discuţie nu a fost definitiv conchisă. „Aproape tot ce se putea spune, cu un prilej sau altul, s-a spus – şi încă de către erudiţi competenţi” (The Anabaptist Story, Povestea anabaptistă, ediţia a 2-a, pag. 16). Veţi găsi tot felul de ipoteze în această chestiune. Dar haideţi să aruncăm o privire la posibilităţi.

Baptiştii sau înrudiţii lor au existat întotdeauna. Ei s-au refugiat în anonimat atunci când creştinismul a devenit biserică oficială a Imperiului Roman, păstrând o linie neîntreruptă a adevăratei biserici. Asta înseamnă că porţile iadului nu au izbândit vreodată împotriva bisericii. Biserica publică, cea romană, era o biserică falsă, o biserică în care nu sălăşluia mântuirea.

Sau: creştinismul este prea mare pentru ca adevărul lui să încapă într-un singur coş, mai precis cel al bisericii romane. Aşa cum a fost nevoie de secole pentru a stabili clar doctrina Treimii şi de un mileniu pentru a ajunge la o teorie decentă a Ispăşirii, nu vom fi surprinşi să aflăm că au existat tabere diverse şi diferite grupări „eretice” care au înţeles adevărurile nevalidate de biserica romană (amintiţi-vă că biserica romană nu a fost niciodată singura biserică, nici măcar înainte de schisma răsărit-apus). Chiar şi la Reformă, nu era încă cunoscut tot adevărul. Abia în anii 1800 aderarea volitivă la o biserică a devenit un standard al crezurilor obişnuite ale protestantismului. Asta nu înseamnă că adevărata biserică a fost absentă în vreun fel. Dacă persecutarea altor credincioşi a fost pecetea unui păcat impardonabil şi a lipsei de izbăvire, atunci îmi pare rău – cei mai mulţi dintre noi vom ajunge în iad. Isus a spus că starea inimilor noastre e cea care contează, iar în inimile noastre încă sălăşluiesc ura şi intoleranţa, prea adesea.

Există o amplă evidenţă a unor izbucniri ale „ereziei” evanghelice în epoca medievală. Vedeţi cartea clasică a lui Leonard Verduin, The Reformers And Their Stepchildren – Reformiştii şi copii lor vitregi. Asta nu înseamnă că acceptăm afirmaţiile fără temei ale lui Verduin privind o linie neîntreruptă a credincioşilor din underground, cu toate că această carte deschide ochii cititorului asupra unei atare posibilităţi.

Pledanţii ideii că baptiştii au existat mereu trebuie să abordeze cumva ideea că biserica înainte de Constantin nu a semănat în vreun fel cu vreo biserică baptistă sau evanghelică. De fapt, biserica pre-constantiniană arăta mai mult ca biserica post-constantiniană, doar că fără de putere politică.

Ce denumiri au căpătat ei?

Numele de „anabaptist” nu şi l-au dat singuri. Este un termen abuziv şi înseamnă „rebotezător”. Bineînţeles că un anabaptist nu va gândi că botezarea credinciosului este o „rebotezare”, ci doar un botez administrat în mod adecvat pentru prima oară. Au existat mai mulţi astfel de termeni abuzivi. Unii dintre aceştia fiind:

·         Entuziaşti – referitor la presupusa lor lipsă de sensibilitate a gândirii.

·         Cathari – o referire la o mai veche erezie medievală; de asemenea, o critică la adresa presupusului aer de superioritate într-ale cucerniciei faţă de Biserica instituţionalizată

·         Eretici – dar acest termen nu a fost decât continuarea ideii bisericii medievale cum că oricine nu este în sânul ei este un eretic. Anabaptiştii au fost în dezacord şi cu câteva doctrine protestante.

·         Revoluţionari – mai multe despre această denumire mai încolo. În general, anabaptiştii se opuneau folosirii sabiei, a armei.

·         Donatişti – o altă referire la o erezie antică, sau mai degrabă la schismă (vedeţi  studiile noastre despre biserica timpurie). Donatiştii au susţinut că episcopii fără frică de Dumnezeu nu merită să fie conducători ai bisericii. Au fost cu cruzime persecutaţi de Imperiu şi de către Augustin, cel care a fost naşul, dacă nu chiar tatăl întregii teologii de tip religie prin constrângere guvernamentală.

Anabaptiştii îşi spuneau altfel: fraţi, credincioşi şi creştini.

Care le era teologia?

Nu s-a întâmplat prea des ca anabaptiştii să fie lăsaţi în pace, în mediul lor, destul cât să îşi poată scrie teologia. Nu trebuie să tăgăduim faptul că erau nişte oameni ciudaţi cei asociaţi la acea vreme cu gândirea anabaptistă, însă ei nu formau o majoritate. Teologia anabaptistă este la bază protestantă, fiind mai uşor de definit prin observarea diferenţelor dintre aceasta şi curentul principal al Reformei. Într-adevăr, anabaptiştii înşişi tind să facă astfel; acolo unde au înşirat articolele de credinţă, de obicei ele au constat doar în diferenţele faţă de vecinii religioşi. Două exemple vor fi suficiente.

În 1529, Michael Sattler şi alţii au înaintat  Confesiunea Schleitheim . Principalele ei puncte erau:

1.    Botezul trebuia făcut doar credincioşilor. Botezul pruncilor, „cea mai mare şi cea dintâi netrebnicie a papei”, nu trebuia practicat.

2.    „Interdicţia” trebuia să fie vegheată şi respectată de bisericile locale, în cazul celor care cădeau în păcat, după ce în prealabil primeau două avertismente.

3.    Pâinea şi vinul trebuiau împărţite numai cu credincioşii botezaţi, nu cu alţii.

4.    Adevăraţii creştini trebuiau să se izoleze de sistemul lumesc, inclusiv „apartenenţa la biserică”, jurămintele, săbiile şi armele etc.

5.    Vor fi păstori în cadrul turmei, ei vor predica etc, şi vor fi sprijiniţi de biserică. Dacă un pastor este îndepărtat din turmă, un altul trebuie uns în locul lui.

6.    „Sabia”, adică magistratura sau stăpânirea, este în afara desăvârşirii lui Hristos şi trebuie lăsată în seama lumii să o practice. Creştinii nu trebuiau să pună în fapt autoapărarea, nici să devină magistraţi, nici să întrebuinţeze vreun soi de armă laică împotriva daunelor spirituale.

7.    Creştinii nu trebuie să depună jurăminte, însă pentru ei „da” să fie „da” şi „nu” să fie „nu.

În 1524, când disputele din Zurich erau încă recente, Balthasar Hubmaier (care trăia în teritoriul catolic) a publicat câteva articole reprezentative pentru teologia lui. Cele care urmează sunt luate din Estep:

1.    Numai credinţa ne face sfinţi în faţa lui Dumnezeu.

2.    Această credinţă este conştientizarea îndurării pe care Dumnezeu ne-o arată prin trimiterea singurului Său Fiu. Acest lucru îi exclude pe toţi creştinii prefăcuţi, care nu au decât o credinţă istorică în Dumnezeu.

3.    O astfel de credinţă nu poate rămâne pasivă, ci trebuie să izbucnească în mulţumiri către Dumnezeu şi omenire prin tot felul de fapte de iubire frăţească. Ca atare, toate faptele şi obiceiurile religioase zadarnice, precum lumânările, ramurile de pomi sau apa sfinţită vor fi respinse.

4.    Numai acele fapte poruncite de Dumnezeu pentru noi sunt bune, iar acele rele sunt cele pe care El ni le-a interzis. Aşadar, nu ţineţi seamă de peşte, carne, sutane şi tonsuri.

5.    Liturghia nu este un sacrificiu, ci o rememorare a morţii lui Hristos. Aşadar, nu este o ofrandă nici pentru morţi, nici pentru vii…

6.    Aşa cum o rememorare este păstrată, aşa şi moartea Domnului trebuie predicată într-un limbaj pe înţelesul oamenilor…

7.    Aşa cum fiecare creştin crede pentru sine şi este botezat, tot astfel fiecare individ trebuie să vadă şi să judece prin Scripturi dacă i-a dat hrană şi băutură cum se cuvine pastorului său.

Şi aşa mai departe. Lui Hubmaier i s-a îngăduit să continue în această manieră în Waldshut (nu în zona oraşului Zurich, ci mai degrabă în Austria), dorind să creeze o biserică evanghelică demnă de acest nume. Şi asta doreau majoritatea anabaptiştilor. Nu trebuie să îi confundăm pe anabaptiştii evanghelici biblici cu alte grupări antireformiste, aşa cum curentul principal al Reformei a făcut-o.

Ce li s-a făcut anabaptiştilor şi de către cine?

Este important să ţinem seamă de faptul că anabaptiştii au fost prima dată persecutaţi de protestanţi, sub conducerea lui Zwingli. Ei au ieşit la iveală sub supravegherea sa, în oraşul lui şi erau foştii săi discipoli. Poate că el s-a temut că existenţa câtorva versiuni rivale ale protestantismului ar dăuna ireparabil şanselor lui de a îndeplini vreo reformă. Poate… însă nimic nu poate să îi justifice acţiunile. El a dispus supunerea faţă de magistratură; el a fost însărcinat cu conducerea Reformei. Consiliul a declarat că rebotezarea este o nelegiuire capitală. Ei bine, atunci să detaliem acest lucru.

Felix Manz a devenit primul martir anabaptist în anul 1527, la numai zece ani după ce Luther şi-a bătut în cuie tezele. El a fost înecat în râu, chiar în mijlocul oraşului Zurich. Alţi anabaptişti au fost bătuţi sau alungaţi. Acestea au devenit practicile standard în teritoriile protestante.

Pe 20 mai 1527, Michael Sattler, autor al lucrării anabaptiste „Confesiunea Schlietheim” a fost executat de autorităţile catolice. Chiar dacă regele catolic Ferdinand declarase că înecul („al treilea botez”) este cel mai bun antidot pentru anabaptism, Sattler a fost osândit să i se taie limba, trupul supus la cazne cu fier înroşit, iar apoi ars pe rug. Şi alţii au fost arşi sau înecaţi de autorităţile catolice. Arderea pe rug pare să fi fost preferată de catolici, mai puţin de protestanţi.

Pe lângă cele de mai sus, naţiunile protestante şi catolice deopotrivă au recurs la tortură şi la alte forme de abuz. Estep estimează că au murit mii de oameni în Europa secolului al XVI-lea, însă numărul precis nu se va afla vreodată.

Şi-au atras asupră-le ura pentru că au mers prea departe?

Anabaptiştii au fost deseori departe de stereotipul omului liniştit care voia doar să se închine la Dumnezeu cu grijă şi în intimitate. În zilele de la începuturi, atunci când s-a clădit reputaţia lor, ei îi provocau public pe reformişti în repetate rânduri. Foloseau denumirile obişnuite pentru secolul al şaisprezecelea pentru oponenţii lor. Îi denunţau public pe reformiştii care încercau, prin predicile lor, să îi distragă pe oameni de la închinare publică care fusese stabilită şi reformată. Estep pomeneşte un anume incident: „Aidoma primilor quakeri englezi (membrii ai Bisericii Prietenilor din Anglia, nota trad.), zelul lui Blaurock îi întuneca uneori judecata. A mers până într-acolo încât a întrerupt slujbele de închinare în bisericile reformate. Un eveniment care a avut loc în prima duminică din februarie la o biserică din Zollikon este tipic pentru metodele lui Blaurock. În timp ce prelatul se îndrepta către amvon, George l-a întrebat ce intenţionează să facă . „Să predic cuvântul lui Dumnezeu”, a fost replica. „Nu tu ai fost trimis să predici, eu am fost acela”, a spus Blaurock. Şi apoi s-a dus la amvon şi a predicat.” (The Anabaptist Story – Povestea anabaptistă, ediţia a 2-a, pag. 34)

Un alt lucru care va fi mereu menţionat în această privinţă sunt evenimentele din Munster. În acest oraş, unde prelatul luteran respingea botezul infantil, câţiva alţi radicali s-au ivit, cu siguranţă nu toţi de convingeri anabaptiste. Congregaţia a decis izgonirea celor ticăloşi din oraş şi crearea unui tărâm al neprihănirii. Un fel de comunism a fost instituit în 1534, cam în acelaşi timp în care un profet pe nume Jan de Leyden sosea. Oamenii au crezut că A Doua Venire avea să se întâmple curând şi au proclamat oraşul Munster ca Noul Ierusalim. Au trimis misionari în zonele înconjurătoare. Jan de Leyden şi-a luat numele de Regele David pe 31 august 1534. Oraşul a fost capturat şi subjugat de trupele asediatoare combinate ale protestanţilor şi catolicilor, trimise de stăpânitorii din vecinătăţi. Din acea zi, în mod injust, teologia anabaptistă a fost văzută ca stârnind tendinţe revoluţionare.

Însă cei mai mulţi anabaptişti nu erau astfel. Când comparăm faptele lui Felix Manz cu pedeapsa care i s-a dat, sau dacă privim cazul lui Michael Sattler sau aproape al oricărui alt anabaptist, trebuie să spunem cu convingere că reformiştii au greşit, iar anabaptiştii au avut dreptate. (Romano-catolicii erau chiar şi mai aspri cu anabaptiştii, însă de la dânşii nu mă aşteptam la ceva mai bun. Erau ocupaţi cu arderea oricărui fel de reformist pe care puteau pune mâna.)

2. Cine suntem noi faţă de anabaptişti?

Care sunt anabaptiştii de astăzi?

Din punct de vedere istoric, ei au existat sub câteva denumiri „confesionale”

-menoniţi

-hutteriţi

-frăţie

-amish

Care este moştenirea lăsată de anabaptişti? Le suntem datori anabaptiştilor pentru multe lucruri. Ei au fost primul mare trunchi de credincioşi care să proclame că biserica şi statul trebuie separate. Păstrându-şi convingerile, fiind gata să moară pentru credinţa lor şi continuând să facă astfel timp de decenii şi chiar secole, ei au provocat constant biserica protestantă şi chiar şi pe cea catolică să se îndrepte spre toleranţa faţă de toate tipurile de protestanţi. Ca şi curent principal, protestanţii înşişi au căzut sub influenţele puritanismului, pietismului (mişcare ivită în cadrul luteranismului, în secolele XVII şi XVIII, nota trad.) şi a celor două Mari Deşteptări (perioade de interes crescut faţă de religie în Statele Unite, între secolele XVIII şi XX, nota trad.), pentru a nu mai pomeni de migraţia grupărilor în diferite ţări, astfel că provocarea anabaptistă a început să fie privită altfel. Mult prea lenţi, cei din credinţa reformată au început să îşi dea seama ce pact cu diavolul au făcut în privinţa statului. Toleranţa a devenit ceva mai obişnuită, însă doar pentru că atât de multe tipuri de protestanţi o cereau acum. Aşa numitul „voluntarism”, adică singurul motiv pentru care o persoană ar subscrie creştinismului ar fi datorită dorinţei sale nesilite de a face aşa, s-a dovedit a fi cheia care a descuiat toate uşile – de exemplu, misiunile în lume (începute de un baptist calvinist, William Carey).

Nu trebuie să scăpăm din vedere nici accentele privind Biblia, ca unică autoritate, pe care anabaptiştii le-au lăsat posterităţii. Ei nu au fost impresionaţi de insistenţa reformiştilor care afirmau că reformează corespunzător biserica. Anabaptiştii respingeau orice contravenea Bibliei, chiar dacă reformiştii căutau să găsească scuze pentru anumite aspecte ale bisericii care nu se regăseau în Scriptură, de pildă botezul infantil. Reliefările convingerii privind autoritatea unică a Bibliei au devenit o marcă a bisericilor libere de pretutindeni, chiar şi a celor care încă practică botezul infantil.

Am obţinut noi aceste perspective direct de la anabaptişti? Nu întotdeauna, dar ei au lansat provocarea, iar reformiştii au ştiut asta. Când spunem că reformiştii au persecutat eretici pentru că „aşa trebuia făcut şi ştiau ei mai bine”, spunem că într-adevăr ştiau mai bine. Doar că nu le-au plăcut consecinţele alegerii unei noi căi, sau a căii Noului Testament.

Baptiştii sunt anabaptişti?

Nu chiar. Cei pe care îi ştim noi ca baptişti – şi aici se includ cei mai mulţi baptişti toată lumea, deoarece eu sunt, în general, rezultatul misiunilor engleze şi americane – sunt o grupare diferită care a început în ţările anglofone, ca mlădiţă a puritanismului şi congregaţionalismului. Dintre multele grupări care au agitat reforma în Anglia secolului al XVII-lea, aproape toate fiind de partea doctrinelor reformiste (de pildă a celor calviniste), unele au găsit de cuviinţă să rămână în cadrul Bisericii Angliei, altele au crezut în bisericile independente adepte ale botezului infantil, iar altele au ajuns la credinţa în botezul credinciosului.

De fapt baptiştii în general (adică în afară de cei necalvinişti) s-au format cu puţin timp înainte (cam prin anul 1608), izvorând din separatism (înrudit cu Pelerinii, care au venit în America) şi unul dintre conducătorii lor, John Smyth, s-a înscris ca membru la o biserică menonită locală din Olanda, acolo unde fuseseră exilaţi. Aceşti separatişti, la întoarcere, au format în Anglia prima congregaţie baptistă cunoscută.  (Întâmplător, l-au şi repudiat pe John Smyth pentru teologia lui anabaptistă). Însă cei ce formau curentul principal al vieţii baptiste engleze, curentul din care s-au ivit majoritatea baptiştilor actuali, s-au numit „baptişti particulari”. Aceştia erau baptişti calvinişti care au apărut prima dată în anii 1630. De la ei provine John Bunyan şi misia sa de cărturari, inclusiv ceea ce se numeşte Progresul Pelerinilor.

Chiar întemeietorii baptismului american, în mare măsură convertiţi la teologia baptistă după ce au ajuns pe ţărmurile Lumii Noi, nu provin prea mult nici din baptiştii englezi, nici din anabaptişti. Nici unii, nici ceilalţi nu pot spune că nu au existat influenţe din diverse direcţii, răspândite prin scrieri. Însă scrierile anabaptiste nu au fost în general prea răspândite, odată ce ei erau persecutaţi încă în multe ţări, în perioada colonială a Americii.

De asemenea, toţi baptiştii practicau scufundarea în apă la botez (însă în Anglia abia de prin 1633), în timp ce menoniţii practicau stropirea cu apă.

Sunt evanghelicii cu toţii anabaptişti astăzi?

Aceasta este o întrebare interesantă, pentru că eu sunt un iubitor al vechilor reformişti, îndeosebi al puritanilor. Dar în studiile mele am ajuns la concluzia că gândirea reformistă, aşa cum a fost ea expusă în instituţiile calviniste, la puritani şi în Confesiunea Westminster, trebuie luată aşa cum era, însă era inadecvată pentru lume până ce a fost suplimentată în cele din urmă de trăsăturile Marii Deşteptări, sub diriguirea lui George Whitefield şi John Wesley. Ei au fost cei care au spus către împietriţii enoriaşi ai bisericii că ziua lor va fi cea în care „voi trebuie să renaşteţi”. Teologiile lor erau calvinistă şi, respectiv arminiană, însă ei împărtăşeau o convingere şi o misie care arăta că „botezul pruncilor voştri şi viaţa vrednică nu sunt îndeajuns. Trebuie să credeţi personal în Hristos.” Această „credinţă în Hristos” nu era nici mai mult, nici mai puţin decât justificarea prin credinţă propovăduită de Luther şi Calvin, dar acum fiii Reformei Protestante trebuiau să o audă din nou! Trebuiau să o audă iar pentru că de două sute de ani botezul infantil amorţise biserica, iar protestantismul degenerase într-un crez care spunea că un botez adecvat şi o viaţă vrednică erau destul pentru a spera la milosârdia lui Dumnezeu. Asta era o răsucire de la protestantismul original, cel care cerea credincioşilor să caute semnele care arătau că sunt aleşi de Dumnezeu (conf. 2Petru 1:10).

Biserica vorbitoare de engleză nu a mai fost aceeaşi vreodată după Marea Deşteptare. Chiar şi în cercurile adepte ale botezului infantil era predicată necesitatea aceasta era predicată. Desigur, arminianismul şi-a ticluit propriile incursiuni, iar Charles Finney a corupt definitiv teologia învierii printr-un nou cvasi-pelagianism care actualmente stăpâneşte doctrina evanghelică, însă dincolo de asta adevărul a fost şi este limpede – TREBUIE SĂ RENAŞTI. Asta este ceea ce credeau partizanii bisericii de stat, dar nu o puteau propovădui efectiv, din pricina relaţionării lor ilicite cu magistratura. Doctrina anabaptiştilor, dacă nu şi bisericile sau practicile anabaptiştilor, arată că un om trebuie personal şi volitiv, conştient să fie în relaţie cu Dumnezeu, trebuind să îşi ridice pe acest temei biserica, iar aceasta a devenit doctrina protestantismului evanghelic.

Puritanismul, nuanţat în stilul anabaptist al conotaţiilor sale anglicane şi de biserică statală, şi propovăduit populaţiei „creştine”, a fost cel care a adus protestantismul la un stadiu mai parohial, local, etno- religios. Baptiştii, deşi nu erau în fruntea Marii Deşteptări, au fost de departe cei mai mari beneficiari ai acesteia, cel puţin în America. Explozia misiunilor moderne a avut loc curând după aceea, şi nu am exagera să spunem că, prin vasta majoritate a misionarilor proveniţi din lumea anglofonă, aproape fiecare creştin necatolic din lume îşi datorează existenţa (istoric, aşa este) apariţiei protestantismului tradiţional cu accente anabaptiste pe „adunarea” credincioşilor sub formă de biserică.

Nu, încă nu suntem toţi anabaptişti. Dar le suntem recunoscători pentru mărturisirea acestor adevăruri.

Îi putem iubi şi pe reformişti, şi pe anabaptişti?

Eu aşa cred. Am recomandat şi am fost provocat de o carte, „The Reformers And Their Stepchildren” („Reformiştii şi copiii lor vitregi”); oricum, cred că Verduin merge prea departe în unele dintre analizele lui. Ca erudit reformat care a subscris la opiniile anabaptiste, el este aidoma unui fost fumător, având accese de furie privind răul făcut de reformişti prin persecutarea anabaptiştilor. Mai precis, mă preocupă aceste aspecte la el:

– disciplina bisericească este imposibilă în Reforma supusă magistraturii, deoarece pentru a excomunica pe cineva din biserică înseamnă, în cele din urmă, a-l îndepărta pe acela din societate. El nu are de-a face cu ceva de genul Genevei lui Calvin. Să fie sigur faptul că măreţia, dar şi tragedia Genevei este că a combinat o perspectivă constantiniană cu un punct de vedere al disciplinei bisericeşti?

 – reformiştii nu erau adevărata biserică, ci mai degrabă o continuare a bisericii „decăzute”. E oare sigur că această afirmaţie merge prea departe? Grupurile individuale ale credincioşilor reformaţi erau la fel de persecutaţi ca anabaptiştii, în ţările în care magistraţii nu agreau opiniile reformiste. Verduin sugerează astfel că atunci când tabăra reformată ajungea într-un teritoriu, adevăraţii credincioşi erau în cu totul altă parte.

– biserica pre-constantiniană era o biserică curată, care se întrunea în secret şi de la care adevăraţii credincioşi s-au rupt când a venit vorba de compromisul constantinian. În realitate, bisericile creştine erau cât se poate de publice şi în unele locuri aveau clădiri mari, până când marea şi cea din urmă persecuţie a început, în anul 303.

– Părinţii bisericii au acţionat calitativ în mod diferit în privinţa ereziei, înainte de Constantin. Deloc. Ei erau la fel de intoleranţi în legătură cu deviaţiile de la adevăratul catolicism înainte de Constantin. Doar că aveau mai multă putere după Constantin.

Pentru aceleaşi motive pentru care mi-e greu să cred tot ce spune Verduin, mi-e greu să cred şi afirmaţiile reciproce ale reformiştilor sau ale anabaptiştilor, cum că cealaltă tabără se îndreaptă spre osânda veşnică. În realitate, situaţia era tragică şi poate inevitabilă, cam ca aceea în care întemeietorii Americii au scris Constituţia Americană incluzând sclavia, deoarece ei nu concepeau vreo altă cale de a face o Uniune viabilă. A fost la îndemâna celor două tabere, una corectă în doctrină, cealaltă corectă în practică, de a arunca anatema asupra celeilalte părţi, până când chestiunea a ajuns în locuri precum Anglia, acolo unde, ai putea spune, toleranţa şi denominaţionalismul au fost aproape inventate.

Îi iubesc pe reformişti, îi iubesc şi pe anabaptişti. Şi unii, şi ceilalţi îmi sunt înaintaşi. Anabaptiştii, deşi cu un stil de viaţă mai atractiv, erau deficitari în privinţa mântuirii prin credinţă, în insistenţa lor asupra liberului arbitru. Nu dădeau suficient din gândire spre rânduiala creaţiei lui Dumnezeu în privinţa întregii omeniri, aşa cum se arată în Geneză, aici incluzându-se şi magistraţii, asta încă dinaintea Legii mozaice şi a Crucii. Acest lucru i-a dus către respingerea vreunui creştin care slujea în vreo formă de guvernământ. Iar deficienţele reformiştilor au fost documentate mai sus. Însă urmaşii lor pot aprecia că au primit ambele teologii, a reformiştilor şi a anabaptiştilor, pentru a crea evanghelismul modern în cele mai puternice forme ale sale.

 Note de subsol:

Vezi articolul „Baptism,” The New International Dictionary of the Christian Church

– See more at: http://publicatia.voxdeibaptist.org/apologetica_nov14.htm#sthash.bPeImDxZ.dpuf

AFR : SUICIDUL DEVINE DREPT AL OMULUI.

Ingerul Mortii intuneca mintile a tot mai multor oameni. Asa numitul „drept la moarte cu demnitate” („right to die with dignity”) le influenteaza mintile iar institutiile politice il legifereaza. In doar ultimele 12 luni mai multe vedete americane si britanice s-au sinucis in urma unor boli de care au fost afectate, iar suicidul lor a fost acompaniat de aclamatii in mass media si in cercurile asa zise progresiste. In toamna, Tribunalul Suprem al Canadei a decretat un drept la moarte cu demnitate, un eufemism pentru eutanasie si suicidul asistat. In plus, el a impus Parlamentului Canadian o perioada de mai multe luni pentru a legifera acest „drept” in legislatia Canadei. Spitalele crestine, clinicile crestine, medicii crestini, si ale persoane ori institutii care se impotrivesc eutanasiei din motive de constiinta ori convingeri religioase devin tot mai ingrijorate de anvergura propusei legislatii, temindu-se sa nu li se impuna sa presteze servicii de eutanasiere contrar convingerilor lor religioase.

In acelasi timp, tot in ultimele luni au fost publicate date statistice din Olanda, Oregon, si Belgia care indica ca numarul persoanelor eutanasiate in aceste tari si state cunoaste o crestere alarmanta. Ba mai mult, tot mai multe persoane sunt eutanasiate pe motive tot mai triviale iar unele chiar fara a-si da consimtamintul. Aceste evenimente ingrijoratoare ne-au motivat sa alocam o editie speciala AFR extinderii ingrijoratoare a suicidului asistat si al eutanesiei in lumea occidentala. In acest sens am dat peste un articol foarte informativ publicat luna trecuta in publicatia americana conservatoare onlineThe Federalist care declara legalizarea eutanasiei o licenta de ucidere a oamenilor. Articolul a fost tradus de Cezarina Ghioc, voluntar AFR Timisoara. Ii multumim. Versiunea enlgeza a articolulul poate fi citita aici: http://thefederalist.com/2016/02/16/how-assisted-suicide-becomes-a-license-to-kill/

 

Sinuciderea asistata devine autorizatie criminala

Legile pentru sinucidere asistata medical au deschis o “cutie a Pandorei” cu consecinte nedorite care pot fi numite oricum , dar nu compasiune sau eliberare. Simon Binner s-a sinucis in fata  camerei TV la o clinica de sinucidere elvețiana in octombrie anul trecut. Moartea sa a fost difuzata saptamina trecuta ca parte a unui documentar BBC despre moarte. Candva incercam sa impiedicam oamenii sa se sinucida. Astazi ii privim cum o fac. Avocatii numesc “compasiune”prescrierea de medicamente ce induc moartea bolnavilor in stadiul terminal, oferindu-le posibilitatea sa-si puna capat zilelor” in conditiile lor”.  Acestia vorbesc despre demnitate ca si cum ar fi o conditie  obligatorie a corpului, si nu o calitate a sufletului.

Stiu cat de brutala poate fi moartea. Sunt voluntar in azil si am ajutat la ingrijirea propriului meu tata, pe masura ce era macinat de cancer. Frica de neputință sau suferință și dorința de a pune capăt suferinței unei persoane este omenesc. Acceptarea sinuciderii, cu toate acestea, nu este ceva omenesc;

In cele 5 state americane precum si in multe tari occidentale care au legalizat sinuciderea asistata de medic, aceste legi au deschis o cutie a Pandorei de consecinte nedorite care pot fi numite oricum, dar nu compasiune si eliberare.

 

De la alegerea personala la condamnarea la moarte

Sinuciderea asistata medical este legala în Belgia, Canada, Luxemburg, Țările de Jos și Elveția. Cinci state  americane – California, Montana, Oregon, Washington, și Vermont -au legalizat sinuciderea asistata de medic, si avocatii urmaresc legalizarea unui numar si mai mare de sinucideri. In statul meu Colorado, Camera Reprezentantilor avanseaza un proiect de lege a sinuciderii asistate de medic, iar alegatorii ar putea vedea o initiativa legislativa de vot in noiembrie, anul curent. Speram ca cei din Colorado nu vor fi dezamagiti. Ceea ce incepe ca un cadru legal pentru sinuciderea asistata medical va ajunge intr-un loc cu mult mai intunecat, insa. În plus, față de miile de adulți olandezi și belgieni care aleg să se sinucidă în fiecare an, cu sprijinul medicului, un număr extrem de mare de nou-născuți cu dizabilități, copii bolnavi, pacienții în comă și pacienți cu demență sunt ucisi fără consimțământul lor.

Rata sinuciderii asistate medical s-a triplat din anul 2002 în Olanda, unde  aceasta reprezintă unul din 28 de decese.Clinici mobile acum fac vizite la domiciliu. Pacientii nu mai trebuie sa fie bolnavi in faza terminala pentru a cere sinuciderea asistata medical. Nu trebuie decat sa convinga doi medici ca au dureri insuportabile. Pacienti cu afectiuni cronice, cum ar fi scleroza multipla, depresie, autism, si orbire, s-au sinucis cu ajutorul doctorilor lor. Atunci cand sinuciderea asistata de medic se ridica la nivelul de  solutie, aceasta in mod clar slabeste obligatia prietenilor si a familiei de a face eforturi pentru suferind, ca viata acestuia din urma sa devina mai suportabila si pentru a-i fi redata puterea curajului si sensul rezistentei. Cu această opțiune, spiritul uman nu poate transcende suferința.

Nu poate  suporta fara ajutorul celor dragi. In schimb suferinta castiga o victorie clara asupra suferindului, zdrobind spiritul inainte de a lua corpul. C.S. Lewis observa candva ”Cucerirea naturii de catre Om, devine odata cu savirsirea lui, cucerirea omului de catre natura. In momentul in care credem ca am infrant durerea si moartea, acestea ne-au invins pe noi .”

 

O amenințare specială pentru persoanele cu handicap

Persoanele cu handicap sunt deosebit de vulnerabile. Din acest motiv pledantii pentru persoanele cu handicap cum ar fi Carry Ann Lucas din Colorado, se opun legislatiei suicidului asistat medical. Mama a patru copii si avocat, Lucas are o boala progresiva neuromusculare similara cu SAL (cunoscuta si ca boala Lou Gehrig). Ea avertizează că legislația din Colorado, Camera Reprezentanților  „mă amenință pe mine, familia mea si comunitatea mea… Daca ar fi fost sa devin deprimata- fie depresie situationala, fie majora- si proiectul acesta de lege va trece, as putea merge la medic sa cer prescrierea unei retete letale, dar pentru ca am un handicap, și pentru că medicii sunt teribil de incompetenti in evaluarea calității vieții persoanelor cu dizabilități, mult mai probabil voi primi acea reteta letala decat sa fiu recomandata pentru tratarea unor probleme de sanatate mentala”.

Persoanele cu handicap, afectiuni cronice sau diagnostice in faza terminala,  nu sunt singurele persoane supuse acestui risc. Asemenea legi ne ameninta pe toti. Chiar si fara un stigmat social, chiar si oamenii sanatosi sunt vulnerabili la indemnul sinuciderii cand viata le pare de nesuportat. Dupa ce Washington si Oregon au trecut la legalizarea sinuciderii asistate s-a inregistrat o crestere de 6,3 la suta a numarului de sinucideri totale. Suicidul în rândul persoanelor în vârstă a crescut cu 14,5 la sută. În cazul  în care sinuciderea este considerată o soluție legitimă de a curma suferința pentru cei cu șase luni de viata de ce nu și pentru cei cu mai mult de șase luni de trăit? De ce să nu se prescrie sinuciderea pentru oricine care are o boala dureroasa cronica, depresie persistenta sau vreo dependenta de nezdruncinat?

 

Moartea e mai ieftina decât viața.

Asta este ceea ce medicii olandezi fac progresiv in calitatea lor de asistanti ai suicidului. Sinuciderea asistata are un efect toxic asupra practicii medicale. Exista un motiv pentru care Hippocrate a prevazut in celebrul sau juramant “Nu voi da nici un medicament letal nimănui, chiar dacă ar cere şi nici nu voi sfătui pe cineva la aceasta” cat de adepti ai tratamentului pot fi cei ce odata au devenit educatori ai mortii? Chiar si medici buni pot face un prognostic incorect. Tatăl meu a trăit doi ani și jumătate dincolo de ceea ce a prezis prognosticul lui, iar matusa mea trăiește de 14 ani dincolo de prognosticul ei, ambii au avit cancer in stadiul 4. Problema cu tratamentul sinuciderii este ca nu mai poate fi oprit.

Agențiile guvernamentale și companiile private de asigurări se confruntă de asemenea cu stimulente fatale. Sa curmi viata unui pacient este mai ieftin decât furnizarea de servicii medicale, la urma urmei. A fost ceva publicitate si indignare publica, acum uitate, atunci cand Planul de Sanatate Oregon a refuzat un tratament de cancer unui pacient  dar acceptat in schimb sa-i ofere plata unor pastile suicidale. Nimeni nu aude cand americanii ca si Carrie Ann Lucas trebuie să lupte pentru a păstra un ordin de nonresuscitare, departe de dosarul lor medical sau sa lupte cu Asigurarile de Sanatate pentru un aparat de mentinere a vietii.

Lucrurile acestea se intampla mult mai des decat ar putea crede persoanele sanatoase. Membrii familiilor se confrunta de asemenea cu presiuni pentru a sprijini suicidul, confrom studiilor efectuate dela 7,6 pina la 10 la suta din persoane adulte au reclamat abuzuri sau neglijenta din partea copiilor, sotilor sau partenerilor de viata. Un alt procent de 4 la suta reclama exploatarea financiara. Nu este greu să ne imaginăm o rudă lacoma care dorește să-și grăbească plata de asigurare facand presiuni asupra unei rude vulnerabile pentru a lua o pur si simplu  pastila. Chiar și membrii de familii iubitoare se confruntă cu o presiune extraordinară. Un soț care este profund chinuit de suferința persoanei iubite poate  înțelege sa il sprijine daca acestia doresc să-si pună capăt vieții.

 

Cum sa ajuti oamenii in loc sa ii ucizi

Atat îngrijitorii cat pacienții au nevoie de sprijin, dar nu de sprijin fatal. Un sprijin de afirmare a vietii este asigurat pentru pacienti si familiile lor prin intermediul ospiciilor. Ospiciul oferă îngrijire paliativa, managementul durerii, consiliere si echipamente cum ar fi o mașină de oxigen, scaun cu rotile, sau un pat de spital pentru pacienții care rămân la domiciliu. In multe ospicii  exista facilitati pentru pacienții care nu pot sau nu doresc să rămână acasă. Ospiciul care i-a ingrijit pe parintii mei (unde functionez acum ca si voluntar) au voluntari pentru a oferi un ragaz infirmierilor si companie pacientilor.Ideea ca pacientii care sunt pe moarte au doar doua optiuni limitate, sa zaca intr-un spital unde medicii ii prelungesc viata inutil sau sa se sinucida, este falsa. Exista si alte optiuni. Adeptii sinuciderii asistate, oricum doresc ca legea sa reglementeze dreptul cuiva de a-si alege momentul mortii.” Consider ca este un drept fundamental al omului sa fie stapan pe soarta lui, daca doreste. Acum situația este că nici  tu și nici eu nu controlam ceea ce se va întâmpla la sfârșitul vieții noastre” spune Lance Wright, care promovează un amendament la constituția statului Colorado, pentru a legaliza sinuciderea asistata.

Este greșit. Moartea nu este un drept. Dacă ar fi fost, ar fi ilegal să fi oprit cineva de la uciderea lui însași, pentru că este dreptul său de a-si lua viața. Nu ar exista linia verde pentru depresivi, supravegherea intemnitatilor cu tendinte sinucigase, garzi psihiatrice pentru sinucigasi, sau convorbirile telefonice nocturne cu prieteni disperati. Ideea ca o persoana poate face orice cu corpul sau atat timp cat nu aduce atingere alteia nu respecta interconectarea vietilor omenesti.

Pentru acest motiv  un american nu poate in mod legal vinde  un rinichi pe piata sa nu  respecte carantina cu o boală virulentă,  sa vinda metamfetamina, sau sa mearga pe jos gol pe stradă.

Aceste actiuni, in cele din urma afecteaza alti oameni. În același mod, sinuciderea asistata medical are un impact dezastruos asupra societății și în special a celor mai vulnerabili din cadrul acesteia. Aceasta subminează integritatea profesiei medicale, demnitatea bolnavilor, și compasiunea celor sanatosi. Pacienti terminali sau bolnavi cronici, persoane cu handicap, depresivi și suferinzi merită compasiune, îngrijire și preocupare, nu o pastila-otravă letala.

Pentru Știri Creștine, AFR

Citeşte mai mult pe http://www.stiricrestine.ro AFR: Suicidul devine drept al omului – Stiri Crestine.ro

http://www.stiricrestine.ro/2016/03/10/afr-suicidul-devine-drept-al-omului/?

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole-crestine/afr-suicidul-devine-drept-al-omului/

Adunate, aruncate, arse

Zilele trecute meditam la un pasaj din Scriptură împreună cu alți prieteni și în mintea mea s-au întipărit câteva cuvinte din pasajul citit -”Dacă cineva nu rămâne în Mine, este aruncat afară, ca o mlădiță, și se usucă; acestea suntadunate, aruncate în foc și arse” (Ioan 15:6 NTR, sublinierile din text îmi aparțin; vă recomand să citiți tot contextul din Ioan 15, în special versetele 1-7). Meditam la rămânerea în Hristos, de unde avem seva, ca noi, mlădițele, să putem produce mai mult rod. Și în timp ce parcurgeam aceste versete, Dumnezeu mi-a imprimat în mintea mea ideea bateriilor care au pe ele semnul celor 3 de A: AAA (care le noi în România se mai cunosc cu denumirea de R3).

Mă gândeam atunci ce legătură are bateria aia mică cu ceea ce spunea textul despre curățarea viei, și despre aruncarea mlădițelor care se usucă, care nu produc nimic. După ce am studiat puțin despre baterii – practic acestea sunt din seria bateriilor mici, care au înmagazinate energie în ele… și există baterii de mai multe feluri, titlul AAA nu denotă nimic la ele decât ”mărimea” lor, nu ceea ce includ ele, sau din ce ar fi făcute – am realizat o mică paralelă. 

Mlădița conectată la vie produce rod. Bateria conectată la aparatele destinate ei produc tot rod, care este transformat în ceea ce are aparatul unde este folosită (fie că vorbim despre lanternă, player audio, telecomandă, ceas, telefon, etc.). Ambele – atât mlădița, cât și bateria – au ciclul lor de viață, se usucă și… trebuiesc aruncate. Bateriile nu se ard precum mlădițele de la o viță de vie, dar în fond, după ce sunt aruncate, ele sunt la fel de inutile precum o mlădiță uscată.

Am realizat că atât mlădița, cât și bateria, dacă sunt ”legate” la o sursă mai mare de putere, de energie, de viață, produc mai mult, sunt utile și te bucuri de ele. Vița de vie produce struguri; bateria îți oferă energie pentru o lanternă care probabil o folosești noaptea pe un câmp unde nu ai nici o altă sursă de energie.

A rămâne în Hristos este precum a fi o baterie încărcată, și precum o mlădiță legată la viță, de unde își trage seva și produce rodul. Atâta timp cât rămânem conectați la viță – la Hristos – viața noastră este utilă și producem rod pentru Împărăția lui Dumnezeu. Numai că este nevoie de curățare, de ajustare ca noi să fim mai roditori.

E nevoie ca noi să predăm lui Dumnezeu afecțiunile noastre. E ceea ce simțim noi atunci când El lucrează la noi, la caracterul nostru, când poate suntem mai puțin roditori, când El ne cizelează. E acel moment când noi alegem să focalizăm interiorul nostru și să lăsăm ca sentimentele noastre să nu fie dictate de lumea exterioară care ne influențează cu gândirea, demersurile și revoluțiile ei. Simțim ceea ce simțim, însă putem controla felul cum să manifestăm acele sentimente. Afecțiunile noastre predate lui Dumnezeu sunt o modalitate prin care persoana noastră, ceea ce suntem noi, se aliniază cu ceea ce vrea Dumnezeu pentru noi și ne unim cu El în toate lucrurile. Este ceea ce scria și apostolul Pavel în 2 Corinteni 10:5, ”Astfel, noi răsturnăm raționamentele, dărâmăm orice obstacol care este pus în drumul cunoașterii lui Dumnezeu și determinăm orice gând să se conformeze ascultării de Cristos” (versiunea BVA, sublinierile din text îmi aparțin). Nu lăsăm sentimentele noastre să ne conducă pe noi, ci Hristos în noi este Cel care ne dă direcția spre ceea ce trebuie să fim, cum să reacționăm, cum să gândim.

Este de asemenea nevoie să ne predăm lui Dumnezeu și atenția noastră. Uneori suntem în posturi în care nu mai ne vedem capabil să trecem mai departe, ne lăsăm copleșiți de stresul și de circumstanțele defavorabile din jurul nostru și ele ne dictează viața. Apoi ne gândim, după ce ieșim de acolo (asta dacă reușim să ieșim de acolo, desigur), din valea aia a plângerii, a durerii, a suferinței, că de ce am trecut pe acolo, că de ce ni s-a îngăduit să trecem pe acolo. Păi… noi am acordat mai multă atenție acelei situații și acelor gânduri și am ajuns unde am ajuns, în loc să stăm conectați la Dumnezeu, la sursa vieții noastre.

Atenția noastră este descrisă cel mai bine din punctul de vedere al unui șofer care se află în trafic. Dacă el ”cască” ochii în altă parte și nu este atent la ce este înaintea lui (e interesant că atunci când conduci mașina, direcția ochilor tăi nu este decât înainte, te mai uiți în stânga și dreapta, dar numai atunci când trebuie să schimbi direcția de condus, ca să nu încurci pe alții din jurul tău) acel șofer va suporta consecințele.

Apostolul Pavel s-a confruntat cu oameni care aveau atenția mereu îndreptată spre alte lucruri, nu spre cele de sus. Galatenii se credeau a fi plăcuți lui Dumnezeu, dar au găsit cu cale să creadă și alte lucruri și să mai adauge la Evanghelia lui Isus Hristos și alte obiceiuri, alte tradiții, crezând că amalgamul pe care-l creau ei era și ceea ce plăcea Domnului. Pavel, în epistola sa către ei, a tras un semnal de alarmă pentru ei atunci când le-a scris: ”Sunt surprins de faptul că atât de repede (aveți tendința să) vă întoarceți de la Cel care v-a chemat prin harul lui Cristos, îndreptându-vă (atenția) spre o altă „Veste Bună”” (Galateni 1:6, BVA, sublinierile din text îmi aparțin). Când Hristos nu mai este în centrul atenției noastre, noi nu mai suntem pe calea cea corectă și deviem spre accidente care au rezultate dureroase, dezastruoase și determinante pentru ceea ce suntem și credem noi.

Cred cu tărie că trebuie să ne predăm lui Dumnezeu și abilitățile noastre. E ceea ce credem că știm noi să facem, tăria noastră, truda vieții noastre. Unii dintre noi au dobândit aceste abilități în urma multor ani de studiu, de experiență, de studieri și examinări dureroase și lungi, de lupte care parcă nu se mai sfârșeau. Nu e greșit să dobândim abilități și aptitudini care să ne ajute în viață. Acesta este de fapt și scopul lui Dumnezeu pentru noi în lumea aceasta, să fim oameni harnici, să știm să purtăm de grijă celor din casa noastră și să ne câștigăm pâinea cu sudoarea frunții noastre. Doar că unii dintre noi își folosesc abilitățile lor pentru alte scopuri și ajung să se folosească de alții, de bunăvoința lor, de mila lor… și așa profită – de fapt manipulează fizic, spiritual, moral – de ceilalți din jurul lor.

Nu am ”aruncat” la întâmplare aceste 3 lucruri care încep cu A, în postarea de mai sus. Am făcut oarecum legătura cu bateria AAA. Dacă toate aceste 3 lucruri: afecțiunile, atenția și abilitățile noastre sunt legate de sursa corectă – Hristos și Împărăția Sa – atunci viața noastră produce ”energia” de care au nevoie ceilalți din jur să fie întăriți, susținuți, încurajați, și împreună să aducem roadă care să fie pe placul lui Dumnezeu. Ioan 15:8 spune că ”Dacă aduceți mult rod, prin aceasta Tatăl Meu va fi proslăvit; și voi veți fi astfel ucenicii Mei” (sublinierile din text îmi aparțin). Este și trebuie să fie scopul vieții noastre în cele din urmă, nu?

Probabil că mulți dintre cei care ați parcurs textul acesta vă întrebați cum să predați toate aceste A-uri lui Dumnezeu. E simplu! Am învățat și eu lucrul acesta din același pasaj:

 ”Dacă rămâneți în Mine și dacă rămân în voi cuvintele Mele, cereți orice veți vrea, și vi se va da” (Ioan 15:7).

Este oare prea greu lucru să vă cer să faceți o rugăciune îndrăzneață, să cereți lui Dumnezeu – poate chiar în fiecare dimineață – să vă ajute să predați Lui ceea ce sunteți, ceea ce credeți, ceea ce știți că puteți face, ca El, la rândul Lui, să vă poată folosi ca Împărăția Lui să fie manifestată și extinsă în locul unde sunteți voi acum? Amintiți-vă de alte 3 a-uri, mlădițele neroditoare sunt adunate, sunt aruncate și apoi sunt arse în foc. Mă rog ca Domnul să te facă să fi o mlădiță roditoare, legată și unită cu El, care este centru vieții tale. Ideea e că oamenii vor știi despre ce fel de ”mlădiță” ești tu… după roada care o vei aduce. Să fim responsabili. Să fim dependenți de Hristos. Să trăim și să simțim așa cum El vrea să simțim. Să acționăm așa cum ar acționa El. Să aducem rod. Să preamărim pe Dumnezeu Tatăl în tot ceea ce simțim, ce credem, ce avem. Amin!

https://crestinismtrait.blogspot.com/2018/10/adunate-aruncate-arse.html

Adevărul despre cei ce umblă în lumină | Mia Oglice

MOLDOVA CREȘTINĂ TV21 FEBRUARIE 2018  1, 2, 3 IOAN

 

Vrem să înțelegem că cei care umblă în lumină au părtășie cu Dumnezeu și unii cu alții și umblarea lor în adevăr este vizibilă, recunoscută de toți cei din jur.

Lecția 2 este predată de Mia Oglice – Precept Ministries Internațional.

Articole similare:

• Neprihănirea lui Dumnezeu în Isus Hristos este a noastră | Mia Oglice
• Privire de ansamblu asupra Epistolelor 1-3 Ioan | Mia Oglice

https://moldovacrestina.md/adevarul-despre-cei-ce-umbla-in-lumina-mia-oglice/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole-crestine/adevarul-despre-cei-ce-umbla-in-lumina-mia-oglice/

Adame, unde eşti? John Piper

Efeseni 5:21-28

21) Supuneţi-vă unii altora în frica lui Hristos. 22) Nevestelor, fiţi supuse bărbaţilor voştri, ca Domnului; 23)  căci bărbatul este capul nevestei, după cum şi Hristos este capul Bisericii, El, mântuitorul trupului. 24) Şi după cum Biserica este supusă lui Hristos, tot aşa şi nevestele să fie supuse bărbaţilor lor în toate lucrurile. 25)  Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele cum a iubit şi Hristos Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea, 26) ca s-o sfinţească, după ce a curăţit-o prin botezul cu apă prin Cuvânt, 27) ca să înfăţişeze înaintea Lui această Biserică, slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără prihană. 28) Tot aşa trebuie să-şi iubească şi bărbaţii nevestele, ca pe trupurile lor. Cine îşi iubeşte nevasta, se iubeşte pe sine însuşi.

Întrebarea pe care doresc s-o ridic şi la care doresc să răspund astăzi este una neglijată în mod repetat în abordările creştin-feministe ale Efeseni 5, anume care este diferenţa pozitivă, practică, într-o căsnicie, între rolul bărbatului, aşa cum este comparat cu Hristos, Capul, şi rolul femeii, aşa cum este comparată cu Biserica, Trupul lui Hristos? Efeseni 5:22-23 spune: Nevestelor, fiţi supuse bărbaţilor voştri, ca Domnului; căci bărbatul este capul nevestei, după cum şi Hristos este capul Bisericii, El, mântuitorul trupului. Iar versetul 25: Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele cum a iubit şi Hristos Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea.

Soţii sunt comparaţi cu Hristos, soţiile cu Biserica; soţii cu capul, soţiile cu trupul; soţilor li se porunceşte să iubească cum a iubit Hristos, soţiilor li se porunceşte să se supună, aşa cum se supune Biserica lui Hristos. Întrebarea mea este: Care sunt diferenţele pozitive, practice, între rolul unui soţ şi cel al unei soţii, aşa cum sunt implicate de aceste comparaţii diferite?

Citind cărţi şi articole feministe care tratează acest pasaj, cea mai mare dezamăgire a mea este că de cele mai multe ori acestea ocolesc întrebarea. Se opresc brusc aici. Aceste studii arată în mod corect că versetul 21 învaţă supunerea reciprocă; subliniază în mod corect că stăpânirea lui Hristos nu a fost dominatoare, ci slujitoare; şi accentuează faptul că supunerea Bisericii nu este una din obligaţie, ci una liberă şi voluntară. Însă se opresc aici. Şi pentru că se opresc aici, tinerii de azi sunt lăsaţi într-o mare confuzie şi ambiguitate referitor la rolurile corecte pe care le are soţul şi soţia. Creştinii celibatari şi cuplurile tinere ştiu că soţii şi soţiile nu trebuie să stăpânească unul peste celălalt; ei ştiu că aceştia trebuie să se slujească reciproc, să pună interesele celuilalt pe primul loc şi să nu fie indiferenţi şi slugarnici. Ei cunosc capcanele dominării şi ale servilismului. Însă dacă vei întreba pe orice tânăr din ziua de azi, cei care au fost bombardaţi cu ideologia feministă de cincisprezece ani încoace: „Ce este distinct în rolul de soţ pe care l-a intenţionat Dumnezeu pentru tine?” „Ce este unic în rolul de soţie pe care l-a intenţionat Dumnezeu pentru tine?”, le va fi dificil să-ţi răspundă la aceste întrebări. Interpretările care s-au dat capitolului 5 din Efeseni au fost atât de defensive, încât tinerilor li s-a oferit foarte puţin ajutor în a defini diferenţele biblice între rolul soţului şi cel al soţiei.

Însă oricare cititor poate observa în Efeseni 5 ceea ce adesea trec cu vederea cercetătoarele feministe, anume că, după ce, în versetul 21, afirmă că există o supunere reciprocă, Pavel dedică 12 versete pentru a expune diferenţa între modurile în care soţul şi soţia ar trebui să se slujească unul pe altul. După versetul 21, întregul pasaj este dedicat distincţiei între conducerea plină de dragoste a unui soţ care seamănă cu Hristos şi supunerea voluntară a unei soţii care seamănă cu Biserica. Ceea ce avem nevoie cu atâta disperare să auzim astăzi de la acest text nu este numai ce nu înseamnă conducerea şi supunerea, ci ceea ce înseamnă ele şi care sunt diferenţele dintre ele. Care sunt implicaţiile pozitive, practice ale calităţii de „cap”, calitate care-i oferă bărbatului rolul său distinctiv în căsătorie? Nu este suficient să spui: „Slujiţi-vă unul pe altul!” Acest lucru este adevărat cu privire la Hristos şi la Biserica Sa: se slujesc reciproc. Însă nu fac întru totul aceleaşi lucruri. Hristos este Hristos. Noi suntem Biserica. A face confuzii referitor la această distincţie ar fi devastator din punct de vedere doctrinar şi spiritual. Tot aşa, soţul este soţul iar soţia este soţia. A face confuzii referitor la aceste distincţii intenţionate de Dumnezeu ar însemna rănirea vieţii personale, a bisericii şi sociale pentru multă vreme.

Aşadar, ceea ce doresc să fac astăzi este să prezint în termeni practici câteva lucruri din ceea ce cred că înseamnă pentru un bărbat să fie capul familiei sale.

Veţi auzi în mod repetat feministele spunând că a fi „cap” nu înseamnă a fi conducător. De exemplu, Patricia Gundry scrie: „Sensul termenului ‘cap’ nu este acela de ‘conducător’, ci de ‘sursă’, ‘respect’ şi ‘responsabilitate’” (Women Be Free, p. 71). În mod sigur nu doresc să mă pun în dezacord cu aceşti trei termeni. Soţul trebuie să fie o sursă de putere, de securitate şi de dragoste pentru soţia sa. Trebuie s-o respecte. El este singurul responsabil în relaţie. Însă sunt la fel de sigur că aceste trei adevăruri nu sunt opusul calităţii de conducător, ci chiar exprimarea ei.

Există cel puţin patru motive pentru care trebuie să insistăm că în Efeseni 5 a fi „cap” înseamnă a fi „conducător”. 1) Era bine ştiut în vremea lui Pavel că deoarece capul se afla deasupra corpului şi avea ochi, el era conducătorul trupului. Philo (contemporan cu Pavel) a spus: „Natura a centralizat conducerea trupului în cap” (Special Laws [Legi Speciale, n.trad.], III, 184). 2) Cuvântul „cap” era folosit în Vechiul Testament pentru a desemna un conducător. De exemplu, în Judecători 11:11, “Iefta a pornit cu bătrânii Galaadului. Poporul l-a pus în fruntea lui şi l-a aşezat căpetenie” (vezi şi 10:18; 11:8, 9; 2 Sam. 22:44; Ps. 18:43; Is. 7:8). 3) Efeseni 1:21-23 spune că Hristos este “…mai presus … de orice nume care se poate numi … El [Dumnezeu] I-a pus totul sub picioare şi L-a dat căpetenie peste toate lucrurile, Bisericii, care este trupul Lui.” Hristos, fiind numit „Cap”, nu este văzut aici ca sursa, ci ca stăpânul peste toate lucrurile.

4) În lumina tuturor acestor lucruri, atunci când Pavel spune că o soţie trebuie să-i fie supusă soţului ei, deoarece acesta este cap, calitatea de cap determină ca supunerea să fie un ceva întru totul potrivit. Şi ce face ca supunerea să fie potrivită este faptul că Dumnezeu a poruncit ca bărbatul, drept cap, să fie conducătorul casei sale. Sunt convins că atâta timp cât acest Cuvânt stă în picioare, eforturile feministelor care interpretează acest text de a înlătura distincţiile dintre rolul soţului şi cel al soţiei şi de a goli calitatea de cap de implicaţiile ei ce ţin de conducere vor continua să arate ca o deformare a afirmaţiilor Scripturii, lucru pe care fiecare dintre noi suntem tentaţi să-l facem atunci când nu ne place ce spune Scriptura.

Însă soţii şi soţiile nu au nici un motiv serios să nu le placă ce spune Biblia aici. Există ceva în adâncul fiinţei fiecărui bărbat, ceva ce constată că i se potriveşte perfect atunci când îşi asumă rolul de conducător-slujitor plin de dragoste. Şi în adâncul fiinţei lui realizează că o parte a personalităţii sale este compromisă dacă soţia ia conducerea în familie. De asemenea, există ceva în adâncul fiinţei fiecărei femei, ceva care o face să se bucure şi să prospere atunci când poate să sprijine şi să completeze în mod liber şi creativ conducerea soţului ei. Planul lui Dumnezeu pentru căsnicie este minunat şi întru totul potrivit. Nu este opresiv şi nici nu inspiră teamă. Este eliberator, deoarece este planul extraordinar al lui Dumnezeu.

Aşadar, permiteţi-mi în această dimineaţă să petrec timpul care ne-a mai rămas explicând câteva dintre aplicaţiile specifice ale calităţii de cap şi conducător pe care trebuie să le aibă soţul. Mă voi concentra asupra a patru lucruri în care soţul trebuie să ia conducerea. Primul este preocuparea pentru propria lui relaţie cu Dumnezeu. Nici un bărbat nu va fi un conducător spiritual în casa sa dacă nu aprofundează relaţia lui personală cu Dumnezeu. Poate încerca să conducă însă nu va fi o conducere spirituală; nu va fi o conducere ca a lui Hristos. Prin urmare, orice bărbat creştin care speră să fie un soţ şi un tată după modelul biblic, trebuie să fie preocupat să-l întâlnească pe Dumnezeu în solitudinea vieţii sale personale de rugăciune. Trebuie să se dedice zilnic Cuvântului şi rugăciunii. Trebuie să lupte lupta credinţei în propriul său suflet înainte să poată spera să-şi conducă familia în mijlocul războiului spiritual.

Conducerea este ceva ce ţine de ceea ce eşti, precum şi ceva ce ţine de ceea ce faci. Dacă vii din solitudinea ta cu aroma lui Hristos stăruind încă în viaţa ta, soţia ta şi copiii tăi vor simţi intuitiv că eşti la cârma corăbiei având mâna lui Dumnezeu aşezată pe umărul tău. Tehnicile şi strategiile de conducere sunt toate în van dacă bărbatul n-a fost cu Dumnezeu. Ceea ce devenim în acea solitudine împreună cu Dumnezeu este ceea ce face din noi conducători spirituali. Dacă falimentăm aici, vom falimenta în toate lucrurile.

Primul pas al conducerii nu este la fel ca ceilalţi trei, deoarece acesta este împărtăşit în mod egal şi de soţie. Fiecare soţie are datoria de a fi preocupată să-L întâlnească pe Dumnezeu în mod personal. Nu există spiritualitate împrumutată sau care să poată fi substituită. Fiicele lui Dumnezeu trebuie să aibă o relaţie directă şi personală cu Tatăl lor cel ceresc. Viaţa spirituală a soţului niciodată nu poate substitui viaţa spirituală a soţiei. Când Petru le descrie pe femeile sfinte din vechime, care le erau supuse soţilor lor, el le descrie ca pe nişte femei „care nădăjduiau în Dumnezeu” (1 Petru 3:5). Temeiul şi ţelul vieţilor lor nu a fost soţii lor, ci Dumnezeu. În timp ce Noel (soţia autorului, n.trad.) şi copiii s-au aflat departe de mine, în ultimele zece zile, m-am gândit mult la ce s-ar întâmpla dacă unul dintre noi ar muri, lăsându-l pe celălalt în urmă. Am simţit o mare bucurie ştiind că dacă aş muri, temeiul şi ţelul vieţii soţiei mele va rămâne neclintit, deoarece nu este propria-mi persoană. Şi fiii mei ar avea aceeaşi temelie spirituală pe care să stea.

Însă există o diferenţă între căutarea soţului şi cea a soţiei după putere personală, spirituală. Pentru soţ aceasta este temelia calităţii de cap şi inima calităţii de conducător. Pentru soţie este temelia supunerii şi ajutorului ei dat conducerii soţului. Nici unul dintre ei nu ar putea să-şi ducă la îndeplinire rolul pe care i l-a dat Dumnezeu fără a căuta puterea lui Dumnezeu în solitudine. Însă rolurile care se dezvoltă în urma acestei căutări nu sunt identice. Acelaşi foc poate să facă un element puternic, iar pe altul moale. Tot aşa, focul prezenţei lui Dumnezeu în solitudine produce câteva efecte distincte în viaţa unui soţ şi alte elemente distincte în viaţa unei soţii. Îi purifică pentru a-şi îndeplini fiecare rolurile.

Unii bărbaţi reacţionează cu totul greşit în faţa unei soţii care creşte spiritual. Unii pot spune: „Nu mă omor după aceste lucruri, aşa că am s-o las pe ea să fie liderul spiritual al familiei, iar eu mă voi asigura să ne meargă bine din punct de vedere financiar şi să avem mâncare pe masă. Poate să fie cu capul în nori. Eu voi încerca să-mi păstrez picioarele pe pământ.” Acest răspuns nu este nici biblic şi nici satisfăcător pentru soţ sau pentru soţie în căsnicia lor. A abdica de la conducere la nivelul spiritual, care este cel mai important, care le cuprinde pe toate celelalte, înseamnă a abdica de la calitatea creştină de a fi cap. Ceea ce rămâne din calitatea de cap atunci când se renunţă la conducerea spirituală este doar o carapace goală. În schimb, un soţ care-şi vede soţia căutându-l cu insistenţă pe Dumnezeu ar trebui să se smerească şi să admită că are nevoie să persevereze mai mult în căutarea lui după profunzime spirituală. Acest lucru nu înseamnă că el trebuie să-i fie superior ei din punct de vedere intelectual. Nu există nici o legătură obligatorie între a fi intelectual şi a fi spiritual. Înseamnă că soţul nu trebuie să rămână în urma ei în dragostea personală pentru Hristos şi în zelul pentru împlinirea voii lui Dumnezeu. De multe ori am observat că abdicarea conducerii spirituale se datorează mândriei. Bărbaţii sunt prea mândri să admită că din punct de vedere spiritual trebuie să le ajungă din urmă pe soţiile lor. Prin urmare, se dau bătuţi şi consideră viaţa spirituală drept „o treabă de femeie”, protejându-şi în felul acesta ego-urile. Fraţilor, este copilăresc! Soţiile noastre ştiu că este copilăresc. Unele dintre ele vor accepta capitularea voastră şi vor deveni mamele voastre. Băiatului matur din tine îi va plăcea lucrul acesta. Bărbatul matur se va revolta. Aşa că te îndemn: Smereşte-te! Maturizează-te! Devino un om evlavios! Caută-L cu stăruinţă pe Dumnezeu în singurătatea camerei tale şi îţi promit o nouă profunzime şi bucurie în relaţia pe care o ai.

Al doilea domeniu în care soţul trebuie să ia conducerea este modelarea viziunii morale şi spirituale a familiei. Un lider este cineva care îşi face timp şi ia iniţiativa să se gândească la priorităţi şi scopuri. Nu poţi conduce pe cineva undeva până când nu te-ai gândit încotro vrei s-o iei. Un soţ fără ţintă în viaţă nu-şi va face soţia fericită. Celor mai multe soţii le place când soţii lor iau iniţiativă în a se gândi la priorităţile şi scopurile familiei. Spun „iau iniţiativa”, nu „monopolizează”. Un bun conducător întotdeauna ţine seama de intuiţiile, de nevoile şi de dorinţele soţiei şi ale copiilor lui. Conducător şi dictator nu sunt sinonime.

Aici mă gândesc la faptul că un soţ ia iniţiativa în formarea scopurilor pentru familia sa. Acest lucru începe cu o reflecţie personală şi cu rugăciune pentru familie. Este urmat apoi de discuţie, de studiu şi rugăciune împreună cu membrii familiei. Apoi rezultă într-un plan de acţiune. Calitatea de cap a unui soţ este compromisă dacă nu ia nici o iniţiativă în a fixa scopuri, fiind mereu forţat de către soţia lui să ia anumite decizii. Ei pot glumi cu privire la modul lui relaxat de a fi şi cu privire la forţa ei. Însă în adâncul inimii ei va lipsi respectul şi admiraţia faţă de un conducător-slujitor competent, iar glumele lui vor acoperi doar puţin sentimentul eşecului său. Un bărbat ştie în inima lui că el trebuie să ia iniţiativa în deciziile cu privire la modul de viaţă, cu privire la doctrină şi la afilierea de o biserică, cu privire la politica financiară şi la disciplinarea copiilor. El fiind capul, acest lucru nu înseamnă că scopurile sunt stabilite unilateral. Înseamnă că soţul are o responsabilitate specială să-şi conducă familia la a lua decizii conforme cu Biblia în aceste probleme. El n-ar trebui să fie împins în continuu de la spate de o soţie vigilentă, ci ar trebui să ia conducerea în modelarea viziunii morale şi spirituale a familiei.

A treia dimensiune a calităţii de conducător derivă din a doua. Ai putea spune că este o caracteristică a ei. În calitate de cap, soţul ar trebui să ia iniţiativa în a aduna familia pentru rugăciune, pentru citirea Scripturii şi pentru închinare. Atunci când un soţ falimentează aici, iar soţia trebuie să-i amintească continuu acest lucru sau să-i adune ea pe copii, sufletul căsniciei este în primejdie. Aş merge chiar atât de departe încât să spun că această singură funcţie a conducerii este atât de importantă încât dacă voi, bărbaţii, veţi lua iniţiativa aici, aproape toate celelalte funcţii ale conducerii vor fi prezente.

Închei fiecare serie de sesiuni de consiliere pre-maritală cu aceste cuvinte: Viaţa voastră devoţională împreună, ca un cuplu, este sufletul şi bătaia de inimă a căsniciei voastre. Dacă slăbeşte, boala va apărea într-o mulţime de alte domenii care aparent nu au nici o legătură cu inima. Nu puteţi creşte spiritual ca un cuplu sau ca o familie fără rugăciune şi meditaţie zilnică împreună. Iar dacă nu creşteţi, veţi muri. Şi, bărbaţilor, aceasta este responsabilitatea voastră. Când Adam şi Eva au păcătuit în grădină iar Dumnezeu a venit de i-a chemat să dea socoteală, nu a contat că Eva a mâncat prima; Dumnezeu a spus: „Adame, unde eşti?” Acesta este cuvântul lui Dumnezeu către familia ta, în această dimineaţă: „Adame, soţule, tată, unde eşti?” El îţi va cere socoteală mai întâi ţie, nu soţiei tale, dacă familia ta a neglijat rugăciunea şi a pus televizorul înaintea Dumnezeului Celui Viu.

Iată cum să o iei de la început. Smereşte-te şi recunoaşte-ţi falimentul. Mărturiseşte-i soţiei tale păcatul. Petrece timp cu Dumnezeu şi planifică o săptămână de devoţiune împreună cu soţia ta şi cu familia. Anunţă-i că o nouă zi se iveşte, zi căreia familia trebuie să-i facă faţă. Apoi condu-i către Dumnezeu. Acest lucru pare atât de ameninţător pentru unii dintre voi, încât, gândindu-vă la el, sunteţi încordaţi. Trebuie să renunţaţi la atât de multă mândrie. Însă, fiţi curajoşi! Teama este un duşman neînsemnat. Nu-l lăsaţi să vă cucerească. Vă promit că, o dată ce aţi trecut de primul deal, o nouă lume se va deschide înaintea voastră. Vina care vă urmărea va fi de domeniul trecutului. Simţământul eşecului va fi şi el de domeniul trecutului. Nesiguranţa cu privire la dragostea ta pentru Dumnezeu şi pentru familia ta va fi şi ea trecută. Şi o mulţime de alte domenii care generau tensiune în căsnicia ta vor fi vindecate, domenii despre care nici nu ştiai că au ceva de-a face cu timpul de devoţiune al familiei.

Mai este o ultimă dimensiune a calităţii de conducător, dimensiune cu care, bărbaţilor, vă provoc. Tu eşti cel care trebuie să iei iniţiativa în împăcare. Nu vreau să spun că soţiile n-ar trebui să spună niciodată că le pare rău. Însă în relaţia dintre Hristos şi Biserica Sa, cine a luat iniţiativa să facă toate lucrurile noi? Cine a părăsit confortul şi siguranţa tronului său de dreptate pentru a demonstra mila la Calvar? Cine a venit mai întâi la Petru după ce acesta s-a lepădat de trei ori? Cine se întoarce la tine din nou şi din nou, iertându-ţi păcatul şi oferindu-ţi părtăşia Sa din nou? Aşadar, soţilor, calitatea voastră de cap înseamnă: Du-te! Ia iniţiativa! Nu contează dacă este vina ei. Acest lucru nu L-a oprit pe Hristos. Cine va sparge primul gheaţa tăcerii? Cine va rosti primul, cu vocea oarecum gâtuită: „Îmi pare rău. Vreau ca lucrurile să meargă mai bine.” S-ar putea ca ea să ia iniţiativa. Foarte bine. Însă vai de tine dacă crezi că a fi conducător te îndreptăţeşte să aştepţi. Dimpotrivă, şi aici tu eşti cel care trebuie să ia iniţiativa.

În concluzie, există slujire reciprocă în căsnicie. Însă rolurile soţului şi ale soţiei nu sunt identice. Soţul trebuie să fie capul, conducătorul. 1) El trebuie să fie cel dintâi în a căuta să-şi dezvolte propria relaţie cu Dumnezeu; 2) El trebuie să ia iniţiativa în formarea ţelurilor morale şi spirituale ale familiei; 3) El trebuie să ia iniţiativa în a aduna familia pentru rugăciune, pentru citirea Scripturii şi pentru închinare; 4) Şi tot el trebuie să considere ca o responsabilitate specială a sa faptul de a lua iniţiativa în împăcare.

Atunci când un bărbat are harul de a se smeri şi curajul de a face aceste lucruri, puterea lui Hristos este înălţată şi inima soţiei lui se bucură iar copiii lui se vor trezi şi-l vor numi binecuvântat.

De John Piper. © Desiring God.

Tradus de Tiberiu Pop

http://www.rcrwebsite.com/adam.htm

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole-crestine/adame-unde-esti-john-piper/

 

Acuila şi Priscila Harm Wilts

Nu ni se spune despre cei doi dacă aveau sau nu copii. Deci de la ei nu putem învăţa despre educarea copiilor. Dar ei sunt exemple clare pentru toţi cei căsătoriţi, credincioşi, tineri sau în vârstă, şi pentru timpul nostru cu privire la relaţia lor unul cu altul şi cu privire la dăruirea lor comună pentru Domnul şi lucrarea Sa. De aceea este potrivit ca în studiul nostru despre căsnicie şi viaţa de familie din Biblie să ne îndreptăm atenţia şi spre aceşti doi oameni căsătoriţi.

Numele lor sunt amintite de şase ori în Fapte şi în epistolele apostolului Pavel. Este remarcabil un lucru foarte neobişnuit pentru acel timp, şi anume că numele femeii este amintit de câteva ori primul. Din context rezultă clar de ce. Tratând acele versete vom reveni la acest punct. Aceasta ne arată din nou ce loc plin de onoare acordă Biblia femeii şi slujbei ei în familie şi în Adunare.

Prima dată citim despre ei în Fapte 18. Când Pavel a venit la Corint cu ocazia celei de-a doua călătorii misionare, a găsit acolo un iudeu pe nume Acuila, născut în Pont, care venise de curând cu soţia sa Priscila din Italia, deoarece Claudiu poruncise ca toţi iudeii să plece din Roma. Pavel a mers la ei. Deoarece şi el făcea corturi ca ei, a rămas la ei şi munceau împreună. Din istorie ştim că motivul acestei alungări a fost o revoltă. După ce iudeii au fost alungaţi din ţara lor şi împrăştiaţi printre popoare, mai marii ţărilor au găsit mereu motiv să-i urmărească pe iudei. Antisemitismul apare încă foarte des.

Acuila şi Priscila s-au refugiat în marele oraş Corint, o colonie romană bine înstărită, pentru a-şi întemeia acolo o nouă existenţă. Probabil, atunci încă nu erau creştini. Ca iudei temători de Dumnezeu mergeau în sinagoga iudaică, ce exista acolo, la fel ca în multe alte localităţi mari.

Deşi Pavel fusese chemat ca apostol al naţiunilor, vizita peste tot sinagogile iudaice, pentru a vesti acolo Evanghelia. Aşa i-a cunoscut şi pe aceşti doi, ceea ce a avut ca urmare rămânerea lui la ei. Pavel a rămas acolo un an şi jumătate, şi prin faptul că el însuşi lucra, a acoperit cheltuielile pentru întreţinerea sa. Mai târziu, într-o epistolă, i-a numit pe Acuila şi Priscila „colaboratorii mei“. Aceasta nu făcea referire la colaborarea lor profesională, ci la colaborarea în Evanghelie.

Acuila şi Pricila au fost, cu siguranţă, răsplătiţi din belşug pentru ospitalitatea lor! Ei au găzduit nu în necunoştinţă un înger (Evrei 13.2), ci ştiind un slujitor al Domnului. Aceasta a fost o mare binecuvântare pentru ei. Acuila şi Priscila nu doar au ajuns la întoarcerea la Dumnezeu şi la credinţa în Domnul Isus Hristos, ci ei au contribuit activ la răspândirea Evangheliei. Prin aceasta şi-au atras asupra lor ura iudeilor, care îl respingeau pe Pavel şi predica sa şi care l-au dus în faţa scaunului de judecată al guvernatorului roman. Pavel a fost îmbărbătat într-o viziune de noapte chiar de Domnul să nu tacă, ci să continue vestirea Evangheliei. Când iudeii s-au împotrivit să-l asculte şi au blestemat, Pavel s-a strâns cu iudeii credincioşi şi cu corintenii întorşi la Dumnezeu în casa mare a lui Iust, care se afla lângă sinagogă. Astfel, din aceste două grupe s-a format adunarea.

Optsprezece luni mai târziu, Pavel a părăsit Corintul şi s-a îndreptat spre Efes. Priscila şi Acuila au călătorit cu el. De acolo, Pavel a plecat mai departe, iar cei doi au rămas în Efes. Acolo au mers din nou în sinagogă. Despărţirea completă între iudaism şi creştinism a fost, probabil, un proces lent. În Efes au întâlnit un iudeu cu numele grecesc Apolo, care provenea din Alexandria din Egipt. El era un predicator, care călătorea din loc în loc, probabil în drum spre Ahaia, unde se afla şi Corint. Se obişnuia ca străinii, cu condiţia să fie iudei, să aibă permisiunea să spună un cuvânt în sinagogă. Câteodată chiar li se cerea acest lucru (Fapte 13.15).

Apolo s-a folosit de această ocazie pentru a vorbi în sinagoga din Efes celor prezenţi acolo. Fără îndoială, Priscila şi Acuila au apreciat foarte mult acel discurs. Apolo nu era numai un orator foarte bun şi entuziasmat, ci şi un învăţat înzestrat. Totuşi, cei doi au simţit că lipsea ceva în acel discurs. Nu era Evanghelia deplină, pe care o vestea Pavel, în care Hristos, răstignit şi înviat, era punctul central. Apolo nici nu putea vorbi despre aşa ceva, pentru că nu cunoştea aceste lucruri. La el ajunsese numai predica lui Ioan Botezătorul şi botezul pocăinţei, pentru a-L aştepta pe Hristos, care va boteza cu Duhul Sfânt. Când Acuila şi Priscila au observat acest lucru, nu i-au întors critic spatele, ci l-au invitat la o discuţie în casa lor. Priscila şi Acuila l-au luat la ei şi i-au prezentat mai exact calea lui Dumnezeu (Fapte 18.26). Manuscrisele vechi, găsite în timpuri recente, confirmă ordinea numelor „Priscila şi Acuila“ în acest verset. Cuvântul „cale“ apare deseori în cartea Fapte şi este o altă denumire pentru „Evanghelie“.

Am auzit odată pe un predicator spunând că pentru o femeie este mai important să studieze cartea de bucate decât Biblia. Nu sunt întru totul de acord şi sper că şi cititorii mei gândesc altfel. Aceasta nu înseamnă că pentru o femeie este lipsită de însemnătate cartea de bucate. Eu am apreciat şi savurat această artă culinară la soţia mea. Dar cunoaşterea Bibliei este necesară şi pentru femeie ca îndreptar pentru umblarea ei. Dacă este şi mamă, poate să-i înveţe pe copiii ei şi să le fie un exemplu.

Fără îndoială, Priscila a fost o gazdă excelentă, rămânând în amintirea multora cu mulţumire. Dar era capabilă şi să arate lui Apolo împreună cu soţul ei calea lui Dumnezeu. În capitolele anterioare am vorbit deja despre textul în care se spune că femeii nu îi este permis să înveţe în Adunare. Ceea ce a făcut Priscila nu stă în contradicţie cu acel text. În cazul ei era vorba despre o discuţie în casă, iar înzestratul Apolo nu a fost prea îngâmfat să asculte ceea ce îi spuneau din cunoştinţa lor mare acei doi simplii meşteşugari. Când a dorit să plece mai departe spre Ahaia, fraţii l-au îmbărbătat în acest sens şi i-au dat pentru ucenicii de acolo o „scrisoare de recomandare“. Acuila şi Priscila s-au bucurat şi ei foarte mult de acest lucru. Ei înşişi se întorseseră la Dumnezeu în Corint şi cunoşteau situaţia de acolo. Citim că Apolo a fost de mare ajutor credincioşilor de acolo: „Îi înfrunta cu mare putere pe iudei în public, dovedind prin Scripturi că Isus este Hristosul.“ În această slujbă şi în binecuvântarea rezultată de aici, Acuila şi Priscila îşi aveau partea lor. Ce exemplu plin de îmbărbătare sunt ei pentru toţi credincioşii căsătoriţi!

În timp ce se petreceau toate aceste lucruri în Corint, Pavel a venit din nou în Efes în a treia călătorie misionară. De aici, Pavel a scris prima sa epistolă către Corinteni. În ea a exprimat şi salutările adunărilor din Asia, care se formaseră prin lucrarea sa acolo, în mod deosebit şi salutările lui Acuila şi Priscila (aici numită „Prisca“), împreună cu adunarea din casa lor (1 Corinteni 16.19).

Când Pavel a fost nevoit să rupă orice legătură cu sinagoga din Efes, la fel ca în Corint, s-au strâns într-o clădire, şcoala lui Tiran. Când adunarea a crescut, clădirea fiind probabil insuficient de încăpătoare, s-au strâns şi în case. Acuila şi Priscila au pus casa lor la dispoziţie pentru astfel de strângeri. Aşa au stat lucrurile în Ierusalim, şi desigur şi în alte locuri. Dar toate aceste adunări în case formau un tot: adunarea din Efes. Avem aici iarăşi ospitalitatea şi dragostea de fraţi a acestor doi oameni.

Din nou citim numele lor în epistola lui Pavel către Romani: „Salutaţi pe Prisca şi pe Acuila, împreună-lucrătorii mei în Hristos Isus (care, pentru viaţa mea, şi-au pus capul; cărora le mulţumesc nu numai eu, ci şi toate adunările naţiunilor), precum şi adunarea din casa lor“ (16.3). Probabil, situaţia din Roma se schimbase în aşa măsură, încât puteau locui din nou acolo.

Pavel nu fusese încă în Roma, când scria acea epistolă, dar ştia că acolo erau credincioşi. Spera să-i viziteze, după cum rezultă din începutul acestei epistole. Ştia şi că Acuila şi Priscila continuaseră lucrarea lor de evaghelizare şi, la fel ca în Efes, puseseră la dispoziţie casa lor pentru strângerile laolaltă ale credincioşilor.

Câţiva ani mai târziu, Pavel scria a doua sa epistolă către Timotei, care lucra atunci în Efes. Probabil, Acuila şi Pricila se mutaseră iarăşi acolo, pentru că Pavel l-a rugat pe Timotei să-i salute pe ei şi pe alţii din partea lui. În această epistolă nu ni se relatează ceva deosebit despre aceşti doi oameni, probabil erau suficient de cunoscuţi. Într-adevăr, în Noul Testament nu se găsesc alţi doi oameni căsătoriţi despre care să ni se relateze atât de multe lucruri bune ca despre Acuila şi Priscila. Să le urmăm exemplul!

Din câte ştim, Acuila şi Priscila n-au avut copii. Au trecut într-un mod corect peste dezamăgirea cu privire la aceasta. Ei s-au pus la dispoziţia Domnului şi a slujbei Sale cu toată energia şi dăruirea şi cu tot ce aveau. Această posibilitate o au şi astăzi oamenii căsătoriţi fără copii; eu cunosc câţiva care urmează acest exemplu. Astfel, tristeţea se transformă în binecuvântare pentru sine şi pentru alţii.

Există şi credincioşi care nu s-au căsătorit niciodată sau care şi-au pierdut partenerul de viaţă. Ei stau singuratici în viaţă şi simt adesea dureros singurătatea şi golul. Dar Domnul este puternic să umple acest gol şi să facă viaţa plină şi bogată. Să ne gândim la bărbatul singur, Pavel. La câtă fericire a renunţat el de bunăvoie, dar ce mare binecuvântare a fost prin aceasta pentru alţii! Să ne gândim la profeta Ana, care a cunoscut numai şapte ani de viaţă fericită de căsnicie şi apoi a rămas singură ca văduvă. Ea nu a suferit din cauza acestui necaz, ci a slujit zi şi noapte lui Dumnezeu; când la vârsta de optzeci şi patru de ani a putut să vadă în templu împlinirea promisiunii lui Dumnezeu, L-a lăudat pe Dumnezeu şi a vorbit despre El tuturor celor care aşteptau în Ierusalim salvarea (Luca 2.36-38). Să ne gândim la Dorca, care era singură, a cărei viaţă era plină cu lucrări bune şi milostenii, pe care le făcea pentru văduve nevoiaşe (Fapte 9.36-43). Să ne gândim la fiicele necăsătorite ale lui Filip, a căror viaţă era umplută cu slujba de profeţire, vorbind spre îmbărbătarea, îndemnarea şi mângâierea celorlalţi (Fapte 21.9; 1 Corinteni 14.3).

Aş putea să continui. Un credincios nu trebuie să se lase copleşit de singurătate, tristeţe şi dezamăgirile vieţii. Dumnezeu deschide me-reu noi căi şi dă posibilităţi pentru a fi activ pentru alţii.

Pentru noi toţi, fie că suntem căsătoriţi sau necăsătoriţi, cu sau fără copii, are valabilitate cuvântul din 1 Corinteni 15.58: „De aceea, fraţii mei preaiubiţi, fiţi tari, neclintiţi, prisosind întotdeauna în lucrarea Domnului, ştiind că osteneala voastră nu este zadarnică în Domnul.“

Familia din Betania

Iosif şi Maria

Zaharia şi Elisabeta

http://www.clickbible.org/ascunse/teme-biblice-2/familie-2/familii-din-scriptura/acuila-si-priscila/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole-crestine/acuila-si-priscila-harm-wilts/

ACEST OM. Ah, câtă frumuseţe, cât belşug de blândeţe şi uimire stă în Fiinţa Lui…

 

Ah, câtă frumuseţe, cât belşug de blândeţe şi uimire stă în Fiinţa Lui… Luând chip de om, El ne-a arătat cum să trăim în această lume, ne-a învăţat cum să iubim, să iertăm… cum să ajutăm şi să ne acceptăm unii pe alţii.

„Chiar dacă era Fiu, a învăţat să asculte prin ceea ce a suferit.”

El nu a îndeplinit pe jumătate planul care I-a fost dat… ci, punând mâna pe plug, nu S-a uitat înapoi, ci a dus până la sfârşit lucrarea ce I-a fost încredinţată.

El nu S-a considerat o fiinţă prea Înaltă pentru a sta împreună cu cei slabi sau săraci, cu cei păcătoşi, cu cei bolnavi şi îndureraţi… ci i-a iubit – la fel ca pe cei bogaţi, pe cei înstăriţi, pe cei sănătoşi… Nu a dorit locurile înalte ale sinagogilor, deşi El era Singurul care trebuia să fie slăvit. Nu a studiat învăţătura acestei lumi, dar înţelepciunea Lui se situa deasupra oricărei cunoştinţe omeneşti. A ştiut să-i vindece pe cei bolnavi, să dea mâncare celor flămânzi, să ia poverile multora asupra Lui, să dea mântuire tuturor celor cred în El.

Niciodată El nu a avut nimic, deşi toate erau ale Lui.* El nu a fost bogat, şi totuşi, a îmbogăţit pe mulţi. Îţi ardea inima de nerăbdare să stai în prezenţa Lui, să-L asculţi, să-I atingi haina… şi, ajungând în acel loc, nu mai doreai altceva. El îţi era îndeajuns. Erai în siguranţă, iubit şi acceptat. În preajma Sa nu puteai să te prefaci, dar nici nu îţi era necesar. Dragostea Lui acoperea neputinţa şi îngrijorarea ta, păcatul tău… şi te făcea liber.

Tot ceea ce a făcut El a fost suficient pentru oricine dorea să se apropie, să creadă şi să primească viaţă veşnică.

Ce mare har că ni S-a descoperit! Iar acum, că L-am cunoscut şi că am fost cunoscuţi de El, nu ne mai întoarcem la cele vechi. Noi nu mai suntem ai noștri, ci ai Celui ce a plătit un preț atât de mare pentru a ne salva – Lui Îi datorăm totul. El e Adevărul, e Viaţa, e bucuria noastră! Ce onoare de a-L cunoaşte pe acest Om! A fost, este şi va fi despre El – despre jertfa Lui, despre învierea şi biruinţa Lui… Ce dragoste fără de margini!

Cu El mă voi lăuda!

*Lloyd C. Douglas, „Cămașa lui Cristos”.

http://tineri.betania.ro/acest-om/

https://crestintotal.ro/2017/05/30/acest-om-ah-cata-frumusete-cat-belsug-de-blandete-si-uimire-sta-in-fiinta-lui/?

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole-crestine/acest-om-ah-cata-frumusete-cat-belsug-de-blandete-si-uimire-sta-in-fiinta-lui/

Acan – de H. L. Heijkoop

Acan

Numele Acan înseamnă „instigator“, iar aceasta ne arată clar caracterul aceluia care trăieşte în păcat în mijlocul poporului lui Dumne-zeu. El nu este numai o piedică în calea binecuvântării şi a victoriei, ci el aduce un blestem asupra întregului popor. Acan era fiul lui Carmi, fiul lui Zabdi, fiul lui Zerah, din seminţia lui Iuda. Cuvântul lui Dumne-zeu nu aminteşte întâmplător de două ori descendenţa lui Acan, prima dată în versetul 1 din capitolul 7, apoi în versetul 18. Această des-cendenţă este urmărită până la a patra generaţie. Aşa cum în descen-denţa naturală există o moştenire a trăsăturilor de caracter, tot aşa vedem în Cuvântul lui Dumnezeu că în lucrurile spirituale există o moştenire. Cine are ochii deschişi a observat cu siguranţă cum credincioşii poartă trăsăturile de caracter ale strămoşilor lor. Dacă Cu-vântul lui Dumnezeu ne prezintă acest fapt atât de detaliat aici, ar fi bine să ţinem seama de el şi să aplicăm la noi învăţătura spirituală.

Primul lucru care se spune despre Acan este că provenea din se-minţia lui Iuda. Iuda înseamnă: El să fie lăudat. Nu ar trebui să fie lauda şi preamărirea lui Dumnezeu trăsătura de caracter normală a fiecărui credincios, care cunoaşte pe Domnul Isus, gloria şi harul Său? Dar nu numai atât. Acan provenea din familia lui Zerah, al cărui nume înseamnă „eliberare“. Cine este umplut de gloria Domnului Isus şi Îl laudă şi adoră cu admiraţie, a avut parte şi de eliberare. Asupra unui astfel de om, lumea nu mai are nicio putere. El este eliberat de sub robia lui satan şi a păcatului. Inima nu poate fi umplută cu Domnul Isus şi cu Tatăl, fără ca să fie eliberată de satan, de lume şi de păcat.

Fiul lui Zerah era Zabdi. Acest nume înseamnă „cadou“. Caracteristica lui Zabdi era preocuparea cu binecuvântările pe care le poseda ca şi parte a poporului lui Dumnezeu. Preocuparea cu binecuvântările nu este un lucru negativ. Dar dacă viaţa noastră este caracteri-zată numai de acest lucru, iar inima noastră nu se mai preocupă cu Dăruitorul acestor binecuvântări, lipseşte ceea ce este cel mai important în viaţa unui credincios.

Fiul lui Zabdi era Carmi care înseamnă „via mea“. În Cuvântul lui Dumnezeu, vinul este o imagine a bucuriei. Carmi era caracterizat de această bucurie. Ce binecuvântare este bucuria! În Galateni 5, bucuria face parte din roada Duhului. Ce bucurie este în inimile noastre că am devenit proprietatea Domnului Isus! Ce bucurie avem când ne preocupăm cu Domnul! Dar dacă vom căuta bucuria pentru ea însăşi, dacă aceasta caracterizează viaţa noastră, chiar dacă este vorba despre bucuria în lucrurile spirituale, oricât de bună este această bucurie, totuşi nu Domnul Isus singur este obiectul inimii noastre. Aceasta înseamnă că nu vom avea parte niciodată de bucuria deplină, care rezultă din părtăşia netulburată cu Domnul.

Oare nu putem recunoaşte din însemnătatea numelor strămoşilor lui Acan o decădere spirituală? Ce vorbire serioasă către toţi părinţii, dacă se gândesc la faptul că starea lor spirituală exercită o influenţă asupra copiilor lor.

Dumnezeu descoperă răufăcătorul din mijlocul poporului. În versetul 19, Iosua îi cere lui Acan să mărturisească. Primul cuvânt pe care îl rosteşte Acan este: „Am văzut…“ (versetul 21). Acan nu a făcut ceea ce spunea Iov despre sine în capitolul 31.1: „Am făcut legământ cu ochii mei.“ Acan nu şi-a păzit ochii, ci a privit spre lucruri, la care nu ar fi trebuit să privească. Urmarea a fost că le-a poftit şi a luat lucrurile interzise. Şi despre Eva citim în Geneza 3 că mai întâi a văzut, apoi a poftit şi apoi a luat. Cât de mult trebuie să fim atenţi la ochii noştri, ca să nu vedem lucruri care nu sunt bune! Cât de mulţi au căzut în păcat prin ceea ce au văzut! Acesta este marele pericol al televizorului. Cu câte lucruri este întinat cineva care priveşte ceea ce este oferit acolo! Prin vedere este trezită pofta, care apoi conduce la păcat.

Mai întâi, Acan aminteşte că a văzut o manta frumoasă de Şinear. Şinear se află în Babilon. Din Geneza 10 putem învăţa ce înseamnă Babilon (încurcătură) din punct de vedere spiritual. Babilonul este o imagine a lumii religioase; să nu o încurcăm cu Egiptul, care este o imagine a lumii fără Dumnezeu. Dacă ne gândim că noi suntem în ţară, adică în locurile cereşti, vedem aici că pentru noi cel mai mare pericol nu îl reprezintă lumea fără Dumnezeu, ci lumea religioasă. Cu toţii cunoaştem însemnătatea hainelor în Scriptură. Hainele sunt o imagine a obiceiurilor noastre, a felului nostru de trai, a tuturor lucruri-lor pe care ceilalţi le văd la noi. Aici, Acan a luat o manta de Şinear. Din punct de vedere spiritual, aceasta înseamnă că el a preluat obice-iurile din lumea religioasă, pentru a se împodobi cu ele. Dumnezeu interzisese acest lucru foarte clar. Cum ar putea astfel de obiceiuri să fie vreodată în concordanţă cu ţara Canaan, locurile cereşti? Vedem cât de mare era păcatul prezentat aici?

Nu este acesta un îndemn serios pentru a înlătura aparenţa spiri-tuală? Cum putem prelua în viaţa noastră personală sau în viaţa comună a Adunării, forme şi lucruri exterioare ale lumii religioase, numai pentru că au o aparenţă frumoasă şi sunt atrăgătoare pentru carne? Toate obişnuinţele noastre trebuie să fie în concordanţă cu poziţia noastră în ţară. Numai atunci Domnul poate să ne binecuvânteze şi să ne dea victoria.

Al doilea lucru pe care l-a luat Acan erau două sute de sicli de argint. În Cuvântul lui Dumnezeu, argintul este preţul răscumpărării (Exod 30.11-16; Zaharia 11.13). Nu ne aminteşte acest preţ de preţul plătit de Domnul Isus pentru salvarea noastră, lăsând sângele Său preţios să curgă? Argintul ne aminteşte de dragostea Domnului, dragoste în care El Şi-a dat viaţa Sa pentru a ne răscumpăra. Vai de noi dacă revendicăm pentru noi ceva din ceea ce a fost necesar pentru salvarea păcătoşilor, pentru a ne mări astfel onoarea! Aşa se întâmplă când credem că putem adăuga ceva la mântuirea noastră veşnică. Toată onoarea i se cuvine numai Domnului! Tocmai acesta este unul din păcatele lumii religioase, pentru că a revendicat ilegal argintul pentru sine, deşi Dumnezeu a poruncit foarte clar ca tot argintul şi tot aurul împreună cu uneltele de fier şi de aramă să fie puse în vistieria Casei lui Dumnezeu.

Ultimul lucru pe care l-a luat Acan a fost un lingou de aur în greutate de cincizeci de sicli. În Cuvântul lui Dumnezeu, aurul este o imagine a gloriei divine pe care am primit-o prin răscumpărare. Acan a luat aceste comori pentru a le poseda singur. Vai de noi dacă folosim bo-găţiile primite pe baza lucrării Domnului Isus, aceste slăvi divine, pen-tru a ne împodobi noi înşine, ca şi cum nu ar fi ceva ce am primit, ci ca fiind ceva de la noi! Vai de noi, dacă folosim ceea ce am primit prin harul nemărginit al lui Dumnezeu, ca să hrănim mândria noastră! Urmarea va fi judecata lui Dumnezeu. Dumnezeu nu poate permite aşa ceva. Dumnezeu veghează asupra onoarei Fiului Său şi asupra glori-ei lucrării Sale. Numai lucrarea Domnului Isus este baza pe care un păcătos poate veni la Dumnezeu. Numai Duhul Sfânt poate lucra în conştiinţa unui păcătos. Desigur, este adevărat că Dumnezeu ne poate folosi în acest sens, putem să vestim Evanghelia. Dar să nu uităm că Duhul Sfânt este acela care aplică Evanghelia la inimă şi conştiin-ţă, ca omul să vină la pocăinţă şi Dumnezeu să-l poată binecuvânta.

Această întâmplare gravă conţine o învăţătură pentru timpul actu-al. De ce triumfă lumea? Oare nu datorită faptului că în tabără este blestemul? Puterea lumii alungă puterile credinţei, pentru că plăcerea lumii şi-a găsit intrare în multe inimi. Unele corturi sunt ascunzători ale lăcomiei, ale mândriei şi ale plăcerilor. Bogăţia, moda, onoarea, presti-giul au ocupat în inimi locul Cuvântului şi al voii Domnului. Aceste păcate personale nerecunoscute împiedică dezvoltarea mărturiei Domnului.

Care este poziţia noastră faţă de această neorânduială, ale cărei urmări le vedem? Ne întrebăm care sunt cauzele? Plăcerile lumii, bo-găţia şi prestigiul s-au strecurat în casele, în familiile şi în viaţa celor ce mărturisesc Numele Domnului, dar care uită onoarea care Îi revine Lui. Puterea care ar trebui să biruie lumea a fost paralizată prin împlinirea plăcerilor cărnii.

Nu este oare momentul să ne plecăm înaintea Domnului şi să-L întrebăm: „Doamne, sunt eu? Este în familia mea, în cortul meu?“ Să nu spună nimeni că nu este răspunzător pentru familia sa! Întreaga familie a lui Acan, fiii şi fiicele sale, au fost duşi în valea Acor. Acan, tatăl familiei, a fost declarat vinovat şi toţi au fost omorâţi cu pietre. Păcatul său a adus ruşine şi ocară asupra familiei sale, asupra nea-mului său şi asupra naţiunii sale, dar mai ales asupra Numelui Domnului. Păcatul său a transformat dreptul său sfânt de aparţinător al poporului lui Dumnezeu în murdărie şi ruşine naţională.

Domnul a descoperit păcatul ascuns al lui Acan. Ceea ce s-a întâmplat în ascuns, a fost vestit de pe acoperiş. Sorţul a căzut asupra vinovatului în faţa întregului Israel. Astăzi nu mai decide sorţul, pentru că Dumnezeu acţionează prin Duhul Sfânt cu ajutorul Cuvântului scris. Cuvântul cel viu al lui Dumnezeu judecă gândurile şi intenţiile inimii şi „toate sunt goale şi descoperite înaintea ochilor Aceluia cu care avem a face“ (Evrei 4.12-13). Dacă ne judecăm noi înşine cu acest Cuvânt, nu vom fi judecaţi în public de Domnul.

Dar trebuie să permitem luminii Cuvântului să lumineze motivele acţiunii noastre, şi nu numai faptele ca atare. Dumnezeu cunoaşte dorinţele şi scopurile noastre; acestea le putem ascunde faţă de cei mai apropiaţi nouă. Deoarece putem atât de uşor să ascundem motivaţiile noastre, putem uita că ochiul lui Dumnezeu cunoaşte şi cele mai intime şi ascunse intenţii ale noastre. Cât de groaznic ar fi, dacă în ascunzişul inimii noastre am ascunde la fel ca Acan în cortul său bogăţiile acestei lumi pentru satisfacţia noastră proprie!

Trebuie să facem o aplicaţie practică a adevărurilor conţinute în acest capitol. Să nu încercăm să ne sustragem de la realitatea că ar putea să fie ceva în noi, care ar reprezenta o piedică pentru binele spiritual al fraţilor noştri! Dacă există ceva, care nu este descoperit, dar care împiedică, ca puterea lui Dumnezeu să se dezvolte în mărtu-ria noastră faţă de fraţi şi faţă de lume, trebuie să fie adus la lumină. Să descopere Dumnezeu cauza slăbiciunii noastre actuale şi apoi să recunoaştem în lumina prezenţei Sale păcatele noastre ascunse!

Să observăm că acea fugă ruşinoasă de la Ai a fost cauzată de păcatul ascuns al unui singur om. Dacă Acan ar fi recunoscut păcatul mai devreme, ruşinea publică a poporului său ar fi putut fi evitată. De aceea să începem cu noi şi să recunoaştem înaintea Domnului: „Doamne, am păcătuit în cutare şi cutare lucru!“

Inimile noastre sunt mereu în pericol de a fi atrase de ceea „ce este în lume“. Dacă cedăm şi ne lăsăm influenţaţi de lume, ne întinăm uşor, şi părtăşia cu Dumnezeu este tulburată. De aceea Scriptura ne spune: „Nu iubiţi lumea, nici cele din lume“ (1 Ioan 2.15).

Când ne rugăm: Doamne, păzeşte-ne de rău, atunci trebuie să şi dorim să acţionăm conform Cuvântului: „Feriţi-vă de orice formă a răului.“ Când ne rugăm ca Domnul să ferească inimile noastre de influenţele lumii şi să le îndrepte mai mult spre El, atunci nu putem să ne umplem lumea gândurilor noastre cu lectură sau imagini lumeşti sau să păstrăm prieteniile cu lumea. Dacă dorim să fim ocrotiţi prin puterea lui Dumnezeu, atunci ne vom strădui să rămânem cu toată inima aproape de Domnul.

Harul poate lucra în noi, şi el doreşte să lucreze şi să trezească în noi dorinţa să-L urmăm pe Domnul cu inimi neîmpărţite.

http://www.clickbible.org/teme-biblice/persoane-din-scriptura/acan-2/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole-crestine/acan-de-h-l-heijkoop/

Abuzatorul sexual să se pocăiască

Teofil Gavril  04/10/2017  Abuz sexual, Meditări

Cel mai toxic aspect al abuzului sexual cred că e tăcerea. Tăcerea victimei care nu știe cum să procedeze, se teme să spună cuiva, simte vinovăție și nu are curaj dar și tăcerea abuzatorului care la fel în multe cazuri nu știe cum să procedeze, se teme de consecințe și speră ca totul să „se îngroape de la sine”. Totuși tăcerea e cel mai toxic aspect într-un asemenea caz pentru că taie accesul victimei la vindecare și taie accesul abuzatorului la pocăință.

Cei mai mulți din abuzatori realizează la un moment dat (cu excepția celor bolnavi mintal) răul pe care l-au săvârșit, le pare rău de ceea ce au făcut dar sunt total neinformați despre ce ar putea face atunci așa că aleg să tacă și să spere că totul va fi bine. Din păcate… nu va fi bine. Consecințele unui abuz sexual se pot manifesta la victimă și după zeci de ani de aparentă liniște. Încă nu am întâlnit persoane (nu spun că nu există) care să fi fost abuzate și să nu trebuiască să suporte consecințele acelui episod urât al vieții. Deci să speri că abuzul pe care l-ai exercitat asupra unei persoane va trece de la sine e total fantasmagoric.

Cred cu tărie că și un asemenea păcat poate fi iertat de Dumnezeu chiar dacă omenește îmi pare așa de josnic. În consecință cred că și un abuzator sexual trebuie să se pocăiască de răul făcut și să nu îl mai facă. Nemărturisirea păcatului acestuia din păcate favorizează repetarea lui șoi expune alte și alte persoane. În acest sens îmi propun să scriu câteva rânduri pentru cei ce se află în postura de abuzatori.

Mergi înaintea lui Dumnezeu și cere ajutor. Orice om are nevoie de iertarea lui Dumnezeu și da îndrumarea Duhului Sfânt dar mai ales de curățirea prin sângele Mântuitorului. Mergi sincer înainte lui Dumnezeu unde trebuie să mărturisești păcatul tău, să îți ceri iertare și să ceri lumină despre ce trebuie să faci și cu cine trebuie să vorbești pentru a proceda în cel mai bun mod cu o problemă așa de sensibilă. Ai nevoie de iertare și călăuzire pe care numai Dumnezeu le poate da.

Oprește-te și nu mai păcătui. Este vital dacă ai conștientizat gravitatea păcatului tău să te oprești. Dacă ți se pare că nu poți singur cere ajutor. Satan se folosește adesea de minciuna că nu ne putem opune păcatului ca să îl mențină în viața noastră. Sângele mântuitorului însă ne dă biruință asupra oricărui păcat.

Retrage-te din slujire. Orice slujire ai avea în biserică, măcar pentru moment trebuie să nu o mai faci. Știu că îți este greu dar te rog pentru numele lui Hristos să te retragi din slujire dacă nu ai rezolvat această problemă. Nu e vorba de iertarea pe care o capeți ci de restaurare. Uneori trebuie să admiți că toată viața nu mai ai voie la o anumită slujire ci trebuie să faci altceva.

Caută ajutor. Poți lupta și de unul singur dar e imens de greu. Probabil abuzul făcut de tine are ca influență majoră o traumă sau un abuz la care ai fost supus și tu și atunci chiar ai nevoie de ajutor specializat. E dramatic să lupți de unul singur cu asemenea poveri și traume. Există soluții și există și oameni care să ajute chiar dacă asta de cele mai multe ori costă.

Nu contacta direct victima sau victimele. Dacă chiar e nevoie de discuții trebuie neapărat să fie prezentă și o altă persoană care știe ce s-a întâmplat. Să discuți cu o victimă despre asta înseamnă să stârnești trăiri dureroase pe care sigur nu știi cum să le abordezi. Unele din victime pot somatiza foarte puternic uneori stări de vomă sau chiar hemoragii, atacuri de panică și altele. Nu te juca cu asta crezând că poți rezolva tu lucrurile între tine și victimă.

Nu vorbi cu oricine despre asta. E spre binele tău și spre binele altora să vorbești despre problema asta doar cu persoane de încredere care chiar te-ar putea ajuta sau sfătui cu înțelepciune și sub călăuzirea Duhului Sfânt. Evită tentația ca după pocăință să faci spectacol din asta cum fac unii.

Sunt doar câteva gânduri sumarizate din ampla abordare a acestei probleme. Poate că unor persoane vor folosi aceste rânduri la un moment dat. Doamne dă pocăință și să nu mai existe asemenea cazuri în lume.

Aștept cu interes comentarii și în anonimat pentru a contura cât mai bine acest aspect care sin păcate e așa de răspândit și printre creștini. Dacă vreți să spuneți ceva puteți să folosiți fie pagina de contact unde folosiți un pseudonim sau chiar în comentarii folosind date fictive. Poate experiențele voastre pot ajuta oameni care trec prin asta.

https://www.filedinjurnal.ro/2017/10/04/abuzatorul-sexual-sa-se-pocaiasca/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole-crestine/abuzatorul-sexual-sa-se-pocaiasca/

ABUZUL SPIRITUAL – ARMA PREFERATĂ A CELOR OBSEDAŢI DE PROPRIA LOR IMPORTANŢĂ

Rândurile de mai jos sunt transcrise, prin bunavoința celor de la Alfa Omega TV, după un interviu dat acum câteva luni. I-am avut în vedere pe acei pseudolideri spirituali, obsedați de propria lor importanță și care nu pot suferi autoritatea spirituală, dar se poartă în bisericile lor ca niște mici “guru de scară de bloc”, rănind și abuzând oamenii care le contestă apucăturile dictatoriale. Sper să fie de folos cuiva, mai ales celor care, spre marea mea bucurie, s-au grăbit să-l posteze înaintea mea, făcându-mi o plăcută surpriză. Poate învață ceva și cei care sunt gata să “dea cu capul de pereți” sau să amenințe cu excluderea oameni, care au de două ori și jumătate vârsta lor, pentru simplul fapt că și-au permis să-i confrunte cu realitatea.

“A fi un lider după voia lui Dumnezeu e foarte diferit de a fi lider din perspectiva umană, seculară. Domnul Isus a venit cu un concept nou. Mai ales într-o vreme în care imperiul roman avea un dispreț total pentru smerenie, și aprecia aroganța, trufia. Erai tare dacă te uitai de sus la toți ceilalți. Dar Domnul Isus vine cu un model nou de lider, modelul liderului slujitor. Este ceva nou ceea ce Domnul Isus introduce, nu are mare trecere astăzi în lume, din păcate uneori nici măcar în Biserică acest model de lider-slujitor nu este foarte bine înțeles. Mai ales în cultura evanghelică românească, foarte mulți au alergie chiar la expresia „lider”, din diverse motive.

Autoritatea spirituală este importantă și în familie, nu doar în Biserică. Așa a rânduit Dumnezeu lucrurile. În creație, apostolul Pavel spune că Dumnezeu a stabilit o ordine de autoritate: Dumnezeu e capul lui Hristos, Hristos este capul oricărui bărbat. În familie, în primul rând autoritatea spirituală este soțul, iar împreună cu soția lui, sunt autoritatea spirituală pentru copii. Copiii trebuie să-i asculte, să-i cinstească… sunt diferite faze. Nu e chemat un copil la 30 de ani să asculte de părinții lui ca la 3 ani, e o mare diferență. În tot timpul vieții, copiii trebuie să-și cinstească părinții, dar cinstirea aceasta capătă diverse valențe în funcție de vârstă.

La fel este și în Biserică. S-ar instaura haosul dacă nu ar fi o conducere. Conducerea supremă, capul Bisericii, este Hristos, așa cum ne spune Scriptura în Coloseni și Efeseni. Dar de asemenea este scris că El a dat pe unii apostoli, pe alții prooroci, pe alții evangheliști, pe alții păstori și învățători, pentru desăvârșirea sfinților, în vederea lucrării de slujire (Efeseni 4:11-12). Dumnezeu a dat aceste grupuri de slujitori, oameni chemați să conducă, și Scriptura spune că ei sunt învredniciți de cinste.

Fiecare credincios e responsabil înaintea lui Dumnezeu de sufletul lui, dar păstorul și cel chemat în autoritate spirituală în Biserică, la rândul lui e răspunzător de toți, și va da socoteală de sufletele lor (Evrei 13:17). Este benefic să fii sub autoritatea unui om care, alături de tine, este și el responsabil de sufletul tău. De aceea, atunci când cineva înțelege corect autoritatea, își dorește să fie sub autoritate. Pentru că este extraordinar să fii sub o umbrelă, să nu bată ploaia direct pe tine. Dar când nu înțelegi autoritatea, o vezi ca pe ceva opresiv.

Uneori autoritatea scapă însă de sub control, și devine opresivă. Atunci, cel care face asta, dovedește că el însuși nu mai este sub autoritate. Pentru că cel ce este sub autoritatea lui Hristos va ști cum să-și exercite autoritatea mai departe, și la rândul lui, va ști când trebuie să se supună și el altora. În felul acesta, toți cei ce sunt parte din Biserica lui Hristos sunt învățați să trăiască sub autoritate.

Din păcate anumiți oameni ajung în poziții de conducere, însă nu știu dacă pot fi numiți lideri. Prin diverse metode sau datorită felului în care funcționează o biserică anume, aceștia ajung în funcții de conducere, dar neavând darurile necesare pentru a fi un lider slujitor. Omul chemat la o lucrare ca și aceasta are mai multe daruri cu care Domnul îl înzestrează, unele naturale, altele supranaturale. Unii confundă autoritatea cu dictatura. Alții confundă autoritatea cu anarhia și nu sunt încântați de autoritate. Unii fac prea mult caz de autoritatea lor și consideră că autoritatea înseamnă doar să comanzi sau să dai cu pumnul în masă.

În primul rând, creștinii care au fost abuzați spiritual riscă de foarte multe ori să se închidă în ei înșiși. Unii părăsesc biserica. Dar cred că dacă cineva a trecut prin așa ceva, cel mai cinstit ar fi să vorbească cu cineva, o persoană spirituală, să împărtășească durerea și ceea ce s-a întâmplat.

Și cred că ar fi benefic să confrunte în dragoste persoana care l-a abuzat spiritual, după ce se poate elibera de acea apăsare, sau tocmai în vederea eliberării. Dar nu pentru ca să acuze, ci pentru a-i arăta acestei persoane situația în care l-a dus, pentru că mulți nu realizează.

Una este când ești abuzat spiritual de o singură persoană, dar și mai grav este când sunt mai multe persoane, când e vorba de un consiliu pastoral sau de comitetul unei biserici locale în care mai mulți oameni, poate fără să-și dea seama, poate neavând toate informațiile, au nedreptățit pe cineva și au produs o durere, un abuz care a lăsat în urmă durere. Oamenii aceștia trebuie confruntați.

Iar când persoana abuzată este prea slabă ca să facă acest lucru singură, atunci alți creștini spirituali ar trebui să-i încurajeze și să meargă împreună cu ei să confrunte persoanele care au produs abuzul, mergând înspre o împăcare, înspre iertare, înspre o închidere a conflictului și de reparare a ce se poate repara.

Din păcate, uneori anumite abuzuri de genul acesta sunt atât de dramatice, încât oamenii care au fost loviți, mai ales dacă sunt tineri, poate după zeci de ani se vor întoarce înapoi, căutându-L pe Dumnezeu, căutând părtășia Bisericii. Există acea vorbă că timpul vindecă lucrurile. Nu e adevărat. Iertarea vindecă! Timpul doar poate lungi agonia, poate duce la perioade în care nu te concentrezi așa mult la problema din trecut. Dar de obicei când apare o altă problemă similară, riscul e să revii la problema originară, de acolo de unde se trag mai multe probleme.

Ceea ce vindecă cu adevărat este Hristos, și el vindecă prin iertarea care se cere și care se oferă, și prin împăcarea care urmează, altfel pot rămâne traume pentru totdeauna.”

Samy Tuțac

ABUZUL SPIRITUAL-Arma preferată a celor obsedați de propria lor importanță

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole-crestine/abuzul-spiritual-arma-preferata-a-celor-obsedati-de-propria-lor-importanta/

 

A REFUZAT SĂ INTRE

”El s-a întărâtat de mânie, şi nu voia să intre în casă. Tatăl său a ieşit afară, şi l-a rugat să intre.” (Luca 15:28)

“Un om avea doi fii.” Așa începe istoria din Luca 15:11. Cel mai tânăr care era pasionat de aventură și-a luat viața în propriile mâini și a plecat în lumea mare. N-a ascultat de sfaturile înțelepte ale tatălui, ci a crezut că el știe totul. Ce s-a întâmplat cu el și cum L-a urmărit Dumnezeu am văzut în meditația trecută (27/8/16). Astăzi privim la fratele lui mai mare. Era liniștit și harnic. Gospodar desăvârșit și ascultător. N-a făcut nimic care să-i aducă nume rău, nici lui și nici familiei. Până în momentul în care fratele lui ”vagabond” s-a întors acasă pocăit. Era la câmp, iar sărbătoarea începuse deja. Când a aflat ce s-a întâmplat a făcut o criză de nervi și a izbucnit într-o  într-o atitudine ieșită de sub control. ”A reușit” să–l scoată pe tata de la masă și – la invitația lui plină de dragoste – să refuze să ia parte la sărbătoare. Ce trist! Avea tot ce-i dorea sufletul dar n-avea dragoste. Înțelegem acest lucru din felul în care s-a comportat:

1). Și-a necăjit tatăl. În toiul sărbătorii fiul cel mare nu ține cont de nimic și de nimeni. Tot ce contează este eul lui. Se ceartă cu tatăl său care: ”a ieşit afară, şi l-a rugat să intre.” (Luca 15:28) însă fără nici o șansă de reconciliere. Reproșurile la adresa tatălui veneau unul după altul: “Iată, eu îţi slujesc ca un rob de atâţia ani, şi niciodată nu ţi-am călcat porunca; şi mie niciodată nu mi-ai dat măcar un ied să mă înveselesc cu prietenii mei.” (Luca 15:29). La răspunsul plin de dragoste și înțelegere al tatălui: – “tu întotdeauna eşti cu mine, şi tot ce am eu este al tău.” (Luca 15:31) – el continuă să se încăpățâneze și să rămână neclintit în atitudinea față de tatăl. Așa cum se întâmplă și astăzi în relația omului cu Tatăl din Ceruri. Pentru atâtea lucruri care ne aduc suferință cel vinovat este Dumnezeu. Ce trist! Scriptura spune că: ”El face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni, şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi.” (Matei 5:45). Atunci te întreb: ce vină are EL că ție nu-ți merg lucrurile așa cum ai vrea? Oare ești în regulă în relația ta cu El? De ce te cerți cu Dumnezeu pentru păcatele și mizeria din viața ta? Este încă plin de dragoste și așteaptă să faci liniște în sufletul tău și să-ți schimbi atitudinea față de El ca să te poată binecuvânta. Pocăiește-te omule! Și vei vedea minunile Lui în viața ta.

2). Și-a negat fratele. În situații de criză se dovedește identitatea adevărată a fiecăruia dintre noi. Fiul cel pierdut a fost găsit; s-a întors acasă smerit și pocăit. Asta l-a făcut pe tata să se bucure și să ”decreteze” un timp de celebrare. Toată lumea s-a bucurat până când a ajuns acasă fiul cel mare care – revoltat peste măsură – a încercat să strice totul. După ce și-a necăjit tatăl și-a jignit și fratele. L-a negat refuzând să-l mai recunoască ca și frate și a comentat strigând: ”acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu femeile desfrânate.” (Luca 15:30). Ciudat! Fiul care: ”era mort, şi a înviat, era pierdut şi a fost găsit.” (Luca 15:32) a rămas copilul tatălui dar nu mai era și fratele lui. Trist dar cât se poate de adevărat. Așa cum scrie și Apostolul iubirii când zice: ”Cine zice că este în lumină, şi urăşte pe fratele său, este încă în întuneric până acum.” (1Ioan 1:9).Fiul rămas acasă, considerat drept model își dă examenul vieții lui. Istoria creștinismului abundă în asemenea mărturii, iar astăzi este la ordinea zilei să ne confruntăm cu stări de felul acesta. Cea mai simplă explicație și scuză cu care vin cei ce urăsc este: ”Eu n-am nimic cu el.” Adevărat! Dacă ai avea ceva cu el te-ai duce la el și te-ai ruga și te-ai bucura cu el având părtășie împreună. Dar păcatul și ura ți-au orbit ochii sufletului și îți oferă scuze pentru orice nelegiuire. Ia aminte la avertizarea poetului: ”Pentru ce îți place la întuneric? / Lasă locul unde cei stricați petrec! / Satana te ține în mreaja-i legat, / Dar va râde-odată că te-a înșelat./ (C.Ev.#81). Întoarce-te și caută pe cei care i-ai jignit și insultat. Ne neaparat cu vorba, ci prin atitudinile și nepăsarea ta. Restabilește relațiile cu cei din jurul tău ca să te poți bucura de părtășia Tatălui și a sfinților în lumină.

3). A decis să rămână afară. Istoria celor doi fi și a tatălui lor plin de dragoste și afecțiune se termină într-un mod nedefinit. La rugămintea insistentă a tatălui ca fiul cel mare să intre și să fie parte din sărbătoarea familiei el refuză categoric: ”s-a întărâtat de mânie, şi nu voia să intre în casă.” (Luca 15:28). Povestirea se termină brusc și nu ne lasă să înțelegem că el ar fi intrat, ci mai degrabă că a decis să rămână afară. Wow! Ce șansă! Să intri în casă și să fi parte din banchetul pe care Tatăl l-a organizat în onoarea fiului pierdut dar întors acasă pocait. Nu trebuie să faci nimic. Tata a cheltuit totul, tu trebuie doar să accepți oferta Lui. Exact cum te provoacă ”versetul de aur” al Bibliei care proclamă că: ”atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.” (Ioan 3:16). Nu poți pretinde mai mult unui Dumnezeu care a făcut totul pentru salvarea ta. A avut un singur copil pe care L-a trimis la noi ”să se nască și să crească/ să ne mântuiască.” (Colind creștin). Ușa salvării este încă deschisă iar TATA te așteaptă să intri ca să înceapă sărbătoarea sărbătorilor. Nu mai poate de dragul tău și insistă să-ți faci socotelile chiar acum și să-ți predai viața în mâna Lui străpunsă pe Golgota. Înainte de a încheia te rog și te implor să te oprești și să vii la El. Adu-ți aminte: ”… că sus, la Golgota, / Cu pieptul de o lance străpuns, / Sub norii ce-ntunecă bolta / Te-aşteaptă, cu lacrimi, Isus!” (C.Ioanid – E plin de miraje pământul). Anonim din marea gloată! Doresc să fim împreună cu El și cu sfinții în glorie. Dacă vrei să rămâi afară fii atent ce te așteaptă: ”va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor.” (Matei 8:12). Așa că, vino la Domnul Isus astăzi. Mâine deja este târziu. Rostește chiar cum următoarea rugăciune:

RUGĂCIUNE

”Nu mă lepăda de la Faţa Ta, şi nu lua de la mine Duhul Tău cel Sfânt. Dă-mi iarăşi bucuria mântuirii Tale, şi sprijineşte-mă cu un duh de bunăvoinţă!” (Ps.51:11-12)

Pastor Mihai Sârbu

http://www.baptist-tm.ro/a-refuzat-sa-intre/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole-crestine/a-refuzat-sa-intre/

CREȘTINUL ȘI ALCOOLUL – PASTOR BOGDAN ȘOPȚ

Alcoolul este unul dintre reperele societății contemporane. Nu ai cum să trăiești în Europa, America, sau, în genere, în lumea occidentală, fără a nu remarca amprenta băuturilor alcoolice. Au devenit parte a vieții oamenilor simpli, a ieșirilor pe terase, a vacanțelor la mare sau munte, dar nici oamenii de afaceri nu se dau înapoi de la consumarea acestora. Prea puțini stau să cumpănească efectele generate. De fapt, pentru lumea necredincioasă alcoolul este o băutură și atât. Pe de altă parte, în pofida realității descrise, fiecare poate observa transformările pe care alcoolul le cauzează, iar unii dintre noi s-au întâlnit sau chiar se întâlnesc personal cu efectele sale.

Creștinii trăiesc în lume, însă nu fără a reflecta asupra obiceiurilor care o definesc. De aceea, se impune identificarea perspectivei biblice corecte în privința alcoolului. Cum ar trebui să se relaționeze creștinul față de alcool? Au credincioșii libertatea de a consuma alcool? Ori se cuvine adoptarea abstinenței față de băuturile alcoolice? Ce ne învață Sfintele Scripturi despre alcool?

Lucrurile se complică mai mult atunci când atenția ne este îndreptată spre unele așa-zise contradicții din Biblie. De pildă, Legea Domnului sugerează că vinul și alte băuturi alcoolice erau incluse în jertfele și mesele de părtășie ale evreilor: „Acolo, să cumperi cu argintul acela tot ce vei dori: boi, oi, vin şi băuturi tari, tot ce-ţi va plăcea, să le mănânci înaintea Domnului Dumnezeului tău şi să te bucuri tu şi familia ta.” (Deuteronomul 14:26) Psalmistul declara în vechime că Dumnezeu revarsă îndurările Lui peste pământ prin iarba, verdețurile și hrana câmpului, dar și prin vinul „… care înveseleşte inima omului…” (Psalmii 104:15) Solomon încurajează consumul de alcool pentru cei nenorociți și necăjiți în Prov. 31 – „Daţi băuturi tari celui ce piere şi vin celui cu sufletul amărât, ca să bea să-şi uite sărăcia şi să nu-şi mai aducă aminte de necazurile lui.” (Proverbele 31:6-7), iar Însuși Domnul Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, a transformat apa în vin la nunta din Cana Galileii (Ioan 2), și încă un vin gustos de natură să-l impresioneze pe nun. În 1 Timotei 5:23 îl vedem pe Pavel, apostolul neamurilor, care îl încurajează pe Timotei, pastorul bisericii din Efes, să consume vin. Îndemnul este cât se poate de limpede!

Altminteri, același Solomon menționeză: „Vinuleste batjocoritor, băuturile tari sunt gălăgioase; oricine se îmbată cu ele nu este înţelept.” (Proverbele 20:1) „Cine iubeşte petrecerile va duce lipsă şi cine iubeşte vinul şi untdelemnul dresurilor nu se îmbogăţeşte.” (Proverbele 21:17) „Nu fi printre cei ce beau vin, nici printre cei ce se îmbuibă cu carne! Căci beţivul şi cel ce se dedă la îmbuibare sărăcesc, şi aţipirea te face să porţi zdrenţe.” (Proverbele 23:20-21) Profetul Osea învăța poporul evreu următoarele: „Curvia, vinul şi mustul iau minţile omului.” (Osea 4:11), iar sfântul apostolul Pavel așează consumul de alcool în antiteză cu plinătatea Duhului: „Nu vă îmbătaţi de vin, aceasta este destrăbălare. Dimpotrivă, fiţi plini de Duh.” (Efeseni 5:18)

În ultimele două secole[1], odată cu trezirile protestante, accentul s-a mutat pe avertizarea legată de riscul alcoolului. Mișcarea acesta a crescut în amploare prin dezgustul față de suferința provocată de alcool. De pildă, între anii 1920-1933 în Statele Unite s-au adoptat interdicții legale privitoare la producerea, importarea, transportul sau vânzarea băuturilor alcoolice – perioada prohibiției. Cu toate că aceasta s-a născut din considerente morale, abstinența civilă a determinat creșterea pieței negre, descoperind păcatul din inimile oamenilor și faptul că sunt dispuși să facă orice pentru satisfacerea dorinței după alcool.

Albert Mohler, președintele Seminarului Teologic Baptist de Sud din Statele Unite este de părere că există două argumente eronate în dezbaterea despre consumul de alcool, situate la cele două extreme:

• Abstinența totală este o regulă pentru toți oamenii, în toate locurile și în toate timpurile –> nu are fundament scriptural (a se vedea mai jos).
• Ucenicia creștină este caracterizată de libertatea creștină ca o interpretare a subiectivității individului fără nicio răspundere față de Trupul lui Cristos. Prin urmare, credinciosul poate consuma alcool, fără a fi preocupat de părerile fraților –> trădează o eclesiologie falsă, Pavel arătându-se dispus să facă totul pentru creștini și Evanghelie.

Între cele două extreme se situează multe argumente, unele mai tari, altele mai slabe. În vederea clarificării acestor dezacorduri aparente, doresc să cercetăm mesajul Bibliei sub forma unor cărți de domino care urmează una după alta, așternând drumul spre perspectiva corectă asupra alcoolului.

1. Alcoolul în vremurile noastre

Înainte de a survola alcoolul în perioada actuală, se impune să trecem în revistă opiniile specialiștilor. Dicționarul Evanghelic de Teologie descrie alcoolul în felul următor, punctând foarte bine consumul moderat, excesul și alcoolismul:

O serie de compuși chimici pot fi clasificați în categoria alcoolului, dar numai unul dintre ei poate fi folosit ca ingredient pentru băuturi – alcoolul etilic (etanolul). Acesta este o sursă de energie (un gram produce șapte calorii când este metabolizat) cât și un drog care afectează sistemul nervos central și produce o depresie a funcțiilor senzoriale. Efectele dorite ale băuturilor alcoolice sunt, la nivel personal, un sentiment de euforie, o ușurare a tensiunii, stresului sau îngrijorării, o elevare generală a dispoziției; pe plan social, îndepărtarea barierelor dintre oameni și promovarea unei atmosfere de bunăvoință în cadrul grupului. Dar când alcoolul este folosit în exces se produce „îmbătarea”. Aceasta implică debilitatea vorbirii și a controlului motor, izbucniri de agresiune și, în final, pierderea cunoștinței. Alcoolismul depășește simpla îmbătare, fiind o stare în care dependența necontrolată a individului de alcool îi afectează semnificativ sănătatea fizică și mintală, relațiile interpersonale și funcțiile sociale și economice. Specialiștii în tratarea alcoolismului sunt de acord că dacă patima (înclinația necontrolată) nu este controlată, ea va duce la complicații medicale grave, mergând până la nebunie și moarte; dar în privința cauzei fundamentale, dacă aceasta este de natură fizică (o boală sau niște factori genetici care îl fac pe om incapabil să bea cu măsură) sau de natură morală sau psihologică (păcat sau tulburări de personalitate), specialiștii au părerile împărțite.[2]

Recunoscând că un număr semnificativ de consumatori se descriu ca moderați, nu se pot trece cu vederea statisticile curente extrem de îngrijorătoare.

Organizația Mondială a Sănătății amintește că după fumat și hipertensiune arterială, alcoolul este al treilea factor de risc pentru boală și moarte prematură în Uniunea Europeană. Europa este regiunea cu cel mai mare consum, urmată de America și China: 68,8 % dintre europeni consumă zilnic cantități reduse sau moderate de alcool, 15 % depășesc acest prag, iar 6 % consumă excesiv. În România aproximativ 92 % dintre bărbați și 70 % dintre femei au consumat alcool cel puțin o dată în viață, iar două treimi din populație consumă alcool regulat. Institutul Național de Sănătate Publică din România semnalează că alcoolul este implicat în producerea a peste 200 de boli (epilepsie, depresie, anxietate, ciroză, pancreatită, cancer de tub digestiv și colon, boli cardiovasculare ș.a.). De asemenea, consecințele sociale sunt dramatice: deteriorarea relațiilor familiale, separare, divorț, abuz, neglijarea copiilor, pierderea prietenilor, dificultăți materiale, excludere socială ș.a. Situația devine cu atât mai gravă cu cât țara noastră ocupă locul 3 în Uniunea Europeană la cantitatea de alcool consumată și locul 2 în rândul statelor cu cel mai dăunător model de consum.[3]

Zilele noastre sunt martore unei veritabile industrii a alcoolului, existând multinaționale gigant care au ca scop producerea, comercializarea, promovarea și distribuirea băuturilor alcoolice. Un sfert din producția mondială de alcool și peste jumătate din cea de vin sunt în Europa. Economia batrânului continent câștigă 9 miliarde de euro anual din acest comerț, la care se adaugă 25 de miliarde de euro anual din taxe și impozite. Nu trebuie omis nici numărul semnificativ de persoane angajate în industria aceasta, inclusiv restaurante și baruri.[4]

În ciuda faptului că ultimele două decenii au fost martore tendinței descrescătoare a consumului de alcool în Europa Occidentală, pentru partea est-europeană acesta s-a menținut constant. Deși se susține că dozele mici de alcool au efect benefic asupra sistemului cardiovascular, nivelul acestor doze nu este stabilit cu exactitate. Limita depășirii dozelor considerate mici se atinge ușor, astfel încât daunele sunt șocante. Alcoolul este răspunzător pe continentul nostru anual de 17.000 morți în accidente de trafic (1/3 accidente), 27.000 de morți în accidente domestice sau profesionale, căderi, înec, 2.000 de omucideri (4/10 crime), 10.000 de sinucideri (1/6 cazuri), 45.000 decese prin ciroză hepatică, 50.000 de decese prin cancer, 200.000 de morți legate de boală depresivă și 17.000 de morți cauzate de alte tulburări mintale. În estul Europei mai mult de jumătate din toate decesele au ca pricină alcoolul. Efectele în România sunt mult mai mari, de câteva ori peste media europeană la multe rubrici. Una singură o amintesc aici: țara noastră ocupă dezonorabilul loc 2 în Europa (după Lituania) din punct de vedere al victimelor agresiunilor fizice legate de consumul de alcool! [5]

Închei survolul alcoolului în contemporaneitate menționând costurile sociale înalte cu care împovărează societatea Europei: între 100 – 760 miliarde de euro în funcție de calcul, incluzând îngrijirile de sănătate, tratamentul și prevenția alcoolismului, decese premature, șomaj, absenteism, acțiuni în justiție, fără a considera costurile intangibile datorate durerii, suferinței și morții. Acestora se adaugă faptul că una dintre categoriile cele mai afectate de alcool sunt tinerii, cea mai vulnerabilă grupă a societății (aproape toți tinerii europeni în vârstă de 15-16 ani au consumat alcool cel puțin o dată în viață, iar aprox. 60 % au debutat înainte de a împlini 13 ani!).[6]

2. Alcoolul în vremurile biblice

Pentru a creiona perspectiva corectă asupra temei studiate nu este suficientă analiza vremurile contemporane. Mixarea vremurilor „acum și aici” cu vremurile „atunci și acolo” nu este justă. Înțelegerea celor două contexte se realizează pe baza informațiilor specifice, iar confundarea sau amestecarea lor poate genera o hermeneutică păguboasă. În acest sens, un exemplu nimerit sunt activitățile neutre moral, dar care se pot schimba din categoria celor acceptabile în cateogoria celor dăunătoare și rele în cursul vremurilor. Doar pentru că o activitate a fost acceptată în timpurile biblice nu înseamnă că este acceptabilă și acum.

De pildă[7], războiul pentru evrei a fost în vremurile vetero-testamentare un instrument și o poruncă divină pentru luarea în stăpânire a țării Canaanului, apărarea de dușmani, păstrarea națiunii Israel și pedepsirea popoarelor păgâne. Astăzi războiul dintre națiuni izvorăște deseori din pretenții răutăcioase, mândrie, fiind un instrument al răului, suferinței și morții. Deși există și războaie legitime, defensive, prea multe au început din dorința malefică de cotropire. Doar pentru că războiul a fost poruncit evreilor în vremurile lor, nu înseamnă că este legitim astăzi totdeauna. De asemenea, un alt exemplu relevant este sclavia. În vremurile biblice sclavia evreilor a fost o alternativă la înfometarea până la moarte, mijloc prin care cineva care ajungea în faliment și nu mai avea posibilitatea de a-și îngriji familia accepta sclavia benevolă față de alt evreu. Regulile sclaviei evreilor erau stricte. Este evident că nu se poate face uz de reglementarea sclaviei israeliților pentru a susține sclavia modernă, care este recunoscută la unison ca un act teribl, monstruos și inacceptabil. Circumstanțele pot schimba încadrarea unei activități, iar cele inofensive sau inexistente în primul veac pot deveni astăzi dăunătoare și periculoase. Cu aceeași atenție trebuie privită și activitatea consumului de alcool în cele două epoci. De ce?

Dacă băuturile actuale variază în gradele de alcool de la 3 % – 8 % pentru bere, 8 % – 12 % pentru vinurile de masă, 5 % – 20 % pentru vinurile de desert și cocktail, ajungând până la 40 % pentru gin, rom, coniac sau whisky sau chiar 75 % pentru unele băuturi tari, în perioada biblică cel mai des întâlnite erau vinul și berea, primul predominând în Palestina. Diferența față de azi constă în faptul că nivelul alcoolului era mult mai slab, teoretic maxim 14 %, dar practic se oprea la 2 % – 6 %. Acum 2.000 de ani nu exista decât tehnica fermentației simple și nivelul teoretic maxim de 14%  nu putea fi atins, deoarece se dezvoltau bacterii care făceau gustul neplăcut (asemănător oțetului), iar tehnologia nu permitea eliminarea lor. Așadar, deși grecii lăsau vinul la fermentat 6 luni, evreii obișnuiau să îl lase doar 3-4 zile. Oamenii mai săraci din jurul Mediteranei și Orientului Apropiat foloseau de obicei resturi de struguri zdrobiți pentru a produce vin, preparați parțial cu apă și mai apoi amestecați cu puțini struguri în fermentare. Vinul comun trecea doar prin etapa întâi de fermentație (deschisă, în contact cu aerul), fără a avea parte de etapa a doua (ermetică, în recipient închis, în lipsa aerului, foarte dificilă în acele vremuri din pricina recipientelor ce nu o permiteau). Abia descoperirea distilării alcoolului la 1.200 ani după scrierea Noului Testament și observarea procesului de mărire a tăriei alcoolului prin adăugarea zahărului (descoperit acum 2 veacuri de unul din miniștrii lui Napoleon), a permis ca limita teoretică a fermentației simple de 14 % să fie atinsă sau chiar depășită. [8] [9]

O altă deosebire a consumului de băuturi alcoolice din perioada biblică față de astăzi constă în diluarea lor înainte de consumare (motivele diluării erau variate: mărirea cantității, potențarea gustului, evitarea îmbătării sau utilizarea ca antiseptic). Homer, Platon sau Plinius cel Bătrân scriu despre obiceiul vremii de a dilua vinul cu apă sau de a fierbe vinul până când se transforma într-o pastă lipicioasă, iar alcoolul era evaporat pe deplin. Odiseea lui Homer face trimitere la mixtură de o parte de vin cu 20 de părți apă! Mai mult, grecii se refereau la cei care nu diluau vinul ca barbari.[10] [11]

Mișna – tradiția orală a evreilor – specifică faptul că la Paște iudeii consumau patru cupe de vin amestecate astfel: o parte vin și două sau trei părți apă. Dacă era consumat în acest fel, gradul de alcool se reducea la 2.25 % – 2,75 %, sub nivelul de 3 % necesar pentru clasificarea ca băutură ce intoxică. Rația de o parte vin la 4 părți apă cobora gradul de alcool și mai jos la 1.8 % – 2,2 %. Pe de altă parte, dacă se practica obiceiul comun de a fierbe vinul în prealabil, iar pasta care rezulta era amestecată cu apă, rezulta băutură nealcoolică, comună nu doar la evrei, dar și la romani sau egipteni în antichitate.[12] [13]

Chiar în Sfintele Scripturi găsim referințe la obiceiul de a consuma vinul amestecat cu apă, dar și cu mirodenii sau lapte: „Înţelepciunea şi-a zidit casa, şi-a tăiat cei şapte stâlpi, şi-a înjunghiat vitele, şi-a amestecat vinul, şi-a pus masa, … „Veniţi de mâncaţi din pâinea mea şi beţi din vinul pe care l-am amestecat!” (Proverbele 9:1-2, 5) „Ale cui sunt vaietele? Ale cui sunt oftările? Ale cui sunt neînţelegerile? Ale cui sunt plângerile? Ale cui sunt rănirile fără pricină? Ai cui sunt ochii roşii? Ale celor ce întârzie la vin şi se duc să golească paharul cu vin amestecat.” (Proverbele 23:29-30)

Știu că sunt unii credincioși fundamentaliști care țin sus și tare că vinul din Scripturi nu conținea alcool, ci era doar must. Cu toată noblețea dorinței lor de a atenționa referitor la riscurile alcoolului, o astfel de interpretare este eronată. Toți cei patru termeni ebraici biblici pentru vin se referă la produsul din struguri fermentat (chiar dacă în grade diferite de fermentare). Așadar, vinul biblic e vin! Pe de altă parte, consumul de alcool era strict reglementat. Beția și băuturile tari erau interzise, iar chiar pasajele care îngăduie consumul arată evident că băuturile care afectau starea cuiva nu erau premise: „Vai de cei tari când este vorba de băut vin şi viteji când este vorba de amestecat băuturi tari,” (Isaia 5:22)[14] [15]

Consumul de alcool din vremurile biblice se distinge și prin stocurile limitate.[16] Cu certitudine, vinul nu se găsea din abundență și nici nu exista o industrie a alcoolului comparabilă cu cea de astăzi. În cea mai mare parte, producția de vin se realiza în case simple. Un exemplu grăitor este nunta din Cana Galileii din Ioan 2. Textul biblic nu ne oferă detalii despre acea nuntă, dar pe baza contextului cultural și obiceiurilor, specialiștii trag câteva presupuneri:

• O nuntă la evrei dura aproximativ o săptămână sau chiar mai mult
• Numărul de invitați cel mai probabil se ridica la aprox. 400 de persoane
• Capacitatea aproximată a celor șase vase era 720 litri => 250 ml/zi/invitat.
• În aceste condiții, vinul avea nevoie să fie diluat în mod considerabil pentru a suplini necesarul zilnic de lichide: cel puțin o măsură de vin la 6 măsuri de apă.
• Rezultă că vinul ce avea concentrația normală de alcool între 2 % – 6 % ajungea după diluare să aibă între 0,5 % și 1 %.

Chiar dacă analiza de mai sus reprezintă doar o presupunere fundamentată pe contextul vremii, cel mai semnificativ detaliu relevat de nunta din Cana Galileii este că nuntașii au rămas fără vin atât de repede. O industrie limitată la producția de alcool în case nu putea face față uneia sau mai multor nunți. Evenimentul avusese loc în martie, cu patru luni înaintea următoarei recolte de struguri, trecuseră doar două treimi din an și rezervele de vin din sat se terminaseră. Probabil că primul vin servit era din cel rămas, stătut și cu gust inferior, poate sirop deja fiert pentru păstrare – adică fără alcool –  ce fusese diluat în apă pentru consum. Peter Masters, pastorul bisericii baptiste „Metropolitan Tabernacle” din Londra, păstorită odinioară de Charles Spurgeon, scrie:

Întâmplarea descrisă în Ioan 2 ne atrage atenția asupra producțiilor modeste de vin în condiții modeste, specifice acelei perioade. Cei bogați, aveau probabil rezerve substanțiale, și cei împătimiți aveau probabil ceea ce doreau, dar pentru cele mai multe comunități rurale nu existau rezerve de vin pentru a susține o societate de consumatori împătimiți (bețivi). [17]

Mă opresc aici cu a doua carte de domino, întrebând: oare se pot compara vremurile actuale cu vremurile biblice în privința consumului de alcool? Dacă în majoritatea cazurilor din antichitate alcoolul era băutură realizată în casă, în condiții modeste și extrem de redus în concentrație, consumat amestecat sau fiert și diluat, iar stocurile erau limitate, poate fi pus pe același nivel cu industria gigant a băuturilor alcoolice tari de azi? Dacă pentru majoritatea oamenilor alcoolul era neutru în vremurile biblice și chiar o necesitate medicală (vezi mai jos), cum este alcoolul în zilele noastre: benefic sau dăunător? Nu e cumva un instrument al celui rău ce aduce mizerie și ruină în lume? Poate cineva să nege realitatea în fața statisticilor și experienței? Cum am putea hrăni industria alcoolului cu banii noștri, constienți de implicațiile triste ce sunt în spatele ei? [18]

Doar pentru că războiul a fost poruncit evreilor în vremurile biblice, nu înseamnă că este legitim astăzi totdeauna. Doar pentru că sclavia evreilor era îngăduită și chiar reglementată de legea mozaică, nu înseamnă că sclavia modernă este acceptabilă. La fel, doar pentru că evreii consumau alcool în perioada biblică nu înseamnă că noi avem libertatea de a face la fel. E ca și cum ai compara mere cu pere! Circumstanțele pot schimba încadrarea unei activități.

Avertismentele scripturale în privința alcoolului

Ajungem la a treia carte de domino în periplul perspectivei corecte asupra alcoolului. Faptul că alcoolul era consumat în vremurile biblice chiar de către poporul lui Dumnezeu nu este o minciună. În Exodul 29 și Leviticul 23 vinul era adus odată cu jertfele înaintea Domnului, în Judecători 9 consumul vinului este descris ca o activitate încântătoare, iar în mai multe paragrafe el reprezintă simbolul belșugului. Era parte a vieții evreilor. Cu toate acestea, se consacrase obiceiul de a fi consumat amestecat sau fiert și diluat, astfel încât concentrația de alcool să fie redusă mult ori eliminată. Scriptura admite existența vinulului, dar avertizează față de pericolul lui[19]. Iată câteva pasaje biblice:

• „Noe a început să fie lucrător de pământ şi a sădit o vie. A băut vin, s-a îmbătat şi s-a dezgolit în mijlocul cortului său.” (Geneza 9:20-21) „Lot a ieşit din Ţoar şi a rămas pe munte cu cele două fete ale lui, căci s-a temut să rămână în Ţoar. A locuit într-o peşteră cu cele două fete ale lui. Cea mai mare a zis celei mai tinere: „Tatăl nostru este bătrân şi nu mai este niciun bărbat în ţinutul acesta ca să intre la noi, după obiceiul tuturor ţărilor. Vino să punem pe tatăl nostru să bea vin şi să ne culcăm cu el, ca să ne păstrăm sămânţa prin tatăl nostru.”” (Geneza 19:30-32) – Alcoolul te distruge, aduce rușine și umilire totală, te face sa îți pierzi demnitatea.
• „Nu vă îmbătaţi de vin, aceasta este destrăbălare. Dimpotrivă, fiţi plini de Duh.” (Efeseni 5:18) – Îmbătarea de vin este destrăbălare, desfrâu, stricăciune!
• „Astfel au ajuns plini de orice fel de nelegiuire, de curvie, de viclenie, de lăcomie, de răutate; plini de pizmă, de ucidere, de ceartă, de înşelăciune, de porniri răutăcioase; sunt şoptitori, bârfitori, urâtori de Dumnezeu, obraznici, trufaşi, lăudăroşi, născocitori de rele, neascultători de părinţi, fără pricepere, călcători de cuvânt, fără dragoste firească, neînduplecaţi, fără milă.” (Romani 1:29-31) – Păcate asociate cu consumul de alcool și ațâțate de el!
• „Feriţi-vă de orice se pare rău.” (1 Tesaloniceni 5:22) – Trebuie să ne ferim de orice formă a răului care e dăunătoare, stricăcioasă sau distructivă!
• „Să trăim frumos, ca în timpul zilei, nu în chefuri şi în beţii; nu în curvii şi în fapte de ruşine; nu în certuri şi în pizmă, ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Isus Hristos şi nu purtaţi grijă de firea pământească, pentru ca să-i treziţi poftele.” (Romani 13:13-14) Spre deosebire de plăcerile necredincioșilor care asociază întunericul nopții cu petreceri și exces de alcool, creștinii trăiesc la lumină, în văzul tuturor, în cumpătarea dată de Duhul Sfânt.
• „Ajunge, în adevăr, că în trecut aţi făcut voia neamurilor şi aţi trăit în desfrânări, în pofte, în beţii, în ospeţe, în chefuri şi în slujiri idoleşti neîngăduite.” (1 Petru 4:3) – Păcate ce vin la pachet cu consumul de alcool.
• „Ascultă, fiule, şi fii înţelept; îndreaptă-ţi inima pe calea cea dreaptă! Nu fi printre cei ce beau vin, nici printre cei ce se îmbuibă cu carne! Căci beţivul şi cel ce se dedă la îmbuibare sărăcesc, şi aţipirea te face să porţi zdrenţe.” … „Ale cui sunt vaietele? Ale cui sunt oftările? Ale cui sunt neînţelegerile? Ale cui sunt plângerile? Ale cui sunt rănirile fără pricină? Ai cui sunt ochii roşii? Ale celor ce întârzie la vin şi se duc să golească paharul cu vin amestecat. Nu te uita la vin când curge roşu şi face mărgăritare în pahar; el alunecă uşor, dar pe urmă ca un şarpe muşcă şi înţeapă ca un basilisc. Ochii ţi se vor uita după femeile altora şi inima îţi va vorbi prostii. Vei fi ca un om culcat în mijlocul mării, ca un om culcat pe vârful unui catarg. „M-a lovit…, dar nu mă doare!… M-a bătut…, dar nu simt nimic! Când mă voi trezi? Mai vreau vin!”” (Proverbele 23:19-21, 29-35) – Nebunia alcoolului! Biblia ne cheamă la sobrietate, seriozitate, curăție de inimă, veghere care se găsesc în opoziție cu urmările consumului de alcool.

4. Standardul consacrării depline în raport cu alcoolul

Deși consumul de alcool era îngăduit evreilor în condițiile amintite deja, existau trei categorii de oameni care aveau interdicția să consume alcool[20] [21] [22]:

• Preoții când slujeau: „Domnul a vorbit lui Aaron şi a zis: „Tu şi fiii tăi împreună cu tine să nu beţi vin, nici băutură ameţitoare când veţi intra în cortul întâlnirii, ca să nu muriţi: aceasta va fi o lege veşnică printre urmaşii voştri, ca să puteţi deosebi ce este sfânt de ce nu este sfânt, ce este necurat de ce este curat, şi să puteţi învăţa pe copiii lui Israel toate legile pe care li le-a dat Domnul prin Moise.”” (Leviticul 10:8-11)
• Împărații: „Nu se cade împăraţilor, Lemuele, nu se cade împăraţilor să bea vin, nici voievozilor să umble după băuturi tari; ca nu cumva, bând, să uite legea şi să calce drepturile tuturor celor nenorociţi.” (Proverbele 31:4-5)
• Nazireii (cea mai înaltă consacrare a evreilor): „Vorbeşte copiilor lui Israel şi spune-le: ‘Când un bărbat sau o femeie se va despărţi de ceilalţi, făcând o juruinţă de nazireat, ca să se închine Domnului, să se ferească de vin şi de băutură îmbătătoare; să nu bea nici oţet făcut din vin, nici oţet făcut din vreo băutură îmbătătoare; să nu bea nicio băutură stoarsă din struguri şi să nu mănânce struguri proaspeţi, nici uscaţi. În tot timpul nazireatului lui, să nu mănânce nimic care vine din viţă, de la sâmburi până la pieliţa strugurelui.” (Numeri 6:2-4)

Dacă aceste categorii nu aveau voie să consume deloc alcool în perioada vechi testamentară – când Duhul Sfânt exercita o influență exterioară asupra credincioșilor, prezența divină era vizualizată de Locul Sfânt și Sfânta Sfintelor, harul se primea indirect prin mijlocirea preoților și ritualuri, iar Legea era un cod exterior scris – cu cât mai mult ar trebui să ne ferim de alcool noi – care suntem „… o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestim puterile minunate ale Celui ce ne-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată;” (1 Petru 2:9), acum când Duhul Sfânt locuiește în credincioși, prezența divină e în noi, harul se primește nemijlocit, iar Legea este o împărtășire a adevărului adresată inimii?!

5. Efectele medicinale ale alcoolului versus societatea sanitară contemporană

Aminteam că unul din motivele pentru care alcoolul a fost permis și utilizat în vechime consta în caracterul său medicinal. Pe de-o parte, era narcotic pentru cei în agonie, muribunzi sau în suferințe mari fizice sau psihice (depresii) cu tentă sinucigașă – Prov. 31: 6-7. Pe de altă parte, era folosit ca antiseptic (previne sau înlătură bacteriile).[23]

Evreii[24] locuiau într-o climă deosebit de caldă, munceau din greu, iar apa nu se găsea în cantități mari. Dicționarul de imagini și simboluri biblice punctează: „În Orientul Apropiat al Antichității, datorită rarității apei, vinul era o necesitate, mai degrabă decât un lux. Prin urmare, a devenit cu ușurință o imagine a subzistenței și a vieții.” [25] Adițional, apa nu era deloc igienică. Încercați să vă imaginați cât de dificilă și mizeră era viața în vremurile acelea, dacă bunicii și stră-bunicii noștri au exprimentat greutăți similare chiar în secolul trecut în timpul războiului. De fapt, până în secolul al 19-lea conceptul de societate sanitară sau igienică nici nu exista, nu se știa de existența bacteriilor și niciun diagnostic nu era acurat. Doar Dumnezeu știa cauzele reale ale multor boli.

Vinul are capacitatea de a distruge numeroase bacterii (e.coli, salmonela, stafilococ ș.a.). De fapt, niște acizi care se formează în procesul de fermentare omoară bacteriile, astfel încât chiar pasta nealcoolică lipicioasă ce rezulta din fierberea vinului și diluarea ei cu apă avea aceste proprietăți. Prin urmare, vinul asigura sănătatea poporului, deoarece oamenii îl amestecau cu apă, iar bacteriile erau ucise și băutura devenea igienică. În vremurile antice chiar și copiii beau apă cu alcool din considerente sanitare. [26]

Atunci, de ce să nu consumăm astăzi alcool? Răspuns: pentru că trăim într-o societate sanitară și nu mai avem nevoie de acest antiseptic!

6. Abstinența lui Timotei

Unul dintre cele mai controversate versete despre consumul de alcool este 1 Timotei 5:23: „Să nu mai bei numai apă, ci să iei şi câte puţin vin din pricina stomacului tău şi din pricina deselor tale îmbolnăviri.” (1 Timotei 5:23)

La o primă citire, apostolul îl provoacă pe Timotei să consume alcool. Adepții alcoolului ridică versetul acesta pentru a-și susține punctul de vedere. Dar studierea atentă relevă că el susține mai degrabă abstinența, decât consumul.

Am amintit anterior efectele medicinale ale vinului. [27] [28] Capacitatea lui de a ucide bacteriile nu se manifesta doar în apa cu care era amestecat, ci și împotriva bacteriilor stomacale. Ba mai mult, unii sunt de părere mustul și vinul conțin resveratrol – un antioxidant ce ajută în cazul ulcerului. Prin urmare, consumul de vin avea efect benefic în cazul afecțiunilor de stomac, astfel încât îndemnul lui Pavel pentru Timotei era de bun simț. Se pare că Timotei avea probleme stomacale și alte afecțiuni nespecificate, astfel încât tratarea cu acest medicament natural era de bun augur.

Însă, care este realitatea din spatele acestui îndemn? Cu alte cuvinte, de ce era nevoie ca Pavel să îi ceară asta lui Timotei? Ba mai mult, trebuie remarcat că versetul vine imediat după ce Pavel scrie instrucțiuni pentru pastori în v. 17-22, sfaturi ce se finalizează cu „… pe tine însuţi păzeşte-te curat.” (1 Timotei 5:22) Prezbiterii care fuseseră învățați să nu consume alcool în capitolul 3 erau chemați la sfințenie și comportament exemplar în capitolul 5. Ce legătură are îndemnul medical al lui Pavel cu versetele precedente și cu cele care urmează și atenționează față de păcat?

Deducția logică este că Timotei era abstinent. El nu consuma vin, după cum niciun pastor nu are voie să facă. Imediat ce îi scrie de curăția care i se impunea, Pavel inserează sfatul legat de alcool, oarecum insistând ca tânărul pastor să facă rabat de la abstinența lui de dragul sănătății.

Prin urmare, cazul lui Timotei nu face decât să întărească abstinența de alcool.

7. Chemarea de a fi pilde de seriozitate și înțelepciune

Poate unii gândesc că alcoolul este ca mâncarea – ajungem la probleme doar dacă facem exces. Însă adepții acestei opinii neglijează că nu au cum să definească exact limita excesului, beției, intoxicației sau pierderii controlului. E subiectivă și depinde de mulți factori. De unde știi când îți pierzi controlul?[29] În al doilea rând, argumentul este greșit. Cunoașteți pe cineva care a pierdut controlul autovehiculului, a părăsit carosabilul și i-a ucis pe toți din mașină pentru că a mâncat prea mult? Sau ați auzit de vreun accident de muncă doar pentru că operatorul a depășit numărul de felii de pizza? E absurd! Mâncarea sau pizza nu afectează judecata sau cunoștința. Însă alcoolul le dezactivează. Potențialul de a pierde simțul realității, controlul sau judecata – îndeosebi în cazul celor tineri – este îngrijorător.[30]

Argumentând pe tema aceasta, John Piper, fost pastor baptist și autor american, reliefează dorința credinciosului matur de a evita orice îngreunează cunoașterea și trăirea voii lui Dumnezeu. Năzuința creștinului este de a căuta metode prin care ajunge expus mai mult voii divine și prin care o experimentează mai profund.

Credinciosul matur nu întreabă: cât de multe lucruri plăcute pot face și să nu încalc voia lui Dumnezeu? Ci întreabă mai degrabă: este ceva ce pot face sau nu pot face, dar care îmi va șlefui abilitatea de a recunoaște și a împlini voia lui Dumnezeu? În general, consumul de băuturi alcoolice nu mărește sensibilitatea cuiva față de voia divină. Din contră, slăbește intensitatea dorinței noastre de a fi sfinți cum este Dumnezeu. Prin urmare, nu simt deloc nevoia de a face vinul, berea sau altă băutură alcoolică parte din dieta mea. Contrazice și amenință ceea ce prețuiesc cel mai mult.[31]

Nu doar că propria judecată și relaționarea față de Dumnezeu sunt afectate, însă un motiv puternic pentru evitarea consumului de alcool este acela de a nu fi pricină de păcătuire pentru frați. Dacă nu băgăm de seamă, putem deveni ispită pentru frați, familie, copii sau tineri. Îmbrățișând abstinența, este ușor pentru noi să eliminăm un pericol potențial acum, punându-ne la adăpost de consecințe grave mai târziu.[32] Apostolul Pavel este un model și în această privință, scriindu-le celor din Corint: „Noi nu dăm nimănui niciun prilej de poticnire, pentru ca slujba noastră să nu fie defăimată. Ci, în toate privinţele, arătăm că suntem nişte vrednici slujitori ai lui Dumnezeu…” (2 Corinteni 6:3-4) „Cine este slab şi să nu fiu şi eu slab? Cine cade în păcat şi eu să nu ard?” (2 Corinteni 11:29)

Concluzionând jocul de domino, urmărim traseul parcurs și perspectiva conturată:

Întrebare: Este beția păcat?

Răspuns: Da, absolut!

Întrebare: Este consumul de alcool păcat?

Răspuns: Nu, DAR devine păcat uimitor de facil! Nu te juca pe marginea prăpastiei!

De aceea, eu am luat decizia să mă feresc de băuturile alcoolice. Atât ca și credincios, cât și ca pastor nu se cade să îmi încețoșez mintea cu alcool. Nici măcar puțin. Vă chem să luați aceeași decizie ca mine! Este cea mai înțeleaptă în vremurile pe care le trăim.

Dacă aveți o altă părere, vă invit să o reconsiderați! Gândiți-vă la cărțile de domino și la perspectiva ce reiese din ele, la durerea și suferința pe care industria alcoolului de azi le produc. Nu încurajați așa ceva! Harul divin este suficient pentru iertarea și curățirea noastră.

Resurse bibliografice

Akin, Danny, Mark Liederbach, și Nathan Finn. Alcohol. Dezbatere. Casual Conversations. Wake Forest, Carolina de Nord, Statele Unite ale Americii: Seminarul Teologic Baptist de Sud-Est. Data accesării 4 septembrie 2019. https://www.youtube.com/watch?v=9e-ciJtSrS8.

Elwell, Walter A., ed. Dicţionar evanghelic de teologie. Oradea: Cartea Creştină, 2012.

„Luna națională a informării despre efectele consumului de alcool – Analiză de situație”. Institutul Național de Sănătate Publică, iulie 2018. http://insp.gov.ro/sites/cnepss/wp-content/uploads/2018/06/ANALIZA-DE-SITUATIE-ALCOOL-2018.pdf.

MacArthur, John F. „Christians and Alcohol”. Grace to You, 22 ianuarie 2012. https://www.gty.org/library/sermons-library/80-380.

———. „Interrogating Alcohol”. Grace to You, 29 ianuarie 2012. https://www.gty.org/library/sermons-library/80-381/interrogating-alcohol.

Masters, Peter. Ar trebui creştinii să bea? Arad: Spurgeon, 2007.

Mohler Jr., Albert, și Russell D. Moore. On Alcohol. Dezbatere. Louisville, Kentucky, Statele Unite ale Americii: Seminarul Teologic Baptist de Sud. Data accesării 9 aprilie 2019. http://d3pi8hptl0qhh4.cloudfront.net/media/audio/Mohler/Alcohol&Ministry.mp3.

Piper, John. „Is Drinking Alcohol a Sin?” Desiring God, 23 octombrie 2013. https://www.desiringgod.org/interviews/is-drinking-alcohol-a-sin.

Ryken, Leland, James C. Wilhoit, și Tremper Longman lll, ed. Dicţionar de imagini şi simboluri biblice. Oradea: Casa Cărţii, 2011.

[1] Albert Mohler Jr. și Russell D. Moore, On Alcohol, Dezbatere (Louisville, Kentucky, Statele Unite ale Americii: Seminarul Teologic Baptist de Sud), data accesării 9 aprilie 2019, http://d3pi8hptl0qhh4.cloudfront.net/media/audio/Mohler/Alcohol&Ministry.mp3.

[2] Walter A. Elwell, ed., Dicţionar evanghelic de teologie (Oradea: Cartea Creştină, 2012), 19.

[3] „Luna națională a informării despre efectele consumului de alcool – Analiză de situație” (Institutul Național de Sănătate Publică, iulie 2018), 2–3, http://insp.gov.ro/sites/cnepss/wp-content/uploads/2018/06/ANALIZA-DE-SITUATIE-ALCOOL-2018.pdf.

[4] „Luna națională a informării despre efectele consumului de alcool – Analiză de situație”, 3.

[5] „Luna națională a informării despre efectele consumului de alcool – Analiză de situație”, 4–5.

[6] „Luna națională a informării despre efectele consumului de alcool – Analiză de situație”, 6–7.

[7] Peter Masters, Ar trebui creştinii să bea? (Arad: Spurgeon, 2007), 11–14.

[8] Masters, 19–20.

[9] Masters, 85–86.

[10] John F. MacArthur, „Christians and Alcohol”, Grace to You, 22 ianuarie 2012, https://www.gty.org/library/sermons-library/80-380.

[11] Masters, Ar trebui creştinii să bea?, 20.

[12] MacArthur, „Christians and Alcohol”.

[13] Masters, Ar trebui creştinii să bea?, 22.

[14] Masters, 24–26.

[15] Danny Akin, Mark Liederbach, și Nathan Finn, Alcohol, Dezbatere, Casual Conversations (Wake Forest, Carolina de Nord, Statele Unite ale Americii: Seminarul Teologic Baptist de Sud-Est), data accesării 4 septembrie 2019, https://www.youtube.com/watch?v=9e-ciJtSrS8.

[16] Masters, Ar trebui creştinii să bea?, 27–28.

[17] Masters, 28.

[18] Akin, Liederbach, și Finn, Alcohol.

[19] MacArthur, „Christians and Alcohol”.

[20] Masters, Ar trebui creştinii să bea?, 52–53.

[21] John F. MacArthur, „Interrogating Alcohol”, Grace to You, 29 ianuarie 2012, https://www.gty.org/library/sermons-library/80-381/interrogating-alcohol.

[22] MacArthur, „Christians and Alcohol”.

[23] Masters, Ar trebui creştinii să bea?, 25.

[24] MacArthur, „Christians and Alcohol”.

[25] Leland Ryken, James C. Wilhoit, și Tremper Longman lll, ed., Dicţionar de imagini şi simboluri biblice (Oradea: Casa Cărţii, 2011), 1108.

[26] Akin, Liederbach, și Finn, Alcohol.

[27] Masters, Ar trebui creştinii să bea?, 58–62.

[28] MacArthur, „Christians and Alcohol”.

[29] Akin, Liederbach, și Finn, Alcohol.

[30] MacArthur, „Christians and Alcohol”.

[31] John Piper, „Is Drinking Alcohol a Sin?”, Desiring God, 23 octombrie 2013, https://www.desiringgod.org/interviews/is-drinking-alcohol-a-sin.

[32] Mohler Jr. și Moore, On Alcohol.

ALTE ARTICOLE

Dilema propășirii celor răi și a suferinței celor mai buni – Pastor Ioan Mireuțe

Institutul Teologic Baptist Bucuresti: „Connecting Youth Leaders”, Bradatel, 10-12 octombrie 2019Conferința profesorilor 2019 – Universitatea Emanuel Oradea

https://www.baptisti-arad.ro/articole/crestinul-si-alcoolul-pastor-bogdan-sopt?

Bâlc Ioan, 1893 -? din Revetiș

Fratele Bâlc Ioan s-a născut în ziua de 15 ianuarie 1893 în comuna Revetiș, județul Arad. Părinții fratelui Ioan s-au numit Teodor și Maria, de confesiune ortodoxă și naționalitate română.

A absolvit 6 clase primare în localitatea natală.

În anul 1911 a primit pe Domnul Isus în viața lui și a fost botezat.

În ziua de 25 iunie 1920 se căsătorește în comuna Paulian din județul Arad, cu Maria, născută cu numele de Poștaș. Domnul îi binecuvântează cu o familie frumoasă, dăruindu-le 4 copii: 3 băieți și o fată.

În anul 1915 este recrutat și încorporat în corpul de luptă 7 al cercului Arad, rămânând la vatră cu gradul de soldat.

În anul 1922 este ordinat ca și predicator pentru comunitatea Buteni, cu plasa Sebiș, Holmagiu și Târnava.

În ziua de 22 octombrie 1925 la Buteni a fost o înmormântare, puțin obișnuită. A murit sora Persioa Moț, în vârstă de 90 de ani și a fost înmormântată împreună cu fiul ei Simion Moț, care murise cu o zi înainte. Serviciul religios a fost ținut de frații: Teodor Sida, Vasile Vanci, Ioan Ungureanu și Ioan Bâlc.

În ziua de 17 octombrie 1926 participă la deschiderea casei de rugăciune din localitatea Brad. Au mai participat frații: Vasile Vanci, Teodor Sida, Teodor Opria, Ioan Olar și Moise Tămaș.

În ziua de 25 martie 1947 predică cuvântul Domnului în Biserica Baptistă din Buteni, cu ocazia unui botez de 39 de persoane. Botezul a fost oficiat de fratele Ioan Socaciu, ajutat de fratele Belcu Vasile, păstorul bisericii.

În ziua de 10 aprilie 1947 fratele Ioan Bâlc participă la durerea  Bisericii Creștine Baptiste din Bata, județul Severin, pricinuită de moartea surorii Lenuța Cismașu, care avea doar 29 de ani.

În raionul de activitate avea 862 de membri, aparținători 537 și copii. Domiciliul și adresa exactă a fratelui a fost comuna Paulian, din județul Arad.

Surse

Arhive

Farul Creștin

Farul Mântuirii

Îndrumătorul Creștin Baptist

DĂRÂMAȚI ZIDUL!

Îmi amintesc cu drag că în copilărie, tata mă lăsa să îl ajut la dărâmat ziduri atunci când era nevoie. Când ești mic, doar un copil, îți place să dărâmi anumite lucruri și o faci cu bucurie… dar, timpul a trecut și cam strâmbăm din nas atunci când trebuie dărâmat un zid, iar cel mai greu zid de dărâmat este zidul păcatului din viața noastră, un zid care ne desparte de binecuvântarea și protecția lui Dumnezeu.

Acum când scriu aceste rânduri, mă aflu în penitenciar și pot înțelege atât de bine acest text. Mă uit pe geam și văd că între mine și libertate mă desparte un simplu zid. Și culmea: văd libertatea, văd tot ceea ce oferă ea, dar din păcate, nu mă pot bucura de ea… Vreau să scot în evidență că atunci când noi păcătuim, nu facem nimic altceva decât închidem și ne privăm de libertatea și bucuria pe care o avem în Dumnezeu. Putem vedea dragostea Lui în viața altora, putem vedea și auzi cum El schimbă vieți, dar nu și viața noastră. De ce? Din cauza ZIDULUI … Dacă știi că faci astfel de lucruri – textul din Galateni 5:19-21. Cu  alte cuvinte, aceste lucruri pun un zid de despărțire între noi și Dumnezeu.

Păcatul, dragii mei, nu face nimic altceva decât să distrugă, să dezbine, să nimicească cu desăvârșire … dar, oricât de păcătos ai fi, tu poți distruge acel zid exact ca atunci când erai copil. Una din făgăduințele pe care ni le oferă Sfânta Scriptură spune: „Spălați-vă deci și curăţiţi-vă! Luaţi dinaintea ochilor Mei faptele rele pe care le-aţi făcut! Încetaţi să mai faceţi răul! Învăţaţi-vă să faceţi binele, căutaţi dreptatea, ocrotiţi pe cel asuprit, faceţi dreptate orfanului, apăraţi pe văduvă! – Veniţi totuşi să ne judecăm, zice Domnul. De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca zăpada; de vor fi roşii ca purpura, se vor face ca lâna” – Isaia 1:16-18.

Acestea sunt metode de a sfărâma zidul care stă între noi și Dumnezeu, de binecuvântarea Lui și de viața veșnică. Încetează să mai faci răul. Dărâmă zidul de despărțire!

Isaia 1:19-20 – „De veţi voi şi veţi asculta, veţi mânca cele mai bune roade ale ţării, dar de nu veţi voi şi nu veţi asculta, de sabie veţi fi înghiţiţi, căci gura Domnului a vorbit.”

Alegerea vă aparține. Dumnezeu să vă ajute!

Fiți binecuvântați

?  –  construiești tu oare zidul sau îl dărâmi?

!  –  nu construi zidul mai înalt; dărâmă-l!

de Gavriluță Robert

sursa: https://georgeignat.com/2017/06/11/daramati-zidul/

DĂRÂMAȚI ZIDUL!

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole/daramati-zidul/

Daniel Uncu: Impartialii – idiotii utili ai erei progresiste

Cea mai oribila forma de pervertire a gandirii este cea care ii aduce pe unii in situatia tragi-comica de a nu realiza cat de influentati si de fascinati sunt de discursul stangii neomarxiste. Atat de influentati, incat nu mai pot observa ca, de fapt, au fost acaparati cu totul de Stanga. Aceasta halucinanta si intristatoare iluzie a libertatii de gandire este similara pana intr-un punct cu cea exersata de idiotii utili ai Occidentului anilor ’50-’60, care in fata Gulagului si a Holocaustului comuniste isi exprimau lehamitea suverana si complice la asasinat fata de criticile vehemente la adresa regimului bolsevic. Printre acesti idioti utili gasim nume sonore ale filozofiei, literaturii, cinematografiei, artei teatrale, muzicii, presei acelor ani: Romain Rolland, André Gide, Louis Aragon, Jean-Paul Sartre si Simone de Beauvoir (cuplul adorator al bolsevismului!), Yves Montand, Sidney Hook, Bertolt Brecht, Lincoln Steffens, Walter Duranty si multi altii. Lenin insusi (!) a fost cel care i-a numit pe intelectualii occidentali, care adulau Uniunea Sovietica si regimul comunist, IDIOTI UTILI. Caci nu intelegeau mai nimic din realitatea revolutiei, insa aplaudau frenetic… ideea LOR, proprie, cosmetizata, despre comunism (cu exceptia, poate, a lui Sartre, care ajunsese sa incite la executarea celor care criticau regimul comunist sovietic si care era constient, deja, de atrocitatile comise de bolsevici…)

Tragic si comic, in acelasi timp.

Scenariul se repeta acum, cu cei care se considera vadit „nepartinitori” in disputa dintre Dreapta conservatoare si Stanga progresista. Aplauda naiv pana la ridicol, dar nu prea sonor, …ideea LOR (!) despre progresism, corectitudine politica si terorism cultural. Nu sunt resentimentari, ca progresistii declarati. Nu afirma ca detin adevarul absolut, revelat de ideologia iluminarii. Tocmai pentru ca sunt confuzi, sunt mai circumspecti. Aplauda Stanga, doar atat cat sa nu poata fi acuzati de stangism. Detesta Dreapta si discursul conservator, atat cat sa nu fie acuzati de maoism, trotkism sau de… prostie crasa. Cocheteaza, insa, cu aceeasi Dreapta, atat cat sa nu fie acuzati de extremism sau bigotism.

De fapt, ceea ce nu inteleg acesti debusolati este ca efectul alienant al discursului stangist i-a acaparat cu totul si i-a plasat intr-o virtualitate subectiva, care nu are nici o legatura cu realitatea neomarxista, brutala, sufocanta, nefasta si intoleranta cu orice tip ce alteritate consacrata normativ si asumata de majoritate, realitate care macina Occidentul si nu numai. Nu inteleg ca adora un artefact, o himera, un ideal smintit situat chiar dincolo de sminteala insasi a ideologiei Noii Stangi.

Si, din acest „land of confusion”, unii corifei ai echilibrului tantos dezechilibrat se amagesc schizoid ca sunt „de drepta”, marsaluind continuu, convenabil social, alaturi de batalioanele de asalt ale Noii Stangi declarate si activiste.

Finalul acestei minore revelatii eseistice este unul care se adreseaza celor care se amagesc ca sunt conservatori si il are ca portavoce pe Olavo de Carvalho, care puncta, intr-un interviu acordat in urma cu ceva timp lui Gelu Trandafir, urmatoarele :

„Daca viitorul este socialismul asa cum il concep ei (progresistii-n.n.), tot ce e IMPOTRIVA e RAU, iar tot ce este PENTRU, e BUN. Acest tip de rationament a patruns atat de profund in cultura occidentala, incat chiar si cei care isi spun conservatori nu mai sunt capabili sa rationeze in afara lui. Atunci, trebuie sa se prezinte, la randul lor, ca si cum ei ar fi stapanii viitorului, ceea ce implica faptul ca trebuie sa se arate mai socialisti decat insisi socialistii. Acesta este un semn clar de slabiciune intelectuala.

Daca nu ai capacitatea de a face critica profunda a fundamentelor proprii vocabularului, va trebui sa cedezi in fata vocabularului adversarului si vei incerca sa pari ca nu esti reactionar, ca esti chiar si mai progresist decat adversarul tau, iar asta este in mod evident, o deviere de la centrul discutiei. Este prostesc sa iti inchipui ca toate chestiunile referitoare la bine si la rau pot fi judecate in functie de progres sau regres, chiar daca am presupune ca cineva stie cu exactitate unde va duce progresul.

Aceasta retea de iluzii hipnotice, creata de vocabularul revolutionar, e primul lucru de care trebuie sa scapam. Daca esti deja sclav dpdv intelectual al acestei mentalitati, insa, devine inutil sa incerci sa concurezi politic cu acesti oameni (cu progresistii -n.n.)”.

Impartialii nu fac altceva decat sa serveasca astfel, implementarii ideologiei neomarxiste in viata publica.

Dan Uncu

imagine: protest „zombi” împotriva G20, la Hamburg

Daniel Uncu: Impartialii – idiotii utili ai erei progresiste

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole/daniel-uncu-impartialii-idiotii-utili-ai-erei-progresiste/

Daniel Popescu: Cum sa gasim fericirea?

Imi amintesc cu bucurie de toate momentele frumoase traite alaturi de Dumnezeul meu. Printre primii mei pasi in credinta I-am cerut lui Dumnezu un lucru crezand ca acesta ma va face fericit. Ce credeti ca am cerut? In acea perioada plecam cu grupul in slujire si mergeam cate doua masini pentru ca eram 8,9 tineri si acest lucru nu era chiar un confort deoarece ne doream sa fim toti intr-o singura masina, sa ne rugam, sa cantam si sa avem partasie in drumurile lungi. Atunci L-am provocat pe Dumnezeul cerului si al pamantului cu urmatoarea rugaciune: “Tu esti Stapanul meu si eu iti apartin, atat de mult imi doresc, Doamne, un microbuz ca in drumurile lungi sa ne rugam, sa cantam si sa povestim, tot ce-mi vreau prin acest grup este ca Numele Tau sa fie proslavit.

Prin credinta, am cautat un microbuz cu 9 locuri, eu nu aveam niciun ban pentru acea masina, dar Dumnezeu a doua duminica dupa acea rugaciune, mi-a pregatit o parte din suma. Apoi a venit un frate la mine si mi-a spus: “Pace, frate Daniel, uite acesti bani sunt pentru lucrarea pe care o faci”. In 3 saptamani Dumnezeu mi-a daruit mai bine de 70% din suma de care aveam nevoie. Apoi am mers la pastorul Florin Ianovici i-am explicat cele intamplate si dansul mi-a spus: “Daniel iti completez eu cu ce mai este nevoie”. Cand am luat microbuzul, sincer va marturisesc ca 3 zile am stat in el si-atat de mult il spalam, il ingrijam, dadeam toate scamele de pe tapiterie si 3 nopti am dormit in masina, de fericit ce eram. Imi venea sa nu ma mai despart de ea crezand ca am gasit fericirea.

Cand prin rugaciunile tale ii porti pe altii pe brate si vezi rezultatul lui Dumnezeu, esti fericit, nu-i asa? Suntem fericiti cand primim cate ceva, doar ca dupa cateva zile parca trece acea fericire, nu mai simti asa mare bucurie ca la inceput, nu-i asa? Credeam ca in momentul in care voi avea acel microbuz voi fi fericit mereu, dar nu s-a intamplat asta pentru ca a fost o fericire pentru putin timp. Dar cum sa gasim fericirea cu adevarat? “Cine cugeta la Cuvantul Domnului gaseste fericirea si cine se increde in Domnul este fericit”. Proverbe 16:20

Vrei sa fii fericit pentru o zi? O luna? Un an? Toate zilele vietii tale? Psalmistul David vorbeste asa de minunat despre cum sa gasim fericirea pentru toate zilele vietii noastre, si el spune: “Da, fericirea si indurarea ma vor insoti in toate zilele vietii mele si voi locui in Casa Domnului pana la sfarsitul zilelor mele”. Psalmul 23:6. Adevarata fericire este doar in Hristos Domnul, zi de zi sa construiesti cu El si nu vei fi dezamagit!

Va doresc un sfarsit de saptamana binecuvantat. Cu drag, Daniel Popescu

Daniel Popescu: Cum sa gasim fericirea?

https://www.facebook.com/Danisimagdapopescu/posts/1474869805902387

Daniel Miheț : „Vântul schimbării…”

„Wind of change” (Vântul schimbării) este un cântec emblematic de la început anilor 90 cântat de formația rock Scorpions. A fost menit să omagieze schimbarea din lumea politică de la sfârșitul secolului 20.

Cine ar fi crezut că neclintitul zid al Berlinului va fi dărâmat? Cine ar fi anticipat că dictatorul Ceaușecu va fi executat sau că puternică URSS se va fărâmița? Cine ar fi visat că mândria comunismului est-european va fi spulberată?

Timpul a trecut și acum după aproape 30 de ani un alt vânt al schimbării suflă…. de data această dinspre vestul îndepărtat… A început în Marea Britanie anul trecut când britanicii au decis să se rupă de Bruxelles și se pare că a început să pună stăpânire pe bătrânul nostru continent…și pe cel American.

Ce face vântul: adie, suflă, împrăștie, spulberă…răscolește.

Ce va aduce anul 2017? Dumnezeu știe… Singura certitudine care o avem este că Dumnezeu este Stăpânul vântului și că acesta îl ascultă supus: a deschis Marea Roșie pentru poporul Sau (Exod 14:21), a fost încurajarea mult așteptată a profetului extenuat și amenințat cu moartea (1 Regi 19:1-13), a adus la viață o întreagă națiune într-o vale de oase (Ezechiel 37) și a umplut cu putere și îndrăzneală niște ucenicii timizi și confuzi (Fapte 2)!

Vântul Schimbării încă bate „vântul suflă încotro vrea și-i auzi vuietul, dar nu știi de unde vine, nici încotro merge” (Ioan 3:8).

Tu îl auzi? Îl simți? Te opui schimbării Lui sau o accepți? Dumnezeu S-a folosit de acest vânt de-a lungul vremurilor să aducă transformarea Lui în viețile credincioșilor: naștere din nou, temeri risipite, drumuri croite prin pustie și prin mare, treziri în biserică și reforma în guvernare, ungere divină și curaj de a înfrunta moartea-acesta Forță se numește Duhul Sfânt (Scorpions nu știau aceasta…). Fie că El să va însuflețească și să va poarte prin puterea tăriei Lui până la țărmul ceresc.

Pastor Daniel Miheț

https://www.stiricrestine.ro/2017/01/28/daniel-mihet-vantul-schimbarii/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole/daniel-mihet-vantul-schimbarii/

Daniel Miclea: Poti Sluji oare la Mamona ? La cine ma inchin?

 

 

 

 

 

Citeam astazi versetul care spune: Matei 6:24 – ”Nimeni nu poate sluji la doi stăpîni. Căci sau va urî pe unul şi va iubi pe celalt; sau va ţinea la unul, şi va nesocoti pe celalt: Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona.”

Mamona sunt oare banii sau :

„Mamona e puterea care o aduce banii” Pot cei care au bani sa slujeasca lui Dumnezeu ? Dumnezeu cheama la slujire si pe cel bogat dar si pe cal sarac. Biblia arata in multe randuri care e rolul celui bogat si acelui sarac in trupul lui Cristos si ce rol are fiecaruia. Problema apare atunci cand puterea banului pune stapanire pe om.

Atunci cand inima omului este inpartita si omul alege sa faca acelasi lucru ca tanarul Bogat.  Domnul isus se uita la tanarul bogat si i adresaza invitatia  vino si urmeaza-ma ,Sa refuze sa lase totul si sa-l urmeze pe Dumnezeu.

Biblia :”Nu poti sluji si lui Dumnezeu si lui Momona”
Am vazut atatea oamenii care si-au schimbat atitudinea dupa ce au doandit ceva bani, crezand ca ie sunt ceva sau pot faca o schimbare cu banii care i detin .

Tot odata am vazut si oamenii putini adevarat  care au banii si au ramas credinciosi lui Dumnezeu stiind ca ei sunt doar administratorii banilor pe care Dumnezeu i-a pus la dispozitie.

In urma Fiecarei slujiri  la acesti doi stapani apare sentimente  in om : de dragoste  fata de unul si  ura fata de celalalt, sau prea multa atentie fata de unul si nesocotire de celalat., adica a nu-l mai baga in semana.”

Inchinare lui  Dumnezeu
Inchinare lui Mamona.

Insa sentimentele acestea te vor face sa actionezi complet opus?

Focusul va fi pe doua lucruri complect diferite.
” e mai usor sa intre o camila pin urechile acului decat un Bogat in cer.”

Dumnezeu ne pune la Dispozitie pentru o perioada Gratis cate-va lucruri pe care noi nu am facut nimic sa le dobandim si totu-si le avem  : viata,  timpul  , sanatate, si voita umana  . Fiecare om le foloseste cum vrea!!!

In Concluzie nu e grist sa te straduesti sa faci bani sau sa-i administrezi , dar ai grita ca aceasta straduiala sa nu puna stapanire pe tine si sa fie central vietii tale .

E adevarat fiecare din noi ne straduim sa ne asiguram cele neceare ” spunem noi’” si uitam cat e necesar.

Un verset biblic spune ca : ” Daca aveti ce manca si imbraca va este in de ajuns”

Dumnezeu ne da mai mult decat ata   si acestea le numim Binecuvantari.

Citeste mai mult: https://micleadan.wordpress.com

Daniel Miclea: Poti Sluji oare la Mamona ? La cine ma inchin?

Daniel Buzdugan: “Atunci când vedem că finalul e aproape nu ne mai mulțumim să fim descendenții maimuței.

Daniel Buzdugan: Noaptea trecută am vorbit vreo oră la telefon cu un prieten neurochirurg în Germania și printre multe altele mi-a povestit despre un pacient de-al lui aflat pe patul de moarte, care și-a trăit toată viața ca ateu, iar acum în actuala situație a aruncat din brațe ideea cum că ne-am trage din maimuțe.

Fiind conștient că era pe ultima sută de metri, omul a început să se și roage lui Dumnezeu, cerând sfaturi de la personalul spitalului. Atunci când vedem că finalul e aproape nu ne mai mulțumim să fim descendenții maimuței.

Omul întreba cu disperare personalul medical: ,, voi muri cu-adevărat? Există un Dumnezeu care mă judecă? Am făcut bine ce am făcut? Voi fi chinuit, rugați-vă pentru mine după ce nu voi mai fi, că ai mei nu cred în nimic”.

Medicul nostru român i-a adus un tânăr preot de acolo din Germania care l-a și spovedit pe bolnavul respectiv, la scurt timp după aceea, dându-și ușor duhul, cum se spune …..

Așa suntem noi oamenii, spunem lucrurilor de genul ăsta: ,,mă voi gândi mâine, nu acum”.

E o întrebare superbă în Biblie care sună cam așa: ,,Si ce ar folosi unui om sa castige toata lumea, daca si -ar pierde sufletul?

Ce spune Dumnezeu: „Dar, dacă cel rău se întoarce de la toate păcatele pe care le-a săvârșit și păzește toate legile Mele și face ce este drept și plăcut, va trăi negreșit, nu va muri.

Toate fărădelegile pe care le-a făcut i se vor uita! El va trăi din pricina neprihănirii în care a trăit. Doresc Eu moartea păcătosului?”, zice Domnul Dumnezeu. „Nu doresc Eu mai degrabă ca el să se întoarcă de pe căile lui și să trăiască?” ‭‭Ezechiel‬ ‭18:21-23‬ ‭VDC

http://logosul.ro/2018/01/05/daniel-buzdugan-atunci-cand-vedem-ca-finalul-e-aproape-nu-ne-mai-multumim-sa-fim-descendentii-maimut

Similare

În urma cu aproape 60 de ani Billy Graham a fost in Israel

februarie 28, 2018

În „STIRI”

Exista o legatura intre boala si pacat?

decembrie 30, 2017

În „Predici”

,,ISUSE, AJUTA-MĂ” a strigat femeia care a fost salvată de la moarte în timp ce era înjunghiată

martie 2, 2018

În „Marturii”

DIN ACEEAȘI CATEGORIE

Billy Graham, cel de-al treilea Templu și sărbătoarea Purim

martie 4, 2018

SPUNE-LE ȘI ALTORA DESPRE CREDINȚA TA!

martie 4, 2018

PORNOGRAFIA – O mărturie personală

martie 3, 2018

Tânăra s-a trezit din comă când membrii familiei au cântat imnuri creștine

martie 3, 2018

MARTURIE: O furtuna protejează 50 de creștinii in timp ce fugeau de teroristi

martie 3, 2018

Mărțișoare și Tragedia Veacurilor – Nicolae Geantă

martie 3, 2018

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole/daniel-buzdugan-atunci-cand-vedem-ca-finalul-e-aproape-nu-ne-mai-multumim-sa-fim-descendentii-maimutei/

Dan Damian: Gând pentru prietenii mei leviți, interpeți și muzicieni. Sper să nu supăr pe nimeni…. Sunt sigur că acest subiect îi frământă pe mulți și cred că există și dorință de înfăptuire.

 

 

 

 

 

 

 

 

Gând pentru prietenii mei leviți, interpeți și muzicieni.

Am observat urmărind în ultima vreme diferite evenimente creștine din România, tot mai multă muzică de calitate în aranjamentul orchestral și interpretare. Dumnezeu a binecuvântat România cu biserici în care tineri, frați și surori, au răspuns chemării de slujire prin cântare, care au investit multă muncă, educație și sacrificiu financiar pentru a excela în muzică. Felicitări tuturor, care cântă, care susțin, formează și apreciază leviții din toate bisericile!

Am mai observat, că muzica autohtonă românească e tot mai puțin folosită și compusă. La majoritatea evenimentelor, muzica adaptată și „tradusă” din repertoriul altor națiuni, e cea mai folosită. Oare de ce? Din toată inima cred că și în bisericile din Romania, Dumnezeu a înzestrat oameni deosebit de valoroși, care pot compune cântări extraordinare, înălțătoare, care-l glorifică pe Dumnezeu, care zidesc biserica Lui și pot aduce pe oameni prin Duhul Sfant în prezența Domnului. De la Do la Do, sunt doar opt note plus dieji sau bemoli, îndeajuns pentru toti compozitorii. Niciodată nu veți auzi un căntec românesc tradus și adaptat de Hillsong, Jesus Culture, Elevation or Bethel Music, oricât de bun și popular ar fi el. Nu doar lor Dumnezeu le-a spus să-i cânte o cântare nouă. Ci tuturor națiunilor!!! Popularitatea unui cântec, nu înseamnă succes în laudă și închinare.

Sper că nu am supărat pe nimeni…. Sunt sigur că acest subiect îi frământă pe mulți și cred că există și dorință de înfăptuire. Pe lângă frumoasele și înălțătoarele piese adaptate și traduse din afara, pe care continuați să le cântați, cred din toată inima, că în bisericile românești există un talent si un potential enorm de compoziție, nefolosit deocamdată la adevărata capacitate. Rămâneți sub călăuzirea Duhului Sfânt și El, Domnul vă va inspira cu cel mai frumos cântec pe care l-ați compus și pe care l-ați cântat până acuma 🙂 Nu uitați nici de imnurile vechi, atât de frumoase și ziditoare. Din El, prin El și pentru El, sunt toate lucrurile. A Lui să fie slava în veci, amin! Fiți binecuvântați!

https://www.facebook.com/dan.damian22?hc_ref=ARRD

DACĂ TU ÎNSETEZI

La începuturile slujirii Sale, Isus declara despre Sine Însuși: „În ultima zi a sărbătorii, ziua cea mare, Isus S-a ridicat şi a strigat: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea!” (Ioan 7:37, sublinierea mea). Isus nu a dat o declarație — El a strigat. A așteptat ziua cea mai importantă a festivalului pentru a sta în picioare și a-Și face anunțul: Isus a strigat mulțimii, „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea! Cel ce crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, aşa cum zice Scriptura!”” (Ioan 7:37-38).

Aceasta era cu mult mai mult decât o declarație teologică, era un act de compasiune. Religia moartă a dogorit poporul lui Dumnezeu. Ar fi trebuit să le aducă înviorare, dar i-a lăsat absolut fără viață. Acum Isus anunța: „Eu sunt cana voastră de apă rece, izvorul de apă ce reîmprospătează și nu se oprește niciodată. Puteți bea de la Mine să aveți viață mereu reînnoită.”

Nu sunt necesare anumite calificări pentru a bea din această măreață fântână. Hristos ne asigură: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea!” (Ioan 7:38)

Când Isus spune că „din inima lui vor curge râuri de apă vie”, El ne prezintă cum va arăta viața noastră după ce a primit o simplă atingere din partea Lui. Aceasta este atingerea care ne va învigora cum nimic altceva nu o va mai face, reînnoiește cu putere din cer și cel mai plăpând, disperat și trist suflet. Duhul Său ne umple în așa măsură că dăm pe dinafară cu viață din abundență, har, îndurare și dragoste.

Da, prietene, revărsarea Lui de viață transformă totul!

Gary Wilkerson

Sursa: Sursa: https://worldchallenge.org/

http://ariseforchrist.com/blog/articles/all/daca-tu-insetezi-416?

Dacă Eva nu ar fi mâncat din pomul cunoștinței binelui și răului…

ANASTASIA FILAT 15 DECEMBRIE 2017  RĂSPUNSURI DIN BIBLIE

 

Întrebare:

Dacă Eva nu mânca din pomul vieții, noi mai eram pe pământ?

Presupun că cititorul a avut în vedere pomul cunoștinței binelui și răului, despre care Dumnezeu le-a spus să nu mănânce, căci în ziua în care vor mânca, negreșit vor muri. Unii sunt de părerea că pomul cunoștinței binelui și răului simbolizează relația intimă și, respectiv, rodul din care au mâncat Adam și Eva este relația intimă. Bazat pe așa o interpretare apare întrebarea: dacă Eva nu ar fi mâncat din cunoștinței binelui și răului, s-ar mai fi înmulțit oamenii pe pământ așa cum vedem acum?

Acest concept despre pomul cunoștinței binelui și răului este greșit.

Relația intimă intra în planul lui Dumnezeu de la început

Binecuvântarea dată de Dumnezeu omului la creare nu putea fi realizată fără întreținerea relațiilor intime.

Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească și parte femeiască i-a făcut. Dumnezeu i-a binecuvântat, și Dumnezeu le-a zis: „Creșteți, înmulțiți-vă, umpleți pământul,și supuneți-l; și stăpâniți peste peștii mării, peste păsările cerului, și peste orice viețuitoare care se mișcă pe pământ. (Geneza 1:27-28)

Această binecuvântare, care implică și o responsabilitate din partea omului, nu putea fi realizată fără întreținerea relațiilor intime: ei nu ar fi putut să se înmulțească și să umple pământul.

Dumnezeu nu interzice relațiile intime, ci stabilește limite

Faptul că Dumnezeu stabilește reguli pentru comportamentul sexual arată că El nu este împotriva relațiilor intime:

Căsătoria să fie ținută în toată cinstea, și patul să fie nespurcat, căci Dumnezeu va judeca pe curvari și pe preacurvari. (Evrei 13:4)

Deci, chiar dacă Eva nu ar fi mâncat din pomul cunoștinței binelui și răului, oamenii s-ar fi înmulțit pe pământ, fiindcă aceasta este binecuvântarea pe care au primit-o de la Dumnezeu: să crească, să se înmulțească și să umple pământul.

https://moldovacrestina.md/daca-eva-nu-ar-fi-mancat-din-pomul-cunostintei-binelui-si-raului/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole/daca-eva-nu-ar-fi-mancat-din-pomul-cunostintei-binelui-si-raului/

Dacă Domnul Isus este Dumnezeu, cum poate sta la dreapta lui Dumnezeu?

De către Anastasia Filat

Întrebare:

Eu sunt convins că Hristos este Dumnezeu, dar nu înțeleg unele lucruri. Dacă El este Dumnezeu, de ce nu știa când va fi acea zi în care va veni sfârșitul, ci a spus doar care vor fi semnele acelei zile? Și încă o întrebare: dacă Hristos este însuși Dumnezeu, cum poate ca în același timp să stea la dreapta lui Dumnezeu?

Este o întrebare care îi frământă pe mulți din motiv că nu înțeleg doctrina despre Sfânta Treime. Noțiunea de „Sfânta Treime” este foarte familiară creștinilor din diferite denominații, care acceptă dumnezeirea lui Hristos, dar puțini intră în esența acestei învățături și, chiar dacă denominațiunea împărtășește învățătura despre „Sfânta Treime”, totuși, cei mai mulți au un concept „branhamist” asupra înțelegerii persoanei Domnului Isus. Ce înseamnă aceasta? Adepții învățăturii branhamiste concep pe Domnul Isus ca și o manifestare în trup a Tatălui, iar Duhul Sfânt fiind manifestarea Tatălui în om. Totuși, Domnul Isus și Tatăl sunt persoane diferite și lucrul acesta este scos în evidență chiar din primul capitol al Bibliei (și noi credem că Biblia este insuflată de Dumnezeu). În primul capitol din Biblie, chiar din primul verset, Dumnezeu Se prezintă cu numele Elohim, care este un nume comun la plural: gramatica limbii ebraice are singular, dual și plural. Iar la versetul 26 este scris că Dumnezeu (Elohim) a spus să „facem” om după chipul și asemănarea „Noastră”:

Apoi Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să stăpânească peste peștii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul și peste toate târâtoarele cari se mișcă pe pământ”. Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească și parte femeiască i-a făcut. (Geneza 1:26)

Deci, Domnul Isus este Dumnezeu, dar este o altă persoană decât Tatăl. Am făcut o schiță care reprezintă doctrina despre Sfânta Treime:

Deci, Domnul Isus este deopotrivă cu Tatăl ca și natură, dar este diferit ca și persoană și ca poziție. La început, adică la creație, Domnul Isus a fost deopotrivă cu Tatăl și ca poziție:

La început era Cuvîntul, și Cuvîntul era cu Dumnezeu, și Cuvîntul era Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu. (Ioan 1:1-2)

Dar Domnul Isus nu S-a ținut de poziția pe care o avea, ci a părăsit această poziție pentru ca noi să fim mântuiți:

El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuș n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a desbrăcat pe Sine Însuș și a luat un chip de rob, făcîndu-Se asemenea oamenilor. La înfățișare a fost găsit ca un om, S-a smerit și S-a făcut ascultător pînă la moarte, și încă moarte de cruce. (Filipeni 2:6-8)

Acum poziția Domnului Isus este de subordonare în raport cu Tatăl:

Dar vreau să știți că Hristos este Capul oricărui bărbat; că bărbatul este capul femeii, și că Dumnezeu este capul lui Hristos. (1 Corinteni 11:3)

Mai important este faptul că Domnul Isus va rămâne pentru veșnicii în această poziție de subordonare în raport cu Tatăl și aceasta încă o dată ne arată marele preț care L-a plătit El pentru răscumpărarea noastră!

Și cînd toate lucrurile Îi vor fi supuse, atunci chiar și Fiul Se va supune Celui ce I-a supus toate lucrurile, pentruca Dumnezeu să fie totul în toți. (1 Corinteni 15:28)

În ultimul capitol din Biblie, la Apocalipsa 22, din nou Îi găsim pe Tatăl și Fiul împreună:

Nu va mai fi nimic vrednic de blestem acolo (în Noul Ierusalim). Scaunul de domnie al lui Dumnezeu și al Mielului vor fi în ea. Robii Lui Îi vor sluji. (Apocalipsa 22:3)

 Articole Similare

1. Moş Crăciun – cel mai mare impostor al timpurilor
2. Cursul “Căsătorie fără regrete”. Lecţia VII: Despre dragoste – I
3. Opinia mea despre filmul documentar „Pericolul sectar din Republica Moldova”, realizat de JurnalTV
4. Mai are botezul vreo valoare după murdărirea cugetului?
5. Şi naşterea lui Isus Hristos a fost aşa…

http://www.culturavietii.ro/2017/03/25/schimbare-onu-comisia-onu-statutul-femeilor-atitudini-pro-viata-pro-familie/?

Dacă definim viața prin prisma profitului

 

Ați observat că în ultima vreme au început să apară la fiecare colț de stradă câte un magazin nou, câte o covrigărie nouă, câte o casă nouă de pariuri, o firmă nouă de servicii funerare, un restaurant nou, un… ce vreți voi? Dacă luăm partea bună a lucrurilor considerăm că acestea sunt utile, arată faptul că oamenii au spirit antreprenorial, dezvoltă afaceri și idei pentru a se susține. Pentru profit. O mână spală altă mână. Mă gândeam de unde au oamenii aceștia atâția bani, că mulți se plâng că nu le ajung, că au rate la bănci, că și-au luat mașini și le schimbă la fiecare 5-6 ani, că la nu știu ce perioadă de timp schimbă și locuința, jobul, garderoba, vopseaua din casă, ochelarii de pe ochi… și câte nu mai schimbă.

E bine și schimbarea asta la ceva uneori. E bine că nu stăm în monotonie. E bine că atunci când apar lucruri noi… unii dintre noi le încearcă și rămân cu ele, și rămân și cu cele vechi. Facem stocuri de bunuri și apoi definim viața prin ceea ce am dobândit, prin ceea ce am strâns, ca mai apoi… când ne apropiem de bătrânețe, să ne mai punem și întrebarea… oare de ce? 

Nu e greșit să punem această întrebare și acum. De ce să definim viața prin prisma profitului? De ce să nu facem altceva cu câștigul nostru? Să deschidem și noi o firmă de …. (completați voi spațiul cu ce vă trece prin minte)? Oare să avem angajați? Oare am produce mai mulți bani? Oare ce vom face după ce am plătit toate taxele și impozitele, ne va mai rămâne să mai luăm ceva nou?

Practic totul se învârte în jurul acestui cerc semi-vicios. Câștigăm ca să cheltuim. Cheltuim ca să ne îmbunătățim stilul de viață. Apoi ne uităm că ceea ce am pus pe noi și în jurul nostru se învechește, se strică, se rupe… și vrem să petecim uneori, și nu ies toate prea bine și prea estetic.

Uneori fugim de lucrurile noi pentru că sunt un risc pentru noi. Lăsăm pe alții să încerce înaintea noastră, apoi ne convingem pe pielea lor dacă chestia aia a funcționat sau nu, dacă este sau nu profitabilă.

Dacă e să ne gândim acum la partea spirituală, lucrurile stau exact pe dos.Există o stagnare în fiecare dintre noi. În domeniul spiritual nu trecem de la o fază la alta pentru că în spiritual nu am fost învățați să investim ca să avem profit… pentru că nu este profit vizibil din lucrurile spirituale. Nu vreau să luați în considerare pe capii religioși ai cultelor religioase care au cel mai mare salariu din țară. Ei, deși poartă o haină și o cunună de aur și pietre prețioase pe ele, au sufletul înconjurat de lucrurile pieritoare. Au educația cu care se mândresc – pentru că aia i-a adus pe ei unde sunt ei acum, și probabil și experiența de o viață – și aplică în viață principii care le-au învățat în timpul vieții, a studenției, a ceea ce li s-a băgat în cap. Au fost îndoctrinați să îndoctrineze la rândul lor pe alții.

Ați văzut că și astfel de ”capi” încep să meargă spre direcții de profit uman mai mult? Își deschid firme care să producă bani pentru bisericile lor, în loc să strângă comori sus în cer, făcând fapte vrednice de pocăință și să trăiască o viață de credință. Își aduc rudele și neamurile lor și construiesc ”un mic imperiu”, fără să-și dea lumea seama că ei profită de naivitatea altora ca ei să se îmbogățească, să facă profit de pe seama naivilor la care le transmit informații ce le strică mințile, le manipulează sufletele să meargă spre o direcție de ruină și nu cumva să se ridice vreunul mai presus de ei și de statutul și rangul lor.

Am uitat să mai învățăm în viață să trăim și pentru a ajuta pe alții să devină la fel de puternici și de maturi ca și noi (să dea Dumnezeu ca noi să fim maturi spirituali cât și din punct de vedere uman!). Am început să învățăm cum să ”profităm” de ceilalți din jur ca să câștigăm noi, iar ceilalți să piardă.

Imaginați-vă cum ar fi lumea noastră dacă toți am fi la fel de bogați, la fel de îmbrăcați, la fel de hrăniți, la fel de educați și la fel de spirituali ca tot restul populației globului. Imaginați-vă că, deși avem limbi și culturi diferite, toți trăim aceiași viață și prin noi toți curge aceiași culoare de sânge – fie că suntem albi, negri, galbeni, etc. – și că pentru noi toți s-a jertfit Fiul lui Dumnezeu, Isus Hristos, ca noi toți să fim la același statut: copii de Dumnezeu, fii și fiice ale Creatorului. Până nu vom înțelege pe deplin acest aspect din viața noastră, și vom pune orice altceva peste sau alături de acest adevăr, nu facem altceva cu viața noastră decât să o definim prin prisma profitului. Pentru că toate care sunt pe acest pământ sunt ca unii să câștige, alții să cheltuie, alții să piardă. Unii se bucură de acestea; alții se tulbură; alții se înfurie, alții se amărăsc, se depărtează de la adevăr și își creează iluzii și imperii unde nimeni nu are loc, unde nimic nu mai contează, unde totul din jur este definit de eșecurile și de falimentele lor personale: dacă lor nu li s-a făcut dreptate, dacă ei nu au avut parte de bogăție ca și alții, dacă ei nu au fost lecuiți de boli și de vicii murdare… înseamnă că nu există altceva decât ei și ideilor lor care resping sensul real al vieții. Unii își definesc viața prin falimentele lor pentru că le este greu să facă pași în plus să vadă că există biruință dincolo de cele aparente, de experiențele trecutului, de durerile de odinioară.

În cele din urmă, atunci când pierdem din vedere care este esența vieții, care este identitatea noastră reală în viață, atunci devenim concentrați pe profit.Atunci definim viața pe perioada de timp pe care o avem de trăit. O definim prin ceea ce avem de realizat și ce vom lăsa în urmă la ai noștri. Și uităm că mai murim. Atunci profită de pe urma noastră cei de la firmele de pompe funebre, care parcă sunt tot mai multe, mai multe decât ciupercile de după ploaie…

Oare viața noastră, a tuturora, mai are în ea definiția care a pus-o inițial în ea Creatorul nostru, aceea de a avea o relație vie cu El?

Depărtarea noastră de la relația aceasta nu doar că ne depărtează de la realitatea fundamentală a vieții de acum, dar și de ceea ce va urma după aceea. Ceea ce trăim și gândim și aplicăm în viața de acum va reflecta și direcția și destinația unde vom merge după ce se vor termina toate.

Până la urmă și profitul are pierderi. Până la urmă și cei care s-au gândit la câștig o să piardă. Numai cei care nu au încercat pot spune că nu există eșec.

Definim viața prin eșecurile trecute? Definim viața prin prisma a ceea ce putem realiza și produce pe acest pământ? Sau definim viața prin prisma veșniciei?

Decizia este a fiecăruia – fiecare a primit libertatea de a alege, de aceea nu a fost nimeni constrâns să aleagă ce parte dorește să câștige: profitul temporar de pe acest pământ, sau profitul Împărăției lui Dumnezeu – viața veșnică.

https://crestinismtrait.blogspot.com/2018/04/daca-definim-viata-prin-prisma.html?utm_ca

O predică pentru predicatori de Daniel Branzei

O predică pentru predicatori   de Daniel Branzei

Cand a fost ultima oara cand ati vorbit singur, in oglinda? Sunt clipe de adanca sinceritate, necunoscute de nimeni, dar cu mare influenta in evolutia noastra viitoare. Mesajul urmator a fost a astfel de “stare de vorba cu mine insumi”, ca raspuns la scriasoarea fratelui Iosif Ton de pe Intertnet. Am scris-o dintr-o rasuflare si n-am refacut-o si nici corectat-o ulterior. S-a revarsat din mine dupa o noapte de nesomn si de framantari. Nu sunt la curent cu structurile cultice din Romania si nici nu ma prea pricep la asa ceva. Reactionez doar la partea despre impasul spiritual si lipsa de rezultate din lucrarea bisericilor evanghelice.

“Dar ce am impotriva ta, este ca ti-ai parasit dragostea dintai. Adu-ti, deci, aminte de unde ai cazut; pocaieste-te, si intoarce-te la faptele tale dintai. Altfel, voi veni la tine, si-ti voi lua sfesnicul din locul lui, daca nu te pocaiesti.  Cine are urechi, sa asculte ce zice Bisericilor Duhul: „Celui ce va birui, ii voi da sa manance din pomul vietii, care este in raiul lui Dumnezeu” (Apocalipsa 2:4-7).

Daca ceea ce aud ca se petrece in Romania evanghelica este adevarat si daca bisericile se afla pe o periculoasa alunecare dinspre sfintenie spre o viata de compromis cu pacatul, se pune intrebarea ce este de facut? Pericolul in care ne aflam este sa intram in pedeapsa anuntata de Domnul Isus bisericii din Efes: “Iti voi lua sfesnicul din locul lui”, adica iti voi lua capacitatea de a fi lumina pentru cei aflati in intunerec.

Care sunt caile pe care trebuie sa “ne intoarcem de acolo de unde am cazut” , care sunt lucrurile de care trebuie sa ne pocaim” si care sunt “faptele dintai la care trebuie sa ne intoarcem” (Apoc. 2:5).

Poate inca si mai urgenta este intrebarea, ce ne-ar putea MOTIVA sa facem ceea ce stim ca ar trebui facut? Ce fel de predici ar trebui sa rostim in adunarile evanghelice pentru ca multimile de ascultatori sa alerge de buna voie spre o viata de sfintenie?

Problema nu este simpla si cere un raspuns din partea lui Dumnezeu. Iata ce am gasit eu, in realtia mea personala cu Dumnezeu si cu Domnul Isus, prin intermediul Cuvantului pe care ni L-a lasat.

I.  O clarificare a situatiei

Cred ca ar trebui sa stabilim o terminologie pe care sa o folosim toti in aceleasi semnificatii. Eu cred ca extremele care se fdefinesc ca “rau” si “bine” in aceasta scriza a crestinismului evanghelic romanesc se pot numi consacrare si compromis.

Princonsacraredefinesc in termeni contemporani acea “sfintire”, acea dare lui Dumnezeu, acea punere deoparte de care vorbeste Biblia.

“Sa nu mai dati in stapanirea pacatului madularile voastre, ca niste unelte ale nelegiuirii; ci dati-va pe voi insiva lui Dumnezeu, ca vii, din morti cum erati; si dati lui Dumnezeu madularile voastre, ca pe niste unelte ale neprihanirii” (Romani 6:13)

“Intariti-va, deci, mainile obosite si genunchii slabanogiti; croiti carari drepte cu picioarele voastre, pentru ca cel ce schiopateaza sa nu se abata din cale, ci mai de graba sa fie vindecat. Urmariti pacea cu toti si sfintirea, fara care nimeni nu va vedea pe Domnul” (Evrei 12: 12-14).

Princompromisinteleg acea incercare neinteleapta de a trai cu picioarele in doua barci, a fi si cu lumea si cu Dumnezeu, a incerca sa traiesti si in Duhul si in firea pamanteasca.

“Zic dar: umblati carmuiti de Duhul, si nu impliniti poftele firii pamantesti. Caci firea pamanteasca pofteste impotriva Duhului, si Duhul impotriva firii pamantesti: Sunt lucruri potrivnice unele altora, asa ca nu puteti face tot ce voiti” (Galateni 5:16-17).

“Caci – lucru cu neputinta Legii, intrucit firea pamanteasca (Greceste: carnea, aici si peste tot unde e „firea pamanteascaI.) o facea fara putere – Dumnezeu a osindit pacatul in firea pamanteasca, trimetind, din pricina pacatului, pe insusi Fiul Sau intr-o fire asemanatoare cu a pacatului, pentru ca porunca Legii sa fie implinita in noi, care traim nu dupa indemnurile firii pamantesti, ci dupa indemnurile Duhului.

In adevar, cei ce traiesc dupa indemnurile firii pamantesti, umbla dupa lucrurile firii pamantesti; pe cand cei ce traiesc dupa indemnurile Duhului, umbla dupa lucrurile Duhului. Si umblarea dupa lucrurile firii pamantesti, este moarte, pe cand umblarea dupa lucrurile Duhului este viata si pace. Fiindca umblarea dupa lucrurile firii pamantesti este vrajmasie impotriva lui Dumnezeu, caci, ea nu se supune Legii lui Dumnezeu, si nici nu poate sa se supuna. Deci, cei ce Sunt pamantesti, nu pot sa placa lui Dumnezeu. Voi insa nu mai Sunteti pamantesti, ci duhovnicesti, daca Duhul lui Dumnezeu locuieste intr-adevar in voi. Daca n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui” (Romani 8:3-9).

Consacrarea duce la sfintirea personala, la pocainta de fiecare zi, la viata de rugaciune, la studiul Cuvantului si la dorinta de a salva pe cati mai multi din cei aflati inca departe de Dumnezeu, in pericolul pedepsei eterne.

Compromisul duce la o amortire a tuturor virtutilor crestine , la o stare de “caldicel”, suficient de religios pentru a veni la Biserica, dar insuficient de sfant pentru a duce Biserica in afara zidurilor cladirii ei.

II. O confirmare a impasului

Nu exista salvare decat din naufragiu si nu se pot rezolva decat probleme pe care le recunoastem ca exista.

Statisticile aparute in Romania ultimilor ani ne-au pus pe toti in fata unui esec de proportii. Ca evanghelici persecutati sub regimul comunist ateu, am trait cu iluzia ca, daca ni s-ar da voie sa ne propovaduim liber crezul intr-o infruntare cinstita si deschisa de idei si daca ni s-ar da voie sa ne traim marturia fara teama de represalii, vom reusi foarte repede sa convingem populatia tarii de justetea ideilor si traiului nostru si-l vom converti in masa la Christos.

Lipsa de rezultate data la iveala de recensamintele recente ne fac sa cautam o explicatie si ea nu poate veni decat din trei directii:

1. Poporul roman este de vina.Ametit de cap de pretentiile istorice ale ortodocsiei, poporul este, in opinia unora, ne-evanghelizabil. El este leganat in sperantele desarte ale unei “mantuiri de neam” colective si a fost “vaccinat  de urgenta” prin propaganda Bisericii Ortodoxe impotriva “pericolul sectelor.”
2. Biserica evanghelica este de vina.“eliberarea” mult dorita din limitarile impuse de statul comunist ateu n-a fost folosita in mod corespunzator de bisericile evanghelice, fie din cauza lipsei de viziune a liderilor ei, fie din cauza tradarii marturiei prin goana dupa bunastarea materiala, lene spirituala sau preocuparea pentru castigarea unei pozitii de prestanta sociala (institutii teologice si diplome academice, cladiri impunatoare, implicarea in structurile politice) in detrimentul mandatului de chemare generala la pocainta (prietenia aceasta cu “lumea” ne-a “domesticit” si am devenit “parteneri” cu lumea, nu acuzatori ai ei).
3. Nu este de vina nici poporul si nici Biserica evanghelica.Ne aflam pur si simplu intr-o vreme a decaderii generale a crestinismului, caracterizata in Biblie prin descrierea bisericii din Laodicea (Apocalipsa3:14-22). Sustinatorii acestei pareri pot fi invinuiti de o anumita doza de “fatalism profetic”. Ei vad un calendar al istoriei stabilit sau cunoscut si anuntat mai dinainte de Dumnezeu si singura lor preocupare este sa recunoasca “epoca” in care traiesc si sa se comporte ca atare. Cei care sunt convinsi ca traim in perioada “laodiciana” a istoriei Bisericii, cred ca situatia “institutiei religioase: este compromisa definitiv si ca “mantuirea” si Msfintirea” nu mai pot fi experimentate decat dla nivelul individual al credinciosului. Aflat “afara” din structurile bisericesti, Isus Christos le scrie laodicienilor:

“Iata Eu stau la usa, si bat. Daca aude cineva glasul meu si deschide usa, voi intra la el, voi cina cu el, si el cu Mine” (Apocalipsa 3:20).

Singura omisiune a celor ce impartasesc acest punct de vedere este ca si Bisericii din Laodicea i se mai da o sansa si un indemn. Deci, depinde numai de ea sa paraseasca starea muribunda in care se afla:

“ …  te sfatuiesc sa cumperi de la Mine aur curatit prin foc, ca sa te imbogatesti; si haine albe, ca sa te imbraci cu ele, si sa nu ti se vada rusinea goliciunii tale; si doctorie pentru ochi, ca sa-ti ungi ochii, si sa vezi. Eu mustru si pedepsesc pe toti aceia, pe care-i iubesc. Fii plin de ravna, deci, si pocaieste-te!” (Apocalpsa 3:18-19).

III. O catalogare a motivatiilor

Daca posibilitatea pocaintei si a intoarcerii la consacrarea care duce la sfintirea personala si la posibilitatea de a evangheliza cu succes pe cei din jur exista, nu ne mai ramane sa ne intrebam: “De ce nu facem ceea ce WTIM ca trebuie facut?”

Dumnezeu a stiut ca are de a face cu o omenire pornita spre rau si cu inclinatii permanente spre neascultare si pacat. Dumnezeu stie ca noi NU VREM sa venim la El ca sa fim vindecati de inoralitate si decadenta (Isaia 55 si 59).

Ca un desavarsit parinte si pedagog, El foloseste in Biblie cateva MOTIVAYII ca sa ne faca sa facem ceea ce altfel n-am vrea sa facem, desi este spre binele nostru. Le vom lua in ordinea lor fireasca, asa cum apar ele in Scriptura.

a. Frica

Exista “teologi” care pretind ca Vechiul Testament si Noul Testament sunt intr-atat de deosebite incat “par, cel putin”, opera a doi dumnezei deosebiti. Unul al frucii si al pedepsei in Vechiul Testament si altul al drgaostei si al iertarii in Noul Testament. Ceea ce se fac ca nu observa acesti teologi fara talent este ca in Noul Testament, Domnul Isus vorbeste de trei ori mai mult despre iad decat despre rai. Majoritatea discursurilor Domnului Isus au avut parca scopul de “a-i speria pe oameni inspre cer”. Frica este unul dintre cele mai fundamentale instincte ale fiintei umane. Dorinta de autoconservare ne face sa acceptam sa indeplinim lucrati pe care altfel nu le-a, face. Niciun om n-are bani destui pentru satisfacerea placerilor lui personale. Totusi,de frica hotilor, oamenii cheltuiesc bani pe lacate, pe sisteme de alarma si pe paznici. Ne plangem ca nu ne ajung banii, dar aruncam cu bani in doctori si medicamente pentru ca ne este frica de boli, suferinta si moarte.

In cartea dedicata prin excelenta invatarii artei de a trai, cartea Proverbelor, Biblia spune ca “frica de Domnul este inceputul stiintei” (Proverbe 1:7).

Unii spun ca frica este doar pentru stapanirea animalelor, dar Dumnezeu stie ca oamenii traiesc de multe ori chiar la acest nivel “animalic” si au nevoie sa fie scosi de acolo. Frica este o motivatie teribila si foarte eficienta.

Rasplata

Aceasta a doua motivatie pentru sfintirea personala este evidenta in pildele Domnului Isus. El vorbeste despre ea in pilda talantilor, in pilda invitatiei la nunta, si intr-o sumedenie de alte discursuri, publice sau private.

“Daca iubiti numai pe cei ce va iubesc, ce rasplata mai asteptati? Nu fac asa si vamesii?” (Matei 5:46).

“Si oricine va va da de baut un pahar cu apa, in Numele Meu, pentru ca Sunteti ucenici ai lui Hristos, adevarat va spun ca nu-si va pierde rasplata” (Marcu 9:41).

“Bucurati-va in ziua aceea, si saltati de veselie; pentru ca rasplata voastra este mare in cer; caci tot asa faceau parintii lor cu proorocii” (Luca 6:23).

“Daca lucrarea zidita de cineva pe temelia aceea, ramane in picioare, el va primi o rasplata” (1 Corinteni 3:14).

“Caci toti trebuie sa ne infatisam inaintea scaunului de judecata al lui Hristos, pentru ca fiecare sa-si primeasca rasplata dupa binele sau raul, pe care-l va fi facut cand traia in trup” (2 Corinteni 5:10).

“Caci stiti ca fiecare, fie rob, fie slobod, va primi rasplata de la Domnul, dupa binele pe care-l va fi facut” (Efeseni 6:8).

“Ca unii care stiti ca veti primi de la Domnul rasplata mostenirii. Voi slujiti Domnului Hristos” (Coloseni 3:24).

“Paziti-va bine sa nu perdeti rodul muncii voastre, ci sa primiti o rasplata deplina” (2 Ioan 1:8).

“Iata, Eu vin curand si rasplata Mea este cu Mine, ca sa dau fiecaruia dupa fapta lui” (Apocalipsa 22:12)

“Rasplata” este o motivatie subtila si eficace. Dumnezeu nu ne “ia” nimic fara a ne asigura ca “ne va da” insutit mai mult! Unii spun ca “rasplata” nu este o motivatie “spirituala” demna de un crestin. Dumnezeu o folsoeste insa si se pare ca destul de eficient. Mai ales ca avea de a face cu niste evrei care erau obisnuiti sa umble dupa un “ghiseft”:

“Atunci Petru a luat cuvantul si I-a zis: „Iata ca noi am lasat tot, si Te-am urmat; ce rasplata vom avea?” (Matei 19:27).

Dragostea

Aceasta este o motivatie de ordin superior. Pentru cel ce a inteles dragostea lui Dumnezeu si i-a raspuns cu una pe masura, nimic nu mai este prea greu sau prea mult! Toata lumea stie pe dinafara Ioan 3:16, dar putini baga de seama ca el este simetric cu un alt 3:16, de data aceasta din 1 Ioan:

“Noi am cunoscut dragostea Lui prin aceea ca El Si-a dat viata pentru noi; si noi, deci, trebuie sa ne dam viata pentru frati” (1 Ioan 3:16).

Exista o conditionare a sfinteniei care este adanc inradacinata in dragoste:

“Daca Ma iubiti, veti pazi poruncile Mele” (Ioan 14:15, 21, 23; 15:10, 14)

“Cunoastem ca iubim pe copiii lui Dumnezeu prin aceea ca iubim pe Dumnezeu si pazim poruncile Lui. Caci dragostea de Dumnezeu sta in pazirea poruncilor Lui. Si poruncile Lui nu Sunt grele; pentru ca oricine este nascut din Dumnezeu, biruieste lumea; si ceea ce castiga biruinta asupra lumii, este credinta noastra” (1 Ioan 5:3).

Desi nu pare la prima vedere, motivatia iubirii este trainica si capabila de orice sacrificiu. Iustin Martirul a avut-o atunci cand i-a raspuns Cezarului roman care-l indemna sa-si abjure credinta in Christos si sa scape cu viata. Nicolae Moldoveanu a avut-o atunci cand a scris cantarea:

Preaibitul meu e unul,
Fara seaman pe pamant
Cat ati da, de L-ati cunoaste
Ca sa fiti si voi ai Lui”.

Intelegerea si integrarea in lucrarea imparatiei lui Dumnezeu

Spre deosebire de frica, rasplata sau dragoste, intelegerea este o motivatie la nivelul intelectului. Ea este dobandita odata cu maturitatea spirituala.

Oare care dintre aceste patru motivatii la o viata de sfintenie este cea mai buna? Pe care trebuie sa o folosim noi?

Singurul raspund la aceste doua intrebari este: “Toate sunt la fel de biblice si trebuie sa stim sa le folosim pe toate si pe fiecare dintre ele”. Dumnezeu le foloseste, deci noi trebuie sa le folosim.

Cineva observa ca aceste motivatii cresc de la rudimentar la superior. Frica este animalica, rasplata cauta folosul personal, iubirea este altruista, iar intelegerea este statornica si definitiva.

Cine a studiat cat de cat pedagogia stie ca TOATE aceste motivatii trebuie folosite in procesul de educatie a copiilor.

La imaturitate, in vremea prunciei si a copilariei, copilul invata mai ales din frica.

La pubertate, el pierde din frica, dar poate fi modelat prin motivatia rasplatii. Privilegiile vin impreuna cu responsabilitatile.

Pentru adolescenta, apare ca motivatie dragostea. Eaa ramane ca motivatie si la varsta adulta, ca in piesa lui Caragiale: “Stimabiule, daca ma iubesti, sa trecem la …”

Cea mai superioara motivatie pentru varsta adulta este insa intelegerea si integrarea liber consimtita intr-un anumit proces sau in sustinerea unei anumite cauze.

Marile treziri religioase, acelea pe care ni le dorim sa le vedem repetate si astazi s-au produs pe fondul unei sensibilizari a oamenilor despre starea lor de pacat si despre cumplita pedeapsa care-i asteapta pe cei care vor ajunge in iadul cel vesnic.

Sacrificiile cele ami mari s-au facut uneori din dorinta unei rasplatiri viitoare:

“ … unii, ca sa dobindeasca o inviere mai buna, n-au vrut sa primeasca izbavirea, care li se dadea, si au fost chinuiti” (Evrei 11:35).

Dragosteaeste legatura desavarsirii dintre Dumnezeu si om. Atunci cand apare, ea reuseste sa suprime chiar si motivatia fricii:

“In dragoste nu este frica; ci dragostea desavarsita izgoneste frica; pentru ca frica are cu ea pedeapsa; si cine se teme, n-a ajuns desavarsit in dragoste” (1 Ioan 4:18).

Constienta apartenentei la un plan maret pe care l-a facut Dumnezeu pentru lumea de acum in pregatirea unei lumi viitoare este probabil cea mai superioara si mai statornica motivatie pentru consacrarea crestina si pentru urmarirea unei totale sfintiri personale. Cien si-a dat seama ca lumea pacatului este doar temporara, ca pacatul nu poate oferi decat placeri de o clipa urmate de o vesnicie de regrete si cine Il vede pe Dumnezeu la lucru pentru instaurarea rapida a unei lumi in care nu va intra nimic intinat si in care va locui neprihanirea se sfinteste “din convingere.”

“Deci, fiindca toate aceste lucruri au sa se strice, ce fel de oameni ar trebui sa fiti voi, printr-o purtare Sfanta si evlavioasa, asteptand si grabind venirea zilei lui Dumnezeu, in care cerurile aprinse vor pieri, si trupurile ceresti se vor topi de caldura focului? Dar noi, dupa fagaduinta Lui, asteptam ceruri noi si un pamant nou, in care va locui neprihanirea. De aceea, prea iubitilor, fiindca asteptati aceste lucruri, siliti-va sa fiti gasiti inaintea Lui fara prihana, fara vina, si in pace” (2 Petru 3:11-14).

In aceasta categorie trebuie sa-i mentionez si pe “puritanii” Angliei si pe aceia dintre ei care au emigrat in America. Cine studiaza viata puritanilor descopera foarte repede ca cea mai puternica motivatie a perseverarii lor in sfintirea personala a fost una … escatologica!

Consecinta faptului ca englezii au citit Biblia tradusa in limba lor materna a fost si faptul ca ei au descoperit, nu numai, indepartarea Bisericii oficiale de spiritualitatea evanghelica, ci si mesajele profetice care anuntau o infruntare decisiva intre “curva cea mare” (identificata de ei cu Biserica Romei) si poporul sfintilor. Aceasta noua intelegere a fost aplicata la circumstantele lor social politice si religioase si i-a facut sa creada ca traiesc vremurile apocaliptice. Aceasta i-a determinat sa “o rupa cu paganatatea si cu poftele lumesti si sa traim in veacul de acum cu cumpatare, dreptate si evlavie, asteptand fericita noastra nadejde si aratarea slavei marelui nostru Dumnezeu si Mantuitor Isus Christos” (Tit 2:12-13). Oliver Cromwell s-a vazut pe sine un instrument in mana divinitatii atunci cand a luptat alaturi de presbiterienii scotieni impotriva regelui influentat de catolicism. John {inthrop, unul din intemeietorii “Noii Anglii” (New England) din Lumea Noua a dorit sa instaureze o “teocratie evanghelica” in care sa vina Christos (cartea “John Winthrop, Oliver Cromwell and The Land of Promise” de Marc Aronson ar trebui sa fie lectura obigatorie pentru toti pastorii romani, mai ales pentru cei stramutati in America)..

IV. O contracarare a mesajelor periculoase

Wtiind mai bine decat noi ca aceste “motivatii” ii indeamna pe oameni la sfintenie, Satan, dusmanul sufletelor noastre, cauta din rasputeri sa le contracareze.

El o face in primul rand negand valabilitatea celor patru motivatii spre sfintire si in al doilea rand prin aplicarea lor gresita.

Diavolul incurajeaza raspandirea unei evanghelii lipsite de frica!

Diavolul cauta sa-i convinga pe necrestini si pe crestini deopotriva ca singura rasplata pe care o poti avea in viata este aceea ope care ti-o poate oferi el in placerile de o clipa ale pacatului.

Diavolul cauta sa ne cufunde intr-un crestinism legalism sau, dimpotriva, tolerant, ambele la fel de lipsite de dragostea fierbinte fata de Christos si de Imparatia Lui.

Diavolul cauta sa nege invatatura despre venirea iminenta a Domnului Isus Christos.

“Inainte de toate, sa stiti ca in zilele din urma vor veni batjocoritori plini de batjocuri, care vor trai dupa poftele lor si vor zice: „Unde este fagaduinta venirii Lui? Caci de cand au adormit parintii nostri, toate raman asa cum erau de la inceputul zidirii!” (2 Petru 3:3-4).

Tactica aceasta a Diavolului se vede deslusit in ceea ce se predica in multe din bisericile zise “evanghelice” din Romania contemporana.

Ce este de facut?

Trambita trebuie sa sune un mesaj limpede si deslusit, iar trambitasii trebuie sa-si dea seama ca ei predica mult mai mult cu viata, decat cu cuvintele rostite de ei la amvon!

1. N-ar trebui sa excludem din predicile noastre amenintarea cu pedeapsa divina! Unele din cele mai mari treziri religioase s-au produs atunci cand oamenii si-au dat seama de grozavia pedepsei care-i paste pe cei care nu s-au separat definitiv de lumea pacatului. Una din cele mai celebre predici a fost intitulata chair asa: “Un pacatos pierdut in minile unui Dumnezeu manios!”
2. N-ar trebui sa uitam sa vorbim de “rasplata” pentru care se merita sa socotim toate lucrurile de acum drept niste tragice si trecatoare “gunoaie” (Filipeni 3:7).
3. N-ar trebui sa uitam sa vorbim si sa traim ca niste adevarati “indragostiti.” Cum se face aceasta? Se spune ca un adolescent care incepuse sa citeasca nuvele siropease despre aventuri romanitice a intrebat-o pe mama lui: “Mama, de unde sa stiu cand m-am indragostit cu adevarat?” Raspunsul ei a fost: “Nu-ti face nici o grija! Cand te vei indragosti iti vei da seama si singur.”Peste cativa ani, baiatul a venit acasa parca plutind pe deasupra pamantului.Canta si-i straluceau ochii in cap de fericire.”  Mama lui s-a uitat amuzata la el si i-a spus: “Ei acum mai ai nevoie sa ma intrebi pe mine daca te-ai indragostit?”

Dragosetea pentru Christos este contagioasa. Se ia … de la om la om! cel mai repede se ia de la … predicatori.

N-ar trebui sa ne multumim cu o eterna pruncie spirituala.Predicile noastre ar trebui sa mearga dincolo de ceea ce se spune astazi in biserici. Pavel ofta si el cam pentru acelas lucru:

“In adevar, voi care de mult trebuia sa fiti invatatori, aveti iarasi trebuinta de cineva sa va invete cele dintai adevaruri ale cuvintelor lui Dumnezeu, si ati ajuns sa aveti nevoie de lapte, nu de hrana tare. Si oricine nu se hraneste decat cu lapte, nu este obisnuit cu cuvantul despre neprihanire, caci este un prunc. Dar hrana tare este pentru oamenii mari, pentru aceia a caror judecata s-a deprins, prin intrebuintare, sa deosebeasca binele si raul. De aceea, sa lasam adevarurile incepatoare ale lui Hristos, si sa mergem spre cele desavarsite, fara sa mai punem din nou temelia pocaintei de faptele moarte, si a credintei in Dumnezeu, invatatura despre botezuri, despre punerea manilor, despre invierea mortilor si despre judecata vesnica. Si vom face lucrul acesta, daca va voi Dumnezeu” (Evrei 5:12-6:3).

Ma intreb mereu ce ar mai ramane din predicile mele daca s-ar scoate din ele “adevarurile incepatoare ale lui Hristos, … temelia pocaintei de faptele moarte, si a credintei in Dumnezeu, invatatura despre botezuri, despre punerea manilor, despre invierea mortilor si despre judecata vesnica” ? Mie mi se pare ca nici despre acestea n-am vorbit chiar despre toate … Mai este ceva si … dincolo de ele?

Exista locuri in care singurul subiect al predicilor este chemarea la mantuire. Oamenilor nu li se spune insa si ce trebuie sa faca dupa ce au venit la Christos. Nu exista nici o preocupare pentru procesul de maturizare, de indentificare a darurilor personale si pentru descoperirea misiunii si destinului personal al fiecarui credincios. Ni s-a spus in Semanar ca orice predica fara chemare la mantuire este o ocazie pierduta, dar nu ni s-au spus prea multe despre ceea ce trebuie sa le spunem celor care s-au intors deja la Christos si baltesc fara noima pe bancile bisericilor. Atata vreme cat spirituaitatea eavnghelica va continua sa se masoare doar prin frecventa la biserica si prin marimea darniciei, marturia de dincolo de zidurile adunarii va continua sa fie debila si deziluzionanta.

Cea de a doua metoda folosita de Diavol pentru a impiedica consacrarea si umblarea dupa sfintirea personala este confundarea tintelor. El vrea sa amestece motivatiile pana ce nu ramane decat un fel de talmes balmes din ele. Daca nu ne poate impiedica sa vorbim cu entuziasm, diavolul doreste sa ne vada vorbind “anapoda” (termenul denumeste o situatie in care picioarele o iau intr-o parte si trupul doreste sa m,earga in alta. “Ana-poda” = “impotriva picioarelor” sau “picioare impotrivitoare”).

Ar trebui sa ne silim sa stim cu cine avem dea face si sa cautam sa adaptam motivatia mesajului nostru in functie de nivelul la care se afla interlocutorul sau ascultatorii nostri.

Nu prea are rost sa vorbesti numai despre “dragoste” si “siguranta mantuirii” unor oameni firesti care traiesc inca robi ai poftelor lor pacatoase.

Una a spus Domnul Isus in public si alta le-a spus El celor din anturajul intim al ucenicilor. Una le-a predicat El celor ce, refuzandu-l pe El, refuzau implinirea planului lui Dumnezeu in vietile lor si cu totul alta le-a spus celor ce, zdrobiti sub povara pacatelor, sttateau inaintea Lui spalati in lacrimile pocaintei.

Si pentru ca veni vorba, siguranta mantuirii si perseverenta sfintilor in har sunt ambele doctrine sustinute de textul Scripturii. Ele sunt asemenea sinelor de cale ferata, merg in paralel. Pe care o preferati? Pe care sa o indepartam? Abandonarea uneia din ele ar duce iremediabil la tragedia unui accident feroviar. Pentru ajungerea noastra cu bine la tinta, ne sunt amandoua la fel de necesare.

La fel, nu inteleg de ce trebuie sa ne certam in dispute sterile despre venirea Domnului. Cine are mai multa dreptate? Pre, post sau a milenistii? Parerea mea este ca singura doctrina care trebuie sa ne pasioneze este “iminenta venire a Domnului.” Fiecare generatie a trenurat de frica sau de bucuria ei si fiecare generatie nu s-a inselat, ci a avut dreptate.

Dumnezeu procedeaza cu noi ca un parinte intelept. Daca un tata le-ar spune copiilor ca pleaca in oras si se va intoarce pe la ora sapte seara, copiii ar fi ispititi sa-si faca de cap cam pana la ora sase, sase si jumatate si sa se apuce sa faca curat si sa fie cuminti doar cu cateva minute inainte de revenirea lui “tata.” Un ataa intelept, ingrijorat de purtarea copiilor in lispa lui nu le va spune copiilor lui cand se intoarce. “Fiti cuminti, catata vine repede” le va spune el. Copiii vor fi cuminti si vor pastra toate la locul lor tocmai pentru ca nu stiu cand se va deschide usa si va intra in casa tata. Dumnezeu este un Tata desavarsit de intelept, un pedagog foarte priceput care ne-a spus:

“Vegheati, deci, caci nu stiti ziua, nici ceasul in care va veni Fiul omului” (Matei 25:13).

“Si sa fiti ca niste oameni, care asteapta pe stapanul lor sa se intoarca de la nunta, ca sa-i deschida indata, cand va veni si va bate la usa” (Luca 12:36  ).

 Fie ca credem in rapirea iminenta, fie ca credem in judecata iminenta, trebuie sa vestim impreuna “iminenta venire a Domnului si Stapanului nostru!”

Scrisoarea fratelui Iosif Ton raspandita pe Internet vorbea despre importanta dobandirii unei viziuni adecvate. O “viziune” este definita ca o perspectiva peste timp sau spatiu.

Imediat dupa ce am venit in America, Dumnezeu m-a dus aproape de o foarte mare biserica americana dispusa foarte mult sa ma ajute. Am fost repartizat la unul dintre pastori care, prins cu alte o mie de activitati, m-a rugat sa-i fac sarcina mai usoara si sa-i raspund la trei intrebari. El a luat o foaie de hartie si a scris sus, pe prima fata: “Care sunt scopurile viziunii cu viata personala si cu biserica ta pe urmatorii cinci, zece, cincisprezece ani?”

Lasand spatiu pentru raspuns, la mijlocul foii a scris: Care sunt obstacolele care crezi ca stau in calea implinirii viziunii tale?

Intorcand apoi foaia a scis deasupra: “Cum crezi ca te putem ajuta noi?”

Mi-a dat un pix si m-a lasat singur sa ma gandesc in timp ce el se pregatea de zor la un alt birou pentru lucrarea lui de diploma. Dupa o jumatate de ora s-a intors la mine si m-a vazut palid si cu fruntea plina de broboane mari de transpiratie. M-a intrebat: “Ai probleme cu scrisul in limba engleza?” I-am raspuns: Aia este cea mai mica din problemele mele … Am mari probleme cu … gandirea. N-am fost obisnuit sa gandesc in perspectiva. In Romania, noi n-am avut libertatea sa actionam. Am fost redusi la stadiul de a reactiona la ceea ce faceau autoritatile. Niciunul dintre noi n-a stiu ce va aduce viitorul in afara de faptul ca L-am asteptat pe Domnul Isus.”

A zambit si mi-a spus: “Bine ai venit in lumea libera! Aici trebuie sa-ti definesti singur drumul si …  nu mai poti da vina pe nimeni. Trebuie sa terogi si sa primesti de la Domnul strategia ta de lucru. Noi nu-ti putem spune ce sa faci,. Trebuie sa o primesti de la el. Noi iti putem da doar o mana de ajutor ca sa o indeplnesti.”

Da-mi voie sa-ti pun tie astazi acele cateva intrebari. Daca ar fi sa-ti definesti viziunea pe care o ai tu in lucrare, care ar fi ea? Unde vrei sa fi impreuna cu biserica ta peste cinci, zece, cincisprezece ani? Ce vrei sa realizezi pana atunci? Care sunt pasii necesari pentru implinirea viziunii tale? Cu  ce trebuie sa incepi? Care sunt lucrurile care te-ar putea impiedica sa-ti realizezi viziunea ta? Cum vei inlatura din cale aceste obstacole?

Sigur, trezirea spirituala nu trebuie sainceapa intotdeauna cu pastorii si predicatorii. Dumnezeu poate folosi pe oricine. N-ar fi insa frumos si potrivit ca El sa-i cada pe pastori in primele randuri ale celor care se ofera sa lucreze pentru aceasta?

http://publicatia.voxdeibaptist.org/articole_mai07.htm

DIVIZIUNILE BIBLIOLOGIEI – Identitatea Cuvântului lui Dumnezeu – Sola Scriptura şi Biserica primară, de William Webster

Sola Scriptura şi Biserica primară de William Webster

Reforma a fost responsabilă de restaurarea principiului sola Scriptura în Biserică, principiu care fusese în vigoare în Biserică încă de la începutul epocii post-apostolice. Iniţial, învăţătura apostolilor s-a transmis pe cale orală dar, o dată cu încheierea perioadei apostolice, întreaga revelaţie specială care Dumnezeu dorea să fie păstrată pentru om a fost codificată în Scripturile scrise. Sola Scriptura este acea învăţătură şi credinţă că astăzi există o singură revelaţie specială de la Dumnezeu pe care omul o posedă, Scripturile scrise sau Biblia şi, în consecinţă, Scripturile sunt suficiente în ce priveşte conţinutul şi ele reprezintă autoritatea finală pentru Biserică din pricina naturii lor, întrucât sunt inspirate de Dumnezeu. Aceasta înseamnă că nici o parte a revelaţiei păstrate sub forma tradiţiei orale nu există independent de Scriptură. Pe de altă parte, în secolul al XVI-lea, Conciliul de la Trent a declarat că revelaţia lui Dumnezeu nu era cuprinsă numai în Scripturi. Parţial ea se regăsea în Scripturile scrise şi parţial în tradiţia orală şi, prin urmare, Scripturile nu erau suficiente sub aspectul conţinutului. Aceasta a fost părerea universală a teologilor romano-catolici, timp de secole după Conciliul de la Trent şi este şi astăzi părerea predominantă. Oricum, este interesant de observat că în cercurile romano-catolice există astăzi o dezbatere continuă printre teologi cu privire la natura Tradiţiei. Nu există o înţelegere clară legată de ce este Tradiţia în romano-catolicism. Unii sunt de acord cu Conciliul de la Trent, iar alţii nu. Însă perspectiva adoptată la Trent este în contradicţie şi respinge credinţa şi practica Bisericii din epoca patristică. Biserica primară a păstrat principiul sola Scriptura în sensul că a crezut că orice doctrină trebuie dovedită pe baza Scripturii, iar dacă nu putea fi adusă o asemenea dovadă, doctrina respectivă trebuia respinsă.

Încă de la începutul epocii post-apostolice, în scrierile celor pe care îi cunoaştem cu numele de părinţii Bisericii găsim un apel exclusiv la Scripturi pentru o învăţătură bună a doctrinei şi pentru apărarea acesteia împotriva ereziei. Scrierile părinţilor Bisericii emană efectiv spiritul Vechiului şi Noului Testament. Întâlnim acelaşi lucru şi în scrierile apologeţilor, precum Iustin Martirul şi Atenagora, de la începutul secolului al II-lea, spre mijlocul lui. În nici una din aceste scrieri nu există vreun apel la autoritatea Tradiţiei ca fiind un ansamblu de revelaţie separat şi independent. Spre mijlocul şi sfârşitul celui de-al II-lea secol, în scrierile lui Ireneu şi Tertulian întâlnim pentru prima oară conceptul de Tradiţie Apostolică, păstrată în Biserică în formă orală. Cuvântul ‚Tradiţie’ înseamnă simplu învăţătură. Dar la ce se referă aceşti părinţi atunci când spun că această Învăţătură sau Tradiţie Apostolică este păstrată pe cale orală? Ceea ce vroiau ei să spună era că episcopii Bisericii predică oral cuvântul şi că oricine este interesat să înveţe Tradiţia Apostolică adevărată putea să o facă prin simpla ascultare a învăţăturilor orale ale episcopilor oricăreia dintre bisericile ortodoxe din acele vremuri. Ireneu şi Tertulian declară emfatic faptul că întreaga învăţătură a episcopilor care a fost dată pe cale orală îşi avea rădăcina în Scriptură şi putea fi dovedită din Scripturi. Ambii părinţi ne prezintă conţinutul doctrinar efectiv al Tradiţiei Apostolice care era predicată în biserici şi fiecare doctrină porneşte de la Scriptură. În această Tradiţie Apostolică nu există nici o doctrină care să nu fie găsită în Scriptură şi în scrierile acestor părinţi nu există nici un apel la o Tradiţie de natură orală pentru a apăra ceea ce ei numesc Tradiţia Apostolică. Pentru Ireneu şi Tertulian, Tradiţia Apostolică este pur şi simplu Scriptura. Ireneu a fost cel care a afirmat că, iniţial, apostolii au predicat verbal şi învăţătura lor a fost ulterior consemnată în scris, în Scripturi şi, de atunci, acestea au devenit stâlpul şi temeiul credinţei noastre. Afirmaţia lui spune astfel: „Nu am învăţat de la nimeni alţii planul mântuirii decât de la cei prin care Evanghelia a ajuns până la noi; aceştia au proclamat-o la un moment dat în public şi, într-o epocă mai târzie, prin voia lui Dumnezeu, ne-au transmis-o prin Scripturi, ca să fie temelia şi stâlpul credinţei noastre” (Alexander Roberts & W.H. Rambaugh Translators, Scrierile lui Ireneu, Împotriva ereziilor (Edinburgh: T & T Clark, 1874), 3.1.1). Tradiţia – când se referă la proclamarea orală, precum predicarea sau învăţarea – era văzută mai întâi drept prezentarea orală a adevărului scriptural sau drept codificarea adevărului biblic sub forma unei mărturisiri de credinţă.

Ireneu şi Tertulian au avut discuţii contradictorii cu gnosticii, care au fost cei dintâi care au sugerat şi au învăţat pe alţii că deţineau o tradiţie apostolică orală independentă de Scriptură. Aceşti părinţi din perioada de început au respins o asemenea noţiune şi au apelat numai la Scriptură pentru proclamarea şi apărarea doctrinei. Istoricul bisericii, Ellen Flessman-Van Leer, afirmă acest fapt:

„Pentru Tertulian, Scriptura este singurul mijloc pe baza căruia el respinge sau validează o doctrină în ce priveşte conţinutul acesteia… Pentru Ireneu, doctrina bisericii cu siguranţă nu este niciodată pur tradiţională; din contră, ideea că ar putea exista ceva adevărat, transmis exclusiv viva voce (oral), este o orientare a gândirii gnostice… Dacă Ireneu doreşte să dovedească adevărul unei doctrine în ce priveşte conţinutul acesteia, el recurge la Scriptură, pentru că în ea este accesibilă în mod obiectiv învăţătura apostolilor. Dovezile provenite din tradiţie şi Scriptură slujesc unuia şi aceluiaşi scop: identificarea învăţăturii bisericii ca fiind învăţătura apostolică originală. Cea dintâi stabileşte că învăţătura bisericii este învăţătura apostolică, iar cea de-a doua arată ce este această învăţătură apostolică” (Ellen Flessman-van Leer, Tradiţia şi Scriptura în Biserica primară (Van Gorcum, 1953, pp. 184, 133, 144).

Biblia a fost autoritatea finală pentru părinţii din epoca patristică. Ea era suficientă sub aspectul conţinutului şi arbitrul final în toate problemele de adevăr doctrinar, după cum a subliniat JND Kelly:

„Cel mai clar semn al prestigiului de care se bucură (Scriptura) este faptul că aproape întregul efort teologic al părinţilor, fie că scopurile lor erau polemice sau constructive, era îndreptat spre ceea ce cuprindea expunerea Bibliei. În plus, pretutindeni era de la sine înţeles că orice doctrină trebuia să aibă mai întâi o baza scripturală pentru a putea fi acceptată” (Doctrine creştine timpurii (San Francisco: Harper & Row, 1978), pp. 42, 46).

Heiko Oberman face următoarele comentarii cu privire la relaţia dintre Scriptură şi Tradiţie în Biserica primară:

„Pentru Biserica primară, Scriptura şi Tradiţia nu se excludeau reciproc sub nici o formă: kerygma (mesajul Evangheliei), Scriptura şi Tradiţia coincideau pe deplin. Biserica predica kerygma care se găsea integral în formă scrisă, în cărţile canonice. Tradiţia nu era înţeleasă ca o adăugire la kerygma conţinută în Scriptură, ci drept o transmitere a aceleiaşi kerygma într-o formă vie: cu alte cuvinte, totul se găsea în Scriptură şi, în acelaşi timp, totul era cuprins în tradiţia vie” (Recolta teologiei medievale (Cambridge: Harvard University, 1963), p. 366).

Faptul că părinţii credeau ferm în principiul sola Scriptura reiese clar din scrierile lui Cyril din Ierusalim, episcopul Ierusalimului de la jumătatea secolului al IV-lea. El este autorul lucrării cu numele „Cuvântări catihetice”. Această lucrare cuprinde o serie extinsă de cuvântări ţinute pentru catehumeni, expunând doctrinele de bază ale credinţei. Ea reprezintă o explicare completă a credinţei Bisericii din vremea lui, iar învăţătura lui este pe deplin întemeiată pe Scriptură. De fapt, nu există nici măcar un singur apel, pe parcursul întregilor Cuvântări, la o Tradiţie Apostolică independentă de Scriptură. În termeni lipsiţi de echivoc, el afirmă că, dacă le-ar prezenta acestor catehumeni vreo învăţătură care nu putea fi validată de Scriptură, trebuia ca ei să o respingă. Acest fapt ne spune că autoritatea lui de episcop era condiţionată de conformitatea învăţăturilor sale cu Scripturile scrise. Urmează câteva dintre afirmaţiile sale din „Cuvântări” cu privire la autoritatea finală a Scripturii:

„Să păstraţi întotdeauna în minte pecetea aceasta care, pe scurt, a fost atinsă în capitolele lucrării şi care, cu îngăduinţa Domnului, va fi explicată potrivit puterii noastre, pe baza unor dovezi din Scriptură. În ce priveşte Misterele divine şi sacre ale credinţei, nu se cuvine să rostim nici o remarcă întâmplătoare fără suportul Sfintelor Scripturi, nici să nu ne lăsăm traşi deoparte de simple probabilităţi sau de artificiile argumentelor. Să nu mă credeţi pentru că eu vă spun aceste lucruri, dacă nu primiţi de la Duhul Sfânt dovada celor prezentate: căci această mântuire, care este prin credinţă, nu stă în raţiuni ingenioase, ci în dovada Sfintelor Scripturi” (O bibliotecă a părinţilor Sfintei Biserici Catolice (Oxford: Parker, 1845), Cuvântările catihetice ale sfântului Cyril 4.17).

„Ci luaţi şi păstraţi ca nişte învăţăcei şi trăiţi numai acea credinţă care vă este dată de către Biserică şi este întemeiată pe întreaga Scriptură. Nu toţi pot să citească Scriptura, unii nefiind învăţaţi, în vreme ce alţii sunt prea ocupaţi, fiind împiedicaţi să o cunoască; de aceea, pentru ca sufletul să nu piară din lipsă de învăţătură, Articolele, care sunt puţine, cuprind întreaga doctrină a Credinţei… Acum, dedicaţi-vă învăţării Credinţei, prin ascultarea cuvintelor şi aşteptaţi la vremea potrivită dovada din Scripturile Divine a fiecăreia dintre părţile ei. Căci Articolele Credinţei nu au fost formulate după buna plăcere a oamenilor, ci lucrurile cele mai importante, alese din toată Scriptura, formează învăţătura unică a Credinţei. Şi, după cum sămânţa de muştar dintr-un bob mic dă naştere la multe ramuri, la fel şi această Credinţă, în puţine cuvinte, a cuprins la sânul ei întreaga cunoaştere a evlaviei conţinute deopotrivă în Vechiul şi în Noul Testament. Priviţi, deci, fraţilor şi păstraţi tradiţiile pe care le primiţi acum şi scrieţi-le pe tăbliţa inimilor voastre” (Ibid., Cuvântări 5.12).

Observaţi că Cyril afirmă aici că aceşti catehumeni primesc tradiţia şi îi îndeamnă să respecte aceste tradiţii pe care le primesc. De unde este derivată această tradiţie? Evident că din Scriptură. Învăţătura sau tradiţia sau revelaţia lui Dumnezeu care a fost încredinţată apostolilor şi transmisă apoi Bisericii este acum accesibilă NUMAI prin Scriptură. Este semnificativ faptul că Cyril din Ierusalim, care comunică acestor catehumeni întreaga credinţă, nu a apelat nici măcar o dată la o tradiţie orală pentru a-şi susţine învăţăturile. Întreaga credinţă este întemeiată pe Scriptură şi numai pe aceasta. Acest principiu este enunţat, de asemenea, şi de Grigore de Nissa:
„Cei mai mulţi oameni încă fluctuează în ce priveşte opiniile lor referitoare la aceasta şi ele sunt greşite, după cum şi ei sunt mulţi. Cât despre voi, dacă filozofia neamurilor, care dezbate metodic toate aceste lucruri, ar fi cu adevărat potrivită pentru o demonstraţie, ar fi inutil, desigur, să adăugăm acestor speculaţii o discuţie despre suflet dar în vreme ce aceasta din urmă a mers, în ce priveşte subiectul sufletului, atât de departe în direcţia consecinţelor presupuse cât a dorit gânditorul, nouă nu ne este îngăduită o asemenea abatere, adică aceea de a afirma ceea ce dorim; noi facem din Sfintele Scripturi regula şi măsura fiecărei doctrine (dogme); în mod obligatoriu, noi ne aţintim ochii spre Scriptură şi suntem de acord numai cu ceea ce poate fi armonizat cu intenţia acelor scrieri” (Philip Schaff şi Henry Wace, Părinţii niceeni şi post-niceeni (Peabody: Hendrikson, 1995), Second Series: Volumul V, Lucrări filozofice, Despre suflet şi înviere, p. 439).

Vasile cel Mare, episcopul din Cezarea între anii 370-379 d.Cr., depune mărturie în favoarea credinţei lui în natura atotsuficientă a Scripturilor, prin aceste cuvinte luate dintr-o scrisoare adresată de el unei văduve:

„Bucurându-te de consolarea Sfintelor Scripturi, aşa cum o faci, nu ai nevoie nici de asistenţa mea, nici de a altcuiva pentru a te ajuta să îţi înţelegi datoria. Ai sfatul şi călăuzirea atotcuprinzătoare a Duhului Sfânt pentru a te conduce spre ceea ce este corect” (Philip Schaff şi Henry Wace, Părinţii niceeni şi post-niceeni (Peabody: Hendrikson, 1995), Seria a doua: volumul VIII, Vasile: Scrisori şi selecţii, Scrisoarea CCLXXXIII, p. 312).

Aceşti părinţi sunt reprezentativi pentru ansamblul părinţilor Bisericii. Ciprian, Origen, Hipolit, Atanasius, Firmilian, Augustin sunt numai câţiva dintre părinţii care pot fi citaţi drept susţinători ai principiului sola Scriptura, pe lângă Tertulian, Ireneu, Cyril şi Grigore de Nissa. Biserica primară a funcţionat pe baza principiului sola Scriptura şi acesta a fost principiul istoric pe care reformatorii au căutat să îl restaureze în Biserică.

Folosirea extinsă a Scripturii de către părinţii Bisericii primare, încă de la început, se observă din următoarele fapte:

	Ireneu l-a cunoscut pe Policarp, care fusese un ucenic al apostolului Ioan. El a trăit între anii 130 – 202 d.Cr. şi a citat din 24 din cele 27 de cărţi al Noului Testament. Numai din Noul Testament el citează de peste 1800 de ori.
	Clement din Alexandria a trăit între anii 150 – 215 d.Cr. El citează toate cărţile Noului Testament, cu excepţia lui Filimon, Iacov şi 2 Petru. Citează de 2400 de ori din Noul Testament.
	Tertulian a trăit între 160 – 220 d.Cr. şi a citat din Noul Testament de peste 7200 de ori.
	Origen a trăit între 185 – 254 d.Cr. şi a fost succesorul lui Clement din Alexandria la şcoala catihetică din acest oraş. El citează din Noul Testament de aproape 1800 de ori.

Până la sfârşitul celui de-al III-lea secol, practic întregul Nou Testament putea fi reconstituit pe baza scrierilor părinţilor Bisericii. Norman Geisler şi William Nix rezumă poziţia versetelor Noului Testament în Biserica primară prin aceste cuvinte: „Pe scurt, primii o sută de ani de existenţă a celor douăzeci şi şapte de cărţi ale Noului Testament arată că, practic, fiecare dintre ele a fost citată drept plină de autoritate şi recunoscută ca fiind canonică de către oameni care erau, la rândul lor, cei mai tineri contemporani ai epocii apostolice” (Norman Geisler şi William Nix, O introducere generală a Bibliei (Chicago: Moody, 1980), p. 190).

B.F. Wescott ajunge la o concluzie similară: „Cu excepţia Epistolei către Evrei, cele două Epistole mai scurte ale lui Ioan, a doua Epistolă a sfântului Petru, Epistolele sfântului Iacov şi Iuda şi Apocalipsa, toate celelalte cărţi ale Noului Testament sunt recunoscute ca fiind apostolice şi pline de autoritate în cadrul Bisericii, încă de la finalul secolului al II-lea. Mărturia marilor părinţi care reprezintă Biserica variază în ce priveşte aceste cărţi controversate, dar canonul cărţilor recunoscute este stabilit prin acordul lor comun. Astfel, mărturia pe care se întemeiază el nu vine numai de la câţiva, ci din partea multora, şi încă de la cei mai diferiţi în ce priveşte poziţia şi caracterul. Canonul apare, deci, nu ca o părere particulară, ci ca un fapt neîndoielnic, nu ca o descoperire târzie, ci ca o tradiţie originală” (B.F. Westcott, O analiză generală a istoriei canonului Noului Testament (Cambridge: Macmillan, 1889), pp. 337-338).

Este adevărat că Biserica primară avea conceptul de Tradiţie care se referea la obiceiurile şi practicile ecleziastice şi că se credea deseori că astfel de practici fuseseră efectiv transmise de apostoli, chiar dacă nu puteau fi neapărat validate de Scripturi. Însă aceste practici nu implicau doctrinele credinţei şi deseori erau contrare în diferite segmente ale Bisericii. Un exemplu în acest sens găsim la începutul secolului al II-lea, în controversa legată de momentul când trebuie sărbătorit Paştele. Anumite biserici din răsărit îl sărbătoreau într-o zi, în vreme ce apusul îl sărbătorea în altă zi, dar şi unii şi alţii pretindeau că practica lor fusese transmisă direct de la apostoli. Situaţia dus la un conflict cu episcopul Romei, care pretindea ca părinţii răsăriteni să se supună practicilor apusene. Ei au refuzat acest lucru, crezând cu tărie că ei aderau la Tradiţia Apostolică. Care dintre ei avea dreptate? Nu există nici o modalitate de a lămuri care practică era într-adevăr de origine apostolică, dacă era vreuna din ele. Oricum, este interesant de observat că unul dintre susţinătorii punctului de vedere răsăritean era Policarp, un ucenic al apostolului Ioan. Există şi alte exemple legate de astfel de pretenţii în istoria Bisericii. Simplul fapt că un părinte al Bisericii pretinde că o practică anumită este de origine apostolică nu înseamnă neapărat că aşa este, ci numai că persoana respectivă a crezut aşa; nu există vreo cale de a verifica dacă, într-adevăr, acea practică era o tradiţie provenită de la apostoli. În Biserica primară se întâlnesc numeroase practici care erau considerate ca fiind de origine apostolică; acestea sunt enumerate de Vasile cel Mare, însă nimeni nu le mai practică astăzi în Biserică. Este evident, deci, că astfel de apeluri la Tradiţia Apostolică orală sunt lipsite de însemnătate.

Biserica Romano-Catolică afirmă că deţine o Tradiţie Apostolică orală care este independentă de Scriptură şi care este obligatorie pentru oameni. Pentru a justifica o asemenea pretenţie, ea face apel la declaraţia lui Pavel din 2 Tesaloniceni 2:15, unde Pavel spune că a transmis acestei biserici tradiţii şi învăţături deopotrivă verbal şi în scris. Pe baza învăţăturii lui Pavel din acest pasaj, Roma afirmă că propovăduirea principiului sola Scriptura este falsă, din moment ce Pavel le-a transmis învăţături tesalonicenilor şi în scris, şi verbal. Ce este interesant în legătură cu acest apel este faptul că apologeţii romano-catolici nu aduc argumente cu privire la acele doctrine la care se referă Pavel şi pe care ei pretind că le deţin şi că sunt obligatorii pentru oameni. În toate scrierile apologeţilor, din vremea Reformei până astăzi, nici unul nu a putut să enumere doctrinele cuprinse în această presupusă Tradiţie Apostolică orală. De la Francis De Sales până la scrierile lui Karl Keating şi Robert Sungenis întâlnim această absenţă bătătoare la ochi. Sungenis este editorul unei lucrări lansate recent în apărarea învăţăturii romano-catolice despre Tradiţie, intitulată „Nu numai prin Scriptură”. Ea este prezentată zgomotos drept o respingere definitivă a învăţăturii protestante despre sola Scriptura. Numărul paginilor ei este de 627. Însă nici măcar o dată în toate cele 627 de pagini nici un autor nu defineşte conţinutul doctrinar al acestei Tradiţii Apostolice care este obligatorie pentru toţi oamenii. Ni se pune numai că ea există, că Biserica Romano-Catolică o deţine şi că, prin urmare, noi suntem obligaţi să ne supunem acestei biserici – singura care deţine plinătatea revelaţiei lui Dumnezeu, provenind de la apostoli. Însă ei nu ne pot spune ce este această Tradiţie. Şi motivul este acela că ea nu există. Dacă ar fi fost atât de importantă, de ce nu a menţionat-o Cyril din Ierusalim în „Cuvântările catihetice”? Provoc pe oricine să enumere doctrinele la care se referă Pavel în 2 Tesaloniceni 2:15, pe care spune că le-a încredinţat verbal tesalonicenilor.

Autoritatea romano-catolică în materie de Tradiţie, Yves Congar, face această observaţie interesantă cu privire la natura revelaţiei din dispensaţia vechi-testamentală: „Revelaţia este o dezvăluire a misterului Său, pe care Dumnezeu o face oamenilor… o dezvăluire prin semne create, pentru care Dumnezeu Se pune chezaş, ca ele să nu ne inducă în eroare, chiar dacă ele nu sunt desăvârşite. Aceste semne sunt evenimente, realităţi, acţiuni şi cuvinte. Dar, în cele din urmă, cel puţin în ce priveşte vechiul legământ, evenimentele şi acţiunile ne sunt cunoscute prin cuvinte, prin cuvintele scrise despre ele: scrierile Scripturii celei sacre” (Yves Congar, Tradiţie şi tradiţii (New York: Macmillan, 1966), p. 238).

Yves Congar admite prompt principiul sola Scriptura cu privire la Vechiul Testament. Singura revelaţie pe care o posedăm despre acea dispensaţie este Scriptura scrisă, deşi profeţii au predicat şi au învăţat oral încă de la început. Protestanţii spun simplu că acelaşi principiu se aplică şi dispensaţiei Noului Testament. Pentru a-l parafraza pe Congar: revelaţia lui Dumnezeu în dispensaţia nou-testamentală ne este cunoscută numai prin cuvinte, prin cuvintele scrise despre ea: scrierile Scripturii celei sacre. Singura revelaţie specială pe care o posedă astăzi omul de la Dumnezeu şi care a fost încredinţată apostolilor sunt Scripturile scrise ale Noului Testament. Aceasta era credinţa şi practica Bisericii din perioada patristică şi principiul la care au aderat reformatorii, căutând să îl restaureze în Biserică după ce coruperea doctrinară intrase pe uşa Tradiţiei. Învăţătura referitoare la un ansamblu separat de revelaţie apostolică, cunoscut sub numele de Tradiţie, a cărei natură este orală, şi-a avut originea nu în Biserica creştină, ci în gnosticism. Aceasta era o încercare a gnosticilor de a-şi impune autoritatea afirmând că Scripturile nu erau suficiente. Ei au afirmat că posedau plinătatea revelaţiei apostolice, pentru că ei nu aveau numai revelaţia scrisă a apostolilor din Scripturi, dar şi tradiţia lor orală şi cheia pentru interpretarea şi înţelegerea acelei revelaţii. După cum părinţii Bisericii au respins această învăţătură şi pretenţie, bazându-se exclusiv pe Scripturile scrise şi apelând numai la ele, la fel trebuie să facem şi noi.

http://www.voxdeibaptist.org/sola_scriptura_rom.htm

Zece ani de legislație internațională privind orientarea sexuală și identitatea de gen. Lecții învățate (de Daniel Moody)

Alianța Familiilor din România  23/09/2019 

Atunci când statul insistă să ne guverneze numai în raport de ceea ce noi credem despre noi înșine că suntem, cu siguranță interpretarea corectă a unei astfel de insistențe este că statul a renunțat la însuși motivul existenței sale

La începutul lunii noiembrie 2006, un grup de experți juridici internaționali s-a reunit la Universitatea Gadjah Mada din Yogyakarta, Indonezia. Acolo, pe parcursul a patru zile, a elaborat și dezvoltat un set de declarații menite să creeze o punte între conceptul atemporal al drepturilor omului și noțiunile recente de „orientare sexuală” și „identitate de gen” (OSIG). Pe 26 martie 2007, roadele muncii lor au fost dezvăluite la Consiliul pentru Drepturile Omului al Organizației Națiunilor Unite din Geneva: Principiile de la Yogyakarta referitoare la punerea în practică a dreptului internaţional al drepturilor omului în ceea ce priveşte orientarea sexuală şi identitatea de gen (The Yogyakarta Principles on the Application of International Human Rights Law in Relation to Sexual Orientation and Gender Identity).

Cea mai mare parte a documentului constă din douăzeci și nouă de principii, care acoperă totul, de la egalitate la educație, de la drepturi la religie și de la sănătate la locuință. În plus, au fost prezentate șaisprezece recomandări, prima fiind aceea că principiile ar trebui să fie avizate și promovate de Înaltul Comisariat al Națiunilor Unite pentru Drepturile Omului. (Printre cei douăzeci și nouă de semnatari ai textului, care provin din douăzeci și cinci de țări, erau nu mai puțin de opt raportori speciali ai ONU.)

De la lansarea lor în urmă cu zece ani [12, n.tr.], Principiile de la Yogyakarta au căpătat un statut aproape mitic. Acestea au palpitat undeva pe fundal, modelând termenii dezbaterilor juridice mai mult prin asociere și insinuare decât prin adoptare formală, ideile cuprinse în ele devenind, treptat, cea mai răsunătoare voce din întreaga conversație. La nivel de politică publică, există multe, multe motive bune pentru a fi împotriva legilor legate de OSIG, dar acest eseu privește conceptele în sine: cum se raportează legislația și OSIG una la cealaltă?

În acest scop, să ne despărțim mai întâi de OS de IG.

Orientarea sexuală contra Identitatea de gen

Este din ce în ce mai clar că așa-numita mișcare LGBT este mai puțin o uniune naturală a unor „tovarăși de drum” și mai mult o comuniune a celor contradictorii. Pentru a vedea linia de fractură între LGB (orientare sexuală) și T (identitate de gen), să folosim definițiile proprii ale Principiilor de la Yogyakarta.

Ni se spune că orientarea sexuală

„este înţeleasă ca referindu-se la capacitatea fiecărei persoane de a simţi o atracţie emoţională, afectivă şi sexuală profundă pentru indivizi de gen diferit, de acelaşi gen, sau având mai mult de un gen şi de a întreţine relaţii intime şi sexuale cu aceste persoane.”

Aici, gen este nu sinonim cu sex, așa cum rezultă din folosirea sintagmei „mai mult decât unul”, în loc de „ambele”.

La rândul său, identitatea de gen este definită ca

„referindu-se la experienţa intimă şi personală asupra propriului gen al fiecărei persoane, care corespunde sau nu sexului acordat la naştere, inclusiv conştiinţa personală a corpului (care poate presupune, dacă este liber consimţită, modificarea aspectului sau funcţiilor corpului prin metode medicale, chirurgicale sau alte metode) şi alte exprimări ale genului, inclusiv prin îmbrăcăminte, vorbire, conduită.”

Este nevoie de mulți juriști care să vorbească atât de multe fără să spună nimic. Dacă identitatea noastră de gen este o stare de spirit definită fără referire la sexul nostru (adică, la biologie), atunci identitatea noastră de gen este „identitatea genului nostru”. Dar genul în sine nu este definit nicăieri în cadrul Principiilor de la Yogyakarta. Ni se spune ce NU ESTE genul – nu este sexul biologic – dar nu și ce ESTE.

Iată linia de fractură: dacă orientarea sexuală este definită în termeni de gen și dacă genul nu este definit în termeni de sex, atunci sexul a fost eliminat din orientarea sexuală. Însă orientarea sexuală depinde în totalitate de sex, deoarece depinde în totalitate de diferența sexuală – nicio persoană nu poate să știe că este de același sex cu o alta, fără să știe mai întâi că nu este de sex diferit față de celălalt.

Drepturi și identitate

Cu toate acestea, orientarea sexuală și identitatea de gen nu sunt singurii poli care se resping reciproc. Nu; identitatea de gen respinge însăși noțiunea de drepturi ale omului. Așa cum înțeleg semnatarii documentului, identitatea fundamentală a unei persoane există sub forma unei stări sufletești, care este considerată superioară corpului său. Deloc surprinzător, acest lucru are un efect profund asupra legăturii dintre drepturi și identitate.

Înțelese corect, drepturile omului se bazează pe demnitatea datorată fiecăruia în virtutea faptului că a fost făcută după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Pe scurt, drepturile omului îmi sunt datorate mie pentru că eu sunt eu. De exemplu, să-mi refuzi eliberarea pașaportului britanic ar fi contrară demnității mele tocmai pentru că sunt britanic, în timp ce a-mi refuza un pașaport italian nu ar fi împotriva demnității mele tocmai pentru că nu sunt italian. Nu putem, sub egida cuvintelor „drepturi” și „om”, să solicităm acces juridic la identități și drepturi care nu sunt ale noastre. Pur și simplu, nu există o persoană „care s-a născut în Marea Britanie și care s-a născut în Italia”.

În schimb, Principiile de la Yogyakarta ne fac să credem că drepturile noastre se obțin în două etape – în primul rând, decidem cine vrem să fim și apoi revendicăm drepturile aferente identității noastre alese. E ca și cum aș spune că pot alege să fiu italian, ceea ce îmi va da dreptul la un pașaport italian. Astfel, o protecție legală a identității de gen reprezintă un drept de a alege cine suntem.

Rezultatul separării drepturilor legale de identitatea naturală, deci, este decuplarea drepturilor de temeiul lor natural. Acest lucru face din Principiile de la Yogyakarta un exercițiu în aplicarea OSIG la legislația drepturilor omului, mai degrabă decât invers.

Identitate de gen și legislație

Dar o problemă și mai profundă poate fi observată atunci când recunoaștem că a detașa drepturile de întruchipare înseamnă a îndepărta legea însăși de la întruchipare. Iată și al treilea conflict în mâinile noastre: identitatea de gen contra lege. Putem ilustra tensiunea dintre ele în două moduri. Primul este prin analizarea relației dintre a fi și a face.

În mod obișnuit, decidem ce poate și nu poate face legal o persoană luând în considerare două lucruri: cine (ființa) și ce (acțiunea). Dacă eu sunt ființa, iar deținerea unui pașaport este acțiunea, atunci pașaportul pe care îl pot deține în mod valid este determinat de faptul că sunt britanic. Un alt exemplu, mai relevant: accesarea toaletei feminine este un lucru pe care eu nu îl pot face tocmai pentru că nu mă pot califica pentru a face acest lucru.

Prin eliminarea barierei naturale dintre ce pot și ce nu pot fi din punct de vedere legal, legile OSIG au eliminat bariera naturală dintre ceea ce pot și ceea ce nu pot face în mod legal. Dacă starea mea naturală de a fi înseamnă că este ilegal pentru mine să fac X, atunci pot ocoli legea alegând o identitate juridică pentru care acțiunea X nu este ilegală.

Legi noi pentru oameni noi

O perspectivă cuprinzătoare asupra impasului dintre identitatea de gen și drept poate fi observată prin contrastul între părți de drept și dreptul în integralitatea sa. Aici, o analogie ne poate servi bine.

Imaginați-vă o sală de mese cu o masă, niște scaune și un tablou pe perete. Un singur bec luminează camera. Scoaterea unuia dintre scaune și înlocuirea cu un altul nu are niciun efect asupra oricărui alt lucru din cameră. Același lucru este valabil și în cazul înlocuirii tabloului. Dar ce zici de bec? Dacă îl înlocuim cu unul care emite, să zicem, lumină albastră, schimbarea afectează culoarea a tot ce se află în cameră. De ce? Deoarece aceeași lumină cade pe toate obiectele, legându-le astfel unul de altul.

Dacă această cameră reprezintă sistemul de drept, atunci obiectele din cameră sunt domeniile dreptului. Oricare din acestea poate fi schimbat fără a afecta foarte mult întregul sistem. Care este, în acest caz, echivalentul juridic al luminii aruncate de bec? Ce leagă o lege de toate celelalte? Răspunsul este corpul uman. De ce? Pentru că toate legile guvernează persoanele și toate persoanele sunt întrupate. (Evident, legislația fiscală nu este legată imediat de corporalitatea noastră în măsura în care este, spre exemplu, legislația privind siguranța alimentară, dar asta lucru nu modifică faptul că legile care guvernează persoanele sunt legi care guvernează corpul uman). A elimina din lege noțiunea de corporalitate și a o înlocui prin minte înseamnă să schimbi înțelegerea juridică a noțiunii de persoană, schimbând astfel nu o singură lege, ci legea (dreptul) în sine. OSIG declanșează crearea de legi noi pentru oameni noi.

Desigur, acest lucru nu înseamnă că OSIG cer ca statul să crească (sau să scadă) nivelul impozitelor, ci că statului i se solicită să nu mai considere că impozitul este ceva plătibil de persoane care aparțin unuia dintre cele două sexe. De-sex-izarea legii înseamnă că impozitul este definit legal ca fiind plătibil de către persoane care aparțin unuia (sau mai multor) dintr-un număr potențial infinit de identități de gen. Rezultă că orice domeniu al legii direct legat de diferența sexuală trebuie să fie suprimat – de unde și accentul pe toalete etc.

Ideile au consecințe. Dacă cineva presupune că ideile enunțate în Principiile de la Yogyakarta vor sări peste stadiul legal, merită menționat că consilierul de specialitate al recentului raport privind egalitatea persoanelor transgender al Parlamentului Regatului Unit, actualul director al Agenției pentru Drepturi Fundamentale a UE și primul „comisar” pentru orientare sexuală și identitate de gen al Națiunilor Unite au fost, toți, la Yogyakarta în urmă cu zece [doisprezece, n.tr.] ani, încercând să construiască un pod.

Rațiunea ne spune că acest pod a fost și este unul imposibil de construit, întrucât doar unul dintre capetele sale poate exista în același timp: dacă dorim o legislație validă, atunci nu putem avea legi OSIG; invers, putem avea „legi” SOGI doar într-o nelegiuire deghizată în lege. Atunci când statul insistă să ne guverneze numai în raport de ceea ce noi credem despre noi înșine că suntem, cu siguranță interpretarea corectă a unei astfel de insistențe este că statul a renunțat la însuși motivul existenței sale: să ne guverneze pe noi ca noi; să ne guverneze ca bărbați și femei.

Despre autor

Daniel Moody este britanic, licențiat în filosofie și pasionat de relația între minte, organism și lege. Autorul lucrării The Flesh Made Word (No Ordinary Lie). Îl găsiți pe Twitter @DanielMoodyFMW. Traducere și adaptare după The Public Discourse.

http://www.culturavietii.ro/2019/09/23/zece-ani-de-legislatie-internationala-privind-orientarea-sexuala-si-identitatea-de-gen-lectii-invatate-de-daniel-moody/

Deranjantul cult al Gretei Thunberg (de Rob Slane)

Perdeaua de FuM   25/09/2019

Suntem periculos de aproape de a deveni o societate guvernată de emoție în locul rațiunii. Rezultatele se văd în incapacitatea din ce în ce mai mare a maselor de a accepta chiar și simpla posibilitate a existenței altor viziuni decât cele proprii.

Cultul Gretei Thunberg este unul extrem de deranjant și care marchează un nou minim în deriva civilizației occidentale. Chiar dacă ar fi să cred că gazul pe care fiecare dintre noi îl expiră în mod natural de mii de ori pe zi și pe care plantele îl folosesc pentru fotosinteză va sfârși prin a ne aduce moartea, tot aș fi profund deranjat de folosirea acestei fete – în mod foarte clar instabilă din punct de vedere mental – ca pe un poster-child pentru o agendă.

Acest videoclip cu discursul ei la ONU este un caz, la fel ca și declarația făcută la Davos la începutul acestui an, prin care s-a decis să-și răspândească propria marcă de „sărăcie fără speranță”:

„Adulții spun: le datorăm tinerilor să le dăm speranță. Dar eu nu vreau speranța voastră. Nu vreau optimismul vostru. Vreau să intrați în panică. Vreau să simțiți teama pe care eu o simt în fiecare zi. Vreau să acționați. Vreau să acționați așa cum ați face într-o situație de criză. Vreau să acționați ca și cum v-ar arde casa, pentru că așa și este.”

Cauzele susținute prin fapte incontestabile nu au nevoie de ajutorul unor adolescente ușor descurajante și emotive care să conducă atacul. Dimpotrivă, o adolescentă ușor descurajantă și emotivă ar putea fi considerată de o societate rațională ca fiind oarecum o piedică în calea faptelor, deoarece este susceptibilă de a distrage de la acestea și de a muta problema de pe tărâmul rațiunii și al discursului rațional în cel al emoției și sentimentelor.

Exact acesta este, desigur, scopul, și tocmai de aceea ea se află acolo unde se află. Până în urmă cu vreun an era perfect posibilă menținerea poziției rezonabile că nu orice schimbare a climatului global este neapărat produsul acțiunilor umane, fără ca această poziție să fie considerată de neclintit. Da, acuzația absolut necinstită de „negaționist” a devenit tot mai mult folosită pentru a-i macula pe cei care puneau la îndoială afirmațiile făcute, prin implicația că susținerea unei astfel de poziții ar fi asemănătoare cu negarea genocidului nazist împotriva a milioane de evrei. Dar, în ciuda acestei abordări și a faptului că majoritatea mass-media corporative aveau deja tendința de a trata afirmația că oamenii sunt responsabili pentru schimbările climatice ca pe un fapt dovedit, era totuși posibil să avem opinii divergente fără a fi tratați ca un paria, ca un individ malefic.

Această situație devenise, în mod clar, intolerabilă pentru cei care au cel mai mult de câștigat din propagarea revendicărilor, motiv pentru care – cel puțin așa mi se pare mie – au decis să crească miza prin folosirea – și mă refer chiar la FOLOSIREA – unui copil pentru avansul cauzei lor. Și nu orice copil, ci unul care are antecedente de depresie și o boală mintală și care este capabilă să facă extraordinar de emoționale și „profetice” apeluri către „lume”. Dacă ar fi vorba doar despre fapte, nu ar mai fi nevoie de o astfel de tactică; dar, neobosita împingere în față a unei astfel de persoane este în mod evident destinată să stopeze orice dezbatere care a rămas, prin portretizarea celor care o critică pe ea sau mesajul ei drept niște nătărăi cu inimă de piatră, fără minim de compasiune. Încă niște prostii emoționale.

Fără îndoială, sunt unii care o tratează foarte urât pe domnișoara Thunberg și, fără îndoială, ea a fost supusă unor abuzuri execrabile. La urma urmei, există foarte mulți indivizi respingători. Dar este perfect posibil să o contrazici și este perfect rezonabil să respingi exploatarea ei în acest fel pentru o agendă a unora aflați mult mai sus în „lanțul trofic” fără să îi vrei răul și fără să fii ticălos. Personal, îi doresc să fie binecuvântată și sper că va găsi atât speranță, cât și fericire.

Totodată merită să amintim că nu din tabăra așa-numiților „negaționiști” ai faptelor și rațiunii au venit cei care au luat luat decizia de a folosi un copil tulburat emoțional pe post de „purtător de cuvânt global” și pentru lansarea de apeluri emoționale către mapamond. Ci chiar din tabăra celor care susțin că dețin faptele, dovezile și au știința de partea lor. De ce? Dacă știința este într-adevăr clară și dacă faptele sunt cu adevărat incontestabile, de unde nevoia de a folosi o fată vulnerabilă pentru a promova agenda aceasta?

Eu personal mă tem pentru domnișoara Thunberg. Nu încape îndoială că va afla, mai devreme sau mai târziu, că a fost exploatată de cei pe care îi credea prieteni, va află că aceștia sunt gata să o abandoneze de îndată ce își îndeplinesc scopul. Va ajunge să fie doar o întrebare prin concursurile de trivia, în 20 sau 30 de ani de aici înainte (da, cred că și lumea, și jocurile de societate vor fi încă aici).

La nivel societal, sincer, totul pute a campanie de reducere la tăcere a oponenților rușinându-i, campanie care exploatează un copil foarte tulburat. Și faptul că există oameni pregătiți să utilizeze asemenea tip de tactică emoțională pentru a-și atinge scopurile este într-adevăr sinistru. Suntem periculos de aproape de a deveni o societate în întregime guvernată de emoție în locul rațiunii, rezultatele putând fi văzute în incapacitatea din ce în ce mai mare a maselor largi de oameni de a accepta fie și simpla posibilitate a existenței altor viziuni decât cele proprii.

Fie că sunteți de acord cu mesajul domnișoarei Thunberg, fie că sunteți sceptici, fie că îl respingeți – exploatarea ei și cultul născut în jurul ei ar trebui să vă deranjeze.

Despre autor

Rob Sloane este autor conservator britanic. A publicat volumele The God Reality: A Critique of Richard Dawkins’ The God Delusion și A Christian & an Unbeliever Discuss: Life, The Universe & Everything. Traducere și adaptare după The Blogmire.

http://www.culturavietii.ro/2019/09/25/deranjantul-cult-al-gretei-thunberg-de-rob-slane/

„Dreptul fiecărei femei la un copil” și panta pe care alunecă C.E.D.O.

PRO VITA Bucureșt     25/09/2019

Societatea occidentală a pierdut simțul naturii și al binelui comun, singurele care ar putea justifica o limitare a dorințelor individuale. Într-adevăr, natura, condiționându-ne, stabilește o limită dorințelor noastre, iar binele comun determină exactitatea acestora. Acest lucru se explică și prin faptul că drepturile omului, concepute pentru a apăra indivizii de opresiunea socială, au ajuns la punctul de a deveni o armă împotriva tuturor normelor sociale.

La o scară fără precedent, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a decis să judece o serie de cauze improvizate legate de reproducere. În discuție se află separarea completă între sex, procreare și parentaj; și anularea familiei biologice ca referință a normelor sociale.

Aceste cazuri arată cum dorința de a avea un copil poate duce la nebunie și cum această nebunie poate deveni realitate datorită avansului tehnologic. Devenită realitate, ea atacă acum normele legale pentru a transforma dorința în drept și pentru a re-modela, astfel, realitatea socială după imaginea ei, în speranța iluzorie de a deveni ea însăși normală.

Iată sumarul cauzelor CEDO și al problemelor pe care acestea le ridică.

Dorința de a avea un copil cu o persoană decedată

O femeie franceză se plânge de refuzul autorităților de a transfera lichidul seminal congelat al partenerului ei mort într-un spital spaniol, unde ar putea beneficia de o inseminare post mortem. Astfel, ea contestă legea franceză care impune ca bărbatul și femeia care formează cuplul care dorește să apeleze la asistarea medicală a procreației să fie „în viață” și ca conservarea gameților să fie oprită la moartea persoanei. (V. D. c. Franței).

Dorința mamei de a fi tatăl copilului

Într-un alt caz, mama unui copil conceput cu ajutorul unei donații anonime de spermă se plânge că nu apare ca „tată” pe certificatul de naștere, pe motiv că, fiind transsexuală, ea trebuia identificată ca „bărbat” în actele sale civile. Ea consideră că a fi descrisă drept „mamă” încălcă atât drepturile ei cât și pe cele ale copilului prin aceea că „contrazice în mod fundamental percepția relației” dintre ei și o obligă să dezvăluie copilului transsexualitatea mamei. (O.H. și G.H. c. Germaniei).

Cererea de prezumție de maternitate pentru „soția mamei”

Două lesbiene germane se plâng, în numele lor și în numele copilului, că partenera femeii care a născut nu beneficiază de „prezumție de maternitate”, spre deosebire de bărbații din cuplurile heterosexuale care beneficiază de prezumția de paternitate. Femeile denunță o situație de discriminare, chiar dacă „soția mamei” a putut adopta legal copilul. Cazul este complicat de faptul că copilul a fost purtat de o femeie și conceput cu ovulul celeilalte și cu sperma unui donator anonim, ceea ce este interzis în Germania. (R.F. și alții c. Germaniei).

Dorința de a fi amândouă „mame” ale aceluiași copil

Două lesbiene austriece se plâng că apar ca „mamă / părinte” și „tată / părinte” pe certificatul de naștere al unui copil conceput și purtat de una dintre ele și adoptat de cealaltă. Acestea denunță o situație de discriminare în comparație cu părinții heterosexuali prin faptul că aceste mențiuni sugerează că femeia menționată ca „Tată / Părinte” nu este mama copilului. Fiecare își dorește să fie înscrisă ca „mamă” sau „părinte” pe certificatul de naștere al copilului, pentru a șterge orice diferențiere biologică (S.W. și alții c. Austriei).

Obligația statelor de a stabili „homoparentajul”

Alte două cauze încearcă să forțeze Polonia să înregistreze două persoane de același sex ca părinți ai aceluiași copil. Într-una din cauze, copilul a fost conceput prin reproducere asistată în beneficiul unui cuplu anglo-polonez de femei care trăiesc în Marea Britanie. În cealaltă, doi gemeni au fost concepuți prin surogat în Statele Unite, în beneficiul unui cuplu de bărbați israeliano-polonezi care locuiesc în Israel. Cuplurile denunță refuzul Poloniei de a transcrie certificatele de naștere ale copiilor, considerând că această decizie le încalcă „dreptul de a fi considerat părinți” și afectează cetățenia și drepturile de moștenire ale copiilor. De asemenea, denunță o discriminare pe criteriu de homosexualitate (cauzele A.D.-K. și Schlittner-Hay c. Poloniei).

Dorința de a fi declarată mamă a unui copil conceput și purtat de alte femei

În alte trei cauze, cuplurile se plâng de refuzul Franței de a le recunoaște drept mame, pe motiv că nu au născut, pe aceste femei care au cumpărat copii născuți prin contracte de surogație în străinătate. Petentele solicită C.E.D.O. să oblige Franța să transcrie integral în registrele de stare civilă certificatele de naștere emise în străinătate, în virtutea acordurilor de surogație, chiar dacă această practică este interzisă în Franța și nu există nicio legătură biologică între copii și femeile care i-au achiziționat (cauzele Braun, Saenz și Saenz Cortes și Maillard c. Franței).

Aceste cauze sunt simptomatice pentru dosarele „improvizate” legate de reproducerea umană

• Reclamanții contestă faptul că legea încă se bazează pe imitarea naturii umane, care, în sine, este, din punct de vedere biologic, complet heterosexuală; astfel, vor să dispună de filiația și de identitatea copiilor;
• Ei elimină complet mama surogat, precum și tatăl care devine o simplă sursă de spermă, în timp ce, în același timp, se laudă cu propria lor legătură genetică cu copiii, atunci când aceasta există;
• Ei pretind că acționează în numele și interesul superior al copiilor, ignorând, sau chiar disprețuind, dreptul și interesele acestora de a-și cunoaște părinții biologici și de a fi crescuți de aceștia (Convenția ONU cu privire la Drepturile Copilului, art. 7);
• Pun societatea înaintea unui fapt accompli și îi cer să reglementeze o situație pe care ei înșiși o provoacă, adesea plecând în străinătate pentru a evita interdicțiile legale din țările lor;
• Cer judecătorilor europeni să condamne opțiunile legislative/juridice naționale.

Societatea occidentală a pierdut simțul naturii și al binelui comun, singurele care ar putea justifica limitarea dorințelor individuale

Aceste cereri par nebunești, dar sunt în conformitate cu hotărârile anterioare ale CEDO. Astfel, faptul că o mamă poate pretinde că este tată se datorează anulării condiționării schimbării de sex în starea civilă de o schimbare morfologică (A.P., Garçon și Nicot c. Franței). Întrucât CEDO a condamnat Austria în 2013 să legalizeze posibilitatea adoptării copilului partenerului de același sex, femeile austriece pretind acum că sunt ambele „mame” (X și alții c. Austriei). În mod similar, întrucât CEDO a condamnat Franța în 2014 să transcrie filiația paternă a copiilor născuți din aranjament de surogat în străinătate, „mama intenționată” revendică acum același drept pentru ea însăși (Mennesson c. Franței).

Decizie după decizie, este evident un efect de undă, o „pantă alunecoasă” a cărei înclinare Curtea pare să o ajusteze la discreție. Este surprinzător faptul că toate aceste cazuri – unele destul de vechi – să fie făcute publice în același timp. În ceea ce privește surogatul, președintele CEDO a recunoscut în 2015 că liberalizarea acestei practici funcționează într-un „ritm impus de Curtea noastră”. Urmează alte cazuri, de fiecare dată mai șocante, cum ar fi cazurile „multi-parentaj” în care trei sau mai mulți adulți vor cere să fie „părinți recunoscuți” ai aceluiași copil. De asemenea, nu va mai avea niciun motiv serios pentru a se opune liberalizării poligamiei și poliandriei.

De fapt, odată ce legea se desprinde de realitatea naturală în favoarea unei simple autodeterminări, nimic nu o poate opri. Și devine foarte dificil pentru judecător să justifice limitarea dorințelor individuale. Acest lucru se explică în primul rând prin faptul că societatea occidentală a pierdut simțul naturii și al binelui comun, singurele care ar putea justifica o limitare a dorințelor individuale. Într-adevăr, natura, condiționându-ne, stabilește o limită dorințelor noastre, iar binele comun determină exactitatea acestora. Acest lucru se explică și prin faptul că drepturile omului, concepute pentru a apăra indivizii de opresiunea socială, au ajuns la punctul de a deveni o armă împotriva tuturor normelor sociale. Fără referire la binele comun și la natura umană, aceste norme sunt dizolvate treptat și inevitabil în viața privată. Drepturile omului devin astfel vehiculul afirmării de sine și al egoismului.

În urmă cu un secol, susținătorii tehnicilor artificiale de control al reproducerii credeau că separarea procreării de sexualitate va fi un pas înainte în procesul de evoluție a umanității. Ei au crezut că omul va câștiga astfel puterea de a procrea în mod rațional și responsabil și nu va mai fi obiectul hazardului unei naturi oarbe; că omul va fi mai înțelept și mai ingenios decât natura, că ar putea atinge un grad mai mare de perfecțiune și fericire și că poate „spiritualiza” sexualitatea. Acestea i-au fost ambițiile. Ambiții prezumtive, dacă observăm astăzi roadele lor: nebunia nelimitată a improvizațiilor procreative, eugeniei și utilizării masive a pornografiei și avortului… Natura rămâne mult mai înțeleaptă decât noi.

Stăpânirea tehnică a naturii nu trebuie să ne scutească de respectarea legilor sale. Natura, desigur, este o mamă bună, răbdătoare și tăcută; dar se spune, pe bună dreptate, că nu iartă niciodată – și întotdeauna ne aducem aminte de asta într-un mod dureros.

Este durerea copiilor născuți dintr-o donație anonimă de spermă cea care ne amintește astăzi de nevoia noastră naturală de a ne cunoaște pe deplin identitatea, inclusiv în dimensiunea sa fizică și filială. Suferința copiilor născuți din anonimatul contractelor de surogat și de asistență reproductivă, confruntați cu interdicția legală de a-și stabili filiația, ne amintește de importanța legăturilor de sânge; durerea mamelor surogat care nu doresc să renunțe la copii ne amintește de importanța maternității; de asemenea, durerea copiilor născuți din improvizații reproductive și familiale este cea care ne amintește de nevoia și dreptul natural de a fi iubiți și crescuți de adevărații părinți, într-o familie echilibrată.

Dacă noi, ca societate, nu vom mai putea vedea injustiția pe care aceste situații o provoacă, am putea cel puțin să fim sensibili la suferința pe care ele o aduc.

Și dacă rămânem insensibili la această suferință, atunci ne vom confrunta cu violența pe care, cu certitudine, ea o va naște.

A ceda în fața pretențiilor unor astfel de „improvizații procreative” reprezintă un act de lașitate, un eșec în obligația noastră de a proteja generațiile viitoare. (după ECLJ.org)

 

„Dreptul fiecărei femei la un copil” și panta pe care alunecă C.E.D.O.

INTERVIU Antonia Tully: „În mod natural, copiii resping discuțiile despre sex și sexualitate, pentru că nu fac parte din lumea lor”

Provita Media   13/11/2014 

Dialog cu dna Antonia Tully, coordonatoarea activitaților programului „Safe at School” („In siguranța la școală”) al Societății pentru Protecția Copiilor Nenăscuți (SPUC) cu sediul la Londra. Antonia Tully este mama a șase copii, dintre care unul e student, iar cinci sunt elevi cu vârste cuprinse între 10 și 17 ani. A dialogat: Larisa Iftime

– Doamna Antonia Tully, am dori sa știm cum ați inceput programul „Safe at School” („In siguranța la școala”) și cum ați ajuns sa cunoașteți realitațile din școlile britanice referitoare la modul in care se preda materia educația sexuala?

– Știam deja de cațiva ani buni ca in școli se preda un tip de educație sexuala nesanatoasa. Insa nu in fiecare școala, nicidecum. Apoi, cu șapte sau opt ani in urma, am devenit mai atenți și mai bine informați asupra acestei probleme și asupra amplorii sale. Incepusera sa ne contacteze parinții. Mulți sunau la SPUC și ne spuneau ce materiale se prezentau intr-o anume școala, ce filme, ce discuții se purtau etc. Din perspectiva pro-life ne gandeam ca toate acestea sunt periculoase pentru ca toți acești copii erau sexualizați efectiv prin aceste materiale. Poți chiar urmari un traseu, in felul acesta: daca ii expui pe copii de mici, din clasele primare, de la 5-6 ani, la imagini grafice cu conținut sexual, cand devin adolescenți, deja iși incep viața sexuala. In momentul in care adolescentele devin activ sexuale, multe vor ramanea insarcinate și multe vor face avorturi.

Astfel, am inființat „Safe at School” („In siguranța la școala”), avand doua scopuri: sa facem campanii impotriva educației sexuale explicite și sa consiliem și sa sprijinim in mod individual parinții care vin și ne cer aceste sfaturi. Astfel, am cercetat legea, am examinat toate aceste materiale și am consiliat parinți. Și se pare ca aceste doua scopuri au mers bine impreuna. Faptul de a fi in legatura cu parinții, care ne sunau din toata țara, a insemnat sa ințelegem in profunzime aceasta problema. Nu am fi aflat niciodata ce programe sunt in școala și in ce școli  se predau, daca parinții nu intrau in legatura cu noi. Majoritatea parinților au aflat despre „Safe at School” de pe Internet. In zilele noastre, oricine are o problema se duce și cauta prima data rezolvarea ei pe internet. Și de obicei gaseau un interviu sau diverse declarații ale noastre despre asta. Așa am inceput și am crescut de acolo. In general, situația alarmanta este in Anglia și Tara Galilor. In Scoția și Irlanda de Nord nu se intampla acest lucru, ei au sisteme de educație un pic diferite.

– Parlamentarul britanic Philip Davis a declarat recent ca educația sexuala nu ar mai trebui predata in nici o școala. Ce parere aveți despre asta?

– Așa este. M-am intalnit cu Philip Davis de cateva ori și el este foarte vocal pe aceasta tema. Educația sexuala de aici din Marea Britanie, de la 5 la 11 ani, la școala primara, nu este obligatorie. Nu trebuie predata. De asemenea, parinții au dreptul de a-și retrage copiii de la ore. Sunt de acord cu faptul ca materia n-ar trebui sa existe deloc in școli. Dar daca aș porni o campanie de genul: „Nici un fel de educație sexuala in școli!”, n-am ajunge nicaieri, pentru ca ea exista, e acolo acum. Nu am face nici un progres. Incerc sa incadrez dezbaterea in limitele urmatoare: da, școlile pot juca un rol, dar rolul lor este sa-i sprijine pe parinți sa faca acest lucru. Acest lucru este rezonabil și funcțional. Putem avea școli care sprijina parinții și școli care spun, nu, este treaba ta sa faci acest lucru ca parinte. Și oricand vorbesc cu mass-media – caci mass-media ar vrea sa ma considere inapoiata, pudibonda, represiva, cineva care vrea sa țina copiii in ignoranța etc. –, eu le spun: cred ca copiii au nevoie de educație sexuala, dar parinții sunt cei care trebuie sa le-o dea. Cred ca toți copiii trebuie sa știe despre aceste lucruri, dar problema mea este cine le spune, de unde afla toate acestea. Da, suntem de acord, dar parinții trebuie sa fie cei care o fac. Daca spun: „Dar nu toți parinții pot face asta”, eu le spun: „Scuze, eu cred ca e un mit, o amagire. Nu cred ca o mama, care-și iubește copilul, nu poate sta cateva minute cu fetița ei de 9-10 ani, ca sa o pregateasca, sa-i vorbeasca, de exemplu, despre ciclul menstrual”.

Guvernul promoveaza politici ce forțeaza tot mai multa educație sexuala explicita in școli

– Cine preda aceste ore, de obicei? Sunt profesori instruiți de Ministerul Educației? Urmaresc ei același program in toate școlile?

– Ministerul Educației, de obicei, ia o anumita distanța fața de școli pe aceasta problema și spun: școlile pot alege orice resurse doresc, ii lasam pe profesori sa decida, sa aleaga ceea ce e mai bun pentru copii. In teorie, avem o situație care ar parea normala: aceste ore nu sunt obligatorii la școala primara, doar o anumita parte este obligatorie in clasele de gimnaziu. Parinții pot alege sa-și retraga copilul de la aceste ore, exista foarte bune ghiduri pentru școli, care subliniaza rolul parinților etc. Școlile pot alege programe pe care doresc sa le predea, dar realitatea este destul de diferita. Realitatea este ca guvernul promoveaza politici care forțeaza tot mai multa și mai multa educație sexuala explicita in școli de la varste cat mai mici. Mulți profesori se inhama la predarea acestei materii. Exista profesori care ar obiecta la predarea unei asemenea materii, sunt sensibili la acest subiect și refuza sa-l predea. Dar exista o mulțime care nu sunt de aceasta parere deloc. Vedeți, meseria de profesor și, in general, sindicatele profesorilor sunt foarte de stanga in gandire și sunt la unison pana la cele mai inalte nivele cu agenda educației sexuale. Daca intr-o școala exista 150 de profesori, sa spunem, e nevoie doar de 3-4 profesori care susțin: da, asta ar trebui sa-i invațam pe copii și aștia o și fac. Foarte mulți profesori sunt de parere ca acest tip de educație sexuala este absolut vital, copiii trebuie sa invețe asta de la noi, altfel vor fi exploatați etc., etc.

– De ce face acest lucru guvernul? Exista anumite directive explicite, dupa care se ghideaza cei din structurile guvernului?

– Motivul care sta la baza acestei promovari excesive a educației sexuale in școli – adica, mai multa educație sexuala, toți copiii au dreptul la o educație sexuala de calitate, varsta sa fie cat mai mica etc. – ar fi, in viziunea guvernanților, ca Marea Britanie are cea mai mare rata a sarcinii la adolescente in Europa. Acesta este modul prin care o putem scadea, spun ei. Tony Blair, fostul premier laburist, a lansat in 1999 „Strategia privind sarcina la adolescente”, cu scopul de a injumatați rata sarcinii la adolescente in 10 ani. Și a bagat milioane de lire sterline in aceasta strategie, care presupunea ca fiecare adolescent trebuie sa aiba acces la contracepție, trimiterile pentru avort trebuie sa creasca, clinici in școli etc. Toate aceste strategii, una dupa alta, au eșuat, insa guvernul nu s-a gandit niciodata sa scoata educația sexuala din școli și sa ajute parinții, pentru ca e treaba lor, sa faca asta.

– Ce fac aceste clinici in școli?

– E vorba despre clinici care fac trimiteri, in regim de confidențialitate, pentru avort sau contracepție. In Anglia și Țara Galilor exista aceste clinici. O asistenta vine la școala de doua ori pe saptamana și elevii pot merge acolo pentru prezervative, pentru trimitere la avort etc. Sunt complet confidențiale. Nici profesorii de la școala nu știu ce li se spune acestor copii acolo, nici parinții. De obicei, unde gasești un numar mare de copii, toți intr-un singur loc, departe de familiile lor? La școala! Aceasta a fost parte a strategiei privind sarcina la adolescente. Diferite programe sunt puse in aplicare in toata țara, copiilor li se dau carți de vizita și ei pot merge sa-și ia pilula de-a doua zi gratuit de la farmacie.

De la programele guvernului Blair, la epidemia de boli cu transmitere sexuala de azi

– Ce impact au avut asemenea activitați?

-O mulțime de  școli desfașoara aceste programe foarte agresive, la nivel gimnazial. Exista vorbitori care vin și le vorbesc, le impart prezervative. Totul cu scopul de a scadea sarcina la adolescente. Au trecut 10 ani și nu s-a intamplat nimic de acest fel. Aceasta intensificare a orelor de educație sexuala nu a avut absolut nici un impact. Sarcina la adolescente incepuse sa scada inca inainte de 1999, apoi a ramas la același nivel. Toți acești bani au fost aruncați pe fereastra, pentru ca sarcina la adolescente a ramas la fel. Dar ceea ce a crescut cu siguranța au fost bolile cu transmitere sexuala. E o epidemie a acestor boli in toata țara. Desigur, adolescenții pot merge sa faca diverse teste, dar boli precum chlamydia, de exemplu, nu au simptome. Și cei care au aceasta boala o raspandesc prin promiscuitatea relațiilor. Dupa aceea, ajunși la varsta la care doresc sa aiba copii, iși dau seama ca nu pot face copii. Deci, pentru aceasta strategie privind sarcina la adolescente s-au cheltuit milioane de lire sterline ca prin ea sa se impinga educația sexuala in școli. Și intotdeauna s-a menținut o taina, un secret, ca o… mantra, daca vreți, asupra faptului de ce anume trebuie sa avem educație sexuala in școli.

– Ce se intampla la nivelul clasei politice, care ar trebui sa ia in calcul aceste realitați?

– Din punct de vedere politic, situația se complica, devine mai proasta. Deja am avut o incercare de a face educația sexuala obligatorie in școli de la 4-5 ani, cand copiii merg pentru prima data la școala. Ne-am opus viguros acestei incercari in 2009-2010. Și asta deoarece, in primul rand, este subminat complet dreptul parinților, le este negat dreptul asupra copiilor lor și asupra vieții copiilor lor. Și, in al doilea rand, nu exista nici o dovada ca ar exista vreun folos din predarea educației sexuale la copii incepand cu varste de 4-5 ani. Iar educația sexuala obligatorie inseamna tot mai multa educație sexuala explicita, desene, chiar desene pornografice. Deci, ne-am opus in 2009-2010 și am avut succes, avand in vedere ca legislația care ar fi facut educația obligatorie in școli nu era decat o clauza dintr-un alt proiect de lege, mult mai mare. Iar SPUC, impreuna cu „Safe at School” și alte organizații, s-au opus categoric. Asta s-a intamplat in mai 2010 și proiectul de lege nu a fost votat. Apoi au venit alegerile generale. Iar potrivit sistemului nostru parlamentar, un proiect de lege, care nu  a trecut prin parlament, poate trece in momentul cand avem alegeri generale. Ministrul Educației din opoziție alege ce proiecte pot ramane și ce proiecte pot fi date la coș. Așa a fost aruncat la coș acel proiect care ar fi facut educația sexuala obligatorie. Astfel, pana acum, nu am avut probleme. Dar vor aparea din nou avand in vedere ca avem alegeri generale in anul viitor și aproape toate partidele politice doresc educație sexuala obligatorie in școli. Astfel, marea batalie a reinceput ca sa stopam aceste incercari.

Exista școli care au renunțat la programele sexuale explicite, dupa ce 2-3 parinți au pus in discuție ce se preda la aceste ore

– Cum pot schimba lucrurile parinții și cum pot determina ei conducerea școlii sa renunțe la aceste cursuri de educație sexuala explicita?

– Aproape in orice școala din Marea Britanie se preda educația sexuala destul de explicit, cu desene. Parinții se simt foarte alienați, indepartați cumva de aceasta problema, de școala, de ce se intampla la aceste ore. Avem acum și aceasta amenințare a educației sexuale obligatorii in școli. Campania noastra a fost sa studiem programele din școli, ce anume li se preda copiilor. Exista o intreaga gama de astfel de programe, insa o parte din ele e folosita mai pe larg. Permanent mi se aduce la cunoștința de catre parinți ce se intampla cu adevarat in școli. Știu, de exemplu, ca școlile adesea nu dezvaluie parinților intregul conținut pe care il predau copiilor. Nu explica limpede parinților ca au dreptul sa-și retraga copiii de la aceste ore. Sau se opun foarte mult ca parinții sa-și retraga copiii de la aceste ore. Și vor incerca sa-i atenționeze pe acei parinți care-și retrag copiii de la aceste ore. De fapt parinții, dupa parerea lor, nu trebuie sa prezinte nici un motiv de ce doresc sa-și retraga copiii de la aceste ore. Deci școlile nu sunt deloc transparente referitor la ceea ce se preda pe acest subiect. Nu spun ca toate școlile intra in aceasta categorie, dar multe școli fac asta, dupa cum imi spun parinții care mi se adreseaza. Prin urmare, campania noastra se axeaza pe ajutorarea parinților in mod individual, in anumite școli, unde exista probleme. Adesea, doar 2-3 parinți intr-o școala pot schimba lucrurile. Doar prin simplul fapt de a pune intrebari directorului, profesorilor, diriginților, in cadrul comitetului de parinți, li se vor alatura și alți parinți. Am vazut școli care au renunțat la aceste programe de educație sexuala deoarece 2-3 parinți au pus in discuție ce se preda la aceste ore. De asemenea, ceea ce incurajez eu pe parinți sa faca este sa devina membri ai comitetelor de parinți. Este o obligație legala a organului de conducere al școlii sa renunțe sau nu la politica de predare a unui asemenea obiect ca educația sexuala.

Cum am ajuns sa se vorbeasca in presa despre o „educație sexuala controversata”

– Ce sfaturi ne dați pentru noi, organizațiile provita din Romania, cum am putea sa ne facem auziți?

– O sa va dau o idee sau o sugestie in aceasta privința… Cand incepi o campanie, nu ai de unde sa știi ce va merge și ce nu, unde poți ajunge cu ea, ce mesaje „vor lua foc”, ce ține, ce nu ține etc. Ceea ce a pornit in mod real aceasta campanie a fost mesajul primit, la inceputul lui 2011, de la o mama din Nottinghamshire, o creștina evanghelica, care era in comitetul de conducere al școlii. Ea a luat legatura cu mine, fiind foarte suparata referitor la programul de educație sexuala ce trebuia predat in școala primara. E vorba de un program video, numit „Living and Growing”, produs de compania de televiziune Channel 4. BBC și Channel 4 realizeaza o serie intreaga de materiale educaționale pentru școli: istorie, literatura engleza, geografie, științe și, bineințeles, educație sexuala, iar școlile au o libertate totala sa aleaga materialele și carțile pe care le doresc.

Acest program, „Living & Growing”, a fost facut de Channel 4, acum 15 ani, de fapt, dar e considerat unul dintre „standardele de aur” ale educației sexuale din Marea Britanie. Mai multe școli il prefera deoarece a fost facut de o companie profesionista de televiziune, la standarde foarte inalte, stralucitor. Dar doamna respectiva a spus nu, acest program nu este adecvat copiilor. De ce trebuie sa-l introducem? Toți din echipa de conducere i s-au opus. Ea le-a spus ca ar trebui macar sa le arate parinților ce vor vedea copiii lor. Directorul școlii s-a opus, afirmand ca vor preda aceasta materie, nu este treaba parinților, vor merge in continuare cu ea.

In final, aceasta mama a demisionat. A luat legatura cu mine și m-a intrebat ce pot face.   Atunci i-am spus ca eu pot veni sa le arat parinților ce li se preda copiilor. Astfel, ea a organizat o conferința publica, intr-o seara, cu o sala plina de parinți. Eu practic le-am aratat parinților ceea ce școala nu voia sa le arate. I-am introdus in acest program, le-am aratat imagini de pe aceste DVD-uri ingrozitoare, filme și toate exercițiile pe care copiii trebuiau sa le faca in clasa. Și le-am explicat de ce acestea erau atat de periculoase pentru copii. In ziua urmatoare, in ziarele locale, puteai citi: „Scoateți aceasta pornografie din școala noastra!”, „Cruțați-ne copiii!” etc.

Astfel, a fost facuta o breșa și, dintr-o data, parinții și-au dat seama ce se intampla in școli. Apoi, pe tot parcursul anului 2011, parinții m-au invitat in foarte multe școli pentru prezentare, au urmat o mulțime de interviuri la radio. Dupa cum am spus, niciodata n-am planuit sa fac asta, dar niciodata nu știi ce direcție ia o campanie. La sfarșitul acelui an, ce obținusem noi era faptul ca am expus cat de periculos era acest program. O mulțime de interviuri la radio și in ziare. Am intors cursul dezbaterilor și deja nu se mai vorbea in mass media despre „educație sexuala de calitate inalta”. Se vorbea despre o educație sexuala „controversata”. Am avut atat de multa acoperire in mass-media și pentru ca au fost toate aceste adunari cu parinții. Un alt exemplu al nostru, se refera la o mama tanara din Northampton, la fel, foarte suparata pe acest tip de educație. I-a scris unui secretar de stat din Ministerul educației, spunandu-i ca solicita o audiența pentru a vorbi cu el despre asta. El i-a raspuns ca da, vrea sa se intalneasca cu ea sa vorbeasca despre aceasta chestiune. Ea s-a panicat atunci și mi-a scris mie: am o intalnire cu un secretar de stat, daca vrei sa vii cu mine.

Am mers impreuna, am avut un laptop cu mine și i-am spus acestei mame: scopul meu este sa-i aratam acestui ministru ce se intampla in școli cu adevarat, ceea ce vad mii de copii in clasa. Am ales un anume clip și i l-am aratat. Era un clip de vreo 5 minute și mi-a fost complet clar ca nu avea nici cea mai mica idee despre ceea ce se intampla. A ramas șocat… A spus ca va merge sa vorbeasca cu cei de la Channel 4, cu oamenii care au facut acel program. S-a intalnit cu ei și rezultatul a fost ca acest post TV și-a retras acel program din vanzare. Nu mai puteai sa-l cumperi. Multe școli il au, dar important este ca a fost scos din vanzare.

Vedeți, aparent a fost un lucru mic, dar care a dat alarma ca avem o problema. Channel 4 mai tarziu a reeditat programul, pe care l-au numit „alternativ”, presupus a fi mai puțin explicit. Dar, totuși, nici o parte a sa nu e adecvata sa fie prezentata copiilor. Toata aceasta munca a noastra a ridicat, de fapt, profilul, aratand unde ne aflam in dezbatere. Apoi, o mulțime de parinți au inceput sa se intrebe daca copiii lor foloseau acest program, „Living & Growing”. Cautand pe Internet aceasta denumire, apaream in fața cu un interviul pentru BBC despre acest program. Au existat și alte campanii pe care le-am dus, de exemplu, in momentul in care a aparut o mare presiune sa se ofere copiilor lecții de pornografie. Ei spuneau, pentru ca este atat de multa pornografie in jur, trebuie sa invațam copiii cum sa se descurce in aceste situații. Dar daca te uitai la acele lecții, de fapt, ele nu-i invațau pe copii nimic, ci promovau pornografia in clasa. Niciunde nu scria acolo nu va uitați niciodata la pornografie, punct. Era ceva de genul: „Haideți sa exploram pornografia. Sa vedem cum funcționeaza!”. Sau: ce credeți despre asta? Ce credeți despre cealalta? O abordare complet greșita.

Mitul fals ca parinții nu vor sa vorbeasca despre sexualitate cu copiii lor trebuie spulberat

– Se pare, totuși, ca noi, ca parinți, autoritațile, de asemenea, toți suntem mințiți de realizatorii acestor proiecte de educație sexuala. Cei care vor sa introduca educația sexuala obligatorie in școlile din Romania susțin una și fac alta.

– Exista la noi ceea ce eu numesc „mituri”. Mitul ca parinții nu vor și nici nu vor vorbi vreodata despre acest subiect cu copiii lor. Prin urmare, noi, profesorii, statul trebuie s-o facem. Și de fiecare data cand am vorbit cu jurnaliștii le-am spus: „Parinții sunt principalii educatori ai copiilor lor, in familie e cel mai bun loc pentru a discuta cu copiii chestiuni ce țin de sex. In special in ceea ce privește copiii mici. Este rolul parinților, ei sunt cei mai in masura sa o faca, deoarece iși cunosc copiii.” Apoi jurnaliștii spun: „Dar unor parinți nu le place sa faca asta. Nu pot sa o faca”. Raspunsul meu este: „Cred ca e vorba de un mit, aici. De atatea ori s-a repetat incat parinții au inceput sa creada ca nu sunt in stare sa poarte astfel de discuții. Asta pentru ca școala spune: nu, asta-i treaba noastra, noi trebuie s-o facem, noi suntem specialiștii. Raspunsul meu constant este ca parinții trebuie sa-și recaștige increderea caci ei sunt cei mai buni in a discuta acest subiect cu copiii lor. Dorim sa vedem un tip de educație sexuala concentrata pe parinți. Dorim sa vedem ca școlile sprijina parinții sa faca acest lucru, și nu fac treaba in locul parinților.

– Ce se intampla in ciclul gimnazial din școlile britanice?

– La școlile gimnaziale, elemente obligatorii, sa le spunem așa, ale educației sexuale se regasesc in curricula naționala, in cadrul orelor de biologie. Sunt subiecte pe tema reproducerii umane, unde copiilor li se poate dezvolta subiectul foarte mult. Dar, in plus la aceasta, mai exista o materie, numita „educația sexuala și relații”, care este, totuși, neobligatorie. Eu i-am retras pe copiii mei de la aceste ore, dar aveau biologia. Iar aceasta materie variaza enorm de la școala la școala. Foarte multe școli ii vor invața pe copii cum sa puna un prezervativ la aceste ore, contracepție ș.a. Exista mai multe ore despre FIV, de exemplu. Vorbind pe larg, acesta e felul cum funcționeaza educația sexuala in Marea Britanie: in școlile primare, la 4-5 ani, incep sa li se spuna sa-și numeasca parțile corpului, apoi organele sexuale, apoi despre relațiile sexuale, folosind clipuri mici despre contactul sexual, desene animate despre asta, DVD, etc. Dupa aceea, copiii sunt indemnați: „Haideți sa vorbim despre sex! E un subiect normal, despre care vorbim toata ziua”. Iar cand ajung la 11 ani, au toate detaliile despre sex. Aceste lucruri le distrug copiilor sistematic rezerva rol naturala de inocența, de copilarie.  In mod natural, copiii resping aceste discuții, aceste detalii despre sex și sexualitate, care nu fac parte din lumea lor, care practic, le distrug copilaria. Iar in ciclul gimnazial, copiii trebuie sa știe totul despre contracepție: unde se gasește și cum se folosește. Cei care o predau presupun ca toți elevii sunt activi sexuali de la varsta de 11 ani incolo.

– Care este acum situația, in general, in Marea Britanie?

– In Anglia, aproape in toate școlile se va preda ceva din aceasta programa, incepand cu clasele primare, de la varsta de 4-5 ani, pana la 11-12 ani și apoi pana la 18 ani. Suntem intr-o etapa in care exista o linie de demarcație clara intre cele doua viziuni: pe de o parte, avem Ministerul Educației și, intr-o anume masura, Ministerul Sanatații, care impreuna genereaza politici guvernamentale in ceea ce privește tot mai multa educație sexuala pentru copii. Apoi vin grupurile de lobby, cum ar fi Forumul Educație Sexuala, dupa aceea avem – surprize-surprize! – agențiile de avorturi: Centrele Brook, Asociația de Planificare Familiala, Serviciul Britanic de Consiliere in Sarcina și tot lobby-ul gay. Toate aceste grupuri promoveaza educația sexuala obligatorie in școli. Membrii lor susțin ca parinții nu conteaza in aceasta ecuație. Daca te uiți in orice broșura sau material scos de aceste grupuri, nu vei gasi niciodata cuvantul „parinți”. Viziunea lor este ca avem nevoie de „experți” ca sa-i invețe pe copii. Pe partea cealalta, exista organizații ca cea a noastra, mai sunt multe alte organizații, care promoveaza castitatea și rolul parinților in educația copiilor. Noi spunem, nu, nu avem nevoie de educație sexuala și trebuie sa reinstituim parinții ca educatori principali ai copiilor lor. De partea noastra sunt studii, care apar unul dupa altul. Ultimele studii și cercetari arata clar: cu cat mai multa educație explicita le oferi copiilor și adolescenților, cu atat mai mult fetele vor ramane insarcinate. Exista studii foarte interesante. De exemplu, in 2003-2004, a existat un studiu finanțat de catre Ministerul Sanatații și realizat la cele mai inalte standarde academice,  fiind relatat și in The British Medical Journal, una dintre cele mai prestigioase reviste academice. Acest studiu a fost facut pe baza a doua cohorte de  adolescenți de 13-16 ani. Primul grup a fost lasat cu nivelul educației sexuale care se preda in școli. Iar celalalt grup a primit educație sexuala intensiva, de „inalta calitate” cum se spune, cu disponibilitate pentru orice tip de contracepție. La sfarșitul studiului, s-a constatat ca fetele din grupul care primisera educație sexuala intensa au avut o rata a sarcinii de trei ori mai mare, fața de tinerii care nu primisera acest tip agresiv de educație sexuala. Fetele care au ramas insarcinate, in timpul acestei cercetari, nu inseamna ca au dus sarcina la bun sfarșit, ci ca au conceput la o rata de 3 ori mai mare. Autorii studiului au ajuns la concluzia ca rezultatele erau atat de dezastruoase, incat acest tip de experiența nu ar trebui sa se repete vreodata.

Contracepția nu face decat sa puna gaz pe foc in aceasta problema

– Aceste fete au dorit sa ramana insarcinate?

– Nu știu daca au dorit acest lucru, erau oricum parte a unui experiment, ca sa se vada daca atunci cand dai unor copii cat mai multa educație sexuala, mai multa contracepție, raman tinerele fete insarcinate sau nu.  Cu alte cuvinte, constituiau aceste lecții agresive de educație sexuala „pilula magica” sau nu? Dar fetele ramaneau insarcinate. Și daca intrebați de ce ramaneau fetele insarcinate, aici deja este o alta discuție, care se refera la dezvoltarea neurologica a adolescenților.

Profesorul David Paton, economist specialist in economia industriala, de la Universitatea din Nottingham, a facut o mulțime de studii despre asumarea riscului in diferite situații sociale. El a facut, de asemenea, o cercetare privind sarcina la adolescente. A facut o evaluare referitoare la motivul pentru care daca le dai tinerelor mai multe contraceptive, ele raman insarcinate mai mult și mai ușor. Concluzia lui a fost ca daca le dai adolescentelor tot mai multe contraceptive, ele nu reduc rata sarcinilor.

Profesorul Paton spune ca cu cat le prezentam adolescenților mai mult metode care se presupun a fi de siguranța, cu atat mai mult aceștia iși asuma riscuri precum: eu nu folosesc contraceptive, dar folosim prezervativ. Daca el nu va folosi prezervativul, voi lua pilula de-a doua zi, iar daca și asta eșueaza, mai exista o șansa: avortul. De fiecare data cand eșueaza, ei spun, nu-i nimic, am altceva la indemana. Adolescenții folosesc de obicei foarte prost contracepția. Uita sa ia pilula zilnic și iși asuma foarte ușor riscuri. Iar asta face parte din comportamentul lor normal de adolescent. Ei gandesc astfel: nu mi se va intampla asta tocmai mie. Iar un adult de varsta mijlocie se va gandi: daca fac asta, s-ar putea sa suport anumite consecințe. Cand ai 13-14-15 ani, nu poți gandi ce va urma saptamana urmatoare. Saptamana urmatoare nu exista pentru ei. Credeți-ma, am cinci adolescenți acasa și știu cum e.

Au existat și alte studii cu rezultate la fel de devastatoare, care au aratat ca in zonele in care a existat o disponibilitate crescuta a pilulei de-a doua zi, sarcinile pur și simplu au crescut amețitor. Prin urmare, contracepția nu face decat sa puna gaz pe foc in aceasta problema. Este o situație foarte complicata: dovezile clare și de necontestat arata: daca oferi adolescenților acces la contraceptive și avort nu scazi rata sarcinilor la adolescente. Atunci de ce le dam atat de multa educație sexuala? De exemplu, in ciclu gimnazial de la noi exista o mulțime de ghiduri, de tipul „Cum sa nu ramai insarcinata”. Pentru mass-media, este simplu: adolescenți + contracepție = reducerea ratelor avortului. Dar aceasta combinație nu merge. Da, se știe ca din 2008, in Marea Britanie, rata sarcinii a inceput sa scada foarte puțin. Nu exista nici o dovada ca educația sexuala ar sta la baza acestei scaderi. Cel mai probabil, exista un grup de factori care concorda, iar cel mai important dintre ei este faptul ca tot mai mulți copii obțin tot mai multe calificari academice (au o durata de instruire mai lunga, au mai multe specializari etc.). Un alt factor este indus de imigrație, care are valori puternice la care ține.

– Care este motivul principal pentru care se dorește ca educația sexuala  sa devina obligatorie in școlile britanice?

– Pana acum, grupurile de lobby pentru contracepție și educație sexuala iși justificau acțiunile cu rata mare a sarcinii. Astazi, exista o carte a „siguranței” jucata de catre aceste grupuri, care este chiar mai pernicioasa. Ei susțin ca aceasta educație sexuala extensiva și mai explicita ca niciodata este necesara pentru „siguranța” copiilor. Peste tot se vorbește acum despre „siguranța” copilului: pentru a evita exploatarea copiilor, trebuie sa le dam educație sexuala. Aceasta pe fundalul a ceea ce s-a intamplat in țara noastra in ultimii ani. Probabil ați auzit de toate aceste scandaluri de abuzuri sexuale, toate celebritațile implicate, Jimmy Savile etc. Am auzit in ultima vreme, in fiecare saptamana despre cate un caz de abuz sexual, abuz asupra copiilor. Și asta e cartea care se joaca acum foarte mult, bazandu-se pe temerile parinților: trebuie sa le dam copiilor educație sexuala in școala, altfel pot deveni victima abuzurilor.  Au fost cateva cazuri de abuz sexual in nordul țarii, Rotherham și Rochdale, in care chiar guvernul a facut investigații. Cand au fost facute publice rapoartele, mulți oameni și-au pus intrebarea cum de s-a ajuns aici, avand in vedere ca fetele implicate veneau permanent la aceste clinici cu infecții sexuale, solicitand contracepție sau avort? Deci erau vazute permanent intr-o instituție. Aceste fete aveau varsta de 13-14 ani!

In loc ca acești consilieri sa-și puna problema ca aceste fete s-ar putea sa fi fost abuzate, avand in vedere varsta lor, ei spuneau: „A, e stilul lor de viața pe care și l-au ales. E treaba lor. Politica noastra este sa le dam ce ne cer”. Repet, erau fetițe de 13-14 ani! Ele au fost victimele unei culturi care considera ca relațiile sexuale reprezinta o parte normala a creșterii și dezvoltarii și este dreptul lor sa aiba la indemana contracepție și avort! Acesta este moto-ul lor, de fapt: fiecare copil are DREPTUL la contracepție, la confidențialitate, la a avea relații sexuale, de parca parinții lor nici n-ar exista. Sunt consecințe neintenționate ale acestui tip ingrozitor de educație sexuala. Este absolut tragic. Iar clinicile acestea, am spus intotdeauna, nu sunt clinici confidențiale, ci sunt clinici secrete, despre care parinții nu știu, școala nu știe.

Parinți, nu lasați educația sexuala a copiilor pe mana altora ca veți fi luați prin surprindere de pericole incalculabile!

– Ce sfaturi le-ați da parinților din Romania?

– Intotdeauna le spun parinților: nu lasați sa fiți luați prin surprindere de aceste lucruri. Sunteți la inceput și sa știți ca școala nu va veni niciodata la dvs ca sa va spuna ce preda copiilor. Dvs. trebuie sa intrebați. Nu putem sa ne ascundem cu capul in nisip și sa-l scoatem abia cand copilul are 11 ani. Parinții trebuie sa se intereseze: dorim sa știm ce anume le predați copiilor noștri, prin aceasta materie. Nu cunosc care este situația in Romania, dar parinții trebuie sa știe ca-și pot retrage copiii de la aceste ore și pot avea influența asupra școlii, ca pot avea alternative. Cheia tuturor lucrurilor in acest domeniu sunt parinții. Parinții sa se trezeasca și sa reacționeze.

Acest lucru deja a inceput la noi in țara. Și in special reacționeaza parinții musulmani. Dar intotdeauna voi recomanda ca parinții sa-și faca auzita vocea, prin forumuri ale parinților in școala, adunari publice. E dificil, pentru ca mulți parinți lucreaza, nu au timp și, in general, au mare incredere in școala. Iar școala, in mod tipic, le scrie parinților o scrisoare de acest fel: „Dragi parinți, in anul acesta ii vom invața pe copii aspecte ale pubertații”. Iar parinții spun, da, da, foarte bine. Apoi sunt devastați cand aud ce anume au auzit copiii lor la aceste ore. Iar copiii vin acasa și fie se joaca jocuri sexuale, cum au vazut in desenele animate din clasa, fie plang din senin, sunt suparați etc. Și probabil unii se simt inconfortabil sa le spuna parinților ce au auzit la școala. Sunt pericole incalculabile ale unei educații sexuale explicite.

INTERVIU Antonia Tully: „În mod natural, copiii resping discuțiile despre sex și sexualitate, pentru că nu fac parte din lumea lor”