Închide

„Vestirea care ați auzit-o de la început” este Legea sau Cuvintele Domnului Isus (1 Ioan 3:11)?

download

Întrebare:

„Vestirea care ați auzit-o de la început”: se referă Ioan la Lege sau la cuvintele Domnului Isus? (1 Ioan 3:11)

Iată acest verset în contextul lui:

Oricine este născut din Dumnezeu, nu păcătuiește, pentru că sămânța Lui rămâne în el; și nu poate păcătui, fiindcă este născut din Dumnezeu. Prin aceasta se cunosc copiii lui Dumnezeu și copiii diavolului. Oricine nu trăiește în neprihănire, nu este de la Dumnezeu; nici cine nu iubește pe fratele său. Căci vestirea, pe care ați auzit-o de la început, este aceasta: să ne iubim unii pe alții; nu cum a fost Cain, care era de la cel rău, și a ucis pe fratele său. Și pentru ce l-a ucis? Pentru că faptele lui erau rele, iar ale fratelui său erau neprihănite. (I Ioan 3:9-12)

Chiar dacă în versetul 9 apostolul Ioan se referă nemijlocit la Noul Legământ (nașterea din nou sau din Dumnezeu), referința făcută la Cain, din următorul verset, ar putea duce pe cititor la gândul că Ioan se referă la Lege. Legea, într-adevăr vorbește despre dragoste pentru aproapele nostru. Însuși Domnul Isus spune că cele mai mari porunci sunt să iubim pe Dumnezeu și aproapele:

Unul din cărturari, care-i auzise vorbind, fiindcă știa că Isus răspunsese bine Saducheilor, a venit la El, și L-a întrebat: „Care este cea dintâi dintre toate poruncile?” Isus i-a răspuns: „Cea dintâi este aceasta: „Ascultă Israele! Domnul, Dumnezeul nostru, este un singur Domn;” și: „Să iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău, și cu toată puterea ta”; iată porunca dintâi. Iar a doua este următoarea: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”. Nu este altă poruncă mai mare decât acestea”. (Matei 12:28-31)

Și apostolul Pavel scrie sfinților din Roma că dragostea este împlinirea Legii, pentru că toate poruncile pot fi rezumate într-o singură poruncă: să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.

Să nu datorați nimănui nimic, decât să vă iubiți unii pe alții: căci cine iubește pe alții, a împlinit Legea. De fapt: „Să nu preacurvești, să nu furi, să nu faci nici o mărturisire mincinoasă, să nu poftești”, și orice altă poruncă mai poate fi, se cuprind în porunca aceasta: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”. Dragostea nu face rău aproapelui: dragostea deci este împlinirea Legii. (Romani 13:8-10)

Prin Lege (Vechiul Legământ) Dumnezeu a învățat pe poporul Israel să-L iubească pe El și pe aproapele.

Dovezi că „vestirea care ați auzit-o de la început” nu se referă la Lege

În Noul Legământ Domnul Isus a dat o poruncă nouă, care cere de la om o dragoste mai mare pentru aproapele decât o cerea Legea:

Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiți unii pe alții; cum v-am iubit Eu, așa să vă iubiți și voi unii pe alții. Prin aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii pentru alții. (Ioan 13:34-35)

Dragostea Domnului Isus pentru ucenici și pentru toată omenirea a mers până la jertfă: în seara în care avea să fie vândut, înainte ca să spună aceste cuvinte de mai sus, Domnul Isus le-a spălat picioarele la toți ucenicii și urma să meargă la moarte pentru mântuirea lor! El Și-a arătat dragostea pentru ei, slujindu-le și dându-le o pildă. El a spălat picioarele la toți ucenicii: lui Iuda despre care știa că în aceeași seară avea să-L vândă, lui Petru, care în aceeași noapte avea să se lepede de trei ori de El și la toți ceilalți 10 ucenici, care aveau să-L părăsească în grădina Ghetsimani. Cuvântul în limba greacă folosit de apostolul Ioan pentru „dragoste”, atât în Evanghelie (Ioan 13:34, 35), cât și în prima sa epistolă (Ioan 3:11) este „agape” și are în vedere o dragoste jertfitoare, o dragoste inteligentă, care urmărește binele obiectului dragostei.

Pe când Legea cerea „să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”  și „dacă cineva rănește pe aproapele lui, să i se facă așa cum a făcut și el: frântură pentru frântură, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte; să i se facă aceeași rană pe care a făcut-o el aproapelui său (Levitic 24:19-20), Domnul Isus ne învață să iubim chiar și pe vrăjmașii noștri și să le facem bine:

Ați auzit că s-a zis: „Ochi pentru ochi, și dinte pentru dinte”. Dar Eu vă spun: Să nu vă împotriviți celui ce vă face rău. Ci, oricui te lovește peste obrazul drept, întoarce-i și pe celălalt. Orișicui vrea să se judece cu tine, și să-ți ia haina, lasă-i și cămașa. Dacă te silește cineva să mergi cu el o milă de loc, mergi cu el două. Celui ce-ți cere, dă-i; și nu întoarce spatele celui ce vrea să se împrumute de la tine. Ați auzit că s-a zis: „Să iubești pe aproapele tău, și să urăști pe vrăjmașul tău”. Dar Eu vă spun: Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc, și rugați-vă pentru cei ce vă asupresc și vă prigonesc, ca să fiți fii ai Tatălui vostru care este în ceruri; căci El face să răsară soarele Său peste cei răi și peste cei buni, și dă ploaie peste cei drepți și peste cei nedrepți. Dacă iubiți numai pe cei ce vă iubesc, ce răsplată mai așteptați? Nu fac așa și vameșii? Și dacă îmbrățișați cu dragoste numai pe frații voștri, ce lucru neobișnuit faceți? Oare păgânii nu fac la fel? Voi fiți dar desăvârșiți, după cum și Tatăl vostru cel ceresc este desăvârșit. (Matei 5:38-48)

Și apostolul Pavel scrie despre dragoste și ne învață să ne iubim și vrăjmașii și să le facem bine ca prin aceasta să le trezim cugetul (să îngrămădim cărbuni aprinși pe capul lor):

Nu întoarceți nimănui rău pentru rău. Urmăriți ce este bine, înaintea tuturor oamenilor. Dacă este cu putință, întrucât atârnă de voi, trăiți în pace cu toți oamenii. Prea iubiților, nu vă răzbunați singuri; ci lăsați să se răzbune mânia lui Dumnezeu; căci este scris: „Răzbunarea este a Mea; Eu voi răsplăti”, zice Domnul. Dimpotrivă: dacă îi este foame vrăjmașului tău, dă-i să mănânce; dacă-i este sete, dă-i să bea; căci dacă vei face astfel, vei grămădi cărbuni aprinși pe capul lui”. Nu te lăsa biruit de rău, ci biruiește răul prin bine. (Romani 12:17-21)

Deci, nu putem spune că porunca de a ne iubi unii pe alții la I Ioan 3:11 este o referință la Lege.

Dovezi că „vestirea care ați auzit-o de la început” se referă la cuvintele Domnului Isus

În această epistolă apostolul Ioan de mai multe ori face referință la ceea ce au auzit de la început sau le-a fost vestit de la început. Chiar din primele rânduri din această scrisoare apostolul Ioan scrie că le vestește ce era de la început, adică viața veșnică, care este în Hristos Isus:

Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noștri, ce am privit și ce am pipăit cu mâinile noastre, cu privire la Cuvântul vieții, pentru că viața a fost arătată, și noi am văzut-o, și mărturisim despre ea, și vă vestim viața vecinică, viață care era la Tatăl, și care ne-a fost arătată; deci, ce am văzut și am auzit, aceea vă vestim și vouă, ca și voi să aveți părtășie cu noi. Și părtășia noastră este cu Tatăl și cu Fiul Său, Isus Hristos. Și vă scriem aceste lucruri pentru ca bucuria voastră să fie deplină. Vestea, pe care am auzit-o de la El și pe care v-o propovăduim, este că Dumnezeu e lumină, și în El nu este întunerec. (1 Ioan 1:1-5)

Pentru o înțelegere mai bună a acestui subiect este important să cunoaștem contextul în care a fost scrisă această epistolă și care a fost motivul pentru care apostolul Ioan a scris această epistolă. Apostolul Ioan scrie epistolele sale în jurul anilor 90, adică aproape peste 60 de ani de la nașterea Bisericii. A trecut mai mult de jumătate de secol de când a luat naștere Biserica și mulți din primii creștini au mers la Domnul și mulți din cei cărora le scrie apostolul Ioan nu au cunoscut personal pe Domnul Isus. Dacă la începutul Bisericii problema majoră erau prigoanele, atunci la acea perioadă, când scrie apostolul Ioan epistolele sale, Biserica, pe lângă prigoane, mai era atacată și de erezii. Una din cele mai răspândite și periculoase erezii era învățătura gnosticilor. Potrivit învățăturii gnosticilor, Domnul Isus nu a avut un trup real, ci doar s-a părut că are un trup fizic și că duhul Său a coborât peste El la botez, dar L-a părăsit înainte de crucificare. Afară de aceasta ei se credeau superiori celor care nu au acea „cunoaștere superioară” pe care o posedau ei. Unii cercetători ai Bibliei sunt de părerea că nicolaiții, despre care scrie Domnul Isus bisericilor din Efes și Pergam sunt gnosticii, care se ridică deasupra altor oameni în biserică (nico – biruitor, laos – popor, adică „biruitorii poporului”).

Iată cele scrie apostolul Ioan:

Copilașilor, este ceasul cel de pe urmă. Și, după cum ați auzit că are să vină anticrist, să știți că acum s-au ridicat mulți anticriști: prin aceasta cunoaștem că este ceasul de pe urmă. Ei au ieșit din mijlocul nostru, dar nu erau dintre ai noștri. Căci dacă ar fi fost dintre ai noștri, ar fi rămas cu noi; ci au ieșit, ca să se arate că nu toți sunt dintre ai noștri. Dar voi ați primit ungerea din partea Celui sfânt, și știți orice lucru. V-am scris nu că n-ați cunoaște adevărul, ci pentru că îl cunoașteți, și știți că nici o minciună nu vine din adevăr. Cine este mincinosul, dacă nu cel ce tăgăduiește că Isus este Hristosul? Acela este Anticristul, care tăgăduiește pe Tatăl și pe Fiul. Oricine tăgăduiește pe Fiul, n-are pe Tatăl. Oricine mărturisește pe Fiul, are și pe Tatăl. Ce ați auzit de la început, aceea să rămână în voi. Dacă rămâne în voi ce ați auzit de la început, și voi veți rămânea în Fiul și în Tatăl. (1 Ioan 2:18-24)

Din versetul 24 este clar că Ioan îi îndeamnă pe destinatari să țină învățătura pe care au primit-o de la început și să nu se lase abătuți de erezii. La capitolul 4 apostolul Ioan este mai specific și arată despre ce erezie este vorba:

Preaiubiților, să nu dați crezare oricărui duh; ci să cercetați duhurile, dacă sunt de la Dumnezeu; căci în lume au ieșit mulți proroci mincinoși. Duhul lui Dumnezeu să-L cunoașteți după aceasta: Orice duh, care mărturisește că Isus Hristos a venit în trup, este de la Dumnezeu; și orice duh, care nu mărturisește pe Isus, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui Antihrist, de a cărui venire ați auzit. El chiar este în lume acum. Voi, copilașilor, sunteți din Dumnezeu; și i-ați biruit, pentru că Cel ce este în voi, este mai mare decât cel ce este în lume. Ei sunt din lume; deaceea vorbesc ca din lume, și lumea îi ascultă. Noi însă suntem din Dumnezeu; cine cunoaște pe Dumnezeu, ne ascultă; cine nu este din Dumnezeu, nu ne ascultă. Prin aceasta cunoaștem duhul adevărului și duhul rătăcirii. (Ioan 4:1-6)

Despre aceeași problemă apostolul Ioan scrie și în a doua sa epistolă:

M-am bucurat foarte mult când am aflat pe unii din copiii tăi umblând în adevăr, după porunca pe care am primit-o de la Tatăl. Și acum, te rog, Doamnă, nu ca și cum ți-aș scrie o poruncă nouă, ci cea, pe care am avut-o de la început: să ne iubim unii pe alții! Și dragostea stă în viețuirea după poruncile Lui. Aceasta este porunca în care trebuie să umblați, după cum ați auzit de la început. Căci în lume s-au răspândit mulți amăgitori, cari nu mărturisesc că Isus Hristos vine în trup. Iată amăgitorul, iată Antihristul! Păziți-vă bine să nu pierdeți rodul muncii voastre, ci să primiți o răsplată deplină. Oricine o ia înainte, și nu rămâne în învățătura lui Hristos, n-are pe Dumnezeu. Cine rămâne în învățătura aceasta, are pe Tatăl și pe Fiul. Dacă vine cineva la voi, și nu vă aduce învățătura aceasta, să nu-l primiți în casă, și să nu-i ziceți: „Bun venit!” Căci cine-i zice: „Bun venit!” se face părtaș faptelor lui rele.

Deci, apostolul Ioan le amintește destinatarilor despre ceea ce au fost învățați la începutul vieții lor de credință și importanța de a rămâne în cele învățate. Apostolul Ioan îi îndeamnă să rămână în învățătura că Domnul Isus a venit în trup. 

Dacă doriți să aflați mai multe despre învățătura întrupării Domnului Isus vă recomand să studiați Evanghelia după Ioan și cartea Evrei. Puteți folosi materialele de studiu biblic inductiv, care vă vor ajuta să studiați profund acest subiect:

Dumnezeule, exiști? Îți pasă de mine? Ce pot ști despre tine?

Evanghelia după Ioan partea I

Evanghelia după Ioan partea II

Evrei partea I 

Evrei partea II

https://moldovacrestina.md/vestirea-care-ati-auzit-o-de-la-inceput/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole-crestine/vestirea-care-ati-auzit-o-de-la-inceput-este-legea-sau-cuvintele-domnului-isus-1-ioan-311/

„Înmulțiți-vă și umpleți pământul”: Până în 2035 musulmanii vor înregistra o natalitate mai ridicată decât creștinii

Noul raport al centrului american de cercetare „Pew Research” ne oferă informații despre cum rata de natalitate în cadrul Islamului și al creștinismului se va schimba până în anul 2050. Raportul prezice că până în anul 2035, pentru prima dată în istorie, musulmanii vor înregistra o natalitate mai ridicată decât cea a creștinilor.

Conform raportului, în prezent, familiile musulmane au mai mulți copii decât oricare alt grup religios din lume. Rata medie a natalității printre familiile musulmane din întreaga lume este 2.9 copii, iar cea printre creștini este de 2.6 copii. Nici un alt grup religios nu înregistrează o mai mare rată a natalității care să crească mai rapid decât numărul populației în general.

Statistica nu i-a uimit pe cercetători deoarece aceștia au observat că deja de câteva decenii bune bătălia demografică religioasă se dă anume între aceste două mari religii, contrar părerilor care spuneau că bătălia se dă între creștinism și secularism.

Pentru unii americani, în mod special pentru generația milenară, cifrele sunt cu adevărat o surpriză. Aceștia credeau că odată cu trecerea timpului, lumea va deveni mai puțin religioasă.

Eric Kaufmann, autorul cărții Shall the Religious Inherit the Earth? (Vor moșteni cei religioși pământul?) ne răspunde la această dilemă prin a explica că nu există o suficientă creștere a natalității în rândul ateiștilor sau a celor neafiliați din punct de vedere religios ca să poată să intre în bătălia demografică alături de musulmani și creștini. Până în anul 2055 – 2060, dacă statisticile vor continua în același ritm, mai puțin de un copil din 10 de pe planetă va aparține unei mame neafiliate din punct de vedere religios. În același timp, 7 din 10 vor aparține fie familiilor de musulmani fie a celor de creștini.

https://www.stiricrestine.ro/2017/04/06/inmultiti-va-si-umpleti-pamantul-pana-in-2035-musulmanii-vor-inregistra-o-natalitate-mai-ridicata-decat-crestinii/?

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole-crestine/inmultiti-va-si-umpleti-pamantul-pana-in-2035-musulmanii-vor-inregistra-o-natalitate-mai-ridicata-decat-crestinii/

„Dacă“ William Kelly

Ca să vă prezinte sfinţi şi fără pată şi de neînvinuit înaintea Lui, dacă, în adevăr, rămâneţi în credinţă, întemeiaţi şi tari şi fără să vă lăsaţi abătuţi de la speranţa Evangheliei pe care aţi auzit-o” Coloseni 1:22-23

lonely walk

 

Socotesc cuvântul „dacă“ o condiţie şi nimic altceva. Este cu totul alt lucru în capitolul 3:1: „Dacă aţi înviat împreună cu Hristos …“. Este un cuvânt asemănător, dar trebuie, ca întotdeauna, să fie privit în contextul lui. Cred că aici este implicată o condiţie, în timp ce în capitolul 3 este simpla referire la un fapt împlinit.

În afara unor împrejurări speciale care să poată schimba situaţia, fiecare om, aproape fiecare persoană, înainte de a se întoarce la Dumnezeu este în mod natural dispus să fie arminian *(adică să se încreadă în propria sa dreptate); dar când ajunge să-şi dea seama că este un pierdut, totuşi îndreptăţit prin credinţă, prin harul lui Dumnezeu în Hristos, este deseori o tendinţă de a se îndrepta cu totul spre extrema opusă. Când ajunge mai matur în înţelegerea adevărului, nu mai este vorba despre a avea una din cele două vederi, ci una infinit mai largă, adică a gândului lui Dumnezeu, aşa cum este descoperit în Cuvântul Său.


De la Arminius, un teolog susţinător al învăţăturii propriei dreptăţi şi a propriei vrednicii

Lucrurile din Scriptură care sunt fără condiţie trebuie luate în totul aşa cum sunt ele, iar cele condiţionate trebuie subliniate în toată tăria lor. Apostolul nu ne aduce înainte acest „dacă“ drept condiţie a îndreptăţirii noastre. Numai harul socoteşte drept pe cel nedrept; nicio condiţie nu poate avea loc aici. Ar fi o tăgăduire a harului.

Pentru toată această lucrare nu există condiţii care să poată aduce semn de întrebare. Dar ce se întâmplă? Dumnezeu nu ne face să ştim cu siguranţă care sunt cei care cred în adevăr în El, printre cei care mărturisesc Numele lui Hristos.

Au fost chiar în zilele de la început unii care au urmat adevărul pentru un timp şi apoi l-au părăsit. Alţii au înlocuit încetul cu încetul curăţia evangheliei cu filosofie şi rânduieli sau cel puţin au fost dispuşi să le adauge la ea. De aceea apostolul spune: „Dacă în adevăr rămâneţi (continuaţi) în credinţă“. Aici el îi atenţionează pe cei născuţi din Dumnezeu că trebuie să continue în credinţă; şi, pe lângă aceasta, alte lucruri trebuie să fie luate în seamă. Şi oare nu copiii adevăraţi ai lui Dumnezeu oscilează şi chiar alunecă pentru un timp în rătăcire?

Desigur, nu pot spune oricui părăseşte credinţa că este sfânt şi de neînvinuit înaintea lui Dumnezeu. Se poate să ai speranţă datorită faptelor lui din trecut; dar atât timp cât un suflet este dus astfel de vrăjmaş departe de adevărul fundamental, n-aş putea, n-ar trebui să vorbesc cu prea mare încredere despre el. Ar însemna să dovedesc neatenţie faţă de o astfel de necredinţă şi să măresc pericolul în care se află acest suflet, purtându-mă cu uşurinţă. De aceea apostolul spune: „Dacă rămâneţi“.

Un principiu asemănător se aplică celui care trăieşte la umbra unui păcat nejudecat. Astfel, în 1. Corinteni 5vedem că un om vinovat de un păcat greu, şi de aceea dat afară, trebuia să fie tratat ca „răul acela“, deşi Duhul Sfânt în acelaşi capitol vorbeşte despre scopul avut în vedere: ca duhul acelui om să poată fi mântuit.

Şi epistola a doua dovedeşte că, după toate acestea, omul acela era un credincios adevărat şi că, în urma pocăinţei lui, a fost restabilit în părtăşie.

Desigur, Duhul Sfânt cunoaşte perfect toate, dar noi putem judeca numai ce permite Dumnezeu să fie adus clar înaintea ochilor noştri. Lucrul acesta are o valoare practică pentru sufletele noastre, pentru că deseori este greu să te porţi chiar aşa cum ar trebui cu o persoană care a ieşit din părtăşie. Suntem predispuşi să abordăm cu uşurinţă astfel de cazuri. Şi care este rezultatul că le tratăm astfel? Ei trag cu putere în afară. Puterea de restabilire este prea slabă. Păcatul este judecat superficial. Dacă simţim mai mult, dorim cu sinceritate să aducem persoana aceea înapoi. Trebuie să fie o durere adâncă ori de câte ori sufletele sunt oprite de la masa Domnului. Dorinţa noastră atunci ar trebui să fie neîncetat să aflăm că se judecă ei înşişi şi să-i vedem restabiliţi.

Aici nu se spune să rămânem în credinţa prin care suntem mântuiţi, ci „în credinţa“ (articulat). Când apostolul vorbeşte aici despre „credinţă“, de fapt nu se referă la credinţa „noastră“, ci la acea singură „credinţă“ adica la obiectul primit. Credincioşi adevăraţi sau nu, dacă ei părăsesc credinţa, cum ar putea fi ei consideraţi astfel?

În ultimul timp, oamenii s-au îndreptat foarte mult spre ceea ce este înăuntru sau subiectiv; însă „credinţa“ este revelaţia oferită celui credincios în afara omului. Este o mare îndurare că în aceste zile din urmă s-a dat mare întâietate adevărului cu privire la persoana Domnului Isus Hristos.

Nu ne putem pronunţa în totul cu privire la credinţa individuală a unui om, dar putem judeca ce vedem cu privire la credinţa pe care o are şi să spunem dacă ce mărturiseşte este adevărat sau nu. Dragostea ia de bun – dacă o persoană mărturiseşte credinţa şi nu este nimic evident împotriva ei în cuvintele şi căile ei – că este credinţa adevărată. O persoană poate fi sinceră în ceea ce este greşit sau nesinceră în ceea ce este drept; dar adevărul este un standard neschimbat. Dacă cineva ar judeca pe temeiul a ceea ce este în inima unei persoane, n-ar putea spune nimic; pentru că cine altul se poate pronunţa în această privinţă decât numai Dumnezeu? Dacă cineva acţionează pe temeiul „credinţei“, odată ce omul merge împotriva adevărului, părăsind ceea ce mărturisise altădată, suntem datori să judecăm acest lucru, lăsând problema credinţei inimii în mâinile lui Dumnezeu.

http://comori.org/noul-testament/coloseni/daca-ramaneti/

”MĂ VOI ÎNTOARCE”

”Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi.”(Ioan 14:3)

”Aţi auzit că v-am spus: “Mă duc, şi Mă voi întoarce la voi.” (Ioan 14:28)

mihai sarbuEra în Joia Mare. Ziua în care Fiul lui Dumnezeu avea să se confrunte cu cea mai grea problemă din Univers: păcatul întregii omeniri. Avea în față ucenicii speriați, trădarea lui Iuda și lepădarea lui Petru, marii preoți plini de ură și un Pilat  care nu știe ce să facă, Ghețimanii și Golgota. Toți erau tulburați; singurul care avea pace era El. Are tăria de caracter să le explice și să le spună: 

”Să nu vi se tulbure inima. Aveţi credinţă în Dumnezeu, şi aveţi credinţă în Mine. În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc.” Iar apoi continuă să-i asigure: ”Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi.” Ca să nu fie nici un lucru neclar el concluzionează: ”Ştiţi unde Mă duc, şi ştiţi şi calea într-acolo.” (Ioan 14:1-4). Acum, după ce cunoaștem deja totul, vă invit să rămânem lângă Cuvântul ce trebuie să se împlinească în zilele care urmează: ”Mă voi întoarce.” (Ioan 14:3).

Cei care se încred în El suspină și tânjesc după ziua aceea când strigă: ”Isus, Isus și te-așteptăm / Cum crinii-așteaptă rouă, / Privind spre ceruri te chemăm / Cu mâinile-amândouă. / Treci peste anii viitori, / O, Mire drag și vină, / Ne du mai sus, mai sus de nori / În țara de lumină.” (C.Ev. #621). Fie ca și meditația aceasta să atingă inima ta în așa fel ca la sfârșit să-ți fie dor de Cer. Mântuitorul lumii se va întoarce fiindcă are motive foarte serioase să o facă.

1). Pentru că a investit. /A pregătit un loc/. Cea mai grandioasă investiție făcută vreodată pentru binele oamenilor este mântuirea și salvarea lor din păcat și din moarte veșnică. Prin decizia lui Adam soarta rasei umane a fost pecetluită: ” … toţi au păcătuit, şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu.” (Rom.3:23), iar ”plata păcatului este moartea” (Rom.6:23). Sumbru, trist, fără speranță și fără viitor. Așa ar fi fost dacă Dumnezeu nu s-ar fi gândit la ”al doilea Adam” care să vină în lumea noastră: ”să se nască și să crească, să ne mântuiască.” (Colind creștin). Iar minunea s-a întâmplat deoarece Dumnezeu – care este Dragoste – a decis să investească ce a avut mai scump și: ” a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.” (Ioan 3:16). Acum se apropie ziua inaugurării investiției jertfei de la Golgota. Cerul este în mare pregătire. Este vorba de ”casa Tatălui Meu” unde ”sunt multe locaşuri” – adeverește Domnul Isus. Toate aceste lucruri sunt reale deoarece El a plecat să desăvârșească mântuirea noastră explicând că: ”Eu Mă duc să vă pregătesc un loc.”(Ioan 14:2). După mai bine de două mii de ani, atât Cerul cât și sfinții așteaptă ziua celebrării când – în prezența Tatălui – Fiul Său  ”să taie panglica,” să deschidă ușa veșniciei  și să dăruiască locuri de onoare pentru toți cei care au crezut în El și au rămas statornici până la sfârșit. Promisiunea pentru biruitori este fantastică: Celui ce va birui, îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie.” (Apoc.3:21). Nici un muritor nu-și poate dori ceva mai mult! Pocăiește-te cu adevărat și fii gata pentru inaugurare! Se poate întâmpla în orice moment

2). Pentru că a promis. Își ține cuvântul/. N-a mințit niciodată. Cuvântul Lui este DA și Amin! Fii atent din nou la promisiunea Lui:Aţi auzit că v-am spus: “Mă duc, şi Mă voi întoarce la voi.”(Ioan 14:28). Prima parte a promisiunii s-a împlinit deja. El este la dreapta Tatălui și așteaptă momentul în care arhanghelul va suna cu trâmbița. Da! Este sigur că – așa cum s-a împlinit prima parte a cuvântului care și L-a dat – se va împlini și cea de-a doua parte. Este absolut adevărat că Cel Viu în Vecii Vecilor va reveni ”cu slavă și mărire / să judece viii și morții / a Cărui împărăție nu va avea sfârșit!” (Credeul creștin). Iar răscumpărații care au crezut în El strigă:Amin! Vino, Doamne Isuse!” (Apoc.22:20). A promis! Și se va întâmpla întocmai 100%. Chiar și poetul creștin este sigur că așa va fi deoarece scrie: ”Vei veni, Isuse, ştiu că vei veni / Şi pe nori cu slavă Tu vei răsări, / Mare va fi ziua când ai să cobori, / Sărbătoarea celor fără sărbători.” (Anonim – Vei veni Isuse). Cartea Sfântă este marcată de nenumărate ori de promisiunea revenirii Domnului Isus. Doresc să-ți las doar încă un cuvânt ca să fii sigur că ”Ce promite El le ține!” (C.Ev.#534). Ia aminte și reține pentru totdeauna că mai este: “Încă puţină, foarte puţină vreme”, şi “Cel ce vine va veni, şi nu va zăbovi.” (Evrei 10:37). Eu am hotărât să răspund ca și un alt urmaș al Mântuitorului care proclamă: ”Crezând, crezând, / Stau pe promisiunile Domnului meu. / Crezând, crezând, / Eu stau pe promisiunile Lui.” (C.Ev.# 227). Nu știu cum răspunzi tu dar indiferent de ceea ce vei zice, El va veni! A promis și așa va fi!

3). Pentru că a croit o cale. /O singură cale/. După ce le explică finalul și Îi asigură de promisiunea Lui, Fiul lui Dumnezeu face lumină cu privire la drumul pe care trebuie să meargă urmașii Lui ca să ajungă în glorie și să moștenească: Împărăţia, care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii.” (Matei 25:34). Este foarte simplu și provocator mesajul Mântuitorului: ”Ştiţi unde Mă duc, şi ştiţi şi calea într-acolo.” (Ioan 14:4). O destinație finală la care se ajunge pe un singur drum. Oamenii au drumurile lor. Dumnezeu are Calea Lui. Este unică și inconfundabilă. Ascultă numai ce spune chiar El: ”Isus i-a zis: “Eu sunt calea, adevărul şi viaţaNimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.” (Ioan 14:6). Oameni cu Scriptura în mână spun că: ”toate religiile lumii sunt ca niște cărări care duc în același vârf de munte. Nu contează pe care mergi, important este să ajungi sus.” (Anonim). Nimic mai fals. Dumnezeu a venit la noi pe o singură cale, cea a lui Isus Christos, Fiul Său întrupat și noi nu putem ajunge la El decât pe calea Lui. Cum arată ea? Urmărește: ”strâmtă este poarta,îngustă este calea care duce la viaţă, şi puţini sunt cei ce o află.” (Matei 7:14). Suficient ca să-ți verifici starea și să realizezi unde te afli. Să înțelegi că numai: ”prin sângele lui Isus avem o intrare slobodă în Locul prea sfânt, pe calea cea nouă şi vie, pe care ne-a deschis-o El” și fiindcă prețul a fost plătit în întregime: ”să ne apropiem cu o inimă curată, cu credinţă deplină, … să ţinem fără şovăire la mărturisirea nădejdii noastre, căci credincios este Cel ce a făcut făgăduinţa.” (Evrei 10:19-23). Închei meditația fredonând împreună cu poetul creștin cuvintele unei cântări de excepție: ”O poartă-n ceruri s-a deschis / Prin ea străbate-o rază. / E raza crucii lui Isus, / Ce-n lume luminează./ Îți mulțumesc Isuse-al meu, / În tine sper Tu mi-ai deschis, / Deschis! Deschis! / Tu poarta mi-ai deschis.” (C.Ev.#161). Pocaitule, rămâi pe Cale până la capătul ei. Iar tu, prietenul meu, pășește chiar acum pe ea. ”Nu-i împodobită dar dreaptă / Și e bună că duce în sus.” (C.Ev.#100). La sfârșit va fi Cerul cu Domnul Isus și cu sfinții Lui. Fă tot ce trebuie ca să fi acolo.

RUGĂCIUNE

”Învaţă-mă să fac voia Ta, căci Tu eşti Dumnezeul meu. Duhul Tău cel bun să mă călăuzească pe calea cea dreaptă!” (Ps.143:10)

”Netezeşte calea Ta sub paşii mei.” (Ps.5:8)

Pastor Mihai Sârbu

”3 : 16” SAU CIFRUL LUI DUMNEZEU

download

”Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.” (Ioan 3:16)

mihai sarbuCIFRUL reprezintă: 1. vocabular criptografic în care cuvintele sunt înlocuite prin cifre; sistem de semne convenționale în comunicări secrete. 2. mecanism bazat pe o combinație de litere sau de cifre; combinația semnelor.” (DEX). În lumea noastră există asemenea comunicări secrete care – folosind combinații de cifre și litere – descoperă adevăruri tainice. Cu atât mai mult Dumnezeu folosește cifre și litere ca să scoată la iveală caracterul, dragostea și planul Său cu privire la salvarea rasei umane de la pierzare veșnică.

”3:16” reprezintă o combinație de cifre pe care l-am numit ”cifrul lui Dumnezeu”deoarece în spatele lui este descoperită ”inima Lui de tată” plină de dragoste care bate pentru fiecare muritor de pe acest pământ. Haideți ”să ne punem centurile de siguranță” și să descoperim ce se află în spatele lui ”3:16.”

1). Problema: Păcatul. ”Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea!” (Ioan 3:16) – așa începe ”3:16” sau cifrul lui Dumnezeu. Înțelegem că este vorba despre lumea pe care El a creat-o și în care a investit. Lumea care I-a întors spatele și și-a luat soarta în propriile mâini ajungând la faliment total: ”toţi au păcătuit, şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu.” (Rom.3:23). Și ce-i mai trist este sentința pe care o dă un Dumnezeu drept la starea în care a ajuns rasa umană: ”plata păcatului este moartea” (Rom.6:23). Iată cum creionează Scriptura portretul ființei umane care a ales să trăiască în păcat: ”morţi în greşelile şi în păcatele voastre”  ”fără Hristos, fără drept de cetăţenie în Israel, străini de legămintele făgăduinţei, fără nădejde şi fără Dumnezeu în lume.” (Ef.2:1,12). Doliu! Dezastru! Depărtat de Dumnezeu! Fără speranță! Parcă am ajuns pe un drum înfundat, fără nici o ieșire. Aici l-a adus păcatul pe omul care L-a respins pe Creator, iar soarta lui o împărtășim fiecare dintre noi deoarece: ”sunt născut în nelegiuire, şiîn păcat m-a zămislit mama mea.” (Ps.51:5). Ce-i de făcut? Omul nu poate face nimic, singura speranță vine de Sus. Tocmai când se părea că Dumnezeu a uitat de creatura Lui, El rupe tăcerea, iar cifrul ”3:16” ne descoperă:

 2. Planul: Crucea. Dumnezeul cel drept (care trebuia să pedepsească pe păcătos) a conceput un plan unic de salvare hotărând să împlinească dreptatea Lui prin dragostea Lui iar pentru asta: ”a dat pe singurul Lui Fiu” (Ioan 3:16) drept preț pentru răscumpărarea pmului din păcat și pierzare veșnică. Martorul ocular descrie că așa a fost: ”Când au ajuns la locul, numit “Căpăţâna”, L-au răstignit acolo, pe El şi pe făcătorii de rele: unul la dreapta şi altul la stânga.” (Luca 23:33). Salvarea pretindea o jerftă fără cusur, lucru imposibil pe pământ. A venit Singurul lui Fiu din glorie: ”să se nască și să crească să ne mântuiască.” (Colind creștin). Este și motivul pentru care poetul scrie plin de recunoștință și spune: Ca să mă răscumperi pe cruce-ai murit. / Te iubesc căci spinii fruntea Ți-au rănit. / Te iubesc că Tu m-ai întâi M-ai iubit, / De te-am iubit cândva, acum și mai mult.! (C.Ev. #560). Există rezolvare la problema păcatului, iar simbolul ei este marcat într-o cruce pe care a fost răstignit Fiul lui Dumnezeu. Iată de ce misiunea urmașilor Domnului Isus este să proclame acest adevăr mărturisind că: ”Dumnezeu a găsit cu cale să mântuiască pe credincioşi prin nebunia propovăduirii crucii.” (1Cor.1:21). În fața dragostei divine nu poți rămâne neutru, ci ești obligat să iei atitudine și să înțelegi:

3).Provocarea: Credința. Descifrând ”cifrul” cu secretul dragostei lui Dumnezeu ești provocat să faci o decizie privind salvarea și destinul tău veșnic. Iată modul în care ”3:16” spune că poți beneficia de investiția lui Dumnezeu: ”oricine crede în El!” (Ioan 3:16).Sacrificiul suprem care a adus salvarea și viața veșnică are efect pentru lumea întreagă dar beneficiază de el doar aceia care cred – adică – cei ce se încred cu adevărat în Dumnezeu. Și asta pentru că:” cine se apropie de Dumnezeu, trebuie să creadă că El este, şi că răsplăteşte pe cei ce-L caută.” (Evrei 11:6). Dumnezeu este interesat în salvarea ta mai mult decât îți închipui și așteaptă chiar acum să hotărăști să intri într-o relație adevărată cu El prin pocăință și credință deoarece: ”cel neprihănit va trăi prin credinţă” dar în același timp te avertizează: ”dacă dă înapoi, sufletul Meu nu găseşte plăcere în el.”(Evrei 10:38). Dacă pornești la drum cu Domnul Isus, fă în așa fel ca să rămâi până la capăt alături de El. Trăim vremurile de la sfârșit când lepădarea de credință este la ordinea zilei. Iată de ce întrebarea Scripturii te privește și pe tine în mod direct: ”când va veni Fiul omului, va găsi El credinţă pe pământ?” (Luca 18:8). Probabil că va găsi ”tone” de religie dar fără relație. Biserici arhipline dar fără mărturia credinței. Bannere cu firme religioase dar fără viață. Unde te găsești în această ecuație? Ai grijă! Fiindcă numai prin credință poți privi spre infinit și să descoperi ce te așteaptă dacă ești pocăit cu adevărat.

4).Perspectiva: RaiulExistă o finalitate și o răsplată la toate cele de mai sus. De ce a murit Domnul Isus și de ce este nevoie să crezi? Iată răspunsul: ”să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică!” (Ioan 3:16).Exact cum aude și tâlharul care s-a pocăit pe cruce lângă Domnul Isus: ” vei fi cu Mine în rai.” (Luca 23:43). Raiul lui Dumnezeu nu este o poveste; este marea realitate în Domnul Isus. Ți se taie respirația la imaginea pe care o prezintă Scriptura: ”Nu va mai fi nimic vrednic de blestem acolo. Scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului vor fi în ea. Robii Lui Îi vor sluji. Ei vor vedea faţa Lui, şi Numele Lui va fi pe frunţile lor. Acolo nu va mai fi noapte. Şi nu vor mai avea trebuinţă nici de lampă, nici de lumina soarelui, pentru că Domnul Dumnezeu îi va lumina. Şi vor împărăţi în vecii vecilor.” (Apoc.22:3-5). Te poți gândi ca tu – un anonim al acestui pământ – să intri pe porți de perle și să pășești pe străzi de aur în cetatea eternă? Dar să fi părtaș la ”Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte?” (P.Ispirescu – Basme). Oare înțelegi cu adevărat ce înseamnă să locuiești în: ”cortul lui Dumnezeu cu oamenii?” (Apoc.21:3). Cu sfinții, cu martirii, și cu miliardele de răscumpărați în jertfa de la Calvar? Este mai presus de înțelegerea omului dar este adevărat așa cum scrie și poetul că: ”Sus asupra stelelor, Aleluia, Amin! / E mulțimea sfinților, Aleluia, Amin! / Care-aici s-au ostenit, Care mult au suferit, / Acolo s-or oihni, Aleluia, Amin!” (C.Ev. #456).Cifrul lui Dumnezeu – ”3:16” – a fot dezlegat. Nu mai există nici o enigmă. Problema a fost rezolvată la cruce. Tot ce ți se cere este să te încrezi în El cu adevărat și să trăiești pocăința la nivel de excelență în așa fel ca să-L onorezi! Finalul va fi glorios! A mai rămas puțin până vom auzi trâmbița revenirii Lui. Aș vrea să nu lipsești. În Cer va fi trist fără tine . Și eu voi fi trist să te caut și să nu te găsesc acolo. De aceea te îmbrățișez cu dragoste sinceră și mă rog să-ți pui viața în rânduială în așa fel ca să ne întâlnim în glorie.

RUGĂCIUNE

”Să vină, Doamne, îndurarea Ta peste mine, mântuirea Ta, după făgăduinţa Ta!” (Ps.119:41)

“ZIUA ACEEA”

 ”M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credinţa. De acum mă aşteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da, în “ziua aceea”, Domnul, Judecătorul cel drept. Şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui.” (2Tim.4:7-8)

mihai sarbuMeditația din săptămâna precedentă aducea în scenă o secvență din calendarul lui Dumnezeu numită ”ziua socotelilor” sau judecata lui Dumnezeu. De pe grămada de gunoi, Dreptul Iov proclamă: să ştiţi că este o judecată.” (Iov 19:29).O judecată cu două implicații: una cu semnul plus (pentru răsplătire) și alta cu semnul minus (pentru osândă). Astăzi ne oprim la o altă secvență intitulată ”ziua aceea” ca și la momentul în care Dumnezeu va face judecată pentru răsplătire în dreptul fiecărui urmaș al Domnului Isus care a rămas statornic lângă El până la capăt. Poetul tânjește după acel moment când scrie:”Vei veni, Isuse, ştiu că vei veni / Şi pe nori cu slavă Tu vei răsări, / Mare va fi ziua când ai să cobori, / Sărbătoarea celor fără sărbători.” (Anonim – Vei veni Isuse). Întrebarea mea în dreptul tău este: ”Cum aștepți  ziua aceea?” Este stabilită în agenda lui Dumnezeu și va veni indiferent dacă vrei tu sau nu. Mă rog să nu fi surprins de acel moment special și să înțelegi valoarea și semnificația ei în așa fel ca să nu fi luat pe nepusă masa. Ea – ”ziua aceea” – este revelată în Cartea Sfântă ca și:

1). Ziua confruntăriiTelegrama lui Dumnezeu cu privire la întâlnirea din veșnicie este clară și fără comentarii: ”Căci toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos”, De ce?”pentru ca fiecare să-şi primească răsplata după binele sau răul, pe care-l va fi făcut când trăia în trup.” (2Cor.5:10). Iar poetul vine și întărește acest adevăr biblic proclamând că: ”Noaptea vieții se va lăsa / Și către Cer eu voi pleca / Să mă-ntâlnesc cu ce-am lucrat. / Unde-i lumină ne-ncetat.” (Anonim – În orice zi). Este sigur că”Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată! Dar nu numai atât!”judecata aceasta se va face cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău.” (Ecl.12:14). Dacă este sigur că nu poți să scapi de această confruntare nu crezi că e înțelept să beneficiezi de harul pe care ți-L acordă Domnul ca să fi prezent la întâlnirea pentru răsplătire pentru că ai avut o viață demnă de Cel Prea Înalt? Tot ce trebuie să faci este să trăiești zilnic la nivel de excelență, onorându-L pe Mântuitorul în așa fel ca – fiind plin de Duhul Sfânt – să se vadă în viața ta roada Lui, emblema acestei trăiri fiind: ”Împotriva acestor lucruri nu este lege” (Gal.5:23). Nici o justiție pământească nu te va putea acuza atunci când în viața ta este vizibilă roada Duhului. Cu atât mai mult Dumnezeu! Va fi onorat să te primească și să te felicite pentru o asemenea mărturie. Ce zici? Vrei să te oprești din alergarea ta și să începi un alt mod de viață? Astăzi! Mâine s-ar putea să fie prea târziu.

2. Ziua confirmăriiÎn ”ziua aceea” Dumnezeu va confirma adevărata ta identitate. Pentru că: ”Nu orişicine-Mi zice: “Doamne, Doamne!” va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri.” (Matei 7:21). Termenii în care te poți califica pentru viață veșnică sunt stabiliți de Creatorul. Asta înseamnă mult mai mult decât ”a zice”; înseamnă ”a face”! Adică modul tău de viață să fie cel al faptelor izvorâte dintr-o credință autentică (nu uita că și dracii cred și se înfioară) în Dumnezeu. Abia atunci vei putea auzi invitația care confirmă identitatea ta reală: “Veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu de moşteniţi Împărăţia, care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii.” (Matei 25:34). Ce onoare dar și ce responsabilitate! Într-o zi vei fi prezent pe podiumul veșniciei ca să fi prezentat ca unul care a biruit în lupta vieții, și-a sfârșit alergarea și a păzit credința. Dar ce răspundere implică această favoare! Trebuie să se întâmple ceva în interiorul tău: să fii născut din nou și să trăiești sub domnia Lui. Așa pretinde Cuvântul: ”dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi.” (2Cor.5:17). Când se întâmplă acest lucru cu adevărat și devii proprietatea Domnului Isus, atunci se împlinește un alt mesaj al Scripturii: ”Dacă trăim prin Duhul, să şi umblăm prin Duhul.” (Gal.5:25). Ceea ce este înăuntrul tău se vede în afară. Înainte de a fi o confirmare finală în glorie, trebuie să existe o mărturie și aici pe pământ că ești pocăit cu adevărat. Oamenii s-au săturat de vorbe și de predici. Ei doresc să vadă vieți schimbate care să aibă impact în lumea din jur. Primii creștini erau cunoscuți ca și cei: “care au răscolit lumea …” (F.A.17:6) datorită vieții lor trăită la nivel de excelență. Întrebarea care se impune de la sine este: ”Ce (pe cine) văd oamenii din jur în viața ta”? și ”Care este mărturia vieții tale de creștin despre Mântuitorul tău”? Nu-i glumă; e cel mai serios lucru de sub soare. Ne confirmă și poetul creștin când scrie: ”Să se vadă-n a ta viață / din iubirea lui Isus. / Fii scrisoare sfântă, scrisă / chiar de mâna dulce-a lui Isus”. (C.Ev. # 549). Te rog, oprește-te puțin! Următorul eveniment cosmic va fi întâlnirea din glorie. Cerul nu va fi așa de frumos dacă tu lipsești. Iată de ce, te implor să-ți pui viața în ordine. Mărturia ta de pe pământ va aduce fericire veșnică sau chin veșnic. Alege să fii împreună cu Fiul lui Dumnezeu în Cerul Lui trăin de-aici de pe pământ ca și în Cer.

3).Ziua consacrării /încoronării/. ”Ziua aceea” mai înseamnă ceva: va fi ziua consacrării tale. Ziua în care ai fost găsit vrednic să urci pe podiumul de premiere al Cerului și să fi declarat învingător. Din închisoarea Romei Apostolul Pavel era sigur de un lucru: De acummă aşteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da, în “ziua aceea”, Domnul, Judecătorul cel drept.” (2Tim.4:8). Nu știu să-ți explic exact ce înseamnă această cunună dar știu că vei fi încoronat ca să rămâi pentru timp și eternitate în compania Celui Viu în Vecii Vecilor și a sfinților Lui: ”şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul.”(1Tes.4:13-17). Iată ce declară ”ghidul” că a văzut în glorie în ultima carte a Bibliei: ”un cer nou şi un pământ nou; … cetatea sfântă, noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei … cortul lui Dumnezeu cu oamenii… un râu cu apa vieţii, limpede ca cristalul … în mijlocul pieţii cetăţii, şi pe cele două maluri ale râului, era pomul vieţii”. (Apoc. 21:1-3,22:1-2). Nici o ființă de sub Soare nu-și poate dori ceva mai mult decât: ”Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”. (P.Ispirescu – Basme). Basmul românesc își va găsi împlinirea ”L-acele țărmuri, dincol’ de râu …” (C.Ev. #468). Iar poetul creștin anonim întregește imaginea veșniciei cu Domnul când scrie:”Dincol de zare-i o dimineață / Mai glorioasă fără apus. / Sfârșită-i truda și-o altă viață / Am pe vecie cu-al meu Isus”. Finalul este de-a dreptul fantastic: ”Dincol’ de zare, ce întâlnire / Cu prea iubiții plecați în Cer. / Și-ntr-o unire făr’ despărțire, / Vom fi cu Tatăl acasă-n cer”! (Anonim – Dincol’ de zare). Nu am cuvinte mai elevate să-ți pot descrie farmecul și splendoarea din glorie. Tot ce pot să fac este să-ți spun că te iubesc și că mă rog ca Dumnezeu să atingă ființa ta în așa fel ca după ce ai citit această meditație să-ți fie dor de veșnicie și de întâlnirea cu Domnul Isus. Te îmbrățișez și doresc să se-ntâmple chiar acum.

RUGĂCIUNE

”Cercetează-mă, Dumnezeule, şi cunoaşte-mi inima! Încearcă-mă, şi cunoaşte-mi gândurile!

Vezi dacă sunt pe o cale rea, şi du-mă pe calea veşniciei!” (Ps.139:23-24)

Pastor Mihai Sarbu

“FIULE, DĂ-MI INIMA TA…˝- PASTOR MIRCEA TOMA

 

“Fiule, dă-mi inima ta…˝

Proverbele 23,26

Dintre tot ce putem da Domnului, un singur lucru Îl dorește: inima. Tot ce este pe pământ și în ceruri este al Lui, inclusiv trupul și inima (organul care ne bate în piept). Însă inima, ca expresie a omului dinlăuntru, a dorințelor și emoțiilor noastre, a gândirii și a voinței noastre, a conștiinței și afecțiunii noastre este ceea ce dorește Dumnezeu, și ea nu este a Lui pana nu I-o dam. Și, după cum un soț care-i dă soției totul, sau o soție care se dăruiește soțului pe deplin, dar nu-i dă inima partenerului său este ca și când nu i-ar da nimic, tot așa, a-I da lui Dumnezeu totul, dar nu inima, nu înseamnă prea mare lucru. Mai exact, nimic.

Nu-i așa că tu ești unul dintre cei ce dau multe sau fac multe pentru Dumnezeu? Apucă-te și cântărește și vei vedea câte se adună: ajuți pe săraci, dăruiești la biserică, ești binevoitor în a ajuta pe toți, spui Evanghelia ori de câte ori ai ocazia și altele asemenea… Dacă nu ar fi așa nu ai citi o revistă creștină și nu ai da câteva minute din prețiosul tău timp pentru a citi acest articol! Darinima, ai dat-o pe deplin și pentru totdeauna Domnului?

Este ciudat, când pui cap la cap învățătura Scripturii cu privire la inima omenească în starea ei neafectată de har și nașterea din nou, că Dumnezeu o dorește. Noi înșine ne-am lepăda de ea dacă am putea și dacă am vedea-o așa cum este în realitate. Dar nu o vedem, profetul Ieremia atrăgându-ne atenția asupra acestui paradox: inima este adevărul în privința noastră, este însăși esența făpturii noastre, dar din cauza corupției păcatului nu suntem în stare să discernem realitatea în privința propriului sine: ˝Inima este nespus de înșelătoare și de deznădăjduit de rea, cine poate să o cunoască?˝ – Ieremia 17,9. Așa că Domnul Isus, Dumnezeu Întrupat și cunoscător a toate, a dat la o parte cortina dezvăluindu-ne: ˝Căci dinlăuntru, din inima oamenilor, ies gândurile rele, preacurviile, curviile, uciderile, furtișagurile, lăcomiile, vicleșugurile, înșelăciunile, faptele de rușine, ochiul rău, hula, trufia, nebunia˝ – Marcu 7,21-22. Adică inima omenească, în starea ei naturală, este rea și foarte rea – lucru dovedit de faptele vieții noastre.

Uite așa am aflat de ce mulți oameni nu manifestă un interes real și susținut pentru Dumnezeu, deși sunt religioși și chiar pioși. Până la urmă, inima ce nu este a Domnului, își va dovedi caracterul murdar, întinzându-se ca mucegaiul peste orice realizări și eforturi bune. Nu că nu s-a vrut, nu că nu s-a încercat, nu că nu a fost multă jertfă și efort, dar inima târește omul acolo unde-i este comoara.

Același este răspunsul de ce așa de mulți copii care cresc în familii bune, sunt duși la biserică cu regularitate, li se acordă o educație atentă ajung la maturitate să-și ruineze viața prin alegeri și păcate devastatoare, nenorocindu-se și pe ei și pe aceia care i-au crescut.

Același este răspunsul pentru care mulți semeni de-ai noștri cunosc Evanghelia Domnului Isus, care s-ar putea că, din când în când vin la evenimente evanghelistice unde li se expune clar și provocator adevărul privind moartea și învierea Domnului Isus, nu devin ucenici ai Domnului.

Același este motivul pentru care ștergerea din registrul bisericii în care este trecut numele multora va fi făcut nu de pixul secretarului bisericii, ci prin ardere de către flăcările iadului.

O, și dacă ce este și ce face inima noastră ar avea repercusiuni numai asupra noastră înșine…Parcă mintea nu poate pricepe vremurile în care trăim, cu atâtea focare de conlict și neînțelegere între oameni, cu boli fără tratament (vezi Ebola), cu știri despre copii crescuți în țări numite cândva creștine care acum se radicalizează la islam și merg să lupte în Siria sau Irak. Îmi spunea un păstor: ˝Dar cum să nu meargă să lupte aiurea când viața le-a fost devastată de părinții care mergeau la biserică în fiecare duminică, mărturiseau că sunt născuți din nou, dar au trăit în păcat și apoi au sfârșit în divorț; când au avut sub ochi atâtea exemple de așa ziși creștini care în afară de nume nu aveau nimic ce să-i diferențieze de lume? Radicalizarea și lupta le dau fundament și scop aducând ordine în haosul vieții˝. Din nefericire, ei au ales si merg pe o cale greșită pentru că, ceea ce au nevoie și Persoana după care tânjesc, este Dumnezeul Bibliei.

Întreaga istorie biblică este dovada căutării lui Dumnezeu după inima omenească. Înțelepciunea, personificată, îți adresează o chemare directă din partea lui Dumnezeu: ˝Acestea sunt cuvintele pe care Solomon le rostește în numele înțelepciunii, iar înțelepciunea nu este decât un alt nume pentru Domnul Isus Hristos care a fost făcut de Dumnezeu înțelepciune pentru noi. Dacă vei întreba: Care este cea mai înaltă înțelepciune de pe acest pământ? vei vedea că este să crezi în Isus Hristos pe care Dumnezeu L-a trimis – să devii un urmaș și un ucenic al Său, să te încrezi în El și să-L imiți. Este Dumnezeu în Persoana Iubitului Său Fiu care spune fiecăruia dintre noi: Fiule, dă-mi inima ta˝- Charles Spurgeon (http://www.biblebb.com/files/spurgeon/1995.htm).

Spre lauda și gloria Sa veșnică, dorința lui Dumnezeu este să-I dai inima ta, așa de ticăloasă sau neserioasă, așa de pătată de păcat, egoism și mândrie, pentru ca să o curățească în sângele Domnului Isus, să o sfințească și să o transforme. În aceasta constă puterea Evangheliei – ea aduce mântuire pentru orice om, indiferent de starea inimii sale. Ia cuvintele Scripturii, ˝Fiule, dă-mi inima ta˝ , nu numai ca o invitație din partea Sa, ci ca o poruncă adresată personal ție, clară și directă, care îți cere ascultare imediată. În loc să amâni, pune-te pe genunchi și dă-ți inima Domnului într-un act de pocăință prin credința în Hristos Isus și lucrarea făcută de El la cruce.

Dar poate că ești unul dintre cei care au făcut asta în urmă cu destui ani ca să nu-ți mai aduci aminte exact împrejurarea, și de atunci multe ți-a fost dat să trăiești. Scriptura îți vorbește și ție chemându-te să veghezi ca inima să-ți fie în totul a Domnului, dăruindu-I toată dragostea și afecțiunea, încrederea și slujirea în ascultare.

Am copilărit la Hunedoara și-mi aduc aminte de toate zgomotele făcute de combinatul siderurgic pentru că locuiam aproape. Se folosea explozibil pentru a desprinde zgura ce a fost turnată lichidă în niște vagoane speciale și pe drum s-a întărit, așa că tocmai când nu te așteptai auzeai câte o bubuitură. Trenuri treceau cu regularitate ducând și aducând tot felul de produse. Periodic se dădea drumul la gazele rezultate în urma arderilor și, din cauza presiunii mari se auzea în tot orașul. Dar știți ceva?, după un timp mai realizam că toate acestea există doar atunci când aveam musafiri și ne spuneau dimineața că nu s-au odihnit prea bine din cauza zgomotelor combinatului. Tot așa, de ani poate răsună chemarea lui Dumnezeu pentru tine, și El o face acum din nou: ˝˝Fiule, dă-mi inima ta˝. Nu cumva te-ai obișnuit cu harul și nu mai auzi chemarea Domnului?

Pastor Mircea Toma

http://www.baptisti-arad.ro/articole/fiule-d-mi-inima-ta

Un Leac pentru Suferință – Pastor Richard Wurmbran

​NEBUNIA NUMITĂ TĂGĂDUIREA LUI DUMNEZEU – Pastor Ioan Cocîrțeu

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole-crestine/fiule-da-mi-inima-ta˝-pastor-mircea-toma/

„SĂ NU VĂ POTRIVIŢI ” CHIPULUI VEACULUI ACESTUIA”

Billy Graham

„Vă cer tuturor cBilly Graham 1reştinilor de pretutindeni să fiţi urmaşi adevăraţi ai lui Isus Hristos – fără să vă potriviţi chipului veacului acestuia – dar să vă asemănaţi în fiecare zi chipului lui Isus Hristos”.

Când Roma se afla în apogeul gloriei şi puterii sale, a apărut o sectă tulburătoare cu  numele de creştini. Datorită unui foc care ardea în inimile lor, aceste persoane au avut curajul de a fii altfel decât majoritatea. Într-o epocă în care imoralitatea, bogăţia şi luxul erau la modă, creştinii s-au împotrivit şi nu s-au lăsat contaminaţi de practicile senzuale ale unei civilizaţii în dezintegrare. Într-o perioadă în care viaţa umană era ieftină, aceştia au pus o valoare înaltă persoanelor umane, sufletelor lor şi destinului acestora.

Aceşti creştini s-au opus de a fii absorbiţi de societatea atee din Roma. Nu au auzit vorbindu-se de regula pe care o ascultăm azi: „Când te afli în Roma, să faci ceea ce fac romanii”. Înaltul tribunal roman a iniţiat o campanie pentru a termina cu creştinismul, considerându-l un perturbator al unităţii păgâne. Romanii aveau falsa impresie că prin intermediul legii poate fii controlată chiar şi conştiinţa unei persoane, deci a avea curajul de a fii diferit, era ilegal. Toţi trebuiau să se încline în faţa lui Cezar. Toţi trebuiau să se adapteze obiceiurilor păgâne. Toţi trebuiau să se comporte ca şi romani adevăraţi.

Nonconformiştii au fost ameninţaţi cu moartea şi mulţi au ales să moară decât să se adapteze Romei şi să-şi compromită conştiinţa. Un creştin numit Pavel a luat pana şi a scris un cuvânt pentru toţi creştinii din toate timpurile: Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi, prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită. (Romani 12:2).

Timpurile s-au schimbat, dar natura umană nu. Lumea păgână încă mai încearcă să-şi pună amprenta conformismului pe fiecare urmaş al lui Hristos. Fiecare posibilă presiune este exercitată asupra creştinilor pentru ca aceştia să se conformeze normelor lumii. Apostolul Pavel îndeamnă pe toţi creştinii din toată lumea şi de toate vârstele să nu se conformeze la ceea ce presupune sistemul lumii acesteia. Un adevărat creştin, care trăieşte o viaţă de ascultare, este o mustrare constantă pentru aceia care acceptă normele morale ale lumii actuale.

În dorinţa noastră de a-l face cunoscut pe Hristos şi pentru a creşte influenţa bisericii, suntem predispuşi să gândim că biserica şi creştinii pot deveni populari printre necredincioşi. Aceasta este o gravă eroare. Hristos crucificat este un anatema pentru Satana şi mesajul Evangheliei continuă să fie o piatră de poticnire şi o nebunie pentru această lume. Domnul i-a avertizat pe ucenici: Dacă vă urăşte lumea, ştiţi că pe Mine M-a urât înaintea voastră. (Ioan 15:18). Apostolul Ioan scrie: Nu vă miraţi, fraţilor, dacă vă urăşte lumea. (1 Ioan 3:13).

Creştinii pot să genereze respect sau invidie uneori, dar dacă suntem credincioşi lui Hristos, în mod sigur că vom ajunge să fim persecutaţi de lume. De altfel, toţi cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în Hristos Isus vor fi prigoniţi. (2 Timotei 3:12).

Scriptura învaţă că popularitatea în lume înseamnă moarte. Armele cele mai eficace ale Satanei sunt conformismul şi popularitatea. Este conştient că un om care stă în picioare în mijlocul unui popor păgân şi declară: „Mie nu mi-e ruşine de Evanghelia lui Hristos, pentru că Ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede” (Romani 1:16), poate mobiliza mai mulţi oameni spre Dumnezeu decât mii de profesori de religie, banali şi fără gust.

De multe ori ne întrebăm: „Cum au putut primii ucenici să întoarcă lumea pe dos în timp ce milioane de creştini astăzi nu pot nici măcar să menţină lucrurile bine pe picioare?” răspunsul este simplu. Ei nu şi-au adaptat credinţa lumii în care trăiau. Ei aveau adevărul şi s-au negat să-l dilueze. Ei aveau o credinţă pe care nu au compromis-o.

Pentru că au avut curajul să meargă în contra curentului opiniei publice şi să fie diferiţi, pentru că au avut curajul să creadă ceea ce alte persoane se îndoiau, pentru că au fost dispuşi să-şi rişte vieţile pentru ceea ce reprezentau, pentru că au ales moartea în loc să trăiască o viaţă goală, lumea şi-a dat seama care sunt motivele acestor bărbaţi şi femei. La timpul potrivit, lumea filosofică şi religioasă s-a întors cu susul în jos.

Cuvintele lui Pavel: „Nu vă potriviţi chipului veacului acestuia”, au o mare importanţă astăzi. Aceste cuvinte taie precum o sabie ascuţită în modul nostru de viaţă. Nu sunt cuvinte consolatoare. Ele conţin tonul chemării la război. Separă pe cei slabi de cei puternici. Dar sunt cuvinte inspirate şi trebuie să le ascultăm astăzi.

În primul rând, nu trebuie să ne conformăm acestei lumi din punct de vedere mental. Lumea de azi prin publicitate, prin conversaţii şi prin filozofie, este angajată într-o lucrare gigantică de spălare a creierului. Majoritatea activităţilor de divertisment au tendinţa de a se alimenta din violenţă, sex şi anarhie. Se pare că vreun geniu diabolic dirijează problemele lumii acesteia şi obiectivul său principal este de a spăla creierul creştinilor şi a reuşi ca aceştia să se conformeze lumii. Toate canalele de informaţii din lume, ameninţă să contamineze gândirea creştinilor. Satana va disputa fiecare oră pe care dumneavoastră o veţi dedica citirii Scripturii sau rugăciunii.

Cu toate acestea, deasupra zgomotului lumii, putem auzi vocea Scripturii: Să aveţi în voi gândul acesta care era şi în Hristos Isus: (Filipeni 2:5) şi Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi, prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită.(Romani 12:2).

În al doilea rând, nu trebuie să ne conformăm acestei lumi din punct de vedere fizic. Trupurile noastre sunt destinate să fie Templul Duhului Sfânt. Nu trebuie să ne proşternem înaintea templelor lui Baal. Trebuie să ne predăm în totalitate lui Dumnezeu „ca o jertfă vie”. Îmbrăcămintea noastră, atitudinea noastră şi acţiunile noastre, toate trebuie să fie pentru onoarea şi gloria lui Hristos.

În al treilea rând, nu trebuie să ne conformăm acestei lumi din punct de vedere social. Lumea încearcă să ne absoarbă în societatea seculară şi să ne conformăm modelului ei lumesc, dar Hristos ne îndeamnă să nu ne conformăm. Foarte clar, El spune de aceia care cred în El: Ei nu sunt din lume, după cum nici Eu nu sunt din lume. (Ioan 17:16).

Isus a mâncat cu vameşii şi cu păcătoşii dar El nu a permis ca vreun grup social să-l influenţeze. A profitat de toate oportunităţile pentru a prezenta adevărul spiritual şi pentru a îndruma sufletele de la moarte la viaţă. Contactele noastre sociale nu trebuie să fie doar agreabile ci ele trebuie să devină oportunităţi pentru a ne împărtăşi credinţa cu cei care încă nu-l cunosc pe Hristos.

În al patrulea rând, nu trebuie să ne conformăm lumii spirituale. Nu trebuie să ne conformăm definiţiei lumii în ceea ce semnifică a fii religios, dar trebuie să ne asigurăm că ne-am îndeplinit cerinţele lui Dumnezeu în ceea ce priveşte ucenicia.

Nici o naţiune nu a fost mai religioasă ca şi Israel în timpul profetului Isaia. Templul se umplea. Altarul era totul stropit cu roşu, de sângele sacrificiilor. Sărbătorile religioase se îndeplineau cu stricteţe şi vocile rugăciunilor se auzeau în casa lui Dumnezeu. Dar lipsea devoţiunea adevărată în adorarea lui Israel. Naţiunea era deteriorată din punct de vedere moral. Vorbind aşa cum Dumnezeu i-a poruncit, Isaia a spus:Nu mai aduceţi daruri de mâncare nefolositoare, căci Mi-e scârbă de tămâie! Nu vreau luni noi, Sabate şi adunări de sărbătoare, nu pot să văd nelegiuirea unită cu sărbătoarea! (Isaia 1:13).

Atunci Isaia le-a spus cum ei ar putea fii curăţiţi de păcat. El a spus: Spălaţi-vă deci şi curăţaţi-vă! Luaţi dinaintea ochilor Mei faptele rele pe care le-aţi făcut! Încetaţi să mai faceţi răul! Învăţaţi-vă să faceţi binele, căutaţi dreptatea, ocrotiţi pe cel asuprit, faceţi dreptate orfanului, apăraţi pe văduvă! – Veniţi totuşi să ne judecăm, zice Domnul. De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca zăpada; de vor fi roşii ca purpura, se vor face ca lâna. (Isaia 1:16-18).

Există mii de oameni care nu se predau lui Isus Hristos pentru că s-au conformat lumii acesteia. Le este frică să nu fie numiţi fanatici, evlavioşi, puritani sau religioşi. Un creştin adevărat este un nonconformist.

Vă cer tuturor creştinilor de pretutindeni să fiţi urmaşi adevăraţi ai lui Isus Hristos – fără să vă potriviţi chipului veacului acestuia – dar să vă asemănaţi în fiecare zi chipului lui Isus Hristos. Şi de ce nu, chiar în acest moment, să-ţi predai viaţa ta în totalitate lui Isus Hristos?      

Tradus şi adaptat din Charisma News
Pentru Știri Creștine, Beni Drădici

EVANGHELIA DUPĂ POFTELE OMULUI

download - Copie

„Căci va veni vremea când oamenii […] îşi vor da învăţători după poftele lor.”2 Timotei 4:3

Patru sunt Evangheliile pe care Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, ni le-a lăsat înregistrate în Cuvântul Său şi care, împreună, formează „Evanghelia lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu” (cf. Marcu 1:1), adică acea Evanghelie care a fost (şi rămâne!) „[…] puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede […]” (Romani 1:16). John MacArthur o mai numeşte şi „Evanghelia după Isus.” În acelaşi timp, întreaga Scriptură este Cuvântul lui Dumnezeu, adevărul care ne este de folos şi pe care trebuie să-l urmăm şi să-l vestim.

În ultima vreme însă, se conturează tot mai mult o nouă „evanghelie” (cea de-a cincea?), pe care am putea s-o numim „evanghelia după poftele omului”, având drept principiu coordonator pe acesta: pofta dictează „adevărul” ce trebuie urmat. Apostolul Pavel avertiza asupra unui astfel de pericol, când îi scria lui Timotei: „Căci va veni vremea când oamenii nu vor putea să sufere învăţătura sănătoasă, ci îi vor gâdila urechile să audă lucruri plăcute şi îşi vor da învăţători după poftele lor” (2 Timotei 4:3). Cum arată această „evanghelie”? Să luăm câteva exemple (nu neaparat cele mai reprezentative):

 (1) Spune pofta (firea pământească): „Nu-mi place baticul: e demodat, inestetic, incomod …” (cunosc „teologia baticului”, însă am o singură nedumerire: cum se face că, vreme de 1900 de ani, nicio biserică, indiferent de confesiune, nu şi-a pus problema să reinterpreteze textul din 1 Corinteni 11, decât în ultima sută de ani şi chiar mai recent în ţara noastră?). La care omul („creştinul”) răspunde: „Dacă nu-ţi place baticul, renunţăm la el.” Prin urmare, noua „evanghelie” este fără batic.

(2) Spune pofta: „Vreau să fiu atrăgătoare!” La care omul răspunde: „Ştiu ce trebuie pentru asta: bijuterii, farduri …” Şi astfel, dacă „Evanghelia lui Isus Cristos” este o Evanghelie fără podoabe (cf. 1 Timotei 2:9; 1 Petru 3:3-4), noua „evanghelie” are podoabe.

(3) Spune pofta: „Vreau să fiu provocatoare!” Omul, din nou, este gata s-o mulţumească: „Uite nişte pantaloni … un tricou (care se mulează perfect pe corp) sau o rochiţă (care mai mult descoperă decât acoperă)!” Care este rezultatul? Dacă adevărata Evanghelie propovăduieşte ruşinea şi sfiala (nu ruşinea faţă de Evanghelie, ci faţă de modul în care aş putea să mă îmbrac – cf. 1 Timotei 2:9-10), „evanghelia după poftele omului” le-a pierdut pe amândouă.

(4) Spune pofta: „Aş vrea un loc în care să mă simt bine.” La care omul: „Ştiu ce-ţi trebuie: o casă de rugăciune.” Dar pofta se arată contrariată: „O casă de rugăciune?!” Şi omul, care vrea cu orice chip să-şi mulţumească pofta, continuă: „Atunci ce-ai zice de un fel de … club religios?” „Cred că da, ar merge …” Ştiţi ce este un „club religios”? Acolo totul este permis („totul” în limitele unei elementare moralităţi): poţi să asculţi ori nu, să stai de vorbă, să aplauzi, să te ţii de mână … chiar să te îmbrăţişezi. Ce fel de „evanghelie” este aceasta? Nu-i greu de ghicit. „Casa de rugăciune” devine tot mai mult o amintire. Şi atunci să ne  mirăm că nu se mai „cutremură” locul în care suntem adunaţi? De fapt, „locul de închinare” seamănă tot mai mult cu „locul unde nu se mai întâmplă nimic” (sau se întâmplă, dar nu ce vrea Dumnezeu!)

(5) Spune pofta: „Nu-mi place să mă supun. Ce, păstor, comitet? Fleacuri! Părinţii? Demodaţi. Bătrânii (din biserică)? Mai aproape de cimitir decât de lumea celor vii. Hotărât: nu-mi place supunerea!” Iar omul, ce nu face să-şi mulţumească pofta? „Atunci, renunţăm la supunere!” Şi astfel, în timp ce„Evanghelia lui Isus Cristos” propovăduieşte supunerea (cf. 1 Petru 5:5; Evrei 13:17 ş.a.), cealaltă „evanghelie” a renunţat la ea.

Şi exemplele ar putea continua. Însă, cred că ne-am format deja o părere: „evanghelia după poftele omului” nu doar că nu este identică cu adevărata Evanghelie, dar de (cele mai) multe ori nici nu seamănă cu ea! De aceea, pentru o mai bună edificare, vă propun să privim mai îndeaproape textul din 2 Timotei 4:3-4 şi să observăm 3 mari deosebiri între adevărata Evanghelie şi „evanghelia după poftele omului”:

1.”Evanghelia lui Isus Cristos” este „învăţătură sănătoasă”, pe când „evanghelia după poftele omului”, se subînţelege, este o învăţătură nesănătoasă.

Apostolul Pavel numeşte Evanghelia ca fiind „Dreptarul învăţăturilor sănătoase” (cf. 2 Timotei 1:13), iar sănătatea înseamnă întotdeauna viaţă, putere, activitate, pe când lipsa ei înseamnă boală, care se manifestă prin lipsă de putere, somnolenţă, apatie, inactivitate şi, în final, moarte. De fapt, chiar sub aparenţa vieţii se poate ascunde moartea: „[…] îţi merge numele că trăieşti, dar eşti mort” (Apocalipsa 3:1). Sănătatea trebuie întreţinută, iar sănătatea spirituală se întreţine atunci când ne hrănim ca această „învăţătură sănătoasă”. Însă, ce lucru dureros! Nu numai că unii oameni (creştini) nu mai vor să se hrănească cu „învăţătura sănătoasă”, ci mai mult decât atât: nu mai pot nici măcar să o suporte, după cum zice apostolul: „Căci va veni vremea când oamenii nu vor putea să sufere învăţătura sănătoasă […]” , adică acel Cuvânt despre care psalmistul spunea: „Ce dulci sunt cuvintele Tale pentru cerul gurii mele! Mai dulci decât mierea în gura mea!” (Psalm 119:103). Este adevărat că, de cele mai multe ori, medicamentele au un gust neplăcut, dar bolnavul le ia, ştiind că ele contribuie la vindecarea lui, pe când „medicamentul” care aduce sănătate pentru suflet este dat la o parte.

2.”Evanghelia lui Isus Cristos” este învăţătură adevărată, pe când „evanghelia după poftele omului” este neadevărată (falsă: „istorisiri închipuite”).

Numai adevărul, atunci când este cunoscut şi crezut, ne eliberează din robia păcatului, după cum spunea Domnul: „Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face slobozi” (Ioan 8:32). În acelaşi timp, el ne şi sfinţeşte („Sfinţeşte-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul” – Ioan 17:17) şi modelează, făcându-ne asemenea chipului Domnului Isus, pe când falsitatea (minciuna) duce la robie, întinare şi pierzare, modelându-i pe cei ce o urmează după chipul lumii. De aceea, apostolul Pavel, scriind Bisericii din Tesalonic cu privire la vremurile din urmă, când va fi descoperit „omul fărădelegii”, spunea că:„Arătarea lui se va face prin puterea Satanei […] cu toate amăgirile nelegiuirii pentru cei ce sunt pe calea pierzării, pentru că n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiţi” (2 Tesaloniceni 2:9-10). Iar, dacă învăţătura adevărată este înregistrată fidel numai în Cuvânt („Sola Scriptura”), falsitatea este prezentă peste tot: reviste, cărţi, TV, internet. Cum va arăta chipul creştinului? Depinde cine îl modelează: adevărul sau minciuna.

3.”Evanghelia lui Isus Cristos” este neplăcută (neatrăgătoare) pentru firea pământească, pe când „evanghelia după poftele omului” este deosebit de atrăgătoare.

Evanghelia Domnului Isus are în vedere omul cel nou, pe care îl naşte, îl creşte (hrăneşte) şi îl plasează pe o nouă „traiectorie”: în şi spre Împărăţia lui Dumnezeu („deja” şi „nu încă”). Pentru fire, în schimb, a pregătit o cruce, ca ea să fie făcută fără putere şi să nu mai conducă, după cum spunea tot Pavel: „Cei ce sunt ai lui Cristos Isus şi-au răstignit firea pământească împreună cu patimile şi poftele ei” (Galateni 5:24). „Evanghelia după poftele omului” însă, se concentrează asupra firii pământeşti, fire pe care o hrăneşte şi ale cărei pofte le împlineşte, chiar dacă adevărata Evanghelie, prin pana apostolului Petru, îi sfătuieşte pe cei credincioşi, spunând: „Prea iubiţilor, vă sfătuiesc ca pe nişte străini şi călători să vă feriţi de poftele firii pământeşti, care se războiesc cu sufletul” (1 Petru 2:11). În acest fel, nu e de mirare că oamenii (creştinii călăuziţi de firea pământească) se îndreaptă spre „lucruri plăcute”, adică „istorisiri închipuite”, abandonând adevărul sau (şi mai grav!) combinându-l cu minciuna.

Suntem într-un moment crucial. După un parcurs de milenii, omenirea a intrat în „linie dreaptă”: Domnul este gata să vină, paşii Lui se aud aproape. Am avut până acum timp de prereforme, reforme şi postreforme, dar „astăzi” vine Domnul. Iar dacă nu azi, cu siguranţă „mâine”. Ce fel de Evanghelie trăim şi vestim? Ce fel de Evanghelie lăsăm spre moştenire (dacă va mai fi cazul!) celor care vin după noi? Dacă pierdem acum bătălia, s-ar putea să pierdem şi războiul, pentru că nu ştim dacă vor mai fi alte bătălii hotărâtoare. De aceea, ceea ce îi scria Pavel lui Timotei este valabil şi pentru noi: „Tu să rămâi în lucrurile pe care le-ai învăţat şi de care eşti deplin încredinţat […]” (2 Timotei 3:14). Să rămânem lângă Evanghelia Domnului Isus Cristos şi să ne împotrivim din răsputeri acestei false „evanghelii” – „evanghelia după poftele omului”!

 Păstor  Ioan Giura

 Biserica Baptistă „Biruinţa” Hunedoara

„Este ceasul să vă treziţi în sfârşit din somn” Romani 13:11 Robert Murray M’Cheyne (1813-1843)

6-img_20171111_1112445-e1510837743147

„Şi aceasta cu atât mai mult, cu cât ştiţi în ce împrejurări ne aflăm: este ceasul să vă treziţi în sfârşit din somn; căci acum mântuirea este mai aproape de noi decât atunci când am crezut.” – Rom. 13:11

Prin aceste cuvinte, Pavel le spune credincioşilor că este vremea să se trezească; şi eu vreau să vă spun acelaşi lucru, dragi prieteni. Este vremea să vă treziţi în sfârşit din somn. Există o stare între creştini care poate fi numită somnolenţă; la fel ca cele zece fecioare, ei aţipesc şi adorm. O! mă tem că printre voi sunt mulţi creştini care dorm. Credinciosule, e ora deşteptării! Ştii cât e ceasul? Se pare că nu-ţi dai seama cât de aproape e răsăritul.

Vă voi arăta acum ce înseamnă să fii un creştin adormit. Înseamnă să fii un om care a venit la Hristos, dar a adormit din nou în păcat. Ca şi Biserica din Efes, astfel de oameni şi-au părăsit dragostea dintâi. Ei nu-şi mai amintesc de vremea când înţelegeau valoarea lui Hristos – acea prospeţime a credinţei. La fel stau lucrurile cu unii dintre voi. Poate v-aţi dat seama că sunteţi păcătoşi; cu toate acestea, aţi pierdut acea convingere de păcat pe care odată o simţeaţi atât de profund. Nu mai vedeţi frumuseţea lui Isus. Cu cât privim mai mult la El, cu atât am vrea să mai privim o dată. Lucrurile pământeşti îşi pierd gustul după o vreme; nu la fel sunt cele divine – ele devin cu atât mai dulci cu cât le foloseşti mai des. De aceea, ori de câte ori priveşti la Isus, El devine mai preţios pentru tine. Trandafirul e dulce, şi totuşi îşi pierde mirosul; dar minunatul Trandafir din Saron devine din ce în ce mai dulce. Merele pământeşti îşi pierd gustul; dar Mărul şi-l păstrează – „Întăriţi-mă cu turte de struguri, învioraţi-mă cu mere, căci sunt bolnavă de dragostea lui.” Creştini adormiţi, voi v-aţi pierdut gustul pentru mere. O! e vremea să vă treziţi din somn. Credinciosule, dacă vei dormi în continuare, în curând te vei îndoi dacă ai venit vreodată la Hristos cu adevărat.

A te trezi din somn înseamnă să vezi că lucrurile divine durează mai mult decât lucrurile acestei lumi. Când eşti pe jumătate adormit, vezi lucrurile ca prin ceaţă. Vai! Tu nu eşti afectat de realităţile divine. Ce înseamnă atunci să te trezeşti din somn? Când te trezeşti din somn vezi păcatul aşa cum e în realitate – îţi vezi inima aşa cum e ea – Îl vezi pe Hristos aşa cum este – vezi dragostea lui Dumnezeu în Hristos Isus. Şi poţi vedea toate acestea privind la crucea de pe Calvar. O! ce lucru îngrozitor să priveşti la cruce şi să nu fii mişcat, să nu simţi convingerea păcatului – să nu fii atras spre Hristos. O! nu cunosc o stare mai tristă decât aceasta. O! rugaţi-vă să fiţi pe deplin treji. Dragi prieteni, viaţa noastră e ca un râu, iar noi suntem ca o barcă plutind la vale. Ne apropiem din ce în ce mai mult de ţărmul veşniciei. Unii poate cred de patruzeci de ani. O! mântuirea voastră este mai aproape de voi decât atunci când aţi crezut. Izbăvirea voastră se apropie – răscumpărarea întregului vostru suflet – răscumpărarea voastră completă. Vine vremea când o veţi avea – veţi fi mântuiţi, iar ultima piatră va fi aşezată în mijlocul strigătelor de „Îndurare, îndurare cu ea!” Atunci va fi pusă cununa pe capetele voastre, pentru că veţi fi mai mult decât biruitori.

Dragi prieteni, nu ştiu cât a trecut din noapte. Este vremea întunericului; dar se apropie ziua – umbrele încep să se împrăştie. Râul Eufrat începe să sece – aceasta ne arată că ziua se apropie. Dumnezeu îşi adună poporul Său dintotdeauna, evreii, şi asta ne arată noaptea aproape a trecut.

E vremea şi pentru cei neconvertiţi să se trezească din somn. O, păcătoşilor! Voi dormiţi adânc, zăceţi în somnul vostru – morţi. O, suflete adormite! Este vremea să vă treziţi în sfârşit din somn. Ştiţi ce au spus îngerii atunci când au cutreierat pământul? I-au spus Domnului: „Iată că tot pământul este în pace şi liniştit!” Vai! Voi dormiţi adânc. Dumnezeu v-a dat un duh de amorţeală. Vă amintiţi de mesajul către Amos – „Vai de cei ce trăiesc fără grijă în Sion!”? La fel sunteţi şi mulţi dintre voi. Când intraţi în această casă, vă găsiţi într-un loc în care Isus a trezit sufletele adormite, un loc în care El a fost găsit de foarte mulţi oameni. Vai, suflete adormite! Este ceasul să vă treziţi în sfârşit din somn! Voi trăiţi într-un vis. Fiecare om fără Hristos va descoperi la sfârşit că a visat. Vai! Vine vremea când veţi descoperi că goana voastră după aur nu este altceva decât un vis poleit. Dar oare nu există plăcere într-un vis? Cine n-a simţit că există plăcere chiar şi în vise. Dar, vai! trebuie să vă treziţi. Ca un om condamnat la moarte (şi mulţi dintre voi sunteţi deja condamnaţi), el îşi visează casa, soţia şi copiii, libertatea şi plăcerile; dar, vai! când bate clopotul morţii el se trezeşte şi descoperă că, iată, n-a fost decât un vis! Acum, oamenilor neconvertiţi, voi dormiţi; dar, la fel ca acel om, vă veţi trezi din acest vis strălucitor la o realitate amară. Dragi prieteni, mă gândesc adesea atunci când mă uit la casele voastre în timp ce trec pe lângă ele, când privesc la feţele voastre, mă gândesc că păstorii bisericii sunt ca nişte străjeri – ei văd focul şi sună alarma. Mulţi dintre voi sunteţi în pericol, la fel ca un om într-o casă cuprinsă de flăcări. Uneori vă miraţi de ce suntem atât de neliniştiţi în privinţa voastră. Uneori întrebaţi: „De ce sunteţi atât de severi?” Sărmane suflet! Suntem aşa pentru că ţi-a luat foc casa! Putem vorbi atunci prea aspru într-un astfel de caz? Putem bate prea tare la uşa conştiinţei tale? Îmi amintesc ce i-a spus lui John Newton o femeie aflată pe patul de moarte; ea a spus: „Mi-ai vorbit adesea despre Hristos; dar, vai! nu mi-ai spus destul despre pericolul în care mă găseam.” Vai! mă tem că mulţi îmi veţi spune acelaşi lucru. Vai! mă tem că mulţi mă veţi acuza pe patul de moarte, sau din iad, că nu v-am spus mai des că există un iad. Să dea Dumnezeu ca nici unul să nu îmi reproşeze astfel de lucruri la sfârşit; Dumnezeu să mă ajute să vă vorbesc astfel încât să înţelegeţi! Este ceasul să te trezeşti în sfârşit din somn, păcătosule: căci pierzarea ta nu dormitează. Dragi prieteni, sunt acum mai mult de trei ani de când v-am vorbit pentru prima dată, şi totuşi pare să fi trecut doar o zi de când am venit la voi implorându-vă să vă împăcaţi cu Dumnezeu – implorându-vă să veniţi la Isus. Fiecare zi ce trece vă aduce mai aproape de scaunul de judecată. Nici unul dintre voi nu stă nemişcat. Poate că dormiţi; dar mareea vă poartă pe sus, aducându-vă din ce în ce mai aproape de moarte, de judecată, de veşnicie.

Dragi prieteni, un alt motiv pentru care trebuie să vă treziţi este acela căosânda voastră creşte din ce în ce mai mult. Când am venit prima dată la voi, vina voastră nu era aşa de mare ca acum. „Dispreţuieşti tu bogăţiile bunătăţii, îngăduinţei şi îndelungei Lui răbdări? Nu vezi tu că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă? Dar, cu împietrirea inimii tale, care nu vrea să se pocăiască, îţi aduni o comoară de mânie pentru ziua mâniei şi a arătării dreptei judecăţi a lui Dumnezeu.” – Romani 2:4,5. Ştie careva dintre voi că îşi adună o comoară de mânie pentru ziua mâniei? O depozitaţi ca într-o bancă. Vă strângeţi o comoară de mânie pentru veşnicia care va veni. Nu e acest lucru suficient ca să vă convingă că e vremea să vă treziţi în sfârşit din somn? În seara aceasta e vremea să vă îmbrăcaţi cu Domnul Isus. E vremea, somnorosule. Acum e momentul. Nu vrei să te trezeşti? Vai! Îţi pot spune un lucru – la sfârşit vei descoperi că e adevărat, că ţi-ai adunat o comoară de mânie pentru ziua mâniei. Fiecare păcat e un strop de mânie, care, la fel ca râul în faţa unui baraj, devine din ce în ce mai adânc şi creşte până când se revarsă. Vai! nu sunt destui care îşi adună comori de mânie? Nu vezi că e vremea să te trezeşti în sfârşit din somn înainte să-ţi aduni o mânie fără sfârşit? Trezeşte-te acum, şi ea poate fi îndepărtată de la tine. Există cineva gata să ţi-o ia dacă Îi ceri acest lucru. Păcătosule! Trezeşte-te!

Un alt motiv este acela că ocaziile când te mai poţi trezi se îndepărtează. Există într-adevăr momente de trezire. Este o vreme când arca trece pe lângă casele voastre; iar dacă o lăsaţi să treacă, veţi descoperi într-o zi, când veţi coborî din pat, că sunteţi copleşiţi de apele mânioase. Vă amintiţi de bărbatul mic de statură din Ierihon, de Zacheu. Isus trecea prin Ierihon în drum spre Ierusalim ca să fie răstignit. Era ultima oară când trecea pe acel drum; era ultima oară când Zacheu Îl putea vedea pe Mântuitorul. Înainte să treacă Isus, ca nu cumva să se piardă prin mulţime, Zacheu s-a urcat într-un dud. Isus, când a ajuns la locul acela, Şi-a ridicat ochii şi a spus: „Zachee, dă-te jos degrabă, căci astăzi trebuie să rămân în casa ta.” O! dacă n-ar fi coborât chiar atunci din dud, dacă nu s-ar fi grăbit să coboare, ar fi coborât mai târziu ca să fie pierdut pentru totdeauna. Dacă nu şi-ar fi hotărât atunci veşnicia împreună cu Isus, ar fi ajuns în acel loc în care nu mai există îndurare, pentru că Isus trecea prin Ierihon pentru ultima dată. Vreau să-ţi spun, păcătosule, dacă nu cobori din dud ca să-L primeşti pe Hristos în seara asta, poate că mâine nu vei mai avea ocazia. Acum e vremea potrivită. O! vino la El acum. O! te vei bucura pentru totdeauna dacă te întorci la El cu bucurie în seara aceasta. Păcătosule adormit! Trezeşte-te acum! Este vremea să te trezeşti în sfârşit; pentru că vine vremea când nu va mai fi nici o Biblie – nu vei mai avea oferta îndurării. Avem acum multe îndemnuri în Biblie; dar toate se vor sfârşi. Întâlnirile noastre de joi seara vor înceta şi ele în curând. O! grăbeşte-te şi coboară, iar Isus va rămâne în seara asta în casa ta. El îţi spune: „Iată Eu stau la uşă, şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu Mine.” Dacă Zacheu ar fi dormit, nu L-ar fi văzut niciodată pe Isus; iar dacă tu nu te trezeşti, vai! vai! pentru că vine ziua când vei plânge şi te vei tângui din cauza Lui.

Tradus de Florin Vidu

https://www.rcrwebsite.com/sleep.htm

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole-crestine/este-ceasul-sa-va-treziti-in-sfarsit-din-somn-romani-1311-robert-murray-mcheyne-1813-1843/

Chemare la caracter

download - Copie

 Introducere:

In frumoasa lui carte intitulata „Aventuri solitare”, Octavian Paler face o incercare de comparatie intre America si Europa. Inzestrat cu o patrundere foarte ascutita, el observa ca tinta celor doua modele de civilizatie este diferita: Europa alearga dupa „cultura”, in timp ce America alearga dupa „comfort”. Aceste doua idealuri modeleaza viata si stradaniile a milioane de oameni. In Europa: „cultura” este obsesia sistemului educational; in America „comfortul” este esenta culturii. Pentru un european: „America este forma cea mai civilizata a inculturii”, ea demonstrind ca „se poate regresa interior in plin progres stiintific si tehnologic”. Fara a intra in aceasta disputa, eu vreau sa observ doar ca proba suprema a unei fiinte umana, si prin aceasta si a unei intregi civilizatii nu este nici „cultura” si nici „comfortul”, ci „caracterul”. Octavian Paler remarca pe drept cuvint ca, in lume: „nu exista progres, in afara celui launtric”.

I.Cultura europeana Pentru un european, acumularea de cunostiinte este sinonima cu intelepciunea. Ideile sunt „dumnezeii” carora li se inchina intelectualii, de la Gibraltar si pina la muntii Urali. Europa traieste inca in epoca „ideologica”. Ea analizeaza totul, se autoanalizeaza si, in cuvintele lui Octavian Paler, „filosofeaza pe marginea oricarui fleac. Avem o mare voluptate de a taia firul de par in patru.” Ca sa intelegem mai bine specificul european, Paler ni-l defineste drept o „magie a oglinzii”: „Oglinda l-a ajutat pe om sa se intrebe cine e, ce rost are pe lume, ce vrea, ce asteapta de la altii.” Dupa parerea lui Paler, America a inlocuit aproape total „Magia oglinzii cu magia calculatorului.” Ecranul calculatorului il stimuleaza pe american sa fuga de sine: in joc sau in depozite interminabile de informatii. Pe acest drum, civilizatia e capabile sa produca un rau cu urmari greu de evaluat. Ea poate face atit de tiranica grija de „a avea” in cit sa inabuse grija de „a fi”. Il poate transforma pe om in maniac al tehnologiei, punindu-i la dispozitie mijloace din ce in ce mai sofsticate pentru a alerga mai repede – si mai comod – spre nicaieri.

II Comfortul american. Desfacut in partile lui componente, comfortul american se compune din „pace” si „prosperitate”. Idealul acesta a facut ca toate preocuparile „milioanelor de necajiti” veniti aici din cele patru colturi ale lumii sa fie subordonate „dreptului la fericire”. America este singura tara din lume in care acest dreot este trecut in Constitutie”! Iata iarasi citeva reflectii din cartea lui octavian Paler: „Incontestabil, America avanseaza cu o viteza pe care Europa n-are cum s-o egaleze. Dovada ca laboratoarele americane pregatesc premii Nobel in serie. Ea este, in acelasi timp, plina de contradictii. A creat o industrie alimentara parca anume pentru incurajarea obezitatii si o alta industrie pentru combaterea obezitatii, in care moda „fara”, adica „fara colesterol”, „fara grasimi, „fara multe calorii”, a ajuns o adevarata obsesie. … Daca esti singur, poti conversa, folosindu-te de calculator, cu toata lumea. La televiziune, se zimbeste chiar si atunci cind e prezentat buletinul meteorologic, de parca „starea vremii” ar fi o marfa careia i se face reclama, trebuie vinduta. De altfel nu e de mirare ca „happy – end”-ul a cunoscut o cariera atit de infloritoare la Hollywood. Americanul simte nevoia sa fie asigurat ca viata e frumoasa si ca binele triumfa, pina la urma, asupra raului. Dupa gustul american, „Hamlet”, Anna Karenina” sau „Romeo si Julieta” ar fi trebuit sa aiba alt final. … Poate ca forta Americii sta intr-o sinteza ciudata. Americanul, am notat undeva, e un barbar supercivilizat. Are vitalitatea barbarului neobosit de istorie si priceperea de a nu se pierde in subtilitati. El rezolva simplu incurcaturile filosofiei in care se complace Europa. Ceea ce e util e bun! Ceea ce e profitabil e si mai bun!” Fie ca s-a oprit in loc, obosita si naucita de istorie, fie ca se avinta nebuneste cu capul inainte spre … nicaieri, lumea de astazi, din Europa si din America, are nevoie sa i se spuna ca exista si o treia cale spre progres: cea oferita de Creatorul universului prin trimiterea in lumea noastra a Fiului Sau, Isus Christos.

III. Caracterul crestin. Cind „S-a dezbracat de sine” si a luat trup de om, Dumnezeu a intrat in istorie casa stea de vorba cu creatura instrainata si sa-i comunice, in limba ei rupta de eternitate, care ii este destinul si care-i este datoria. Lucrarea lui Dumnezeu prin Christos nu este oferta unei culturi universale si nici darul unor cunostinte care sa ne inlesneasca drumul catre comfortul personal. Dumnezeu ne chemama la „caracter”. Problema Lui numarul unu este cum sa ne scoata din starea de decadenta interioara datorata „leprei pacatului” si cum sa ne „innoiasca” pentru a ne ridica o stare corespunzatoare celor care locuiesc in „societatea lui Dumnezeu”. Biblia ne spune ca „in Chistos locuiesc toate comorile imtelepciunii si stiintei”, dar El nu a intemeiat acum doua mii de ani pe pamint o noua scoala de filosofie, ci a inaugurat o noua „umanitate”, nacuta din nou prin iertare si prin transformarile lucrate de Duhul Sfint. Scriptura ni-L prezinta pe Fiul lui Dumnezeu inmultind piinile si pestii, vindecind de neputinte trupesti multimile, mergind pe ape, potolind calamitatile naturale, si, in final, biruind chiar si moartea, dar toate acestea nu-L fac precursorul unei era „super-tehnologice”. Desi putea sa o faca, Christos nu ne-a daruit nici „aerul conditionat, nici masina cu abur sau cu explozie, nici energia atomica si nici leacul universal impotriva tuturor epidemiilor ucigase. „Medicul cel bun” a ales sa trateze un pacient mult mai important decit trupul nostru, „sufletul nemuritor” plecat copil risipitor departe de casa Tatalui si ajuns acum paznic la porcii tuturor decadentelor. Privind din inaltimea perspectivei vesnice pe care ne-o pune la dispozitie Biblia, ne dam repede seama ca si Europa si America au ratacit calea. Intr-o providentiala alegere a cuvintelor, Dumnezeu spune:  „Voi prapadi intelepciunea celor intelepti (cultura europeana) si voi nimici priceperea celor priceputi” (comfortul progresului tehnologic american) (Iov. 5:12-13; Is. 29:14; Ier. 8:9). Apostolul Pavel intreaba retoric: „Unde este inteleptul? Unde este carturarul? Unde este vorbaretul veacului acestuia? N-a prostit Dumnezeu intelepciunea lumii acesteia? Caci intrucit lumea, cu intelepciunea ei, n-a cunoscut pe Dumnezeu in intelepciunea lui Dumnezeu, Dumnezeu a agasit cu cale sa mintuiasca pe cei credinciosi prin nebunia propovaduirii crucii” (Rom. 1:19-21). Crucea despre care este vorba aici este un instrument de executie. In opinia lui Dumnezeu, omenirea nu poate fi nici reformata prin cultura si nici revolutionalizata prin progres tehnologic. Greseala vinovatiei lui Adam trebuie platita prin pedeapsa cu moartea („In clipa cind vei minca din el (pomul oprit) vei muri „).  Dumnezeu si-a trimis propriul Sau Fiu sa moara pentru ispasirea acestei vinovatii. De doua mii de ani, Isus Christos ii asteapta pe cei care cred in jetfa Lui sa vina la El si sa fie facuti „o faptura noua” : „Caci daca este cineva in Christos este o faptura („ctisis” = creatie) noua. Cele vechi s-au dus: iata ca toate lucrurile s-au facut noi” (2 Cor. 5:17). Cum se poate schima caracterul cuiva? Filosofii lumii au spus ca aceasta se va face fie atunci cind oamenii vor fi „iluminati” de cunostiintele civilizatiei, fie atunci cind vor fi scosi din panica animalica a celor sortiti sa traiasca in lipsuri si saracie. Nici comunismul ateu si nici materialismul capitalist supraabundent nu au reusit insa schimbarea caracterului uman. Europa geme sugrumata de cele doua vicii mortale ale ei: imoralitatea si … ideile. America alearga ametitor spre o prabusire personale, familiala si sociala. tara cu cel mai inalt nivel de viata consuma mai multe calmante si euforizante decit tot restul populatiei pamintului. In confuzia contemporana, glasul limpede l Scripturii ne propune un proces in doua etape: o transformare prin influentare si prin imprimare.

 A. Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Sau in lume ca sa vedem in El un ideal si un posibil portret al devenirii noastre eterne. Am fost creati „dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu” si nu ne vom implini decit atunci cind vom redeveni „asemenea Lui”. Christos S-a intrupat ca noi sa-L putem vedea iarasi pe Creatorul nostru: „Cine M-a vazut pe Mine L-a vazut pe Tatal”, „Caci in El locuieste trupeste toata plinatatea dumnezeirii”, „El este chipul Dumnezeului celui nevazut”. Inconstienta, omenirea este mereu atrasa si fascinata de perfectiunea acestuio Fiu de Dumnezeu care a trait printre noi acum doua mii de ani. Cele mai mari si mai desavirsite opere de arta sunt izvorite din admiratia noastra totala fata de perfectiunea Lui nemaintilnita.

B. Admiratia noastra fata de Isus Christos ne lasa insa inca neputinciosi si falimentari in stradaniile noastre. Din pricina aceasta, Dumnezeu a hotarit sa ne rezolve problema prin trimiterea Duhului sfint, pe care-L da Dumnezeu „tuturor celor ce cred”. Apostolul Pavel ne descrie schimbarea produsa de Duhul lui Dumnezeu in inimile noastre in scrisoarea sa catre crestinii din Galatia: „Roada Duhului, dimpotriva, este :dragostea, bucuria, pacea, indelunga rabdare, bunatatea, facerea de bine, credinciosia, blindetea, infrinarea poftelor. Cei ce sunt ai lui Christos si-au rastignit firea paminteasca impreuna cu patimile si poftele ei” (Gal. 6:16-26). Nu ne putem schimba singuri. Suntem facuti de Dumnezeu si putem fi recuperati decit prin stradaniile Lui pline de dragoste. Europa si America vor continua sa se zvircoleasca in interminabile crize, nu pentru ca n-ar avea „cultura” sau „comfort”, ci pentru ca oamenilor le lipseste „continutul de caracter” necesar pentru fericire.

Incheiere:  Oricine poate verifica valabilitatea celor spuse mai sus. Dati-mi raspuns la aceste citeva ‘ntrebari: – Pe cine l-ati vota ca presedinte al tarii: un om „cult”, unul „foarte bogat sau unul „de caracter”? – Pe cine l;-ati vrea ca sot, sotie, ginere,nora, etc.: unul Mcult”, bogat, sau „de caracter”?  Cui i-ati incredinta spre pastrare banii: unuia „cult”, unia „bogat” sau unui care are „caracter”? Ce este deci de facut? In fiecare generatie, Dumnezeu are nevoie de oameni in care sa traiasca Christos. Ei sunt cei chemati sa-i influenteze pe cei din jur prin viata lor si prin cuvintele lor. Cea mai inalta chemare posibila, cel mai desavirsit destin, cea mai necesara misiune sociala a timpului este sa te lasi folosit de Dumnezeu pentru o buna marturie crestina! Exista o mare rasplata pentru cei ce reusesc sa faca aceasta: „Cei intelepti vor straluci ca lumina cerului si cei ce vor invata pe multi sa umble in neprihanire vor straluci ca stelele in veac si in veci de veci” (Daniel 12:3).  Iata citeva maxime si cugetari despre importanta si valoarea caracterului:

.Nu exista inlocuitor pentru caracter. Poti cumpara cunostinte, dar caracterul nu se gaseste de vinzare.

· Spunemi la ce fel de glume rizi, ca sa-ti spun cine esti.

·  Caracterul este ceea ce esti tu pe intuneric.

· Singura persoana din lume care-ti poate ruina caracterul esti tu insuti.

·Ii admiram pe oamenii de geniu, ii invidiem pe oamenii bogati, ne temem de oamenii aflati la putere, dar de increzut, nu ne incredem decit in oamenii de caracter.

· Ce faci cind n-ai nimic de facut spune iti da pe fata caracterul.

· La jocuri, caracterul se vede cel mai bine din felul in care sti sa pierzi.

· Reputatie este ce avem la sosire, caracter este ce suntem la plecare.

·Caracterul unui om este ca si gardul de scinduri: nu poate fi facut sa stea mai bine in picioare daca-l dai cu vopsea”.

· Caracter este ceea ce ai face daca ai fi sigur ca nimeni nu va afla vreodata.

·Slava lumii trece, popularitatea este doar un accident, bogatiile prind aripi, cei ce ne cinta osanale astazi, ne vor blestema miine; singurul lucru cu adevarat durabil este caracterul!

·  Reputatia este pentru o vreme, caracterul pentru eternitate. ·

 . In clipa mortii lasam in urma tot ce avem, dar luam cu noi tot ceea ce suntem.

· Daca vrei sa cunosti caracterul cuiva, uita-te la felul in care-i trateaza pe cei de la care nu poate cistica nimic.

· Reputatia este ceea ce cred oamenii despre noi; caracterul este ceea ce ne vede Dumnezeu ca suntem.

· Dumnezeu este mult mai interesat in caracterul nostru decit in confortul nostru. El are ca scop nu sa ne intareasca in trup, ci sa ne desavirseasca in spirit.

· Caracterul este ceea ce pierdem ori de cite ori sacrificam un ideal inalt pe altarele popularitatii si profitului.

· Nu inseamna de loc ca-i ajuti pe oameni daca incerci sa faci intotdeauna pentru ei ceea ce ar putea face si ei insisi.

· Un crestin nu este unul care cauta iertarea si bunavointa lui Dumnezeu, ci unul care le-a gasit deja.

·Judeca pe cineva dupa reputatia dusmanilor sai.

·Un crestin trebuie sa fie o persoana care sa faca mai usor pentru altii sa ·         creada in Dumnezeu.

· Adevaratii crestini care influenteaza lumea sunt aceia care nu se lasa influentati de ea.

·  Nu ceea ce facem noi este important, ci ceea ce Dumnezeul atotputernic alege sa faca prin intermediul nostru. Dumnezeu nu are nevoie de succesele noastre, ci ne vrea pe noi insine. El nu asteapta infaptuirile noastre, ci ascultarea noastra deplina.

· Ce suntem, este darul lui Dumnezeu pentru noi; ce devenim, este darul nostru pentru Dumnezeu.

· Poti judeca dimensiunile unui om prin marimea problemelor pe care le abordeaza. Aproape intotdeauna, oamenii se apuca instinctiv sa rezolve ceva pe masura lor, lasindu-le pe celelalte in seama unora mai mari sau mai mici ca ei insisi.

Ca sa vezi cit de mare este un om, masoara-i inaltimea idealurilor, adincimea convingerilor, largimea vederilor si lungimea rabdarii

 http://www.roboam.com/predici/predicirom_1.htm

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole-crestine/chemare-la-caracter/

Evoluție

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

download - Copie
Serie de articole despre Biologie
Evoluționism
Tree of life.svg
Mecanisme și procese
Adaptarea
Driftul genetic
Fluxul genelor
Mutația
Selecția
Speciația
Cercetare și istoric
Dovezi
Istorie
Sinteza
Efect social / Obiecții
Domenii în biologia evoluționistă
Genetica evoluționistă
Dezvoltarea evoluționismului
Evoluția omului
Evoluția moleculară
Filogeneză
Genetica populației
Biologie · v • d • m
Acest articol se referă la teoria evoluției prin selecție naturală. Pentru alte sensuri, vedeți istoria gândirii evoluționiste.

 

Evoluția este fenomenul prin care o populație de organisme vii își transformă treptat caracterele fizice și comportamentul, pierzând anumite caractere sau obiceiuri sau căpătând caractere și obiceiuri noi, ceea ce modifică specia, și uneori creează, dintr-o populație unică, două populații diferite (noi varietăți sau specii: acest fenomen este denumit speciație, iar fenomenul invers, hibridarea naturală, contopește varietăți diferite într-o populație unică).[1][2] Presupune schimbarea caracteristicilor ereditare ale populațiilor biologice de-a lungul generațiilor succesive. Aceste caracteristici sunt expresiile genelor care sunt transmise de la părinte la urmași în timpul reproducerii. Caracteristici diferite tind să existe în cadrul oricărei populații ca urmare a mutației, recombinării genetice și a altor surse de variație genetică. [3] Evoluția are loc atunci când procesele evolutive, cum ar fi selecția naturală (inclusiv selecția sexuală) și deriva genetică acționează asupra acestei variații, ceea ce duce la anumite caracteristici mai comune sau mai rare în cadrul unei populații. Acest proces de evoluție a dat naștere biodiversității la toate nivelurile de organizare biologică, inclusiv la nivelurile speciilor, organismelor individuale și moleculelor. [4][5]

Teoria științifică a evoluției prin selecție naturală a fost propusă de Charles Darwin și Alfred Russel Wallace la mijlocul secolului al XIX-lea și a fost expusă în detaliu în cartea lui Darwin despre originea speciilor (1859).[6] Evoluția prin selecție naturală a fost demonstrată pentru prima dată prin observația că sunt deseori produși mai mulți urmași decât pot supraviețui. Aceasta este urmată de trei fapte observabile despre organismele vii: 1) trăsăturile variază între indivizi în ceea ce privește morfologia, fiziologia și comportamentul lor (variație fenotipică), 2) trăsături diferite conferă rate diferite de supraviețuire și reproducere (capacitate diferențialǎ) și 3) trăsăturile pot fi transmise din generație în generație (ereditatea aptitudinii). [7] Astfel, în generațiile succesive, membrii unei populații sunt mai susceptibili să fie înlocuiți de progenituri ale părinților cu caracteristici favorabile care le-au permis să supraviețuiască și să se reproducă în mediile respective. La începutul secolului XX, alte idei concurente de evoluție, cum ar fi mutaționismul și ortogeneza, au fost respinse, deoarece sinteza modernă a reconciliat evoluția darwinistă cu genetica clasică, care a stabilit evoluția adaptativă ca fiind cauzată de selecția naturală care acționează asupra variației genetice mendeliene. [8]

Toată viața de pe Pământ are un ultim strămoș comun universal care a trăit în urmă cu aproximativ 3,5-3,8 miliarde de ani.[9][10][11] Înregistrarea fosilelor include o evoluție de la grafitul biogenic timpuriu, la fosile cu mată microbiană, către organisme multicelulare fosilizate. Modelele existente de biodiversitate s-au conturat prin formațiuni repetate de specii noi (speciație), schimbări în cadrul speciilor (anageneză) și dispariția speciilor (extincția) de-a lungul istoriei evolutive a vieții pe Pământ. Trăsăturile morfologice și biochimice sunt mai asemănătoare printre speciile care au un strămoș comun mai recent și pot fi folosite pentru a reconstrui arborii filogenetici.

Biologii evolutionisti au continuat să studieze diverse aspecte ale evoluției, formând și testând ipoteze, construind teorii bazate pe dovezi din teren sau laborator și pe date generate de metodele biologiei matematice și teoretice. Descoperirile lor au influențat nu numai dezvoltarea biologiei, ci și numeroase alte domenii științifice și industriale, inclusiv agricultura, medicina și informatica. [12]

Introducere

În biologie, evoluția reprezintă modificarea caracterelor moștenite ale populațiilor de organisme de la o generație la alta. Aceste schimbări sunt determinate de combinarea a trei procese principale: variație, reproducere și selecție. Genele care trec de la un organism la urmașii acestuia produc trăsături ereditare, care constituie baza evoluției. Aceste trăsături variază în cadrul populațiilor, ale căror indivizi prezintă variații genetice. Urmașii pot avea trăsături noi sau modificate și aceasta fie datorită mutațiilor genetice sau prin transferul de gene între populații și între specii. Astfel, la speciile care se reproduc sexuat, prin recombinare genetică se produc noi combinații de gene. Evoluția se produce când aceste diferențe ereditare devin tot mai comune sau tot mai rare într-o populație.

Două mecanisme majore dirijează evoluția: Primul este selecția naturală, procesul care face ca acele caractere ereditare, care sunt mai eficace pentru supraviețuire și reproducere, să devină mai răspândite în cadrul unei populații. Aceasta se datorează faptului că indivizii cu caractere mai avantajoase se reproduc mai ușor, astfel că tot mai mulți indivizi din generațiile următoare vor moșteni aceste trăsături.[13][14] După mai multe generații, în urma acestor schimbări succesive, mici și aparent întâmplătoare și o selecție naturală a variantelor care răspund cel mai bine solicitărilor mediului, se realizează adaptarea.[15] Al doilea mecanism major al evoluției îl constituie driftul genetic, un proces independent care produce schimbări aleatorii ale trăsăturilor la o populație mică. Pentru ca aceste trăsături să se transmită la urmași, care la rândul lor să se reproducă, probabilitatea joaca un rol important. Deși diferențele produse prin mutație genetică și selecție naturală sunt relativ mici de la o generație la alta, în timp acestea se pot acumula, producând adevărate schimbări la nivelul organismelor, astfel încât se poate ajunge la noi specii (speciație).[16] Mai mult, similaritățile dintre organisme sugerează faptul că toate speciile cunoscute provin dintr-un strămoș comun printr-un proces de divergență graduală.[13]

Biologia evoluționistă studiază domeniul legat de evoluția lumii vii, dezvoltă și testează teorii care să-i explice mecanismul. Studiind fosilele și biodiversitatea formelor de viață existente, oamenii de știință și-au dat seama, mai ales pe la jumătatea secolului al XIX-lea, că speciile se modifică în timp.[17][18] Totuși, mecanismul care dirijează aceste schimbări a rămas necunoscut până în 1859, când Charles Darwin publică Originea speciilor, explicând această teorie prin intermediul conceptului de selecție naturală.[19] Deși a provocat controverse aprinse, teoria lui Darwin a fost acceptată de majoritatea lumii științifice.[20][21][22][23] Prin anii 1930′ are loc combinarea dintre teoria selecției naturale a lui Darwin cu legile lui Mendel privind ereditatea și se obține teoria sintetică a evoluției,[24] în cadrul căreia se realizează legătura dintre unitățile evolutive (gene) și mecanismul evoluției (selecția naturală). Fiind mai vizionară și mai explicită, aceasta nouă teorie se confruntă cu succes cu noile probleme ridicate de biologia modernă, furnizând o explicație unificatoare a existenței diversității vieții pe Pământ.[21][22][25]

Istoricul teoriei evoluție

Charles Darwin

Antichitate

Propunerea ca un tip de organism ar putea sa fie descendent dintr-un alt tip de organism a fost inițiată în filosofia greacă pre-socraticā. Anaximander a facut referire la evoluționism în „Originea Umanitatii”, iar Empedocles a scris „Cosmogonia” . [26] Poetul Lucretius a fost adept al lui Empedocles in lucrarea sa „De rerum natura” (Natura lucrurilor). [27][28]

Evul Mediu

În contrast cu viziunea materialistǎ, aristotelianismul a considerat ca toate lucrurile naturale ca actualizări ale posibilităților naturale fixe, cunoscute ca forme din cunoscuta Teorie a formelor. [29][30] Aceasta era o parte a intelegerii teologice medievale ale naturii in care toate obiectele jucau un rol in ordinul cosmic divin. Ideea a devenit un standard al evului mediu si a fost integrata in educatia crestina.

Pre-darwinism

În secolul al XVII-lea, noua metodă a științei moderne a respins demersul aristotelic. Acesta a căutat explicații ale fenomenelor naturale în termeni de legi fizice care erau aceleași pentru toate lucrurile vizibile și care nu necesitau existența unor categorii naturale fixe sau a unei ordine cosmice divine. Cu toate acestea, această nouă abordare a putut prinde rădăcini în științele biologice, ultimul bastion al conceptului de tipuri naturale fixe. [31]John Ray a aplicat unul dintre termenii mai generali anterior pentru tipurile naturale fixe, „specie”, la tipurile de plante și animale, dar a identificat cu strictețe fiecare tip de viețuitoare ca specie și a propus ca fiecare specie să poată fi definită prin trăsăturile care s-au perpetuat. Clasificarea biologică introdusă de Carl Linnaeus în 1735 a recunoscut în mod explicit natura ierarhică a relațiilor dintre specii, dar încă privea speciile ca fiind fixate conform unui plan divin. [32]

Alți naturaliști din această perioadă au speculat asupra schimbării evolutive a speciilor în timp, în conformitate cu legile naturale. În 1751, Pierre Louis Maupertuis a scris despre modificări naturale care au avut loc în timpul reproducerii și care se acumulează de-a lungul multor generații pentru a produce noi specii.[33] Georges-Louis Leclerc, Comte de Buffon a sugerat că speciile ar putea degenera în diferite organisme, iar Erasmus Darwin a propus ca toate animalele cu sânge cald proveneau dintr-un singur microorganism (sau „filament”) .[34] Prima schemă evolutivă cu drepturi depline a fost teoria „transmutației” a lui Jean-Baptiste Lamarck din 1809, [35] care a avut în vedere producerea spontană continuă a unor forme simple de viață care au dezvoltat o complexitate mai mare în linii paralele cu o tendință progresivă inerentă și a postulat că la nivel local, aceste linii s-au adaptat mediului înconjurător prin moștenirea modificărilor cauzate de folosirea lor sau de utilizarea lor nefolositoare la părinți.[36][37][38][39] Aceste idei au fost condamnate de naturaliști consacrați ca fiind speculații lipsite de sprijin empiric. În special, Georges Cuvier a insistat asupra faptului că speciile nu sunt legate și fixate, asemănările lor reflectând designul divin pentru nevoile funcționale. Între timp, ideile lui Ray de design binevoitor au fost dezvoltate de William Paley în „Teologia naturală sau Evidențele existenței și atributele zeității” (1802), care propunea adaptări complexe ca dovadă a designului divin și care a fost admirată de Charles Darwin. [40][41][42]

Revoluția darwiniană

Ruperea crucială de la conceptul de clase tipologice constante sau tipuri în biologie a venit cu teoria evoluției prin selecție naturală, care a fost formulată de Charles Darwin în termeni de populații variabile.[43][44][45][46] Parțial influențat de un eseu privind principiul populației (1798) de Thomas Robert Malthus, Darwin a menționat că creșterea populației va duce la o „luptă pentru existență” în care predominau variații favorabile, pe măsură ce alții dispar. În fiecare generație, mulți urmași nu reușesc să supraviețuiască unei epoci de reproducere din cauza resurselor limitate. Acest lucru ar putea explica diversitatea plantelor și animalelor dintr-o descendentă comună prin aplicarea legilor naturale în același mod pentru toate tipurile de organism. Darwin și-a dezvoltat teoria „selecției naturale” începând cu 1838 și redacta „marea sa carte” pe această temă când Alfred Russel Wallace i-a trimis o versiune a aceleiași teorii în 1858. Lucrările lor separate au fost prezentate împreună la o întâlnire din 1858 al Societății Linneane din Londra.[47] La sfârșitul anului 1859, publicarea rezumatului lui Darwin despre „Originea speciilor” a explicat selecția naturală în detaliu și într-un mod care a dus la o acceptare din ce în ce mai largă a conceptelor de evoluție ale lui Darwin în detrimentul teoriilor alternative. Thomas Henry Huxley a aplicat ideile lui Darwin , folosind paleontologia și anatomia comparativă pentru a oferi dovezi puternice că oamenii și maimuțele au împărtășit o descendentă comună. Unii au fost deranjați de acest lucru, deoarece teoria a presupus că oamenii nu au avut un loc special în univers. [48]

Pangeneza și ereditate

Mecanismele de ereditate reproductivă și originea noilor trăsături au rămas un mister. Spre acest scop, Darwin și-a dezvoltat teoria provizorie asupra pangenezei.[49] În 1865, Gregor Mendel a raportat că trăsăturile au fost moștenite într-o manieră previzibilă prin sortimentul independent și segregarea elementelor (mai târziu cunoscute sub numele de gene).[50] Legile de moștenire ale lui Mendel au înlocuit în cele din urmă cea mai mare parte a teoriei pangenezei lui Darwin. August Weismann a făcut distincția importantă între celulele germinale care dau naștere gameților (cum ar fi spermatozoizii și celulele ou) și celulele somatice ale corpului, demonstrând că ereditatea trece doar prin linia germinală. Hugo de Vries a conectat teoria pangenezei lui Darwin la distincția celulară a germenului lui Weismann și a propus că pangenele lui Darwin sunt concentrate în nucleul celulei și atunci când sunt exprimate, acestea pot trece în citoplasmă pentru a schimba structura celulei. De Vries a fost, de asemenea, unul dintre cercetătorii care au făcut cunoscută opera lui Mendel, crezând că trăsăturile Mendeliene corespundeau transferului variațiilor ereditare de-a lungul liniei germinale. Pentru a explica cum apar noile variante, de Vries a dezvoltat o teorie a mutației care a dus la o prăpastie temporară între cei care au acceptat evoluția darwiniană și biometricienii care s-au aliat cu de Vries. În anii 1930, pionierii în domeniul geneticii populației, precum Ronald Fisher, Sewall Wright și J. B. S. Haldane au pus bazele evoluției pe o filozofie statistică robustă.[51] [52][53][54]

„Sinteza modernǎ

În anii 1920 și 1930, așa-numita sinteză modernă a conectat selecția naturală și genetica populației, bazată pe moștenirea Mendeliană, într-o teorie unificată care se aplica în general la orice ramură a biologiei. [52][55] Sinteza modernă a explicat tiparele observate la speciile din populații, prin tranziții fosile în paleontologie și mecanisme celulare complexe în biologia dezvoltării.[56] Publicarea structurii ADN de către James Watson și Francis Crick cu contribuția lui Rosalind Franklin în 1953 a demonstrat un mecanism fizic pentru moștenire. Biologia moleculară a îmbunătățit înțelegerea relației dintre genotip și fenotip. De asemenea, s-au înregistrat progrese în sistematicele filogenetice, mapând tranziția trăsăturilor într-un cadru comparativ și testabil prin publicarea și utilizarea arborilor evolutivi. În 1973, biologul evoluționist Theodosius Dobzhansky a menționat că „nimic în biologie nu are sens decât în ​​lumina evoluției”, pentru că a scos la lumină relațiile dintre ceea ce păreau mai întâi fapte disconectate din istoria naturală într-un corp explicativ coerent de cunoștințe care descrie și prezice numeroase fapte observabile despre viața de pe această planetă. [57]

Sinteze suplimentare

De atunci, sinteza modernă a fost extinsă în continuare pentru a explica fenomenele biologice de-a lungul scării complete și integrative a ierarhiei biologice, de la gene la specii. O extensie, cunoscută sub denumirea de biologie evolutivă a dezvoltării și denumită în mod informal „evo-devo”, subliniază modul în care schimbările între generații (evoluție) acționează pe tipare de schimbare în cadrul organismelor individuale (dezvoltare). De la începutul secolului XXI și în lumina descoperirilor făcute în ultimele decenii, unii biologi au susținut o sinteză evolutivă extinsă, care să țină cont de efectele modurilor de moștenire non-genetice, cum ar fi epigenetica, efectele parentale, moștenirea ecologică și moștenire culturală și evoluție.[58][59]

Originea și istoria vieții

Model grafic modern pentru apariția și evoluția vieții, ținând cont de rezultatele

Originea vieții

Planeta Terra s-a format acum 4,54 de miliarde de ani. [60][61][62] Conform celor mai vechi dovezi arheologice, primele forme de viață au apărut acum 3,5 miliarde de ani pe durata Eoarhaicului după formarea crustei geologice care a căpătat caracter solid după ce în Hadean suprafață de roca era topită.[63][64] Cele mai vechi fosile microbiene au fost găsite în gresia veche din vestul Australiei și datează de 3,48 de miliarde de ani. Alte dovezi fizice timpurii ale substanței biogene este grafitul din roci metasedimentare de acum 3,7 miliarde de ani, descoperite în vestul Groelandei. Alte rămășițe de viață biotica au fost găsite în roci vechi din vestul Australiei, datând de 4,1 miliarde de ani. Comentând descoperirile australiene, Stephen Blair Hedges a scris „dacă viață a apărut rapid pe Terra, atunci trebuie să fie comună în univers”. În iulie 2016, savanții au raportat identificarea a unui set de 355 de gene de la ultimul strămoș comun universal (LUCA) la toate organismele vii de pe Pământ. [65]

Peste 99% din specii (în total 5 miliarde de specii) care au trăit vreodată pe Pământ sunt dispărute. În prezent nu sunt decât 10-14 milioane de specii pe Pământ, dintre care doar 1,9 milioane au fost denumite și doar 1,6 milioane apar documentate în baza centrală de date, 80% din acestea fiind și azi nedescoperite.

S-a presupus că chimia cu un grad mare de energie a produs o moleculă autoreplicanta acum 4 miliarde de ani, și jumătate de 1 miliar de ani mai târziu s-a născut ultimul strămoș comun. Consensul curent științific este că biochimia complexă care a creat viață provine din reacții chimice simple. Începutul vieții ar include molecule autoreplicante precum ARN și asamblarea celulelor simple. [66]

Strǎmoșul comun

Toate organismele de pe Pământ sunt descendente dintr-un strămoș genetic comun. Speciile curente încă se află în etapă de proces de evoluție în toată diversitatea producerii a unei lungi serii de evenimente ce duc la speciatie și extincție. Descendența comună al organismelor a fost dedusă din patru elemente: prima- distribuția geografică care nu putea explică adaptarea locală, a două- diversitatea vieții nu este un set complet de orgnamisme unice, având distribuite similarități morfologice, a treia – trăsăturile vestigiale fără un scop clar seamănă cu trăsăturile funcționale ancestrale, a patra- organismele pot fi clasificate folosind similaritățile într-o ierarhie de grupuri cuibărite, similare cu arborele genealogic. [67]

Savanții moderni au sugerat că, în ciuda transferului orizontal de gene, acest arbore al vieții ar putea fi mult mai complicat decât un simplu arbore ramificat deoarece unele scene s-au transmis independent între speciile înrudite. Pentru a rezolva această problema, unii autori preferă să utilizeze termenul de „Coralul Vieții” că metaforă așău model matematic pentru a ilustra evoluția vieții. Însă aceste perspective ce datează încă de pe vremea lui Darwin au fost abandonate. [68]

Speciile din trecut au lăsat consemnări despre istoria lor evolutionara. Fosilele, alături de anatomia comparativă a organismelor din prezent, constituie un registru morfologic sau anatomic . Comparând anatomia a două specii moderne și extincte, palentologicii pot vizualiza descendența speciilor. Această abordare are cel mai mare succes pentru organismele care au părți dure ale corpului, precum cochilii, oase sau dinți. În plus, întrucât procariotele precum bacteriile și arhaea împărtășesc un set limitat de morfologii comune, fosilele lor nu oferă informații despre strămoșii lor.

Mai recent, dovezile pentru descendența comună provin din studiul asemănărilor biochimice dintre organisme. De exemplu, toate celulele vii folosesc același set de bază de nucleotide și aminoacizi. Dezvoltarea geneticii moleculare a relevat consemnările evoluției lăsate în genomul organismelor: datarea când speciile s-au abătut prin ceasul molecular produs de mutații. De exemplu, aceste comparații ale secvenței ADN au dezvăluit că oamenii și cimpanzeii împart 98% din genomii lor și analizând puținele zone în care acestea diferă ajută la descoperirea strămoșului comun al acestor specii. [69]

Evoluția vieții

Procariotele au locuit pe Terra acum 3-4 miliarde de ani odată cu apariția apei în formă lichidă. Nu s-au înregistrat schimbări evidente în morfologia sau organizarea celulară a acestora în următorii miliarde de ani.[70][71] Celulele eucariote au apărut acum 1,6-2,7 miliarde de ani. Următoarea schimbare majoră în structura celulară s-a petrecut când o bacterie a fost înghițită de celulele eucariote, printr-o asociere cooperativă denumită endosimbioză.[72][73] Înghițirea bacteriei și găzduirea acesteia de către celulă au declanșat un proces de co-evoluție, prin care bacteria a evoluat prin procesul numit mitocondrie. .[74] Când o altă celulă a devorat cianobacterii, s-au format cloroplastele- algele și plantele. Viață pe Pământ era alcătuită doar din eucariote, procariote și arhee, dar acum 610 milioane de ani au apărut primele organisme multicelulare în oceane, în perioada Neoproterozoicului. Evoluția multicelularitatii a dus la multiple evenimente independente, organismele evoluând într-o diversitate de bureți, alge brune, cianobacterii, mucegaiuri și micobacterii. În ianuarie 2016, savanții au raportat că acum 800 milioane de ani, o modificare genetică minoră într-o singură moleculă numită GK-PID ar fi permis organismelor să treacă de la o singură celulă la o alcătuite multicelulara. [75]

După combinara primelor organisme multicelulare, în următorii 10 milioane de ani, diveristatea biologică a luat amploare, fiind cunoscută drept „Explozia Cambriană”, simultan cu acumularea oxigenului în atmosfera de pe urmă fotosintezei. După 500 milioane de ani, plantele și ciupercile au colonizat uscatul și au apărut în scurt timp artropodele și insectele. Amfibienii au apărut acum 364 milioane de ani, urmați de reptile și păsări acum 155 milioane de ani. Mamiferele au apărut acum 129 milioane de ani, iar din acestea au derivat hominidele acum 10 milioane de ani. Omul modern a evoluat acum 250 000 de ani. În ciuda evoluției animalelor mari, micile organisme care au dominat Pământul , precum procariotele, au rămas la fel.

Mecanismele evoluției

Principalele mecanisme care realizează schimbarea evolutivă sunt: selecția naturalădriftul genetic și fluxul de gene. Selecția naturală favorizează genele care măresc capacitatea de supraviețuire și de reproducere. Driftul genetic constituie schimbarea aleatorie a frecvenței alelelor, cauzată de asocierea genelor unei generații în cadrul reproducerii. Fluxul genetic reprezintă transferul de gene în interiorul și între populații. Importanța relativă a selecției naturale și a fluxului genetic la nivelul unei populații depinde de puterea de selecție și de mărimea efectivă a populației,[76] care indică numărul de indivizi apți de reproducere.[77] Ca o consecință, modificarea mărimii populației poate influența în mod spectaculos cursul evoluției. Astfel, atunci când populația se micșorează, aceasta își poate pierde variația genetică, rezultând o populație uniformă.[78] Acest lucru are loc în cazul migrării, extinderii habitatului sau subdivizării populației.[77]

Selecție naturală

Selecția naturală este procesul prin care mutațiile genetice care sunt favorabile reproducerii devin și rămân comune în decursul generațiilor succesive ale unei populații.

Drift genetic

Driftul genetic reprezintă schimbarea frecvenței alelelor de la o generație la alta, unde un rol important îl joacă modul arbitrar sau hazardul prin care aceste alele se transmit de la părinți la urmași. Tot șansa este cea care, în unele cazuri, stabilește dacă un individ supraviețuiește și se reproduce.[78] Când forțele selective sunt absente sau relativ slabe, frecvența alelelor tinde să crească sau să scadă. Astfel, driftul genetic poate să conducă la dispariția anumitor alele în favoarea altora, o populație ajungând să se separe în două populații divergente cu seturi diferite de alele.[79]

Flux genetic

Fluxul genetic reprezintă schimbul de gene dintre populații care în general sunt de aceeași specie.[80] De exemplu, acest schimb poate avea loc în cazul migrațiilor sau al polenizării. Are loc transferul orizontal de gene și apar organismele hibride.

Prin migrație se poate schimba frecvența alelelor sau poate apărea o variație genetică în cadrul populației. Astfel, prin imigrație se poate introduce un nou material genetic în fondul genetic al populației, în timp de prin emigrație se poate înlătura material genetic. Fluxul genetic poate fi împiedicat de anumite obstacole cum ar fi lanțuri montane, oceane, deșerturi sau chiar construcții de mari dimensiuni ca în cazul Marelui Zid Chinezesc, care a împiedicat fluxul genetic al plantelor din acea zonă.[81]

Procesele de bază în evoluție

Ereditatea

Structura ADN-ului. Baza nucleotidă din centru este înconjurată de carbohidrați fosfatați sub forma unei duble elice

 

Evoluția organismelor constă în schimbări ale trăsăturilor fenotipice moștenite, a celor caracteristici particulare ale unui organism. De exemplu, la om culoarea ochilor reprezintă o caracteristică moștenită, pe care un individ o poate prelua de la părinți.[82] Aceste trăsături moștenite sunt controlate de gene, care în cadrul genomului unui organism, formează genotipul.[83] Setul complet de trăsături observabile care alcătuiesc structura și comportamentul unui organism se numește fenotip. Aceste trăsături provin din interacțiunea genotipului cu mediul înconjurător.[84] Ca rezultat, nu orice aspect al fenotipului organismului poate fi ereditar. Astfel, bronzarea pielii reprezintă o interacțiune dintre genotipul unei persoane și lumina solară; efectul nu este moștenit de copiii acesteia. Totuși oamenii prezintă moduri diferite de a răspunde la lumina solară, conform particularităților genotipurilor. Un exemplu clar îl constituie acei indivizi care au moștenit trăsăturile albinismului; aceștia nu se bronzează și sunt sensibili la arsurile datorate soarelui.[85]

Caracteristicile ereditare se transmit de-a lungul generațiilor prin intermediul ADN-ului, o moleculă care este capabilă să codifice informația genetică.[83] ADN-ul este un polimer compus din patru tipuri de baze azotate. Secvența acestor baze în cadrul moleculei reprezintă chiar informația genetică, precum succesiunea literelor într-un text sau a caracterelor binare în programarea unui calculator. Acele porțiuni ale moleculei de ADN care se referă la anumită unitate funcțională se numesc gene. Genele se diferențiază prin modul de realizare a succesiunii bazelor. La nivel celular, înlănțuirile de spirale ADN se acociază cu proteinele formând structuri complexe numite cromozomi. O anumită poziționare a cromozomului se numește locus. Secvența de ADN a unui locus diferă de la un individ la altul, aceste forme diferite numindu-se alele. Secvențele de ADN se pot schimba prin intermediul mutațiilor genetice, realizându-se noi alele. Dacă are loc o mutație la nivelul unei gene, noile alele pot modifica anumite trăsături și astfel se poate realiza o modificare a fenotipului individului. Totuși unele trăsături sunt mult mai complexe și nu se pot modifica decât prin multipla interacțiune genetică.[86][87]

Speciația

Speciația este procesul prin care o specie se divide în una sau mai multe specii descendente.[88] A fost observat și studiat atât în condiții de laborator, cât și în natură.[89] În cazul organismelor care se reproduc sexuat, speciația poate fi cauzată de izolare repoductivă urmată de divergență genealogică.[necesită citare]

Există patru mecanisme ale speciației:

  • speciație alopatrică: este cea mai răspândită. Apare la populațiile inițial izolate geografic, cum ar fi în cazurile de fragmentare a habitatului sau de migrație. În aceste condiții, selecția poate produce schimbări rapide, atât în aspectul, cât și în comportamentul organismelor.[90][91]
  • speciație peripatrică
  • speciație parapatrică
  • speciație simpatrică

Extincția

Variația

Fenotipul individual al unui organism este determinat de genotipul sau/și de mediul în care trăiește. O mare parte a variației fenotipului unei populații este cauzată de diferența dintre genotipurile indivizilor.[87] Teoria sintetică a evoluției definește evoluția ca o schimbare în timp în cadrul acestei variații genetice. Frecvența unei alele particulare fluctuează, devenind mai mult sau mai puțin prevalentă față de alte forme ale acelei gene. Prin evoluție, aceste schimbări pot fi dirijate într-o direcție sau alta. Variația dispare când acea alelă ajunge la un punct de fixație, când fie că dispare din cadrul unei populații, fie înlocuiește în întregime o alelă ancestrală.[78] Variația este determinată de mutații genetice, migrația între populații (fluxul genetic) și de redistribuirea genelor în cadrul reproducerii sexuale. Variația poate să provină și din schimbul genetic dintre diferite specii. Astfel, avem transferul orizontal de gene la bacterii și hibridizarea la plante.[92] Deși prin aceste procese se introduc variații constante, majoritatea genomurilor speciei sunt identice la toți indivizii.[93] Totuși, schimbări aparent minore ale genotipului pot provoca schimbări spectaculoase ale fenotipului: cimpanzeii și oamenii diferă cu numai 5% din genom.[94]

Mutația genetică[

Duplicarea unei părți a cromozomului

Variațiile genetice provin din mutații întâmplătoare care survin la nivelul genomului organismului. Mutațiile reprezintă schimbări în secvența ADN-ului genomului unei celule și sunt provocate de radiațiiviruși, elemente transpozabile (transpozoni), substanțe chimice mutagene sau de erori care apar în timpul meiozei sau a replicării ADN-ului.[95][96][97] Acești mutageni produc mai multe tipuri de schimbări în structura ADN-ului; unele fără efect, altele pot produce noi gene sau împiedica funcționarea altora. Studii efectuate pe Drosofila melanogaster (devenită model în genetică) arată că, dacă o mutație care schimbă o proteină este produsă de o genă, atunci acea genă poate fi periculoasă, 70% din aceste mutații putând avea efecte distructive, rezultatul fiind fie neutru, fie cu slabe efecte benefice.[98] Pentru a contracara efectele distrugătoare ale mutațiilor asupra celulelor, organismele au dezvoltat mecanisme de reparare a ADN-ului pentru a înlătura aceste mutații.[95] De aceea, rata optimă a mutațiilor pentru o specie este un echilibru între prețul plătit pentru o înaltă rată a mutațiilor, cum ar fi cele nocive, și energia consumată prin metabolism pentru a reduce această valoare, cum ar fi cazul enzimelor care refac ADN-ul.[99]

Unele specii, cum ar fi retrovirușii, posedă o atât de înaltă frcvență a mutațiilor, încât aproape orice urmaș posedă o mutație genetică.[100] Astfel, acești viruși pot evolua rapid și pot evita contraatacul sistemului imunitar al organismului.[101] Mutațiile pot realiza duplicarea unor secvențe întregi de ADN, ceea ce constituie o veritabilă materie primă din care vor apărea noi gene, astfel că în fiecare milion de ani, se realizează duplicarea a zeci până la sute de gene la nivelul genomului animal.[102]

Cele mai multe gene aparțin unor mari familii de gene care pornesc de la un strămoș comun.[103] Genele noi sunt produse prin diverse metode, cel mai frecvent prin duplicarea sau mutația unei gene ancestrale sau prin recombinarea părților unor gene diferite prin care astfel se generează noi combinații cu funcții diferite.[104][105] Domeniile proteice (acele proteine care evoluează independent de lanțul proteic) funcționează ca module, fiecare având o funcție specifică și independentă, dar care pot fi combinate pentru a produce gene care să codifice noi proteine cu alte proprietăți.[106] De exemplu ochiul uman utilizează patru gene pentru a-și forma structurile sensibile la lumină: trei pentru vederea color și una pentru vederea nocturnă; toate însa își au originea de la o genă ancestrală.[107] Un avantaj al duplicării genelor (sau chiar al unui întreg genom) îl constituie faptul că suprapunerea funcțiilor redundante în gene multiple permite alelelor să fie reținute, ceea ce dezvoltă diversitatea genetică.[108] Modificarea numărului de cromozomi poate genera mai multe mutații, unde segmentele de ADN din cadrul cromozomilor se rup și se regrupează. De exemplu, doi cromozomi ai genului homo pot fuziona formând cromozomul 2 uman; această fuziune este necunoscută în cadrul evoluției liniare a celorlalte ramuri de primate.[109] În procesul evolutiv, cel mai important rol al unor astfel de rearanjamente cromozomiale este acela de a accelera divergența populațiilor, generându-se noi specii a căror diferențiere genetică să fie menținută.[110] Secvențe întregi de ADN se pot deplasa de-a lungul genomului, cum ar fi transpozonii provocând fracțiuni majore al materialului genetic la plante și animale, fiind astfel importante în evoluția genomurilor.[111] Mai mult, aceste secvențe mobile de ADN pot produce mutații sau dispariția genelor existente, având astfel un rol important în realizarea diversității genetice.[96]

Sexul și recombinarea

La organismele asexuate, genele sunt moștenite în grup. La cele sexuate, urmașii prezintă combinații aleatorii ale cromozomilor parentali. În cadrul procesului de recombinare genetică, organismele sexuale pot efectua schimb de ADN între doi cromozomi compatibili.[112] Recombinarea și reasortarea nu afectează frecvența alelelor, ci doar modul cum acestea se ascociază unele cu altele, generându-se urmași cu noi combinații de alele.[113]

Populația genetică

Fluturele alb al moliei

Varianta în negru

Din punct de vedere genetic, există o schimbare de la o generație la alta a frecvenței alelelor unei populații care deține un fond genetic comun. O populație este un grup localizat de indivizi care aparțin aceleiași specii. De exemplu toți fluturii de molie de aceeași specie care locuiesc într-o pădure izolată reprezintă o populație. O singură genă a acestei populații poate avea mai multe forme alternative, ceea ce dovedește diferența dintre fenotipurile diferitelor organisme. Un exemplu îl constituie gena responsabilă cu culoarea fluturelui care are două alele: albă și neagră. Fondul genetic reprezintă setul complet de alele din cadrul unei singure populații, astfel că fiecare alela apare de un anumit număr de ori. Acea fracțiune de gene dintr-un fond genetic, care are o alelă particulară, reprezintă frecvența acelei alele. Astfel putem spune că evoluția are loc atunci când sunt schimbări ale frecvențelor alelelor în cadrul unei populații; de exemplu cazul când alelele pentru culoarea neagră devin mai răspândite la nivelul populației de molii.

Pentru a întelege mecanismele care conduc la evoluția unei populații, e bine să observăm ce condiții sunt necesare pentru ca să nu se producă această evoluție. Principiul Hardy-Weinberg susține că frecvența alelelor (variațiilor unei gene) într-o populație suficient de mare rămâne constantă dacă singurele cauze perturbatoare care acționează asupra unei populații o constituie combinația întâmplătoare a alelelor la combinarea spermei și ovulelor în timpul fertilizăriisau fecundării.[114] O astfel de populație, aflată în echilibrul Hardy-Weinberg, nu evoluează.[115]

Dovezi

Teoria evoluției este verificată de:

  • omologie: multe animale prezintă structuri osoase și musculare similare, și toate au ADN similar, ceea ce conduce la ideea unui strămoș comun;
  • embriologie: de-a lungul evoluției fetale, embrionii diferitelor vertebrate seamana intre ei, lucru remarcat de Ernst Haeckel;
  • studiul fosilelor: descoperirea acelor verigi de legătură (fosile tranziționale) între diferite clase de animale, de exemplu:
  • genetică: studiul genomului uman și a altor animale a confirmat amplasarea retrovirușilor endogeni în aceleași poziții la diferite specii, ce confirmă un strămoș comun.[116]
  • observări ale speciației: șopârla Anole în insulele din Marea Caraibelor, moliile din Londra, peștii din lacul Nagubago, ș.a.
  • mutațiile genetice: principala cauză a variațiilor din cadrul speciilor;
  • organele vestigiale – părți ale corpului care au devenit inutile: amigdalele, coccisul, timusul, degetul mic, apendicele vermiform, părul capilar etc.
  • biogeografie

Fosilele arată că schimbarea a avut loc

Conștientizarea faptului că unele pietre conțin fosile a fost un punct de reper in istoria naturală. Există trei părți în această poveste:

  1. Observarea că lucrurile din roci care păreau organice erau de fapt rămășițele alterate ale unor vietăți. Acest lucru a fost stabilit în secolele 16 și 17 de către Conrad GesnerNiels StensenRobert Hooke și alții.[117][118]
  2. Observarea că multe fosile reprezintă specii care nu există în prezent. Georges Cuvier, anatomist comparativ, a demonstrat că extincția a avut loc, și că diferitele straturi conțin fosile diferite.[119]p108
  3. Observarea că fosile timpurii au fost organisme mai simple decât fosilele de mai târziu. De asemenea, cu cât sunt mai noi pietrele, cu atât mai recente sunt fosilele.[120]
„Dovada cea mai convingătoare pentru apariția a evoluției este descoperirea de organisme dispărute în straturile geologice mai mari … Cu cât straturile sunt mai vechi … cu atât mai mult diferă fosilele de reprezentanții în viață … care este de așteptat în cazul în care fauna și flora din straturile anterioare au evoluat treptat, în urmașii lor.”

Evoluția cailor

Strămoșii cailor au trăit în pădure

Evoluția ecvidelor (familia Equidae) este un bun exemplu pentru modul în care funcționează evoluția. Cea mai veche fosilă a unui cal este de aproximativ 52 de milioane de ani. Era un animal mic, cu cinci degete la picioarele din față și patru degete la picioarele din spate. În acea vreme existau mai multe păduri în lume decât în prezent. Acest cal a trăit în păduri, mâncând frunze, nuci și fructe cu dinții săi simpli. Era la fel de mare ca o vulpe.[121]

Aproximativ cu 30 de milioane de ani în urmă, lumea a început să devină mai rece și mai uscată. Pădurile s-au redus, pășunile s-au extins și caii s-au schimbat. Ei au mâncat iarbă, au crescut mai mari și au fugit mai repede, deoarece au trebuit să scape mai iute de prădători. Iarba erodează dinții, de aceea caii cu dinți mai rezistenți au avut un avantaj.

Pentru cea mai mare parte a acestei lungi perioade de timp, au existat o serie de tipuri de cai (genuri). În prezent există doar un singur gen: calul modern, Equus. El are dinți care cresc toată viața, copite, picioare mari pentru alergat, iar animalul este mare și suficient de puternic pentru a supraviețui în câmpie.[121] Caii au trăit în vestul Canadei până acum 12.000 de ani,[122] dar toți caii din America de Nord au dispărut cu circa 11.000 de ani în urmă. Cauzele acestei extincții nu sunt clare; au fost sugerate schimbările climatice și vânătoarea.

Distribuția geografică

Australasia

Australasia a fost separată de celelalte continente pentru multe milioane de ani. În cea mai mare parte a continentului, Australia, 83% din mamifere, 89% din reptile, 90% din pește și insecte și 93% din amfibieni sunt specii endemice. Mamifere sale native sunt în cea mai mare parte marsupiale, precum canguri, bandicoots și quolls. Prin contrast, marsupialele sunt în prezent total absente din Africa și formează o mică parte din fauna de mamifere din America de Sud, precum oposumul și monito del monte.

Reprezentanții vii ale mamiferelor primitive ce depun ouă (monotreme) sunt echidna și ornitorincul. Ei sunt găsiți doar în Australasia, care include TasmaniaNoua Guinee și Insula Cangurului. Aceste monotreme sunt total absente în restul lumii. Pe de altă parte, în Australia lipsesc multe grupuri de mamifere placentare, care sunt comune pe alte continente (Carnivora, artiodactyls, chițcani, veverițe, lagomorfe), deși au lilieci indigeni și rozătoare, care au ajuns mai târziu.

Mamiferele placentare au evoluat în Eurasia și au făcut să dispară marsupialele și monotremele oriunde s-ar răspândi. În Australasia nu au ajuns decât recent. Acesta este motivul simplu de ce Australia are cele mai multe dintre marsupiale din lume și toate monotremele.

Acest subiect care l-a preocupat atât pe Charles Darwin, cât și pe Alfred Russel Wallace. Atunci când apar noi specii, de obicei prin divizarea speciilor mai mari, acest lucru are loc într-un singur loc din lume. Odată ce este stabilită, o noua specie se poate răspândi doar în anumite locuri și nu în altele.

Drosophila hawaiiană

În aproximativ 17.000 km2, Insulele Hawaii au cea mai diversă colecție de musculițe Drosophila din lume, care trăiesc de la pădurile tropicale până la pajiști de munte. Sunt cunoscute aproximativ 800 de specii de drosophilide hawaiiene.

Dovezile genetice arată că toate speciile native drosophilida din Hawai se trag de la o singură specie, care a colonizat insulele, cu aproximativ 20 de milioane de ani în urmă. Adaptarea ulterioară a fost stimulată de lipsa de concurență și de o mare varietate a posibilităților disponibile. Deși ar fi posibil ca o singură femelă gravidă să colonizeze o insulă, este mult mai probabil să fi fost un grup din aceeași specie.

Distribuția genului Glossopteris

Combinația dintre deriva continentelor și evoluție poate explica ceea ce se găsește în fosile. Glossopteris este o specie dispărută de plante din Permian, de pe supercontinentul antic Gondwana.

Fosilele glossopteris se gasesc în stratul Permian din Sud-Estul Americii de Sud, Africa de Sud, toată insula Madagascar, nordul Indiei, toată Australia, toată Noua Zeelandă, și risipite pe marginile de sud și de nord ale continentului Antarctica .

Descendența comună

Atunci când biologii privesc vietățile, ei observă că acestea aparțin unor grupuri care au ceva în comun. Charles Darwin a explicat că aceast lucru urmează firesc dacă „admitem paternitatea comună a formelor aliate, împreună cu modificarea lor, prin variație și selecție naturală„.

De exemplu, toate insectele au în comun un plan de organism de bază, al cărui dezvoltare este controlat de gene de reglementare de bază. Ele au șase picioare, au părți dure pe partea exterioară a corpului (un exoschelet), au ochi formați din multe camere separate, și așa mai departe. Biologii explica acest lucru prin evoluție. Toate insectele sunt descendente ale unui grup de animale care a trăit acum mult timp în urmă. Ele încă mai păstrează planul de bază (de exemplu cele șase picioare), cu câteva detalii schimbate. Acestea arată diferit acum, deoarece s-au schimbat în moduri diferite: aceasta este evoluția.

Darwin a fost primul care a sugerat că toată viața de pe Pământ are o singură origine, și că încă de la început „formele fără sfârșit, cele mai frumoase și mai minunate, au fost și sunt evoluate „. Dovezile din biologia moleculară în ultimii ani, a susținut ideea că toată viața este legată prin descendență comună .

Structuri vestigiale

Dovezile puternice pentru descendența comună vin de la structurile vestigiale. Aripile inutile ale unor gândaci care nu zboară se află sigilate sub carapacele acestora. Acest lucru poate fi explicate prin descendența lor din gândaci ancestrali, care au avut aripi ce au funcționat.

Organele rudimentare ale corpului, cele care sunt mai mici și mai simple în structură decât părțile corespunzătoare din specii ancestrale, sunt numite organe vestigiale. Aceste organe sunt funcționale în speciile de rudenie, dar acum sunt fie nefuncționale sau readaptate la o nouă funcție. Exemple sunt centurile pelviene ale balenelor, aripi ale unor păsări ce nu zboară și frunzele unor xerofite (de exemplu, cactus) și ale plantelor parazite (exemplu Cuscuta europaea). Cu toate acestea, structurile vestigiale pot avea funcția lor originală înlocuită cu alta. De exemplu aripile de struți sunt utilizate în ritualuri de împerechere, și în afișarea agresivității. Oscioarele urechii la mamifere sunt oase anterioare ale maxilarului inferior.

În 1893, Robert Wiedersheim a publicat o carte de anatomie umană și relevanța sa pentru istoria evoluției omului. Această carte conține o listă de 86 de organe umane pe care el a considerat vestigiale. Această listă a inclus exemple, cum ar fi apendicele și al 3-lea molar (măseaua de minte).

Strângerea puternică a mâinilor bebelușului este un alt exemplu. Acesta este un reflex vestigial, o rămășiță din trecut, atunci când copiii pre-umani se agățau de părul mamei, în timp ce mamele se cățărau prin copaci. Acest lucru este confirmat și de picioarele bebelușilor (puii primatelor se prind și cu picioarele). Toate primatele , cu excepția omului modern au părul de pe corp gros de care un copil se poate agăța. Reflexul strângerii permite mamei să își folosească toate membrele pentru a se cățăra în copac. Organele vestigiale au de multe ori unele selecții împotriva lor. Organele originale cereau resurse, uneori uriașe. În cazul în care nu mai au o funcție se ajunge la reducerea dimensiunii acestora. Există dovezi directe de selecție.

Embriologie

Din secolul al XVIII-lea, era cunoscut faptul că embrionii din specii diferite sunt mult mai asemănători decât adulții. În particular, unele părți ale embrionilor reflectă trecutul lor evolutiv. De exemplu, embrionii de vertebrate terestre dezvoltă deschideri de branhii precum embrionii peștilor. Desigur, aceasta este doar o etapă temporară, care dă naștere la mai multe structuri în gâtul reptilelor, păsărilor și mamiferelor. Fantele proto-branhiale sunt parte dintr-un sistem complicat de dezvoltare: motivul pentru care acestea au persistat.

Un alt exemplu sunt dinții embrionari ai balenelor. Acestea sunt mai târziu pierdute. Filtrul balenelor este dezvoltat dintr-un țesut diferit, numit keratină. Primele fosile de balene au avut dinți, precum și fanoane.

Selecție artificială

Charles Darwin a trăit într-o lume în care zootehnia și culturile domesticite au fost de o importanță vitală. În ambele cazuri, fermierii selectau pentru reproducere indivizi cu proprietăți speciale, și au împiedicat creșterea a indivizilor cu caracteristici mai puțin dorite. Secolului al XVIII-lea și începutul secolului XIX a văzut o creștere în agricultura științifică, iar selecția artificială a avut un rol important în asta.

Darwin a discutat de selecție artificială ca un model de selecție naturală în 1859 în prima ediție a operei sale Despre Originea speciilor, în capitolul IV: Selecția naturală. Nikolai Vavilov a arătat că secară, inițial o buruiană , a ajuns să fie o plantă de cultură prin selecție neintenționată. Secara este o planta mai rezistentă decât grâul: ea supraviețuiește în condiții mai aspre, cum ar fi dealuri și munți.

Nu este nici o diferență reală în procesele genetice care stau la baza selecției artificiale și celei naturale, iar conceptul de selecție artificială a fost folosit de Charles Darwin ca o ilustrare a procesului mai larg de selecție naturală. Există diferențe practice Studii experimentale despre selecția artificială arată că „rata de evoluție, în experimente de selecție, este de cel puțin două ordine de mărime (adică de 100 de ori) mai mare decât orice rată văzută în natura sau în fosile”.

Specii artificiale noi

Unii au crezut că selecția artificială nu ar putea produce noi specii. Se pare că acum se poate.

Specii noi au fost create de către animalele domesticite, dar detaliile nu sunt cunoscute sau nu sunt clare. De exemplu, ovinele domestice au fost create prin hibridizare, și nu mai produce urmași viabili cu Ovis orientalis, o specie din care se trage. Bovinele domestice, pe de altă parte, pot fi considerate aceleași specii, ca alte soiuri de vaci sălbatice, gaur, iac, etc, deoarece acestea produc ușor fertil pui cu ei.

Modificări observabile

Unii biologi spun ca evolutia s-a întâmplat atunci când o trăsătură cauzată de genetică devine mai mult sau mai puțin frecventă într-un grup de organisme. Alții spun că evoluția are loc doar atunci când apar noi specii.

Modificările se pot întâmpla mai repede în organismele mai mici și mai simple. De exemplu, multe bacterii care provoacă boli nu mai pot fi anihilate cu unele antibiotice. Aceste medicamente au fost utilizate timp de 80 de ani, și la început au funcționat extrem de bine. Bacteriile însă au evoluat, astfel încât acestea nu mai sunt afectate de antibiotice. Antibioticele au ucis bacteriile, cu excepția câtorva care a avut o oarecare rezistență. Aceste bacterii rezistente au produs următoarele generații.

Gândacul de Colorado este renumit pentru capacitatea sa de a rezista la pesticide. În ultimii 50 de ani, a devenit rezistent la 52 de compuși chimici utilizați în insecticide, inclusiv cianura. Aceasta este selecția naturală accelerată de condițiile artificiale. Totuși, nu toate populațiile sunt rezistente tuturor produselor chimice. Ele devin rezistente doar la produsele folosite în zona lor.

Consecințe

Evoluția influențează toate aspectele legate de forma și comportamentul organismelor. Ca urmare a selecției naturale, au loc acele adaptări comportamentale și fizice prin care indivizii își optimizează capacitatea de a găsi hrana, de a evita prădătorii sau de a atrage parteneri. Organismele pot răspunde la selecție și cooperând între ele, un exemplu în acest sens fiind simbioza. Pe termen lung, evoluția generează noi specii prin scindarea populațiilor ancestrale în noi grupuri între care nu mai au loc încrucișări.

Aceste consecințe ale evoluției se împart în macroevoluție , evoluția care are loc la nivelul speciilor (au loc fenomene ca: speciațieextincție) și microevoluție, care constă în schimbări evolutive de mai mică amploare (cum ar fi adaptarea) care au loc în cadrul unei specii sau unei populații. În general, macroevoluția este considerată ca fiind un rezultat al unor perioade mai lungi de microevoluție.[123] Astfel, diferența dintre micro- și macroevoluție nu este una fundamentală, fiind realizată de factorul timp.[124] Totuși, în cadrul macroevoluției, trăsăturile speciei pot fi importante.

Adaptarea

 

Adaptarea constă în acele structuri sau forme de comportament care îmbunătățesc o anumita funcție, ceea ce favorizează supraviețuirea și reproducerea organismelor.[19] Aceasta se realizează printr-o serie continuă de schimbări minore ale trăsăturilor, schimbări aleatorii din care selecția naturală alege pe cele mai adecvate mediului.[125] Prin acest proces fie se câștigă o caracteristică nouă, fie se pierde una ancestrală. Un exemplu care arată ambele tipuri de schimbări îl constituie adaptarea bacteriilor la antibiotice, când se produc modificări genetice ce măresc rezistența la antibiotice a acestora și aceasta fie schimbând ținta medicamentului, fie accelerând activitatea transportorilor care elimină substanța medicamentoasă din celulă.[126] Un alt exemplu îl constituie modul cum bacteria Escherichia coli își dezvolta capacitatea de a utiliza acidul citric ca nutrient, lucru observat în experimentele de laborator[127] sau modul cum Flavobacterium dezvoltă o noua enzimă care îi permite să se dezvolte și în mediul format de produsele secundare obținute la fabricarea nylon-ului[128][129] sau modul cum bacteria Sphingobium, prezentă în sol, dezvoltă un întreg mecanism metabolic prin care degradează pentaclorofenolul, un pesticid de sinteză.[130][131]

Co-evoluția

Interacțiunea dintre organisme poate genera atât conflict, cât și cooperare. Când această interacțiune are loc între perechi de specii, cum ar fi agentul patogen și gazda, sau prădător și pradă, aceste specii pot dezvolta adaptări corespondente. Cu alte cuvinte, evoluția unei specii conduce la evoluție prin adaptare și pentru specia cealaltă, care la rândul ei generează reacții de adaptare pentru prima specie. Acest ciclu selecție-răspuns se numeste co-evoluție[132] Un exemplu îl constituie producția de tetrodotoxină la salamandra roșcată, Taricha granulosa, dar și cresterea rezistenței la această neurotoxină din partea prădătorului acesteia, „șarpele-jartieră”.[133]

Cooperarea

Nu toate interacțiunile dintre specii constituie conflict.[134] Au evoluat multe situații în care există un beneficiu reciproc. O astfel de cooperare există între plante și ciupercile din specia Mycorrhiza care cresc la rădăcina acestora și le ajută să absoarbă din sol substanțele nutritive.[135] Pe de altă parte, plantele asigură acestor ciuperci zahăr, pe care îl obțin în urma fotosintezei.

Coaliția dintre organismele de aceeași specie a evoluat foarte mult. Un exemplu îl constituie socializarea întâlnita la insecte ca albineletermitelefurnicile. Aici, insecte sterile asigură paza și hrana unui mic număr de organisme din cadrul coloniei, singurele capabile sa se reproducă. Un lucru similar se petrece la nivelul organismelor animalelor, unde celulele somatice coordoneaza creșterea celulelor germinale. Celulele somatice răspund la semnale specifice care le indică să crească, să se dezvolte sau să moară. Dacă celulele ignoră aceste semnale și se înmulțesc în mod neadecvat, cresterea lor necontrolată generează cancer.[95]

Speciația

Predarea teoriilor evoluției în școala românească

Între anii școlari 2001/2002 și 2006/2007

  • Se predă la clasa a XII-a liceu teoria evoluției.

Între anii școlari 2001/2002 și 2006/2007 au fost în vigoare Programele școlare pentru clasele a XI a – a XII aprobate cu Ordin al Ministrului educației naționale nr. 4923 din 18.10.2000 și modificate prin Ordin al Ministrului educației și cercetării nr. 3915 din 31.05.2001, care prevedeau la pag 15 în Tabel orientativ de conținuturi 15% din cadrul orelor de biologie să fie afectate Istoriei vieții. Procentele alocate pentru fiecare tematică sunt orientative fiecare cadru didactic având libertatea de a stabili în funcție de propria opțiune și de particularitățile clasei timpul propriu necesar parcurgerii integrale a programei

Capitolul „Istoria vieții” cuprindea:

a) Prezentarea generală a teoriilor clasice și moderne privind originea și evoluția vieții.

b) Generalități privind organismele primitive.

c) Dovezi ale evoluției (paleontologie, anatomie comparată, embriologie comparată, biochimie comparată).

d) Evoluția omului.

e) Mecanismele speciației:

  • selecția;
  • factori determinanți și tipuri de selecție;
  • speciația intra și interspecifice.

Programă școlară pentru disciplina Biologie, clasa a XII-a în vigoare între anii scolari 2001/2002 și 2006/2007 aici [2].

Anul școlar 2007/2008

  • Nu se mai predă teoria evoluției.

În anul școlar 2007/2008 este în vigoare Anexa 2 la Ordinul ministrului educației și cercetării nr. 5959 / 22.12.2006 și anume Programa Școlară Pentru Ciclul Superior al Liceului, Biologie, Clasa a XII-A1 Aprobat prin Ordinul ministrului nr. 5959 / 22.12.2006 Bucuresti, 2006. Această Programă se aplică și la clasa a XIII-a filiera tehnologică, ruta progresivă de calificare profesională. Această programă nu mai conține nici o referire la Istoria vieții și evoluție. Programă școlară pentru disciplina Biologie, clasa a XII-a în vigoare se găsește aici: [3].

Anul școlar 2012/2013

Conform „Anexei” (fără nr.) la „Ordinul ministrului” (fără nr și dată) aprobată prin „Ordin al Ministrului” (fără nr. și dată) și prezentă în 22 septembrie 2012 pe site-ul Ministerului Educației, Cercetării și Sportului (WWW.guv.ro) în capitolul „Programe școlare”, „Ciclul gimnazial”, la adresa [4] pentru aria curiculară „Matematică și științe” se găsește „Programa pentru biologie clasele V-VIII”.

În această programă la pag. 23 capitolul „Conținuturi” punctul V, se găsește următorul text:

„V. Evoluționism

1. Unitatea și diversitatea lumii vii.

2. Evoluție și dovezi ale evoluției (definiția evoluției, exemple de dovezi directe și indirecte).

3. Factori ai evoluției (ereditatea, variabilitatea, suprapopulația, lupta pentru existență, selecția).

4. Specia ca unitate a evoluției.”

Contestarea realității evoluției

Conform unor organizații creștine fundamentaliste, evoluția poate fi o considerată doar o nouă formă de religie.[136] Contraargumentele la adresa evoluției sunt considerate de către cercetători și academicieni ca oameni de paie, fiind lipsite de dovezi, logică sau vreo publicație științifică în favoarea lor.

Nu toate religiile se opun teoriei evoluției: „Într-o formă sau alta, evoluționismul teist este viziunea asupra creației predată în majoritatea seminariilor protestante mainline și este poziția oficială a Bisericii Catolice.”[137]

Vezi și

Note

  1. ^ Hall & Hallgrímsson 2008, pp. 4–6
  2. ^ „Evolution Resources”. Washington, DC: National Academies of Sciences, Engineering, and MedicineArhivat din originalul de la .
  3. ^ Scott-Phillips, Thomas C.; Laland, Kevin N.; Shuker, David M.; Dickins, Thomas E.; West, Stuart A. (mai 2014). „The Niche Construction Perspective: A Critical Appraisal”Evolution68 (5): 1231–1243. doi:10.1111/evo.12332ISSN 0014-3820PMC 4261998Accesibil gratuitPMID 24325256Evolutionary processes are generally thought of as processes by which these changes occur. Four such processes are widely recognized: natural selection (in the broad sense, to include sexual selection), genetic drift, mutation, and migration (Fisher 1930; Haldane 1932). The latter two generate variation; the first two sort it.
  4. ^ Hall & Hallgrímsson 2008, pp. 3–5
  5. ^ Voet, Donald; Voet, Judith G.; Pratt, Charlotte W. (). „Introduction to the chemistry of life”. Fundamentals of Biochemistry: Life at the molecular level (ed. Fifth). Hoboken, New Jersey: Wiley. pp. 1–22. ISBN 978-1-11-891840-1.
  6. ^ Darwin, Charles (). On the Origin of Species (ed. 2nd). London: John Murray. p. 490.
  7. ^ Lewontin, Richard C. (noiembrie 1970). „The Units of Selection” (PDF). Annual Review of Ecology and Systematics1: 1–18. doi:10.1146/annurev.es.01.110170.000245ISSN 1545-2069JSTOR 2096764Arhivat (PDF) din originalul de la .
  8. ^ Futuyma, Douglas J.; Kirkpatrick, Mark (). „Evolutionary Biology”. Evolution(ed. Fourth). Sunderland, Massachusetts: Sinauer Associates, Inc. pp. 3–26. ISBN 978-1-60535-605-1.
  9. ^ Kampourakis 2014, pp. 127–129
  10. ^ Doolittle, W. Ford (februarie 2000). „Uprooting the Tree of Life” (PDF). Scientific American282 (2): 90–95. Bibcode:2000SciAm.282b..90Ddoi:10.1038/scientificamerican0200-90ISSN 0036-8733PMID 10710791. Arhivat din original (PDF) la . Accesat în .
  11. ^ Glansdorff, Nicolas; Ying Xu; Labedan, Bernard (). „The Last Universal Common Ancestor: emergence, constitution and genetic legacy of an elusive forerunner”Biology Direct3: 29. doi:10.1186/1745-6150-3-29ISSN 1745-6150PMC 2478661Accesibil gratuitPMID 18613974.
  12. ^ Futuyma, Douglas J., ed. (). „Evolution, Science, and Society: Evolutionary Biology and the National Research Agenda” (PDF) (Executive summary). New Brunswick, New Jersey: Office of University Publications, Rutgers, The State University of New JerseyOCLC 43422991. Arhivat din original (PDF) la . Accesat în .
  13. a b Futuyma, Douglas J. (2005). Evolution. Sunderland, Massachusetts: Sinauer Associates, Inc. ISBN 0-87893-187-2.
  14. ^ Lande R, Arnold SJ (1983). „The measurement of selection on correlated characters”. Evolution 37: 1210–26}. doi:10.2307/2408842.
  15. ^ Ayala FJ (2007). „Darwin’s greatest discovery: design without designer”Proc. Natl. Acad. Sci. U.S.A. 104 Suppl 1: 8567–73. doi:10.1073/pnas.0701072104PMID 17494753.
  16. ^ (Gould 2002)
  17. ^ Ian C. Johnston (1999), „History of Science: Early Modern Geology”, Malaspina University-College. Accesat la 2008-01-15.
  18. ^ Bowler, Peter J. (2003). Evolution:The History of an Idea, University of California Press. ISBN 0-520-23693-9.
  19. a b Darwin, Charles (1859). On the Origin of Species (1st ed.), Londra: John Murray. pp. 1. Existența anterioară a altor idei similare a fost recunoscută în: Darwin, Charles (1861), On the Origin of Species (3rd ed.), Londra: John Murray. xiii.
  20. ^ AAAS Council (26 decembrie 1922), „AAAS Resolution: Present Scientific Status of the Theory of Evolution”, American Association for the Advancement of Science.
  21. a b „IAP Statement on the Teaching of Evolution” (PDF), The Interacademy Panel on International Issues (2006). Accesat la 2007-04-25.
  22. a b Board of Directors, American Association for the Advancement of Science (2006-02-16).„Statement on the Teaching of Evolution” (PDF), American Association for the Advancement of Science.
  23. ^ „Statements from Scientific and Scholarly Organizations”, National Center for Science Education.
  24. ^ Kutschera U, Niklas K (2004). „The modern theory of biological evolution: an expanded synthesis”. Naturwissenschaften 91 (6): 255–76. doi:10.1007/s00114-004-0515-yPMID 15241603.
  25. ^ „Special report on evolution”, New Scientist (2008-01-19).
  26. ^ Kirk, Raven & Schofield 1983, pp. 100–142, 280–321
  27. ^ Lucretius
  28. ^ Sedley, David (). „Lucretius and the New Empedocles” (PDF). Leeds International Classical Studies2 (4). ISSN 1477-3643. Arhivat din original(PDF) la . Accesat în .
  29. ^ Torrey, Harry Beal; Felin, Frances (martie 1937). „Was Aristotle an Evolutionist?”. The Quarterly Review of Biology12 (1): 1–18. doi:10.1086/394520ISSN 0033-5770JSTOR 2808399.
  30. ^ Hull, David L. (decembrie 1967). „The Metaphysics of Evolution”. The British Journal for the History of Science3 (4): 309–337. doi:10.1017/S0007087400002892JSTOR 4024958.
  31. ^ Mayr 1982, pp. 256–257* Ray 1686
  32. ^ Waggoner, Ben (). „Carl Linnaeus (1707-1778)”Evolution (Online exhibit). Berkeley, California: University of California Museum of PaleontologyArhivat din originalul de la . Accesat în .
  33. ^ Bowler 2003, pp. 73–75
  34. ^ „Erasmus Darwin (1731-1802)”Evolution (Online exhibit). Berkeley, California: University of California Museum of Paleontology. Arhivat din originalul de la . Accesat în .
  35. ^ Lamarck 1809
  36. ^ Eroare la citare: Etichetă <ref> invalidă; niciun text nu a fost furnizat pentru ref-urile numite Nardon_Grenier91
  37. ^ Ghiselin, Michael T. (). „The Imaginary Lamarck: A Look at Bogus ‘History’ in Schoolbooks”The Textbook LetterOCLC 23228649Arhivat din originalul de la . Accesat în .
  38. ^ Magner 2002[necesită pagina]
  39. ^ Jablonka, EvaLamb, Marion J. (august 2007). „Précis of Evolution in Four Dimensions”. Behavioral and Brain Sciences30 (4): 353–365. doi:10.1017/S0140525X07002221ISSN 0140-525XPMID 18081952.
  40. ^ Burkhardt & Smith 1991
  41. ^ Sulloway, Frank J. (iunie 2009). „Why Darwin rejected intelligent design”. Journal of Biosciences34 (2): 173–183. doi:10.1007/s12038-009-0020-8ISSN 0250-5991PMID 19550032.
  42. ^ Dawkins 1990[necesită pagina]
  43. ^ Sober, Elliott (). „Did Darwin write the Origin backwards?”Proc. Natl. Acad. Sci. U.S.A106 (Suppl. 1): 10048–10055. Bibcode:2009PNAS..10610048Sdoi:10.1073/pnas.0901109106ISSN 0027-8424PMC 2702806Accesibil gratuitPMID 19528655.
  44. ^ Mayr 2002, p. 165
  45. ^ Bowler 2003, pp. 145–146
  46. ^ Sokal, Robert R.; Crovello, Theodore J. (). „The Biological Species Concept: A Critical Evaluation”. The American Naturalist104 (936): 127–153. doi:10.1086/282646ISSN 0003-0147JSTOR 2459191.
  47. ^ Darwin, CharlesWallace, Alfred (). „On the Tendency of Species to form Varieties; and on the Perpetuation of Varieties and Species by Natural Means of Selection”Journal of the Proceedings of the Linnean Society of London. Zoology3 (9): 45–62. doi:10.1111/j.1096-3642.1858.tb02500.xISSN 1096-3642Arhivat din originalul de la . Accesat în .
  48. ^ Desmond, Adrian J. (). „Thomas Henry Huxley”Encyclopædia Britannica Online. Chicago, Illinois: Encyclopædia Britannica, Inc. Arhivat din originalul de la . Accesat în .
  49. ^ Liu, Y. S.; Zhou, X. M.; Zhi, M. X.; Li, X. J.; Wang, Q. L. (septembrie 2009). „Darwin’s contributions to genetics”. Journal of Applied Genetics50 (3): 177–184. doi:10.1007/BF03195671ISSN 1234-1983PMID 19638672.
  50. ^ Weiling, Franz (iulie 1991). „Historical study: Johann Gregor Mendel 1822–1884”. American Journal of Medical Genetics40 (1): 1–25; discussion 26. doi:10.1002/ajmg.1320400103PMID 1887835.
  51. ^ Wright 1984, p. 480
  52. a b Eroare la citare: Etichetă <ref> invalidă; niciun text nu a fost furnizat pentru ref-urile numite Gould02
  53. ^ Provine 1971
  54. ^ Stamhuis, Ida H.; Meijer, Onno G.; Zevenhuizen, Erik J. A. (iunie 1999). „Hugo de Vries on Heredity, 1889-1903: Statistics, Mendelian Laws, Pangenes, Mutations”. Isis90 (2): 238–267. doi:10.1086/384323JSTOR 237050PMID 10439561.
  55. ^ Bowler 1989[necesită pagina]
  56. ^ Watson, J. D.Crick, F. H. C. (). „Molecular Structure of Nucleic Acids: A Structure for Deoxyribose Nucleic Acid” (PDF). Nature171 (4356): 737–738. Bibcode:1953Natur.171..737Wdoi:10.1038/171737a0ISSN 0028-0836PMID 13054692Arhivat (PDF) din originalul de la . Accesat în It has not escaped our notice that the specific pairing we have postulated immediately suggests a possible copying mechanism for the genetic material.
  57. ^ Dobzhansky, Theodosius (martie 1973). „Nothing in Biology Makes Sense Except in the Light of Evolution” (PDF). The American Biology Teacher35 (3): 125–129. CiteSeerX 10.1.1.324.2891Accesibil gratuitdoi:10.2307/4444260JSTOR 4444260Arhivat (PDF) din originalul de la .
  58. ^ Danchin, Étienne; Charmantier, Anne; Champagne, Frances A.; Mesoudi, Alex; Pujol, Benoit; Blanchet, Simon (iunie 2011). „Beyond DNA: integrating inclusive inheritance into an extended theory of evolution”. Nature Reviews Genetics12 (7): 475–486. doi:10.1038/nrg3028ISSN 1471-0056PMID 21681209.
  59. ^ Pigliucci & Müller 2010
  60. ^ „Age of the Earth”United States Geological SurveyArhivat din originalul de la . Accesat în .
  61. ^ Dalrymple 2001, pp. 205–221
  62. ^ Manhesa, Gérard; Allègre, Claude J.; Dupréa, Bernard; Hamelin, Bruno (mai 1980). „Lead isotope study of basic-ultrabasic layered complexes: Speculations about the age of the earth and primitive mantle characteristics”. Earth and Planetary Science Letters47 (3): 370–382. Bibcode:1980E&PSL..47..370Mdoi:10.1016/0012-821X(80)90024-2ISSN 0012-821X.
  63. ^ Schopf, J. William; Kudryavtsev, Anatoliy B.; Czaja, Andrew D.; Tripathi, Abhishek B. (). „Evidence of Archean life: Stromatolites and microfossils”. Precambrian Research158 (3–4): 141–155. Bibcode:2007PreR..158..141Sdoi:10.1016/j.precamres.2007.04.009ISSN 0301-9268.
  64. ^ Raven & Johnson 2002, p. 68
  65. ^ Wade, Nicholas (). „Meet Luca, the Ancestor of All Living Things”The New York Times. New York: The New York Times CompanyISSN 0362-4331Arhivat din originalul de la . Accesat în .
  66. ^ Trevors, Jack T.; Psenner, Roland (decembrie 2001). „From self-assembly of life to present-day bacteria: a possible role for nanocells”. FEMS Microbiology Reviews25(5): 573–582. doi:10.1111/j.1574-6976.2001.tb00592.xISSN 1574-6976PMID 11742692.
  67. ^ Darwin 1859, p. 1
  68. ^ Darwin, Charles (). Notebook B. p. 25.
  69. ^ Varki, Ajit; Altheide, Tasha K. (decembrie 2005). „Comparing the human and chimpanzee genomes: searching for needles in a haystack”. Genome Research15(12): 1746–1758. doi:10.1101/gr.3737405ISSN 1088-9051PMID 16339373.
  70. ^ Cavalier-Smith, Thomas (). „Cell evolution and Earth history: stasis and revolution”Philosophical Transactions of the Royal Society B: Biological Sciences361 (1470): 969–1006. doi:10.1098/rstb.2006.1842ISSN 0962-8436PMC 1578732Accesibil gratuitPMID 16754610.
  71. ^ Schopf, J. William (). „Fossil evidence of Archaean life”Philosophical Transactions of the Royal Society B: Biological Sciences361 (1470): 869–885. doi:10.1098/rstb.2006.1834ISSN 0962-8436PMC 1578735Accesibil gratuitPMID 16754604.
  72. ^ Poole, Anthony M.; Penny, David (ianuarie 2007). „Evaluating hypotheses for the origin of eukaryotes”. BioEssays29 (1): 74–84. doi:10.1002/bies.20516ISSN 0265-9247PMID 17187354.
  73. ^ Dyall, Sabrina D.; Brown, Mark T.; Johnson, Patricia J. (). „Ancient Invasions: From Endosymbionts to Organelles”. Science304 (5668): 253–257. Bibcode:2004Sci…304..253Ddoi:10.1126/science.1094884ISSN 0036-8075PMID 15073369.
  74. ^ Martin, William (octombrie 2005). „The missing link between hydrogenosomes and mitochondria”. Trends in Microbiology13 (10): 457–459. doi:10.1016/j.tim.2005.08.005ISSN 0966-842XPMID 16109488.
  75. ^ Zimmer, Carl (). „Genetic Flip Helped Organisms Go From One Cell to Many”The New York Times. New York: The New York Times Company. ISSN 0362-4331Arhivat din originalul de la . Accesat în .
  76. ^ Această mărime reprezintă un concept introdus de geneticianul american Sewall Wright și se calculează cu formula {\displaystyle N_{e}={4N_{f}N_{m} \over N_{f}+N_{m}}}, unde Nf reprezintă numărul de femele, iar Nm de masculi din cadrul populației.
  77. a b Whitlock M (2003). „Fixation probability and time in subdivided populations”. Genetics 164 (2): 767–79. PMID 12807795.
  78. a b c Harwood AJ (1998).„Factors affecting levels of genetic diversity in natural populations”. Philos. Trans. R. Soc. Lond., B, Biol. Sci. 353 (1366): 177–86. doi:10.1098/rstb.1998.0200PMID 9533122.
  79. ^ Lande R (1989). „Fisherian and Wrightian theories of speciation”. Genome 31 (1): 221–27. PMID 2687093.
  80. ^ Morjan C, Rieseberg L (2004). „How species evolve collectively: implications of gene flow and selection for the spread of advantageous alleles”. Mol. Ecol. 13 (6): 1341–56. doi:10.1111/j.1365-294X.2004.02164.xPMID 15140081.
  81. ^ Su H, Qu L, He K, Zhang Z, Wang J, Chen Z, Gu H (2003). „The Great Wall of China: a physical barrier to gene flow?”. Heredity 90 (3): 212–19. doi:10.1038/sj.hdy.6800237PMID 12634804.
  82. ^ Sturm RA, Frudakis TN (2004). „Eye colour: portals into pigmentation genes and ancestry”. Trends Genet. 20 (8): 327–32. doi:10.1016/j.tig.2004.06.010PMID 15262401.
  83. a b Pearson H (2006). „Genetics: what is a gene?”. Nature 441 (7092): 398–401. doi:10.1038/441398aPMID 16724031.
  84. ^ Peaston AE, Whitelaw E (2006). „Epigenetics and phenotypic variation in mammals”. Mamm. Genome 17 (5): 365–74. doi:10.1007/s00335-005-0180-2PMID 16688527.
  85. ^ Oetting WS, Brilliant MH, King RA (1996). „The clinical spectrum of albinism in humans”. Molecular medicine today 2 (8): 330–35. doi:10.1016/1357-4310(96)81798-9PMID 8796918.
  86. ^ Mayeux R (2005). „Mapping the new frontier: complex genetic disorders”. J. Clin. Invest. 115 (6): 1404–07. doi:10.1172/JCI25421PMID 15931374.
  87. a b Wu R, Lin M (2006). „Functional mapping – how to map and study the genetic architecture of dynamic complex traits”. Nat. Rev. Genet. 7 (3): 229–37. doi:10.1038/nrg1804PMID 16485021.
  88. ^ Gavrilets S (2003). „Perspective: models of speciation: what have we learned in 40 years?”. Evolution 57 (10): 2197–215. doi:10.1554/02-727PMID 14628909.
  89. ^ Rice, W.R.; Hostert, E.E. (1993). „Laboratory experiments on speciation: what have we learned in 40 years”. Evolution 47 (6): 1637–1653. doi:10.2307/2410209. Accesat la 19 mai 2008.
    • Jiggins CD, Bridle JR (2004). „Speciation in the apple maggot fly: a blend of vintages?”. Trends Ecol. Evol. (Amst.) 19 (3): 111–4. doi:10.1016/j.tree.2003.12.008PMID 16701238.
    • Boxhorn, J (1995). „Observed Instances of Speciation”. TalkOrigins Archive. Accesat la 2008-12-26.
    • Weinberg JR, Starczak VR, Jorg, D (1992). „Evidence for Rapid Speciation Following a Founder Event in the Laboratory”. Evolution 46 (4): 1214–20. doi:10.2307/2409766.
  90. ^ Herrel, A.; Huyghe, K.; Vanhooydonck, B.; Backeljau, T.; Breugelmans, K.; Grbac, I.; Van Damme, R.; Irschick, D.J. (2008). „Rapid large-scale evolutionary divergence in morphology and performance associated with exploitation of a different dietary resource”. Proceedings of the National Academy of Sciences 105 (12): 4792–5. doi:10.1073/pnas.0711998105PMID 18344323.
  91. ^ Losos, J.B. Warhelt, K.I. Schoener, T.W. (1997). „Adaptive differentiation following experimental island colonization in Anolis lizards”. Nature 387 (6628): 70–73. doi:10.1038/387070a0.
  92. ^ Draghi J, Turner P (2006). „DNA secretion and gene-level selection in bacteria”. Microbiology (Reading, Engl.) 152 (Pt 9): 2683–8. PMID 16946263. * Mallet J (2007). „Hybrid speciation”. Nature 446 (7133): 279–83. doi:10.1038/nature05706PMID 17361174.
  93. ^ Butlin RK, Tregenza T (1998). „Levels of genetic polymorphism: marker loci versus quantitative traits”Philos. Trans. R. Soc. Lond., B, Biol. Sci. 353 (1366): 187–98. doi:10.1098/rstb.1998.0201PMID 9533123.
  94. ^ Wetterbom A, Sevov M, Cavelier L, Bergström TF (2006). „Comparative genomic analysis of human and chimpanzee indicates a key role for indels in primate evolution”. J. Mol. Evol. 63 (5): 682–90. doi:10.1007/s00239-006-0045-7PMID 17075697.
  95. a b c Bertram J (2000). „The molecular biology of cancer”. Mol. Aspects Med. 21 (6): 167–223. doi:10.1016/S0098-2997(00)00007-8PMID 11173079.
  96. a b Aminetzach YT, Macpherson JM, Petrov DA (2005). „Pesticide resistance via transposition-mediated adaptive gene truncation in Drosophila”. Science 309 (5735): 764–67. doi:10.1126/science.1112699PMID 16051794.
  97. ^ Burrus V, Waldor M (2004). „Shaping bacterial genomes with integrative and conjugative elements”. Res. Microbiol. 155 (5): 376–86. doi:10.1016/j.resmic.2004.01.012PMID 15207870.
  98. ^ Sawyer SA, Parsch J, Zhang Z, Hartl DL (2007). „Prevalence of positive selection among nearly neutral amino acid replacements in Drosophila”. Proc. Natl. Acad. Sci. U.S.A. 104 (16): 6504–10. doi:10.1073/pnas.0701572104PMID 17409186.
  99. ^ Sniegowski P, Gerrish P, Johnson T, Shaver A (2000). „The evolution of mutation rates: separating causes from consequences”. Bioessays 22 (12): 1057–66. doi:10.1002/1521-1878(200012)22:12<1057::AID-BIES3>3.0.CO;2-WPMID 11084621.
  100. ^ Drake JW, Charlesworth B, Charlesworth D, Crow JF (1998). „Rates of spontaneous mutation”. Genetics 148 (4): 1667–86. PMID 9560386.
  101. ^ Holland J, Spindler K, Horodyski F, Grabau E, Nichol S, VandePol S (1982). „Rapid evolution of RNA genomes”. Science 215 (4540): 1577–85. doi:10.1126/science.7041255PMID 7041255.
  102. ^ Carroll SB, Grenier J, Weatherbee SD (2005). From DNA to Diversity: Molecular Genetics and the Evolution of Animal Design. Second Edition. Oxford: Blackwell Publishing. ISBN 1-4051-1950-0.
  103. ^ Harrison P, Gerstein M (2002). „Studying genomes through the aeons: protein families, pseudogenes and proteome evolution”. J Mol Biol 318 (5): 1155–74. doi:10.1016/S0022-2836(02)00109-2PMID 12083509.
  104. ^ Orengo CA, Thornton JM (2005). „Protein families and their evolution-a structural perspective”. Annu. Rev. Biochem. 74: 867–900. doi:10.1146/annurev.biochem.74.082803.133029PMID 15954844.
  105. ^ Long M, Betrán E, Thornton K, Wang W (November 2003). „The origin of new genes: glimpses from the young and old”. Nat. Rev. Genet. 4 (11): 865–75. doi:10.1038/nrg1204PMID 14634634.
  106. ^ Wang M, Caetano-Anollés G (2009). „The evolutionary mechanics of domain organization in proteomes and the rise of modularity in the protein world”. Structure 17 (1): 66–78. doi:doi:10.1016/j.str.2008.11.008.
  107. ^ Bowmaker JK (1998). „Evolution of colour vision in vertebrates”. Eye (London, England) 12 (Pt 3b): 541–47.PMID 9775215.
  108. ^ Gregory TR, Hebert PD (1999). „The modulation of DNA content: proximate causes and ultimate consequences”. Genome Res. 9 (4): 317–24. PMID 10207154.
  109. ^ Zhang J, Wang X, Podlaha O (2004). „Testing the chromosomal speciation hypothesis for humans and chimpanzees”. Genome Res. 14 (5): 845–51. doi:10.1101/gr.1891104PMID 15123584.
  110. ^ Ayala FJ, Coluzzi M (2005). „Chromosome speciation: humans, Drosophila, and mosquitoes”. Proc. Natl. Acad. Sci. U.S.A. 102 Supplement 1: 6535–42. doi:10.1073/pnas.0501847102PMID 15851677.
  111. ^ Hurst GD, Werren JH (2001). „The role of selfish genetic elements in eukaryotic evolution”. Nat. Rev. Genet. 2 (8): 597–606. doi:10.1038/35084545PMID 11483984.
  112. ^ Radding C (1982). „Homologous pairing and strand exchange in genetic recombination”. Annu. Rev. Genet. 16: 405–37. doi:10.1146/annurev.ge.16.120182.002201PMID 6297377.
  113. ^ Agrawal AF (2006). „Evolution of sex: why do organisms shuffle their genotypes?”. Curr. Biol. 16 (17): R696. doi:10.1016/j.cub.2006.07.063PMID 16950096.
  114. ^ O’Neil, Dennis (2008).” Hardy-Weinberg Equilibrium Model”The synthetic theory of evolution: An introduction to modern evolutionary concepts and theories. Behavioral Sciences Department, Palomar College. Accesat la 2008-01-06.
  115. ^ Bright, Kerry (2006).„Causes of evolution”Teach Evolution and Make It Relevant. National Science Foundation. Accesat la 2007-12-30.
  116. ^ Differences in HERV-K LTR insertions in orthologous loci of humans and great apes. Lebedev YB1, Belonovitch OS, Zybrova NV, Khil PP, Kurdyukov SG, Vinogradova TV, Hunsmann G, Sverdlov ED. 18 Apr. 2000
  117. ^ Rudwick M.J.S. 1972. The meaning of fossils: episodes in the history of palaeontology. Chicago University Press.
  118. ^ Whewell, William 1837. History of the inductive sciences, from the earliest to the present time. vol III, Parker, London. Book XVII The palaeotiological sciences. Chapter 1 Descriptive geology, section 2. Early collections and descriptions of fossils, p405.
  119. ^ Bowler, Peter H. 2003. Evolution: the history of an idea. 3rd ed, University of California Press.
  120. ^ Prothero, Donald R. 2007. Evolution: what the fossils say and why it matters. Columbia University Press, New York. ISBN 978-0-231-13962-5
  121. a b Simpson G.G. 1951. Horses: the story of the horse family in the modern world and through sixty million years of history. Oxford, New York. (despite the title, the earliest record of the horse is 52 mya)
  122. ^ Singer, Ben 2005. A brief history of the horse in America. Canadian Geographic Magazine[1]
  123. ^ Hendry AP, Kinnison MT (2001). „An introduction to microevolution: rate, pattern, process”. Genetica 112–113: 1–8. doi:10.1023/A:1013368628607PMID 11838760.
  124. ^ Leroi AM (2000). „The scale independence of evolution”. Evol. Dev. 2 (2): 67–77. doi:10.1046/j.1525-142x.2000.00044.xPMID 11258392.
  125. ^ Orr H (2005). „The genetic theory of adaptation: a brief history”. Nat. Rev. Genet. 6 (2): 119–27. doi:10.1038/nrg1523PMID 15716908.
  126. ^ Nakajima A, Sugimoto Y, Yoneyama H, Nakae T (2002). „High-level fluoroquinolone resistance in Pseudomonas aeruginosa due to interplay of the MexAB-OprM efflux pump and the DNA gyrase mutation”. Microbiol. Immunol. 46 (6): 391–95. PMID 12153116.
  127. ^ Blount ZD, Borland CZ, Lenski RE (June 2008). „Inaugural Article: Historical contingency and the evolution of a key innovation in an experimental population of Escherichia coli”. Proc. Natl. Acad. Sci. U.S.A. 105 (23): 7899–7906. doi:10.1073/pnas.0803151105PMID 18524956.
  128. ^ Okada H, Negoro S, Kimura H, Nakamura S (1983). „Evolutionary adaptation of plasmid-encoded enzymes for degrading nylon oligomers”. Nature 306 (5939): 203–6. doi:10.1038/306203a0PMID 6646204.
  129. ^ Ohno S (April 1984). „Birth of a unique enzyme from an alternative reading frame of the preexisted, internally repetitious coding sequence”. Proc. Natl. Acad. Sci. U.S.A. 81 (8): 2421–5. doi:10.1073/pnas.81.8.2421PMID 6585807PMC: 345072.
  130. ^ Copley SD (June 2000). „Evolution of a metabolic pathway for degradation of a toxic xenobiotic: the patchwork approach”. Trends Biochem. Sci. 25 (6): 261–5. PMID 10838562.
  131. ^ Crawford RL, Jung CM, Strap JL (October 2007). „The recent evolution of pentachlorophenol (PCP)-4-monooxygenase (PcpB) and associated pathways for bacterial degradation of PCP”. Biodegradation 18 (5): 525–39. doi:10.1007/s10532-006-9090-6PMID 17123025.
  132. ^ Wade MJ (2007). „The co-evolutionary genetics of ecological communities”. Nat. Rev. Genet. 8 (3): 185–95. doi:10.1038/nrg2031PMID 17279094.
  133. ^ Geffeney S, Brodie ED, Ruben PC, Brodie ED (2002). „Mechanisms of adaptation in a predator-prey arms race: TTX-resistant sodium channels”. Science 297 (5585): 1336–9. doi:10.1126/science.1074310PMID 12193784.
  134. ^ Sachs J (2006). „Cooperation within and among species”. J. Evol. Biol. 19 (5): 1415–8; discussion 1426–36. doi:10.1111/j.1420-9101.2006.01152.xPMID 16910971.
  135. ^ Paszkowski U (2006). „Mutualism and parasitism: the yin and yang of plant symbioses”. Curr. Opin. Plant Biol. 9 (4): 364–70. doi:10.1016/j.pbi.2006.05.008PMID 16713732.
  136. ^ Evolution Is Religion-Not Science | The Institute for Creation Research
  137. ^ „In one form or another, Theistic Evolutionism is the view of creation taught at the majority of mainline Protestant seminaries, and it is the official position of the Catholic church”. Scott, 271

Bibliografie

  • Gould, Stephen Jay (mai 1981). „Evolution as Fact and Theory”. Discover. Waukesha, WI: Kalmbach Publishing2 (5): 34–37.
  • Charles Darwin – On The Origin of Species By Means of Natural Selection or the Preservation of Favoured Races in the Struggle for Life, Heritage Press 1963 / New York, Avenel Books 1979 / Grolier Enterprises Corp. 1981
  • Charles Darwin – The Descent Of Man, And Selection In Relation To SexPrinceton University Press, Princeton 1981, ISBN 0-691-02369-7
  • Richard DawkinsThe Selfish Gene. Reissued in new covers. Oxford University Press, Oxford 1999, ISBN 0-19-286092-5
  • Richard Dawkins: The Blind Watchmaker. Reissued. Penguin, London u.a. 2000, ISBN 0-14-029122-9
  • Carl Zimmer – Evolution: The Triumph of an Idea, HarperCollins, London 2001, ISBN 0-06-019906-7
  • Nick Barton, Derek Briggs, J.A. Eisen, D.B. Goldstein, N.H. Patel – Evolution, Cold Spring Harbor Laboratory Press 2007, ISBN 0-87969-684-2
  • Jerry Coyne, H. Allen Orr – Speciation, Sinauer Associates, Sunderland 2004, ISBN 0-87893-089-2
  • Douglas J. Futuyma – Evolution, Sinauer Associates, Sunderland 2005, ISBN 0-87893-187-2
  • Stephen Jay Gould – The Structure of Evolutionary Theory, Belknap Press (Harvard University Press), Cambridge 2002, ISBN 0-674-00613-5
  • John Maynard Smith, Eörs Szathmáry – The Major Transitions in Evolution, Oxford University Press, Oxfordshire 1997, ISBN 0-19-850294-X
  • Numbers, Ronald, The Creationists: From Scientific Creationism to Intelligent Design, Expanded Edition, 2006, Harvard University Press, ISBN 0674023390
  • Scott, Eugenie C., „Antievolution and Creationism in the United States”, Annual Review of Anthropology, Vol. 26, (1997), pp. 263–289, JSTOR

Legături externe

Subiecte de bază în biologie evoluționistă

Procese ale evoluțieiadaptare – dovadă – macroevoluție – microevoluție
Mecanismeselecție – mutație
Modurianageneză – catageneză – cladogeneză
IstorieIstoria gândirii evoluționiste – Charles Darwin – Originea speciilor – sinteză  evoluționară modernă – Critica evoluției
SubtemeGenetica populației – Genetică ecologică – evoluție umană – evoluție moleculară – filogenetică – sistematică
Listă de subiecte legate de biologia evoluționistă | Cronologia evoluției | Cronologia evoluției umane
Meniu de navigare

Zece mituri despre ateism

download - Copie

Publicat de G.F. la data: 24 – Decembrie – 2012, categoria: Coltul scepticului

Ateii sunt adesea considerati ca fiind intoleranti, imorali, deprimati, indiferenti la frumusetile naturii si imuni, din punct de vedere dogmatic, la dovezile ce sprijina existenta supranaturalului.

Chiar si John Locke, unul dintre fondatorii iluminismului, considera ca ateismul  “nu ar trebui tolerat sub nicio forma” deoarece, zice el, “promisiunile, intelegerile si juramintele, care reprezinta liantul societatii umane, nu au nicio insemnatate pentru un ateu”.

Asta se intampla in urma cu 300 de ani. In prezent, tinand cont ca, in orice societate, ateii se gasesc de cele mai multe ori printre oamenii inteligenti si cu educatie stiintifica, este important sa inlaturam miturile ce raspandesc idei gresite despre ateism.

1.Ateul considera viata ca fiind lipsita de sens.

Din contra, credinciosul considera deseori ca viata e lipsita de sens si isi imagineaza ca acest lucru va fi rascumparat de promisiunea unei fericiri eterne dincolo de mormant. Ateul tinde sa fie sigur de faptul ca viata este pretioasa. Viata capata sens atunci cand e traita cu adevarat. Relatiile noastre cu cei pe care ii iubim au sens acum; nu este necesar ca ele sa dureze o vesnicie ca sa capete sens. Ateul considera ca aceasta teama de nimicie este… o nimicnicie.

2.Ateismul este responsabil de cele mai mari crime din istoria umanitatii.

Credinciosul asociaza adesea crimele lui Hitler, Stalin, Mao si Pol Pot cu necredinta. Problema fascismului si a comunismului nu e ca au fost prea critice cu religia; problema e ca au fost mult prea asemanatoare religiei. Asemenea regime sunt dogmatice si genereaza culturi a personalitatii ce nu pot fi deosebite de adorarea personalitatilor religioase. Auschwitz, gulagul siberian si campurile mortii nu sunt exemple a ceea ce se intampla atunci cand omul respinge dogma religioasa; ele sunt exemple a ceea ce se intampla cand dogmele politice, rasiale si nationaliste o iau razna. Nu exista nicio societate, in istoria umana, care sa fi avut de suferit pentru ca a devenit prea rezonabila.

3. Ateismul este dogmatic.

Evreii, crestinii si musulmanii sustin ca scripturile lor sunt atat de presciente nevoilor umanitatii incat nu ar fi putut fi scrise decat sub indrumarea unei zeitati omnisciente. Ateul este o simpla persoana careia i-a fost facuta cunoscuta aceasta afirmatie, s-a documentat si apoi a considerat ca afirmatia este ridicola. Istoricul Stephen Henry Roberts a zis: “Eu sustin ca suntem amandoi atei. Eu cred in mai putin cu un zeu ca tine. Atunci cand o sa intelegi de ce respingi pe toti ceilalti zei posibili, o sa intelegi de ce eu il resping pe al tau”.

4. Ateul crede ca Universul a aparut intamplator.

Nimeni nu stie cum a aparut Universul nostru. Nici macar nu se poate vorbi concret despre „inceputul” sau „crearea” Universului, din moment ce aceste idei invoca conceptul timpului, iar noi vorbim de originea spatio-temporala a Universului.

Notiunea conform careia ateii cred ca totul a aparut intamplator, este folosita drept critica a evolutiei darwiniene. In cartea  „Dumnezeu: O amagire”, Richard Dawkins explica: „reprezinta o intelegere grosolana a teoriei evolutioniste. Desi nu stim cum s-a ajuns de la chimia Pamantului la biologie, stim ca diversitatea si complexitatea lumii vii nu este produsul unei simple intamplari. Evolutia este o combinatie de mutatii aleatorii si selectie naturala. Darwin a ajuns la ideea de „selectie naturala” prin analogie cu „selectia artificiala” facuta de crescatorii de animale. In ambele cazuri, selectia exercita un efect non-aleatoriu in dezvoltarea unei specii”.

5. Ateismul nu are legatura cu stiinta.

Este posibil sa fii cercetator si sa crezi in Dumnezeu, dar gandirea stiintifica tinde sa erodeze credinta religioasa. In America, sondajele arata ca 90% din populatie crede intr-un Dumnezeu personal; dar 93% din membrii Academiei Nationale de Stiinte nu cred in asa ceva.

6. Ateul este arogant.

Atunci cand cercetatorii nu stiu ceva – de exemplu, cum a aparut Universul sau cum au aparut primele molecule capabile de reproducere – ei recunosc asta. A pretinde cunoasterea unor lucruri pe care nu le cunosti implica o mare raspundere in stiinta. Si cu toate acestea e exact modul de gandire a religiei. Una dintre ironiile fundamentale ale discursurilor religioase poate fi gasita in frecventa cu care credinciosii se felicita pentru umilinta lor, desi in timpul asta pretind ca stiu tot soiul de lucruri despre cosmologie, chimie si biologie, lucruri pe care niciun cercetator nu le stie. Atunci cand ia in considerare diverse intrebari despre cosmos si locul nostru in el, ateul isi bazeaza opiniile pe argumentele stiintei. Nu se poate numi acest lucru aroganta; e doar sinceritate intelectuala.

7. Ateul este „inchis” fata de experientele religioase.

Nimic nu poate impiedica pe un ateu sa experimenteze dragostea, extazul sau veneratia; ateii pun pret pe aceste experiente si le cauta in mod regulat. Ceea ce ateii nu fac e sa emita declaratii nejustificate (si care nu pot fi justificate) despre natura realitatii in baza acestor experiente. Nu neaga nimeni ca exista crestini a caror viata s-a imbunatatit de cand au citit Biblia si au inceput sa se roage lui Isus. Dar ce demonstreaza asta? Demostreaza ca exista anumite discipline mentale si conduite ce pot avea un efect profund asupra mintii umane. Dar experientele pozitive ale crestinilor sugereaza ca Isus este mantuitorul umanitatii? In niciun caz – deoarece hindusii, budistii, musulmanii, ba chiar si ateii au, in mod regulat, experiente similare.

De fapt, crestinii nici macar nu pot fi siguri ca Isus avea barba, daramite ca s-a nascut dintr-o virgina sau ca a inviat. Acest gen de afirmatii nu pot fi autentificate de experientele spirituale.

8. Ateul crede ca nu exista nimic dincolo de viata si intelegerea umana.

Ateii sunt liberi sa admita limitele intelegerii umane intr-un fel inaccesibil credinciosilor. Este clar ca nu intelegem complet Universul; dar este si mai clar ca nici Biblia, nici Coranul, nu contin cea mai buna intelegere a Universului. Nu stim daca in alta parte a Universului exista viata complexa, dar poate sa fie. Daca este, poate ca aceste fiinte si-au dezvoltat o intelegere a legilor naturii ce o depaseste pe a noastra. Ateii sunt liberi sa se distreze cu aceste posibilitati. Mai ales daca extraterestrii chiar exista, in acest caz continutul Bibliei sau al Coranului o sa fie mai putin impresionant pentru ei, decat este deja pentru un ateu uman.

Din punctul de vedere ateist, religiile lumii trivializeaza frumusetea adevarata si imensitatea Universului.

9. Ateul ignora faptul ca religia este benefica societatii.

Cei care pun accentul pe binefacerile sociale ale religiei nu par sa realizeze faptul ca aceste binefaceri nu demonstreaza adevarul doctrinei religioase. Exista o distinctie profunda intre o iluzie consolatoare si adevar. In orice caz, efectele pozitive ale religiei pot fi disputate. In majoritatea cazurilor, se pare ca religia ofera oamenilor rai motive de a se purta bine, atunci cand aceste motive chiar sunt disponibile. Intrebati-va, ce este mai moral, sa ajuti pe cei saraci pentru ca iti pasa de suferinta lor, sau sa o faci pentru ca tu crezi ca asa iti cere creatorul universului, si ca o sa o sa te rasplateasca pentru ca ii ajuti sau te va pedepsi, daca nu ii ajuti?

10. Ateismul nu ofera nicio baza pentru moralitate.

Daca o persoana nu intelege greseala cruzimii, in niciun caz nu va descoperi acest lucru citind Biblia sau Coranul – aceste carti abunda de exemple de cruzime umana si divina. Moralitatea noastra nu provine din religie. Noi decidem ce este bine prin folosirea intuitiilor morale ce sunt (pana la un punct) incorporate in noi, intuitii ce au fost rafinate de mii de ani de gandire asupra cauzelor si posibilitatilor fericirii umane.

De-a lungul anilor, am facut un progres moral considerabil, si nu am facut acest progres prin citirea Bibliei sau a Coranului cu mai multa atentie. Ambele carti sustin sclavia – si totusi orice societate civilizata actuala o considera o abominatiune. Lucrurile bune din scripturi pot fi valorificate pentru intelepciunea lor etica, fara sa mai credem ca ele ne-au fost inmanate de catre creatorul acestui Univers.

Sursa: samharris.org

https://ardeleanlogos.wordpress.com/ateism/zece-mituri-despre-ateism/

VIDEO+FOTO Cum arată „toleranța” activiștilor homosexuali față de religie – în curând, și în România

Pângărirea și sfărâmarea obiectelor de cult, introducerea în anus a crucifixelor și statuetelor religioase – într-un cuvânt, „toleranță”.

În timpul unei manifestații (din deja celebra serie „Slut Walk”) a activiștilor pro-homosexualitate și pro-avort care a avut loc în Brazilia, de o „atenție specială” s-au „bucurat” obiecte de cult catolice.

În fața mulțimii care îi proteja ținându-se de mâini în semn de solidaritate, doi activiști și-au arătat „toleranța” și dorința de „pace socială” și „incluziune”: au pângărit crucifixe, statuete ale Sfintei Fecioare și icoane, înainte de a le sfărâma cu ciocanul, așa după cum puteți vedea în imaginile de mai jos, relatate în presa locală de cotidianul Jornal Nacional, și în clipul video.

Cine sunt cei doi și dacă au fost sau nu sancționați nici nu mai contează. Acoperirea și acceptarea lor în mulțimea participantă la o manifestație oricum obscenă și dezgustătoare spune totul.

Cei care cunosc istorie recentă vor fi izbiți de asemănarea dintre aceste practici și cele ale bolșevicilor din perioada leninistă a Rusiei Sovietice. În definitiv, rădăcinile ideologice sunt absolut aceleași.

Treziți-vă la realitate cât mai este vreme! Nu lăsați acest ocean de mizerie morală și fizică să se întindă în România, sau veți fi blestemați de urmașii voștri pentru pedeapsa pe care o veți abate și voi, prin inacțiune și indiferență, asupra capetelor lor!

Nu vă faceți iluzii: nici în Brazilia, nici în Occidentul care azi tolerează astfel de manifestări nu a fost dintotdeauna astfel…

Citește și:

P.S. Ironic, în prima imagine a clipului, cineva scrie cuvântul #Respect…

 

https://ardeleanlogos.wordpress.com/ateism/videofoto-cum-arata-toleranta-activistilor-homosexuali-fata-de-religie-in-curand-si-in-romania/

 

 

UN SCAUN OFERIT „CU RESPECT” DE SATANA !?

download - Copie

Ionel Tuțac 

Cât de departe putem merge cu libertatea de expresie?

Pentru prima oară în istoria lui, satanismul, reprezentanții lui , afirmă în mod public că aceasta este  ”o formă de respect pentru valorile constituționale și libertatea religioasă”.  O contradicție în termeni, pentru că însăși esența satanismului este rebeliunea și lipsa de respect pentru valori.

Sâmbata, 25 iulie, în centrul orașului Detroit, SUA a avut loc dezvelirea unei statui care îl reprezintă pe Baphomet.  Inițiativa aparține Templului Satanic, un grup religios din New York, al cărei scop este să promoveze ”respectul” , să protesteze împotriva autorității ”tiranice” și împotriva Bisericii Baptiste Westboro – recunoscută pentru protestele împotriva homosexualilor. De asemenea, își propune să pătrundă în scolile publice și să promoveze acolo libertatea religioasă –în mod curios, interzicând simbolurile creștine, dar promovând satanismul. Din 2014, au început să distribuie în scoli cărți de colorat care prezintă ritualuri satanice și simboluri specifice satanismului.

Costurile monumentului se ridică la peste 100.000 de dolari. Statuia îl prezintă pe Diavolul cu un cap de țap, pe un tron de piatră împreună cu doi copii care îl privesc zâmbitori și inocenți.

Purtătorul de cuvânt al mișcării, Lucien Greaves , afirma cu această ocazie că scopul monumentului este ”să fie un scaun pe care toți oamenii în vârstă să poată sta în poalele lui Satana pentru a căuta inspirație și contemplare”.

Cât de mult putem fi înșelați? Cât de adânc s-a denaturat sensul cuvântului respect? Procesul a început cu revoluția sexuală a anilor 70 – în care ”libertatea de expresie”  a devenit o goană după promiscuitate și imoralitate. A urmat avortul declarat  ca  o formă de respect pentru drepturile femeilor. De când crima poate fi privită ca respect pentru cineva? Apoi, libertățile minorităților sexuale, libertăți care nu fac decât să înrobească, să degradeze și să umilească individul.

Asistăm la o pervetire a celor mai de preț valori pe care ni le-a lăsat Dumnezeu – libertatea de a alege, respectul față de autoritate și principii.

Un amănunt interesant este că statuia a fost dezvelită de doi bărbați care la finalul ceremoniei s-au sărutat. Totul se leagă atât de clar –  legislația care favorizează cuplurile gay, interzicerea rugăciunilor publice nu sunt nici pe departe libertate de expresie și  nici respect pentru celălalt, ci în mod evident reprezintă simbolul unei societăți aflate sub influența ocultului și orbită de cel rău.

Într-o lume alienată suntem chemați să fim cine sare si lumina – urmași ai lui Cristos. Oameni care nu se tem de întunericul lumii, pentru că lumina locuiește în ei.  Oameni care continua sa promoveze valorile Imparatiei, chiar daca suntem ironizati sau batjocoriti.

Sa ne aducem aminte mereu ca: ”Cel ce este in noi este mai mare decat cel ce este in lume”. (1 Ioan 4:4)

Ionel Tuțac

Vezi și:

ActiveNews: La Detroit s-a inaugurat statuia de bronz a lui Satana

http://newsnetcrestin.blogspot.ro/2015/07/ionel-tutac-un-scaun-oferit-cu-respect.html

https://ardeleanlogos.wordpress.com/ateism/un-scaun-oferit-cu-respect-de-satana/

Un politician, despre festivalul UNTOLD: Se invocă AntiHristul! Tinerii frumoși și sclavi au uitat când urlau după #Colectiv

Un politician clujean s-a arătat de-a dreptul revoltat de festivalul UNTOLD, acesta ajungând chiar să îl compare cu incidentul din clubul Colectiv. 

Mai exact, este vorba despre fostul președinte al Consiliului Județean Cluj, Mihai Seplecan, exclus din PNL, care și-a arătat sentimentul de revoltă pe Facebook.

„Tinerii frumosi si sclavi au uitat cand urlau dupa Colectiv ca vroiau spitale, acum sunt de acord ca megacorporatiile satanico-masonice sa cheltuiasca milioane de euro pe aducerea unor artisti membri illuminati, ei sustinand prin cumpararea biletelor acest megaritual MASONIC. Pai nu isi merita soarta atunci? La acest eveniment se vehiculeaza pe langa invocarea AntiHristului ( asta inseamna titlul UNTOLD- pentru cunoscatori) spalarea pe creier, colectarea energiei malefice, manipularea masei si sume enorme de bani.

In momentul actual, omul nu este altceva decât un robot în carne și oase un suflet mort într-un corp încă viu dar plin de boli și păcate. Toată construcția socială actuală, bazată pe competiție și pe libertinajul ăsta defect, nu face decât să ne îndepărteze de ceva sacru, pur. Fuga si disperarea dupa bani, bani si iar bani. Să se întâmple toate acestea, au trebuit șterse valorile sănătoase din mintea si inima unui om, ca apoi, să se înlocuiască cu chestii simple pe care le poate pricepe rapid orice individ dezumanizat. Condusi de teamă, răutate, invidie, disperare marea majoritate a oamenilor au ajuns niște numere sau roboți. Niște rotițe, care sunt folosite pentru ca acest mecanism al răului in lume să triumfe. E trist până la țipat și lacrimi, dar triumfă. Pământul este locul necuratului majoritatea oamenilor aparținându-i și servindu-i direct sau indirect, știind sau neștiind. Sunt oameni, care azi se văd treziți și mâine , le observi somnul adanc.
Îi vezi, cum simpla lor existență de zi cu zi nu este altceva decât o susținere etapizată a răului. Apoi, fiecare se uită în stânga și-n dreapta căutând țapi ispășitori de parcă și-au spart toate oglinzile din casă. Demență în masă, livrată prin televizor, ziare, filme, muzica, internet, școală, cluburi, etc. Apoi, aceste persoane cu sufletul vândut diavolului care îți explică , cum e perfect normal într-o societate modernă să întreții relații sexuale între persoane de acelasi sex, să te droghezi, să fumezi, să bei peste măsura, să furi, să minți, etc. In alte tari au legalizat sexul cu animalele, necrofilia si multe altele. Și uite așa, rămânem fără bărbați și apar tot felul de băieței caraghioși, fițoși, figuranți. Așa a apărut femeia care este puternică doar cu cracii goi, deschiși și țâțe puse, botoxată, disperată după un bătrân și burtos potent financiar. Morți ce respiră, cam la asta se reduce societatea românească. Ce să mai zice ce există in alte țări. Destul de greu de readus la viața acești roboți. Toate sunt lumești, trecătoare si deșertăciune.
Nu judec și nu condamn viața nimanui, pur și simplu cineva trebuie să le spuna locul în care se afla și derapajul sufletesc ce crește în ei. De aici vine totul de la suflet. Nimeni nu mai este linistit, fericit, mulțumit, împlinit. Oare de ce??? Nu vad un viitor strălucit, vor urma perioade grele cu războaie, foamete, greutati, certuri, răutăți, dezbinări si destrăbălare totala. Dar bucuroși le ducem toate.
Vreau să știți că cea mai bună zi în care trebuie să încercați să vă schimbați viața este ziua de azi.
Mâine nu va aparține, doar Domnul e stăpân peste ea. Și stati liniștiți cei care imi scrieți, mă întreabati, mă judecati, mă huliți sau mă condamnați, nu dorm în biserică, dar m-am trezit cu rugăciuni și adorm cu ele. Pace vouă si sufletelor voastre! Amin”, a scris Mihai Seplecan.

https://www.activenews.ro/stiri-social/Un-politician-despre-festivalul-UNTOLD-Se-invoca-AntiHristul-

Un grup de atei care folosesc simboluri satanice au dat în judecată Netflix şi Warner Bros

+ZOOM  Galerie foto (1)

 Companiile Netflix şi Warner Bros. au fost date în judecată de The Satanic Temple, un grup de activişti atei care se foloseşte în mod ironic de simboluri satanice pentru a promova ideile de egalitate şi dreptate socială, care le cere despăgubiri de peste 50 de milioane de dolari, potrivit Reuters.

The Satanic Temple, cu sediul în Salem, statul american Massachusetts, a dat în judecată Netflix, în calitate de distribuitor, şi Warner Bros., în calitate de producător, după ce în serialul „Chilling Adventures of Sabrina” a fost folosită imaginea unei statui a lui Baphomet, o zeitate cu cap de capră asociată cu satanismul. Statuia este expusă la sediul Templului Satanic, organizaţie care respinge, prin intermediul simbolurilor satanice, autoritatea tiranică şi militează, printre altele, pentru separarea bisericii de stat, scrie Mediafax.

Plângerea a fost depusă joi, la o instanţă din New York, pentru încălcarea drepturilor de autor, încălcarea drepturilor titularului mărcii şi afectarea imaginii.

Potrivit The Satanic Temple, al cărei nume oficial este United Federation of Churches LLC, în serialul „Chilling Adventures of Sabrina”, imaginea statuii a fost folosită în mod denaturat, sugerându-se că „promovează răul”. Imaginea statuii a apărut de mai multe ori în primul sezon al serialului şi a fost un „element cheie” al finalului acestuia.

Reprezentanţii The Satanic Temple vor ca imaginea statuii să fie eliminată din acest serial.

Reprezentanţii companiilor Netflix şi Warner Bros. au refuzat să comenteze situaţia.

Serialul „Chilling Adventures of Sabrina” este bazat pe benzile desenate omonime lansate de Archie Comics.

Personajul principal, Sabrina, pe jumătate om, pe jumătate vrăjitoare, este interpretat de actriţa Kiernan Shipka, care a jucat şi în serialul de succes produs de AMC „Mad Men”.

https://www.descopera.ro/dnews/17626777-netflix-warner-bros-date-in-judecata-de-atei

https://ardeleanlogos.wordpress.com/ateism/un-grup-de-atei-care-folosesc-simboluri-satanice-au-dat-in-judecata-netflix-si-warner-bros/

Un fost satanist avertizează: nu vă expuneți copiii influenței Halloween-ului!

Un fost satanist spune că Halloweenul nu ar trebui să fie sărbătorit, deoarece deschide o ușă pentru diavol ca să-ți blesteme familia.

În timp ce ,,febra’’ Halloween pare să atingă America în fiecare an pe 31 octombrie, doar 13% dintre creștinii din S.U.A. sunt de acord cu celebrarea acestei sărbători.

John Ramirez, un fost satanist, care era un preot de rang înalt în cultul închinării la Diavol, îi avertizează pe toți împotriva sărbătorii de Halloween, deoarece deschide ușa demonilor.
Ramirez crede că sărbătoarea, ce a vrut inițial să fie o amintire a morților, aparține Diavolului și celor ce îi sunt credincioși și spune că odată ce sărbătoriți Halloweenul, familiile ar putea fi blestemate pentru generații la rând.

Într-un interviu acordat CBN News, Ramirez a declarat: „Am fost general al împărăției întunericului în domeniul vrăjitoriei. Stăteam de vorbă cu Diavolul așa cum vorbesc cu voi astăzi. Uneori oamenii spun: ,,Am sărbătorit Halloween-ul acum 10 ani sau am făcut asta acum 15 ani sau acum 20 de ani”…dar ușa e încă deschisă. Prin faptul că ai participat la această sărbătoare ți-ai blestemat familia trei, patru generații de atunci înainte. Trebuie să fim conștienți de faptul că este un blestem.”

„Dacă în trecut ai făcut asta, trebuie să te întorci, în rugăciune, la acel moment și să renunți la el în numele Domnului Isus Hristos. Roagă-l pe Dumnezeu să te ierte, să aibă milă și să închidă acea ușă, astfel încât întreaga ta familie să scape de acestă influență întunecată”.

Cu toate acestea, pastorul Alan Rudnick crede că este potrivit pentru creștini să sărbătorească Halloweenul.

Rudnick a scris pe blogul său: „Halloweenul este adesea asociat cu conceptul păgân de Samhain, festivalul în care păgânii antici credeau că ușa dintre cele două lumi, celor vii și celor morții ar fi fost deschisă.”

,,Dar observăm de la celelalte sărbători, Crăciunul și Paștele, despre care unii spun că au legături păgâne, însă asta nu ne împiedică să le celebrăm.’’

Halloweenul marchează noaptea tuturor sfinților, o perioadă de omagiu adusă morților, sfinților și martirilor creștini. Sărbătorile de Halloween sunt înrădăcinate la începutul iernii galice, cunoscute sub numele de Samhai.

Samhain este un vechi festival galic ce marchează începutul iernii și sfârșitul perioadelor de recoltare.

Este celebrată în mod tradițional în perioada 31 octombrie – 1 noiembrie – la jumătatea distanței dintre echinocțiul de toamnă și solstițiul de iarnă.

Sursa: expres.co.uk

Pagina de Discuţii de pe Forum – UN RASPUNS BAPTIST – Caius Obeada

download - Copie

Pagina de Discuţii de pe Forum

Forum la ziua.net Oradea – 3/20/2004 – http://www.ziua.net/f.php?year=2004&thread=7782&id=39339

UN RASPUNS BAPTIST

Avind in vedere ca mica prezentare a Duhului Sfint este facuta dintr-o perspectiva a credintei Ortodoxe, trebuiesc metionate citeva puncte dintr-o perspective Baptista, avind in vedere ca nu suntem Protestanti si nu suntem inclusi ca opinie in aceasta lucrare. Observatiile facute nu au un sens de critica, ci de o pozitionare a intelegerii Baptiste in acest subiect. In ce priveste credinta Baptista noi credem si afirmam urmatoarele despre a treia persoana a Dumnezeirii:

Noi credem ca Duhul Sfint exista din vesnicie ca a Treia persoana din Dumnezeire (Fapte 5:3-4), si este egal în esenta cu Tatal si cu Fiul (Matei 28:19; 2 Cor. 13:14). Poseda atributele personalitatii: intelect (1 Cor. 2:11; Rom. 8:26-27), vointa (1 Cor. 12:11), sentimente (Efes. 4:30) si comunicare (Fapte 8:29).

Poseda de asemenea toate atributele divinitatii: atotstiinta (1 Cor. 2:10-11), atotprezenta (Ps. 139:7-10), atotputernicie (Gen. 1-2), adevar (1 Ioan 5:7), si eternitate (Evrei 9:14).

Lucrarile Duhului Sfint sunt numeroase. În legatura cu lumea, El a fost activ în creatie (Gen. 1:2), Îl înalta pe Hristos (Ioan 16:14), convinge oameni (Ioan 16:7-11), si opreste pacatul spre a nu se manifesta în toata forta lui (2 Tes. 2:6-7). În legatura cu Scriptura, El a fost agentul activ în inspiratie (2 Pet. 1:21). În legatura cu cei credinciosi El regenereaza (Tit. 3:5), boteaza (1 Cor. 12:13), locuieste în ei (Rom. 8:9), pecetluieste (Efes. 1:13), controleaza (Efes. 5:18), asigura (Rom. 8:16), convinge (Rom. 8:14;Gal. 5:18), lumineaza (1 Cor. 2:15); 1 Ioan 2:20,27) si este arvuna noastra (Efes. 1:14).

Credinciosul traieste prin Duhul Sfint, si duce un mod de viata in conformitate cu ceea ce Duhul Sfint vrea, (Galateni 5:16; 25; Efeseni 5:18)

Toti credinciosii sunt botezati cu Duhul Sfint (1 Cor 12:13), dar nu toti sunt plini de Duh, adica nu toti dau voie in totalitate Duhului Sfint sa conduca viata lor, nu doresc umplerea deplina.

Noi credem ca darurile Duhului Sfint sunt capacitati date de Dumnezeu pentru serviciul bisericii locale (1 Cor. 12:18; 1 Pet. 4:10).

Darurile miraculoase ca: vorbirea în limbi, vindecarile, cunoasterea sau profetia au fost temporare si intentionate pentru a confirma mesagerii lui Dumnezeu în veacul apostolic (2 Cor. 12:12; Evrei 2:2-4), si ca au încetat odata ce Noul Testament a fost complet (1 Cor. 13:8-11).

Aceste daruri au fost distribuite de Duhul Sfint dupa cum El a voit, nimic nu-L impiedica sa daruiasca cui vrea El aceste daruri si astazi, dar in nici un caz El nu daruieste darurile lui pentru mindrie spirituala (1 Cor. 12:11).

Ceea ce este absolut necesar in acest veac nu sunt atit de mult darurile Duhului Sfint ci roada Lui, (Gal 5:22-23).

Aceasta roada o produce Duhul Sfint si nu este produsul eforturilor umane.

Crestinul trebuie sa faca ceea ce scrie in Galateni 5:24: “cei ce sunt ai Lui Cristos Isus si-au rastignit firea paminteasca impreuna cu patimile ai poftele ei.” In astfel de credinciosi, Duhul Sfint are mediul prielnic sa rodeasca, si va rodi.

Prezentarea de mai sus este parte a crezului Baptist in ce priveste Duhul Sfint.

Analizind articolul scris in opinia credintei Ortodoxe, trebuie sa fac citeva aditionari care ar face cunoscuta pozitia teologica Baptista.

  1. In ce priveste HARUL, este scris: „Harul (energia, puterea sau lucrarea dumnezeiasca care izvoraste din Sf. Treime si se revarsa prin Duhul Sfant asupra oamenilor) din Sfintele Taine ale Bisericii (Botezul, Mirungerea, Spovedania, impartasania, cununia, Maslul Hirotonia) este lucrarea Sfantului Duh.”

Citind definitia sau afirmatia de mai sus, este foarte greu sa intelegi ce vrea autorul sa faca cunoscut. Daca eliminam parantezele am citi:

„Harul din Sfintele Taine ale Bisericii este lucrarea Sfantului Duh.”

In ce priveste credinta Baptista, Harul nu este o energie si nu are ca sursa exclusiva Duhul Sfint. O definitie a harului data de Dr. Jerry Bridges spune ca: „Harul este o favoare a lui Dumnezeu prin Cristos catre oameni care merita judecata Sa.”

Harul este un act al Dumnezeirii, o favoare care este data omului pacatos. Nu este o energie, nu vine prin Biserica si nu este o lucrare a Duhului Sfint. Manifestarea favorului pe care Dumnezeirea o face a fost vazuta in actul de Ispasirii a lui Cristos.

  1. In ce priveste Sfinta Euharistie este scris: „Prin Sfanta Euharistie il primim pe Hristos dar prefacerea painii si vinului in Sfantul Trup si Sfantul Sange si pregatirea noastra pentru aceasta primire o face Duhul Sfant.”

Credinta Baptista nu impartaseste aceiasi opinie cu Biserica Ortodoxa din lipsa de dovada teologica a afirmatiilor pe care teologii ortodocsi o fac. Baptistii nu cred in transformarea painei si a vinului in trupul si singele Domnului Isus. Nu este o invatatura care sa fie argumentata Biblic. Biblia vorbeste de o reprezentanta a corpului si a singelui lui Isus in piine si vin, insa nu vorbeste de actul mistic care ar avea loc in baza sfintirii celor doua elemente, de o transformare fizica a acestor elemente. O transformare fizica ar incalca si contrazice legea lui Moise prin care era interzis a se folosi ca bautura singele animalelor sau oricare alt singe. Implicatia teologica pe care o astfel de transformare ar avea loc, contrazice principiile Biblice pe care le citim pe paginile Bibliei.

III. In ce priveste opinia Protestanta.

Avind in vedere ca Protestantismul are o reprezentanta mai larga, ar fi necesar sa se faca cunoscut depsre care Protestanti este vorba.

De exemplu, Luterani se deosebesc de Presbiterieni in multe doctrine Biblice. In ce priveste Sfinta Treime, este cunoscut si acceptat de toti, chiar si de teologii ortodocsi, ca Biblia prezinta diferite manifestari a Dumnezeirii in diferite circumstante istorice. Este adevarat ca Dumnezeu Tatal este mai predominant in prezentarile Vechiului Testament, asa cum este adevarat ca Isus si Duhul Sfint au o reprezentata semnificativa in aceasta perioada. Faptul ca Duhul Sfint este mai vizibil in perioada formarii Bisericii Primare, nu inseamna ca prezenta Tatalui si a lui Isus Cristos joaca un loc secundar. Baptistii cred ca in economia (organizarea) lui Dumnezeu, Tatal, Fiul si Duhul Sfint sunt trei persoane care sunt egale, au roluri diferite in ce priveste Creatie, cu responsabilitati care se completeaza unul pe altul.

Trinatatea nu este o ierarhie in care unul este pe un loc superior fata de altul, ci este o unitate a diversitati in actiune a Dumnezeirii.

Parintii primelor secole sau luptat din rasputeri sa poate explica o Trinitate care nu este o pluritate de Dumnezei, ci o unitate a manifestarii unui Dumnezeu Triunic. Un studiu al scrierilor sfintului Tertulian si Augustin, ar ajuta sa se inteleaga forma teologica explicata si inteleasa de Biserica Primara, si sustinuta si in zilele noastre de unii teologi printre care sunt si teologii Baptisti.

Sper ca aceste observatii sa fie luate nu ca o contrazicere a pozitie si invataturilor ortodoxe, ci ca o comparatie teologica in ce priveste teologia Baptista.

Cu respect,  Caius Obeada

http://publicatia.voxdeibaptist.org/discutii_forum_mai07.htm

DIVIZIUNILE BIBLIOLOGIEI – Autoritatea pentru Adevar – LIBERTATE ŞI AUTORITATE, de J.I. Packer.

download - Copie

LIBERTATE ŞI AUTORITATE  de J.I. Packer

„Autoritatea” este un cuvânt care îi face pe oameni să se gândească la lege şi la ordine, direcţie şi restricţie, comandă şi control, dominare şi supunere, respect şi ascultare. Atunci, cum reacţionaţi dvs. la aceste idei? Au ele vre-un loc în viziunea voastră despre viaţă ca fiind bună şi dulce? Dacă lucrurile stau aşa, atunci sunteţi neobişnuit. O tragedie a timpului nostru este că, având aceste asocieri, cuvântul „autoritate” a devenit aproape un cuvânt murdar în lumea din vest, în timp ce opoziţia faţă de autoritatea din şcoli, familii şi în general în societate este acceptată cu plăcere ca fiind ceva care este cel puţin ne-vătămătoare şi probabil mai degrabă excelentă.

Cum se face că mulţi oameni din ziua de azi tolerează expresiile de sfidare şi de dezordine în societate care în urmă cu un secol erau considerate intolerabile? De unde provine această toleranţă pasionată care a măcelărit atât de multe cămine, şcoli şi vieţi individuale? Ce se întâmplă aici? Ce se întâmplă cu noi?

CĂUTAREA LIBERTĂŢII

Răspunsul la aceste întrebări se găseşte în faptul că „libertatea” este aproape un cuvânt magic azi. Din timpul celui de-al doilea Război Mondial, cei care au luptat cu dictatorii şi-au definit scopurile războiului lor în termenii a Patru Libertăţi – libertatea de dorinţă, libertatea de frică, libertatea vorbirii şi libertatea religioasă – libertatea într-o formă sau alta a fost o pasiune mondială, încurajată şi alimentată la fiecare nivel. Terapeuţii muncesc pentru a include libertatea de inhibiţii. Playboy poartă făclia pentru libertatea sexuală („dragostea liberă” aşa cum era numită odată, deşi există foarte puţină dragoste adevărată în sexul din Playboy). Politicienii aflaţi în campanie electorală promit libertatea de aceasta sau acel rău social. Naţiunile tinere caută libertatea de dominaţia vecinilor care au aere de stăpân. Artiştii urmăresc libertatea prin convenţii de formă şi stil care îi leagă pe predecesorii lor.

Dorinţa de libertatea de restricţii, din mâna moartă a trecutului, din presiunile ne-dorite, obligaţiile, sistemele şi ceea ce pentru mulţi oameni nu sunt forţele conducătoare ale vieţii. Libertatea – „a ieşi de sub” aşa cum spunem noi – a devenit obsesia omului modern. Şi libertatea este întotdeauna privită ca implicând respingerea autorităţii! Autoritatea este egalată cu limitele fixate, libertatea cu a da drumul la toate acestea. De aici, criza autorităţii marchează timpul nostru.

Acest fel de a concepe libertatea îşi are rădăcinile în filozofie: în visele desăvârşirii omului, în ideea lui Rousseau că civilizaţia te presează în afara formei, în fantezia educatorilor că în interiorul fiecărui mic demon este un mic înger care aşteaptă să iasă afară de îndată ce presiunile mecanice se slăbesc şi interesul este câştigat. Acesta este înrădăcinat şi în experienţă. Experienţele rele ale autorităţii dure şi sufocante acasă, la şcoală, în biserică, cu şeful sau cu poliţia, sau oriunde în corpul politic au alimentat focurile revoltei. Cine se poate mira când rebelii sunt ostili faţă de ceea ce îi răneşte? Efectul este că toate formele de autoritate sunt văzute ca zidurile unei celule, care face căutarea libertăţii să fie simţită ca o Mare Evadare de o anumit lagăr de concentrare ideologic. Dispreţul ne-deghizat pentru restricţii şi direcţii, şi sfidarea agresivă care sfărâmă toate sistemele când nu este ocupată cu exploatarea lor, au devenit aproape convenţionale, şi oricine respectă autoritatea stă ca ceva ciudat. Omul modern ar putea pretinde că a ajuns la o vârstă, dar din acest punct de vedere el pare că a regresat la adolescenţă. (Desigur, adolescenţii sunt primii care insistă că ei sunt adulţi.) Cu siguranţă, revolta de azi împotriva autorităţii este un semn nu al maturităţii ci al contrariului. Ea este o formă de nebunie, nu de înţelepciune. Ea conduce doar la decadenţă şi la vieţi irosite.

Adevărul paradoxal şi totuşi inevitabil este acesta: nu există libertate despărţită de autoritatea externă. A spune „eu sunt propria mea autoritate, o lege pentru mine însumi” înseamnă a înrobi eul mie însumi, ceea ce, aşa cum a spus Seneca moralistul roman, este cea mai rea robie dintre toate. Doar în timp ce mă plec unei autorităţi care nu sunt eu însumi, sunt liber întotdeauna. Voi explica aceasta.

CE ESTE AUTORITATEA?

Autoritatea este un cuvânt relaţional care semnifică dreptul de a conduce. Ea este exprimată în pretenţii şi este recunoscută de consimţământ şi conformitate. Cuvântul este folosit abstract pentru a desemna calitatea care comandă a cărei pretenţii autoritare au „autoritatea”, cât şi concret pentru a desemna sursa „autoritară” pentru astfel de pretenţii. Există diferite feluri şi surse de autoritate. Documentele şi autorii sunt „autorităţile” pentru cărturari, regulamentele şi deciziile din trecut sunt „autorităţile” pentru avocaţi, părinţii pentru copiii lor tineri, guvernatorii şi cei care aplică legea pentru noi toţi. În tărâmurile credinţei, adevărul are autoritate; în tărâmurile comportamentului, autoritatea aparţine legii morale.

Când creştinismul istoric primeşte Biblia ca o autoritate absolută pentru crez şi comportare, face aceasta pe baza faptului că de vreme ce Dumnezeu este un Dumnezeu al adevărului şi al dreptăţii, ceea ce aşează el înaintea noastră în scris trebuie să aibă aceleaşi calităţi. Dezbaterea curentă cu privire la infailibilitate dacă ar trebui să tratăm toată învăţătura Bibliei ca fiind adevărată şi corectă este cu adevărat cu privire la cât de mult putem privi Scriptura ca o autoritate.

Exerciţiul autorităţii în diferite sfere nu este în mod necesar autoritarism. Există o distincţie crucială aici. Autoritarismul este autoritatea coruptă care a germinat. Autoritarismul apare când supunerea care este cerută nu poate fi justificată în termenii adevărului sau a moralităţii. Nazismul, Comunismul şi cultul lui Jim Jones din Guyana sunt nişte exemple de autoritarism. Orice formă de autoritate umană poate degenera astfel. Ai autoritarism în stat când regimul foloseşte puterea într-un fel neprincipial pentru a se menţine pe sine. Îl ai în bisericile unde conducătorii pretind controlul conştiinţei celor care îi urmează. Îl ai în lucrarea academică de la liceu, universitate sau seminar unde ţi se cere să fi de acord mai degrabă cu profesorul tău decât să urmezi dovada adevărului tu însuţi. Îl ai în familie când părinţii îi direcţionează sau îi restricţionează pe copiii lor în mod iraţional. Exemplele nefericite ale autorităţii sunt de obicei experienţele unei autorităţi degenerate, adică autoritarismul. Faptul că astfel de experienţe lasă un gust amar şi stimulează scepticismul cu privire la autoritate în toate formele sale este trist dar nu este surprinzător.

Autoritarismul este rău, anti-social, anti-uman şi în cele din urmă este anti-Dumnezeu (deoarece mândria zeificării eului este inima sa), şi nu am nimic de spus în favoarea ei. Puterea legală şi executivă pot fi prezente pentru a întări cererile autoritariste, dar nimic nu le poate face respectabile sau demne de laudă. Chiar atunci când cererile neprincipiale au dreptul legal de partea lor, aşa cum se întâmplă uneori, ele rămân revendicări care din punct de vedere moral este greşit a le face.

Când creştinii afirmă autoritatea Bibliei, aceasta însemnând că învăţătura biblică descoperă voia lui Dumnezeu şi este instrumentul domniei sale peste vieţile noastre, o parte din ceea ce ei pretind este că Scriptura aşează înaintea noastră natura faptică şi morală a lucrurilor. Legea lui Dumnezeu corespunde cu natura umană creată, astfel că în împlinirea cererilor sale ne împlinim pe noi înşine, şi evanghelia lui Hristos răspunde la nevoia umană actuală, la fel cum mănuşa se potriveşte cu mâna, astfel că toate răspunsurile noastre către Dumnezeu sunt pentru binele nostru şi nici o atingere a autoritarismului nu intră în exerciţiul autorităţii sale peste noi.

Noi vorbim despre autoritate pentru a alege care factori dintr-o situaţie ar trebui să determine atitudinile şi acţiunile noastre. Scopul unei astfel de discuţii este pentru a asigura faptul că se pot lua decizii corecte, la care s-a ajuns într-un mod potrivit. Oricând credităm ceva cu autoritate – un manual şcolar, o guvernare, un document sau orice – vrem să spunem că în propria lui sferă el este mai mult sau mai puţin decisiv ca un ghid a ceea ce trebuie să spunem sau să facem. Când Hristos cel înviat le-a spus ucenicilor săi: „Toată autoritatea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ.” (Matei 28:18), o implicaţie a fost că toţi oamenii de pretutindeni ar trebui să recunoască domnia sa şi să trateze cuvintele sale ca având o forţă decisivă pentru vieţile lor. Astfel el a continuat: „Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, … Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit.” (versetele 19, 20). Când creştinii dezbat dacă autoritatea lui Hristos se ataşează la ceea ce învaţă biserica sau la ceea ce cred creştinii individuali sau la ceea ce spune Biblia, ei nu sugerează că acestea trei nu coincid niciodată sau că două din ele nu au deloc autoritate. Ceea ce încearcă ei să decidă este care dintre cele trei este decisivă. De fapt autoritatea constă în oferirea unei direcţii decisive.

AUTORITATEA ÎN VIEŢILE OAMENILOR

În mod evident, principiile autorităţii vor avea efecte formative şi integratoare asupra comunităţilor şi a indivizilor care le îmbrăţişează. Impunând o metodă consistentă de luare a deciziei, ei risipesc hazardul şi astfel unesc viaţa cuiva. Cei care recunosc că sunt legaţi de ei sunt lăsaţi să simtă că încercând să îi observi faci ceea ce ar trebui să faci şi că aceasta face viaţa să fie cu sens şi care merită să fie trăită. Pentru creştini, principiile de autoritate ale ne-creştinilor adesea par a fi distrugător de greşite – principiul autorităţii Marxiste, de exemplu, care cere tuturor să lucreze având o temelie materialistă pentru societatea socializată care stă dincolo de revoluţie, sau principiul autorităţii al cultiştilor că liderul lor (Sun Moon sau Jim Jones sau oricine) trebuie să fie ascultat ca fiind reprezentantul infailibil al lui Dumnezeu, sau principiul autorităţii care prescrie felul de viaţă budist, hindus, sau islamic. Totuşi rămâne adevărat faptul că orice principiu al autorităţii fixat dă vieţii un scop şi o formă, o ţintă, un program şi o realizare cât un yard, care altfel nu l-ar fi avut. Doar principiul autorităţii creştine conduce spre sfârşitul principal al omului (glorificarea şi savurarea lui Dumnezeu, aşa cum îl afirmă Micul Catehism). Totuşi, ca şi drogurile care au efecte fatale pe termen lung, ca heroina şi cocaina, care te fac pe moment să te simţi mai inteligent, aşa orice principiu al autorităţii, oricât de îndoielnic ar fi, îi va face pe adepţii săi să se simtă mai inteligenţi în scurt timp – mai integraţi, mai intenţionaţi, mai în formă – decât s-ar simţi fără un astfel de principiu care ţine vieţile lor laolaltă. Cel care nu cunoaşte nici o obligaţie de a face ceva trăieşte viaţa cea mai tristă, fără scop, cea mai tulburată viaţă dintre toate.

Astfel sindromul anti-autoritate care este acum curent în Vest, conducând spre vieţi de hedonism hazardat în care sentimentele de plăcere şi de neplăcere sunt singura autoritate pe care eu o recunosc, este tragedia majorităţii oamenilor. Cu greu ai putea să mergi mai departe de pe calea pe care suntem destinaţi să o trăim.

Tragedia nu este doar personală. Ea atinge şi societatea. Istoria arată că multe dintre valori pe care noi le numim civilizaţie ca opuse sălbăticiei sunt biblice şi creştine în origine. Lumea nu le-a cunoscut până când a început să trăiască după principiul autorităţii creştine, şi fără acest principiu aceste valori este puţin probabil că ele vor supravieţui, cel puţin în Vestul decadent aşa cum îl cunoaştem. Iată două exemple.

Primul: noi am moştenit o credinţă în demnitatea femeii şi în datoria bărbaţilor de a onora şi de a proteja ceea ce Petru numeşte sexul slab (mai vulnerabil, rănit mai repede, mai sensibile) (1 Petru 3:7). Aceasta este găsită în învăţătura scripturală că ambele sexe poartă imaginea lui Dumnezeu şi împărtăşesc aceeaşi vocaţie ca reprezentanţi conducători ai acestei lumi (Geneza 1:26-30), dar aceasta este derivată mai direct, după cum se pare, din politeţea inepuizabilă, respectul şi bunăvoinţa faţă de femei arătată de Isus (conform lui Marcu 7:25 şi următoarele versete, 14:3 şi următoarele versete; Luca 7:11 şi următoarele versete, 36 şi următoarele versete, 8:43 şi următoarele versete, 10:38 şi următoarele versete, 13:10 şi următoarele versete, 23:27 şi următoarele versete; Ioan 4:7 şi următoarele versete, 8:2 şi următoarele versete, 11:20 şi următoarele versete, 20:11 şi următoarele versete; etc.) În lumea antică evreiască şi în cea păgână, ca în Islamul de azi, oricât de important era rolul femeii de a purta copii, a-i hrăni şi de a întemeia un cămin, se considera un lucru indiscutabil că ea era inferioară bărbatului ca fiinţă umană. Schimbând aceasta, creştinismul a făcut mai mult ca să ridice situaţia femeii decât orice altă mişcare din istorie. Când susţinătorii mişcării de emancipare a femeilor îi critică pe creştini din cauza îndoielilor lor cu privire la împlinirea de către femeie a rolurilor istorice de conducere în biserică şi afirmă că aceasta este pe placul lui Dumnezeu, în mod obişnuit ei uită că punctul de placare pentru propriile lor argumente, adică demnitatea egală a bărbatului şi a femeii, fiind în sine o înţelegere creştină care se aşteaptă să se ofilească atunci când autoritatea adevărului creştin este negată. Ar fi un mic câştig pentru femei să obţină reciprocitatea profesională cu bărbaţii dacă în acest timp bărbaţii greşesc gândind că înălţimea masculinităţii este să trateze femeile ca pe nişte obiecte de joacă, fiecare fiind un joc corect pentru bărbaţii jefuitori.

Scriptura cunoaşte bine lumea poftelor (conform Geneza 34, 35:22; 2 Samuel 11, 13) şi caută să ne înţarce din ea (Matei 5:27 şi următoarele versete; 1 Corinteni 6:9 şi următoarele versete; Galateni 5:19 şi următoarele versete; Coloseni 3:5; 1 Tesaloniceni 4:3 şi următoarele versete; etc.). Dar orice generaţie care devalorizează Scriptura se poate aştepta să se întoarcă la acel nivel. Într-adevăr, vedem aceasta deja întâmplându-se. Filozofia Playboy, împreună cu restul tiparului de declin pe care Pavel îl înfăţişează în Romani 1:21-32, Efeseni 4:18 şi următoarele versete şi Coloseni 3:5-8, este mai obişnuit şi mai acceptabil din punct de vedere social azi decât a fost de secole, şi se pare că acesta devine mai mult decât a fost.

Al doilea: noi am moştenit o credinţă în sanctitatea vieţii umane. Aceasta reflectă insistenţa biblică ca noi să îl onorăm pe Dumnezeu protejând şi păstrând viaţa pe care el ne-o dă nouă purtătorii imaginii sale, şi că îl dezonorăm dacă stingem acea viaţă (cu excepţia execuţiei legale şi în război, pe care Scriptura le vede ca şi cazuri speciale: conform Geneza 9:6; Exod 20:13 cu 21:12-17; Romani 13:4; Iosua 8:1-29; Judecători 15:14 şi următoarele versete; etc.). Prin contrast, păgânismul a considerat întotdeauna viaţa ca fiind ieftină. Filozofii păgâni, antici şi moderni, au sprijinit sinuciderea. Comunităţile păgâne, antice şi moderne, au lăsat în mod regulat copiii afară ca să moară. Romanilor le plăcea să vadă cum gladiatorii se ucid unul pe altul şi să vadă creştinii mestecaţi de lei. În mod tradiţional, văduvele din India erau arse pe rugii funerari ai soţilor lor. Alţi păgâni din secolul al douăzecilea în afara naziştilor, remarcabil în neagra Africă şi în Cambogia, au practicat genocidul. Argumentele actuale pentru avort la cerere şi eutanasia prin înţelegere arată că unii dintre noi deja s-au întors la păgânism în acest punct, şi cu adevărat nu există nici un motiv ca să ne aşteptăm ca viaţa să fie considerată sacră în continuare când Biblia nu mai este respectată. Argumentele pragmatice pentru uciderea fără zgomot a celor care nu pot fi de nici un folos pentru societate, aşa cum naziştii au ucis fără zgomot pe cei cu probleme mintale, sunt uneori evidenţi şi atrăgători, şi numai Scriptura a dat vreodată unei comunităţi de oriunde ar fi ea motive pentru a proteja pe cei slabi şi lipsiţi de ajutor. Luaţi Scriptura şi nu vom putea spune unde se va opri pragmatismul neo-păgân.

Devierea de azi de la autoritatea adevărului creştin – cu siguranţă din recunoaşterea vreunei autorităţi externe – a produs indivizi descompuşi şi zăpăciţi şi o societate dezordonată şi anarhică. Aceasta va continua să facă aşa, cu consecinţe casnice, politice şi economice care cu greu pot fi fericite. Poate fi oprit declinul? Din nefericire, un mare număr din bisericile noastre au pierdut contactul cu principiul autorităţii creştine încât chiar şi atunci când ei văd ce lucruri se întâmplă (pe care adesea nu le văd), nu pot face nimic pentru a opri stricăciunea. Dacă forţele credincioşiei biblice pot inversa secularizarea fermă a Vestului este un lucru pe care numai trecerea timpului îl va arăta. Singura certitudine este că despărţiţi de credincioşia biblică o astfel de inversare nu este posibilă. O biserică în care învăţătura biblică nu mai este autoritară deja merge cu lumea şi nu are nici o temelie pe care să i se împotrivească. Dacă direcţia de azi nu poate fi inversată, atunci perspectiva lumii de mâine este într-adevăr sumbră.

Aceasta este poziţia cu privire la autoritate. Acum trebuie să discutăm despre libertate.

CE ESTE LIBERTATEA?

Libertatea, aşa cum s-a spus, a devenit un cuvânt care se invocă. Calea omului modern este să trateze libertatea ca valoarea supremă în viaţă. Fiecare vrea mai multă libertate decât are, şi calea cea mai rapidă de a o obţine este de a revendica o formulă prin care libertatea ar putea să fie mărită. Celor din vest le place să se vadă că sunt „lumea liberă,” tot aşa cum şi Bertrand Russell s-a simţit bine să îşi anunţe anti-creştinismul său într-un eseu numit „Libera adorare a omului.” Dacă politicienii, avocaţii, educatorii şi asistenţii sociali ar fi întrebaţi în public ce urmăresc ei, ei ar răspunde cu siguranţă în termenii maximizării libertăţii personale. Mulţi salută toleranţa de azi ca o virtute socială deoarece ea dă libertate comportamentului deviat pe care erele mai puţin tolerante nu l-au tolerat. „Libertate, egalitate, fraternitate” a fost strigătul de război al Revoluţiei franceze, şi mărturia mişcărilor de eliberare, a literaturii, a cântecelor pop şi a retoricii politice din întreaga lume este că libertatea nu este cu mai puţină vehemenţă căutată azi decât a fost căutată în Franţa secolului al optsprezecelea.

Dar ce este libertatea? Sub ce circumstanţe suntem cu adevărat liberi? Întrebaţi această întrebare, şi faţada solidă a căutătorilor de libertate se va sparge dintr-odată. Nu există nici un acord pentru acest răspuns.

În esenţă există două căi de a concepere a libertăţii, şi deja am arătat-o pe prima. Este să vezi libertatea ca fiind seculară, externă şi din această lume. Este în mod esenţial o chestiune de zdrobire a legăturilor şi de abolire a restricţiilor şi a nedreptăţii. Ea caută libertatea de sau libertatea de a nu. Cei care cred astfel despre libertate au modalităţi diferite de a o urmări. Unele lovesc puternic. Acestea sunt revoluţionare, sociale, politice sau estetice, care în mod constant tind să răstoarne „sistemul.” Altele renunţă. Acestea sunt hipioţii, culturalii, cei care se ascund în comunităţi rurale şi ferme, îşi fac treburile lor şi nu le pasă de ceea ce face restul lumii. Totuşi alţii aruncă. În numele umanismului acea creştinătate care aruncă lucrurile care nu îi trebuie cu restrângerile sale presupuse a fi dezumanizate asupra comportamentului. Tot aşa sunt şi cei care caută libertăţile femeilor criticând rolul de conducere al bărbaţilor. Ideea comună tuturor acestor eforturi este că tu câştigi libertatea prin negarea unui alt lucru.

Rezultatele nu sunt impresionante. Revoluţiile se dovedesc a fi schimbul unei tiranii pentru alta. S-a descoperit că mişcarea hipiotă nu este un paşaport spre fericire. Cel care se numeşte „liber gânditor” îşi cheltuieşte tăria sa negând ceea ce părinţii săi sau o altă figură a autorităţii a încercat odată să îl înveţe, şi nu ajunge niciodată mai departe de aceasta. Femeile care denunţă conducerea masculină sfârşesc prin a fi masculine şi cu vocea puternică. Oare poate fi recunoscută vreuna din acestea ca fiind libertatea după care tânjim cu toţii în interior? Ideea că libertatea este ceea ce ai după ce ai renunţat la tot ceea ce te reprimă sau te constrânge, este o cale greşită care conduce nicăieri altundeva decât spre confuzie şi spre o amărăciune amăgitoare.

A doua cale spre libertate este distinctiv creştină. Este evanghelică, personală şi pozitivă. Ea defineşte libertatea în mod convingător, adică, în termeni care toţi ar trebui să îi recunoască ca exprimând ceea ce trebuie să însemne. Aceşti termeni nu au legătură cu alţii externi, care se modifică de la o vârstă la alta şi de la o persoană la alta, ci au legătură cu realităţile neschimbătoare ale vieţii interioare. Această definiţie începe cu libertatea de şi libertatea de a nu – în acest caz, libertatea de vina şi puterea păcatului, şi libertatea de a nu fi stăpânit de tiranica voie proprie – dar se centrează pe libertatea pentru: libertatea pentru Dumnezeu şi evlavie, libertatea de a iubi şi de a-l sluji pe Creator şi pe semenii săi, libertatea pentru bucurie, speranţă şi mulţumire pe care Dumnezeu le dă păcătoşilor care cred în Hristos. Esenţa libertăţii (astfel sună declaraţia) stă în aceste calităţi interioare ale inimii, despre care oamenii seculari moderni nu cunosc nimic.

Această cale vede libertatea ca o stare internă a tuturor celor care împlinesc potenţialul naturii lor create închinându-se şi servindu-l pe Dumnezeu Mântuitorul lor din toată inima. Libertatea lor nu este libertatea de a nu face rău, ci cea de a face ce este corect; nu de a încălca legea morală, ci de a o ţine; nu de a-l uita pe Dumnezeu, ci de a se alipi de el în orice moment, în orice efort şi relaţie; nu de a abuza şi de a-i exploata pe alţii, ci de a-şi da viaţa pentru aproapele (conform Ioan 15:12 şi următoarele versete; 1 Ioan 3:16). Libertatea pentru o astfel de slujire gratuită şi care se dăruieşte pe sine este dincolo de capacitatea, sau chiar şi de înţelegere, pentru natura omului căzut. La prima vedere puţini o pot recunoaşte ca pe o libertate. Deşi ea este cu adevărat felul de viaţă pentru care noi am fost făcuţi, ea neagă atât de mult stilul de viaţă atras de sine pe care noi toţi îl alegem instinctiv, încât el pare a fi anti-uman şi ne sperie. De fapt, singura cale prin care cineva ajunge să o cunoască este ca şi cu darul lui Hristos cel înviat, care îi susţine pe ucenicii săi pocăiţi în renunţarea lor la sine şi împarte viaţa sa nouă în timp ce noi renunţăm la viaţa noastră.

Un aspect al acestei libertăţi este integritatea, acea simplitate şi puritate a inimii care, aşa cum a analizat-o Kierkegaard, constă în a dori un lucru, adică voia şi gloria lui Dumnezeu, astfel că motivele persoanei sunt eliberate de infecţia atenţiei faţă de sine. Un al doilea aspect este naturaleţea. Spre deosebire de fariseii apăsaţi de reguli, pe care Isus i-a înfăţişat ca trăind (ca să spun aşa) după numere, persoana liberă în Hristos investeşte un curaj creativ şi ingeniozitate în sarcina de a fi pe placul lui Dumnezeu, de a-l lăuda şi de a face bine aproapelui. Unde preocuparea fariseilor este să evite să facă rău, persoana liberă caută să facă ce este cel mai bine în orice situaţie, astfel că el este vioi şi uneori este o companie care iţi ia răsuflarea. Un aspect final este mulţumirea, roada darului lui Dumnezeu a unei bucurii interioare care creşte toate plăcerile vieţii, stă în el indiferent de prezenţa ei sau lipsa ei în circumstanţele exterioare, şi îi permit să accepte fără amărăciune cele mai acute forme de suferinţă şi de durere. Pe scurt, această persoană este liberă pentru sfinţenie, omenie şi fericire – o libertate care cu siguranţă îşi merită numele.

De unde vine această libertate? Isus Hristos, omul perfect liber pe care l-a văzut istoria, este sursa sa cât şi modelul ei. El însuşi a spus: „Dacă Fiul vă face liberi, veţi fi cu adevărat liberi” (Ioan 8:36; pentru o dezvoltare biblică a gândului vezi Romani 6:1-7:6 şi Galateni 4:21-6:10). Schimbul care vine din această promisiune merită a fi notat. Isus a spus: „Dacă păziţi învăţătura mea … adevărul vă va face liberi.” Auditoriul său evreiesc a protestat (cu o imaginaţie patetică, în ce priveşte ocupaţia Romană), „Noi … nu am fost niciodată sclavii nimănui.” Protestul lor a arătat că ei se gândeau despre libertate în termeni pur externi a căror insuficienţă o putem observa. Dar Isus a răspuns că el vorbea despre adevărata libertate, libertate în comparaţie cu care simpla ne-înrobire externă nu este libertate deloc. Adevărata libertate este libertatea faţă de păcat, care aduce cu sine înfierea lui Dumnezeu şi siguranţa veşnică. Isus le-a spus că doar cei pe care el însuşi i-a eliberat, în timp ce ei i s-au încredinţat lui, sunt liberi în acest sens deplin.

Isus nu a spus, şi nici eu, că libertatea de presiunile externe nu este vrednică pentru a fi căutată sau nu ar trebui să fie căutată de cei pentru care libertatea adevărată a devenit o realitate. Aceasta este o chestiune diferită. Ceea ce vreau să spun, este că în timp ce plăcerea libertăţii exterioare nu garantează libertatea inimii, libertatea pe care o dă Hristos poate fi savurată – slavă lui Dumnezeu! – oricare ar fi presiunile exterioare.

LIBERTATE, AUTORITATE, SCRIPTURA

Trebuie să fie clar faptul că al doilea punct de vedere despre libertate este cel mai profund dintre cele două, şi de vreme ce această libertate este legată de mântuirea personală, folosul social şi lauda la adresa lui Dumnezeu împreună, ar trebui să vrem să vedem picioarele tuturor pe acest drum. Dar acest drum ia forma acceptării autorităţii – autoritatea lui Dumnezeu Creatorul, care a proiectat şi susţine natura noastră umană şi numai el poate să ne spună ce este cel mai bine să facem cu ea; autoritatea lui Isus Hristos, Dumnezeu încarnat, înviat, Fiul lui Dumnezeu care domneşte şi căruia i s-a dat toată autoritatea, care eliberează şi îi păstrează liberi pe cei care continuă să stea în cuvântul său; autoritatea Sfintei Scripturi, care, aşa cum vom vedea, nu este doar un martor al domniei universale a lui Hristos ci de fapt este instrumentul ei în ceea ce îi priveşte pe oameni; şi autoritatea Duhului Sfânt, care deschide şi aplică Scriptura în inimile noastre pentru ca noi să desluşim voia lui Hristos şi să putem să o facem.

Am văzut mai devreme că acceptarea unui principiul al autorităţii extern este condiţia preliminară a ordinii, integrării şi a scopului stabil în viaţa cuiva. Ceea ce spun acum este că singurul principiu al autorităţii care împarte aceste binecuvântări într-un fel care aduce satisfacţia finală şi mântuirea este autoritatea divină personală a „omului Isus Hristos” (1 Timotei 2:5), mijlocită de Duhul Sfânt în şi prin Biblie. O rugăciune veche se adresează lui Dumnezeu ca celui căruia „a-i sluji înseamnă să fi liber” („în a cărui serviciu este libertate perfectă,” aşa cum o redă Cartea Anglicană de Rugăciuni). Acesta este adevărul pe care trebuie să îl confruntăm. Nu putem avea libertatea pe care o vrem până când nu o primim în termenii lui Dumnezeu, adică, renunţând la independenţa noastră răzvrătită şi lăsându-l pe Dumnezeu să fie Dumnezeu pentru noi. Adevărata libertate este găsită numai sub autoritate – autoritatea lui Dumnezeu în Hristos, autoritate care ajunge la noi prin Cuvânt scris al lui Dumnezeu.

Odată ce societatea noastră a ştiut aceasta foarte bine, dar de un secol Biblia a fost atât de mult într-o eclipsă, chiar şi în biserici, încât formula ar putea să îi lovească pe unii ca un roman sau pe alţii ca ceva incredibil, din cauza punct de vedere înalt a Scripturii pe care ea o implică. Totuşi, departe de a fi un roman, acel punct de vedere înalt este creştinismul autentic, şi departe de a fi incredibil ea are o pretenţie puternică asupra acceptării noastre aşa cum are orice adevăr creştin. Următoarea mea sarcină este să arăt aceasta.

2. AUTORITATEA ŞI SCRIPTURA

Principiul autorităţii este construit în creştinism. Aceasta este aşa deoarece creştinismul este o religie descoperită. El pretinde că Dumnezeu a acţionat pentru a-şi face cunoscută mintea şi voia sa, şi de aceea, revelaţia sa are autoritate pentru vieţile noastre. Religia biblică este marcată de certitudine cu privire la credinţe şi obligaţii. Sfiala şi nehotărârea convingerii care crede despre sine că devine smerenie nu are nici un loc sau garanţie în Scriptură, unde smerenia începe cu luarea cuvântului lui Dumnezeu despre lucruri. Prin toată Biblia slujitorii lui Dumnezeu apar ca oameni care cunosc ce Dumnezeu le-a spus şi trăiesc pe baza acelei cunoaşteri. Aceasta este adevărat cu privire la patriarhi, profeţi, psalmişti, apostoli, alte lumini mai mici şi în mod suprem cu privire la însuşi Domnul Isus Hristos.

SIGURANŢĂ ŞI AUTORITATE

Să ne concentrăm pentru un moment asupra lui Hristos. El era Fiul lui Dumnezeu întrupat şi nu a avut voinţa sa proprie. Era natura sa, cât şi obligaţia şi plăcerea sa, ca să facă voia Tatălui său în toate. El a spus: „Eu nu fac nimic de la Mine însumi, ci vorbesc după cum M-a învăţat Tatăl Meu … totdeauna fac ce-i este plăcut.” (Ioan 8:28,29; conform 4:34, 5:30, 6:38, 8:26, 12:49,50, 14:31, 17:4). Isus ştia că autoritatea sa ca agent Mesianic al Tatălui său depindea de rămânerea sa supus faţă de Tatăl în acest fel (el l-a lăudat pe centurionul roman pentru că a văzut aceasta, Matei 8:10 şi următoarele versete).

Faptul că el era în voia Tatălui său a fost pentru el o sursă de tărie enormă, aşa cum a devenit evident în ultima sa săptămână din viaţa sa pământească. Într-o zi el a mers călare în Ierusalim ca un rege care urmează să fie încoronat, în fruntea unei mulţimi voioase. În ziua următoare, a mers singur prin templu ca un uragan, distrugând bazarul din Curtea Neamurilor, lovind pe cei care aveau staule, răsturnând mesele schimbătorilor de bani şi uimind spectatorii prin furia cu care el a denunţat rutina afacerilor pe care a sfărâmat-o astfel. Autorităţile s-au ghemuit. Două mari demonstraţii în două zile! Pentru ce? Şi ce mai urmează? În ziua următoare, „pe când Se plimba Isus prin Templu, au venit la El preoţii cei mai de seamă, cărturarii şi bătrânii, şi I-au zis: „Cu ce putere faci Tu aceste lucruri? Şi cine Ţi-a dat puterea aceasta ca să le faci?”” (Marcu 11:28) Isus a răspuns că autoritatea sa, ca şi cea a botezului lui Ioan, era de la Dumnezeu. El făcea voia Tatălui său şi ştia, aşa cum a arătat din nou după două zile în Gheţimani („Totuşi nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu … facă-se voia Ta … aşa trebuie să se întâmple,” Matei 26:39, 42, 54). Voia Tatălui său era semnul constant al vieţii sale.

Isus a fost divin. Noi nu suntem. Deci se poate aştepta ca urmaşii săi să aibă o mai mică certitudine cu privire la mintea şi voia Tatălui decât a avut el. În Noul Testament nu este aşa, orice ar fi adevărat despre unii creştini din ziua de azi. „Cunoaşte” este un cuvânt cheie în Noul Testament, „noi cunoaştem” este un refren al Noului Testament. Aceşti scriitori pretind că creştinii îl cunosc pe Dumnezeu, lucrarea sa, voia sa şi căile sale, deoarece au primit revelaţie de la el. Ei ne spun că revelaţia de sine a lui Dumnezeu a luat forma acţiunii şi a instrucţiunii. Ei spun că Dumnezeu a vorbit în şi prin ceea ce a spus Isus (Evrei 1:1,2 cu 2:3). El a făcut de cunoscut apostolilor şi profeţilor secretul planului său veşnic (Efeseni 1:9,10, 3:3-11; conform Romani 16:25,26; 1 Corinteni 2:6-11). Predicatorii apostolici transmit mesajul său „nu cu vorbiri învăţate de la înţelepciunea omenească, ci cu vorbiri învăţate de la Duhul Sfânt” (1 Corinteni 2:13). Noi am primit aceasta ca o „doctrină sănătoasă” (2 Timotei 4:3; Tit 1:9, 2:1), „adevărul” (2 Tesaloniceni 2:10, 12, 13, etc.), „cuvântul lui Dumnezeu” (1 Tesaloniceni 2:13, etc.) şi astfel câştigăm cunoştinţa sigură şi categorică a minţii lui Dumnezeu. Teologia modernă va opune autorităţii lui Hristos pe cea a Scripturii, dar în Noul Testament închinarea faţă de domnia lui Hristos şi credinţa doctrinei învăţate de Dumnezeu se atrag reciproc.

CREDINŢA ŞI ASCULTAREA

Şi credinţa trebuie să ducă la ascultare. Creştinii au avut probleme în mod constant pentru că au sfidat autorităţile umane şi înţelegerile provocatoare. Petru nu s-a oprit din evanghelizare atunci când i s-a spus aceasta (Fapte 4:19, 20, 5:27 şi următoarele versete) şi ca un rezultat el a fost băgat şi scos de la închisoare. Creştinii au riscat persecuţia în zilele timpurii refuzând formalităţile religiei statului Roman, tot aşa cum mai târziu creştinii africani au fost condamnaţi la martiraj prin respingerea ritualurilor tribale. Athanasius s-a condamnat pe sine la exil stând împotriva lumii Ariene. Luther şi-a primejduit viaţa sa refuzând să retracteze la Worms. Creştinii de azi se fac pe sine ne-populari opunându-se realităţilor sociale cum ar fi comerţul pornografic şi conforturilor sociale ca avortul la cerere. Acestea sunt exemple ale noncomformismului costisitor pe care creştinii l-au practicat în decursul vremurilor.

De ce se comportă ei atât de neîndemânatic? Deoarece, stând sub autoritatea lui Dumnezeu, ei sunt siguri că revelaţia sa le cere lor să acţioneze aşa indiferent de care ar fi costul personal. Luther a spus la Worms, „Conştiinţa mea este captivă faţă de Cuvântul lui Dumnezeu; a merge împotriva conştiinţei nu este nici corect şi nici sigur; aici stau eu, nu pot să fac altceva; Dumnezeu să mă ajute; Amin.” Privilegiul de a cunoaşte adevărul lui Dumnezeu cu certitudine şi precizie duce cu el responsabilitatea de a asculta cu aceeaşi precizie de adevăr. Creştinismul nu este un fotoliu al credinţei, ci o chemare la acţiune.

PROBLEMA AUTORITĂŢII

Dar aici se ridică o dificultate: care versiune a adevărului revelat trebuie să fie acceptată? Imaginaţi-vă nedumerirea creştinilor galateni în ziua când au citit pentru prima dată propoziţiile usturătoare adresate lor de către Pavel în care acesta se referă la unii care „voiesc să răstoarne Evanghelia lui Hristos” (Galateni 1:7). „Şi, schilodească-se odată cei ce vă tulbură!” (Galateni 5:12). Imaginaţi-vă cum creştinii coloseni au sughiţat când au auzit prima oară cuvintele lui Pavel (pe care nu l-au întâlnit niciodată) doborând învăţătorul care se desfăta în „smerenie falsă şi în închinarea la îngeri” şi care era lăudat „cu noţiuni deşarte” (Coloseni 2:18). În fiecare caz Pavel zdrobea oameni respectaţi a căror învăţătură despre credinţă şi datorie au fost tratate până atunci ca fiind adevărate. Pe cine să urmeze ei? Pe Pavel sau pe cărturarii lor locali?

Această problemă este şi cu noi. De exemplu, Romano Catolicii spun că creştinii ar trebui să îl trateze pe Papă ca pe pastorul şef al întregii creştinătăţi şi că declaraţiile sale oficiale ex cathedra, împreună cu cele ale consiliilor sunt infailibile. Ei spun că creştinii ar trebui să de roage la Maria şi să vadă eucaristul ca fiind într-un sens sacrificiul bisericii pentru păcatele ei. Protestanţii nu sunt de acord cu aceasta. Radicalii neagă dumnezeirea personală a lui Isus, faptul că el a purtat în mod obiectiv păcatele, învierea sa în trup şi revenirea sa. Şi Protestanţii şi Catolicii nu sunt de acord cu aceasta. Ce ar trebui să facă creştinul simplu când îi găseşte pe tovarăşii săi de credinţă că ei nu se înţeleg cu privire la adevăr şi la voia lui Dumnezeu, unii spunându-i un lucru, iar alţii altceva? Ce procedură ar trebui să urmeze el pentru a determina propria sa credinţă şi comportamentul său?

1. Biserica privită ca o autoritate. Creştinul ar putea trata părerea generală a bisericii ca fiind decisivă, făcând din tradiţia şi convingerea clerică ghidul său autoritar faţă de voia autoritară a lui Dumnezeu. Aceasta este ceea ce bisericile Romano Catolică şi Ortodoxă Răsăriteană, împreună cu unii Anglicani ne spun că ar trebui să facem. Implicaţiile acestei reguli de procedură vor varia pentru indivizi potrivit cu ceea ce înţeleg ei prin „biserică” (biserica Romană, biserica timpurie, propria lor denominaţie sau alta), dar principiul este clar. Trebuie să te apropii de Biblie ca un produs al bisericii şi să identifici cauza principală a învăţăturii bisericii cu credinţa biblică. Ar trebui să studiezi Scriptura prin lumina acelei învăţături şi să faci Scriptura să se potrivească în ea. Unde biserica nu s-a pronunţat, poţi specula în mod liber. Dar ar trebui să iei ca de la Dumnezeu toată învăţătura pe care ea o dă. Ceea ce spune biserica, Dumnezeu spune. De aceea, primul pas al Duhului Sfânt în a ne învăţa este să ne facă supuşi sub autoritatea bisericii.

2. Individul ca autoritate. Creştinul ar putea trata propriile sale idei ca fiind decisive, oricare ar fi dezacordul implicat cu Biblia sau cu biserica istorică. Cu privire la acest punct de vedere, Scriptura şi învăţătura bisericii sunt resurse materiale esenţiale care ne ajută să ne decidem. Amândouă ar trebui să fie cunoscute. Dar nici una din ele nu are nevoie să fie aprobată, căci nici una nu este infailibilă şi amândouă includ şi grâu şi pleavă. Teologiile găsite în Scriptură şi în istoria creştină încercări ne-egale de a verbaliza o conştiinţă religioasă în termenii oferiţi de diferite culturi, şi fiecare este o amestecătură de fapte şi fantezii, intuiţii şi greşeli. Sarcina noastră este să alegem ceea ce pare a fi valabil care durează şi să exprimăm aceasta în termeni contemporani. Principiul este că ceea ce spune duhul nostru – adică raţiunea noastră, conştiinţa şi imaginaţia noastră – Dumnezeu spune. Lucrarea Duhului Sfânt este să ne sensibilizeze duhul nostru pentru a discerne şi a expune aceasta în acest fel.

3. Biblia ca şi autoritate. Creştinul ar putea trata Sfânta Scriptură ca fiind decisivă, potrivit maximei Mărturisirii de la Westminster: „Judecătorul suprem prin care pot fi hotărâte toate controversele religioase şi toate decretele consiliilor, opiniile scriitorilor antici, doctrinele oamenilor, şi duhuri individuale, care trebuie examinate, şi în a cărui sentinţă trebuie să rămânem nu poate fi altul decât Duhul Sfânt vorbind Scriptura” (I, x). Unul care adoptă această linie se depărtează de la al doilea punct de vedere primind Biblia ca instrucţiunea autoritară a lui Dumnezeu pentru toate timpurile şi de primul punct de vedere supunând învăţătura bisericii şi interpretările judecăţii Bibliei în sine ca un întreg care interpretează. El se va uita la Duhul Sfânt care a dat Scriptura pentru a autentifica conţinutul ei pentru poporul lui Dumnezeu ca adevăr al lui Dumnezeu, şi să le arate cum se aplică ea la vieţile lor (conform 1 Ioan 2:20-27). Ţinta sa constantă va fi ca Scriptura să judece şi să corecteze toate ideile umane, inclusiv pe cea a lui. El va preţui moştenirea doctrinară şi descriptivă a bisericii dar nu îi va da ultimul cuvânt. Inima sa este un ecou al cuvintelor care iţi iau respiraţia ale lui Augustin către Dumnezeu: „Ceea ce spune Scriptura ta, tu spui.” El vede rolul de învăţător al Duhului Sfânt primul şi cel mai de frunte de a fi păstrat în minte deprins cu Scriptura, manualul şcolar divin.

Pentru a ilustra cum ar putea funcţiona aceste alternative, să ne imaginăm o dezbatere despre avortul la cerere. Un aderent al primei căi (îl numim tradiţionalist sau un cleric) se va opune practicii deoarece biserica a interzis-o din totdeauna. Un aderent al celei de-a treia căi (îl numim biblicist sau evanghelic) se va opune practicii deoarece Scriptura interzice uciderea oamenilor şi nu va vedea fetusul ca altceva mai puţin decât o persoană care se îndreaptă spre o viaţă viabilă. Aderentul celei de-a doua căi (îl numim subiectivist sau relativist) ar putea să îndepărteze punctul de vedere biblic despre fetus ca fiind interziceri ne-ştiinţifice bazate pe ea fiind neîntemeiate şi improprii, şi ar putea apăra avortul la cerere ca o compătimire a femeilor, îndemnând ca bebeluşii ne-doriţi sunt un lucru rău şi că tehnologia medicală modernă face operaţia destul de sigură.

Noi trebuie să alegem între aceste metode alternative de a determina voia lui Dumnezeu. Ele nu sunt compatibile, chiar şi atunci când în anumite puncte toate trei au convingeri care coincid. Prima şi a treia, care amândouă privesc Scriptura ca un adevăr descoperit care rămâne, sunt mai apropiate una de cealaltă decât oricare faţă de a doua, care tratează gândul biblic ca un produs trecător cultural. Totuşi prăpastia dintre acestea două este mare, aşa cum o arată tensiunea istorică dintre Romano Catolicism şi Protestantism. Indivizii oscilează inconsecvent între cele trei alternative, dar fiecare în sine le exclude pe celelalte două.

Atunci care metodă este corectă? Care este autentic creştină? Care se potriveşte cu învăţătura şi scopul lui Hristos şi a apostolilor săi? Pe care le-ar aproba Isus şi Pavel şi Ioan şi Petru, dacă ar fi cu noi azi ca să ne îndrume? Cred că răspunsul este simplu.

PUNCTUL DE VEDERE AL LUI HRISTOS DESPRE AUTORITATE

Să îl luăm mai întâi pe Isus. Nu există nici un motiv bun pentru a ne îndoi de autenticitatea a ceea ce spun evangheliile despre el. Ele au fost scrise cu o credinţă bună şi cu mare grijă de persoane bine informate (conform Luca 1:1-4; Ioan 19:35, 21:24). Ele au fost compuse într-un timp în care Isus încă era în memoria oamenilor şi afirmaţiile incorecte despre el puteau fi ţintuite. Ele au fost acceptate peste tot, de îndată ce au fost cunoscute, deşi creştinii timpurii nu erau creduli şi au descoperit evanghelii false cu îndemânare. Consensul de veacuri a fost că acestea patru portrete ale lui Isus au un inel al adevărului. În timp ce este uşor să crezi că o figură copleşitoare şi ne-convenţională ca cea a lui Isus, cu conştiinţa sa de sine şi pretenţiile sale divine, va fi amintită – şi într-adevăr se va dovedi a fi de neuitat – nu este plauzibil ca el să fi fost inventat. Cu siguranţă că nici chiar Shakespeare, care l-a creat pe Lear, Hamlet şi Falstaff, nu ar fi putut să îl inventeze pe Isus Hristos! Anumiţi cărturari se îndoiesc de faptele şi detaliile evangheliei, şi oricine care reflectează la probabilităţile acestui caz vor vedea curând că astfel de îndoieli paradoxale nu ar trebui să cântărească greu pentru oamenii deschişi. Putem fi încrezători că atunci când citim evangheliile îl întâlnim pe Isus cel real. Din ele noi învăţăm următoarele adevăruri.

1. Autoritatea lui Isus. Isus a pretins o autoritate personală absolută în toată învăţătura sa: „S-a zis … dar Eu vă spun” (Matei 5:21 şi următoarele 4 versete) „El îi învăţa ca unul care avea putere, nu cum îi învăţau cărturarii lor.” (Matei 7:29) „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece.” (Marcu 13:31) El a spus că destinul nostru depinde de alegerea noastră după ce am auzit cuvintele lui dacă ţinem seama de el sau nu (Matei 7:24-27; Luca 6:47-49). „Pe cine Mă nesocoteşte şi nu primeşte cuvintele Mele, are cine-l osândi: Cuvântul, pe care l-am vestit Eu, acela îl va osândi în ziua de apoi. Căci Eu n-am vorbit de la Mine însumi, ci Tatăl, care M-a trimes, El însuşi Mi-a poruncit ce trebuie să spun şi cum trebuie să vorbesc . . . De aceea lucrurile, pe cari le spun, le spun aşa cum Mi le-a spus Tatăl.” (Ioan 12:48-50).

2. Autoritatea Vechiului Testament. Isus a învăţat autoritatea divină absolută a Scripturilor evreieşti. 200 de referinţe din evanghelii se combină pentru a face foarte clar acest punct de vedere cu privire la Vechiul Testament. El a văzut cărţile ca având şi autori umani şi un autor divin, astfel că, de exemplu, poruncile pe care Moise le prezintă ca şi cuvântul lui Dumnezeu sunt într-adevăr aşa (Marcu 7:8-13) şi un comentariu expozitiv la Geneza 2:24 poate fi citat ca ceea ce „Creatorul … a spus” (Matei 19:5). Ca şi cuvânt al lui Dumnezeu, dezvăluind adevărul său, scopul şi poruncile sale, Scriptura are o autoritate care rămâne (Ioan 10:35; Matei 5:18-20).

Este extraordinar să vedem cum Isus, în timp ce a pus autoritatea sa personală împotriva interpreţilor rabini mai timpurii (aceasta este ceea ce făcea el când el a pus în contrast ce „s-a spus” cu ce „vă spun Eu”), întotdeauna s-a plecat şi i-a învăţat pe alţii să se plece astfel în faţa Scripturii. El a dat cheia întregii sale slujiri când a spus: „Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau Proorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc.” (Matei 5:17), adică, a fost în întregime supus lor în ceea ce ele se aplicau la el. Din Scriptură el a rezolvat întrebări de doctrină (învierea, Marcu 12:24-27; stabilitatea intenţionată a căsătoriei, Matei 19:5,6) şi de etică (corectitudinea lăsării nevoii să încalce restricţiile sabatului, Matei 12:2-8; greşirea cazuisticii corbanului ca o sustragere de la obligaţiile poruncii a cincia, Marcu 11:15-17). Prin ea el a desluşit chemarea sa personală de a fi Slujitorul-Mesia care va domni prin calea morţii şi a învierii (Matei 26:53-56; Marcu 12:10, 11, 14:21; Luca 18:31 şi următoarele versete, 22:37, 24:25 şi următoarele versete, 44 şi următoarele versete; conform Matei 4:4, 7,10). Învierea sa a fost justificarea sa, pecetea de aprobare a Tatălui pusă în mod public pe ceea ce Fiul a spus sau a făcut – inclusiv şi pe ceea ce el a spus despre Scriptură şi plecarea sa la Ierusalim pentru a muri în ascultare faţă de Scriptură. Cu siguranţă este semnificativ faptul că în ziua învierii el a fost găsit cu două grupuri de ucenici explicându-le cum a fost împlinită Scriptura în moartea sa şi în învierea sa pentru a domni (Luca 24:25 şi următoarele versete, 46).

3. Autoritatea Noului Testament. Isus a acordat propria sa autoritate apostolilor pentru a merge în numele său ca martori şi reprezentanţi ai săi. În numirea lor ca mesageri, Isus le-a promis Duhul ca să îi facă în stare să îşi împlinească misiunea lor (Marcu 13:11; Luca 24:47 şi următoarele versete; Ioan 14:25, 26, 15:26, 27, 16:7-15, 20:21-23; Fapte 1:8), şi s-a rugat pentru poporul său, prezent şi viitor, în doar două categorii: prima, apostolii; a doua, „cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor” (Ioan 17:20). Astfel el a arătat că mărturia apostolilor va fi şi norma şi mijlocul credinţei tuturor celorlalţi creştini până la sfârşitul timpului.

AUTORITATEA APOSTOLICĂ

Restul din Noul Testament este aşa cum ne-am aştepta în lumina acestor adevăruri. Pe de o parte, apostolii sunt conştienţi de rolul lor ca reprezentanţi însărcinaţi ai lui Hristos şi de guvernanţi ai lui Dumnezeu şi autoritatea divină a învăţăturii lor. Aceasta este în special clară în Pavel şi Ioan, care s-au adresat amândoi la situaţii în care autoritatea lor a fost provocată. În 1 Corinteni 2:12, 13 Pavel pretinde şi iluminarea interioară şi inspiraţia verbală pentru mesajul său. În 1 Corinteni 14:37, 38 şi 2 Tesaloniceni 3:6-12 el insistă asupra faptului că directivele sale trebuie să fie luate ca porunci de la Domnul pe care el îl reprezintă. În Galateni 1:8, 9 el blestemă grav pe oricine aduce un mesaj diferit de cel al său.

Ioan afirmă calm în alb şi negru că „Noi [martorii apostolici] însă suntem din Dumnezeu; cine cunoaşte pe Dumnezeu, ne ascultă; cine nu este din Dumnezeu, nu ne ascultă. Prin aceasta cunoaştem duhul adevărului şi duhul rătăcirii.” (1 Ioan 4:6) Amândouă pretenţiile de autoritate pot fi făcute cu greutate. Apostolii nu sunt mai puţin siguri decât au fost profeţii Vechiului Testament că mesajul lor era de la Dumnezeu.

Dar, pe de altă parte, cu un accent egal ei pretind că Scripturile evreieşti sunt instrucţiuni divine pentru creştini, care profetic îl proclamă pe Hristos, evanghelia şi realităţile uceniciei faţă de biserică. „Sfintele Scripturi, cari pot să-ţi dea înţelepciunea care duce la mântuire, prin credinţa în Hristos Isus. Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună.” (2 Timotei 3:15-17) Pavel declară ceea ce el numeşte „scrierile profetice” sau „oracolele lui Dumnezeu”. „Şi tot ce a fost scris mai înainte, a fost scris pentru învăţătura noastră [a creştinilor], pentru ca, prin răbdarea şi nu prin mângâierea pe care o dau Scripturile, să avem nădejde.” (Romani 15:4; conform 1 Corinteni 10:11). Pasajele din Vechiul Testament sunt citate ca discursul lui Dumnezeu în Fapte (4:25; 28:25) şi Evrei (3:7, 10:15), şi frazele lui Pavel „Scriptura îi spune lui Faraon” (Romani 9:17) şi „Scriptura, de asemenea, fiindcă prevedea, … a vestit mai dinainte lui Avraam această veste bună” (Galateni 3:8) arată cât de complet a egalat el însuşi Scriptura cu vorbirea lui Dumnezeu – am putea spune chiar, predica lui Dumnezeu. Faptul că Scripturile evreieşti au planul lui Dumnezeu cu privire la Hristos ca subiect principal al lor este recunoscut peste tot. În Evrei, dumnezeirea, umanitatea şi mijlocirea lui Hristos sunt temele doctrinare, şi fiecare punct până la începutul capitolului 13 este făcut prin explicarea şi aplicarea Vechiului Testament. Punctul de vedere Nou Testamental despre cel Vechi este consecvent şi clar.

Astfel Scripturile evreieşti au fost ţinute ca fiind mărturia autoritară dată de Dumnezeu lui Hristos, aşa cum a fost şi predicarea apostolică. În ambele cazuri autoritatea nu a fost văzută ca umană, autoritatea relativă de ne-egalat a intuiţiei şi a expertizei, ci ca divină, absoluta autoritate oraculară a lui Dumnezeu spunând adevărul despre lucrarea şi voia sa, şi despre închinarea şi ascultarea pe care noi i-o datorăm. Nu tot ceea ce a fost spus fie de Vechiul Testament fie de apostoli este în mod egal important, dar totul a fost o parte din regula credinţei şi a vieţii de vreme ce a venit de la Dumnezeu.

De vreme ce Scriptura evreiască şi predicarea apostolică erau la egalitate, a fost ceva natural şi important că Petru, aducându-le aminte cititorilor săi că Scriptura Vechiului Testament a venit prin „oameni … care au fost conduşi de Duhul Sfânt” (2 Petru 1:21), ar trebui să pună pe hârtie predicile lui Pavel (adică scrisorile lui) cu „celelalte Scripturi” (3:16) şi îi avertizează pe cititorii săi să ia seama la amândouă şi să nu mânuiască greşit nici una din ele. Aici principiul autorităţii creştine devine în cele din urmă explicit: Vechiul Testament citit împreună cu prezentarea apostolică a lui Hristos sau, invers, prezentarea apostolică a lui Hristos unită cu Vechiul Testament este regula credinţei pentru ucenicii lui Isus. Acum Dumnezeu învaţă, mustră, corectează şi instruieşte în şi prin ceea ce este scris în cele două Testamente laolaltă.

În ciuda noutăţii Noului Testament, principiul că Cuvântul scris al lui Dumnezeu trebuie să modeleze credinţa şi viaţa era vechi. Baza religiei Vechiului Testament era că Dumnezeu a vorbit în limba umană şi a făcut ca învăţătura sa să fie înregistrată pentru permanenţă şi că felul în care îi putem fi pe plac este să mergem după carte. Toată învăţătura şi slujirea lui Isus a presupus aceasta. Atunci ce urmează? Ar trebui să spunem că el a fondat creştinismul pe o eroare? Sau mai degrabă nu ar trebui să spunem că prin sprijinirea acestui locatar evreu el a arătat că acesta era adevărat?

Aici ajungem la un punct crucial pentru credinţa noastră. Până acum am apelat la Biblie doar ca o sursă istorică bună, din care putem învăţa cu certitudine ceea ce au crezut fondatorii creştinismului. Dar dacă Isus a fost Dumnezeu întrupat şi a vorbit cu o autoritate divină personală şi dacă prin trimiterea Duhului cu adevărat el i-a făcut în stare pe apostoli să vorbească cuvântul lui Dumnezeu cu o consecvenţă totală, aceasta înseamnă că amândouă Testamente (pe care darul Duhului le-a produs tot atât cât el le-a cunoscut şi le-a autentificat) trebuie să fie primite ca „chiar cuvintele lui Dumnezeu” şi ca „Insuflate de Dumnezeu şi … folositoare … pentru ca omul lui Dumnezeu să fie echipat în întregime” (Romani 3:2; 2 Timotei 3:16, 17). Doar în timp ce căutăm să credem şi să facem ceea ce spun cele două Testamente, luate împreună, atunci avem tot dreptul să ne numim ucenicii lui Isus. „De ce-Mi ziceţi: „Doamne, Doamne!” şi nu faceţi ce spun Eu?” (Luca 6:46) Scriptura vine la noi, ca să spun aşa, din mâna lui Isus, şi autoritatea sa şi a lui sunt atât de împletite încât sunt una.

Închinarea la Domnul viu atrage după sine supunerea minţii şi a inimii faţă de Cuvântul scris. Ucenicii individuali şi bisericile colective stau sub autoritatea Scripturii deoarece ele stau sub domnia lui Hristos, care stăpâneşte prin Scriptură. Aceasta nu este bibliolatrie ci creştinism în forma sa cea mai autentică.

AUTORITATEA BIBLICĂ

Deci noi învăţăm de la Hristos să învăţăm din Scriptură ca şi Cuvânt autoritar al lui Dumnezeu. Putem enunţa teologia acestei lecţii după cum urmează.

1. Creatorul comunică. Dumnezeu ne-a făcut după chipul său, raţionali şi sensibili, pentru ca el şi noi să putem trăi în părtăşie. Pentru acest scop, el ni se face cunoscut. El intră în comunicare cu o perspectivă a comuniunii. Întotdeauna el a făcut ca lucrările creaţiei şi chibzuinţei sale să medieze un sens al realităţii, neprihănirii şi gloriei sale către toţi cei care sunt vii în lumea sa, oricât de puţin ar întâmpina ei aceasta. „În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui, se văd lămurit, de la facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El. Aşa că nu se pot dezvinovăţi;” (Romani 1:20; conform 1:32; 2:14, 15; Fapte 14:16,17; Psalmul 19:1 şi următoarele versete). Mai mult, Dumnezeu vorbeşte în cuvinte, folosind darul limbajului său pentru a ne spune despre sine. Citim că acea revelaţie verbală a început în Eden înainte ca omul să cadă (Geneza 2:16, 17) şi că tot ceea ce Dumnezeu a făcut de cunoscut pentru mântuire a fost descoperit verbal către şi prin patriarhi, profeţi, apostoli şi prin Isus Hristos, după care el a fost întrupat în Biblie (Romani 15:4; Galateni 3:8; Efeseni 3:4 şi următoarele versete; Evrei 2:3; 1 Petru 1:10 şi următoarele versete).

2. Dumnezeu descoperă mântuirea. Formula generală este că Dumnezeu se descoperă pe sine pentru ca omul să poată să îl cunoască. Formula specifică este că Dumnezeu se descoperă pe sine ca Mântuitor pentru ca păcătoşii să îl poată cunoaşte pe el în mod mântuitor. Aici sunt legate patru trăsături ale activităţii divine:

Prima şi cea mai importantă este dezvăluirea de sine istorică a lui Dumnezeu prin fapte răscumpărătoare prefaţate şi urmate de cuvinte explicatorii, o secvenţă de fapte care a început cu patriarhii şi exodul şi a ajuns în punctul culminant în misiunea Mesianică, moartea ispăşitoare şi învierea triumfătoare a lui Isus, ca şi cântecul lui Zaharia: Dumnezeu „ne-a ridicat un corn de mântuire în casa robului Său David” (Luca 1:69). Vestea bună a acestor fapte este evanghelia.

A doua şi distinctă faţă de aceasta este lucrarea lui Dumnezeu de a inspira înregistrări expozitive, sărbătoreşti şi aplicative ale cuvintelor şi faptelor sale, pentru ca toţi să cunoască ceea ce el a făcut şi va face, şi care va fi răspunsul lor. Colecţia acestor înregistrări este Biblia.

A treia trăsătură în lucrarea revelatoare a lui Dumnezeu este acţiunea sa providenţială de a face pe fiecare individ să observe ce Sfânta Scriptură a făcut public şi permanent disponibil. El face aceasta prin mesagerii săi care răspândesc veştile bune. Numele generic pentru această activitate, care include toate formele de instrucţie şi este destinată pentru a implica tot poporul lui Dumnezeu, este predicarea.

A patra şi următoarea după a treia este oferirea înţelegerii astfel ca cei care au fost instruiţi să creadă mesajul şi să se încredinţeze pe ei înşişi Mântuitorului care este subiectul ei. Această iluminare interioară este numită revelaţie în Matei 11:27, 16:17 şi în Galateni 1:16, dar numele ei obişnuit este iluminare, potrivit reprezentării lui 2 Corinteni 4:6 şi Efeseni 1:17-21.

Toate cele patru moduri ale acţiunii divine – dezvăluirea răscumpărătoare în istorie, revelaţia didactică în Scriptură, revelaţia transmisă prin predicarea şi învăţarea din biserică, şi revelaţia iluminatoare în inima ascultătorului – sunt necesare dacă vrem să îl cunoaştem pe Dumnezeu ca mântuitor prin Hristos. Primele două moduri au încetat în primul secol d.Hr., dar a treia şi a patra continuă. A patra este necesară deoarece, mesajul Bibliei se autentifică pe sine ca adevăr al lui Dumnezeu prin lumina şi puterea care curg din el, oamenii căzuţi sunt insensibili şi cu adevărat rezistenţi faţă de el, astfel că fără iluminarea evangheliei ele vor fi considerate îndoielnice, devalorizate şi în final ignorate (Luca 14:15-24; 2 Corinteni 4:3 şi următoarele versete). Dumnezeu trebuie să ne facă în stare să vedem ceea ce el a descoperit lumii în Isus Hristos, sau noi vom rămâne orbi faţă de ele.

3. Duhul lui Dumnezeu învaţă prin Scripturi. Duhul lui Hristos care locuieşte în creştini nu îi conduce niciodată spre îndoială, critică, a merge dincolo sau a nu fi la înălţimea învăţăturii Bibliei. Duhurile care fac aceasta nu sunt Duhul lui Hristos (1 Ioan 4:1-6). Mai degrabă, Duhul ne face să apreciem autoritatea divină a Scripturii, pentru ca noi să acceptăm relatarea ei cu privire la realităţile spirituale şi să trăim aşa cum ne cheamă ea. Aşa cum Duhul a dat Cuvântul pregătind scriitorii săi umani şi conducând biserica să recunoască acele cărţi ale lor ca şi canon pentru credinţă şi comportament, aşa el devine acum interpretul autoritar al Scripturii deoarece el ne arată cum învăţătura biblică are legătură cu viaţa noastră. Pentru a fi siguri, ceea ce cărţile Bibliei au însemnat ca mesaje primilor lor cititori poate fi colectat din comentarii. Dar ceea ce înseamnă pentru vieţile noastre azi este ceva care noi învăţăm numai când Duhul agită conştiinţa noastră insensibilă. Duhul nu ne îndepărtează de Cuvântul scris, şi nici de Cuvântul viu. În schimb, el ne păstrează într-o supunere constantă, conştientă şi mulţumitoare faţă de amândouă. El îşi exercită autoritatea sa în mod precis făcând reală pentru noi autoritatea lui Hristos şi a Scripturii mai precis, autoritatea lui Hristos prin Scriptură. Aceasta înseamnă să fi condus de Duhul.

4. Scriptura încurajează etica. Unii se tem că întreaga acceptare a autorităţii biblice va rezulta într-un stil de viaţă legalist. Rădăcina fricii lor pare a fi crezul că legea lui Dumnezeu din Scriptură este într-adevăr un cod mecanic şi impersonal de lucruri care să le faci şi lucruri care să nu le faci, cu alte cuvinte, că punctul de vedere al fariseilor despre lege era esenţial corect. Dar comentariile arzătoare ale lui Isus faţă de farisei arată că acest punct de vedere este greşit. Adevărul este că învăţătura morală a Scripturii se concentrează asupra bunătăţii creative pe care a trăit-o Hristos. Aceasta ne cere nu doar să stăm în limitele unor porunci şi interziceri specifice ci să stăm între acele limite astfel ca să putem face cel mai bun lucru din fiecare situaţie şi relaţie pentru slava lui Dumnezeu şi pentru binele celorlalţi. Păstrarea legii trebuie să fie dragostea în acţiune. Acesta este un adevăr încrustat în falsa schemă a „situaţiei etice”, care refuză să accepte legea aşezată în Scriptură ca fiind învăţătura lui Dumnezeu. Creativitatea etică întotdeauna întreabă ce este cel mai bine să facem şi este o dimensiune a sfinţeniei lui Hristos la care suntem chemaţi, şi cei care cred cel mai tare în autoritatea Scripturii ar trebui să manifeste mai mult din această calitate decât oricine altcineva.

5. Scriptura controlează conştiinţele creştine. Conştiinţele care nu sunt guvernate de Cuvântul lui Dumnezeu nu sunt creştine. „Numai Dumnezeu este Domnul conştiinţei şi a lăsat-o liberă de doctrinele şi poruncile oamenilor, care sunt, în orice lucru, contrare Cuvântului său” spun Mărturisirea Westminster (XX, ii) – Cineva se gândeşte din nou la afirmaţia lui Luther de la Worms: „Conştiinţa mea este prizoniera Cuvântului lui Dumnezeu: a merge împotriva conştiinţei nu este nici corect şi nici sigur.” Dacă conformarea cu cererile clerice, guvernamentale, matrimoniale sau părinteşti implică acţiuni contrare Scripturii, Dumnezeu poate fi slujit numai prin ne-conformarea la acel punct. Aceasta ar putea să nu fim în pas cu alţii şi să se dovedească a fi costisitoare pentru noi, dar nimic mai puţin nu îl va mulţumi pe Dumnezeu. Invers, când aflăm că Scriptura cere de la noi scopuri şi standarde care nu sunt calea lumii (să mergi a doua milă, să întorci celălalt obraz, iubirea duşmanilor tăi) nu ne putem scuza reflectând că nimeni altcineva nu se poartă astfel. „Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia,” a scris Pavel, „ci să vă prefaceţi, prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită.” (Romani 12:2) „Să testaţi şi să acceptaţi” este un cuvânt grec, care semnifică discernământul unei conştiinţe consacrate care aplică generalităţile Cuvântului lui Dumnezeu specificului dintr-o viaţă personală.

SCRIPTURA ŞI LIBERTATEA

Am văzut mai devreme că libertatea adevărată se găseşte numai în autoritatea lui Dumnezeu. Ceea ce căutăm acum este ceea ce puţini au găsit sub autoritatea Scripturii, prin care autoritatea lui Dumnezeu este mijlocită oamenilor şi Hristos prin Duhul Său domneşte în viaţa oamenilor săi. Autoritatea biblică este explicată adesea în opoziţie faţă de vederile moi faţă de adevăr. Totuşi, nu foarte des, ea este prezentată ca fiind principiul eliberator, integrator şi întăritor ce este ea cu adevărat. Ideea comună este că o încredere incompetentă în Biblie conduce la inhibări mărginite şi la restricţii paralizante cu privire la ceea ce ai putea crede sau face. Adevărul este că o astfel de încredere produce o trăire eliberată – o trăire care este liberă de incertitudine, îndoială şi disperare care de altfel poate fi găsită peste tot. Omul care se încrede în Biblie ştie ce a făcut Dumnezeu, ce face şi ce va face el, ce porunceşte el şi ce promite el. Cu colosenii, cel care crede Biblia înţelege „harul lui Dumnezeu în tot adevărul său” (Coloseni 1:6), pentru că Hristos al Scripturii a devenit Mântuitorul lui, stăpânul şi prietenul său. De vreme ce Scriptura străluceşte ca o lampă pentru picioarele sale şi ca o lumină pe cărarea sa (Psalmul 119:105), el poate să-şi aleagă calea sa prin capcanele lumii noastre întunecate spiritual fără să se poticnească şi să călătorească prin viaţă aşa cum era titlul unui faimos tratat vechi, adică cu „siguranţă, certitudine şi mulţumire.”

Astfel este libertatea (şi biruinţa) găsită sub autoritatea Bibliei. Astfel este forma de bază şi stilul vieţii în care plinătatea puterii lui Dumnezeu devine cunoscută. Şi cine poate face aceasta fără ea? Există puţine aspecte ale mesajului creştin cu care biserica şi lumea trebuie să fie urgent confruntată ca adevăr – adevărul anterior care este stabilizator şi care îmbogăţeşte – al întregii autorităţi vrednice de încredere şi divină a Cuvântului scris al lui Dumnezeu.

3 AUTORITATE ŞI INFAILIBILITATE

S-a terminat argumentul nostru? Nu chiar. Mai rămâne o chestiune în discuţie.

MODA ÎN ERUDIŢIE

Am spus la început că în regatul credinţei, autoritatea aparţine adevărului şi numai adevărului. Mă ţin de aceasta. Nu pot înţelege – într-un sens respectuos – ideea întâlnită uneori, că Dumnezeu ne vorbeşte adevărul său în şi prin afirmaţii false ale scriitorilor biblici, tot aşa cum nu pot înţelege sensul moral al laudei lui Plato faţă de minciuna folositoare. În consecinţă, am chibzuit cu privire la autoritatea Scripturii presupunând că ea conţine adevărul învăţat de la Dumnezeu în toate privinţele.

Dar la aceasta multe sprâncene sceptice se ridică. În ultima sută de ani printre Protestanţi cele mai multe cărţi publicate despre Biblie, majoritatea învăţătorilor în majoritatea seminarelor şi majoritatea clerului din majoritatea bisericilor au spus că studiul ştiinţific al lumii despre Scriptură (numit „critic” deoarece el îşi evaluează în mod conştient datele) a făcut imposibilă credinţa în tot ceea ce spune Biblia. Efectul cumulativ al teoriilor critice despre paternitatea literară, care priveşte unele cărţi din ambele Testamente ca fiind falsificate şi ca o înşelătorie; a teoriilor critice despre compunere, care vede chestiunea istorică în ambele Testamente ca o entuziastă invenţie a zilelor din urmă; şi al pretenţiilor critice că Scriptura este o „carte de şoc” cu contradicţii ireconciliabile: a produs o atmosferă în care cei mai mulţi oameni par să fie convinşi, despre aceasta nu doar necredincioşi ci şi din instituţia academică Protestantă, că persoanele sensibile trebuie să trateze onestitatea Bibliei ca un mit explodat.

Pentru a completa imaginea ar trebui să adăugăm că în timp ce în mod oficial Romano Catolicismul susţinea în întregime infailibilitatea biblică până la al doilea Consiliu de la Vatican, cărturarii săi au înghiţit de recent o mare măsură din scepticismul Protestant aşa că se pare că crezul mai vechi va avea doar o poziţie minoritară şi în Catolicism.

Cum ar trebui să fie privită această stare de lucruri? Ofer următoarele comentarii.

În primul rând, ar trebui să recunoaştem ingeniozitatea teoriilor critice şi abilitatea exponenţilor săi. A gândi mai târziu despre acestea, aşa cum au făcut unii, ca şi când ei ar fi cretini şi escroci, cărora le lipseşte capacitatea şi integritatea academică aşa cum le lipsesc câteva elemente de ortodoxie creştină, este o greşeală. De fapt ei au fost oameni de o distincţie rară, şi ascendenţa curentă a punctului lor de vedere este o mărturie a îndemânării lor convingătoare cu care ei au explicat-o.

În al doilea rând, ar trebui să înţelegem că azi calea critică este o convenţie acceptată a erudiţiei biblice profesionale. Sociologi ai cunoaşterii disting între teorii şi paradigme, definindu-le pe ultimele ca forma presupusă de referinţă în care teoriile sunt formate. În timp ce infailibilitatea era odată o paradigmă pentru cărturarii creştini în toate câmpurile, imperfecţia biblică este paradigma acceptată azi.

L-am auzit odată pe un profesor universitar de teologie englez spunând într-o conferinţă colegilor săi că studiile Noului Testament sunt până acum sănătoase, pentru că tot ce este susţinut de cineva este provocat de altcineva. Academicienii moderni, ca anticii atenieni, le place să disece noi teorii, şi este de înţeles (dacă regretabil) că un tehnician biblic ar trebui să trateze o sere crescândă de opinii critice ca un semn bun. De asemenea, mulţi teologi de azi par să simtă că datorează aceasta colegilor lor ne-creştini în alte discipline că s-au îndoit cât de mult au putut de creştinismul lor şi astfel au scăpat de suspiciunea de a fi intoleranţi – o politică exaltată care pare atât de ridicolă pe cât este şi gratuită. (Academicienii Marxişti se comportă aşa?) Dar faptul rămâne că scepticismul biblic este la modă ca o paradigmă a cărturarilor. El este privit ca o virtute academică. Scrisorile de acreditare de savant devin suspecte dacă nu le recunoşti, şi mulţi profesori fac un punct din a le băga pe gâtul studenţilor pentru a-i elibera de ceea ce este privit ca o credulitate naivă şi de îngustime a minţii. Ca şi oricare alte lucruri admise, acesta nu este uşor de a fi provocat. Cel care ameninţă o vacă sfântă găseşte mari mulţimi care îl ameninţă şi este făcut să se simtă ca un om ciudat.

În al treilea rând, ar trebui să observăm că scepticismul biblic, chiar şi în doze mici, are efecte care ajung mai departe decât carierele academice văd uneori în turnurile lor de fildeş. În principiu, aceasta marchează abandonarea axiomei care spune că ceea ce spune Scriptura, Dumnezeu spune. Odată ce se întâmplă aceasta – adică renunţi la punctul de vedere Nou Testamental al inspiraţiei biblice – nu există nici o limită pentru cât de departe vei ajunge în respingerea sau relativizarea afirmaţiilor biblice, decât atât cât va merge voinţa ta arbitrară. Confuzia curentă din Protestantism este în mare parte datorată felului în care învăţătorii ei au admirat acest lucru, producând tot atâtea teologii sub-biblice diferite câţi gânditori au existat ca să le inventeze.

În al patrulea rând, ar trebui să realizăm că această întreagă dezvoltare a studiului biblic, oricât de strălucitoare ar fi în detaliu, este inutilă. Critica biblică dezvoltată în Germania a avut integrată în ea scepticismul din start în forma negării lui Kant că Dumnezeu comunică verbal cu oamenii (o negare care loveşte în pretenţia principală şi în mesajul Bibliei), plus presupunerea raţională din secolul al optsprezecelea că minunile nu se întâmplă. În mod natural, scepticismul prezent în premizele sale provine din concluziile sale. Dar azi, ca şi în trecut, un cărturar biblic responsabil există cu întregul adevăr al Scripturii ca premiză a sa de bază. Acesta continuă să sfârşească în mod convingător (aşa judec eu) când interacţionează cu opinii critice. Aceasta are de a face cu fenomenul Scripturii, incluzând discrepanţele aparente, cel puţin la fel de plauzibile aşa cum face un cărturar sceptic. Lucrările de referinţă şi resursă care îl produce stau ca o comparaţie cu orice lucrare scrisă dintr-un punct de vedere rival. (Priviţi la seria de comentarii New International, la The New Bible Dictionary şi The New International Dictionary of New Testament dacă vreţi să verificaţi aceasta.) În timp ce erudiţia celor care cred în Biblie se menţine pe sine, pretenţia că Sfânta Scriptură nu poate să mai fie privită mai departe ca fiind demnă de crezare este un simplu nonsens.

AFIRMAREA INFAILIBILITĂŢII

Se ridică încă un punct. El se referă la cuvântul infailibilitate, pe care Protestanţii şi Romano Catolicii l-au folosit de mai bine de un veac pentru a indica calitatea întregii onestităţi pe care cei care cred în Biblie o atribuie Cuvântului scris. Cei care se păstrează liberi să nu creadă detaliile a ceea ce Biblia ne spune nu recunosc în mod natural credinţa în infailibilitate. Totuşi, alţii care pretind că se lipesc de tot ceea ce învăţătorii Scripturii obiectează faţă de cuvânt şi evită cu grijă aceasta când îşi exprimă credinţa lor în Biblie, ca şi când ei nu se gândesc că ea se potriveşte cu adevărurile. Aceasta este greu de înţeles.

Adevărul este că aceşti oameni s-au speriat. Lor le este frică de anumite atitudini mintale şi de poziţiile cu care ei simt că acum cuvântul infailibil este legat în mod inseparabil şi care în viziunea lor tinde să întunece mesajul principal al Bibliei şi fac ceva împotriva celei mai bune erudiţii biblice. Specific, ei aud pretenţia infailibilităţii ca provocându-i pe toţi cei care vin să găsească greşeli în Scriptură dacă pot – ceea ce, aşa cred ei, este o deviere nepotrivită a interesului de la marile probleme ale evangheliei la micile amănunte ale armoniei Bibliei, şi de la a crede proclamaţia la apologetica raţionalistă. De asemenea, ei aud pretenţia infailibilităţii ca implicând faptul că Biblia poate fi dovedită ca adevărată prin investigaţia seculară, şi ca o centrare a atenţiei asupra întrebărilor cu privire la corectitudinea sa ştiinţifică şi istorică. Ei cred că pretenţia aceasta conduce la un fel de interpretare care trece cu vederea lărgimea prăpăstiei culturale dintre timpurile Biblice şi cele ale noastre, şi întinderea la care criteriul nostru despre adevăr şi acurateţe eşuează să fie aplicat la materialul biblic. Deoarece ei doresc să se separe de astfel de tendinţe, ei înclină să nu vorbească despre infailibilitate.

Îi compătimesc. Totuşi mă întreb dacă ei au ales cel mai înţelept şi mai roditor curs al acţiunii. Spun aceasta ca unul care în decursul anilor s-a mutat în direcţia opusă. Odată am evitat şi eu cuvântul infailibilitate atât de mult cât am putut deoarece cuvântul are o formă negativă şi îmi place să sun pozitiv. Dar am descoperit că în prezent am nevoie de cuvânt. Moneda verbală, aşa cum ştim, poate fi devalorizată. Orice cuvânt ar putea avea ceva din înţelesul său uzat, şi aceasta s-a întâmplat cu toţi termenii mei preferaţi pentru a afirma crezul meu în Biblie. Îi aud pe unii declarând că Scriptura este inspirată şi apoi la următoarea respiraţie spunând că din când în când te conduce greşit. Îi aud numind-o infailibilă şi autoritară, şi aflu că ei vor să spună doar despre impactul ei asupra noastră şi despre angajamentul spre care ne conduce aceasta că ne va păstra în harul lui Dumnezeu, nu că ar fi în totalitate ceva adevărat.

Aceasta nu este suficient pentru mine. Eu vreau să păzesc înţelesul evanghelic istoric a acestor trei cuvinte şi să fac clară intenţia mea, ca un ucenic al lui Isus Hristos, să primesc ca de la Tatăl şi Fiul toată acea Scriptură, care atunci când este interpretată aşa cum trebuie, se dovedeşte a fi confirmată. Deci în cele din urmă afirm infailibilitatea. Cred că acesta este un lucru clarificator, de vreme ce el arată ceea ce vreau să spun când numesc Scriptura inspirată, infailibilă şi autoritară. Într-o eră a deprecierii lingvistice şi a limbajului dublu ne datorăm acest fel de cinste unul altuia.

Cei care afirmă infailibilitatea trebuie să ştie două puncte dacă vrea ca să evite neînţelegerile. Primul este negativ, al doilea este pozitiv.

Primul, afirmarea infailibilităţii nu poartă sarcina exegezei. Exegeza înseamnă să scoţi din fiecare pasaj înţelesul şi mesajul care a fost exprimat de scriitor primilor cititori ai săi. Sarcina exegetică este să citeşti totul dintr-un text în timp ce ai grijă să nu citeşti ceva care nu este în el. Interpretarea biblică cuprinde exegeza, urmată de o sinteză de descoperiri într-un cadru biblic al referinţei, urmată de o aplicaţie pentru direcţionarea credinţei şi a vieţii astăzi. Mai mult, aceasta trebuie să se facă în toate privinţele într-un fel care poate fi justificat din date biblice şi este liber de prejudiciile importate din gândul lumii despre cultura de azi. Credinţa în infailibilitate vor afecta rigoarea cu care cineva sintetizează şi aplică, dar în exegeză întrebarea nu este una cu privire la adevăr, ci doar una cu privire la înţeles, şi afirmarea infailibilităţii nu este o scurtătură pentru a determina ceea ce înseamnă textele. Putem face aceasta doar prin studierea curgerii gândului de care aparţine fiecare text. În aceasta cei care susţin infailibilitatea şi cei care nu o susţin sunt exact pe aceeaşi poziţie.

A doua, afirmarea infailibilităţii are efect direct asupra metodei noastre teologice. Ceea ce vreau să spun este că în formularea teologiei mele nu voi nega în mod conştient, nu voi neglija şi nu voi relativiza arbitrar nimic din ceea ce găsesc în învăţătura scriitorilor Bibliei, şi nici nu voi rezolva nici o problemă a armoniei Bibliei, faptic sau teologic, presupunând că scriitorii nu au fost consecvenţi cu ei înşişi sau unul cu celălalt. În schimb, voi încerca să armonizez şi să integrez tot ceea ce este învăţat (fără rămăşiţe), să o iau ca de la Dumnezeu (oricât de puţin mi-ar plăcea aceasta), şi să caut în mod activ să trăiesc după ea (oricare ar fi schimbarea pe care ea o cere în crezurile mele prezente şi în tiparele de comportament). Aceasta este ceea ce cere de la noi acceptarea Bibliei ca dată în întregime de Dumnezeu şi fiind în întregime adevărată.

URMA LIBERTATĂŢII

În Boston, Massachusetts, există o Urmă a Libertăţii oficiale, un tur de site-uri cheie conectate cu Războiul de Independenţă. Creştinismul cunoaşte o altă urmă a libertăţii, pe care următoarele pagini au încercat să o sublinieze. Urma libertăţii de la Boston sărbătoreşte câştigarea independenţei politice prin lupta cu englezii. Urma libertăţii creştine are de a face cu predarea independenţei personale ca unul care încetează să mai lupte cu Dumnezeu. Ceea ce am vrut să subliniez este că libertatea pentru care am fost creaţi este savurată numai sub autoritatea lui Dumnezeu în Hristos, şi singurul fel prin care intrăm sub acea autoritate şi stăm sub ea este prin supunerea în credinţă şi ascultare faţă de ceea ce este în Biblie. Calea spre adevărata libertate personală sub Dumnezeu este recunoaşterea autorităţii Bibliei şi a Hristosului ei. Evanghelia ne găseşte rebeli, vinovaţi, pierduţi şi fără speranţă, şi ne conduce spre mântuire la picioarele lui Hristos, care ne învaţă să trăim după Scriptură.

Importanţa recunoaşterii infailibilităţii biblice ca un adevăr al credinţei este că, pe de o parte, el ne aminteşte că toată Scriptura este o instrucţiune într-un fel sau în altul de la Dumnezeul adevărului, şi, pe de cealaltă parte, ne încredinţează în consistenţa credinţei, a primirii şi ascultării de tot ceea ce ea dovedeşte că spune. Cu cât inima şi mintea sunt mai mult controlate de Scriptură, cu atât mai deplină va fi libertatea noastră şi mai mare bucuria noastră. Omul liber al lui Dumnezeu îl cunoaşte pe Dumnezeu şi cunoaşte despre Dumnezeu. El observă standardele şi restrângerile învăţate de la Dumnezeu în viaţa şi în relaţiile sale. El se încrede în promisiunile lui Dumnezeu, şi în puterea certitudinilor Bibliei îşi trăieşte zilele sale în pace şi în speranţă. Omul modern are nevoie să audă mai mult despre acest mesaj al libertăţii de la biserică. Biserica are nevoie să înveţe din nou cât de bază faţă de acel mesaj este adevărul infailibilităţii Scripturii, de care depinde plinătatea autorităţii biblice.

Am ajuns într-un loc în istoria culturii noastre unde relaţiile stabile bazate pe respect, bunăvoinţă, fidelitate şi slujire se rup şi înstrăinarea devine o banalitate. Soţi şi soţii, părinţi şi copii, studenţi şi instructorii lor, patroni şi salariaţii lor, sunt înstrăinaţi unul de altul în singurătate şi ostilitate. O nouă caracteristică neplăcută a acesteia erodează relaţiile şi este justificată în numele libertăţii, însemnând abandonarea restricţiilor şi a restrângerilor. De fapt, ideea că libertatea necesită independenţa sau o relaţie oponentă faţă de alţi oameni este un semn a cât de departe s-a îndepărtat societatea noastră faţă de anterioara înţelegere a ceea ce înseamnă să fii cu adevărat uman şi (egal important) evlavios. Atitudinile noastre negative în relaţii şi insistenţa noastră în a face ceea ce dorim, urmărind plăcerea personală indiferent de cine este rănit, arată că nu suntem liberi deloc. Suntem înstrăinaţi nu doar faţă de oameni ci şi faţă de Dumnezeu şi suntem în sclavie faţă de aspra perversiune a naturii pe care Biblia o numeşte păcat.

„Căci, atunci când eraţi robi ai păcatului,” scrie Pavel creştinilor romani, „eraţi slobozi faţă de neprihănire. Şi ce roade aduceaţi atunci? Roade, de cari acum vă este ruşine: pentru că sfârşitul acestor lucruri este moartea. Dar acum, odată ce aţi fost izbăviţi de păcat şi v-aţi făcut robi ai lui Dumnezeu,” (aceasta este ceea ce înseamnă să devii un creştin; când iţi pui încrederea în Isus Hristos tu devii sclavul lui Dumnezeu prin pocăinţă şi eşti eliberat de dominaţia păcatului prin regenerare) „aveţi ca rod sfinţirea, iar ca sfârşit: viaţa veşnică. Fiindcă plata păcatului este moartea: dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Isus Hristos, Domnul nostru.” (Romani 6:20-23)

Adevărata libertate – libertatea faţă de păcat, libertatea pentru Dumnezeu şi neprihănire – este găsită unde Isus Hristos este Domn într-o părtăşie personală vie. Sub autoritatea unei Biblii pe deplin crezute Hristos este cunoscut pe deplin şi această libertate dată de Dumnezeu este savurată cel mai mult. De aceea, dacă avem pe inimă reînnoirea spirituală pentru societate, pentru biserici şi pentru propriile noastre vieţi, trebuie să accentuăm întreaga onestitate – adică, infailibilitatea – Sfintei Scripturi ca şi Cuvânt al lui Dumnezeu inspirat şi eliberator.

Autorul

Dr. James I Packer, fost Profesor de Teologie la Colegiul Regent, Vancouver, B.C. din 1979, rămâne un editor senior pentru Christianity Today (Creştinismul azi) şi un profesor ocupat. El citeşte considerabil, scrie vast, şi este un autor remarcabil a numeroase titluri de best-seller-uri.

http://www.voxdeibaptist.org/libertate_si_autoritate.htm

Cum vinde industria avorturilor capete și inimi intacte de copii

Cum vinde industria avorturilor capete și inimi intacte de copii
Președintele companiei medicale StemExpress a recunoscut de curând într-un tribunal american că această companie a vândut inimile și capetele intacte ale unor fetuși umani unor firme din domeniul cercetării medicale. De asemenea, a recunoscut că un cap de copil poate să fie vândut fie cu tot cu corp, fie „rupt și separat”.
Știrea, ca atare, îți dă fiori. Însă întrebările de abia de aici încep. Avortul „obișnuit” presupune dezmembrarea în uter a copilului – în special într-o fază mai avansată a sarcinii. Pentru a vinde un copil cu capul și corpul intacte, asta înseamnă fie că acel copil s-a născut viu și a fost ucis ulterior pentru a-I fi recoltate organele. Fie că acel copil este victima unui avort prin „naștere parțială” – capul copilului și o parte din corp sunt scoase din uter în timp ce copilul este încă viu.
În plus, pentru a putea să fie folosită în cercetări de tip Langendorff, o inimă omenească trebuie să bată atunci când este „recoltată” din corp. Inima trebuie să fie „prinsă într-o poziție relaxată”, iar apoi este introdusă într-o soluție de potasiu pentru a fi transportată în laboratorul de cercetare. Acolo, inima este repornită, prin semnale electrice.
În timpul audierilor, a fost vizionat și o filmare făcută cu camera ascunsă în care președintele StemExpress recunoaște că există o „cerere foarte mare pe piață pentru țesut fetal brut”; deoarece țesutul neuronal este „extrem de fragil”, cel mai bine este ca acesta să fie trimis spre laborator „cu tot cu capul.” Singurul secret ar fi „să te asiguri că [copiii] au ochii închiși.”
Ați crede că acele corporații care fac astfel de lucruri oribile vor fi aspru sancționate de autorități. Numai că povestea are loc în California. Iar cei doi „whistleblowers” care au făcut publice aceste fapte riscă acum până la 10 ani de închisoare fiecare, și sunt judecați pentru 15 capete de acuzare pentru că ar fi făcut publice „informații confidențiale”. De aceea, atașez o petiție prin care putem arăta că îi sprijinim, moral și uman.

Șapte minori, dispăruți misterios din două Centre comunitare din Bârlad. La solicitarea ActiveNews, Ministerul Muncii face verificări

DE RALUCA OANȚĂ  /   ȘTIRI, SOCIAL    /   Actualizat: Joi, 26 septembrie 2019, 17:28  

download - Copie

Nu mai puțin de șapte minori au dispărut în ultimul an din două Centre Sociale Comunitare din Bârlad, Ministerul Muncii deschizând o anchetă în urma solicitării ActiveNews.
Potrivit bazei naționale de date cu copii dispăruți, în ultimul an, din două Centre Sociale din Bârlad, au dispărut șapte minori, respectiv:

1.Stângaciu Ionuț Marian (16 ani) dispărut din Complexul de Servicii Comunitare nr. 2 Bârlad. Deși a dispărut în data de 27 ianuarie 2019, Directia Generala de Asistenta Sociala si Protectia Copilului Vaslui a anunțat dispariția abia în 16 iulie 2019.
2.Șerban Bogdan Petruț (17 ani) , dispărut în data de 15.08.2018. Minorul este beneficiar al unei măsuri de protecție fiind internat în CSC 2 Bârlad.
3.Pocovnicu Maria (18 ani). La data de 20.05.2019 a plecat din CSC 1 Bârlad și nu a mai revenit.
4.Ciuc Mariana Ioana (16 ani). La data de 14.02.2019, minora a parasit CSC nr.1 Bârlad, aparținand DGASPC Vaslui  si nu a mai revenit.
5.Chirilă Ștefania Mitriță (15 ani). DGASPC VASLUI a anunțat dispariția minorei în data de 26.11.2018, după 2 zile de la dispariția din Centrul de Servicii Comunitare nr 1 Bârlad.
6.Bîgu Elena (15 ani). Minora a dispărut în data de 23.08.2019 din Centrul de Servicii Comunitare nr 1 Bârlad.
7.Marangoci Lili- Gabriel (15 ani), a dispărut în 17.08.2019 din Centrul de Servicii Comunitare nr 2 Bârlad.
ActiveNews a solicitat Ministerului Muncii și Justiției Sociale un punct de vedere privind numărul mare de dispariții din aceste centre comunitare.
„Instituțiile de tip rezidențial, de tipul celor menționate de dumneavoastră, sunt organizate și funcționează în subordinea direcțiilor generale de asistență socială și protecția copilului, iar direcțiile sunt instituții cu personalitate juridică care funcționează în subordi nea consiliilor județene, respectiv a consiliilor locale ale sectoarelor municipiului București.

În domeniul protecției copilului, Ministerul Muncii și Justiției Sociale, prin Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului și Adopție, asigură coordonarea și îndrumarea metodologică a direcțiilor generale de asistență socială și protecția copilului. ANPDCA nu are instituții în subordine la nivel județean și nu lucrează direct cu copiii.
Prin urmare, instituția competentă să vă furnizeze informațiile solicitate este Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului. Menționăm însă că MMJS, prin ANPDCA, va efectua verificări cu privire la situația semnalată în solicitare”, se precizează în răspunsul remis de  Ministerul Muncii pentru ActiveNews.
Precizăm că până la ora transmiterii acestei știri, nu am primit încă răspuns la solicitarea adresată DGASPC Vaslui. Vom reveni cu amănunte , îndată ce vom avea mai multe informații despre minorii dispăruți din cele două Centre de Servicii Comunitare din Bârlad.
Mai multe date despre cele două Centre de Servicii Comunitare sunt disponibile aici.

https://www.activenews.ro/stiri-social/Sapte-minori-disparuti-misterios-din-doua-Centre-comunitare-din-Barlad.-La-solicitarea-ActiveNews-Ministerul-Muncii-face-verificari-158025

O fetiță de 5 ani a supraviețuit miraculos după ce tatăl ei a sărit cu ea în brațe în fața unui tren

Fernando Balbuena Flores, un bărbat de 45 de ani, din New York, s-a aruncat în fața unui tren, în stația Kingsbridge din Bronx, New York, având-o în brațe pe fiica sa de 5 ani. În mod miraculos, fetița a supraviețuit.

 

Potrivit martorilor, gestul sinucigaș a avut loc în jurul orei 08:00, când metroul 4 a ieși din tunel. Corpul bărbatului a fost pur și simplu tăiat în două.

 

,,Am văzut cum trenul vine prin tunel, și l-am văzut și pe bărbat când a sărit în față garniturii.” A declarat o martoră.

 

Doi bărbați au sărit imediat pe linie pentru a o ajuta pe Ferni să iasă de sub vagon. Singura rană pe care a suferit-o a fost o mică zgârietură pe frunte.

 

Suicidul lui Flores a căzut că un trăsnet peste soția acestuia, Niurka Caraballo. Deși acesta (Flores) fusese spitalizat pentru probleme de sănătate mintală de șase ori și lua medicamente, Caraballo a declarat poliției că soțul ei părea normal când s-a trezit în dimineața respectivă, s-a îmbrăcat și a plecat să își ducă fetiță la școală, că în fiecare zi. Însă când a ajuns la gara, Flores și-a sunat soția, însă aceasta nu a înțeles nimic din ce încerca soțul să îi spună, dar avea o presimțire ciudată.

 

Caraballo a încercat de mai multe ori să sune înapoi, iar la un moment dat a răspuns fetița și a spus că tatăl ei plânge. În acel moment și-a dat seama că nu e ceva în ordine. A ieșit în fugă din apartament și s-a îndreptat înspre gara, care era la cinci blocuri distanță, însă a ajuns prea târziu.

 

,,A fost un soț și un tată bun”, a spus Caraballo, ,,nu m-am așteptat să facă lucrul acesta. Dar mulțumesc lui Dumnezeu că fiica mea este teafăra, mulțumesc că a salvat-o!” A spus ea în încheiere, fiind ajutată de un translator!

Netanyahu ales să formeze noul guvern israelian

Președintele Israelului, Reuven Rivlin, a decis să îi ofere prim-ministrului Benjamn Netanyahu șansa de a forma un nou guvern după ce alegerile recente nu s-au lăsat cu niciun câștigător evident.

Liderii Israelului încercau să formeze un guvern de uniune după ce țara a trecut prin alegeri de două ori în același an. Prim-ministrul Netanyahu a propus unirea cu rivalul Benny Gantz, din partidul Albastru și Alb, dar nu a funcționat. Președintele s-a întâlnit luni cu cei doi și încă o dată miercuri seară, dar nu au reușit să formeze un guvern de uniune.

Președintele Reuven Rivlin a spus că 55 de membri au acceptat să facă parte dintr-un guvern condus de Benjamin Netanyahu, și 54 s-au declarat de partea lui Benny Gantz, însă doar 44 puteau face parte din guvern. Cu alte cuvinte, 10 locuri – care corespund partidelor arabe – nu vor fi ocupate fiindcă aceștia nu doresc să stea într-un asemenea guvern. Prin urmare, dintre toți, majoritatea îl susțin pe Netanyahu, motiv pentru care președintele țării l-a desemnat pe el să formeze următorul guvern.

La finalul alegerilor, partidul Likud al lui Netanyahu a dobândit 32 de locuri, fiind surclasat de partidul Albastru și Alb, cu 33 de locuri.

CBN News a urmărit alegerile pentru a vedea dacă există vreun semn de progres între cele două partide principale.

Netanyahu are aliați în partidele religioase, care doresc un guvern de uniune cu o largă reprezentare, care să-i includă și pe ei.

Se pare că Gantz a dorit să lucreze cu Netanyahu pe termen scurt, dar membrii laici ai partidului său nu au dorit să colaboreze cu partidele religioase.

În acest moment, israelienii sunt în toiul pregătirilor pentru sărbătoarea evreiască a Anului Noi, Roș Hașana. După ce au îndurat două alegeri dure în ultimele șase luni, nu vor să audă altă neînțelegere politică. Majoritatea vor un guvern stabil, de uniune, iar Netanyahu trebuie să găsească o modalitate de a construi o punte peste toate diviziunile existente. Mulți israelieni au votat împotriva lui Netanyahu și sunt dezamăgiți acum de decizia președintelui de a îi oferi o șansă.

Alt factor ce complică acum situația este că Netanyahu s-a confruntat cu o posibilă punere sub acuzare.

Netanyahu are la dispoziție 28 de zile pentru a forma un nou guvern, dar poate cere o prelungire de încă două săptămâni. Este o veste bună, dar și o provocare pentru el fiindcă și în luna aprilie a avut mai multe locuri decât oricare alt partid și a fost ales să creeze un guvern, dar nu a reușit să creeze o punte între Avigdor Lieberman și partidele religioase. Situația se repetă acum, când trebuie să convingă membrii partidelor să formeze un guvern.

Forma parlamentară de guvernare a Israelului cere ca multiple partide politice să se unească pentru a crea o majoritate, ceea ce le dă dreptul să își aleagă prim-ministrul. Partidele pot negocia astfel încât Netanyahu să fie la conducere sau să primească imunitate în ceea ce privește urmărirea penală.

Sursa: CBN

https://alfaomega.tv/stiri/stiri-despre-israel/11211-netanyahu-ales-sa-formeze-noul-guvern-israelian

Rugăciune pentru națiunea română în Piața Victoriei

 19.09.2019  |    Stiri din Romania  |   93  |     3 min

download - Copie

Mai multe biserici evanghelice din București au inițiat o întâlnire de rugăciune pentru România în aer liber, în Piața Victoriei din capitală. Organizatorii au chemat creștinii, indiferent de confesiune, la rugăciune pentru ca România să fie transformată prin Adevărul lui Dumnezeu. Am discutat cu pastorul Toni Berbece, de la Biserica Profides, despre importanța unui asemenea eveniment.

Toni Berbece, pastor, Biserica Profides din București: Este foarte importantă rugăciunea la nivel național pentru că nu ne luptăm cu răul doar din punct de vedere fizic, și aici mă refer la fapte bune, dărnicie, implicarea în societate, în politică, în învățământ și în toate celelalte structuri ale statului. Este și o luptă spirituală pe care o vedem toți. Așa cum există lumea materială există și lumea spirituală, există îngeri, demoni, există Dumnezeu, există diavolul care caută să înșele oamenii. Și atunci lupta trebuie dusă și în tărâm spiritual. Nu toată lumea înțelege lucrurile acestea, însă cei care am fost luminați de Dumnezeu și pricepem această bătălie spirituală nu putem sta în afara luptei. Cuvântul lui Dumnezeu ne cheamă pe noi, cei care am înțeles acest lucru – dacă poporul Meu, peste care este chemat Numele Meu, se va smeri, se va ruga, va căuta Fața Mea, se va întoarce, Dumnezeu atunci va răspunde din ceruri, de sus. Iată că rugăciunea are o importanță colosală pentru orice națiune.

Redactor: Locul în care s-au desfășurat concertul creștin și momentele de rugăciune a fost Piața Victoriei, cunoscută ca o zonă a protestelor, acolo unde, de obicei, oamenii își exprimă nemulțumirile. Piața Victoriei nu a fost aleasă la întâmplare.

Toni Berbece: Piața Victoriei a devenit un loc al protestelor și noi ne-am gândit să venim cu cel mai benefic protest, și anume să „protestăm” înaintea Cerului, să Îl căutăm pe Dumnezeu și să îi cerem lui Dumnezeu să se îndure de națiunea noastră. Cred că cerul este prima ușă la care noi, românii, trebuie să batem apoi, celelalte uși cu siguranță ni se deschid cu ușurință, fie că este vorba despre ușile din inimile politicienilor, fie că avem nevoie de deschiderea spațiului Schengen sau alte probleme pe care le are România. Prima ușă la care trebuie să batem este ușa cerului și eu cred că am reușit să o deschidem.

R: A fost o premieră pentru capitala României această întâlnire de rugăciune. Cum au răspuns bisericile?

Toni Berbece: A fost destul de greu să unim marea majoritate din cultele din România, mai ales bisericile evanghelice. A fost destul de greu. Eu personal am fost surprins că până la urmă au răspuns toți cei invitați chiar dacă un pic mai greu și cu multă reticență, însă au răspuns. Chiar am reușit să ne întâlnim toți, să vorbim, să ne îmbrățișăm, să ne rugăm împreună, să ne încurajăm unii pe alții și să ajungem la un consens în ceea ce privește acest eveniment. Am avut o bucurie colosală văzând toți acești lideri spirituali dându-și mâna, stând la aceeași masă, mâncând împreună, glumind chiar, rugându-ne pentru acest eveniment, apoi făcându-l propriu-zis, ieșind acolo în Piață cu bisericile, congregațiile noastre, cu enoriașii noștri să Îl lăudăm pe Dumnezeu și să își aducă fiecare lider spiritual îndemnul la rugăciune și, la urma urmei, să îndemne poporul român la rugăciune pentru că au fost mulți cei care ne-au urmări și prin intermediul televiziunii Alfa Omega și pe alte canale………………………..https://alfaomega.tv/stiri/stiri-din-romania/11199-rugaciune-pentru-natiunea-romana-in-piata-victoriei

Avertizarea vs.Bârfă (Cum să spui adevărul fără să bârfești? 2019)

download - Copie

View this email in your browser
Bună dimineața,
După ce a vizionat video-ul de ieri Bârfa și Bârfitorii, un telespectator ne-a adresat următoarea întrebare – „Cum să spui adevărul despre o persoană fără să o bârfești?”. Găsiți răspunsul mai jos.
Dacă aveți nevoi de rugăciune sau întrebări din Biblie, la care căutați răspuns, contactați-ne pe una din căile de comunicare de mai jos.

O zi binecuvântată să aveți.

Cu drag, Vitalie Marian.
Administratorul siteu-ului Moldova Creștină.

20,2 K de abonați

► ABONEAZĂ-TE la canalul nostru de Youtube: http://bit.ly/2m6kaNo ► INSTAGRAM? Urmărește pagina Pastorului Vasile Filat: http://bit.ly/2mul2Ml Cum să spui adevărul despre o persoană fără să bârfești? 2 Timotei 4:14-15 14 Alexandru, căldărarul, mi-a făcut mult rău. Domnul îi va răsplăti după faptele lui. 15 Păzeşte-te şi tu de el, pentru că este cu totul împotriva cuvintelor noastre. 3 Ioan 1:9-11 9 Am scris ceva Bisericii, dar Diotref, căruia îi place să aibă întâietatea între ei, nu vrea să ştie de noi. 10 De aceea, când voi veni, îi voi aduce aminte de faptele pe care le face, căci ne cleveteşte cu vorbe rele. Nu se mulţumeşte cu atât, dar nici el nu primeşte pe fraţi şi împiedică şi pe cei ce voiesc să-i primească şi-i dă afară din Biserică. 11 Preaiubitule, nu urma răul, ci binele. Cine face binele este din Dumnezeu; cine face răul n-a văzut pe Dumnezeu. Ca să nu bârfești când trebuie să spui adevărul despre cineva… 1. Mai întâi confruntă persoana cu păcatul ei 2. dacă nu primește, trebuie să avertizezi pe alții 3. Nu vorbi ca să faci rău persoanei 4. Vorbește ca să protejezi pe alții Când trebuie să recomanzi pe cineva… ca să nu bârfești… Dă de înțeles cu înțelepciune… înțelege cuvintele și tăcerea când vrei să știi despre cineva… Proverbe 27:21 Ce este tigaia pentru lămurirea argintului şi cuptorul pentru lămurirea aurului, aceea este bunul nume pentru un om. Ce este mai greu? Să taci sau să vorbești când trebuiue să avertizezi pe cineva despre numele rău al unei persoane? BISERICA BUNAVESTIREA DIN CHIȘINĂU Str. Ciocârliei 2/8, Chișinău, Rep.Moldova Servicii Divine: Duminică, 14:0016:00 Joi, 18:3019:30 – ceasul de rugăciune tel. +373 (68) 060601 https://www.facebook.com/bunavestire…. PENTRU MANUALE ȘI ÎNSCRIERE LA GRUPELE DE STUDIU BIBLIC ONLINE CONTACTAȚI LA: info@precept.md +373(69)966779 #pastorvasilefilat #bârfa #avertizare

 

UMPLEŢI VIDUL de Richard Wurmbrand

6-img_20171111_1112445-e1510837743147

 CUPRINS:

Manualul ateului

Logica ateismului

Lipsa de logică a ateismului

Perspectiva greşită a Bibliei Moscovei

Cine sunt adversarii noştri?

Dificultatea de a fi ateu

Definiţia religiei

Originea religiei

Originea creştinismului

Autorii romani despre creştinism

Mărturia dată de Evanghelii

Argumente contra originii antice a Evangheliilor

Vestirea din Noul Testament

Atacuri lipsite de respect la adresa Bibliei

Oare persoanele din Biblie au existat cu adevărat?

Izbăvirea evreilor din robia egipteană

Contradicţii în Biblie

Oare creştinismul te învaţă să fii servil faţă de autorităţile tirane?

Un paradis ceresc sau unul pământesc?

Există Dumnezeu?

Cine este Dumnezeu?

Priviţi la Isus din Nazaret

Creaţiunea

Dumnezeu este

Proorocia

Proorociile referitoare la poporul evreu

Proorocii despre zilele din urmă

Cine L-a făcut pe Dumnezeu?

Viaţa de după moarte

Ştiinţă şi religie

Ispăşire

Ultimul cuvânt

Mai multe materiale pentru Theophilos găsiţi pe Internet la:

http://www.theophilos.3x.ro

MANUALUL ATEULUI

În orice parte a lumii, unde oamenii ştiu să scrie, ei au o carte sfântă.

Şi lumea comunistă are biblia ei.

Se numeşte “Manualul ateului”. Ea a fost publicată de Academia de Ştiinţe din Moscova, prima dată în 1961, (editura de stat pentru ştiinţa politică) şi este rezultatul muncii colective a unui număr de specialişti, cum sunt istoricii Beliaiev şi Belinova şi filozofii Cianişev, Elşina şi Imilia. Redactorul final al acestei cărţi este profesorul universitar S. Kovalev. Cartea a fost retipărită de câteva ori de la publicarea ei.

Această carte, care este un rezumat al crezului ateu, a fost tradusă în multe limbi şi răspândită în numeroase ţări socialiste. Ideile cuprinse în această carte sunt propagate din şcoala primară până în facultăţi, cât şi prin radio, televizie, filme şi în adunări ateiste. Iar când moare un ateu, cuvântarea rostită la înmormântarea lui, în conformitate cu doctrina Bibliei Comuniste, asigură familia îndurerată că morţii sunt morţi pentru totdeauna, că nu există nici o mângâiere pentru cei loviţi de această pierdere, că cei ce s-au despărţit acum nu se vor mai revedea niciodată, că nu există Dumnezeu şi nici viaţă veşnică.

Principalul scop al acestei cărţi este să arate că nu există Dumnezeu.

Am putea răspunde foarte simplu cu o întrebare: “Dacă nu există Dumnezeu, cum se face că există oi?”

Această întrebare a fost pusă în adevăr la o întrunire comunistă în Uniunea Sovietică. Conferenţiarul explicase că viaţa a apărut în mod spontan şi s-a dezvoltat prin selecţie naturală; că în lupta crudă pentru supravieţuire au rămas în viaţă numai animalele care erau mai puternice sau mai agile decât semenii lor, pe când cele mai slabe au dispărut.

Un credincios a întrebat: “Dar cum se face că oile au supravieţuit şi că n-au fost distruse cu desăvârşire de lupi? Lupoaica fată cinci sau şase pui pe an, pe când oaia numai unul. Proporţia este de 5 la 1 pentru distrugător, care are dinţi ascuţiţi, ghiare, putere şi este iute la fugă. Oaia este cu totul lipsită de apărare. Cum se explică faptul că totuşi mai există oi? Astăzi ele sunt apărate de om. Dar lumea animală a existat înainte de apariţia omului. Cine a apărat oile pe vremea aceea? Multe lucruri pot fi explicate fără ipoteza că există Dumnezeu. Însă oile cu patru picioare nu ar fi putut exista fără El, după cum nici oiţele iubitoare ale lui Cristos, care au fost lipsite de apărare împotriva cruzilor prigonitori încă de la începuturile bisericii, n-ar fi putut exista fără El.”

Răspunsul pe care l-a căpătat acest credincios a fost… câţiva ani în închisorile sovietice.

Cartea ateului poate căpăta un răspuns foarte simplu şi cu privire la Cristos.

La o reuniune a intelectualilor sovietici se discuta despre Shakespeare. Cineva a citat cuvintele rostite de Lady Macbeth după ce-l ucisese pe regele Duncan, în timp ce el dormea. Privindu-şi mâinile pătate de sânge, ea exclamă: “Ieşiţi, pete blestemate! Ieşiţi, vă spun!”

Un credincios a pus întrebarea: “Ce posibilităţi ar avea o doamnă Macbeth să fie curăţată de povara vinii sale?” Un comunist a răspuns: “Omul este o fiinţă care raţionează. O educaţie adecvată şi un sfat bun dat chiar în ultima clipă ar fi oprit-o de la această faptă urâtă.” Răspunsul acesta nu mai putea ajuta la nimic. Lady Macbeth făptuise crima şi a face filozofie despre educaţia pe care ar fi trebuit s-o primească era de prisos. Un alt comunist a spus: “Eu socotesc că ucigaşii ar trebui pedepsiţi cu moartea”. Şi această propunere era inutilă, deoarece un om condamnat la moarte tot moare cu un cuget vinovat. Un al treilea comunist a asigurat pe cei prezenţi că în viitoarea societate socialistă fericită nu vor mai fi regi, nici ambiţii deşarte şi nici nevoia sau dorinţa de a comite crime. Însă societatea comunistă nu există nicăieri.

Apoi credinciosul a zis: “Singura soluţie valabilă rămâne cea a Bibliei: “Sângele lui Isus Cristos ne curăţă de orice păcat”!

Dar nu ne putem opri la răspunsuri atât de simple. Membrii unei Academii de Ştiinţe au scris peste şase sute de pagini ca să demonstreze că religia în general, şi în special religia creştină, este falsă. Să încercăm a-i înţelege şi să răspundem problemelor pe care le ridică. Este o regulă de politeţe şi dragoste să acceptăm provocarea.

Biblia ateului este plictisitoare. De fapt, nici n-ar putea fi altfel. Nimeni nu poate fi elocvent în propagarea ateismului. Ateismul este o tăgăduire. Cine poate scrie cu entuziasm despre o tăgăduire? Cine poate să închine un sonet unei idei negative, să dedice un concert sau să modeleze o sculptură în cinstea unei negări? Religia a inspirat simfonii, picturi, statui, poezii. Ateismul, prin însăşi natura sa, nu ar putea să aibă niciodată această influenţă. Ateismul nu are aripi.

În conformitate cu propria-i doctrină, ateismul proclamă că omul este numai pulbere şi umbră — nimic altceva decât materie. Ce putere are materia să distrugă religia? Poate oare materia să antreneze pasiunea în lupta pentru un ideal, ţinând seama că idealurile, nefiind materie, sunt prin definiţie nimic?

În acelaşi timp, Biblia Moscovei foloseşte metode amăgitoare şi o violenţă verbală care nu se potrivesc unei Academii de Ştiinţă.

Ne propunem să evităm, pe cât posibil, monotonia argumentelor pseudo-ştiinţifice. Vom răspunde, chiar şi în faţa ironiei şi a criticei nejuste, cu blândeţea dragostei.

Ne putem îngădui să adoptăm această atitudine, deoarece o nicovală solidă nu se teme de loviturile ciocanelor. La Paris există un monument în cinstea hughenoţilor, care reprezintă o nicovală şi un număr de ciocane sparte, cu inscripţa: “Opintiţi-vă cât vreţi, hoarde duşmănoase. Ciocanele voastre se sparg; dar nicovala Domnului rezistă.”

Noi putem lua această atitudine întrucât noi înşine ne cernem cu străşnicie gândurile şi considerăm critica drept un avantaj. Faptul că ateismul impune o dictatură în ţările comuniste este în detrimentul său. Cum poate cineva să ştie că are dreptate, dacă nu suportă critica?

Ateismul are deplină libertate pentru propaganda lui în toate ţările din Occident. Creştinismul nu are nici cel mai mic motiv să se teamă de o asemenea propagandă. Dintr-o discuţie liberă numai creştinismul poate câştiga. Închipuiţi-vă două încăperi despărţite una de cealaltă printr-o perdea groasă. În una domneşte întunericul, pe când cealaltă este luminată de o lumânare. Dacă se înlătură perdeaua, în nici un caz nu va predomina întunericul. Întunericul nu poate birui lumina provenită de la lumânare, pentru că întunericul nu este energie, ci absenţa luminii. Numai lumina, fiind energie, poate birui. În felul acesta, camera care se afla în întuneric va deveni luminoasă, fiind transformată de lumânarea aprinsă. Creştinii nu s-au temut de închisorile comuniste şi nici de instrumentele lor de tortură. Nu ne temem nici de cărţile ateiste. În lupta dintre idei, biruinţa finală nu poate fi decât a noastră.

LOGICA ATEISMULUI

Înainte de toate, ateii ar trebui să ştie că noi, creştinii, nu suntem duşmanii lor, ci cei mai buni prieteni ai lor. Noi iubim pe atei. Şi dragostea este înţelegătoare.

Noi nu ne mirăm că există atei.

În secolul al douăzecilea, când milioane de oameni nevinovaţi au fost arşi în cuptoare sau gazaţi şi ucişi în lagărele de concentrare ale diferitelor regimuri politice — dintre care unele se numeau “creştine” — este greu de crezut într-un Dumnezeu, Care să fie în acelaşi timp atotputernic şi bun. Dacă El este atotputernic, de ce nu a prevenit cruzimile? Dacă este bun, de ce a creat o lume atât de crudă?

Nu putem reproşa nimănui că este ateu, când marii prelaţi ai bisericii creştine sunt deseori de partea asupritorilor şi a exploatatorilor, când ei linguşesc pe tirani sau luptă alături de răzvrătiţi, printre care se află cei ce visează să fie tiranii de mâine.

Când Isus atârna fără putere pe o cruce şi striga: “Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” ar fi fost greu să convingi pe cineva că Răstignitul era nădejdea omenirii sau că Acela Care înseta după apă şi a primit numai oţet poseda toată puterea în cer şi pe pământ. A fost necesară învierea pentru a face posibilă propovăduirea adevărului.

În zilele noastre, cei ce se auto-denumesc după numele Fiului lui Dumnezeu s-au omorât unii pe alţii în două războaie mondiale. Un om botezat în numele lui Cristos a dat ordinul să fie aruncată prima bombă atomică.

Şi apoi, chiar dacă fiii risipitori ar dori să se întoarcă la casa Tatălui, ei n-ar şti unde s-o găsească. În loc de un cămin părintesc există multe grupări divergente, fiecare din ele pretinzând că deţin adevărul. Ele sunt de acord numai într-un singur punct: să nu practice dragostea atotcuprinzătoare faţă de nevinovaţii care se află încă dincolo de gratii sau pentru cei ce au murit în lagărele de concentrare.

Mai mult, în mintea mulţimilor, religia este pusă pe acelaşi plan cu superstiţia, cu idei înapoiate sau dogme ciudate.

Ateismul este efectul acestor cauze, precum şi al multor altora. Nici nu ne putem aştepta la altceva; este foarte logic ca mulţi să devină atei.

Dumnezeu a făcut loc ateismului în lume. Biblia ne învaţă că Dumnezeu a creat o lume materială cu legi intrinseci şi cu un lanţ nesfârşit de cauze şi efecte. El Însuşi S-a restrâns ca să permită altora decât El să existe. Ca atare, posibilitatea ateismului era cuprinsă în planul creaţiunii şi când s-a luat hotărârea ca Cristos să ispăşească cu sângele Lui păcatele omenirii, El a consimţit să facă ispăşire şi pentru păcatele ateilor.

Dacă Dumnezeu permite ateismului să existe, cine suntem noi ca să-l interzicem?

Avem toată înţelegerea pentru atei.

Însă, pe de altă parte, ateii trebuie să justifice ceea ce, din punctul lor de vedere, este o anomalie: mulţi dintre acei ce suferă groaznic în această lume creată de Dumnezeu, Îl iubesc din toată inima. Tradiţia şi obiceiurile ar putea explica frecventarea bisericii şi participarea la ritualurile religioase. Dar cum pot explica ateii acea dragoste arzătoare pentru Dumnezeu care se vede uneori tocmai la oamenii care suferă cel mai mult? Cum îşi pot explica ei ceea ce creştinii numesc “bucuria în Domnul”, simţită de oameni care sunt bătuţi şi schingiuiţi pentru credinţa lor, adeseori cu lanţuri grele legate de picioare?

Religia este înfloritoare în unele ţări foarte sărace. Oameni flămânzi se adună duminicile împreună cu copii care mor de foame şi cântă slavă lui Dumnezeu. De ce? Cum se face că văduve care posedă doar “doi bănuţi” pentru existenţa lor, dau cu bucurie ultima lor lăscaie, ca Dumnezeu să fie slujit cu cât mai mult fast?

Întrebările puse de atei creştinilor sunt logice. Dacă Dumnezeu este atotputernic, de ce permite ca moartea să domnească pe pământ? De ce mi-au fost luaţi cei mai iubiţi dintre ai mei, întreabă ateul? De ce suferă copilul meu sau de ce prietenul meu a murit atât de tânăr?

Dar cum pot ateii să explice faptul că alţi oameni, lipsiţi în acelaşi fel de dragii lor sau care se află ei înşişi în faţa morţii, acceptă tragedia cu seninătate, cu bucurie chiar? Pentru ei moartea înseamnă a merge la Tatăl.

Din timpul construirii piramidelor, când sclavii mureau sub loviturile bicelor şi tăgăduirea lui Dumnezeu sau răzvrătirea împotriva Lui ar fi părut normale, a ajuns la noi următorul poem:

“În ochii mei, moartea este astăzi

Ca tămăduirea unui om bolnav

Sau ca eliberarea dintr-o închisoare.

Pentru mine, moartea este astăzi

Ca parfumul mirului.

Ca şi cum aş şedea sub un umbrar, când adie zefirul.

Pentru mine moartea este astăzi

Ca parfumul florilor de lotus,

Ca şi cum aş fi beat de fericire.

Pentru mine moartea este astăzi

Ca încetarea ploii,

Ca întoarcerea oamenilor la casele lor

După un drum lung şi obositor.

Pentru mine moartea este astăzi

Ca înseninarea cerului,

Ca un om care caută fără să ştie ce.

Pentru mine moartea este astăzi

Ca dorul fierbinte al omului care tânjeşte să-şi revadă casa,

După ce a fost ţinut mulţi ani în robie.”

Unii oameni au primit moartea cu seninătate, alţii cu bucurie, socotind că a muri înseamnă a te reîntoarce în lumea duhurilor.

Unele plante sunt heliotropice. Dar există şi asfodele, plante care cresc numai la umbră sau în întuneric, tot astfel după cum există oameni care iubesc pe Dumnezeu în aşa măsură încât să sufere pentru El. Aceştia sunt misticii, asceţii, martirii. Ei suportă cu dragoste toate greutăţile de care se plâng ateii. Suferinţa nu-i face să se abată de la credinţa lor; dimpotrivă, unii ajung la credinţă sau sunt întăriţi printr-o suferinţă adâncă.

Oscar Wilde nu se sinchisea de Dumnezeu şi ducea o viaţă de destrăbălare. La sfârşit, acest geniu s-a trezit în închisoare, fiind acuzat de cele mai degradante fapte. În aceste împrejurări el a scris: “Dacă lumea a fost zidită din suferinţe, ea a fost clădită de mâinile dragostei, deoarece în nici un alt fel sufletul omului, pentru care a fost creată lumea, nu ar fi putut să ajungă la statura deplină a desăvârşirii”. În cartea “Crimă şi Pedeapsă” a lui Dostoievski, Raskolnikov are o discuţie cu Sonia, o prostituată. Ea a ajuns la aceasta ocupaţie din cauză că tatăl ei era un beţiv, iar fraţii şi surorile ei mai mici flămânzeau. Ea suferea cumplit în această stare impusă ei de împrejurările amare. Raskolnikov o întrebă: “Te rogi mult lui Dumnezeu, Sonia?” Ea răspunse în şoaptă: “Ce aş fi fără Dumnezeu?” La care el, spre a sonda mai adânc, o întrebă din nou: “Dar ce face Dumnezeu pentru tine, în schimb?” Răspunsul ei fu: “Nu mă întreba. Tu nu meriţi să ştii. El face totul pentru mine”.

Raskolnikov întrebă şi pe sărmana surioară a Soniei, Polenka: “Ştii tu cum să-ţi rosteşti rugăciunile?” La care ea răspunse: “O, desigur, noi ştim cu toţii; eu m-am rugat din totdeauna; şi acum, când sunt mare, mă rog în sinea mea, singură; dar Kolia şi Lida îşi spun rugăciunile cu voce tare, împreună cu mama. Mai întâi ei spun: “Plecăciune ţie, Marie” şi după aceea o altă rugăciune: “Doamne, binecuvântează şi iartă pe sora noastră Sonia” şi “Doamne, binecuvântează pe tatăl nostru vitreg şi iartă-l”, fiindcă primul nostru tătic a murit, iar acesta este tatăl nostru de-al doilea, şi noi ne rugăm şi pentru el.”

Cum se face că Soniile şi Polencele iubesc pe Dumnezeu? Oare religia lor este numai un paliativ ca narcoticele şi alcoolul? Dar narcoticele şi alcoolul distrug minţile oamenilor. Credinţa în Dumnezeu a făcut pe Sonia atât de tare încât ea a reuşit să aducă la pocăinţă pe ucigaşul Raskolnikov şi l-a convins să devină un om nou. Aşa dar trebuie să fie o oarecare realitate la baza credinţei.

Sonia dădu lui Raskolnikov o cruce şi îi citi din Evanghelie. Acest fapt a avut ca rezultat că un ucigaş nedescoperit s-a predat el însuşi poliţiei, a plecat în Siberia, şi a început o viaţă nouă. Ce s-ar fi întâmplat dacă ea i-ar fi dat un ciocan şi o seceră şi i-ar fi citit unul din discursurile plicticoase ale lui Stalin sau “Capitalul” lui Marx?

Sonia, prinsă în tragedia prostituţiei, şi Raskolnikov, trezit din tragedia crimei, au crezut.

Pentru mulţi, religia este doar una din marile bucurii ale vieţii, un rafinament, cum ar fi arta sau luxul. Dar există şi oameni pentru care religia înseamnă totul, cei care tânjesc după Dumnezeu cum doreşte cerbul izvoarele de apă. Aceştia pretind că-L cunosc pe Dumnezeu. Ei spun că El este demn de iubit şi vrednic de crezut, chiar şi atunci când căile Lui sunt tainice şi viaţa le este foarte grea.

Aceştia înţeleg fenomenul ateist. Dar puteţi voi, ateilor, să-i înţelegeţi pe ei?

În Septembrie 1932, o revistă sovietică intitulată “Molodaia Guardia” (Tânăra Gardă) a anunţat că în conformitate cu planul cincinal ateist, cam prin anul 1937, orice manifestaţie religioasă trebuie distrusă cu desăvârşire, iar Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să amuţească pentru totdeauna. Dar lucrul acesta nu s-a întâmplat. Dimpotrivă, creştinismul înfloreşte în multe ţări comuniste. De ce?

Ateismul este logic numai atunci când descoperă motivul unei credinţe profunde.

LIPSA DE LOGICĂ A ATEISMULUI

Societatea se transformă foarte repede. Sistemele religioase nu au ţinut pasul cu aceste transformări. Deseori, predicatorii comentează dezbateri pe care le-a avut Isus cu oamenii de acum două mii de ani privitoare la problemele acelei epoci, în loc să găsească răspunsuri în spriritul lui Cristos pentru problemele omului modern. De aceea, mulţi ajung la conluzia că religia este neactuală.

Afară de aceasta, multe rituri sunt învechite.

Bisericile declară că doresc să salveze pe oameni de la un iad viitor. Ei bine, ele ar trebui să dovedească dragostea lor faţă de oameni, ajutând să izbăvească lumea din iadul prezent al analfabetismului, foametei, mizeriei, tiraniei, exploatării, contaminărilor de tot felul şi războiului.

Creştinii acceptă toate aceste critici din partea ateilor. “Dragostea crede totul”. Noi putem crede raţiunea care determină pe un om să devină ateu. Noi spunem împreuna cu Hegel: “Tot ceea ce există este raţional”. Chiar şi atitudinea unui ateu poate avea motive adânci. Însă ateii sunt în dezavantaj atunci când refuză critica credincioşilor.

Marii mistici ca Meister Eckhart au afirmat că omul unit cu Dumnezeu nu mai are un Dumnezeu Căruia să I se închine. De la această înălţime, el poate înţelege pe cei care nu se închină pentru că ei nu cunosc pe Dumnezeu. Mintea creştinului reflectă toată realitatea, pe când mintea ateului, numai o parte a acestei realităţi.

Ateii au o filozofie materialistă pe care o împărtăşesc şi creştinii. Principala învăţătură a religiei noastre constă în faptul că Dumnezeu S-a făcut trup, adică materie, în Persoana lui Isus Cristos. Dumnezeul creştin nu este o idee, ci o Persoană. Ţinta creştinului nu este numai mântuirea sufletelor, ci şi învierea trupului în neputrezire.

Însă noi nu ne oprim la materialism. Ateii materialişti sunt unilaterali: ei nu ştiu nimic despre Dumnezeire şi Duhul cel Veşnic al dragostei şi al Adevărului Care conduce lumea.

A văzut oare cineva vreodată o monedă cu o singură parte? Sau electricitate cu un singur pol? Creştinismul îmbrăţişează atât domeniul spiritual cât şi pe cel material. Ateismul este fals prin faptul că este unilateral.

Un nebun a fost trimis să cumpere făină şi sare. El a luat o farfurie în care să-şi ducă cumpărăturile. I se spusese să nu amestece aceste două articole ci să le ţină separat. După ce negustorul i-a umplut farfuria cu făină, nebunul, gândindu-se la instruţiunile ce le primise, răsturnă farfuria, cerând să i se pună sare pe fund. În felul acesta s-a pierdut făina, însă el avea sarea. A adus sarea la şeful său, care-l întrebă: “Dar unde este făina?” Nebunul întoarse farfuria pe partea cealaltă ca s-o găsească. În felul acesta s-a pierdut şi sarea.

Uneori ateii procedează ca acest om. Ei aduc religiei critici foarte serioase şi folositoare. Ei au sarea. Dar oare nu pierd ei prin aceasta făina? Nu cumva ei resping argumente în favoarea religiei, care ar putea să fie şi ele juste? Şi, în cele din urmă, nu vor trebui să arunce şi sarea ateismului în clipe de criză adâncă? Este mândria adevăratului creştinism de a avea şi făina şi sarea. Filozofia creştinismului este ceea ce Soloviev numea “Teomaterialism”, cuprinzând materia şi Theos (în greacă, Dumnezeu), Creatorul ei. În adevăr, creştinismul este atât de sigur de adevărul pe care-l posedă, încât el este deschis faţă de orice critică a acestui adevăr, da, el primeşte cu bucurie astfel de critică, ca pe un pinten care stimulează o înaintare pe calul adevărului.

Credinţa trăieşte datorită respingerii continue a greşelilor şi acceptării continue a inspiraţiei din domeniile unde s-au experimentat noi adevăruri.

Odată, soarele s-a certat cu luna. Soarele spuse: “Frunzele de pe pomi sunt verzi”, pe când luna susţinea că ele au culoarea argintului. Luna declară că oamenii de pe pământ în genere dorm, în timp ce soarele afirmă că de obicei toţi oamenii se mişcă.

Apoi luna întrebă: “Atunci de ce este aşa o linişte pe pământ?” — “Cine ţi-a spus aceasta?” se miră soarele. “Pe pământ este mult zgomot”. Discuţia a durat un timp îndelungat.

După aceea veni vântul. El ascultă discuţia şi zâmbi. “Cearta voastră este fără rost. Eu suflu şi când este soare şi când străluceşte luna. În timpul zilei, când soarele se află pe bolta cerească, totul se petrece întocmai cum spune soarele. Este zgomot pe pământ şi oamenii lucrează, iar frunzele sunt verzi. În timpul nopţii, când răsare luna, totul se schimbă. Oamenii dorm, domneşte liniştea, şi culoarea frunzelor se schimbă în argintiu. Uneori, când un nor acoperă luna, ele par chiar negre. Nici tu, soare, nici tu, lună, nu cunoaşteţi întregul adevăr.”

Ateii privesc la partea materială a lucrurilor şi cred că ei cuprind toată realitatea. Budiştii cred că singura realitate este mintea şi că lumea materială aparţine lui Maya, sfera iluziei. Însă Biblia foloseşte în ebraică, ca şi în greacă, acelaşi cuvânt pentru “spirit” ca şi pentru “vânt”. El suflă tot timpul, din multe părţi. Cei ce au Duhul lui Dumnezeu văd realitatea în ansamblul ei. Ei nu se pot limita nici la filozofia materialistă nici la cea idealistă.

De fapt, Biblia ne avertizează să fim atenţi în problemele filozofice, fiindcă filozofii, în majoritatea lor, au puncte de vedere individuale de la care privesc realitatea. Dar orice punct de vedere este un punct de orbire: el ne împiedică să mai considerăm valabile celelalte puncte de vedere. Dintr-un anumit punct de vedere, camera în care scriu nu are uşă. Mă întorc împrejur. Acum văd uşa, însă încăperea nu are fereastră. Mă uit în sus. Din acest punct de vedere, odaia nu are podea. Privesc în jos, ea nu are tavan. Numai eliminând puncte de vedere, putem căpăta o intuiţie a întregii realităţi. Idealul unui creştin este să devină “sfânt”, un cuvânt care în engleză derivă de la “întreg”, în rusă, cuvântul “sfânt” (sviatoi) sugerează ideea luminozităţii. Acelaşi lucru este adevărat şi pentru limbile germanice. A fi sfânt înseamnă a abandona puncte de vedere.

Feuerbach a spus: “Este clar ca soarele şi evident ca lumina zilei că nu există Dumnezeu; ba şi mai mult, că nici nu poate fi un Dumnezeu”. Nu religia este aceea care afirmă claritate absolută, ci ateismul. Dacă inexistenţa lui Dumnezeu este “clară ca soarele”, cum se face că toată omenirea, fără excepţie, recunoaşte existenţa soarelui, însă nu toată omenirea este de acord cu afirmaţia lui Feuerbach cum că nu există Dumnezeu?

Nici măcar Darwin, marele favorit al adversarilor mei, nu poate adera la părerea lor. El a scris: “Imposibilitatea de a concepte că acest măreţ şi minunat univers s-a ivit la întâmplare, îmi pare a fi argumentul cel mai de seamă pentru existenţa lui Dumnezeu”.

Pentru atei, ateismul este o axiomă. De ce mai este nevoie să se propage ceea ce este evident? Creştinii nu consideră creştinismul ca fiind evident, aşa cum doi plus doi fac patru. Dacă ar fi fost aşa, nu ar fi existat atei. Noi găsim că unele atitudini ale adversarilor noştri au sens. Noi avem o oarecare înţelegere pentru acestea. Ateismul are numai ateism şi tăgăduieşte religiei orice drept la existenţă. Ca atare, el nu este logic.

Max Stirner, teoreticianul anarhiei individualiste, a văzut just relele societăţii. Soluţia găsită de el a fost să lichideze societatea omenească. Însă el era o parte din această societate. Şcoala lui Schopenhauer a recomandat omenirii, ca răspuns la problemele ei, sinuciderea. Însă atunci, când a izbucnit holera în oraşul său, el a fugit. El iubea viaţa. În aceeaşi categorie se află şi cei ce vor să scape de religie din cauza marilor lipsuri ale ei în gândire şi acţiuni.

Trebuie oare să renunţăm a mai purta haine, din cauză că unele au o culoare neplăcută? Trebuie să aruncăm pruncul curat împreună cu apa murdară în care a fost îmbăiat?

Noi am recunoscut partea logică a ateismului. Acum să facă bine ateii să caute împreună cu noi ceea ce este logic în religie. Poate că vom ajunge la un numitor comun.

PERSPECTIVA GREŞITĂ A BIBLIEI MOSCOVEI

Anumiţi oameni s-au adunat la Moscova şi au scris o carte despre cele mai mari probleme ale vieţii, probleme asupra cărora au cugetat cele mai înţelepte minţi de când a început gândirea: existenţa sau inexistenţa lui Dumnezeu, sensul vieţii, nădejdile şi necazurile ei, rolul religiei şi aşa mai departe.

Cine sunt aceşti oameni? Este cu mult mai important să-i cunoaştem pe ei decât conţinutul cărţii lor.

A cunoaşte pe profesor are cu mult mai multă valoare decât a cunoaşte învăţătura sa. Cunoştinţa începe întotdeauna cu întrebarea: “Ce sunt eu?”. Dacă nu cunosc răspunsul la această întrebare, cum pot şti dacă ceea ce gândeşte acest “eu” merită să fie împărtăşit şi altora? Dacă acest “eu” nu este mare, tot ceea ce el dă va fi de mică valoare.

Autorii Bibliei Moscovei spun că ei n-au fost creaţi de nici un Dumnezeu. Nu a fost nici un plan în procesele întâmplătoare ale materiei care i-a produs. Poate oare vârtejul atomilor şi protonilor, cât şi adunarea lor accidentală să producă un creier care va distila purul adevăr?

Eu am fost un copil sărac. Mi-ar fi plăcut să învăţ muzica, dar părinţii mei nu-şi puteau permite lucrul acesta. Astfel, eu am scris note muzicale la întâmplare pe o bucată de hârtie liniată. Dar aceste note n-au produs niciodată vreo melodie.

În jocul de ruletă există două posibilităţi să iasă un număr roşu sau negru. Probabilitatea ca un număr să revină în aceeaşi culoare de patruzeci de ori la rând este, poate, unu la o sută de milioane. Şi aceasta când sunt numai două posibilităţi!

Câte şanse au fost ca să se producă un computer atât de perfect cum este mintea omenească, printr-o unire accidentală de electroni şi protoni? Eu, autorul acestei cărţi, vorbesc câteva limbi şi cunosc cam un milion de cuvinte, dacă număr toate formele de conjugare ale verbelor şi de declinare ale substantivelor. Ca orice om cult, posed milioane de părticele de cunoştinţe de matematică, geografie, fizică, artă, etc., putându-le folosi după voia mea. Totuşi, în orice moment dat, mintea mea poate extrage întocmai cuvântul potrivit, cu intonaţia corectă, însoţită de atitudinea cea mai adecvată care să exprime ideea cerută de prilejul respectiv. Probabiliatea ca acest singur fenomen — ce să mai spunem de organizarea întregului univers — să fie rezultatul unei uniri întâmplătoare de particule elementare care provin din nimic, este o imposibilitate din punct de vedere matematic.

Dacă număr trei generaţii într-un secol şi încep să calculez câţi strămoşi am — doi părinţi, patru bunici, opt străbunici şi aşa mai departe — repede voi atinge cifre de zeci de milioane de oameni de la care am moştenit un inventar genetic. Eu sunt produsul selecţionat al unei lupte pentru viaţă în care au fost implicaţi miliarde de strămoşi. Ce ştiu eu despre ei? Nimic. Ce ştiu despre moştenirea pe care am primit-o de la ei? Ei au format limba în care gândesc, ei au creat instituţiile în care am fost educat. Eu nu-i cunosc. Nu-mi cunosc propria-mi copilărie, care este perioada cea mai hotărâtoare în modelarea unui viitor învăţător de ateism sau de religie.

Trăiesc într-o lume nespus de mică; pământul nostru este o părticică de praf în univers. Considerăm o realizare demnă de notat faptul că am ajuns într-un satelit minuscul al acestui grăunte de pulbere. Pe micul nostru pământ, biosfera este un lucru mic; tot astfel şi omenirea care locuieşte în această biosferă. Cât despre mine, eu sunt un individ dintre cei mai neînsemnaţi printre miliarde de alţi indivizi.

Numai unul din 10.000 de oameni vor fi auzit vreodată titlurile celor mai renumite cărţi care au fost scrise. Nici măcar unul dintr-un milion nu le va fi citit. Câţi ştiu despre existenţa unui episcop dintre cei mai respectaţi sau despre un membru al Academiei Sovietice, unul din autorii Manualului ateului?

Odată am avut un lapsus. Nu mi-am putut aminti cine a scris “Crimă şi Pedeapsă”. Abia al douăzecilea om pe care l-am întrebat mi-a putut spune că este Dostoievski.

Suntem infinit de mici şi ştim tot atât de mult despre ceea ce ar trebui numit mai degrabă plurivers decât univers, cât ştie o furnică despre marxism după ce s-a plimbat pe o carte a lui Marx.

Mă bucur de ciripitul păsărelelor, fără să ştiu care din ele va fi răpită de un vultur chiar în acea zi. Aud cum bate vântul printre ramuri, însă nu ştiu care copac este ros de un vierme. Suntem lacomi de renume, putere, bani, plăceri, cunoştinţă. Cei care au avut aceeaşi aviditate câteva decade înaintea noastră sunt acum lut. Pământul de sub talpa picioarelor noastre a fost odată, poate, faţa frumoasă a unei fete.

Buharin a fost unul dintre teoreticienii cei mai mari ai ateismului comunist. În cartea sa, “Materialismul Dialectic”, el a început să laude această filozofie, pentru că, spunea el, ea dă posibilitatea de a prevedea viitorul. Singurul lucru pe care bietul om nu l-a putut prevedea a fost că înşişi tovarăşii săi îl vor tortura şi omorî.

Este o cutezanţă să scrii o carte, să devii un învăţător al omenirii. Poate cineva să ştie ce bucurii şi ce tragedii vor experimenta viitorii cititori şi dacă această carte va fi de folos în clipele de mare încercare?

Cunoaşte omul măcar una din bilioanele de celule care constituiesc creierul său? O mică tulburare în aceste celule poate determina pe cineva să scrie lucruri nebuneşti. Acest lucru s-a întâmplat cu genii. Ţi se poate întâmpla şi ţie. Tu recunoşti nebunii în scrierile altora. Nu s-ar putea să fie nebunie şi în scrierile tale? Tu nu ştii nimic despre trupul tău. Ce ştii despre adâncimile psihologiei tale? Eu sunt zilnic o surpriză pentru mine însumi.

Trăim vieţi tainice într-o lume de mistere, despre care cunoaştem numai câteva frânturi. Suntem deţinuţi în temniţa simţurilor noastre.

Dacă ar exista pe pământ fiinţe care să poată emite raze dincolo de spectrul viziunii noastre, dacă ele ar putea comunica între ele pe o lungime de undă care să depăşească pe acelea pe care le auzim sau le percepem, ele ar putea să ne observe şi noi n-am şti niciodată nimic despre existenţa lor, tot astfel după cum am trăit timp de milenii fără să ştim despre influenţa viruşilor şi a microbilor asupra vieţilor noastre. Ce am zice dacă îngerii ar exista cu adevărat şi noi nu-i putem zări?

Ateii afirmă că nu există Dumnezeu. Cum pot fi ei siguri de acest lucru?

Cartea de faţă a fost concepută în închisoare. Paznicii cercetau cu regularitate celulele noastre în căutarea de obiecte interzise ca piese de şah, cuţite, ace, cărţi, hârtie. Nu le găseau. Noi aşteptam până ce ei plecau. Apoi scoteam aceste obiecte din ascunzătorile lor. Scotoceşti o celulă pentru un obiect şi nu-l găseşti. Dar este drept să susţii că acel obiect nu se află acolo? Cine a cercetat universul infinit ca să se asigure că nu există Dumnezeu?

Prin urmare, poţi tu, autorule ateu, să fii sigur de lucrurile pe care le afirmi?

Până mai deunăzi, se considera ca o certitudine că elementele simple sunt neschimbătoare. Aceasta era o afirmaţie bazată pe mii de ani de experienţe, dar totuşi era falsă. Oameni cu o vastă inteligenţă şi cultură erau siguri că atomul este indivizibil şi că omul nu va putea să zboare în lună. Aceşti oameni, care aveau de partea lor experienţa covârştoare a omenirii, greşeau totuşi. Câte şanse ai tu, prietene ateist, ca să ai dreptate?

Învăţătorul creştin Tertullian a fost batjocorit pentru cuvintele: “Credo quia impossibile” (Cred fiindcă este imposibil). Şi acum, ştiinţa realizează tocmai ce apărea raţiunii drept absurd şi imposibil.

Noi suntem mici şi neînsemnaţi. Noi nu ştim. “Dacă crede cineva că ştie ceva, încă n-a cunoscut cum trebuie să cunoască”, spune Biblia (1 Corinteni 8:2).

CINE SUNT ADVERSARII NOŞTRI?

Dacă un om îmbrăcat în haine civile îmi cere să mă identific, prima mea reacţie este să-l întreb cine este el. El trebuie să-mi dovedească dacă este de la poliţie. În caz contrar, el nu are nici un drept să mă chestioneze.

Dacă aş confrunta realitatea de neînţeles a universului şi aş întreba sfinxul: “Cine eşti? Există o Dumnezeire în tine? Ai fost creat de un artist sau ai existat din veşnicie?” S-ar putea să primesc răspunsul: “Omuleţule, spune-mi mai întâi cine eşti tu? Ai tu aşa o valoare încât trebuie să ţi se dezvăluie tainele supreme? Şi dacă ar trebui să ţi le împărtăşesc, ai avea tu oare capacitatea să le înţelegi şi să accepţi adevărul în toată puritatea lui, chiar atunci când ar fi împotriva propriilor tale interese şi a tot ce ai crezut şi ai îndrăgit până acum?”

Autorii “Manualului ateului” tăgăduiesc existenţa lui Dumnezeu. Dar oare ei înşişi există? Cine sunt ei? Pot să-şi dovedească propria lor existenţă?

Pentru ca un autor ateist să pună întrebări îndrăzneţe, el trebuie să admită existenţa galaxiilor şi a pulberii astrale, cu miliarde de ani înainte de naşterea lui. Trebuia să existe stelele şi mecanica cerească şi un soare care să regleze mişcarea pământului, fără de care viaţa n-ar fi fost posibilă. Ateul poate ridica întrebări cutezătoare, tocmai din cauză că există apă, ierburi, animale şi microorganisme, precum şi realităţi ca electricitate şi căldură, pâine dospită şi vin fermentat, raze cosmice şi ploaie care cade pe pământ cât şi realitatea copleşitoare a personalităţii umane. Fireşte că a existat o linie întreagă de strămoşi şi lapte în sânul mamei sale şi dragoste în inima ei.

Chiar admiţând presupunerile ateului, că o realitate de nepătruns a produs atât un lector ateist cât şi un sfânt creştin, prin interacţiunea timpului şi a întâmplării, de-a lungul unei perioade de miliarde de ani, care depăşeşte puterea noastră de înţelegere. Se pune întrebarea de ce? Cine sunt ei? De ce există? Există ei in realitate?

Ştii despre aceasta tot atât de mult cât ştii de ce pământul, împreună cu întregul sistem solar, aleargă neîntrerupt către o anumită constelaţie, ca şi cum ar avea aranjată o întâlnire. Ei sunt atraşi. Dar ce este atracţie universală? Atracţie este un cuvânt care se foloseşte uneori când este vorba de dragoste. Cine iubeşte? Cine este cel iubit?

Ateii vorbesc, şi tot aşa fac şi predicatorii. Ce ar fi dacă am lăsa deoparte glasurile lor neclare, ca să ascultăm, în schimb, glasul frunzelor, pâraielor, vânturilor, vijeliilor, păsărelelor şi al copilaşilor? Aceste glasuri ar putea fi mai instructive decât multe din cuvintele noastre.

Cei ce trăiesc în armonie cu natura cred. Ateismul a început ca un fenomen urban în minţile sucite ale celor ce au fost nevoiţi să trăiască între zidurile sociale şi cele ale marilor construcţii.

Şi ce aţi zice dacă am asculta marile tăceri? De unde vine frumuseţea fulgilor de zăpadă, a florilor, a ferigilor, a lichenilor, fiecare din ele o piesă deosebită de broderie fină? De unde provine minunata orânduire a particulelor elementare din atom?

Cum se explică faptul că electronul se întoarce în orbita lui de sute de milioane de ori în fiecare a suta-mie parte dintr-o secundă, pentru ca ceea ce este în mişcare continuă să ne poată oferi obiecte solide de mânuit?

Aţi auzit vreodată despre o maşină cu optzeci trilioane de celule electrice? Una din părţile ei, care cântăreşte numai circa 1,5 kg, este un mecanism constând din zece miliarde celule care generează, primeşte, înregistrează şi transmite energie. Această maşină minunată este trupul tău. Cât de recunoscător ai fi dacă cineva ţi-ar oferi un automobil! Dar ţi s-a dat o maşină mult mai preţioasă. Cine ţi-a dăruit-o?

Cum se face că transformările chimice din neuronii creierului devin o schimbare a sentimentelor, o altă gândire? Cum se face că un om care exhală o otravă, bioxidul de carbon, o transformă într-un cuvânt de dragoste care poartă mesajul vieţii veşnice?

Cum se explică faptul că atunci când doreşti să faci un lucru rău, se întâmplă ca şi cum o mână nevăzută te reţine? A cui este mâna aceasta? Chiar dacă vocea conştiinţei nu este destul de puternică pentru a te determina să abandonezi o intenţie rea, vei auzi mai târziu vocea aceasta sub formă de regret sau remuşcare.

Cine eşti tu ca să cercetezi identitatea realităţii? Ce s-ar întâmplă dacă această realitate ţi-ar răspunde: “Întrucât în aroganţa ta te erijezi într-o autoritate, te rog, mai întâi, să indici: cine eşti tu? Ai putea tu să răspunzi la miile de întrebări pe care ţi le pune acea realitate?” Dezvoltarea ştiinţei n-a mărit cunoştinţa faptelor în măsura în care a sporit numărul de întrebări la care trebuie să găsim răspunsuri.

Tu întrebi realitatea în privinţa ultimelor ei taine, despre sensul ei, despre planurile ei, despre existenţa unui Creator. Cui ar trebui să răspundă realitatea şi în ce limbă? Triburile primitive la care au mers primii misionari nu aveau cuvinte pentru astfel de noţiuni ca “dragoste”, “credinţă”, “iertare”, “duh”, “sfânt”, “tren”. Misionarii erau împiedicaţi în capacitatea lor de a comunica vestea cea bună sau de a le împărtăşi realităţile propriei lor ţări. Ai tu oare un limbaj comun cu cea mai înaltă realitate?

Tu consideri că ateismul este adevărul. Dar înainte de a aplica noţiunea de “adevăr” ateismului, trebuie să defineşti ce înţelegi prin “adevăr”.

Pilat a întrebat: “Ce este adevărul?”. Cine nu cunoaşte răspunsul la această întrebare, nu are nici o bază să afirme ce este adevărat.

Scepticii au spus că “adevărul este o suspiciune care a durat” sau “o halucinaţie acceptată de o majoritate”. Dar ceea ce ei persiflează ca halucinaţie ar putea fi o eroare îndreptată în direcţia justă. Alchimia şi astrologia au fost tocmai astfel de erori rodnice, precursoarele chimiei şi astronomiei.

Care este definiţia dată de tine adevărului?

Un marxist ar putea pretinde că adevărul este condiţionat de apartenenţa la o clasă socială. Condiţiile economice în care trăieşte un om determină convingerile lui.

Într-o scrisoare adresată lui Cluss, cu data de 7 decembrie 1852, Marx descrie starea sa economică. El relatează că se simte ca un deţinut, deoarece nu are pantaloni şi nici pantofi şi că familia lui riscă să ajungă într-o sărăcie lucie. Suntem înclinaţi să ne fie milă de el. Dar în acest caz înseamnă că marxismul este mentalitatea oamenilor fără pantaloni şi fără pantofi. În prezent, în Occident, toţi proletarii posedă mai mult decât o pereche de pantaloni şi pantofi. Astfel că marxismul nu ni se potriveşte. Ne trebuie un adevăr al nostru propriu.

Marxismul se proclamă el însuşi ca adevăr şi nu are nici o definiţie valabilă a cuvântului.

Este interesant că marxismul, presupusa doctrină a proletariatului, exclude gânditorii proletari de la adevăr. Marx scrie într-o scrisoare către Sorge, datată 19 octombrie 1877: “Muncitorii înşişi când… părăsesc munca de jos şi devin scriitori profesionişti, dau întotdeauna naştere la acţiuni “teoretice” păgubitoare şi sunt oricând gata să se asocieze cu cei ce produc neorânduieli…” Nici mişcările studenţilor radicali nu pot avea adevărul. Marx scrie despre “nonsensul stupid pe care-l comit studenţii ruşi şi care este fără valoare”. Se pare că pentru marxişti există numai o definiţie valabilă a adevărului: “Adevăr este ceea ce gândeşti când nu ai pantaloni şi nici pantofi”. Din motive misterioase, pantalonii par a constitui o piedică groaznică în posedarea adevărului. Dar să lăsăm toate acestea.

Vom oferi oponenţilor noştri o definiţie curentă: “Adevărul este conformitatea obiectului gândirii noastre (realitatea) cu mentalitatea noastră proprie.”

Să presupunem că un creştin a devenit ateu. În cazul acesta el ar trebui să recunoască că felul lui de gândire anterior era greşit. Cu mintea lui deschisă la eroare, el ar îmbrăţişa ideologia voastră. Cum ar putea şti el cu siguranţă că nu a căzut într-o altă credinţă falsă? El crede că acum gândurile lui corespund realităţii. Dar tot aşa credea şi când era încă religios. Nu este clar că trebuie să existe o lumină dincolo de realitate şi pseudo-realitate, dincolo de ceea ce noi numim adevăr şi minciună, o lumină care să ne arate cu autoritate ce este adevărul? Până şi convingerile ateiste pot exista în mod consecvent (cât de rară este consecvenţa în gândirea omenească), numai recunoscând această Lumină supremă pe care noi o adorăm în religie.

Oare ar trebui ca Cel Prea înalt să-ţi vorbească în limbajul raţiunii? Dar cât poate să înţeleagă raţiunea? Raţiunea a justificat sclavia, monarhia absolută, superstiţia. Ea ne-a făcut să aclamăm dictaturile şi să admitem ca necesare războaiele mondiale care erau măceluri în masă a unor fiinţe nevinovate. Mefistofel zice: “El o numeşte raţiune şi o foloseşte numai pentru a deveni mai animalic decât orice animal”.

Acum două veacuri, Goethe a sugerat ideea că “planeta noastră este azilul de alienaţi al universului”. Posedăm raţiunea unei rase cu scânteieri de geniu şi adevăr, dar care arată în mod clar că a înnebunit. Chiar şi pentru cei mai înţelepţi dintre noi, raţiunea este doar o armonie între impulsuri iraţionale.

Pentru a produce rezultate juste, raţiunea ar trebui să fie neîntinată de sentimente inferioare.

Oare aşa stau lucrurile cu oponenţii mei?

Oare frica nu joacă nici un rol în felul lor de gândire? În ţările necomuniste, ateii devin adeseori religioşi. Acum, să presupunem că un membru al Academiei de Ştiinţe din Moscova, după ce a cercetat toate dovezile pro şi contra creştinismului, a ajuns la concluzia că creştinismul este adevărata credinţă — aşa cum a făcut Svetlana Stalina, Pasternak, Siniavski, Soljeniţin; convingerile cuiva se pot schimba în orice direcţie — care ar fi rezultatul? Imediat şi-ar pierde calitatea de membru al Academiei, catedra de profesor, posibilitatea de a-şi publica vreo carte. El ar pierde de asemenea nivelul ridicat de trai. Generalul Grigorenko, membru al Academiei din Moscova, a exprimat despre unele probleme politice şi militare opinii diferite de cele ale guvernului sovietic. Pentru această “abatere”, el a fost internat într-un spital de nebuni. Oare voi, adversarii mei, nu vă temeţi de loc? Fără o libertate completă de cercetare şi exprimare a convingerilor, indiferent dacă vederile voastre se dovedesc adevărate sau false, raţiunea nu poate da rezultate juste. Raţiunea voastră este deviată de un sentiment — frica.

Nu vă reproşez aceasta în mod special. Raţiunea fiecăruia din noi este influenţată de diferite sentimente. Pentru unii s-ar putea să fie dorinţa de renume sau câştig. Astfel de simţăminte trebuie învinse, însă nici raţiunea pură nu poate da rezultate juste.

De ce să cauţi rezultate juste, dacă nu eşti însufleţit de o pasiune, de dragostea de adevăr? Astfel, o pasiune, un sentiment puternic, poate să devină o forţă motrice pentru a raţiona just, pe când alta reprezintă o predică.

Cum ştim că silogismele produc o gândire justă? Pur şi simplu, o simţim. Simţim aceasta nu numai în lucruri mici, ci şi în cele mari. Einstein a declarat despre faimoasa lui teorie, încă înainte de a fi fost supusă experienţei de laborator, că a simţit-o a fi adevărată. Ce este acest simţământ? El nu aparţine raţiunii. Nici intuiţia nu aparţine raţiunii. Dar ele satisfac un Einstein.

Dovezile nu sunt totdeauna exterioare. Există şi dovezi interioare care uneori contrazic simţurile noastre. Această convingere lăuntrică, credinţa, este ea însăşi una din marile realităţi ale universului. Ea trebuie respectată şi explicată ca orice alt fapt în natură.

Felul de a raţiona al lui Einstein se baza pe presupuneri în afara raţiunii.

Ateismul se bazează, şi el pe o credinţă. El are de asemenea presupunerile lui şi se întemeiază pe simţământul că merită să-ţi petreci viaţa tăgăduind ceea ce nu există. Nietzsche, marele prooroc al lui Anticrist, a avut sinceritatea să recunoască acest fapt. El a scris: “Chiar şi noi, devotaţii ştiinţei de azi, noi cei fără de Dumnezeu şi anti-metafizicieni, încă mai aprindem focul nostru, tot de la o flacără, pe care a aprins-o o credinţă veche de mii de ani: acea credinţă creştină care a fost şi credinţa lui Platon, că Dumnezeu este Adevărul, că Adevărul este divin.” Nietzsche regreta acest lucru, dar el se considera “încă evlavios”.

Dacă sentimentele joacă un rol atât de mare în convingerile credincioşilor cât şi ale necredincioşilor, de ce ţi-ar vorbi Cel Prea înalt ţie, raţiune îngâmfată, şi nu acestor sentimente?

În cartea sa, “Caiete filozofice”, Lenin spune că materia are capacitatea de a se reflecta pe sine însăşi. Ea se reflectă în gândire. În a cui gândire? În gândirea unei persoane. Aşa dar, ceea ce gândim este o reflectare a realităţii şi dacă toate gândurile noastre sunt atât de personale, adevărul pe care aceste gânduri le reflectă trebuie să fie o Persoană pe care noi o înţelegem fie în mod clar, fie în mod confuz, fie într-un fel denaturat sau chiar fără a şti pe cine am înţeles în realitate. Isus a afirmat că Adevărul este o Persoană, El Însuşi. Încearcă numai să exprimi aceasta printr-un silogism. Vei ajunge la concluzia că afirmaţia făcută de Isus trebuie să fie un adevăr, un adevăr tainic.

Dacă nu ai sentimentul misterului, nu poţi ajunge la adevăr.

De ce crezi ce-ţi spune mintea? Ştii că nu te poţi baza pe ea. Abia te-ai sculat după ore de somn, în decursul cărora aceeaşi minte te-a înşelat cu o lume iluzorie. Ea te minte în fiecare noapte. Te minte în visele din timpul zilei ca şi în imaginaţiile tale. Este rezonabil să te bizui orbeşte pe mintea ta?

Milioane de oameni, luându-se după mintea lor, au aplaudat pe un Hitler şi un Stalin ca pe nişte genii mari. Mai târziu, aceleaşi minţi i-au considerat ca ucigaşi în masă. Ai descoperit, adeseori, că mintea ta s-a înşelat. Ea este o prostiuată care-ţi spune mai degrabă ceea ce ai vrea să auzi. Ea spune ateului ca nu există Dumnezeu; ea spune celui religios că poate să stea liniştit la adăpostul religiei; ea spune membrului oricărui partid politic că programul a-cestui partid este cel mai bun.

Cu toţii am făcut greşeli mari. Toată istoria omenirii este un imens cimitir de idei pentru care oamenii erau gata să moară. Eşti sigur că, într-o bună zi, ideile tale nu vor fi considerate tot atât de stupide ca şi ideia că pământul era susţinut de Atlas? Bizuindu-se pe mintea lor, nouăzeci şi nouă la sută din oameni, chiar şi în secolul nostru, cred în veracitatea absolută a legii cauzalităţii (relaţia dintre cauză şi efect). Dar Heisenberg are dreptate, împreună cu cei foarte puţini la număr care înţeleg afirmaţia lui: “Rezolvarea fermă a paradoxurilor fizicei atomice poate fi realizată numai renunţând la ideile vechi atât de îndrăgite. Cea mai importantă dintre acestea este ideia că fenomenele naturale ascultă de legi precise — adică de principiul cauză-şi-efect”!

Aţi vizitat vreodată un spital de nebuni? Unde se află bariera dintre un astfel de spital şi viaţa de fiecare zi? Ea poate fi într-un microb de sifilis care s-a incubat în creierul unui geniu sau într-o emoţie insuportabilă care a făcut ca o minte sclipitoare să se dezintegreze. Ştiu oare autorii “Manualului ateului” ce spirochet o fi început opera lui distrugătoare în creierul lor? Hrusciov a descris regimul lui Stalin ca pe un iad în care până şi conducătorii comunişti tremurau pentru viaţa lor. Probabil că şi autorii “Manualului ateului” vor fi suferit şocuri groaznice. Pot ei fi siguri că sunt absolut sănătoşi la minte? Şi care dintre noi este? Aparţinem unei rase de oameni, care, în timp ce trăiesc pe un pământ bogat, nu găsesc altă soluţie la problemele lor decât un masacru general la fiecare treizeci de ani. Trebuie să admitem că ceva nu este în regulă cu minţile noastre. Oare ateii au dreptate când se bizuie pe minţile lor? Care om n-ar putea fi socotit, cel puţin în parte, un maniac, nevropat, vicios, obsedat, schizofrenic, megaloman, pervertit, un om scrântit la minte? Unde este mintea perfectă, normală?

Cine eşti tu, minte? Arată-ţi identitatea! Care este autoritatea ta supremă, pe care s-o poţi întreba despre realitate, cerându-i să-ţi descopere tainele ei finale?

Pe suprafaţa oceanului realităţii apare o picătură minusculă — fiinţa mea. Ea se ridică din mijlocul oceanului. Nu poate părăsi oceanul nici măcar pentru o clipă. Fiinţa mea este o parte integrantă din acest ocean, răvăşită de furtunile lui.

De îndată ce eul meu se erijează în rege şi vrea să judece realitatea, în loc să se hrănească cu smerenie din ea, nu mai sunt o realitate ci o irealitate, o iluzie.

Există numai o realitate — Dumnezeu. El a creat, însă în El Însuşi. În El avem viaţa, fiinţa şi mişcarea. El cuprinde tot ceea ce crează. Întocmai după cum bilioane de celule, fiecare având o organizare completă şi toate funcţiunile de viaţă, îşi trag existenţa lor din trup, trăiesc prin el şi în el, tot astfel noi toţi suntem o parte integrantă dintr-o realitate superioară. Noi trăim în Dumnezeu. Când ne împotrivim Lui, existenţa noastră îşi pierde sensul.

Oamenii înţelepţi ştiu de glumă, chiar dacă ei înşişi sunt obiectul ei. Fără răutate, voi povesti prietenilor mei atei o anecdotă:

Comitetul Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice discuta problema lui Hrusciov. Brejnev şi alţii au spus: “Este un idiot. Hai să scăpăm de el”. Podgornii interveni: “Dar acum este posibil să se transplanteze organe. Să-i transplantăm creierul unui geniu.” Ceilalţi au consimţit. A fost chemat un chirurg. Operaţia a reuşit. Dar nu a dat rezultatele aşteptate. Ei uitaseră fenomenul respingerii. Creierul geniului a respins pe Hrusciov.

Socotiţi-o ca o glumă! Însă o minte luminată de Creatorul ei şi în armonie cu El, respinge doctrina ateistă.

DIFICULTATEA DE A FI ATEU

Ne-am propus să mergem cât se poate de departe, în scopul unei întâlniri cu prietenii noştri atei.

Ateismul poate fi coridorul de trecere de la o religie falsă la adevărul spiritual. Ateismul dintr-o anumită epocă este, în general, rezultatul superstiţiilor şi al religiei ipocrite din cea precedentă. Dar, în acest caz, el este numai un pasaj. Nu vă opriţi în pasaj!

Mai ştim că nu toţi cei ce se auto-denumesc atei sunt în realitate atei. Baronul Holbach, unul dintre filozofii atei de faimă ai secolului al optsprezecelea, Îl numea pe Dumnezeu, inamicul lui personal. Pentru el, nu exista nimic altceva decât natura. După părerea lui, natura creează totul, ea însăşi fiind veşnică. Încă odată exact ce credem noi despre Dumnezeu! Mai departe, natura este infinită şi veşnică. Încă odată exact ce credem noi despre Dumnezeu. În natură există legi, ordine, scop, spirit. Cu cât citeşti ceea ce Holbach înţelege prin natură, cu atât mai mult ai impresia că el n-a făcut decât să substituie cuvântul “natură” cuvântului “Dumnezeu”, contra Căruia el nutrea o aversiune. Acesta nu este ateism real.

Pentru mulţi, ateismul este numai un paravan în spatele căruia se ascunde dezamăgirea cauzată de căutarea nereuşită a unui crez religios. Ateismul lor este o religiozitate refulată şi este vina noastră că nu ştim cum să comunicăm cu ei. Creştinii ar trebui să se dezveţe de limbajul specific creştin atunci când au de a face cu necredincioşi. Doctorii au un limbaj al lor când discută între ei, însă medicul înţelept când stă de vorbă cu un pacient foloseşte un vocabular pe înţelesul lui. Nu toţi creştinii şi nici toţi propovăduitorii de religii ştiu cum să procedeze pentru ca credinţa lor să fie înţeleasă de cei ce nu sunt familiarizaţi cu limbajul biblic. Acest fapt ţine pe mulţi departe de religie.

De aceea, trebuie să fim înţelegători.

 Înţelegem şi deplângem greutăţile unui ateu. Desigur că a fi ateu este cu mult mai greu decât a fi religios. Ateii au o credinţă foarte severă şi exigentă. Ei ne reproşează că noi credem fără dovezi. Vom prezenta dovezile credinţei noastre în această carte. Dar cine va putea vreodată să dovedească dogmele impresionant de vaste ale ateismului?

Prima dogmă a ateismului este: “Din veşnicie a existat materia în continuă mişcare, în care la un moment dat a apărut viaţa”.

Cum ştiu ateii lucrul acesta? Renumitul astronom Hoyle susţine contrariul acestei teze. În cartea sa, “Natura Universului”, el scrie:

“Pentru a evita problema creaţiei, ar fi necesar să admitem că tot materialul universului este infinit de vechi. Dar nu poate fi aşa dintr-un motiv practic. Dacă ar fi aşa, nu ar putea rămâne hidrogen în univers. După cum cred că am demonstrat, când am vorbit despre interiorul stelelor, hidrogenul este transformat într-una în helium în tot universul, şi această transformare este un proces în sens unic, cu alte cuvinte, hidrogenul nu poate fi produs în cantitate apreciabilă prin separarea altor elemente. Atunci cum se explică faptul că universul este alcătuit aproape în întregime din hidrogen? Dacă materia este infinit de veche, acest lucru ar fi absolut imposibil. Prin urmare, vedem că din moment ce universul este ceea ce este, premiza că universul a fost creeat nu poate fi evitată.

Mai ştim că în conformitate cu legea a doua a termodinamicii în toate procesele fizice ale universului ce pot fi observate, energia devine mai puţin disponibilă. Universul se uzează. Cum el este departe de a fi uzat, trebuie să fi avut un început.”

Biblia vorbeşte ştiinţific când afirmă: “Lucrurile care se văd sunt trecătoare”.

Ce dovezi au ateii pentru a proba contrariul? Ce îi face să creadă că materia a existat din totdeauna? Ce dovadă au că materia a fost totdeauna în mişcare? Totuşi trebuie să crezi aşa, dar a crede acest lucru este foarte greu. Este greu să crezi că nu există Dumnezeu, nici un Tată iubitor, nici scop în întocmirea lucrurilor, nici nădejde pentru viaţa noastră care în curând se va sfârşi.

Să fie oare totul o adunare întâmplătorare de particule elementare? Scriitorul comunist Anatole France a scris: “Providenţa este probabil pseudonimul lui Dumneszeu, când n-a vrut să semneze.”

De aceea oamenii nu sunt atei în vremuri de mare criză sau în primejdie, în momente de extaz, când iubesc sau contemplă frumuseţea. Rari sunt ateii care rămân necredincioşi pe patul de moarte. Este adevărat că unii continuă să-şi joace rolul până la capăt; ei n-ar mărturisi nici în ultimele lor clipe, îndoielile care-i asaltează. Dar atunci când o personalitate religioasă destoinică se află lângă patul de moarte al unui astfel de om, reuşeşte să-l aducă la credinţă.

De asemenea, şi o criză sufletească puternică în viaţă poate zdruncina convingerile unui ateu.

Când revoluţia rusă a fost în cel mai mare pericol, când Petersburgul era înconjurat de trupele generalului anticomunist Kornilov, Lenin a ţinut o cuvântare în care a exclamat, de câteva ori: “Dai Boje” — “Să dea Dumnezeu să fim izbăviţi”. S-ar putea obiecta că aceasta este o expresie comună în limba rusă. Însă Lenin n-a folosit-o niciodată, în afară de acel moment de gravă criză.

Trei oameni au condus războiul împotriva naziştilor: Churchill, Roosevelt şi Stalin. Primii doi erau creştini. Churchill a scris volume cu memoriile lui despre acest război. Numele lui Dumnezeu nu apare niciodată pe buzele celor doi credincioşi. Numai Stalin este acela care zice: “Deie Domnul să reuşim în operaţia “Torţa” (invazia din Africa de Nord). “Trecutul aparţine lui Dumnezeu”, şi aşa mai departe.

Mao a fost un ateu înverşunat. Dar în 1936, când, membru al Comitetului Central al Partidului Comunist fiind, s-a îmbolnăvit foarte rău, el a fost botezat la cererea lui de o călugăriţă. Când soţia lui a fost împuşcată de trupele lui Ciang Kai-Shek, Mao a compus un poem religios, “Nemuritorii”. Într-un interviu acordat ziaristului american Snow în 1971, el a declarat: “În curând va trebui să apar în faţa lui Dumnezeu”.

Astfel de incidente sunt foarte instructive. Dacă un inginer a construit un pod, faptul că trece o pisică peste pod nu constituie o dovadă că podul este bun. Un tren trebuie să treacă peste el. Nu putem considera doctrina ateistă folositoare, dacă ea este doar o învăţătură de vreme bună.

Zinoviev, preşedintele Internaţionalei Comuniste, a fost omorât din ordinul lui Stalin. Ultimele lui cuvinte au fost: “Ascultă Israele, Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn”. Iagoda, Ministrul de interne sovietic, ucis tot de Stalin, a spus drept ultim cuvânt: “Trebuie să existe un Dumnezeu, pentru că păcatele mele m-au ajuns.” Când Iaroslavski, preşedintele Ligii necredincioşilor din Uniunea Sovietică, se afla pe patul de moarte, i-a spus lui Stalin: “Arde toate cărţile mele! Iată, El este aici! El mă aşteptă. Arde toate cărţile mele!”

Stând în închisorile comuniste, cu comunişti închişi de proprii lor tovarăşi în cursul epurărilor din partid, am fost eu însumi martor la astfel de scene.

Aş vrea să recomand prietenilor mei atei să cumpănească aceste lucruri.

Şi acum, când intru într-o analiză mai amănunţită a manualului lor, daţi-mi voie să exprim mai întâi recunoştinţa noastră comuniştilor din Uniunea Sovietică pentru faptul de a fi aşternut gândurile lor atât de clar în scris. De la ei am aflat că orice membru al Partidului Comunist este menit să devină un duşman al credinţei creştine. Sub regimul capitalist, oriunde în lume, comuniştii pot să se erijeze în prieteni ai creştinismului şi pot cere să discute cu fraţii noştri creştini. Totuşi, este clar pentru noi că aceasta este numai o tactică. Atitudinea reală a comunismului faţă de creştinătate este dezvăluită în “Manualul ateului”. Este o atitudine de vrăjmăşie.

DEFINIŢIA RELIGIEI

“Manualul ateului” începe cu o analiză a diferitelor definiţii date de filozofi cuvântului “religie”.

Însă nici Platon, care a afirmat că religia este comportarea justă faţă de zei, nici Plutarh, pentru care religia este calea de mijloc între ateism şi superstiţie, nu sunt menţionaţi.

Cartea începe cu gânditori ulteriori şi, îmi pare rău că trebuie s-o spun, cu falsuri. Nici unul din citate nu este corect.

Carlyle a scris: “O minciună ar trebui călcată în picioare şi nimicită oriunde s-ar găsi. Eu sunt pentru dezinfectarea atmosferei, când bănuiesc că falsitatea suflă în jurul meu, ca molima ciumei”.

Platon era de părere că autorii de cărţi ar trebui să se considere ca preoţi. Răul de a utiliza neadevăruri constă nu numai în a prezenta minciuna drept adevăr, ci şi în faptul că oamenii, în cele din urmă, pierd încrederea în alte cărţi.

Se povesteşte despre un beduin, care călătorea odată prin pustiu, călărind pe o cămilă. Un om l-a oprit, spunându-i: “Te rog, fă-mi un loc pe spatele cămilei, deoarece am de făcut un drum lung”. Proprietarul cămilei a onorat cererea, şi străinul s-a suit în spatele lui. Deodată, cu o mişcare dibace străinul azvârli pe proprietar de pe cămilă şi fugi. Proprietarul a strigat după el: “Nu-mi pare rău că mi-ai furat animalul. Mai am multe cămile. Sunt trist că în felul acesta ai făcut sa fie mai greu pentru oricine, în viitor, să ajute un om pe care-l întâlneşte pe drum.”

“Manualul ateului” nici nu se sinchiseşte de adevăr.

În Uniunea Sovietică, toate cărţile filozofilor care nu fac parte din şcoala materialmismului dialectic sunt puse la index. Cititorul comun nu le poate găsi. În felul acesta, un autor poate cita greşit dintr-o anumită carte şi cititorul indus în eroare nu are nici o sursă pentru a verifica adevărul.

Adversarii mei citează pe Immanuel Kant care ar fi scris, chipurile, că religia este înţelegerea datoriei morale de către om. Redăm mai jos cuvintele acestui filozof, textual:

“Religia este regula de morală în legătură cu Dumnezeu ca Legiuitor. Ea este recunoaşterea datoriilor noastre privite ca porunci divine.”

Adversarii mei spun că Ludwig Feuerbach a definit religa ca fiind legătura dintre oameni. Şi acest citat este fals. În cartea sa “Esenţa Creştinismului”, el spune: “Religia este visul minţii omeneşti”.

Până şi definiţiile date de autori atei sunt falsificate. Salomon Reinach este citat ca şi cum ar fi definit religia ca un sistem de contraziceri. Găsim textul corect în cartea lui intitulată “Orfeu”. “Religia este totalitatea credinţelor superstiţioase care împiedică activitatea normală a facultăţilor omului”.

Faptul că au găsit cu cale să falsifice cuvintele lui William James este lesne de înţeles. Ei nu au putut cita părerea lui: “Credinţa religioasă a unui om (indiferent ce alte articole speciale de doctrină mai poate implica) înseamnă pentru mine, în mod estenţial, credinţa lui în existenţa unei ordine nevăzute, privind modul în care enigmele ordinei naturale îşi pot găsi explicţia… Este esenţial ca Dumnezeu să fie conceput ca puterea cea mai profundă din univers şi, în al doilea rând, ca să fie conceput sub forma unei personlităţi înţelepte.”

“Manualul ateului” este nedrept şi faţă de James Frazer. Aşa cum este citat în acest manual, şi el apare ca fiind nereligios, deşi adevăratele cuvinte din lucrarea sa “Credinţa în Nemurire” sună astfel: “Întrebarea dacă personalitatea noastră conştientă supravieţuieşte sau nu după moarte, a găsit un răspuns afirmativ la aproape toate rasele de oameni. La acest punct, aproape că nu există sceptici sau agnostici.

Definiţiile unor autori ca Schleiermacher nu sunt nici măcar menţionate: “Religia este simţământul dependenţei absolute de Urzitorul nevăzut al destinului nostru, însoţit de dorinţa conştientă de a fi în relaţii armonioase cu El” sau Emerson: “Religia este părtăşia cu Sufletul-Suprem, divinitatea din noi care ajunge la Dumnezeirea de Sus” sau Jacob Burckhardt: “Religiile sunt expresia dorului metafizic, veşnic şi indestructibil al naturii omeneşti. Măreţia lor constă în faptul că ele reprezintă ceea ce depăşeşte simţurile noastre fizice, tot ceea ce omul nu-şi poate procura singur. În acelaşi timp, ele sunt reflecţii la un nivel înalt şi diferit ale tuturor popoarelor şi epocilor culturale”.

Autorii “Manualului ateului” nici nu încearcă măcar să capete lumină în privinţa covântului “religie”, folosind diferitele etimologii care au fost propuse. Cicero socotea că acest cuvânt derivă de la cuvântul latin “relegare” — “a considera”. Augustin îi dă sensul de a regăsi ceva pierdut. Lactantius vede în cuvântul “religie” o derivare a cuvântului latin “religare” — “a lega” (de o putere mai mare).

Dar lucrul cel mai curios este că autorii “Manualului ateului”, deşi pretind că sunt marxişti, omit spusele lui Karl Marx din lista diverselor definiţii ale religiei, puşi în încurcătură, fără îndoială, de frumuseţea definiţiei date de el şi de complimentele pe care le face religiei.

Creştinii, care se cred unii mai presus decât ceilalţi, fie că sunt ortodocşi, catolici sau protestanţi, simt o repulsie când trebuie să amintească celor ce-i ascultă, cuvintele lui Isus: “Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii. Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii” (Ioan 13:34-35). Tot astfel şi marxiştii, pur şi simplu, nu pot cita pe Marx în materie de religie, pentru că el a scris în “Observaţiile unui tânăr despre alegerea lucrului său în viaţă”: “Dumnezeu a dat oamenilor o ţintă universală — să înnobileze omenirea şi pe ei înşişi”. Şi, mult mai târziu, el a scris în “Contribuţii la Critica Filozofiei Dreptului a lui Hegel”: “Religia este suspinul făpturii asuprite, inima unei lumi fără inimă, exact după cum este spiritul unei societăţi fără spirit”.

Importanţa acestor cuvinte creşte când îţi dai seama cât a învăţat Marx de la Hegel. Heinrich Heine povesteşte despre acesta din urmă: “Într-o seară înstelată, stăteam amândoi unul lângă altul la o fereastră şi eu vorbeam despre stele cu entuziasm sentimental, numindu-le locuinţa Celui binecuvântat. Maestrul (Hegel) mormăia totuşi ceva în sinea lui: “Stelele, hm, hm, stelele sunt doar o lepră luminoasă pe cer”.

A avea ca învăţător pe cineva care spune numai atâta despre stele şi apoi să dai religiei definiţii atât de frumoase, este de-a dreptul o realizare!

Este adevărat ca Marx adaugă: “Religia este opiu pentru popor”, dar puse în contextul de mai sus, aceste cuvinte îşi pierd înţelesul antireligios. Opiul alină durerea. Nu este nimic intrinsec rău în el. Numai descoperirea anesteziantelor a făcut posibil extraordinarul progres al chirurgiei.

În general, Marx avea o mare slăbiciune pentru religie. Ea este subiectul său favorit. În cartea sa monumentală “Capitalul”, el spune simplu: “Pentru o astfel de societate (o societate bazată pe producerea articolelor de consum; orice societate le produce), creştinismul, cu cultul său pentru omul abstract, mai ales în aspectele sale burgheze, protestantism, deism, etc., este cea mai potrivită formă de religie.”

În felul acesta, fiecare creştin protestant îşi poate dovedi justeţea crezului său, cu afirmaţiile lui Marx. El poate replica potrivnicilor săi “marxişti” că ei folosesc greşit numele învăţătorului lor. Un adevărat discipol al lui Marx trebuie să fie protestant, dacă vrea să aibe o religie adecvată. Şi când te gândeşti câţi protestanţi au fost întemniţaţi şi omorâţi de conducători marxişti!

Deşi ateu, Marx avea o înclinare spre religie. Era o personalitate împărţită. Doar mai târziu, adepţii lui Marx au făcut din cuvintele lui “religia este opiu pentru popor” o acuzaţie groaznică împotriva noastră.

Oamenii au folosit multe lucruri, în afară de religie, drept narcotice. Unul, pentru a scăpa de marea supărare din familia sa, îşi alege chimia ca narcotic. El îşi petrece tot timpul în laborator şi descoperă un medicament folositor. Oare valoarea leacului este diminuată de faptul că cercetările au fost, de fapt, un narcotic pentru o inimă întristată? Dacă unul care a suferit mari nenorociri în viaţă, îşi găseşte refugiul în liniştea unui observator astronomic — munca sa constituie pentru el un narcotic — dar stelele pe care le cercetează sunt reale. Tot aşa, religia poate fi un opiu pentru mulţi, însă Dumnezeul la Care ei apelează poate fi adevărat.

Ateismul şi activităţile revoluţionare sunt deseori un opiu pentru copiii din căminele distruse. Ateismul poate fi un narcotic pentru liniştirea conştiinţei cuiva, care altfel ar produce mari dureri din cauza unor păcate grele comise. Ateimsul înăbuşe mustrările de cuget, în acelaşi fel în care un narcotic alină o durere fizică.

Afirmaţia lui Marx “religia este opiu pentru popor” este ceva cu totul diferit de spusele lui Lenin “Religia este un fel de rachiu spiritual”, sau de concluziile absurde ale lui Bakunin: “Dacă Dumnezeu există, atunci omul este un sclav; însă omul poate fi şi trebuie să fie liber; de aceea Dumnezeu nu există”. E ca şi cum ai spune; “Ateii pretind că Dumnezeu nu există. Dar credinţa în El mă linişteşte. Deci ateii nu există”.

Ar fi fost frumos dacă autorii “Manualului ateului”, scriind atât de mult despre Biblie şi contra ei, ar fi menţionat definiţia dată religiei de un apostol al lui Cristos: “Religia curată şi neîntinată înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, este să cercetăm pe orfani şi pe văduve în necazurile lor şi să ne păzim neîntinaţi de lume” (Iacov 1:27). Oare potrivnicii noştri sunt cu adevărat contra religiei astfel definite? Susţin cu tărie că nici un om cu bun simţ nu poate decât să fie fermecat de această definiţie. Probabil că prietenii noştri atei nici măcar nu luptă împotriva religiei propriu-zise, ci contra unei mistificări care se dă drept religie. Oare poate fi cineva contra unei religii care se îngrijeşte de cei nevoiaşi şi care rămâne neîntinată în ciuda murdăriei acestei lumi?

ORIGINEA RELIGIEI

“Religia nu este inerentă omului. Ea nu este o calitate inalienabilă a naturii omeneşti”. Stimaţii noştri oponenţi afirmă că ştiinţa a dovedit lucrul acesta. “Descoperirile arheologice au arătat că timp de sute de mii de ani, omul nu a avut nici o religie”.

Eu nu sunt membru al unei Academii de Ştiinţă. În ignoranţa mea am crezut că arheologia poate descoperi numai lucruri care au existat în trecut, nu şi lucruri care nu au existat.

Se vede însă că nu este de glumă cu academicienii. Ei au un argument puternic. S-au descoperit peşteri în care au trăit Pitecantropus şi Sinantropus, predecesorii omului modern. S-au găsit o mulţime de unelte de piatră şi oase de la animalele pe care le mâncaseră. “Însă excavaţiile din acel timp n-au arătat niciodată nici un fel de indiciu despre vreun cult religios din acele vremi, fie cât de elementar”.

Aceasta îmi aminteşte de o istoriorară. Un italian discuta cu un evreu: “Voi evreii sunteţi mândri. Se face o propagandă uriaşă pretinzând că voi sunteţi cei mai inteligenţi oameni din lume. Nimic mai fals! În Italia s-au făcut săpături şi, în unele straturi de pământ vechi de cel puţin 2000 de ani, s-a găsit sârmă, ceea ce dovedeşte că strămoşii noştri romani din acea vreme cunoşteau telegraful”. Evreul răspunse: “În Israel s-au făcut săpături dezgropându-se straturi vechi de 4000 de ani şi nu s-a găsit nimic, ceea ce denotă că noi am avut telegrafia fără fir, mai înainte ca voi să fi avut telegraful”.

Ce am zice dacă absenţa oricăror relicve religioase din adăposturile celor dintâi oameni ar fi un indiciu că ei au avut o formă de religie spirituală, fără semne exterioare de cult; o religie constând din meditaţie, contemplare şi închinare în duh şi adevăr? Hai să fim cinstiţi, tovarăşi academicieni!

Dar, în continuarea argumentului meu, adversarii mei trebuie să explice cum s-a întâmplat că, la un moment dat, omul a devenit religios. Ei spun că religia a apărut în timpul omului din Neanderthal, din două motive. Mai întâi, frica de moarte a omului primitiv, însoţită de teama că membrii decedaţi ai tribului vor ieşi din mormintele lor şi vor face rău celor vii. Al doilea motiv, neputinţa omului primitiv faţă de elementele naturii.

Dar Pitecantropul era şi mai primitiv decât Cre-Magnon şi decât Neanderthal. El era mai neputincios decât cei doi din urmă. Aşa că, în mod logic, ar fi trebuit să fie mai religios.

Fac apel la bunul simţ al fiecăruia dintre noi.

Adversarii mei sunt academicieni, unii dintre ei istorici. Ce ştiu ei despre originea poporului rus şi al statului rus? Ei se orientează după cele mai vechi documente scrise ale istoriei noastre.

Atunci, acest procedeu trebuie să fie valabil şi în sfera originii omenirii. Cele mai vechi documente ale omenirii sunt Maneva-Dharma-Sostra, epopeea Ghilgameş, Vedele, Cartea Egipteană a Morţilor, cărţile lui Moise şi aşa mai departe. Aceste cărţi afirmă, în unanimitate, că noi am fost creaţi de o fiinţă cerească, care a descoperit proocorcilor din vechime adevărurile esenţiale pe care diversele religii le au în comun. Aceasta ar fi originea religiei.

Dacă eu greşesc când accept cele mai vechi documente scrise ale omenirii, atunci Academia din Moscova greşeşte în ceea ce priveşte istoria Rusiei.

În nici un continent nu există vreo tăbilţă cu scriere cuneiformă, nici o inscripţie gravată pe plăci şi nici o reminiscenţă că omul îşi trage originea din maimuţă. De obicei, oamenii ştiu câte ceva despre strămoşii lor. Dacă oamenii din antichitate au avut suficientă fantezie ca să inventeze o religie complicată, cum se face că nu şi-au amintit să fi văzut pe strămoşii lor legănându-se pe cozile lor printre pomi?

Repet, hai să fim serioşi, tovarăşi academicieni! Religia vine de la Dumnezeu. Ea este legătura cu Dumnezeu.

Omul cel mai primitiv ştie “eu exist” şi “obiectele din jurul meu există”. Dar dacă eu şi semenii mei şi lucrurile din jurul nostru existăm, atunci trebuie neapărat să mai existe ceva: existenţa însăşi. Dacă eu sunt şi lumea este, există de asemenea simplul fapt de “a fi”. Eu îmbătrânesc, semenii mei mor, avertizându-mă prin aceasta că va veni şi rândul meu, în timp ce copiii mei cresc. Toate obiectele înconjurătoare se strică sau se ofilesc. Dar simplul fapt de a exista nu încetează niciodată. Există un “a fi” pur independent de venirea şi plecarea noastră. Eu n-am existat din totdeauna. Lucrurile din jurul meu n-au existat totdeauna. Ele sunt nesigure. Dar un “a fi” a existat întotdeauna. Oamenii primitivi nu au putut exprima aceste gânduri în atât de multe cuvinte. Dar şi ei au ştiut ceva despre Fiinţa supremă, nemuritoare, Acela al Cărui nume a fost mai târziu descoperit ca Dumnezeul Care Se numeşte “Eu sunt”. Credinţa în El şi dorinţa de a-I aduce jertfe au inspirat toate religiile la începutul lor. Aceasta este baza oricărei religii chiar şi în prezent.

Dacă aceste afirmaţii nu sunt adevărate, de ce a fost scrisă cartea voastră?

Un fermier rus a fost întrebat odată dacă crede în Dumnezeu. El a răspuns afirmativ. A fost întrebat din nou: “Pentru ce ai crede în El? L-ai văzut?” — “Nu” a fost răspunsul său. “Dar tot aşa n-am văzut nici un japonez în viaţa mea. Cu toate acestea cred că japonezii există. Armata noastră a luptat contra lor în ultimul război. Aceasta este o dovadă suficientă pentru mine. Dacă n-ar exista Dumnezeu, ce rost ar avea să luptaţi împtriva Lui?”

De ce scrieţi 700 de pagini contra unei persoane inexistente? “Manualul ateului” aparţine de asemenea categoriei “a fi” şi deci presupune o Fiinţă Veşnică.

ORIGINEA CREŞTINISMULUI

“Manualul ateului” începe cu complimente pentru creştini. El scrie:

“Cel puţin în perioada iniţială a existenţei sale, creştinismul nu numai că a renunţat să mai aducă jertfe, ci a renunţat la orice fel de ritual. F. Engels afirmă că acesta a fost un pas revoluţionar. Deosebindu-se de celelalte religii ale antichităţii, creştinismul a refuzat în mod categoric toate discriminările în materie de credinţă, predicile fiind adresate tuturor triburilor şi popoarelor. În probleme de crez, creştinismul a refuzat categoric şi barierele sociale. Cei ce au propovăduit învăţătura lui Isus s-au adresat tuturor oamenilor, fără deosebire de origine etnică sau poziţie socială.”

Nu este adevărat că primii creştini au renunţat la aducerea de jertfe. Este drept că au desfiinţat jertfele de animale. Dar ei s-au jertfit cu bucurie pe ei înşişi.

În orice caz, odată măcar, adversarii noştri rostesc cuvinte bune despre noi. Nu există discriminare naţională şi nici rasială în creştinism, şi aceasta de aproape 2000 de ani! În Polonia şi în Uniunea Sovietică există discriminare contra evreilor. În Uniunea Sovietică toţi tătarii, cecenii, inguşii, calmucii, balkarii, germanii de pe Volga au fost deportaţi numai pentru vina de a aparţine unei anumite naţionaităţi. În China comunistă, tibetanii sunt asupriţi. În toate ţările comuniste, prima întrebare care ţi se pune este: “Care este originea ta socială?” Vai de tine dacă tatăl tău a avut, din întâmplare, o fabrică. În creştinism nu au existat bariere sociale, potrivit învăţăturii lui Cristos.

Dar, în continuare, “Manualul ateului” nu ne mai gratifică cu complimente.

Cartea afirmă: “Autorii greci, romani şi evrei din primul secol nu dau absolut nici o informaţie despre creştinism”. Remarcaţi frumosul cuvânt “absolut”. Tăgăduirea aceasta este absolut falsă.

AUTORII ROMANI DESPRE CREŞTINISM

Istoricul roman Tacit a trăit în jurul anilor 70-120 era creştină.

Referindu-se la incendierea Romei, care a avut loc în 64 d.Cr., el scrie (Analele XV, 24):

“Toate eforturile oamenilor, toată generozitatea împăratului şi toate jertfele oferite zeilor nu au fost de ajuns să potolească scandalul sau să înlăture părerea că focul a fost pus din ordin. Şi atunci, pentru a se descotorosi de orice bănuială, Nero a acuzat ca făptuitori o clasă de oameni urâţi de ceilalţi pentru urâciunile lor, care sunt numiţi în mod obişnuit creştini, pedepsindu-i cu cea mai rafinată cruzime. Cristos, de la Care se trage numele lor, a fost executat în urma hotărârii dată de guvernatorul Pilat din Pont, în timpul domniei lui Tiberius. Această superstiţie primejdioasă, înăbuşită pentru moment, a reizbucnit, nu numai în Iudea, izvorul tuturor relelor, ci şi la Roma, acel cazan unde se revarsă tot ceea ce este josnic şi degradant din orice colţ al globului şi care acolo găseşte un adept. În consecinţă, au fost arestaţi mai întâi aceia care au mărturisit (că sunt creştini); apoi, o mulţime imensă a fost condamnată, nu atât sub învinuirea de a fi dat foc, cât mai mult din cauza urii lor împotriva rasei omeneşti. Nu numai că au fost ucişi, ci ei au servit şi ca obiecte de distracţie: au fost îmbrăcaţi în piei de animale şi sfâşiaţi mortal de câini; alţii au fost răstigniţi, alţii arşi pe rug spre a lumina în noapte, când lumina zilei se întuneca. Nero a pus terenurile sale la dispoziţia poporului şi se dădeau reprezentaţii de circ, unde el se amesteca cu mulţimea, îmbrăcat în vizitiu, conducându-şi singur carul de curse, încolo şi încoace. Toate acestea au dat naştere unui sentiment de milă chiar şi faţă de oamenii a căror vină ar merita pedeapsa cea mai exemplară, deoarece toţi îşi dădeau seama că ei fuseseră daţi morţii nu pentru binele public, ci pentru a satisface cruzimea unui individ.”

Aşa dar, “absolutul” din “Manualul ateului” nu este absolut. Avem un istoric roman din primul secol care mărturiseşte despre existenţa lui Cristos.

Putem indica adversarilor noştri un al doilea istoric: Suetonius (aproximativ 75-160 d.Cr.) El scrie: în “Vita Claudii” (XXV:4):

“…Deoarece evreii produceau neîncetat tulburări, fiind provocaţi de Cristos, el (Claudius) i-a alungat din Roma…”

Astfel, existenţa lui Cristos este din nou afirmată cu certitudine. Ba mai mult, acest Cristos avea o mulţime de ucenici în Roma, sub împăratul Claudiu. În anul 64 d.Cr., ei erau prigoniţi cu înverşunare, după cum descrie acelaşi autor în “Vita Neronis” (XV):

“În timpul domniei lui (a lui Nero), multe abuzuri au fost pedepsite şi reprimate cu severitate şi întrucât s-au instituit multe legi noi… s-a hotărât pedepsirea creştinilor, o sectă de oameni care a aderat la o superstiţie nouă şi dăunătoare”.

Urmează un al treilea istoric roman, Pliniu cel Tânăr, 62 — aproximativ 113 d.Cr. El scrie împăratului Traian:

“Acesta este principiul meu, Majestate, să mă adresez Măriei Tale în lucruri despre care nu sunt sigur. Căci cine poate să îndrepte mai bine şovăiala mea sau să mă instruiască în ignoranţa mea? Nu am fost de faţă la nici un proces al creştinilor; de aceea nu cunosc care sunt pedepsele obişnuite sau cercetările şi ce limite sunt respectate. Am ezitat mult la întrebarea dacă ar trebui să beneficieze de acelaşi tratament cel slab ca şi cel robust; dacă ar trebui să existe vreo deosebire de vârstă; dacă cei ce se pocăiesc trebuie să fie iertaţi sau nu, sau dacă un om care a fost odată creştin nu câştigă nimic când încetează de a mai fi creştin; dacă numele lui, chiar dacă nu este vinovat de crimă, trebuie să fie dat publicităţii sau numai crimele ce i se impută.

Între timp, aceasta este metoda pe care am adoptat-o în cazul celor aduşi înaintea mea ca creştini. Eu îi întreb dacă sunt creştini. Dacă recunosc, repet întrebarea a doua şi a treia oară, ameninţându-i că vor fi pedepsiţi cu moartea; dacă persistă, îi condamn la moarte.”

Putem oferi adversarilor noştri şi un al patrulea document. Noi posedăm prima scrisoare a Sfântului Clement, episcopul Romei, datând imediat după persecuţia lui Nero sau a lui Domiţian. În orice caz, ea este din primul secol al erei creştine. Şi această scriscoare conţine o mulţime de date informative cu privire la creştinism. Din această scrisoare cunoaştem starea bisericii din Corint din acea vreme. Ea ne relatează că apostolul Petru a murit ca martir, că Pavel a fost în închisoare de şapte ori. De acolo avem şi numele altor martiri, Danaids şi Dircae.

Scriind în primul secol, Sfântul Clement cunoaşte pe Cristos ca o realitate istorică. El scrie: “Cristos este unul din cei smeriţi şi nu dintre cei ce se înalţă mai presus de turma Lui. Domnul nostru Isus Cristos, toiagul măreţiei lui Dumnezeu, nu a venit cu fastul mândriei sau al aroganţei, deşi El ar fi putut face lucrul acesta, ci a venit într-o stare umilă, aşa cum declarase Duhul Sfânt cu privire la El”.

Un text al lui Sulpicius Severus, scriitor creştin din veacul al partulea, a fost de asemenea cercetat în mod critic şi se consideră că a fost bazat pe un extras dintr-o scriere pierdută a lui Tacit. Textul ne povesteşte despre un consiliu de război ţinut de Titus după cucerirea Ierusalimului în anul 70 d.Cr. Se raportează că Titus şi-ar fi exprimat părerea că templul din Ierusalim ar trebui să fie distrus pentru ca atât religia evreilor cât şi cea a creştinilor să poată fi cu desăvârşire dezrădăcinate Creştinii se iviseră dintre evrei şi când se smulge rădăcina, tulpina poate fi distrusă cu uşurinţă. (Creştinătatea antică şi Păgânismul, de Donald Spence, Dutton & Co., New York.)

În 125 d.Cr. filozoful creştin Aristide a prezentat împăratului Adrian un cod întreg cu principiile morale ale bisericii, care trebuie să fi fost vechi, din moment ce are un sistem de gândire atât de amănunţit. Citez din el:

“Creştinii înduplecă cu vorba pe acei ce-i asupresc şi devin prietenii lor. Ei fac bine duşmanilor lor. Soţiile lor, o, Rege, sunt caste ca fecioarele, iar fiicele lor sunt modeste. Bărbaţii lor se abţin de la relaţii sexuale neîngăduite de lege sau de la necurăţenii, în speranţa că vor primi răsplata viitoare în lumea cealaltă.

Cât despre robii şi roabele lor şi copiii acestora, dacă au, ei îi conving să devină creştini; şi când au devenit creştini, îi numesc fraţi, fără deosebire.

Ei refuză să se închine la zei străini; îşi trăiesc viaţa în toată smerenia şi bucuria. Nu vei găsi falsitate între ei. Se iubesc unii pe alţii; nu sunt nepăsători la nevoile văduvelor şi izbăvesc pe orfani de persoanele care-i asupresc. Cel ce are, dă celui lipsit, fără şovăire şi fără să se laude. Când creştinii găsesc un străin, ei îl aduc în casele lor şi se bucură de prezenţa lui. Când se naşte un prunc unuia dintre ei, ei laudă pe Dumnezeu. Dacă pruncul moare de mic, ei mulţumesc lui Dumnezeu cu atât mai mult, întrucât a trecut prin lume fără să facă păcate. Dacă însă unul dintre ei moare în nelegiuirea lui sau în păcatele sale, ei se întristează amarnic şi simt o mare durere ca pentru unul care urmează să-şi primească pedeapsa.

Aşa este, o, Rege, porunca dată creştinilor, şi aşa este comportarea lor. Ca oameni care cunosc pe Dumnezeu, ei Îi adresează cereri potrivite cu nevoile lor şi pe care El le poate îndeplini; şi, pentru că ei recunosc bunătatea lui Dumnezeu faţă de ei, iată, de dragul lor abundă frumuseţea care este în lumea aceasta. Ei nu trâmbiţează în urechea mulţimii binele pe care-l fac, ca să-i remarce oamenii; ci ascund dărnicia lor aşa cum un om ascunde o comoară. Ei se străduiesc să fie neprihăniţi ca oameni ce nădăjduiesc să vadă faţa lui Mesia şi să primească de la El ceea ce le-a făgăduit.

Într-adevăr, aceşti oameni sunt făpturi noi şi este ceva dumnezeiesc în mijlocul lor. Ia scrierile lor, citeşte-le; te vei convinge că n-am scornit aceste lucruri din imaginaţia mea. Lucrurile pe care le-am citit în cărţile lor, le cred cu tărie, nu numai cele de acum, ci şi cele viitoare. Nu există nici o îndoială în mintea mea că pământul stă astăzi în picioare datorită rugăciunilor de mijlocire înălţate de creştini. Învăţătura lor este poarta luminii.

Deci, cei ce nu cunosc pe Dumnezeu să se apropie de El şi să primească cuvintele nestricăcioase care există din toate vremurile şi din veşnicie, pentru ca să scape de judecata îngrozitoare ce va veni prin Isus Cristos peste toată omenirea.”

Ce a rămas din afirmaţia că primul secol nu ne dă absolut nici o informaţie despre creştinism?

Dar nici nu era nevoie să dovedesc falsitatea afirmaţiei că nu există absolut nici un document referitor la creştinism în secolul întâi. Academicienii, autorii “Manualului ateului”, se contrazic singuri în paginile ce urmează. Ei afirmă că Apocalipsa datează din anul 68 d.Cr. Deci este vorba de primul secol al erei creştine. Este scrisă de un evreu. Şi începe spunând despre o creştinătate deja existentă şi organizată, chiar în locuri departe de Palestina.

MĂRTURIA DATĂ DE EVANGHELII

Biblia ateilor consideră drept axiomă că Evangheliile nu au fost scrise în primul secol. Ele ar fi fost scrise mai târziu, de către născocitori isteţi. Evanghelia lui Ioan ar fi fost scrisă, probabil, numai la sfârşitul celui de-al doilea secol.

Dar Ignaţiu a citat din ea, deşi el a murit ca martir înainte de anul 116. Filozoful Justin a citat-o. El a murit în jurul anului 140. Chiar Loisy, criticul francez al Bibliei, admite că această Evanghelie fusese primită în Roma cam prin anul 130.

O simplă analiză a ceea ce cuprind Evangheliile arată că ele nu pot fi născociri ulterioare. (Afirmând lucrul acesta, adversarii mei se postează în opoziţie chiar şi cu Engels, care ia în derâdere ideia că creştinismul ar fi opera unor impostori. Vezi F. Engels, “Bruno Bauer şi Creştinismul Antic”).

La sfârşitul celui de-al doilea secol, când, chipurile, ar fi fost născocite Evangheliile, numele apostolilor erau foarte respectate în cercurile creştine. Atunci de ce născocitorul, care a dorit ca scrierea sa să fie considerată ca Evanghelie inspirată de Dumnezeu, ar fi relatat că Isus a numit pe Petru “Satan” şi că El a mustrat de asemenea pe ceilalţi apostoli? Astfel de cuvinte nu ar fi apărut niciodată în Evanghelii dacă nu ar fi fost spuse. Apostolii erau extrem de onoraţi în biserică. Creştinii nu ar fi putut inventa astfel de cuvinte infamante despre ei.

La sfârşitul secolului al doilea, Cristos era adorat ca Dumnezeu în toată biserica. Nici un născocitor, destul de netot ca să-I atribuie lui Isus o prietenie strânsă cu femei sau o slăbiciune care L-a făcut să strige pe cruce: “Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” nu ar fi avut vreo şansă ca scrierile lui să fie acceptate ca o carte sfântă. Acelaşi lucru se aplică la descrierea fricii care L-a cuprins pe Isus în grădina Ghetsemani. Astfel de incidente dădeau prilejuri ca numele Mântuitorului să fie atacat.

Celsus, într-o carte datată 178 d.Cr., îşi bate joc de Isus din cauza tulburării Lui pe cruce, amintindu-ne că ucenicii Lui au îndurat suferinţa într-o linişte curajoasă. Desigur că el cunoştea din Evanghelii aceste fapte despre Isus. Evangheliştii nu au scris toate acestea ca să-şi atingă propriile lor scopuri, ci pur şi simplu din cauză că fuseseră martori la cele întâmplate; şi lor nu le păsa dacă suspinurile, lacrimile, suferinţa şi durerea L-ar înjosi pe Domnul Isus Cristos în ochii multora. Asemenea relatări sunt dovada originalităţii şi vechimii Evangheliilor.

Născociri ulterioare ar fi fost pline de măguliri la adresa lui Isus. Ele nu ne-ar fi relatat că El a fost considerat de unii dintre contemporanii Săi, de propriul Său popor, de oamenii care-L cunoşteau cel mai bine, ca un drac, că Însuşi Isus a replicat unui tânăr: “De ce Mă numeşti bun”?

Evangheliile şi Epistolele păstrează câteva cuvinte aramaice. Aramaica era limba vorbită de evrei în Palestina. Dacă Evangheliile ar fi fost scrise la sfârşitul secolului al doilea, într-o lume care vorbea limba greacă, de ce ar fi folosit falsificatorii expresiile aramaice? Ele îşi aveau rostul numai în primele decenii ale istoriei creştine, când majoritatea creştinilor erau evrei.

Evangheliile conţin discuţii aprinse între Isus şi adversarii Săi despre felul just cum trebuie ţinut Sabatul şi despre valoarea ceremoniilor evreeşti. Pentru cititorii evrei din secolul întâi, aceste probleme erau foarte importante. Creştinii dintre neamuri din secolul al doilea nu ar fi înţeles şi nici n-ar fi fost interesaţi în discuţiile acestea. Un născocitor ar fi trebuit să explice înţelesul filacteriilor, zeciuielilor, spălărilor rituale ale evreilor, cine erau fariseii şi saducheii, etc. Însă autorii Evangheliilor erau siguri că aceste lucruri sunt cunoscute, pentru că ei au scris foarte devreme şi au înregistrat episoadele vieţii lui Isus întocmai cum s-au întâmplat.

Nicăieri în Noul Testament nu se pomeneşte de existenţa unei biserici într-un sat. Creştinismul trebuie să fi fost la început un fenomen urban. Atunci de ce ar fi pus nâscocitorii în gura lui Isus aluzii la viaţa de la ţară, la păsărele şi flori, la viaţa de fermă?

Am cunoscut în acest veac maeştri în născociri. Ei au pictat o aureolă de sfânt în jurul unui om pe care ei înşişi l-au denunţat după aceea drept criminal. Născocitorii trebuie să fie oameni deştepţi. Dacă evangheliştii ar fi fost născocitori, ei n-ar fi făcut asemenea greşeli groaznice şi nici n-ar fi reuşit ca scrierile lor să fie acceptate ca Scripturi sfinte.

Un amănunt din relatările Evangheliei care dovedeşte exactitatea ei istorică, precum şi vechimea ei, se află în Ioan 19:34. Ni se povesteşte că atunci când unul din soldaţi a străpuns cu o suliţă coasta Domnului nostru răstignit, “îndată a ieşit din ea sânge şi apă”. Nu se menţionează cauza. Dar evanghelistul Ioan a fost un martor ocular şi el a scris ce a văzut. Nici el şi nici altcineva din acea vreme nu ar fi putut explica ce se întâmplase. Numai după optsprezece veacuri, doctorul Simpson, descoperitorul cloroformului, a arătat că Isus a murit din cauza unei extravazări de sânge. Când cineva moare în felul acesta, atunci braţele sunt date în lături (desigur, braţele lui Isus erau deja întinse pe cruce); se aude un strigăt tare, aşa cum a scos Isus; şi “sângele pătrunde în pericard, împiedicând inima să mai bată. Sângele rămâne acolo un timp scurt; el se separă în ser (apa) şi cheagul (globulele roşii din sânge). Când soldatul a străpuns pericardul, au ţâşnit sângele şi apa”!

Este oare de conceput, ca un scriitor să fi povestit ceva neîntâmplat, dar pentru care să se poată da abia după aproape două mii de ani o explicaţie strict ştiinţifică, care să se potrivească cu atâta preciziune?

Povestea că Evangheliile ar fi o născocire ulterioară, este ea însăşi o născocire târzie.

Se poate concepe ca o personalitate inexistentă, un mit, să fi fost Creatorul întregii civilizaţii creştine, ai cărei cetăţeni depăşesc în număr pe cetăţenii oricărui alt imperiu pământesc?

Nici un imperiu n-a existat timp de două mii de ani, aşa cum a dăinuit imperiul creştin, care a supravieţuit prin prigoniri, ură şi lipsuri timp de douăzeci de veacuri.

Creştinismul este cel mai mare fapt din lume — şi acest fapt a fost produs de o personalitate inexistentă? Curată nebunie! Cine poate crede aşa ceva? John Stuart Mill a scris: “Este inutil să spunem că Cristos, aşa cum este prezentat de Evanghelii, nu aparţine istoriei. Care dintre ucenicii Săi sau care dintre prozeliţii lor era capabil să inventeze spusele atribuite lui Isus sau să imagineze viaţa şi caracterul Său arătate în Evanghelii? În nici un caz pescarii din Galileea şi nici sfântul Pavel”.

Cine ar fi putut născoci personalitatea lui Isus — nu numai bunătatea Lui şi smerenia Lui, ci şi geniul Său în felul de a trata oamenii şi problemele, spiritul Său pătrunzător şi priceperea Lui?

Cine ar putea fi născocitorii lui Isus? Evreii nu L-ar fi putut inventa, deoarece în primul secol monoteismul lor era menţinut cu atâta încăpăţânare, încât niciodată nu ar fi născocit pe un om ca reprezentând întruparea Dumnezeului lor nevăzut.

Evreii dispreţuiau alte naţiuni. Ei nu ar fi băut un pahar de apă din mâna unui samaritean, aşa încât cu singuranţă că ei nu ar fi putut născoci pe Isus, Care Se împrietenea cu străinii. Ei se considerau o rasă aleasă; de ce ar fi inventat ei pe cineva care să şteargă toate deosebirile de rase şi care să iubească pe toţi oamenii?

Nici primii creştini nu L-ar fi putut inventa.

Vedem de la început că, departe de a fi fost capabili de a inventa un Isus, ei n-au putut decât să strice frumosul Său nume.

Sfântul Pavel scrie că în vremea lui, majoritatea celor care predicau făceau lucrul acesta din lăcomie, invidie, dorinţă de faimă şi motive egoiste şi că denaturaseră Cuvântul lui Dumnezeu. Predicatori lacomi şi egoişti nu pot născoci un Isus.

Şi chiar dacă oamenii ar fi reuşit să inventeze un Dumnezeu întrupat, ei nu ar fi putut să-L imagineze ca evreu, un om aparţinând unei rase dispreţuite şi ca pe un om fără învăţătură, care s-a născut într-o iesle şi a murit pe o cruce, fără să fi lăsat nici o propoziţie scrisă în urma Lui.

Astfel de lucruri nu ar fi putut fi născocite.

Referindu-se la cele trei întrebări puse de diavol când a ispitit pe Isus în pustie: “Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, porunceşte ca pietrele acestea să se facă pâini”; “Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos de pe streaşină Templului; căci este scris: “El va porunci îngerilor Săi să vegheze asupra Ta, şi ei Te vor lua pe mâini, ca nu cumva să Te loveşti cu piciorul de vreo piatră”; şi “Toate aceste lucruri (adică toate împărăţiile lumii şi strălucirea lor) Ti le voi da Ţie dacă Te vei arunca cu faţa la pământ şi Te vei închina mie”, Dostoievski scrie în “Fraţii Karamazov”:

“Dacă a existat vreodată pe pământ o minune reală, uluitoare, aceasta a avut loc în ziua celor trei ispitiri. Însăşi elaborarea acestor întrebări era o minune. Dacă ar fi cu putinţă să se imagineze, pur şi simplu de dragul argumentului, că aceste trei întrebări ale spiritului rău ar fi pierit cu desăvârşire din cărţi şi că noi ar trebui să le reconstituim şi să le scornim din nou şi, în acest scop, am fi reunit pe toţi înţelepţii pământului — conducători, preoţii cei mai de seamă, oameni învăţaţi, filozofi, poeţi — şi le-am fi încredinţat sarcina de a inventa trei întrebări care să se potrivească cu acest prilej, însă să exprime în trei cuvinte, trei fraze omeneşti, întreaga istorie viitoare, a lumii şi a omenirii — crezi oare, că toată înţelepciunea pământului reunită la un loc ar fi putut născoci ceva egal în înţelepciune şi adâncime cu aceste trei întrebări care au fost puse atunci de către spiritul înţelept şi puternic în pustie? Numai din aceste trei întrebări, din minunea formulării lor, putem vedea că aici avem de-a face nu cu inteligenţa omenească efemeră, ci cu cea absolută şi veşnică.”

Ingersoll, binecunoscutul scriitor ateist, a spus despre Isus:

“Ca şi Renan, eu cred că Cristos a fost singurul om desăvârşit. “Fă altuia ce ai vrea să ţi se facă ţie” este perfecţiunea religiei şi moralei. Este “summum bonum” (tot ceea ce poate fi mai bun). Acest precept depăşeşte învăţăturile lui Socrate, Platon, Mahomed, Moise sau Confucius. Învăţătura lui Isus a întrecut poruncile pe care Moise a pretins ca le-a primit de la Dumnezeu, căci cu acest “fă altuia” al lui Cristos, nu ar mai putea exista crimă, minciună, invidie sau război”.

Omul desăvârşit nu ar fi putut să fie o născocire a unor apostoli cu totul nedesăvârşiţi.

ARGUMENTE CONTRA ORIGINII ANTICE A EVANGHELIILOR

Oricum, să nu fim nepoliticoşi. Noi am adus atâtea argumente de-ale noastre, încât am uitat argumentele puternice ale academicienilor contra originii vechi a Evangheliilor. Ele sunt în număr de trei:

(1) Evangheliile relatează izgonirea vânzătorilor din Templu. “Dar nu a fost comerţ în acel templu”. Cum ştiu lucrul acesta doctorii în ateism, nu se spune. Însă noi vom cita din Talmud, care cu siguranţă constituie o referinţă acceptată în materie de probleme evreeşti şi o autoritate mai înaltă în acest domeniu decât oponenţii mei. În tratatul “Sabat”, pagina 15, se spune că, cu 40 de ani înainte de distrugerea templului, ceea ce înseamnă exact în timpul vieţii lui Isus, existau prăvălii în interiorul său.

(2) “Biblia scrie despre o turmă de 2000 de porci în regiunea Gadarenilor din Palestina, însă creşterea porcilor era interzisă evreilor în vremea Vechiului Testament. Aşa dar nu puteau exista turme de porci în Palestina”.

Ce părere ai tu, cititorule drag, despre logica concluziei acestui argument? Fii respectuos! Vorbesc academicieni. Nu poate exista criminalitate în ţara noastră pentru că legea o interzice. Nu poate fi nici o ceartă între comuniştii chinezi, ruşi şi iugoslavi, din cauză că internaţionalismul proletar o interzice. Oare acest fel de gândire ţine?

Afară de aceasta, Academia de Ştiinţe din Moscova trebuie să aibă o secţie geografică, care să ştie că Gadara se află în Perea, la răsăritul Iordanului, o regiune care propriu-zis nu aparţinea Palestinei şi care nu era populată numai de evrei.

(3) Autorii Evangheliilor nu puteau fi evrei, deoarece ei nu menţionează animale care trăiau în Palestina în vremea aceea, cum ar fi pisici sălbatice, şacali şi pantere.

Încă un argument foarte convingător!

Cu aceeaşi logică eu aş putea afirma că “Manualul ateului” nu a fost scris în Uniunea Sovietică, fiindcă nu se menţionează păduchii, ploşniţele şi şoarecii, însă eu ştiu cât de mult au suferit creştinii din cauza acestora în închisori, în primii ani ai teroarei.

Am fost drept faţă de adversarii mei. Am luat în consideraţie şi argumentele lor referitoare la Evenghelii, nu numai ale mele. Acum este rândul cititorului să judece valoarea lor comparativă.

VESTIREA DIN NOUL TESTAMENT

Criticile aduse contra Noului Testament, în sensul că ar fi o născocire fantasmagorică, ulterioară, sunt neîntemeiate.

Dar, dacă aşa stau lucrurile, pentru ce au fost aduse?

Să presupunem că Noul Testament ar fi o carte rea; atunci de ce s-au scris 700 de pagini ca să-l denigreze? În fiecare an apar în Uniunea Sovietică, romane bune şi rele — uneori foarte rele. Nimeni nu porneşte o cruciadă de proporţii mondiale, care să dureze decade, contra unui roman rău. Cititorii înşişi îl ignorează. Linia Partidului comunist este în continuă schimbare. Cărţi care erau considerate opere mari sunt deodată interzise. Cine ar fi îndrăznit, acum douăzeci de ani, să aibă o bibliotecă fără cartea marelui geniu Stalin? Dar într-o bună zi a venit un ordin. Cărţile au dispărut, pur şi simplu. Ele sunt înmormântate în linişte, ca şi cum nici nu ar fi fost scrise. După aceea, Hrusciov a început să-şi publice colecţia lui mai modestă de articole şi discursuri, bine revizuită, în care să nu se amintească cititorului că el a fost unul dintre linguşitorii lui Stalin. Şi aceste cărţi au dispărut. Nu au fost discreditări. Nimeni nu discreditează zecile de volume ale lui Trotzky.

Cum se explică faptul că se duce o astfel de luptă ca să se critice, să se rupă în bucăţi Noul Testament când, în acelaşi timp, populaţia sovietică nu are voie să posede măcar un exemplar al acestei cărţi ca să-şi poată face o părere personală despre ea?

Credinţele trebuie să se bazeze pe dovezi care să poată fi examinate în mod deschis. Ceea ce face ştiinţa să avanseze nu este atât propagarea unui adevăr specific, cât mai degrabă, dreptul nerestrâns de a căuta adevărul şi de a-l spune. Adevărul poate supravieţui numai în lupta liberă contra altor păreri.

De ce împiedicaţi pe oameni să aibă Noul Testament?

Aceasta din cauză că Evangheliile şi Noul Testament în totalitatea lui conţin o vestire de o importanţă covârşitoare pentru fiecare om.

Poate cineva să-şi închipuie un prânz bun fără un bucătar? Dar natura este un banchet. În natură există grâu şi cartofi şi lapte şi carne şi fructe de multe soiuri. Există raze de soare şi ploaie, flori frumoase şi ciripitul vesel al păsărelelor. Există lucruri folositoare şi lucruri frumoase pentru satisfacerea trupului tău şi pentru bucuria sufletului tău. Cine este bucătarul acestui banchet al naturii? Este un Creator înţelept, Dumnezeu.

Se spune că un savant, venind acasă de la laboratorul său, a fost chemat de soţia lui la masa de seară. Soţia i-a pus o salată pe masă. Cum el era ateu, a zis: “Dacă frunzele de salată verde, boabele de sare, picăturile de oţet şi de untdelemn şi feliile de ouă ar fi plutit în aer din toată veşnicia, s-ar fi putut ca, în cele din urmă, din întâmplare, să se reunească de la sine în salată”. — “Da”, îi răspunse soţia, “dar nu aşa de frumos aranjată şi gustoasă ca aceasta făcută de mine”. Atomii care au venit laolaltă din întâmplare nu ar fi putut face un univers atât de frumos.

Atomul este tainic. Viaţa este tainică. Savanţii sunt departe de a le fi descoperit secretele. Cu atât mai mult, în acest caz, este misterios Dumnezeu, Creatorul materiei şi al vieţii. Evanghelia după Ioan spune: “Nimeni nu a văzut vreodată pe Dumnezeu”. Când Moise a cerut odată lui Dumnezeu: “Arată-mi Faţa Ta, ca să Te cunosc”, el a primit răspunsul categoric: “Faţa nu vei putea să Mi-o vezi, căci nu poate omul să Mă vadă şi să trăiască”.

Nici un filozof nu-L poate înţelege, dar până şi cel mai simplu om Îl poate afla, tot aşa după cum nici un savant nu înţelege încă toate tainele atomului dar orice om poate mânui materia compusă din atomi.

Noul Testament ne povesteşte despre acest Dumnezeu, cum şi natura vorbeşte despre El.

Odată am vorbit cu un temnicer, un membru al Partidului Comunist. Într-un moment de încredere, el mi-a mărturisit: “Într-o zi de toamnă, am privit prin fereastră la un copac desfrunzit. Ştiam că în primăvara următoare, el va fi din nou plin cu frunze şi muguri, cu păsărele care vor ciripi în ramurile lui. Şi am adorat pe “Nu ştiu cine” sau “Nu ştiu ce”, care-mi dă fructe şi grâu şi flori. Arunc cărbuni în foc şi focul îi schimbă în flăcări frumoase, albe. Ador această Putere sau această Persoană, nu ştiu cine sau ce este, care răsplăteşte cu bine răul pe care-l facem noi, şi uneori schimbă vieţi urâte, vieţi de oameni care mai înainte au fost bandiţi, în vieţi frumoase de martiri ai unei cauze sfinte. Eu am cunoscut astfel de oameni, printre voi, creştinii”. Acest ofiţer comunist nu L-a înţeles cu mintea pe Dumnezeu, însă L-a simţit.

Este uşor pentru “Manualul ateului” să ridiculizeze concepţiile primitive despre Dumnezeu, bătrânul cu barbă albă, şezând pe un tron, cum îl vedem în icoane.

Când creştinii sunt copii, li se povesteşte despre Dumnezeu într-un fel copilăresc. Mulţi dintre ei, când cresc mari, nu ascultă îndemnul biblic de a renunţa la lucrurile copilăreşti; ei rămân cu lucruri începătoare care sunt batjocorite cu uşurinţă de atei. Însă Dumnezeu este diferit de aceste concepţii imature despre El.

Desigur că aceste icoane nu sunt mai ridicole decât imaginea atomului desenată de marele fizician Niels Bohr. Atomul este altfel decât îl putem desena, şi Dumnezeu este altfel decât gândim noi despre El. Ştiinţa nu se poate lipsi de aproximaţiile ei. Noi, creştinii, folosim de asemenea cuvinte şi imagini omeneşti ca să exprimăm sentimentele noastre faţă de Dumnezeu. Dar sfântul Toma Aquina, unul din marii noştri învăţători, a scris: “Dumnezeu nu este ce-ţi închipui tu sau ce crezi că înţelegi tu. Dacă înţelegi, ai greşit. Mintea noastră este desigur prea mică pentru a cuprinde Fiinţa Infinită, dar — aşa cum am spus — putem să-I aparţinem.”

Odată, un creştin a întrebat pe un ateu, cu care se plimba pe o pajişte: “Cine a făcut toate aceste flori frumoase?”

“Lucrurile acestea?” a fost răspunsul. “Nu mai veni din nou cu Dumnezeu. Florile există prin ele înşile”. Creştinul n-a mai insistat. După câteva zile, ateul l-a vizitat pe credincios acasă la el. În camera lui de primire era un tablou frumos, reprezentând flori. Ateul îl întrebă: “Cine a pictat aceste, flori?” Creştinul îi răspunse: “Nu mai începe cu prostii religioase! Nimeni n-a pictat aceste flori. Ele au venit în tablou de la sine. Natura a făcut rama gravată. Apoi tabloul a sărit el singur pe perete, într-un cui, care era acolo din întâmplare, bătut de nimeni. Şi asta este totul”. Ateul s-a ofensat din cauza acestei glume. Dar atunci creştinul l-a întrebat: “Este logic să crezi că aceste trei flori din tablou, care n-au nici parfum şi nici viaţă, trebuie să fi fost create de cineva, în timp ce crezi că milioanele de flori vii, cu parfumul lor pătrunzător, care umplu văile şi dealurile, nu au Creator?”

Dumnezeu este o taină. Isus ne învaţă să rostim: “Tatăl nostru Care eşti în ceruri”, nu “Tatăl nostru Care mergi pe străzi şi poţi fi întâlnit în orice colţ”. El Se află în lume incognito.

Înfige un ac cu gămălie într-un fluture şi prinde-l de o scândură şi l-ai omorât. Nu mai este un fluture, ci un cadavru. Tot astfel nu putem prinde pe Dumnezeu în nici o definiţie. Noi folosim nume pentru El, ştiind că aceste nume nu I se potrivesc. Maximul ce putem spune despre El este că El este Acela dincolo de Care nu se poate concepe nimic mai măreţ.

Însă Dumnezeu S-a descoperit în Persoana lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, Care a venit pe acest pământ. Despre El vorbeşte Noul Testament. Milioane şi-au schimbat viaţa datorită Lui.

Afirmaţia din “Manualul ateului” cum că învăţăturile lui Isus distrug bucuria vieţii, este falsă. A renunţa la bucurie este ceva necreştinesc. Respingerea bucuriei este respingerea creaţiunii lui Dumnezeu. De ce am refuza ceea ce un Tată bun ne-a dat? Vechiul Testament prevedea că un om putea face un jurământ de a renunţa pentru un timp scurt la toate plăcerile pământeşti. Când această perioadă de timp se sfârşea, el trebuia să aducă o jertfă lui Dumnezeu, ca ispăşire pentru păcatul de a fi dispreţuit minunatul dar al lui Dumnezeu: plăcerea. Creştinismul nu privează pe nimeni de bucurie. Dimpotrivă, creştinismul adaugă la bucuriile curate pământeşti, pe cele cereşti. Ce desfătare mai mare poate exista decât aceea de a iubi?

Să nu acceptaţi învinuirile ce ni se aduc, în special când autorilor creştini nu li se permite să răspundă. Simplul fapt că ateii ne pun căluş la gură în timp ce ei scriu, dovedeşte că ei nu sunt corecţi şi, ca atare, nu sunt demni de încredere.

Puneţi-vă încrederea în Dumnezeu!

Acest Dumnezeu suferă cu noi. El împărtăşeşte toate necazurile noastre. El Se jertfeşte pe Sine Însuşi pentru noi. El ne doreşte.

Marx şi materialismul istoric au lipsit realitatea de sufletul ei, Dumnezeu, şi în felul acesta au răvăşit-o.

Cunoaşterea lui Dumnezeu este cheia cunoaşterii profunde a lumii. Nu există o realitate plus Dumnezeu, ci realitate îmbrăcată în frumuseţea lui Dumnezeu. Tot astfel, într-un tablou, nu avem o privelişte plus un amurg; mai degrabă, toate dealurile şi văile şi arborii sunt scăldaţi în culorile lui.

În nişte peşteri din Tailanda s-au descoperit desene preistorice, reprezentând oameni şi peşti în ceea ce s-ar putea denumi “stil raze X”. Pictorul de acum mai bine de 3000 de ani arată detaliile pe care nu putea să le vadă, dar despre a căror existenţă el ştia. Desenând un om sau un animal, el includea scheletul şi organele lui, ca de exemplu stomacul, plămânii etc.

Astfel de desene au fost găsite mai înainte printre băştinaşii din Australia.

Noi considerăm o astfel de artă ca primitivă. S-ar putea să nu fie tot aşa de frumoasă ca arta noastră, însă ea este mai aproape de realitate. Într-o galerie cu portrete, ceea ce ni se înfăţişează nu sunt atât subiectele propriu-zise, ci mai degrabă veşmintele făcute de croitori. Noi vedem numai faţa şi mâinile persoanei respective. Dacă se expun nuduri, vedem pielea. Ne mulţumim cu foarte puţin. Artistul primitiv dorea mai mult din realitate. Într-un anumit sens el era mai aproape de ea decât noi, oamenii moderni, rafinaţi.

Noul Testament vorbeşte despre univers şi istorie în acelaşi stil de “raze X”. Materialiştii văd numai lucrurile exterioare. Credincioşii văd toate lucrurile exterioare plus ceea ce însufleţeşte universul şi istoria, interiorul, Dumnezeu lucrând în creaţiunea Sa şi descoperindu-Se ca dragoste în acţiune.

Dumnezeu a trimis pe propriul Său Fiu, Isus Cristos, pentru noi. Aşa cum un brutar se îngrijeşte de pâinea ta, şi fermierul de legumele tale, după cum cizmarul îţi dă rodul muncii sale, un profesor înlătură neştiinţa şi îţi dă cunoştinţa acumulată de secole, tot astfel şi Isus, Fiul lui Dumnezeu, Singurul Care nu a păcătuit niciodată, a luat asupra Lui grija ta. El îţi oferă neprihănirea Lui. Tu devii un prunc nou-născut, ca un om care n-a păcătuit niciodată. Viaţa reîncepe în legătură cu Dumnezeu. Cât despre păcătoşenia ta, El a luat-o asupra Lui.

Tu îţi dai seama, oarecum, că păcatele tale au fost foarte grave. Ele au produs suferinţă altora. Poate că au curs lacrimi şi sânge şi tu eşti vinovat. Ei bine, El nu numai că a purtat păcatele tale, ci a luat şi pedeapsa pentru păcatele tale. El a suferit, murind pe cruce, pe un munte numit Golgota, aproape de Ierusalim. Prin rănile Lui suntem tămăduiţi.

Noul Testament spune: “Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe Singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3:16). Notează cuvântul “oricine”, chiar şi autorul “Manualului ateului”; oricine, chiar şi oamenii care au comis crimele cele mai grele.

Noul Testament ne învaţă că Isus stă la uşa inimii noastre şi bate. Dacă-L ascultă cineva şi-I deschide uşa, El intră şi ne vorbeşte de la inimă la inimă.

Viaţa nu constă numai în a munci pentru stat, nici în mâncare, băutură şi plăceri sexuale. Cristos este o făptură spirituală. El doreşte să-ţi dea putere să biruieşti păcatul şi moartea şi iadul, şi nu aşteaptă decât hotărârea ta. El făgăduieşte nu numai un cer viitor, ci şi o viaţă cerească chiar de pe acum, în sufletul tău.

Noul Testament ne spune că Cristos, Fiul lui Dumnezeu, a iubit pe oameni atât de mult, încât S-a rugat pentru cei ce-L omorau, chiar atunci când suferea durerile crucii. Se poate ca tu să fi fost un hoţ. Cristos a murit între doi hoţi şi, în timp ce atârna pe cruce, a mântuit pe unul din ei, care s-a pocăit, şi l-a dus în rai. El nu exclude pe ticăloşi şi nici pe prostituate. Cea mai mare bucurie a Lui este să ierte crime mari.

Noul Testament este batjocorit de atei din cauză că proclamă dragostea ca principiu călăuzitor al vieţii şi face ca inima credinciosului să devină un colţ de rai. După ce ai privit odată în mod serios în oglinda adevărului, care este Cristos, o mare milă îţi va umple sufletul şi te vei simţi minunat de liber.

Cetăţenilor sovietici nu le este îngăduit să cunoască vestirea din Noul Testament, pentru că aceasta i-ar uni cu Dumnezeu. Aşa se explică atacurile înverşunate, dar neîntemeiate, asupra acestei cărţi. Însă este uşor pentru noi, creştinii, care avem această pătrundere adâncă în marile realităţi ale păcatului şi ispăşirii păcatelor, să înţelegem de ce prientenii noştri atei se cutremură în faţa crucii şi chiar scriu o carte de 700 de pagini împortriva ei. Ateii simt că Biblia conţine adevărul final.

Stalin a murit, dar niciodată un comunist nu va cânta “Stalin, iubitul sufletului meu”; nici “Hrusciov, cu dragoste la tine vin”. Peste un secol nu i se va cânta lui Brejneev: “De tine simt nevoie”. Acestea sunt cântări ce se cânta lui Isus, în toată lumea, aproape două mii de ani după răstignirea Lui.

Oricât ar încerca, comuniştii nu vor reuşi să facă să înceteze aceste cântări în sfânta Rusie.

Despre ei nu se vor cânta nici un fel de cântece. De pe acum, glumele care se spun despre ei arată ce renume vor avea în viitor.

Există multă tristeţe în lume. Este nevoie să se mai râdă. Îmi place atât de mult când oamenii sunt veseli, încât nu-mi pasă chiar dacă ei râd pe socoteala mea. Sper că adversarii mei au aceleaşi simţăminte şi că nu vor interpreta greşit dacă le voi povesti două glume care circulă în Uniunea Sovietică.

Prima: Un elev de liceu a fost întrebat la ora de istorie: “Cine a fost Stalin?” El a răspuns: “Un om care, având cultul personalităţii proprii, a devenit un ucigaş. El şi-a ucis chiar tovarăşii săi cei mai apropiaţi. Aceasta este învăţătura despre el, în conformitate cu Congresul al douăzecilea al Partidului nostru”.

“Bravo”, i-a răspuns profesorul. “Acum, răspunde-mi, te rog, cine a fost Hrusciov?”

Copilul replică prompt: “Hrusciov era un idiot, care pe bună dreptate a fost înlăturat de la conducere, prin votul Comitetului Central”.

“De asemenea foarte bine. Acum ultima întrebare: Cine este Brejneev?”

“El este un alt idiot”, răspunse elevul.

Profesorul îl opri: “Aceasta va corespunde, probabil, peste un an sau doi, când se va lua o hotărâre în acest sens. Dar pentru moment, el este un conducător genial şi eu trebuie să-ţi dau o notă proastă”.

Acum, a doua glumă: “Într-o şcoală, învăţătorul spune copiilor: “Partidul este tatăl nostru şi Armata Roşie este mama noastră”. Apoi, el întreabă pe unul dintre copii: “Ce ai dori tu să devii?” La care copilul răspunde: “Un orfan”.

Oamenii au iubit pe Isus. Alţii L-au urât. Majoritatea au fost indiferenţi la mesajul Lui. Dar nimeni n-a îndrăznit vreodată să facă glume răutăcioase despre El.

ATACURI LIPSITE DE RESPECT LA ADRESA BIBLIEI

De la critica Noului Testament, “Manualul ateului” trece la critica întregii Biblii.

Ne pare rău că şi aici atacurile sunt vulgare, superficiale. Ne-am fi aşteptat la altceva. Există şi o altă formă de necredinţă, una elegantă, generoasă.

Aşa este, bunăoară, ateismul lui Ludwig Feuerbach. El nu a crezut în Dumnezeu, dar a vrut să menţină religia, care face pe om nobil, iubitor şi neprihănit. Feuerbach (“Esenţa Creştinismului”, vol. II) numea religia “sfânta”, fiindcă ea este “tradiţia primei conştiinţe”. El întreabă: “Nu este oare frumos să păstrezi amintirile din perioada copilăriei omenirii?”

Isus nu ar fi obiectat dacă religia ar fi fost numită copilăroasă. El ne-a învăţat să devenim ca nişte copilaşi. Cu toţii preţuim amintirile din copilărie. De ce să le aruncăm cu brutalitate, cum fac comuniştii? Oare aceasta se datoreşte faptului că li se aminteşte despre timpul când sufletele lor erau mai frumoase decât acum?

Am recomanda adversarilor noştri să citească “Liturghia Ateului” de Honore de Balzac. Eroul principal este un chirurg ateu, Desplein. Pe când era student foarte sărac şi flămând, un sacagiu, Bourgeat, însufleţit de o dragoste creştinească, îl ajutase, prin muncă grea şi sacrificiu personal, să-şi termine studiile, devenind un medic renumit.

Desplein era un necredincios. Dar când Bourgeat, pe patul său de moarte, i-a cerut să se roage pentru odihna sufletului său, profesorul ateu împins de un sentiment de recunoştinţă, a consimţit să-i îndeplinească dorinţa. Ulterior, el a spus cu regularitate rugăciunile cerute de catolicul decedat, care îi făcuse bine.

Am încercat să arătăm înţelegere pentru atei, de aceea credem că avem dreptul să ne aşteptăm ca ateii culţi să recunoască în ce măsură cultura lor depinde de Biblie şi să fie cel puţin decenţi în atacurile lor.

Frederic Nietzsche a fost primul care a declarat că “Dumnezeu este mort”. El a fost filozoful favorit al lui Hitler. Hitler a tras concluziile juste. Dacă Dumnezeu e mort, atunci el, Hitler, nu trebuia să aibă nici un scrupul în a ucide milioane de oameni nevinovaţi şi chiar copii. Dar Nietzsche era departe de viitorul său discipol. Nietzsche a vorbit despre moartea lui Dumnezeu cu un respect sfânt. Nebunul său, după ce a proclamat moartea lui Dumnezeu, se duce la diferite biserici şi cântă: “Requiem aeternam Deo”, un imn de jale pentru Dumnezeul mort. Pentru Nietzsche, Dumnezeu era mort. Pentru el, acesta concluzie era izvorul unei drame profunde. El regreta sincer că dumnezeul lui nu mai era viu.

Cu autorii “Manualului ateului”, lucrurile stau altfel. Ei se desfată în moartea lui Dumnezeu. Acum nu mai trebuie să se îngrijoreze de cuget, adevăr şi dragoste. Ei pot face tot ce le place. Acest ateism este indecent.

Garaudy, fost membru al Comitetului Central al Partidului Comunist din Franţa, a scris: “Nu putem trece cu vederea contribuţia esenţială a creştinismului, fără să devenim mai săraci”. (“De la Anatemă la Dialog”.)

Lunaciarski, fost ministru al educaţiei în Guvernul Uniunii Sovietice, a scris: “Noţiunea de Dumnezeu conţine ceva veşnic frumos… Necazul însoţeşte viaţa omenească. Cel ce nu ştie cum să conceapă lumea în mod religios este condamnat la pesimism”…

Ateii comunişti încep istoria gândirii juste cu ei înşişi. Rezultatele sunt catastrofale. Ei sfârşesc prin a ignora adevărul dobândit de omenire timp de milenii de dezvoltare.

Ei fac o caricatură din religie. Ne pare rău de lucrul acesta. Caricaturile sunt totdeauna periculoase pentru cei ce le desenează.

Odată, o tânără femeie a avut o discuţie cu marele pictor satiric, Hogarth, în timp ce acesta lucra. Ea-şi exprimă dorinţa de a învăţa să deseneze caricaturi, la care Hogarth răspunse: “Vai, tânără doamnă, nu este un talent de invidiat. Ascultă sfatul meu şi nu desena niciodată caricaturi. Tot făcând caricaturi, mi-am pierdut bucuria frumuseţii. Eu nu văd niciodată o faţă, ci numai ce este denaturat în acea figură. Eu nu am niciodată satisfacţia de a privi faţa de om ca fiind divină.”

Cei ce caricaturizează adevărata religie sunt în aceeaşi situaţie, în oglinda denaturată a minţii lor, chiar şi îngerii par să aibe trăsături diabolice.

Ei nu-şi dau seama că dacă Biblia ar fi pusă deoparte, ca o carte fără valoare, toată literatura renumită a lumii ar pieri odată cu ea. Ce ar rămâne din Dostoievski, Tolstoi, Milton, John Bunyan, Walter Scott şi Anatole France? Tennyson a spus de cartea Iov că-i poemul cel mai frumos pe care l-a citit vreodată. În lucrările lui sunt trei sute de citate din Biblie. Shakespeare a folosit peste cinci sute de idei şi fraze luate din Biblie. Poemul lui Byron “Întuneric” a fost inspirat de cartea proorocului Ieremia.

Chiar şi “Capitalul” lui Marx ar trebui să fie schimbat, împreună cu celelalte scrieri ale sale şi cărţile lui Engels, deoarece acestea sunt pline de referinţe la Biblie.

Dacă Biblia ar fi înlăturată, lucrările lui Michelangelo, Rafael, Leonardo da Vinci, Rembrandt şi mulţi alţi pictori mari ai lumii ar fi de neînţeles pentru noi, după cum de altfel ar fi şi marile opere muzicale ale lui Bach, Beethoven, Mozart, Haydn şi alţii.

Ascultaţi mărturia câtorva oameni renumiţi. William Gladstone, care a fost de patru ori prim ministru al Marei Britanii, a spus: “Dacă aş fi întrebat care este leacul pentru necazurile mai grele ale inimii omeneşti, la ce ar trebui să privească un om, în primul rând în progresul său, ca la puterea care urmează să-l susţină în încercări şi să-l ajute să înfrunte supărările sale inevitabile, obligaţia mea este să-l îndrept către ceea ce într-un imn binecunoscut se numeşte “Povestea veche de tot”, istorisită într-o Carte veche, care este darul cel mai mare şi cel mai bun dat vreodată omenirii.” El se referea la Biblie.

Jean Jacques Rousseau scrie: “Cât de josnice, cât de vrednice de dispreţuit sunt cuvintele filozofilor noştri cu toate contrazicerile lor, în comparaţie cu Scripturile. Este oare posibil ca o carte atât de simplă şi în acelaşi timp atât de sublimă, să fie numai cuvinte de om?

Goethe scrie: “Cu cât o înţelegi mai bine, cu atât Biblia devine mai frumosă”.

Heinrich Heine, care era foarte departe de a fi entuziasmat de religie, scrie: “ … Adâncimile creaţiunii scrise în tainele albastre ale cerului; răsăritul soarelui şi apusul lui; făgăduinţă şi împlinirea ei; naştere şi moarte; toată drama omenească — totul este cuprins în această Carte. Este Cartea cărţilor, Biblia”.

Limbile engleză şi germană, în mod deosebit, nu ar fi ceea ce sunt, dacă ele nu ar fi fost transformate de Biblie. Este singura carte care a dat imboldul de a dărui la sute de popoare şi triburi primul lor alfabet. Prin truda bărbaţilor şi femeilor care s-au dedicat lucrării lui Dumnezeu, Biblia este prima carte pe care aceste triburi învaţă s-o citească.

Garibaldi, patriotul italian care a eliberat şi unificat, din punct de vedere politic, patria sa (sfârşind această lucrare în 1870) a spus despre Biblie: “Aceasta este tunul care va elibera Italia”.

Urmează mărturia unora dintre cei mai de seamă preşedinţi ai Statelor Unite ale Americii:

Washington: “Mai presus de toate, lumina curată şi neclintită a Bibliei a avut o influenţă binefăcătoare asupra omenirii şi a sporit binecuvântările societăţii”.

Lincoln: “Eu am luat întotdeauna sfat de la Dumnezeu şi Lui I-am încredinţat planurile mele şi n-am luat niciodată o hotărâre de acţiune fără să fi fost sigur, pe cât posibil, de aprobarea Lui. Aş fi omul cel mai îngâmfat şi stupid, în acest post, dacă aş gândi măcar o zi că m-aş putea achita de răspunderile pe care mi le-am asumat în funcţia mea, fără să apelez la ajutorul şi lumina Aceluia Care este mai înţelept şi mai puternic decât toţi.”

Grant: “Ţineţi-vă strâns de Biblie, ca de ancora libertăţii voastre. Scrieţi-vă preceptele ei în inimile voastre şi puneţi-le în practică în vieţile voastre. Tot progresul realizat în adevărata civilizaţie îl datorăm influenţei acestei cărţi şi la ea trebuie să privim ca fiind călăuza nostră în viitor.”

Garfield: “Alegeţi pe nemuritorul Isus ca Prietenul şi Ajutorul vostru veşnic. Urmaţi-L, nu numai ca pe un Nazarinean, Omul din Galilea, ci ca pe o Persoană spirituală Care trăieşte veşnic, plin de dragoste şi milă, Care va sta alături de voi în viaţă, şi în clipa morţii şi în veşnicie. Nădejdile lumii sunt înşelătoare, dar aşa cum viţa trăieşte în mlădiţele ei, tot astfel Cristos trăieşte în creştini şi nu va muri niciodată”.

McKinley: “Noi trebuie să fim nu numai ascultători ai Cuvântului ci şi împlinitori ai lui. Pentru a fi împlinitori ai Cuvântului este necesar ca mai întâi să fim ascultători ai Cuvântului; totuşi, frecventarea bisericii nu este suficientă. Trebuie să studiem Biblia, dar să nu ne mulţimim cu atât. Trebuie s-o aplicăm în viaţa noastră de toate zilele.”

Wilson: “Dacă fiecare om din Statele Unite ar citi un capitol din Biblie în fiecare zi, majoritatea problemelor noastre naţionale ar dispărea”.

Franklin Rossevelt a spus: “Repet afirmaţia pe care am făcut-o de multe ori înainte — anume că lucrul pe care-l necesită cel mai mult această ţară este o trezire religioasă; că într-o astfel de trezire vom putea găsi o soluţie la toate problemele noastre, fie ele politice, economice sau sociale.”

Dar ce se întâmplă cu comuniştii înşişi?

Marx a scris: “Luther, dând oamenilor Biblia în limbaj popular, a pus în mâinile lor o armă puternică împotriva nobilimii, a marilor proprietari şi a clerului.”

Stalin şi Mikoyan au fost ambii seminarişti. Cel din urmă are chiar un grad în teologie. Biblia a fost începutul culturii lor. Hrusciov a mărturisit public că el a învăţat cititul din Biblie.

Ideea esenţială a fiecărei constituţii socialiste — “Cine nu munceşte nici să nu mănânce” — este copiată textual din Biblie (2 Tesalonceni 3:10).

Ideea comunismului, în totalitatea sa, este luată din Biblie, unde ni se spune:

“Mulţimea celor ce crezuseră (în Isus), era o inimă şi un suflet. Nici unul nu zicea că averile lui sunt ale lui, ci aveau toate de obşte… Căci nu era nici unul printre ei care să ducă lipsă: toţi cei ce aveau ogoare sau case le vindeau şi aduceau preţul lucrurilor vândute şi-l puneau la picioarele apostolilor; apoi se împărţea fiecăruia după cum avea nevoie” (Faptele Apostilor 4:32-35).

Primii ucenici al lui Isus au trăit sub comunism, însă un comunism bazat pe dragoste şi voinţă liberă. Nimeni nu era forţat şi nimic nu era expropriat. Dragostea era aceea care îmboldea pe fiecare să împărtăşească ce avea cu fratele său. În ciuda deosebirilor, comunismul de astăzi îşi are originea tot în Biblie.

Eu pot accepta faptul că o persoană nu ar crede în Biblie, dar aceasta să nu-l împiedice să-şi respecte moştenirea. Nu are oare nici o importanţă faptul că Biblia a fost prima carte tipărită în Europa? Nu are nici o însemnătate faptul că misionarii creştini au învăţat pe băştinaşii din Africa să renunţe la canibalism, să citească, să se comporte ca oameni civilizaţi?

Un fost canibal a spus odată unui propagandist comunist: “Ce? Această carte nu este adevărată? Eu o iau în casa mea, mă aşez şi o citesc, şi ea face ca inima mea să tresalte de bucurie. Cum poate fi aceasta o minciună? Eu eram un mâncător de oameni, un beţiv, un hoţ şi un mincinos, şi această Carte mi-a vorbit şi m-a făcut un om nou. Nu, această Carte nu este o minciună.”

Propagandiştii comunişti ar fi fost mâncaţi de băştinaşi în multe locuri ale lumii, dacă mai înainte misionarii n-ar fi propovăduit acolo religia creştină. În timp ce răspândesc ateismul, aceşti propagandişti ar trebui să fie recunoscători creştinismului de a fi creat civilizaţia, pregătindu-le libertatea ca ei să poată activa.

Un ateu respectabil este unul care se înclină în faţa bisericii cu recunoştinţă pentru ceea ce omenirea datorează creştinismului. Dar a scuipa în fântâna din care ai băut tu şi toată lumea civilizată este groaznic de nedrept.

În secolul şaptesprezce, când ateismul era rar printre evrei, un evreu a spus unui rabin: “Eu nu cred în Dumnezeu”. Rabinul a îmbrăţişat pe acest om şi i-a zis: “Cât de mult te invidiez, frate. Tu eşti într-o stare spirituală mult mai bună decât mine. Când eu văd un om în suferinţă, îmi spun: “Domnul îl va ajuta”, şi nu-i dau nici un ajutor. Tu nu crezi în existenţa lui Dumnezeu, aşa că tu trebuie să-ţi ajuţi semenul. Tu trebuie să faci faptele pe care le-ar făptui Dumnezeu dacă ar exista. Fă în felul acesta: hrăneşte pe flămânzi, mângâie pe cei deznădăjduiţi, dă adevăr şi bucurie celor în nevoie, îmbrăţişează pe fiecare cu dragoste şi, în general, poartă-te cum ar face-o Dumnezeu dacă ar exista. Apoi vino din nou după un an şi spune-mi dacă există Dumneszeu sau nu.”

Rabinul şi-a permis să ia o atitudine elegantă faţă de acel ateu, ca să-l încurajeze să scoată tot ce este mai bun din ateismul lui. Voi, rivalii mei comunişti, voi vă purtaţi în felul acesta cu un credinicios?

Voi trăiţi la un nivel de jos şi toată poziţia voastră este şubredă.

“Manualul ateului” face apel la raţiunea noastră, încercând să-şi dovedească principiile cu argumente. Dacă autorii manualului admit că noi putem raţiona, de ce este imposibil să găseşti o Biblie în librăriile din Uniunea Sovietică? Oamenii ar fi capabili s-o citească pentru ei înşişi, comparând-o cu ceea ce au de spus despre ea adversarii ei, ca apoi să tragă concluziile lor personale. De ce este interzisă Biblia? Oare nu credeţi în puterea omului de a raţiona “just”? Atunci de ce vă mai daţi osteneala să daţi argumente? Porunciţi “Nu credeţi!” şi atâta tot.

OARE PERSOANELE DIN BIBLIE AU EXISTAT CU ADEVĂRAT?

Critica textului Bibliei este o grijă firească a minţii omeneşti. Teologii creştini n-au avut nevoie de sfatul “Manualului ateului” spre a verifica istoria biblică, a împăca cronologiile biblice cu cele profane şi a cerceta datele arheologice. Faptul că noi credem în inspiraţia divină a Scripturilor şi în exactitatea lor, nu ne-a împiedicat niciodată de a examina în amănunţime textul şi conţinutul lor, pentru a fi foarte siguri că avem cuvintele aşa cum le-a insuflat Dumnezeu, neschimbate de cărturarii şi traducătorii de mai târziu.

Dar critica Bibliei, aşa cum este practicată de adversarii noştri atei, este de un tip cu totul diferit. Ei tăgăduiesc cele mai importante evenimente relatate în Biblie şi înlătură personlităţile principale ale Bibliei, transferându-le în domeniul mitului.

Creştinii nu cred că Biblia este o carte ştiinţifică. Ea este o lucrare orientală veche de mii de ani, conţinând multă poezie şi simbolism şi ea nu poate fi utilizată ca manual modern de ştiinţă.

Dar faptele istorisite în Biblie rămân şi ştiinţa nu poate demonstra că ele nu sunt adevărate. Este o realitate că lopata arheologului confirmă întotdeauna şi niciodată nu dezminte povestirile biblice.

Pentru autorii “Manualului ateului”, Adam şi Eva sunt personajiile unui mit.

Nu există nici un motiv valabil să se tăgăduiască relatarea biblică; Adam şi Eva au trăit realmente pe pământ în grădina Edenului şi au fost izgoniţi de acolo, credem aceasta aşa cum nu respingem în mod critic alte însemnări istorice păstrate de omenire.

Dar oponenţii noştri ne fac un serviciu numind povestea aceasta un mit. Mitul nu este ceva nereal, ci mai curând este realitatea cea mai înaltă expirmată în imagini şi simboluri, ţâşnind din adâncimile sufletului omenesc şi adresându-se acestor adâncimi.

Povestea lui Adam şi Eva este mai mult decât istorie. Este şi istorie şi mit.

Propriile voastre vieţi, dragii mei adversari, sunt reproducerea celor întâmplate lui Adam şi Eva. Toţi am avut nevinovăţia copilăriei într-o lume nefrământată de necazuri şi îngrijorări privind probleme mari. Poate îţi aminteşti când păcatul, călcarea legii morale în care trăiai, a năvălit pentru prima oară în viaţa ta şi te-a făcut să te ascunzi de Dumnezeu. Poate că mai târziu a luat forma de a ascunde ceva din autobiografia ta faţă de Partid. Nu trebuie să reproşăm aceste lucruri primilor noştri strămoşi. Dacă Adam şi Eva nu ar fi păcătruit, noi am fi mâncat fructul oprit. Adam şi Eva sunt prototipii experienţei omeneşti generale, a ceea ce se întâmplă cu fiecare suflet. Miturile nu pot fi opuse realităţii. Ele sunt foarte adesea o aprofundare a sensului vreunui fapt izolat, arătându-l ca fiind tipic pentru totalitatea omenirii. Nu poţi dispreţui valoarea tabloului Mona Lisa, spunând că este numai un portret. Este portretul unei făpturi vii. Un portret este o realitate, la fel ca fiinţa omenească pe care o reprezintă. Într-un anumit sens, Mona Lisa este mai reală decât persoana pe care o înfăţişează. Este mai frumoasă, mai dăinuitoare; ea întruneşte cele mai bune trăsături ale ei. Ea corectează natura. Portretul nu contrazice persoana. Sensul spiritual al povestirii lui Adam şi Eva nu contrazice realitatea lor istorică. Ceea ce am spus despre Adam şi Eva se aplică şi la leacul împotriva păcatului, adică la jertfa lui Cristos. Fiecare om care a făcut ceva rău caută un ţap ispăşitor, cineva pe care să-l poată învinui de propriul său păcat. Cunoscând această lege psihologică încrustată în păcătos, Cristos S-a oferit pe Sine Însuşi ca ţap ispăşitor. El, fiind Fiul lui Dumnezeu, ia toată răspunderea pentru viaţa noastră întreagă, bună sau rea. El S-a identificat cu noi din dragoste şi a primit pedeapsa în locul nostru. Ceea ce a pătimit în răstignire pe Golgota este ca şi cum noi înşine am fi trecut prin toate aceste chinuri. Noi suntem eliberaţi de păcatele noastre şi de vina noastră, fiindcă Cristos Şi-a vărsat sângele pentru noi. După aceea, El a înviat din morţi, arătându-ne că şi noi, care credem în El, vom învia ca să fim cu El în Paradis.

Moartea şi învierea Lui sunt realităţi istorice. Însă mitul despre un dumnezeu care moare ca jertfă pentru păcat şi înviază din nou exista înainte de Cristos. “Manualul ateului” este corect când ne aminteşte că aproape aceleaşi lucruri erau crezute despre zeul Horus al egiptenilor, despre zeul Mitra şi alţii. Spre deoasebire de Cristos, aceşti zei nu erau persoane istorice, ci realităţi preînchipuitoare. Toţi aceşti “zei” erau preînchipuiri ale Răscumpărătorului original care fusese făgăduit omenirii şi în acest sens prevesteau venirea lui Cristos. Horus şi Mitra şi Dionisus erau denumiri date Mântuitorului de păcate, după care tânjea omenirea. De asemenea, Kun-Yin şi Isis şi Diana erau preînchipuiri ale maicii Domnului, expresii ale dorului după un ideal desăvârşit de puritate, blândeţe, jertfire de sine şi toate viruţile feminine.

Aşa încât noi nu ne vom necăji dacă rivalii noştri numesc mituri pe Adam şi Eva şi pe Răscumpărătorul promis după căderea lor din Paradis.

Un potop în vremea lui Noe, care a distrus tot pământul? O altă legendă, spun adversarii mei.

Însă relatarea din Biblie este confirmată de istorisirile chinezeşti, greceşti, englezeşti şi mexicane ale potopului. Tăbliţe cu scriere cuneiformă dezgropate în Babilonia în 1870 dădeau şi ele o mărturie despre potop, cu atât mai izbitoare din cauza asemănării cu povestirea redată în Biblie. Socotite ca datând din anul 3000 î.Cr., aceste plăci trebuie să fi fost scrise pe vremea când oamenii îşi mai aminteau bine de potop.

Denumită “Epopeea Ghilgameş”, această istorisire povesteşte cum eroul principal, Utnapiştim, a scăpat din distrugerea generală a omenirii. Marii zei ai cetăţii antice Şurupak, (actuala Fara) au horărât să distrugă rasa omenească prin potop. Zeul Ea a dezvăluit lui Utnapiştim această horărâre divină şi l-a salvat pe el şi familia lui.

O altă poveste a potopului a fost găsită scrisă în sumeriană, o limbă care datează înainte de limbile asiriană şi babiloneană.

Renumitul antropolog, Sir Janes Frazer, a strâns tradiţii în legătură cu potopul din locurile cele mai deosebite şi îndepărtate, cum ar fi insulele Leeward, Bengal, China şi Malaysia. Pretutindeni, oamenii şi triburile înapoiate păstrează acest fapt extraordinar. Ei sunt de acord în punctul principal, că potopul a fost o pedeapsă pentru păcate grave şi că numai câţiva oameni neprihăniţi au fost salvaţi. Iosef Flaviu este considerat în general ca unul din istoricii cei mai vrednici de crezare din antichitate. El scrie în “Antichităţile evreilor”: “Armenii numesc acest loc (unde Noe şi familia lui au ieşit din corabie) Apobaterion — locul “coborârii”.

În povestirea potopului, faptele şi mitul se îmbină din nou. În mintea noastră este gravat adevărul că păcatul grav generalizat va avea ca rezultat o catastrofă. Noi ştim de asemenea că au fost multe cazuri când neprihănirea câtorva i-a izbăvit pe aceştia în mod miraculos de la o distrugere generală. Relatarea istorică a potopului s-a întreţesut în memoria multor popoare cu legendele care exprimă acest adevăr. Aceste legende sunt la fel de reale ca şi potopul însuşi.

Potopul din vremea lui Noe n-a fost un eveniment unic. Isus zice: “Cum s-a întâmplat în zilele lui Noe, aidoma se va întâmpla şi la venirea Fiului omului. În adevăr, cum era în zilele dinainte de potop, când mâncau şi beau, se însurau şi se măritau, până în ziua când a intrat Noe în corabie şi n-au ştiut nimic, până când a venit potopul şi i-a luat pe toţi, tot aşa va fi şi la venirea Fiului omului”. (Matei 24:37-39).

În prezent, lumea este pe marginea unei noi catastrofe pentru păcătoşi. Biblia spune că de data aceasta pământul va fi distrus prin foc. („… trupurile cereşti se vor topi de mare căldură… “ aceste cuvinte au fost scrise acum două mii de ani de Petru pescarul, cu mult înainte ca cineva să fi ştiut despre elementele chimice, puterea de distrugere şi capacitatea de nimicire a dezagregării atomice şi uriaşa ei temperatură). După cum Noe a avut o avertizare din partea lui Dumnezeu pentru lumea din vremea lui, tot astfel şi biserica are o avertizare pentru cei din ziua de azi. Lumea din vremea lui Noe a fost distrusă, deşi răutatea ei nu era suficientă ca să interzică propovăduirea lui Noe. La ce judecată se poate aştepta lumea de astăzi, când ea interzice să se dea avertismente! Omenirea nu trebuie să fie conştientă de primejdiile care o ameninţă; scopul pentru care se tăgăduieşte potopul din vechime — în “Manualul ateului” — chiar cu preţul negării evidenţei istorice.

În continuare, adversarii noştri spun că nu există nici o dovadă despre existenţa lui Avraam şi a urmaşilor săi.

A dovedit oare vreo excavaţie istorică existenţa lui Spartacus, conducătorul revoltei sclavilor, un om care figurează în toate istoriile socialismului? Desigur că nu. Se ia ca adevărat că Spartacus a existat în realitate fiindcă un istoric roman a scris despre el. Atunci de ce istoricii socialismului nu aplică aceeaşi unitate de măsură şi personalităţilor biblice, chiar dacă săpăturile istorice n-ar dovedi nimic despre existenţa lor? De ce ar vorbi ele despre Avraam, care a trăit majoritatea vieţii lui ca nomad? Noi credem în existenţa lui istorică, după cum credem în realitatea istorică a lui Spartacus, pentru că istoricii, scriitorii Bibliei, vorbesc despre viaţa lui şi despre vieţile celorlalte personaje ale Vechiului Testament.

Să mergem mai departe. Toţi evreii, din toate timpurile, au ştiut că sunt urmaşii lui Avraam, Isaac şi Iacov. Toţi arabii, din timpuri imemorabile, au ştiut că Avraam este tatăl lor. Toţi creştinii şi toţi musulmanii din lume au venerat întotdeauna pe Avraam ca pe strămoşul credinţei lor într-un singur Dumnezeu.

Toate acestea nu au nici o însemnătate?

Avraam a cumpărat peştera Macpela pentru înmormântarea Sarei. După aceea, peştera a ajuns un mormânt al familiei. Acolo au fost înmormântaţi Isaac, Rebeca, Lea şi Iacov. Acum o moschee şi o sinagogă se află deasupra acestei peşteri şi constituie locuri sfinte de pelerinaj.

Închipuiţi-vă că după câteva sute sau mii de ani, cineva, văzând mausoleul lui Lenin, ar zice că Lenin nu a fost o personalitate istorică ci un mit. Cadavrul lui Lenin, se va spune, este numai o figură de ceară. Presupuneţi că după două mii de ani arheologii, care au auzit despre Stalin, n-ar găsi nimic în legătură cu el, nu cadavru şi nici măcar o figură de ceară. Cu siguranţă că ei vor tăgădui existenţa lui.

“Ce prostie”, vei spune. În acest caz, tăgăduirea existenţei lui Avraam este tot o prostie.

Un loc din Israel indică autenticitatea istorică a nepotului lui Avraam: fântâna lui Iacov, unde Isus a vorbit cu femeia samariteancă, există în Palestina şi peste ea se ridică o bisericuţă greacă. Fântâna propriu-zisă se află chiar sub altar.

Adversarii noştri susţin că Iacov şi descendenţii săi nu sunt personaje istorice.

Autorii “Manualului ateului” sunt sau ignoranţi, ceea ce nu este permis unor oameni care scriu o carte, sau ascund cu bună ştiinţă adevărul.

În 1933, s-au făcut săpături în Tel Hariri de către binecunoscutul arheolog, profesor Parrot. Tel Hariri este situat între Damasc şi Mosul, chiar în locul din care se povesteşte că a venit Avraam în Canaan. Acum s-a descoperit acolo civilizaţia Mari şi asiriologii au putut să descifreze o scriere de pe o placă de argilă. Era un raport al lui Banum, un ofiţer al poliţiei din pustiu, care datează aproximativ din secolul 17 î.Cr. Raportul sună astfel: “Spune Domnului meu aceasta din partea lui Banum, slujitorul tău: Ieri am părăsit localitatea Mari şi am petrecut noaptea la Zuruban. Toţi Beniaminiţii trimeteau semnale de foc. De la Samanum la Ilum-Muluk, de la Ilum-Muluk la Mişlam, toate satele beniaminite din districtul Terqua au răspuns cu semnale de foc; nu sunt încă sigur ce puteau să însemneze aceste semnale.”

În plus tăbliţele cronologice descoperite în acel loc, menţionează de trei ori pe Beniaminiţi. “În anul în care Iahdulim s-a dus la Hen şi apus mâna pe teritoriul Beniaminiţilor” este textul unei inscripţii din timpul domniei regelui Iahdulim. Din vremea domniei ultimului monarh al ţării Mari avem două inscripţii. Prima: “Anul în care Zimri-lim a omorât pe Dawidum al Beniaminiţilor”. A doua: “Anul care a urmat după ce Zimri-lim a ucis pe Dawidum al Beniaminiţilor”.

În conformitate cu Biblia, Beniamin este fiul cel mai mic al lui Iacov. Cum pot deci autorii “Manualului ateului” să spună că fiii lui Iacov nu sunt persoane istorice?

Prima dată când apare numele Israel în documente ne-biblice, este într-o inscripţie aflată acum la muzeul din Cairo, provenind de la un templu mortuar aproape de Teba, care comemora victoria faraonului Mezempta asupra Libienilor. Pentru a mări această biruinţă, se menţionează şi alte victorii însemnate, pe care se spune că le-a repurtat acest conducător. Sfârşitul imnului de laudă este după cum urmează: “Canaan este jefuit şi tot răul lui odată cu el. Aşkelon este luat în robie. Gezer este cucerit. Yenoam este şters de pe pământ. Poporul lui Israel este pustiit; Israel nu mai are urmaşi. Palestina a devenit o văduvă pentru Egipt.”

Aşa dar, numele Israel era un nume istoric în jurul anului 1229 î.Cr.

Desigur că pare foarte ridicol să se scrie o carte de 700 de pagini, pentru a dovedi că acum peste 4000 de ani un om, cu numele de Avraam, nu a existat, că nu a avut urmaşi cu numele de Isaac, Iacov şi Beniamin şi că întreaga relatare biblică despre poporul Israel nu este adevărată. De ce trebuie să se predea acest lucru în toate şcolile comuniste, ba chiar şi în fabrici şi ferme colective? Pe sovietici nu-i interesează nici strămoşii lor proprii de acum 4500 de ani. De ce i-ar interesa tăgăduirea faptului că evreii au o istorie datând de la un om numit Avraam?

Tăgăduirea aceasta are un sens adânc. Ar putea fi explicată cel mai bine printr-o anecdotă, care trebuie să fie de origină evreiască, deoarece discutăm despre evrei:

Goldstein călătorea cu trenul. În faţa lui era un alt evreu, Herşcovici. Ei nu se cunoşteau. Goldstein a vrut să intre în vorbă, aşa că întrebă pe Herşcoviei: “Spune-mi te rog, tovarăşe, cât este ceasul?” Herşcovici nu-i răspunse. Întrebarea a fost repetată de câteva ori, de fiecare dată cu o voce mai tare. Dar fără nici un rezultat, în cele din urmă, Goldstein întrebă: “Tovarăşe, văd că ai ceas la mână. De ce nu-mi spui ce oră este?”

Goldstein răspunse: “Tovarăşe, pe d-ta nu te interesează să ştii cât este ceasul. Bănuiesc că ai dori să conversezi puţin. Dacă ţi-aş fi spus că este ora 9 fix, m-ai fi întrebat: “Ce marcă este ceasul?” Ţi-aş fi răspuns: “Este un ceas de aur eveţian”. Mi-ai fi răspuns: “Atunci trebuie că ai o poziţie înaltă. Altfel nu ţi-ai fi putut permite să ai un astfel de ceas”. Eu ţi-aş fi replicat: “Da, sunt director la Ministerul Comerţului Exterior”. După aceea m-ai fi întrebat unde locuiesc în Moscova. Eu ţi-aş fi răspuns: “Pe strada Artileriianaia”. M-ai fi întrebat dacă am familie. Ţi-aş fi răspuns că am soţie şi trei fiice. M-ai fi întrebat dacă am, din întâmplare, fotografiile lor la mine. Eu aş fi răspuns afirmativ şi ţi le-aş fi arătat. D-tale ţi-ar fi plăcut fata mea cea mai mare, Ester, care este frumoasă, şi m-ai fi întrebat dacă ţi-aş permite să mă vizitezi odată. Politeţea m-ar fi obligat să răspund că da. Te-ai fi îndrăgostit de Ester şi mi-ai fi cerut-o în căsătorie. Şi de ce mi-aş da eu fata în căsătorie după un om care nici măcar nu posedă un ceas?”

Existenţa lui Avraam şi a urmaşilor săi trebuie tăgăduită, deoarece dacă oponenţii mei ar admite că Avraam a existat, în conformitate cu relatarea biblică şi cu toate tradiţiile sutelor de milioane de evrei, creştini, şi mahomedani, noi am fi întrebat de ce Avraam era atât de important încât numele lui a rămas în istorie după patru milenii. Singurul răspuns ar fi că el este renumit din cauză că a crezut în Dumnezeu, că a urmat poruncile Lui şi a fost gata să jertfească chiar şi pe fiul său cel mai scump, pentru El. După care noi am fi pus întrebarea dacă Avraam a întâlnit vreodată pe Dumnezeu. Răspunsul este că el a auzit deseori glasul lui Dumnezeu vorbindu-i în mod desluşit. Am vrea să ştim ce i-a spus Dumnezeu. Răspunsul ar fi că, între altele, Dumnezeu i-a spus că ar vrea să încheie un legământ cu el. Anume că, în sămânţa lui, adică prin unul din descendenţii săi, să fie binecuvântate toate neamurile, întrucât fiecare doreşte să aibe o viaţă binecuvântată, am fi întrebat numele acestui descendent al lui Avraam, care urmează să răspândească fericirea. Răspunsul este simplu: Noul Testament începe prin a ne spune că Isus este acest urmaş al lui Avraam. Am fi întrebat cum poate cineva să primească binecuvântări de la El. Am auzi vestea Evangheliei: Isus a murit pe cruce pentru noi, păcătoşii. El a purtat pedeapsa pentru păcatele noastre. Oricine crede în El este curăţat de toate păcatele lui şi are viaţă veşnică acum şi în paradis.

Din această cauză autorii “Manualului ateului” procedează cu grijă, cum a făcut şi tovarăşul Goldstein din anecdotă. Ei taie discuţia scurt. Personalităţile biblice n-au existat niciodată. Ei au ceasul pe mână, dar nu vor să spună ce oră este.

Acesta este scopul lor şi în alte tăgăduiri ale adevărului biblic. Acesta este scopul lor când găsesc vină Bibliei şi caută contraziceri în ea.

IZBĂVIREA EVREILOR DIN ROBIA EGIPTEANĂ

Biblia ne spune că evreii erau robi în Egipt, dar că Dumnezeu i-a izbăvit din robie cu o mână puternică, făcând minuni pentru ei. Egiptenii care i-au urmărit au fost înecaţi în Marea Roşie. Această poveste biblică este desigur periculoasă pentru deţinătorii de sclavi. Ea poate sugera robilor, oamenilor care trăiesc sub dictatură, ideea că Dumnezeu este în favoarea eliberării sclavilor.

Ca atare, această pagină de istorie trebuie să fie şi ea ştearsă. Autorii “Manualului ateului” ne asigură că toată această povestire este pură închipuire. Ei scriu:

“Timp de un secol şi jumătate au avut loc săpături arheologice în Egipt făcute cu mare precizie. Însă într-un mare număr de monumente care au fost descoperite, în mulţimea inscripţiilor ce au fost descifrate ori în imaginile pictate nu s-a găsit nimic care să confirme legenda biblică despre robia egipteană.” Este corect din partea comuniştilor să facă o astfel de critică a Bibliei?

Ieşirea din Egipt s-a întâmplat în urmă cu peste treizeci de veacuri. Revoluţia rusă a avut loc acum numai şasezeci de ani. Încearcă că călătoreşti prin Uniunea Sovietică, mergi din librărie în librărie şi caută o singură carte în care Troţki să fie descris ca unul care a jucat vreun rol în aducerea la putere a bolşevicilor. Noi, cei din generaţia mai veche, ştim că în acel timp Troţki a fost preşedintele Sovietelor din Petrograd şi că era colaboratorul cel mai apropiat al lui Lenin; se poate spune, pe drept cuvânt, că Lenin şi Troţki au făcut Revoluţia. Dar mai târziu, Stalin s-a supărat pe Troţki şi, pur şi simplu, i-a şters numele din istorie. Ulterior s-a spus că Revoluţia a fost în realitate opera lui Lenin, având pe Stalin drept colaboratorul său cel mai intim. Rolul lui Stalin era descris ca fiind cel mai important — până acum vreo douăzeci de ani. Încearcă să găseşti astăzi, în vreo librărie din Uniunea Sovietică, o carte în care Stalin să aibă un rol preţios în această revoluţie şi vei vedea că nu vei găsi nimic, pentru că Hruşciov, fiind pornit contra lui Stalin, i-a şters şi numele lui. Mai recent, şi numele lui Hruşciov a fost şters. Deci, dacă duşmănia politică poate şterge toate dovezile evenimentelor de astăzi, când avem avantajele tiparului, fotografiatului şi mijloacele de comicaţie în masă, nu este greu de acceptat lacuna din istoria egipteană.

Însă nu toate dovezile pot fi şterse.

Onoraţii mei oponenţi arată din nou o lipsă de cunoştinţe arheologice.

Ei nu ştiu despre obeliscul din timpul lui Ramses II, găsit la Beisan în 1923, în care se atestă că el folosea robi semiţi (în tăbliţele din Tell-el-Armana, evreii apar sub numele de “Kabiri”), pentru a zidi o cetate cu numele lui.

Cărămizile uscate la soare din cetăţile de depozitare, care pot fi văzute în muzeul din Cairo, sunt marcate cu cuvintele “Ramses”. Se poate vedea că unele din ele sunt combinate cu paie, altele numai cu fân, şi în cele din urma, unele din ele sunt făcute fără paie şi fără nici un alt material de legătură. Toate acestea confirmă decretul lui Faraon, aşa cum este redat în cartea biblică Exodul, prin care se porunceşte să nu se mai dea israeliţilor paie.

Biblia spune că Dumnezeu a trimis zece plăgi contra egiptenilor, spre a-i determina să lase pe robii evrei să plece. Ultima urgie a fost moartea tuturor întâilor născuţi, începând cu primul născut al lui Faraon, care şedea pe tronul său.

Dacă afirmaţia Bibliei este corectă, fiul lui Amenhotep II, faraonul din vremea exodului, trebuie să fi murit în 1423 î.Cr., şi el a fost urmat de Totmes IV. Pe un mare bloc de granit roşu, situat între picioarele Sfinxului din Ghizeh este gravată aşa numita inscripţie a visului lui Totmes al patrulea. În această inscripţie ni se povesteşte că acest viitor faraon, pe când era tânăr, a adormit şi a visat că un sfinx a venit la el şi l-a uimit cu profeţia că într-o zi el va deveni regele Egiptului.

Cum legea primului născut era respectată în Egipt, el nu putea fi fiul cel mai mare al lui Amenhotep, altfel speranţele pentru suirea lui pe tron nu ar fi fost atât de îndepărtate încât el să fi fost surprins de promisiunea sfinxului. Reiese deci, că primul născut al lui Faraon a murit în urgia a zecea..

Nu este aceasta o confirmare ciudată a relatării biblice?

Istoria Egiptului antic este destul de bine cunoscută. Există multe însemnări. Dar, precizează oponenţii noştri, nici una nu vorbeşte despre dispariţia armatei egiptene şi a regelui ei în mare.

Aş vrea să ştiu, care neam a fost vreodată zelos în înregistrarea înfrângerilor lui. Când armata sovietică s-a retras până la Stalingrad, Stalin nu a trâmbiţat înfrâgerile. Nici germanii n-au anunţat pe ale lor când s-a întors roata. Istoricii egipteni se sinchiseau despre adevărul obiectiv tot atât de mult ca şi omologii lor moderni.

În această problemă, nu avem versiunea egipteană a istorisirii. Aceasta este explicaţia. Însă avem Biblia, care povesteşte nu numai partea evreiască, ci cuvintele lui Dumnezeu şi minunile Lui. Nu există nici un motiv să nu credem în miraculoasa izbăvire a robilor, deşi aceasta poate fi neplăcută pentru deţinătorii de sclavi şi linguşitorii lor.

“Manualul ateului” mai spune că n-ar fi fost posibil ca şase sute de mii de oameni maturi să fi ieşit din Egipt, aşa cum afirmă Biblia, deoarece aceasta ar fi însemnat un total de cel puţin trei milioane evrei. Este sigur că trei milioane de oameni n-ar fi putut trece prin Marea Roşie într-o singură noapte; şi nici n-ar fi putut trăi în mica peninsulă Sinai.

Aici intervine o problemă a limbii ebraice, în care este scrisă partea cea mai veche a Bibliei. Cuvântul “alfot” care înseamnă “mii”, înseamnă în acelaşi timp şi “case”. Nu suntem siguri dacă originalul ebraic al Bibliei vrea să spună că şase sute de mii de evrei au părăsit Egiptul sau dacă erau numai şase sute de case, şase sute de familii mari. Limba are tendinţa de evoluare. S-ar putea ca, acum trei sau patru mii de ani, cuvintele să nu fi avut acelaşi sens pe care-l au azi. În general, când Biblia foloseşte limbajul hiperbolic, ar fi posibil ca astfel de părţi din Scriptură să nu fie uşor inteligibile, ca atunci când au fost scrise. Un lucru este sigur: dacă Scripturile ar fi conţinut minciuni enorme, ele nu ar fi putut să fie acceptate în acel timp ca o carte sfântă, după cum nici o istorie oficială a Uniunii Sovietice, care ar pretinde că Armata Roşie din timpul celui de-al doilea război mondial ar fi fost compusă din 20 miliarde de oameni, n-ar fi fost acceptată. Cuvintele trebuie să fi avut în acea vreme un înţeles diferit de cel pe care-l au astăzi.

În palatul imperial din Tokio se păstrează trei simboluri ale imperiului japonez — o sabie foarte veche, un diamant şi o oglindă a marelui rege. Pe spatele acestei oglinzi sunt scrise câteva litere care au fost descifrate abia de curând. După cel de-al doilea război mondial, un frate al împăratului, prinţul Takahito Mikasa, a început să se intereseze de iudaism. Când împăratul a primit vizita rabinului Goldman de la templul Bet-Israel din Hertford, care era preşedintele executiv al Comisiei pentru Asistenţa Naţională Evreiască, prinţul a avut grijă ca rabinul să vadă această oglindă a marelui împărat. Rabinul a putut să identifice fără nici o dificultate literele ca fiind cuvintele ebraice “Ehie Aşer Ehie” — “Eu sunt Cel Ce Sunt”. Întocmai cuvintele Bibliei din Exod 3:14!

Imediat prinţul şi rabinul au început să cerceteze cum au ajuns aceste cuvinte ebraice rostite de Moise în Biblie să fie reproduse pe un obiect sfânt antic al japonezilor şi s-a presupus că, în vremurile din vechime, în timpul robiei babilonice a evreilor, membrii din cele zece triburi ale lui Israel aduseseră această oglindă ca un dar împăratului care stăpânea în acea vreme.

În anul 1941, episcopul japonez Jujai Nakada a publicat o carte numită “Japonia în Biblie”. Bazându-se pe documente din vremuri antice, el spune că în anul 216 d.Cr., au venit 100.000 de oameni din Orientul Mijlociu în Japonia. În istoria japoneză ei se numesc tribul Hata. Ei au exercitat o puternică influenţă asupra economiei şi culturii japoniei. Tribul Hata se auto-denumea Israj, nume care este mult înrudit cu Israel şi ei vorbeau despre un mare conducător, pe care-l numeau Hata Kawa Katsu, care fusese salvat din apă ca prunc, apoi a fost crescut în palatul regelui şi în cele din urmă a eliberat poporul său din robie. În această formă, istoria biblică a lui Moise a ajuns în Japonia.

Dovezile în afara Bibliei, în favoarea istoriei aşa cum este povestită în Sfintele Scripturi sunt prea numeroase pentru a fi menţionate. Cert este că ele nu pot fi respinse.

CONTRADICŢII ÎN BIBLIE

“Manualul ateului” menţionează contradicţii în Biblie.

În 2 Samuel 8:4 stă scris că David, în cursul unei lupte cu Hadadezer, a capturat şapte sute de călăreţi, pe când în 1 Cronici 18:4 se spune că David a luat prizonieri 7000 de călăreţi. Stimaţii noştri oponenţi nu pot pune de acord aceste două afirmaţii diferite.

Ce ar spune ei dacă ar găsi o istorie a celui de-al doilea război mondial în care se pretinde că în lupta pentru Kiev au fost luaţi prizonieri o sută de mii de ruşi, în timp ce câteva pagini mai departe se afirmă că în bătălia de la Kiev au căzut numai zece mii de prizonieri?

Explicaţia este simplă. În timpul ultimului mare război au fost trei lupte pentru Kiev. Numărul prizonierilor era diferit în aceste bătălii. Atunci, de ce trebuie să presupunem că, în aceste două cărţi deosebite ale Bibliei se descrie aceeaşi luptă contra lui Hadadezer?

O altă critică adusă Bibliei: Biblia declară că ceea ce a făcut regele David “a fost drept în ochii Domnului şi nu s-a întors de la nici una din poruncile Lui tot timpul vieţii lui”. “Manualul ateului” întreabă: “Dar nu a păcătuit el?” Biblia însăşi povesteşte, în altă parte, ce păcate grave a făptuit.

Desigur că el a păcătuit, dar aceste păcate i-au fost iertate şi s-a făcut ispăşire pentru ele, şi ca atare ele nu mai contau în faţa lui Dumnezeu. Ele au fost uitate. Minunea este că un păcătos care s-a pocăit este socotit neprihănit înaintea lui Dumnezeu şi de aceea, faptul că Scripturile înregistrează cuvinte atât de frumoase despre David se încadrează în contextul dragostei şi bunătăţii lui Dumnezeu. Păcătosul iertat este mai alb decât zăpada în faţa lui Dumnezeu.

Să se pocăiască prietenii noştri atei şi vor fi şi ei iertaţi!

Autorii “Manualului ateului” sunt foarte fericiţi cu descoperirea făcută de ei că apostolul numit Tadeu în Evanghelia după Matei se numeşte Iuda, fiul lui Iacov, în cartea lui Luca. Ce greşală mare! Dar să întoarcem propriile lor arme împotriva lor. Cum împacă ei faptul că un oarecare Ulianov este numit Lenin şi că Djugaşvili este Stalin?

Oponenţii noştri descoperă în Biblie o mulţime de astfel de “contradicţii”. Nici nu merită să fie luate în consideraţie.

Astfel, de pildă, ei precizează că Isus a spus odată ucenicilor Săi să-şi vândă până şi îmbrăcămintea spre a-şi cumpăra săbii. Pe de altă parte, când Petru a încercat să apere pe Isus cu sabia lui, El i-a spus: “Bagă-ţi sabia în teacă”.

Cuvintele “vindeţi-vă hainele şi cumpăraţi-vă săbii” au fost rostite de Isus după cina cea de taină, când era în drum spre Ghetsimani, ştiind că urmează să fie arestat. Întrucât era seara târziu şi ucencii nu puteau să cumpere nimic, evident că El nu le spunea să cumpere săbii pentru uz imediat. În schimb, El îi avertiza că timp de multe secole ei vor avea de înfruntat mari periocole şi că deci, trebuia să fie pregătiţi să se apere atât pe ei înşişi cât şi cauza dreptăţii.

Cel care nu este pregătit să apere o cauză justă, dovedeşte că nu o iubeşte. Orice mamă care-şi iubeşte copilul va face totul ca să-l protejeze contra unui intrus care are de gând să i-l răpească sau să-l omoare.

Când unul din ucenicii Săi încearcă să-L liniştească cu cuvintele, “Iată aici două săbii”, Isus răspunde cu o nuanţă de ironie: “Destul”. Va veni timpul ca ucenicii Lui să-L înţeleagă mai bine.

“Bagă-ţi sabia în teacă” era o poruncă dată într-o situaţie unică. Isus nu dorea să fie apărat. Dorinţa Lui era să moară pentru păcatele lumii.

Autorii “Manualului ateului” au mai găsit o contrazicere în Evanghelia Sfântului Luca: Se pare, remarcă ei, că întrucât norodul era de partea lui Isus, preoţii cei mai de seamă trebuia să caute calea de a-L omorî în ascuns, aşa încât simpatizanţii Săi să nu se poată organiza împreună pentru a-L apăra, iar câteva zile mai târziu, poporul strigă: “Răstingneşte-L! Răstigneste-L!” Oponenţii noştri pretind că o schimbare atât de radicală în mintea populaţiei, literalmente peste noapte, nu era posibilă; ca atare, povestea relatată de evanghelistul Luca nu poate fi adevărată!

Ce păcat că membrii unei Academii de Ştiinţe n-au învăţat nimic din tragedia propriului lor popor.

Era o dimineaţă în Moscova, când toate posturile de radio îşi începeau programele cu imnuri de laudă la adresa lui Stalin, exact cum făcuseră timp de douăzeci de ani. De asemenea şi ziarele în acea dimineaţă erau pline cu aceleaşi laude. Era ziua când începuse Congresul al douăzecilea al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. În cursul acelei zile, Hruşciov a rostit un discurs spunând că Stalin, pe care toată naţiunea şi el însuşi l-au linguşit timp de decenii ca pe cel mai mare geniu, era în realitate un ucigaş în masă şi un sadic, unul care chinuia nu numai pe adversarii lui, ci chiar şi pe proprii săi tovarăşi. Imediat, tot poporul rus s-a întors împotriva conducătorului providenţial de altă dată şi, în loc să-i cânte laude, l-a batjocorit. Curând, până şi cadavrul lui a fost înlăturat din mormânt.

Este aceasta o poveste pe care autorii “Manualului ateului” o pot crede? Sau vor pretinde că este o legendă?

Mulţimile îşi schimbă felul de a gândi cu multă repeziciune. Aşa s-a petrecut în cazul unuia dintre cei mai degradaţi conducători ai omenirii, Iosef Stalin, şi tot aşa s-a întâmplat în cazul celui mai frumos exemplar al omenirii, Isus din Nazaret.

Oare membrii Academiei de Ştiinţe nu-şi amintesc că ei înşişi au cântat odată slavă lui Stalin şi că ei au schimbat melodia?

Au uitat ei oare aşa de repede cum demonstrau pe străzi cu lozinci despre solidaritatea veşnică a popoarelor comuniste, despre fraternitatea veşnică cu comuniştii chinezi, români şi iugoslavi? Îşi dau ei seama oare cât de rapid a degenerat solidaritatea veşnică în certuri meschine? De ce sunt incapabili să aplice propria lor experienţă amară la evenimentele de acum două mii de ani şi să recunoască faptul că omenirea este aceeaşi în toate epocile, că, contraziceri există nu numai în Evanghelii ci şi în mintea şi inima omului?

Argumentul că Iuda nu ar fi avut nevoie să indice soldaţilor care veniseră să prindă pe Isus un semn de recunoaştere este ridicol, copilăresc chiar. Faptul că Palestina este o ţară mică şi că Isus călătorise mult prin Galileea şi Iudea, nu este un motiv să crezi că figura Sa era cunoscută pretutindeni. În prezent, majoritatea personalităţilor sunt cunoscute din cauză că fotografiile lor sunt publicate în ziare şi apar la televiziune, dar în acea vreme nu existau astfel de mijloace de comunicaţie în masă. Aşa că, existau desigur mii de oameni care, deşi auziseră despre Isus, nu-L văzuseră niciodată la faţă. Probabil că soldaţii romani şi slujitorii marelui preot Caiafa n-au fost prea doritori să asculte predicile lui Isus, cum nici ofiţerii poliţiei secrete comuniste nu ar fi curioşi să audă pe predicatorii de astăzi din ţările comuniste, decât dacă ar avea scopuri sinistre. Astfel încât era natural ca cineva să dea un semn sigur de recunoaştere al unei persoane care urma să fie arestată. Mai mult încă, întâlnirea avea loc în întunericul nopţii, numai cu torţe pâlpâitoare care luminau feţele unei duzini de oameni obosiţi, nedeosebiţi unul de altul, şi era necesară o identificare precisă.

Autorii “Manualului ateului” — toţi “eroi” din vremea lui Stalin, care s-au opus cruzimilor lui, dar care au avut norocul excepţional să scape din închisoare (fie că nu s-au împotrivit lui Stalin, fie că au fost protejaţi de un Dumnezeu în Care nu credeau) — aceşti autori dispreţiuiesc pe Isus pentru că a arătat frică în grădina Ghetsimani, unde a fost prins, şi pentru disperarea Sa când era pe cruce!

Desigur că este foarte frumos să posezi virtuţi mari. Să ascunzi aceste virtuţi, după cum pomii îşi ascund fructele sub frunze, este cu mult mai vrednic de laudă. Ţinta lui Cristos era să deschidă o cale spre cer pentru oamenii cei mai slabi, să le arate că până şi ei sunt plăcuţi lui Dumnezeu. Pentru a construi o astfel de punte, trebuia El să nu Se erijeze în erou. Dacă acţiunile Sale ar fi apărut eroice şi inaccesibile în toate împrejurările, noi, oamenii mijlocii şi sub standardul mijlociu, n-am fi putut să-L luăm niciodată ca un model de viaţă. De aceea El a coborât la nivelul slăbiciunilor noastre omeneşti, rugându-Se în Ghetsimani: “Tată, depărtează de la Mine paharul acesta”, şi strigând pe cruce: “Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”, pentru ca noi, care adeseori ne prăbuşim în deznădejde, dorind ca paharul amar să fie luat de la noi, să putem găsi în El un Prieten demn de încredere. Acesta era scopul comportării lui Cristos. Nu este drept s-o califici ca laşitate.

“Manualul ateului” vorbeşte despre unele contraziceri dintre Vechiul şi Noul Testament.

Astfel, el aminteşte că în Evanghelia după Ioan este scris că nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu, pe când în Vechiul Testament patriarhul Iacov spune: “Am văzut pe Dumnezeu faţă în faţă” (Geneza 32:30)

Explicaţia este foarte simplă.

În vremurile biblice, limba ebraică era foarte săracă, şi de aceea conţinea multe omonime. Unul şi acelaşi cuvânt avea mai multe înţelesuri. Cuvântul Dumnezeu în acea vreme însemna mai întâi de toate Creatorul Cerului şi al pământului. Cuvântul acesta era folosit şi pentru Cristos. Făpturile îngereşti sunt numite de mai multe ori dumnezei în Vechiul Testament, cum sunt numiţi aşa chiar şi oameni. Creatorul îi spune lui Moise: “Am să te pun ca dumnezeu peste Faraon”, iar în unul din psalmi li se spune evreilor, ca membrii ai unui popor ales: “Sunteţi dumnezei”. Astfel, când Iacov afirmă “Am văzut pe Dumnezeu faţă în faţă”, el a înţeles o fiinţă îngerească, în timp ce sfântul Ioan vorbeşte despre Dumnezeu în cel mai înalt sens al cuvântului, realitatea supremă, Creatorul cerului şi al pământului. Dar destul!

“Manualul ateului” priveşte la Biblie de jos, dintr-un punct de vedere omenesc. Din acest unghi, Biblia este într-adevăr o enigmă. Uită-te la dosul unei broderii şi ţi se va părea ca este un zigzag de fire fără rost. Trebuie să te uiţi pe partea cealaltă, ca să-i observi frumuseţea. Tot astfel şi Scripturile nu trebuie privite de jos, din punctul de vedere al omului, care s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu.

Prin duhul, creştinii au părtăşie directă cu lumea nevăzută. Ei privesc la Scriptură din această perspectivă şi de aceea ei sunt capabili să prindă toată armonia şi tot înţelesul ei profund. Ei înţeleg de asemenea şi lacunele Bibliei, din cauză că ea este descoperirea lui Dumnezeu redată în cadrul limbajului omenesc.

Se povesteşte că Robert Moffat, misionarul Africii de Sud, a vrut să descrie un tren oamenilor dintr-un trib; el puse două răngi de fier pe pământ, apoi alinie câteva vagoane de boi unul după altul şi la urmă atârnă un ceainic mare de gâtul boului care era în faţă. Fără îndoială că mai târziu, când africanii s-au dus în Europa şi au văzut un tren real, ei vor fi găsit ridicolă descrierea lui Moffat. Însă limbajul africanilor nu-i îngăduise să le poată spune ce este un tren în realitate. Tot astfel, Dumnezeu trebuie să utilizeze un vocabular scos din experienţele pământeşti, când vorbeşte de lucruri cereşti şi spirituale, pentru care nu există cuvinte adecvate în limbajul terestru.

Totuşi, cât de însufleţitoare şi de înălţătoare este această Carte!

Voltaire scrisese că peste o sută de ani, Biblia va fi o carte demodată şi uitată, care se va găsi numai în muzee. Dar o sută de ani după ce scrisese aceasta, propria lui casă a fost folosită de către Societatea Biblică (ca depozit de Biblii).

Biblia a fost tradusă în 1300 limbi şi în fiecare an se vând milioane de exemplare — dar cine se mai oboseşte să-l citească pe Voltaire?

Nu poate fi nici o îndoială, în ceea priveşte capacitatea naturală, că Platon este cu mult mai presus decât sfântul Ioan, un umil pescar, sau că Marc Aureliu este mult superior lui Petru, ca gânditor. Dar astăzi, de-abia dacă mai este cineva care să citească pe Marc Aureliu sau pe Platon, în timp ce după două mii de ani scrierile sfântului Ioan şi ale sfântului Petru sunt cuvinte de viaţă pentru oamenii din toată lumea.

Savanţii sunt deseori de păreri diferite în aplicarea datelor cunoscute. Faptele în legătură cu natura pot fi şi ele interpretate greşit. Tot astfel, şi această carte sfântă poate fi greşit interpretată sau aplicată în mod eronat, însă aceasta nu diminuează valoarea ei intrinsecă.

Oponenţii mei au scris sute de pagini ca să discrediteze Biblia, o carte complet necunoscută lor.

Dacă fac cunoştinţă cu un om, aceasta nu înseamnă că îl cunosc pe acel om. Văd numai îmbrăcămintea şi încălţămintea lui. Din tot corpul lui, numai capul şi mâinile sunt vizibile. Chiar dacă îl văd gol, tot nu-l cunosc, pentru că sufletul lui rămâne o taină pentru mine. Textul literal al Bibliei este numai un veşmânt exterior. Alegoriile ei constituiesc trupul, iar adevărurile spirituale îi sunt sufletul. Frumuseţea tainelor ei este dezvăluită numai celor ce iubesc pe Dumnezeu, celor ce doresc să-şi deschidă ochii şi inimile pentru Duhul Lui cel Sfânt. O privelişte frumoasă este percepută de ochiul anatomic şi interpretată de creier. Exact în acelaşi fel, afirmă sfântul Pavel, lucrurile duhovniceşti sunt deosebite într-un mod duhovnicesc şi sunt mijlocite de către Duhul lui Dumnezeu. Cine nu are Duhul nu poate cunoaşte Biblia.

OARE CREŞTINISMUL TE ÎNVAŢĂ SĂ FII SERVIL FAŢĂ DE AUTORITĂŢILE TIRANE?

Cuvintele lui Isus “Daţi Cezarului ce este al Cezarului” constituiesc o dovadă suficientă pentru autorii “Manualului ateului” că El ne-a învăţat să fim servili faţă de colonialişti.

În primul rând, Isus n-a spus niciodată aceste cuvinte ucenicilor Săi. El le-a exprimat faţă de duşmanii Săi cei mai răi, fariseii. Întreaga lor viaţă era o batjocură a religiei. De aceea, El le-a spus: “Daţi Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu”. El era sigur că străduindu-se să facă aşa, ei îşi vor da curând seama că dacă vor satisface cerinţele conducătorilor nebuni (mulţi cezari romani erau nebuni), nu le va mai rămâne nimic de dat lui Dumnezeu.

Cu siguranţă că ucenicii lui Isus au înţeles bine ce a vrut să spună Mântuitorul prin aceste cuvinte, care atât de des au fost folosite greşit.

Dacă cineva a fost necinstit şi vrea să dea înapoi ceea ce a furat, trebuie, mai întâi, să stabilească pe cât posibil cât datorează şi după aceea să plătească suma corespunzătoare. Se pune întrebarea, ce datora un evreu lui Cezar? Ce datorează un ceh lui Brejneev? Nimic.

Chiar în Roma, nimic nu aparţinea de drept Cezarului, Iuliu Cezar, un general roman biruitor, la întoarcerea lui dintr-o campanie în Galia, a răsturnat republica prin forţă militară. Deci, el nu era un conducător legitim. El a fost urmat de tirani, dintre care cei mai mulţi erau mai potriviţi pentru un ospiciu de nebuni decât pentru un tron. Aceşti tirani jefuiau populaţia de libertatea ei. Nu îi dădeau nimic în schimb.

În Palestina, nimic nu aparţinea lui Cezar. Profitând de faptul că grupările evreeşti erau divizate, cezarul Pompei a ocupat cu forţa această ţărişoară, impunându-i un regim de teroare şi corupţie.

Cezar n-a construit nici un drum în Palestina. Evreii le-au făcut. El nu zidise nici o casă. Nu plantase nici un pom. “Daţi Cezarului ce este al Cezarului” este o frază patriotică, revoluţionară, care de fapt tăgăduieşte uzurpatorului orice drept.

Dacă în timpul năvălirii naziste, s-ar fi spus oricărui cetăţean care gândeşte cinstit în Uniunea Sovietică: “Dă lui Hitler ce este al lui Hitler şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu”, el ar fi înţeles aceste cuvinte ca însemnând: “Dă lui Hitler un picior în spate şi aruncă afară trupele lui, deoarece nimic nu-i aparţine lui în Uniunea Sovietică. Nici măcar dreptul să fie aici nu-l are”. Acelaşi raţionament s-ar aplica şi invaziei sovietice în Cehoslovacia.

Evident că autorităţile romane şi marii preoţi evrei, care erau uneltele lor, au dat cuvintelor lui Isus interpretarea mea. Dovada este că ei nu-L considerau un cetăţean loial al Imperiului, ci un răzvrătit, şi L-au răstignit.

“Manualul ateului” denaturează pur şi simplu adevărul când descrie pe autorii Noului Testament ca linguşitori ai autorităţilor romane.

“El nu conţine nici o acuzaţie contra guvernatorului roman” spun ei. “Toată vina răstignirii este atribuită evreilor, pe când Pilat este descris ca un observator pasiv”.

Este uşor de făcut asemenea afirmaţii într-o ţară unde Bibliile sunt rare. În Faptele Apostolilor 4:27, citim: “În adevăr, împotriva Robului Tău celui Sfânt, Isus, pe Care L-ai uns Tu, s-au însoţit în cetatea aceasta Irod şi Pilat din Pont, cu neamurile şi cu noroadele lui Israel”. O adunătură de evrei, instigaţi de preoţi, ceruseră răstignirea lui Isus. Dar Pilat, din propiria-i iniţiativă, a adăugat cruzime peste cruzime. Ştim lucrul acesta din cuvintele: “Atunci Pilat a luat pe Isus şi a pus să-L bată” (Ioan 19:1). Textul implică decăderea unui guvernator roman, care găseşte plăcere în a biciui personal pe un deţinut despre a Cărui nevinovăţie este convins în mod evident. După aceea Evangheliile spun foarte clar că Pilat L-a dat în mâinile mulţimii ca să fie răstignit.

Cu ce drept pretind comuniştii că primii creştini, slugarnici faţă de autorităţile romane, au descris pe Pilat numai ca un observator pasiv? Ei bine, cu “dreptul” uzurpatorilor care au monopolul publicării cărţilor şi pot impune interdicţii contra creştinilor şi a libertăţii răspunsului.

Sfântul Ioan nu este singurul care învinuieşte pe guvernatorul roman. Toţi evangheliştii îl descriu ca pe un om servil. Matei scrie: “Atunci Pilat, după ce a pus să-L bată cu nuiele, L-a dat pe Isus în mâinile lor ca să fie răstignit” (Matei 27:26). Marcu scrie: “Iar pe Isus, după ce a pus să-L bată cu nuiele, L-a dat să fie răstignit” (Marcu 15:15). Luca citează pe Pilat în mod foarte explicit, ca spunând: “N-am găsit nici o vină în Omul acesta… Eu deci, după ce voi pune să-L bată…” (Luca 23:14, 16).

Niciodată autorii Noului Testament n-au ascuns partea de vină a romanilor în răstignirea lui Isus. Ei împărtăşesc această vină. Ulterior, istoricii creştini au raportat cu fidelitate cum autorităţile romane aruncau pe creştini la fiarele sălbatice şi îi supuneau la tot felul de sălbăticii.

Departe de a fi slugarnici, aşa cum sunt acuzaţi, adevăraţii creştini în toate vremurile, n-au recunoscut niciodată pe tirani drept conducătorii lor legitimi. Niciodată ei n-au considerat ca o datorie să le fie supuşi. Prima carte contra creştinismului despre care avem cunoştinţă este “Adevărat aşa-zisul Cuvânt” de Celsus. Cartea datează aproximativ din anul 175 d.Cr. Ea reproşează creştinilor că nu apără pe împărat, că nu luptă pentru el, nu participă la expediţiile lui militare şi nu lucrează pentru el. Creştinii din Uniunea Sovietică consideră pe conducătorii comunişti ca asupritori. Ei nu vor obţine nici o linguşire de la ucenicii lui Cristos.

“Manualul ateului” citează un alt text de Scriptură pentru a dovedi că creştinismul învaţă supunere oarbă faţă de conducătorii nedrepţi şi, ca atare, este un obstacol în progresul omenirii. Textul este Romani 13:1-3: “Oricine să fie supus stăpânirilor celor mai înalte; căci nu este stăpânire care să nu vină de la Dumnezeu. Şi stăpânirile care sunt au fost rânduite de Dumnezeu. De aceea cine se împotriveşte stăpânirii, se împotriveşte rânduielii puse de Dumnezeu; şi cei ce se împotrivesc, îşi vor lua osânda”.

Însă acelaşi capitol defineşte ce înţelege un creştin prin “Stăpânirile cele mai înalte” cărora le datorează ascultare. Numai acela merită acest nume, care ca slujitor al lui Dumnezeu, pedepseşte pe cel ce face răul şi răsplăteşte binele (versetele 3 şi 4). Dacă un dregător face contrariul, dacă el pedepseşte binele şi răsplăteşte răul, noi nu mai putem recunoaşte puterea lui ca venind de la Dumnezeu.

Versete din Biblie, cum sunt cele amintite, au făcut pe creştini să se împotrivească tiranilor.

În Evul Mediu, Savonarola a fost ars pe rug pentru că a spus: “Nimic nu este mai detestabil pentru un tiran decât slujirea lui Cristos şi o viaţă creştină de o înaltă moralitate. Căci acestea sunt diametral opuse obiceiurilor lui proprii”.

Citez dintr-o convorbire între Maria Stuart, regina Scoţiei, şi reformatorul protestant John Knox:

Maria: “Ai învăţat poporul să primească o altă religie, diferită de aceea pe care o permit prinţii lor. Şi cum se poate ca doctrina aceasta să fie de la Dumnezeu, când ştiut este că Dumnezeu porunceşte supuşilor Săi să asculte de domnitorii lor?”

Knox: “Doamnă, după cum religia adevărată n-a luat nici puterea ei iniţială şi nici autoritatea ei de la conducătorii pământeşti, ci numai de la Dumnezeul cel veşnic, tot astfel supuşii nu sunt obligaţi să-şi modeleze religia după poftele domnitorilor lor… Dacă sămânţa lui Avraam ar fi avut religia lui Faraon… ce religie ar fi fost în lume? Sau dacă toţi oamenii din vremea apostolilor ar fi fost de religia împăraţilor lor, ce religie ar fi fost pe faţa pământului?”

Maria: “Da, însă nici unul dintre aceşti oameni nu au ridicat sabia împotriva domnitorilor lor”.

Knox: “Totuşi, doamnă, nu puteţi nega că ei s-au împotrivit. Căci cei ce nu ascultă, se împotrivesc”.

Maria: “Cu toate acestea, ei nu s-au împotrivit cu sabia”.

Knox: “Doamnă, Dumnezeu nu le dăduse puterea şi nici mijloacele pentru aceasta”.

Maria: “Crezi că supuşii care ar avea putere, se pot împotrivi domnitorilor lor?”

Knox: “Dacă domnitorii lor depăşesc limitele lor, Doamnă… fără îndoială că supuşii pot să se împotrivească lor, folosind chiar şi forţa. Căci ce s-ar întâmpla dacă un tată ar înnebuni şi ar încerca să-şi omoare proprii săi copii? Nu ar trebui ei să-l apuce şi să ia de la el cu forţa sabia sau armele? Întocmai aşa stau lucrurile, Doamnă, cu domnitorii care ar ucide pe copiii lui Dumnezeu, supuşii lor. Zelul lor orb nu este altceva decât o frenezie nebunească… şi ca atare, a lua sabia de la ei, a-i imobiliza şi a-i arunca în închisoare, până ce le va reveni mintea la cap, nu înseamnă neascultare faţă de domnitori, ci tocmai ascultare, pentru că aceasta este în conformitate cu voia lui Dumnezeu”.

Care comunist ar fi îndrăznit să vorbească astfel lui Stalin?

Biblia a inspirat pe Lincoln şi pe Wilbeforce să lupte pentru desfiinţarea sclaviei. În cartea sa “Capitalul”, Marx recunoaşte rolul creştinului Shaftesbury în introducerea legilor pentru protejarea muncii în Marea Britanie. Tot un creştin rus, Leon Tolstoi, a fost acela care a contestat orice putere ţarului. Thomas Jefferson, preşedintele Statelor Unite, a scris: “Am jurat pe altarul lui Dumnezeu, vrăjmăşie veşnică tiraniei exercitate asupra minţii oamenilor”; şi “Răzvrătirea împotriva tiranilor este ascultare faţă de Dumnezeu”.

Lincoln a scris: “Dacă sclavia nu este nedreaptă, atunci nimic altceva nu este nedrept”.

Emerson a scris: “Dacă pui un lanţ de gâtul unui rob, celălalt capăt al lui se fixează de la sine în jurul gâtului tău”.

Cuvintle lui Emerson s-au dovedit a fi fost profetice. Partidul comunist sovietic a pus un lanţ de gâtul adversarilor săi politici: întâi a monarhiei, apoi a moşierilor, a capitaliştilor, a socialiştilor, a conducătorilor naţionalişti apartinând naţiunii ruse ori a popoarelor asuprite, ucraineni, bieloruşi şi gruzini. Dar după aceea, celălalt capăt al lanţului s-a strâns şi în jurul gâtului comuniştilor. Hruşciov a spus destul în sensul acesta la Congresul al douăzecilea al Partidului. El a precizat că Stalin a lichidat aproape tot Comitetul Central în epurările lui infame.

Creştinismul nu este de partea sclaviei, ci mai curând comunismul.

Lincoln a afirmat în mesajul său către Congres, la 1 decembrie 1862: “Dând libertate sclavilor, dăm libertate şi celor liberi”.

După cel de-al doilea război mondial, popoarele creştine au eliberat toate coloniile lor. Guvernul Sovietic, din contra, a robit toate popoarele baltice, pe unguri, români şi pe cehi. Comuniştii chinezi au subjugat Tibetul.

Aş recomanda prietenilor mei atei să ia aminte la vechea zicală: “Nu vorbi de funie în casa spânzuratului”. Ar fi mai bine pentru comunişti să nu menţioneze sclavajul. Eu însumi am fost sclav într-un lagăr comunist.

Dar toate aceste argumente nu sunt de fapt necesare, deoarece, ca de obicei “Manualul ateului” se contrazice singur. Pentru a explica dezvoltarea miraculoasă şi biruinţa creştinismului, ateii, care nu pot admite că Dumnezeu lucra în biserică, pretind că creştinismul făcea prozeliţi în majoritate dintre sclavi, “din cauză că sclavii câştigau în creştinism o poziţie de care nu se puteau bucura în altă parte”.

În epistola către Filimon, sfântul Pavel îndeamnă pe un deţinător de sclavi să reprimească pe unul dintre slujitorii săi care fugise, nu numai fără pedeapsă, ci “ca pe un frate prea iubit”. Acesta era spiritul primei biserici creştine.

Atunci, de ce primii creştini nu au desfiinţat sclavia? Ei erau prigoniţi. Nu aveau putere în stat. Majoritatea lor erau ei înşişi robi. Numai cu puţin timp mai înainte, marea revoltă a sclavilor, sub conducerea lui Spartacus, fusese înăbuşită în mod sângeros şi multe zeci de mii de sclavi fuseseară răstigniţi. Numai nebunii se revoltă când rezultatul sigur al răzvrătirii este înfrângerea.

Dumnezeu apăruse odată pe muntele Sinai, dând cele Zece porunci. Cuvintele introductive la acestea sunt: “Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Care te-am scos din ţara Egiptului, din casa robiei”. Prezentându-Se poporului Său, El alege să Se caracterizeze pe Sine mai degrabă ca eliberator de robi, decât ca Creatorul Cerului şi al pământului. Acesta este Dumnezeul nostru.

Ne amuză când citim în “Manualul ateului” că religiile creştine “au slujit şi slujesc clasele stăpânitoare, sprijinind şi întărind ordinea socială şi politică bazate pe exploatare şi oprimare, etc., etc.”

Ştim că n-ar trebui să ne pese de astfel de acuzaţii, pentru că ne dăm seama că avem de-a face cu academicieni. Datorită unei miopii caracteristice, ei nu ştiu cum să scrie în mod coerent. Citim mai departe şi nu suntem înşelaţi în aşteptările noastre. Ascultaţi ce au de spus aceiaşi autori, în altă parte a cărţii lor: “Conducătorii Reformei au tradus Sfintele Scripturi în limbile diverselor popoare. Biblia devenind pentru prima dată accesibilă maselor populare, ele au descoperit fără întârziere în unele teze ale ei, o îndreptăţire a luptei lor pentru egalitatea socială”.

Aici v-am vrut. “Biblia îndreptăţeşte lupta pentru egalitatea socială”. “Biblia învaţă sclavajul şi supunerea faţă de tirani”. Două afirmaţii făcute de acelaşi grup de autori în una şi aceeaşi carte!

Academicienii care au scris “Manualul ateului” pot gândi ce vor. Superiorii lor ştiu mai bine. Ei ştiu că creştinii nu sunt slugarnici faţă de dictatori. De aceea au omorât milioane de fraţi ai noştri şi ţin încă în închisori zeci de mii de credincioşi.

Ar fi mai bine ca ateii să aibă grijă să nu menţioneze înclinarea în faţa conducătorilor cruzi. Nu au zeificat ei pe Stalin, pe care acum l-au denunţat ca cel mai mare ucigaş în masă al istoriei? Membrii Academiei nu pot fi prea tineri. Prin urmare, ei trebuie să fi fost printre linguşitorii lui Stalin ieri, căci altfel n-ar fi fost în viaţă astăzi ca să-l denunţe!

Eu am fost în închisoare sub Stalin şi succesorii lui. Oare biserica clandestină din Uniunea Sovietică nu ar avea mai mult drept decât ateii să vorbească despre opunerea împotriva tiraniei? Ce să spunem despre zeificarea unui alt ucigaş, Mao-Tse-Tung, din China Roşie? Comuniştii chinezi, toţi atei, s-au prosternut în faţa lui. Peste un milion de creştini chinezi au fost ucişi, dar ei au preferat să moară decât să se plece înaintea lui.

Adevăraţii creştini au fost şi sunt luptători pentru libertate. În acest domeniu nu avem nimic de învăţat de la prietenii noştri ateişti. Statele Unite, Marea Britanie şi Australia nu au lagăre de muncă forţată. Uniunea Sovietică şi China Roşie au astfel de lagăre.

A descrie pe creştini ca pe un mănunchi de linguşitori ai tiranilor, înseamnă doar a-i caricaturiza. Prin urmare, ceea ce ateii resping nu este creştinismul, ci o parodie a lui.

UN PARADIS CERESC SAU UNUL PĂMÂNTESC?

“Manualul ateului” citează pe Frederic Engels ca spunând că nădejdea creştinismului este în cer, în viaţa veşnică după moarte. După părerea lui, creştinismul nu are dorinţa de a efectua o transformare socială în această lume.

Spre deosebire de creştinism, mişcarea comunistă năzuieşte la eliberarea tuturor oamenilor muncii de pe pământ.

Aceasta este pură imaginaţie. Nu este adevărat că creştinismul are numai o ţintă cerească. Isus ne-a învăţat să ne rugăm: “Facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ”. În Ioan 3:12, El ne aminteşte: “…v-am vorbit despre lucruri pământeşti…”

Chiar la începutul Evangheliei sfântului Luca, ni se povesteşte că atunci când oamenii au întrebat pe Ioan Botezătorul ce să facă, el nu le-a răspuns: “Căutaţi viaţa veşnică”. Răspunsurile lui au fost foarte pământeşti: “Cine are două haine, să împartă cu cine nu are nici una; şi cine are de mâncare, să facă la fel”. Vameşilor le-a spus: “Să nu cereţi nimic mai mult peste ce v-a fost poruncit să luaţi”. Iar soldaţilor nu le-a spus: “Căutaţi cerul” ci mai degrabă: “Să nu stoarceţi nimic de la nimeni prin ameninţări, nici să nu învinuiţi pe nimeni pe nedrept, ci să vă mulţumiţi cu lefurile voastre”, care erau mai mari decât acelea ale populaţiei mijlocii (Luca 3:11-14).

Isus a izgonit pe vânzătorii din Templu, cu un bici. El a învinuit în mod public pe cărturari şi pe farisei că înghit casele văduvelor. Unui tânăr bogat, El i-a spus: “Dacă vrei să fii desăvârşit, du-te de vinde ce ai şi dă la săraci” (Matei 19:21).

Creştinismul are în programul lui şi o transformare socială în această lume. Este un fapt ciudat că înşişi membrii guvernului sovietic spun că trebuie să atingă şi să depăşească nivelul economic al ţărilor cu o moştenire creştină, cum ar fi Statele Unite ale Americii. Aşa încât probabil că cetăţenii din ţările de religie creştină duc o viaţă mai îmbelşugată în această lume decât cetăţenii sovietici.

În ţările Americii sau în alte ţări apusene, muncitorii îşi pot conduce automobilele lor proprii la biserică sau la demonstraţii pentru salarii mai mari. În ţările sovietice, lucrătorii nu au nici măcar biciclete cu care să se ducă să ia parte la adunările comuniste, de la care nu se permite nimănui să lipsească.

Belşugul şi libertatea din vest n-au fost obţinute fără luptă. Cu toate acestea, dacă reproşurile făcute de Engels creştinismului ar fi fost juste, această luptă n-ar fi avut loc. Engels a scris:

“Doctrinele sociale ale Evangheliilor reprezintă o rezistenţă religioasă pasivă contra nedreptăţii, o revoltă pe genunchi, ceea ce înseamnă de fapt, îndreptăţirea principalului rău social al antichităţii, sclavia. Creştinismul nu a fost ideologia oamenilor asupriţi care se duc la o luptă revoluţionară, ci ideologia oamenilor apăsaţi care au pierdut orice nădejde în luptă şi caută o scăpare în rugăciune, în speranţa unei izbăviri miraculoase.”

Aceasta este o inducere în eroare.

Adevărata învăţătură a Evangheliei este că un creştin trebuie să urmeze exemplul lui Cristos. A fost oare Cristos El însuşi pasiv faţă de nedreptate? Ce au gândit vânzătorii care fuseseră izgoniţi cu biciul din templu despre atitudinea Lui? A fost o împotrivire pasivă când El S-a adresat preoţilor şi fariseilor în propriul lor templu, numindu-i “pui de năpârci” şi “făţarnici”?

Oare “Magnificat”, cântarea de laudă a binecuvântatei Fecioare Maria, este un cântec de resemnare? Ea spune că Fiul ei va răsturna pe cei puternici de pe scaunele lor de domnie şi va înălţa pe cei smeriţi. El va sătura cu bunătăţi pe cei flămânzi şi va scoate afară pe cei bogaţi cu mâinile goale. Aceasta nu sună ca o supunere blândă faţă de exploatatori.

Înţelepciunea a învăţat pe ucenicii lui Cristos să fie pasivi acolo unde nu era nici o nădejde de a răsturna tirania, dar ori de câte ori condiţiile pentru o astfel de răsturnare erau coapte, creştinii au luptat întotdeauna.

Când ţăranii s-au răsculat contra moşierilor în vremea Reformei, principalele argumente în favoarea lor erau religioase. Imnurile revoluţionare erau:

“Când Adam săpa şi Eva torcea,

Boier atunci cine era?”

Cetate tare-i Dumnezeu, şi armă apărătoare.

Când a început mişcarea proletariatului industrial din Anglia, cântecul cartiştilor era:

“Fii ai Britaniei, deşi sunteţi robi,

Dumnezeu, Creatorul vostru, v-a făcut liberi;

El a dat tuturor viaţă şi libertate,

Dar niciodată, nu, niciodată, El n-a făcut vreun sclav.”

Primii organizatori ai demonstraţiei care a condus la revoluţia din 1905 în Rusia nu au fost prietenii noştri comunişti, ci muncitorii creştini sub conducerea unui preot, Gapon. Comuniştii au profitat de pe urma acestui fapt şi pe urmă au spânzurat pe preot.

Creştinismul este tot atât de revoluţionar ca şi comunismul, însă revoluţiile noastre se deosebesc.

Revoluţiile comuniste încep cu vărsarea de sânge a inamicilor lor, vinovaţi sau nevinovaţi. Apoi, vărsarea de sânge devine un obicei, ba chiar o plăcere, şi în cele din urmă avem o tiranie mai rea decât aceea care a fost răsturnată.

Lenin a scris odată: “Teroarea şi Ceka sunt absolut necesare”. Ţarul Nicolae II n-ar fi socotit teroarea ca făcând parte dintre imperativele politicii. Câţi oameni a ucis el? Apoi întreabă-te câţi oameni a omorât Stalin.

Este foarte probabil că el însuşi a otrăvit pe Lenin, care îl învăţase tehnica teroarei. După aceea, el a omorât aproape pe toţi prietenii intimi ai lui Lenin.

Chiar şi astăzi, nenumăraţi cetăţeni sovietici mor de foame şi de muncă istovitoare în lagărele de concentrare ale Uniunii Sovietice. Comunismul omoară milioane de oameni în China Roşie. Teroarea de acolo este recunoscută chiar şi de ziarele sovietice. În Polonia, Gomulka, care exercită dictatura proletariatului, a împuşcat pe proletari. Revoluţiile comuniste sunt întotdeauna negative şi distructive.

Noi, creştinii, suntem revoluţionari într-un sens cu totul diferit. Creştinii folosesc mai întâi şi cel mai mult sabia Duhului, care poate omorî păcatul fără să omoare pe păcătos.

Creştinii au îndreptat multe abuzuri cu sabia Duhului. Acolo unde domneşte civilizaţia creştină, oamenii sunt liberi să fie chiar atei. Desfid pe stimaţii mei oponenţi să-mi dea numele unui singur om care este în închisoare în Statele Unite pentru că este ateu. Dar în ţările comuniste, milioane de fraţi ai mei şi de surori în credinţă au trecut prin închisori sau au fost omorâţi. Cine a luptat pentru libertate şi a obţinut-o, ateii sau creştinii?

Creştinii nu exclud necesitatea răzvrătirii contra tiraniei. Dar când asupritorii, prin abuzurile lor, îi silesc să se răscoale şi împrejurările sunt favorabile, ţinta lor este întotdeauna să înlocuiască tirania cu un regim de pace şi dreptate, pe când Marx recomanda “revoluţie permanentă”, o expresie creată de el. Revoluţie permanentă — pentru ce? Revoluţie de dragul revoluţiei? Să nu se atingă niciodată ţinta? Să nu ţinteşti, nici măcar la o utopie? Acesta este sadism sadea.

Creştinii nu uită niciodată că primul răzvrătit a fost diavolul. Ei nu recurg cu uşurinţă la răzvrătire, nici măcar la răzvrătirea împotriva regimului comunist.

Pe ei îi interesează şi destinele pământeşti, cu deosebirea că ei au şi alte ţeluri afară de cele pământeşti. Oamenii sunt ca broaştele care trăiesc pe fundul unei fântâni întunecoase, de unde nu pot vedea nimic din lumea de afară. Creştinii au auzit cântecul unei ciocârlii. Şi minunea minunilor — ei i-au înţeles cântecul! Acest cântec vorbeşte despre soare şi lună şi stele şi munţi şi dealuri acoperite cu copaci şi despre o mare minunată. Ei au credinţă în acest cântec. Ei sunt siguri că există un paradis ceresc. Fără a-şi neglija obligaţiile lor pământeşti, ei merg spre acest paradis şi cheamă pe alţii să vină împreună cu ei.

Dacă există cineva care crede în posibilităţile evoluţiei mai mult chiar decât Darwin, acesta este creştinul. El crede în naşterea din nou. El crede că o broască poate deveni o ciocârlie, că o fiinţă omenească poate deveni părtaşă firii dumnezeeşti, şi aceasta nu printr-un proces îndelungat, ci îndată, prin credinţa în Isus Cristos.Crezând toate acestea, creştinii se luptă pentru justiţie în această lume, tinzând totodată şi către paradisul ceresc.

EXISTĂ DUMNEZEU?

Până acum, am urmat în această carte preceptul lui Isus: “Dacă te sileşte cineva să mergi cu el o milă de loc, mergi cu el două”.

Oponenţii mei au vrut să urmăresc o serie anumită de argumente. Am mers împreună cu ei. Am discutat argumentele lor chiar când rezultatele nu erau deloc importante.

Dar acum aş vrea să mă concentrez mai mult asupra primei probleme în divergenţa dintre atei şi creştini: Există sau nu un Dumnezeu Căruia să I te închini, pe Care să te bazezi, Care sa te protejeze, cu Care să te mângâi?

După teoreticianul comunist francez, R. Garaudy, totalitatea şi absolutul nu este Dumnezeu, ci “numele om”. Nimic nu este superior omului. Creştinii cred în Dumnezeu, în făgăduinţele Lui ca să-i ajute în această viaţă şi să le dea viaţa veşnică. Garaudy scrie: Nouă, ateilor, nu ni s-a promis nimic şi nimeni nu ne aşteaptă”. Într-adevăr, triste cuvinte! Ateilor nu li se promite nici măcar prietenia cinstită a propriilor lor tovarăşi. După ce a lucrat pentru Partidul Comunist toată viaţa lui, Garaudy a fost exclus din partid. Nimeni nu-l aştepta să-i întindă o mână de ajutor sau un gest prietenesc când era la ananghie. El a rămas singur.

Un tânăr compozitor era sărac şi a fost nevoit să trăiască într-o cameră închiriată. Un prieten l-a încurajat: “Când ai să mori, va fi o inscripţie pe peretele acestei case”. Compozitorul se arătă entuziasmat: “Adevărat?” — “Desigur”, fu răspunsul. “Va fi un afiş ”CAMERĂ DE ÎNCHIRIAT”. Nici Garaudy nu se poate aştepta la mai mult decât atât după moarte. Şi chiar în această viaţă, excluderea lui din Partid nu face decât să lase un loc pentru altcineva care să fie înşelat ca şi el.

Omul este Dumnezeu, întregul crez comunist este însufleţit de această credinţă.

Oare există o Fiinţă superioară omului? Există un Dumnezeu, în sensul obişnuit dat acestui cuvânt, Creatorul cerului şi al pământului, Acela pe Care Isus ne-a învăţat să-L numim Tatăl nostru?

În templul din Ierusalim, (cât şi în multe temple egiptene şi mitraiste) exista un loc prea sfânt, unde marele preot avea voie să intre odată pe an, în cadrul unei ceremonii religioase impresionante.

În vremea lui Isus, acest loc prea sfânt era gol. Aşa-numitul chivot al legământului, o cutie aurită care conţinea tablele de piatră cu poruncile lui Dumnezeu, fusese ascuns, cu secole în urmă, în vremea robiei babilonice, de către proorocul Ieremia (2 Macabei 2:1-7). Când s-a reclădit templul, după eliberarea evreilor din robie, chivotul sfânt n-a mai putut fi găsit. În Sfânta Sfintelor nu mai era absolut nimic.

Acest fapt avea o însemnătate simbolică. Kabala, o carte sfântă a evreilor care cuprinde tradiţiile religioase vechi, Îl numeşte pe Dumnezeu “Ein” — “Cel Inexistent”. S-ar părea ciudat să găseşti într-o carte profund religioasă un nume al lui Dumnezeu cu care ateii ar fi de acord. Dar sensul este clar pentru cei ce cunosc pe Dumnezeu.

“Dumnezeu nu este”, în sensul că “El nu este ceea ce-L considerăm noi că ar fi”. Gândurile Lui nu sunt gândurile noastre şi căile Lui nu sunt căile noastre.

Feuerbach avea dreptate când zicea că oamenii şi-au creat dumnezeii după chipul lor. Dar Feuerbach nu era original. El a spus aceasta pentru a contesta pe Dumnezeu. Luther, unul din gânditorii religioşi cei mai profunzi ai istoriei, spusese cu trei secole mai înainte: “Fides est creatrix Dei” (Credinţa este creatoarea lui Dumnezeu”).

Omul se gândeşte la cauzele şi scopurile lucrurilor, cugetă la tainele naturii şi ale vieţii, şi mintea lui dă naştere noţiunii de Dumnezeu. Dar odată ce a ajuns la acest punct, el trage imediat concluzia că acest Dumnezeu născut în mintea lui, este creatorul tuturor lucrurilor şi totodată al persoanei lui proprii, că El are o existenţă obiectivă în afara sferei cunoştinţelor sale, că omul îi datorează totul. În felul acesta, omul ajunge de la Dumnezeu Fiul la Dumnezeu Tatăl. Aceste două noţiuni, sunt legate una de cealaltă într-o dragoste nespusă, neţărmurită; Dragostea aceasta este Duhul Sfânt. Dumnezeu a creat pe omul care are credinţă. Credinţa crează noţiunea “Dumnezeu”.

Atât cuprinde noţiunea noastră despre Dumnezu.

Dar Dumnezeu Care ne-a creat depăşeşte cu mult înţelegerea noastră. El nu este ceea ce raţiunea noastră poate concepte.

Teologia a furnizat multe argumente despre existenţa lui Dumnezeu. Adversarii religiei au adus contra-argumente.

Nu voi discuta în contradictoriu. Vai de dumnezeul care are nevoie de cineva să-l apere. Un Dumnezeu Se poate descoperi. Nu trebuie să aduci nici o dovadă despre existenţa soarelui — cu atât mai puţin despre existenţa Creatorului lui. Sunt momente când soarele este învăluit de nori. Atunci, cei ce vor să-l vadă, trebuie să aştepte. Dacă Dumnezeu vrea să Se ascundă astfel încât să fie descoperit numai de cei ce-L caută cu râvnă, trebuie să-I respect voia.

Dumnezeu foloseşte lumina ca să dea viaţă oricărei fiinţe, dar atât Dumnezeu cât şi lumina sunt nevăzuţi. Cine a văzut vreodată lumina? Într-un tub în care s-a făcut vid complet, o rază de lumină rămâne invizibilă. Ceea ce numim “a vedea lumina” este a vedea obiectele, aerul luminat de lumină. Lumina propriu zisă este invizibilă.

Tot astfel cineva trebuie să depăşească simţurile şi raţiunea pentru a cunoaşte pe Dumnezeu, deşi raţiunea ne poate îndruma spre El.

Voi observaţi scopurile în natură. Sămânţa semănată în pământ extrage din împrejurimile ei exact atâta azot, aer şi apă, cât are nevoie pentru a deveni o floare. Poţi vedea o finalitate în creşterea ei. Are un scop de atins. Ovulul impregnat ia din pântecul mamei exact hrana necesară pentru a deveni un prunc. Din nou se vede tendinţa spre o ţintă. Dar nici sămânţa şi nici ovulul, nu pot urmări ţinte. Acestea trebuie să vină de la o Fiinţă înţeleaptă, Care le impune făpturilor Lui.

Mai mult, vedem omul adaptat la mediul lui. Altfel n-ar fi putut supravieţui atâtea mii de ani. Cu alte cuvinte, în ciuda abuzurilor făcute de om, trăim într-o realitate care, uneori cu efortul nostru iar alteori fără acest efort personal, ne dă atât cât ne este necesar pentru existenţa noastră. Ne naştem ca prunci incapabili să consumăm altceva decât lapte şi, scurt timp înainte de naşterea noastră, laptele se acumulează în sânul mamei. Pe măsură ce creştem, avem nevoie de lapte din ce în ce mai gros, iar laptele din pieptul mamei se schimbă potrivit nevoilor noastre.

Ne naştem cu plămâni şi găsim aer. Avem nevoie de apă şi ea ne este furnizată. După câteva luni, avem nevoie de elemente hrănitoare care se află în legume şi carne şi acestea există în lume.

Ne îmbolnăvim. Dar cineva a pregătit leacuri pentru nenumărate feluri de boli, în ierburi, ciuperci sau în cristalele pământului.

Pentru fiecare nevoie omenească există realitatea corespunzătoare care satisface acea nevoie.

Ce aroganţă sau ignoranţă ne face să presupunem că pentru o nevoie fundamentală, pentru setea sufletului nostru după Dumnezeu — o sete care a creat atâtea mitologii şi religii — nu ar exista o realitate care s-o satisfacă?

Într-o zi de toamnă, o cioară vorbea cu o rândunică tânără care era în primul an al vieţii ei. Cioara spuse: “Văd că te pregăteşti pentru un drum lung. Încotro zbori?” Rândunica îi răspunse: “Se face din ce în ce mai frig aici. S-ar putea să îngheţ. Zbor spre o ţară mai caldă”. Cioara isteaţă îşi bătu joc: “Te-ai născut abia acum câteva luni. Cum ştii că există o ţară mai caldă să te adăpostească în timp ce aici este frig?” Rândunica îi replică “Cel Ce mi-a pus în inimă această dorinţă pentru o climă mai caldă nu se poate să mă înşele. Eu Îl cred şi plec.” Şi rândunica a găsit ceea ce căuta.

În felul acesta procedează orice suflet credincios.

Într-o lume fără Dumnezeu, sufletul devine un sloi de gheaţă. Vă amintiţi de Homunculus — omul artificial creat într-un tub, în partea a doua a lui “Faust”. Mereu îi era frig. Îngheţi când te socoteşti ca fiind numai un produs complicat al reacţiilor chimice. Noi tindem către un Tată, izvor de căldură, de dragoste, de lumină. După cum toate nevoile fundamentale ale omului sunt satisfăcute în realitate, tot astfel şi nevoia sufletului este împlinită. Putem găsi pe Dumnezeu, Îl putem cunoaşte.

Dar nici un domeniu de cunoştinţe nu poate fi cercetat fără instrumente adecvate. Nu poţi vedea stelele prin microscop şi nici microbii prin telescop. Oamenii care nu pot gândi just ajung la concluzia că Dumnezeu nu există, fiindcă nu-L pot găsi cu simţurile lor, care sunt funcţiuni ale vieţii în domeniul material. Simţurile nu sunt instrumente potrivite pentru a vedea pe Dumnezeu.

După cum microbiologia are instrumentul ei special şi astronomia un altul, tot astfel şi credinţa posedă un instrument cu care poate vedea pe Creator. Isus a spus: “Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu”. Să ai şi tu o astfel de inimă şi-L vei vedea!

Cuvântul “a vedea” are multe înţelesuri. Văd un obiect material pentru că fotonii reflectaţi de el izbesc ochii mei. Văd dreptatea unei cauze cântărind argumentele în mintea mea. Văd dragostea unei persoane faţă de mine din comportarea ei. Închid ochii şi pot evoca chipul cuiva drag. El este departe. Nici un foton emanând de la el nu poate ajunge la ochiul meu. Dar îl pot vedea. Pot povesti visul meu, închipuirile mele. Jumătate din viaţa noastră o petrecem văzând în acest fel.

Cum vedem pe Dumnezeu?

În memoria noastră sunt înmagazinate imagini şi putem scoate din ele imaginea de care avem nevoie, ca dintr-un album. Dar în această casetă asemănătoare unui “safe”, nu avem numai imagini din lumea materială. Existenţa mea nu începe în ziua naşterii mele şi nici în ziua în care am fost zămislit. Am existat din totdeauna în mintea şi în planul lui Dumnezeu. Am venit pe acest pământ pentru un timp scurt ca pribeag şi străin.

Am trăit o perioadă de timp ca sugaci. Am în mine imagini acumulate din acel timp, întocmai după cum am şi pe cele ulterioare, cu excepţia faptului că pe acelea ale vieţii mele ca prunc nu le pot evoca atunci când vreau. Dar psihoanaliza şi hipnoza pot dovedi că ele se află acolo. Ele pot fi reactualizate.

Astfel, orice cunoaştere al lui Dumnezeu este numai o recunoaştere. Inima care a fost curăţată de păcate, patimi, greşeli, temeri, îngrijorări şi ură, poate vedea din nou pe Dumnezeu de la care purcede.

Noi trebuie să folosim cu rezervă cuvintele “a vedea” şi “imagine” în această privinţă, deoarece vezi o realitate pentru care nu există cuvinte în vocabularul omenesc.

Când Marco Polo, primul european care a intrat vreodată în China, s-a întors şi povestit tovarăşilor săi că a întâlnit oameni galbeni cu ochi oblici şi cu părul împletit în coade, el a fost denumit “Marco Polo mincinosul”. Ce posibilităţi avea el să dovedească afirmaţiile lui? El nu putea decât să spună oamenilor: “Duceţi-vă unde am fost eu, înfruntaţi pericolele pe care le-am înfruntat eu, suferiţi ostenelile prin care am trecut eu şi veţi cunoaşte adevărul”.

Eu nu pot convinge un sceptic că există viruşi. El însuşi trebuie să privească printr-un microscop.

“Ferice de cei curaţi cu inima, căci ei vor vedea pe Dumnezeu”. Problema cunoaşterii lui Dumnezeu se reduce la o chestiune de curăţie a caracterului. Adevărul suprem este monopolul exclusiv al celui curat. Ori de câte ori mi se vorbeşte despre Dumnezeu, fie pentru, fie contra, eu întreb pe interlocutorul meu: “Cât de curat eşti ca să fii vrednic de crezut?” Numai cei ce sunt mai albi decât zăpada pot cunoaşte acest subiect.

CINE ESTE DUMNEZEU?

Întrucât ateii nu acceptă jertfa lui Isus pe cruce, care ne curăţeşte de păcat, ei nu pot vedea pe Dumnezeu.

Dar ei sunt îndreptăţiţi să ne întrebe: “Tu afirmi că vezi pe Dumnezeu. Spune-ne, deci, cine este El?”

O întrebare foarte importantă! Ea există pentru ambele părţi. Ateii trebuie să poată spune: “Cine este acela a cărui existenţă o tăgăduim?”, întocmai după cum şi creştinii trebuie să dea un răspuns la întrebarea: “Cine este Acela în Care credem?”

Cine este Dumnezeu?

De Broglie, teoreticianul cel mai mare din vremea noastră în materie de lumină, a scris: “Cât de mult am şti, dacă am şti ce este o rază de lumină”. Marele biolog Iacob von Uexküll a scris: “Nimeni dintre noi nu ştie ce este viaţa”. Şi ni se cere să răspundem Cine este Dătătorul vieţii şi al luminii!

În ce constă dificultatea de a răspunde? Când întrebi “Ce este viaţa sau ce este lumina?” sau “Cine este Dumnezeu?”, greutatea nu stă în cuvintele “ce”, “Cine” “viaţă”, “lumină” sau “Dumnezeu”. Noi putem spune oarecum ce înţelegem prin aceste cuvinte. Ceea ce complică posibilitatea de percepere este cuvântul cel mai mic din propoziţiunea întrebătoare, cuvântul “este”. Ce înseamnă cuvântul “este”? Dacă nu înţelegem aceasta, tot restul rămâne o enigmă.

Un mare zid de despărţire trece prin lumea creştină. Acesta se axează pe cuvântul “este”. În conformitate cu Noul Testament, care a fost scris în limba geacă, la Cina cea de taină pe care a avut-o Domnul Isus cu ucenicii Săi înainte de răstignire, Isus le-a dat pâine zicând: “Aceste este trupul Meu” şi un pahar cu vin, spunând: “Acesta este sângele Meu”. Creştinii ortodocşi şi catolici cred că verbul “este” din context poate însemna numai un lucru: anume că la împărtăşanie, creştinii mănâncă şi beau lăuntric trupul real şi sângele real al lui Isus. Când preotul repetă cuvintele lui Isus în timpul liturghiei, are loc o prefacere în aceste elemente. În exterior, ele rămân pâine şi vin. Dar în esenţă, ele au fost transformate. Ceea ce era pâine şi vin au devenit trupul lui Cristos. Protestanţii citesc aceeaşi Biblie şi ei interpretează altfel cuvântul “este”. Pentru ei însemnează că pâinea de la sfânta împărtăşanie simbolizează trupul lui Cristos dar că, deşi este doar pâine, ea are o altă valoare, întocmai cum un inel are o valoare mai mare pentru cel ce-l primeşte când el vine de la o fiinţă iubită.

Faptul că s-au scris mii de cărţi asupra acestui subiect şi că din cauza diferenţei de interpretare mari instituţii s-au despărţit arată că termenul “este” nu-i chiar atât de simplu pe cât pare. Voi care doriţi să ştiţi “Cine este Dumnezeu” sau “Ce este lumina”, spuneţi-mi, mai întâi, ce înţelegeţi prin cuvântul “este”?

Creştinismul nu a fost negativ faţă de culturile anterioare. După cum am spus mai înainte, el cuprinde în gândirea lui filozofia greacă, mai ales pe cea a lui Aristotel. Creştinismul provine de la un Dumnezeu Care, El Însuşi neschimbat, produce toate mişcările din lume. El şade liniştit pe un tron neclintit şi conduce toate lucrurile şi pe toţi oamenii în mişcarea lor neîncetată. Aristotel ar fi spus că Dumnezeu “este” în sensul cel mai strict al cuvântului.

Dar cineva care produce mişcarea, el însuşi fiind nemişcat, este de neconceput. Ceea ce este static nu poate pune nimic în acţiune. Un motor care pune în mişcare o maşină are şi el mişcările lui proprii. Unui motor i se aplică o altă noţiune dincolo de simpla existenţă — el se mişcă.

Realitatea nu cunoaşte un “a fi”. Kant a scris în “Critica Raţiunii Pure”: “A fi nu este un predicat real… În uzul logic, “a fi” este numai copula unui raţionament”. A spune că Dumnezeu este bun sau neprihănit are un sens. A spune că Dumnezeu sau orice alt subiect pur şi simplu este”, înseamnă a rămâne în sfera cuvintelor deşarte.

Când ne întrebăm ce înseamnă “A FI”, răspunsul este că “a fi” există doar ca “a deveni”, “a se dezvolta”, a se “mişca”, “a fi schimbat”. Heraclit spunea “Panta rhei” — “Totul curge”. “Nu te poţi scălda de două ori în acelaşi curent de apă curgătoare”. Tu nu te poţi scălda în el nici măcar odată, deoarece în timp ce tu te scalzi, trupul tău se schimbă, şi râul de asemenea.

Părticelele elementare din care este compusă lumea, elementele chimice, ca şi realităţile spirituale, nu sunt existenţe, ci evenimente, întâmplări. În timp ce pronunţ cuvântul “fier”, electronii din atomii fierului se vor fi învârtit de multe mii de miliarde de ori în jurul nucleului. Când ajung la ultima literă “r”, fierul nu mai este în aceeaşi stare în care se afla când am pronunţat prima literă “f”. Coboară în domeniul microfizicii şi vei vedea importanţa sesizării acestui lucru. Nici o părticică elementară nu are, în mişcarea ei continuă, suficientă răbdare să stea în locul ei, ca să-mi dea răgaz să spun despre ea că “este”. În timp ce spun “atomul este” el a trăit o istorie atât de bogată încât, în comparaţie cu ea, întreaga istorie a omenirii apare ca un lucru minuscul. Sir James Jeans a spus: “Materia nu este ceva ce este, ci ceva care se întâmplă”. Materia nu este existenţă, ci curgere. Totul — şi în special fiinţele vii se schimbă neîncetat şi se reînnoiesc continuu.

Cum poate Cel Ce mişcă totul să fie El însuşi nemişcat? Dacă ar fi fost permise imagini ale lui Dumnezeu şi dacă acestea ar putea reprezenta realitatea, cea mai fidelă imagine a lui Dumnezeu ar fi cea pictată de Michelangelo pe plafonul capelei Sixtine, care arată pe Dumnezeu zburând în furtună. În cartea biblică “Rut”, citim despre aripile lui Dumnezeu.

Oponenţii mei spun că Dumnezeu nu este. Ei nu ştiu că învăţătorii creştini de seamă au spus lucrul acesta cu mult înainte, dar atribuind acestei negaţii un înţeles just. Filozoful savant John Scotus Erigena a scris: “Esse” (în latină “a fi”) al lui Dumnezeu nu este “esse” din vorbirea obişnuită.

Nici o fiinţă creată nu este ceva care să poată fi exprimat printr-un substantiv din cauză că evoluează, se mişcă, trăieşte o istorie. Nu poţi aplica expresia “este” creaţiunii, în sensul limitat de a avea o stare fixă, cu atât mai puţin Creatorului. Când spui “Dumnezeu este” ai spus mult prea puţin despre El. Dumnezeu se întâmplă.

Există un eveniment, “Dumnezeirea”. El este o uriaşă venire şi devenire. Numele Său în ebraică este “El”, care exprimă o direcţie, “El” înseamnă “către”, mişcarea de la alpha către omega.

Traducerea literală a numelui divin ebraic descoperit lui Moise “Ehie aşer Ehie” este “voi deveni ce voi deveni”.

Psalmistul David s-a întrebat cine este Dumnezeu şi a răspuns: “Călărea pe un heruvim (o fiinţă îngerească) şi zbura, venea plutind pe aripile vântului”. Biblia ne spune că Dumnezeu călăreşte pe făpturi înaripate sau, mai degrabă pe evenimente înaripate, deoarece nici îngerii nu “sunt” ci “se întâmplă”. În alt psalm: “Din vânturi Îţi faci soli şi din flăcări de foc slujitori”.

Compară această figură de stil a imaginaţiei orientale, care este o anticipare genială a concepţiei ştiinţifice moderne despre lume cu ideia unui motor nemişcat al universului şi vei şti câtă dreptate are Biblia. În Dumnezeu nu este nici schimbare, nici umbră de mutare, în ceea ce priveşte caracterul Lui statornic de dragoste, însă manifestările acestei dragoste sunt noi în fiecare clipă.

Aceasta dă naştere dificultăţii de a răspunde la întrebarea: “Cine este Dumnezeu”, pentru că El Îşi revarsă bunătatea peste omenire, mereu în forme noi. Flăcările dragostei Sale se schimbă continuu, cum se schimbă flăcările focului. De fapt, nu poţi face portretul unei persoane. Fiecare persoană este o succesiune de expresii faciale multiple. Nu poţi spune realmente adevărul. Adevărul este un lanţ întreg de afirmaţii despre un obiect sau o persoană în continuă schimbare.

Din această cauză, limba ebraică — limba în care Dumnezeu a dat întâi descoperirea Sa — nu posedă cuvântul “faţă” (la singular) ci doar “feţe” (plural) —”panim”. Fiecare om şi fiecare obiect îşi schimbă aspectul fără încetare. Şi în legătură cu Dumnezeu Însuşi, Biblia foloseşte acest plural “panim”. Şi El Îşi schimbă neîncetat expresiile dragostei şi ale neprihănirii Sale.

Când te întrebi “Cine este Dumnezeu”, mii de imagini trec, ca într-un caleidoscop, în faţa ochilor tăi, una mai frumoasă decât cealaltă. De aceea evreilor le era interzis să-şi facă chipuri cioplite.

Limba ebraică evită expresia “este”. Isus, vorbind ebraica sau dialectul aramaic, n-a spus niciodată: “Acesta este trupul Meu”, ci simplu: “Acesta — trupul Meu.” (Ruşii, ca şi chinezii, omit de asemenea verbul “a fi”.) Dacă teologii ar fi cunoscut mai bine limbile biblice, ar fi fost o ceartă mai puţin despre ceea ce Isus n-a spus niciodată.

Ştim ce este Dumnezeu, Alfa, Creatorul cerului şi al pământului. Ştim că va fi “totul în toţi”. Ce este El acum? El nu este un “este”. Dumnezeu zboară de la o extremă la cealaltă.

Ateii au câştigat un punct. Noi nu putem spune cine este Dumnezeu, după cum nici ei nu pot spune ce este ateismul. Şi acesta este într-o evoluţie continuă. Ateismul nebunilor din vechime, care pur şi simplu tăgăduiau pe Dumnezeu, a trecut prin multe etape ca să devină ateismul militant şi substructurat ştiinţific care guvernează în prezent ţările comuniste.

Dar faptul că noi nu putem spune cine este Dumnezeu nu-i tot.

Apostolul Pavel a scris: “Însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui se văd lămurit, de la facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El”.

Giordano Bruno este autorul jocului de cuvinte în sensul că “Intelectio” (intelectul) este “interna lectio” (lecţia interioară) pe care ne-o dă natura.

Cu cât ştiu mai mult despre o maşină, cu atât admir mai mult pe inginerul care a conceput-o. Cu cât un palat este mai frumos, cu atât mai mult respect pe arhitect.

Universul nostru poartă numele lui Einstein. Desigur că el trebuie să ştie ceva despre acest univers. El scrie în “Lumea, aşa cum o văd eu”:

“Dacă se purifică iudaismul proorocilor — şi creştinismul aşa cum l-a propovăduit Isus Cristos — de toate adaosurile ulterioare, îndeosebi de popie, rămâne o învăţătură care este capabilă să vindece toate relele sociale ale omenirii. Este datoria fiecărui om de bună credinţă să se străduiască în continu, în micul său univers, să facă din această învăţătură, cu adevărat umană — o forţă vie. Dacă el face un efort cinstit în această direcţie, fără a fi strivit şi călcat în picioare de contemporanii săi, el se poate considera fericit împreună cu comunitatea căreia îi aparţine.”

Într-o prefaţă la biografia lui, Bernett spune: “Trăirea cosmică a religiei este forţa motrice cea mai puternică şi cea mai nobilă pentru cercetarea ştiinţifică a naturii”.

Milner deschide cartea sa “Relativitatea şi structura stelelor” cu cuvintele: “La început Dumnezeu a creat cerurile şi pământul’.

Biologul Hans Speeman scrie: “Eu recunosc că în lucrările mele experimentale am avut adesea sentimentul unui dialog, în care partenerul meu îmi părea mai inteligent.”

Immanuel Kant a scris: “După cum o faţă este frumoasă pentru că dezvăluie un suflet, tot astfel lumea este frumoasă din cauză că prin ea vezi un Dumnezeu”.

Hegel, fondatorul dialecticii moderne şi mentorul lui Karl Marx, cerea filozofiei să salveze religia.

Francise Bacon spunea: “Filozofia studiată în mod superficial te îndepărtează de Dumnezeu; dar studiată în adâncime, te readuce la Dumnezeu”.

Există multe lucruri care fac ca oamenii de ştiinţă să devină credincioşi. Ei se minunează de potrivirea dintre legile naturii şi posibilităţile noastre de percepere a acestora prin simţuri, raţiune, intuiţie şi credinţă.

Dacă necredincioşii ar vrea să fie logici, n-ar trebui să fie atei, ci agnostici. Nu există Creator? Ei bine, în acest caz, universul este aglomerarea întâmplătoare, nedirijată de nici o înţelepciune, a electronilor, fotonilor şi protonilor. Creierul meu este de asemenea rezultatul unei astfel de evoluţii, întâmplătoare, după legi care n-au fost stabilite de nici un legiuitor. Cum se explică atunci că creierul meu, care-i rezultatul unei dezvoltări întâmplătoare, poate înţelege atâtea lucruri din univers? Stalin a afirmat că nu se cunosc toate lucrurile, dar că toate lucrurile pot fi cunoscute. Cum se face că posed o minte care are posibilitatea de a cunoaşte totul? Oare ar putea lămpile, bateriile şi sârmele aruncate împreună fără un proiect preconceput, să prindă transmisiile de radio? Ar putea roţi, şuruburi, pârghii şi frâne să vină laolaltă, pentru a face un automobil care să poată fi condus de cineva?

Biologul Max Hartman vorbeşte despre “minunea armoniei dintre univers şi gândirea noastră”. De Broglie spune că simplul fapt că ştiinţa este posibilă constituie o taină mai mare decât ne dăm noi seama. Einstein a scris: “Ceea ce rămâne veşnic de neînţeles în univers este faptul că acest univers poate fi înţeles”.

Chiar şi Voltaire, pe care ateii îl consideră — pe nedrept — că ar fi unul de ai lor, a spus aceste cuvinte: “Lumea este făcută cu inteligenţă. Prin urmare, ea a fost făcută de o inteligenţă… Inteligenţa lui Newton provine de la o altă inteligenţă”.

Cine poate crede că există ceasornice, dar că nu există ceasornicar? Ceasurile ne arată ora după mişcările pământului. Cine a făcut acest cronometru? Al doilea lucru care izbeşte pe oricine priveşte cu atenţie la creaţiune este ordinea austeră din natură, care nici ea nu poate fi rezultatul întâmplării.

Uexküll spune: “În natură citim o întreagă compoziţie muzicală”. Geologul Cloos scrie: “Noi auzim muzica pământului”.

Kant, care este extrem de critic când este vorba de multe dovezi aduse de teologie în favoarea credinţei în existenţa lui Dumnezeu, admite valabilitatea aşa-zisei probe cosmologice. Ordinea care domneşte în natură, arată spre un Creator. Charles Darwin, victima stilului de viaţă comercial şi utilitarist din Marea Britanie în vremea sa, credea că natura lucra în conformitate cu principiul utilitarist. Dar nu este aşa. În natură lucrează un mare artist şi un architect cu imaginaţie.

Minunata frumuseţe a penelor de păun nu poate fi explicată ca o evoluţie prin acumularea micilor variaţii, pentru că ofereau avantajul de a atrage mai uşor pe masculi. Şi o cioară femelă găseşte un mascul, şi buruienile de pe marginea drumului — ca şi crinii măreţi — atrag albinele şi viespile în vederea fecundării.

De ce unii peştişori sunt aşa de inutil de frumoşi? Aceasta este artă de dragul artei. De ce are papagalul capacitatea de a vorbi? De ce există păsări-clopot, al căror ciripit seamănă cu sunetul clopoţeilor? Aceasta-i fantezie de artist. Ce să spunem despre coarnele unui cerb? De ce are zebra dungi atât de regulate? De ce fiecare floare are altă culoare?

Nietzsche a spus: “În fiecare din noi există un copil care doreşte să se joace”. Nu este ceva copilăresc în Dumnezeu, ceva care L-a determinat să creeze toate aceste lucruri? Nu aparţine chiar esenţei dumnezeirii faptul că trebuie să fie exprimat şi într-un prunc născut într-un staul şi într-un băieţel care se joacă cu alţii pe străzile Nazaretului?

De unde vin unghiurile precise, simetria şi frumuseţea formelor de cristale?

Cum se face că în Orientul îndepărtat există pasărea-croitor, care-şi coase cuibul din frunze cu fire de bumbac toarse de ea însăşi?

Cum se face că pânza de păianjen depăşeşte capacităţile oamenilor? La lentilele de astronomie se utilizează pânza de păianjen ca unitate de măsură. Nu stă în posibilitatea oamenilor de a fabrica ceva mai bun sau mai fin, care să dureze mai mult timp şi care să nu fie deteriorat de intemperii.

Oamenii au inventat radarul. Dar ei l-au aflat de la lilieci.

Cunosc un comunist care a devenit creştin observând formele delicate ale pavilionului urechilor copilaşului său. Cu siguranţă că au fost create după un plan. N-au putut fi create prin nici o adunare întâmplătoare a atomilor.

Cum să nu crezi în existenţa unui Creator înţelept când cercetezi amănunţit urechea omenească, în care 24000 de capete de nervi se unesc şi se îmbină laolaltă spre a conduce ştirile la creier?

Priveşte cu băgare de seamă un spic de grâu: înălţimea sa este cam de 130 cm şi diametrul abia vreo 15 mm. Ca o comparaţie, să ne închipuim o clădire cu înălţimea de 375 metri. (Ar fi o clădire cu vreo 100 de etaje.) Şi aceasta pe o suprafaţă de numai un metru pătrat. Or, tocmai în vârful paiului se află spicul greu. El este mişcat de vânturi, dar nu se rupe. Paiul conţine un sistem mecanic splendid conceput. Este încă un mister pentru oameni cum se ridică apa în partea cea mai de sus a plantei. Noi avem nevoie de pompe pentru a furniza apa la etajele superioare ale clădirilor înalte. N-am putea face ceva tot atât de minunat ca paiul de grâu.

Fizicianul Urey, descoperitorul apei grele, a scris: “Nici una dintre teoriile existente despre originea lumii nu este valabilă fără presupunerea unei minuni”.

Şi fiindcă vorbeam de apă — să ne oprim să privim la minunile ei. Toate obiectele fizice se dilată la căldură şi se contractă la frig, numai apa îşi măreşte volumul când se răceşte şi formează ghiaţa. Aceasta fiind mai uşoară decât apa, rămâne deasupra. Ea formează un strat care protejează peştii de frigul iernii. Fără această particularitate a apei, viaţa din râuri ar fi imposibilă, iar oamenii primitivi care se hrăneau numai cu peşti, n-ar fi putut supravieţui.

De unde provine această excepţie? Este doar un accident sau este ceva poruncit de un Creator înţelept?

Să dăm voie unui tehnician renumit, Werner Siemens, să vorbească:

“Cu cât pătrundem mai mult în sfera forţelor armonioase ale naturii, care sunt reglate de legi veşnice, neclintite, ascunse de înţelegerea noastră completă, printr-un văl gros, cu atât suntem împinşi mai mult spre umilinţă, cu atât mai mică apare cunoştinţa noastră, cu atât mai mult creşte dorinţa noastră de a bea din acest izvor nesecat al ştiinţei şi al cunoştinţei. Şi în aceeaşi măsură creşte admiraţia noastră faţă de infinita înţelepciune coordonatoare, care pătrunde prin întreaga creaţiune”. Este adevărat că nu putem spune cine este Dumnezeu dar tot atât de adevărat este că putem vedea desluşit puterea Lui nevăzută, dacă privim cu băgare de seamă la lucrurile create de El. Ele vorbesc despre Dumnezeu ca despre un conducător puternic şi un mare artist. De la ele ştim că Dumnezeu este un Dumnezeu al orânduielii.

Fiind rugat odată de ucenicii Săi să le arate pe Tatăl, Isus le-a răspuns: “De atâta vreme sunt cu voi, şi nu M-ai cunoscut, Filipe? Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl. Cum zici tu, dar, “Arată-ne pe Tatăl? Nu crezi că Eu sunt în Tatăl şi Tatăl este în Mine?… Tatăl Care locuieşte in Mine, El face aceste lucrări ale Lui” (Ioan 14:9,10).

Prin aceste cuvinte, Isus ne învaţă cum ar trebui să gândim despre persoana Sa, dar totodată ne învaţă cum ar trebui să gândim şi despre noi înşine.

Menţinând un sens al proporţiei, să notăm că oricine mă vede pe mine sau oricine te vede pe tine, chiar dacă eşti autorul unei cărţi ateiste, vede pe Tatăl, întrucât noi toţi am fost creaţi după chipul şi asemănarea Lui.

Sfântul Grigore din Nisa a scris: “Omul este faţa omenească a lui Dumnezeu”. Sfântul Macarie a scris: “Între Dumnezeu şi om există cea mai strânsă legătură de familie”. Sfântul Vasile a remarcat: “Omul este o făptură care a primit porunca să devină dumnezeu”.

Omul, orice om — un ateu, un criminal, un sfânt — este o fiinţă minunată, mai întâi de toate, prin structura sa trupească. Până şi cel mai rău şi mai vrednic de dispreţuit dintre oameni are o inimă, care este o pompă, pe care inginerii nu sunt în stare s-o construiască — o pompă care face să circule sângele de 600 de ori pe zi prin tot trupul. Într-o perioadă de 50 de ani, această circulaţie are loc de 1.840.000.000 de ori şi aceasta fără un singur minut de întrerupere. În al doilea rând, omul este o creatură minunată prin faptul că are un suflet, o altă entitate aproape de nedefinit. El este atât de perfect, încât, într-un anumit sens, el se poate dispensa de trup. Sufletul îşi arată independenţa sa în Simfonia IX-a, a surdului Beethoven; sau în viaţa predată a lui Helen Keller, care, deşi era surdă, mută şi oarbă, a devenit o scriitoare şi o mare filantroapă; sau în faptul că Pascal, la vârsta de 9 ani, a redescoperit axiomele geometriei euclidiene; sau în viaţa lui Mozart, care a început să compună muzică la vârsta de 5 ani.

Sufletul îşi dovedeşte independenţa faţă de simţuri în experienţele de clarviziune, telepatie, presimţire, cât şi în hipnotism. În starea de hipnoză, bătăile inimii devin slabe şi omul abia de mai respiră. Sângele abia mai circulă prin vasele creierului. Poate că nici nu ajunge la vasele capilare. Fără o alimentare cu oxigen adecvată, el este blocat cu produse de descompunere. Creierul se angajează într-o activitate minimă, însă mintea persoanei hipnotizate devine hiperactivă. Este suficient să i se citească o poezie lungă o singură dată. Persoana hipnotizată o va repeta fără nici o greşală. Citeşte-i o pagină din Biblie în ebraică. Poate să nu cunoască limba, însă el o va repeta cu exactitate. El îşi va aminti întâmplări neînsemnate din copilărie.

Atât de multe lucruri sunt cuibărite în regiunea sufletului omenesc.

Dar omul posedă o a treia structură minunată. Dacă prin trupul său, el se înrudeşte cu lumea animală (nu este nimic ruşinos în aceasta, chiar dacă cineva se opune din punct de vedere ştiinţific teoriei evoluţiei. Sfântul Francisc de Assisi vorbea despre “fratele lup” şi ar fi spus bucuros “sora maimuţă”), omul are şi un spirit, prin care se înrudeşte cu Dumnezeu.

Adversarii mei nu-i vor recunoaşte nici măcar existenţa, deoarece spiritul nu poate fi verficat cu simţurile. Şi cum ar putea fi verficat, din moment ce el este acela care verifică? Ochiul nu se vede pe sine, nasul nu se miroase pe el însuşi. Spiritul nu aparţine spectacolului pe care-l joacă simţurile. El este spectatorul şi reacţionează după gustul său propriu, faţă de ceea ce parvine până la el.

Aristotel a spus: “Dacă recunoşti în om numai omenescul, înseamnă că trădezi omul şi-i dăunezi, deoarece prin tot ce este esenţial în fiinţa sa – spiritul – omul este chemat la ceva mai înalt decât numai viaţa umană”. Este neomenesc să fi numai uman.

Este nedrept faţă de o omidă să fie considerată doar omidă: ea este în acelaşi timp un fluture în devenire. Tot astfel nu este permis să înjosim pe oameni, cărora Isus le-a spus: “Sunteţi dumnezei” (Ioan 10:34). Într-o sămânţă există mai mult decât sămânţa: ea conţine floarea potenţială.

Omul este o făptură care poartă chipul lui Dumnezeu. Nu vă pot spune cum arată Dumnezeu, dar priviţi la om, uitaţi-vă la cele mai bune exemplare ale omenirii, şi veţi vedea ceva din dumnezeire: veţi vedea bucuria vieţii, a entuziasmului creator, adâncimile cunoştinţei, gustul pentru frumuseţe, exuberanţa vieţii şi capacitatea pură de a discerne posibilităţi şi de a alege ceea ce duce mereu mai sus.

Ce fiinţă măreaţă este omul! El este după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, fiindcă şi el este un creator de univers: al universului său lăuntric. Natura din exteriorul meu este un vârtej agitat de energie, o mulţime de unde, radiaţii şi vibraţii de electroni, protoni şi particule elementare; dar unda care este mută devine auzibilă în ureche, radiaţia imperceptibilă devine vizibilă pentru ochi şi universul de nepătruns devine inteligibil în mintea omului.

In exteriorul meu, există o realitate. Eu orânduiesc în cantitate, calitate, cauzalitate, scop, modalitate. Eu prind această realitate, în aparenţă haotică, într-o plasă care a fost ţesută de mine, şi fac din ea un univers ordonat. În mine natura descoperă frumuseţea ei proprie. Când eu privesc un trandafir, el capătă viaţă într-o splendoare purpurie şi-şi emană parfumul. Dacă n-ar exista omul, trandafirul n-ar avea nici o valoare, căci ar fi numai o adunătură de atomi.

Singurul obiect din natură pe care-l cunosc în mod intim din lăuntru, sunt eu însumi. În mine există ceva, capacitatea de a pune ordine în haos, de a crea propriul meu univers, fie binevoitor, spre a-mi produce bucurie, fie întunecos, spre a mă duce pe mine şi pe alţii la disperare. În orice sferă a cunoaşterii, trăim prin extrapolare. Pornim de la ceea ce cunoaştem la ceea ce nu cunoaştem. Dacă eu însumi sunt mai mult decât poate vedea un observator exterior, nu este posibil să fie ceva mai mult în lumea din jurul meu decât ceea ce apare la suprafaţă?

Lenin laudă pe episcopul Berkeley, întemeietorul filozofiei solipsiste, denumindu-l filozoful idealist cel mai greu de contrazis, şi aceasta pentru faptul că Berkeley a adus un argument logic în favoarea credinţei în Dumnezeu, care-mi pare foarte puternic. El afirmă că universul nu poate exista decât într-o minte: în afara minţii realitatea este haotică. Ea este un “tohu va bohu” (expresia ebraică pentru “pustiu şi gol” din Geneza 1:2 N.T.). Mintea este cea care organizează din ea un univers, dictându-i legile, punându-l într-o ordine şi grupându-l pe categorii. Universul poate exista numai într-o minte; însă oamenii n-au existat din totdeauna şi nici mintea omenească. Ca atare, înaintea apariţiei omului, trebuia să fi fost o altă minte în care a existat universul. Omul se concepe pe sine însuşi ca făcând parte integrantă dintr-un univers organizat. Mintea în care a existat întotdeauna universul, se numeşte Dumnezeu.

Şi eu sunt un creator al unui univers, al unuia lăuntric — dar sunt un creator! De aceea, oricine mă vede pe mine, vede pe Tatăl.

Nu vă pot spune cine este Dumnezeu, dar puteţi înţelege ceva despre dumnezeire privind la un om.

PRIVIŢI LA ISUS DIN NAZARET

Priviţi la exemplarul cel mai bun şi cel mai înalt al omenirii din punct de vedere spiritual pe care-l cunoaşteţi, la fiinţa cea mai iubită, şi veţi vedea în el, oricât de vag, ceva din Tatăl!

Dar este un Fiu al omului în care puteţi vedea pe Dumnezeu într-un mod deosebit. Este Isus din Nazaret — pentru că El n-a fost numai Fiul omului, El a fost şi Dumnezeu — Dumnezeu întrupat.

Dumnezeu ştie totul, însă sunt anumite lucruri pe care El le cunoştea numai din exterior. Un judecător poate cunoaşte codul penal în întregime, toată ştiinţa penitenciară, şi totuşi să nu fie capabil să judece cu dreptate, din cauză că n-a trăit niciodată viaţa unui deţinut. Cinci ani de închisoare, trăiţi zi de zi, sunt cu totul altceva decât cinci ani de închisoare daţi pentru o încălcare a codului penal şi scrişi într-o sentinţă.

Dumnezeu nu poate minţi şi nu cunoaşte din experienţă proprie nici o infracţiune a codului moral, pe când pentru noi păcatele sunt elementul vieţii de fiecare zi. Nici Dumnezeu şi nici îngerii cei sfinţi nu pot muri. Moartea este pentru ei numai un spectacol la care privesc din afară.

De aceea Cristos, Fiul lui Dumnezeu, a devenit om cu toate atributele şi îngrădirile familiei omeneşti. Fiind bărbat, a cunoscut ispita femeii. Ca dulgher sărac dintr-un popor asuprit, El a cunoscut ispita răzvrătirii sau a necinstei. Ca deţinut care a fost biciuit şi după aceea răstignit, El a cunoscut ispita deznădejdii şi a resentimentului. El a cunoscut, dar fără a săvârşi păcat, aşa profunzimi ale răului, încât evangheliştii au socotit mai înţelept să nu redea ce s-a întâmplat în viaţa Lui, de la vârsta de 12 până la 30 de ani. Dar ei au menţionat că, în cursul celor trei ani şi jumătate ai slujirii Sale publice, duşmanii Lui erau deseori jigniţi de prietenia Lui cu oamenii josnici şi cu femeile desfrânate.

Isus, Fiul lui Dumnezeu, a ales să Se facă părtaş firii omeneşti cu toate lacunele ei şi să guste moartea, pentru ca în felul acesta să aibă posibilitatea să fie nu numai judecătorul cel drept al omului ci şi apărătorul şi Mântuitorul lui. Viaţa lui Isus şi moartea Sa pe crucea Golgotei — pe lângă eficacitatea în mântuirea omului — era şi calea lui Dumnezeu pentru obţinerea unei cunoaşteri intime şi personale a problemelor omului, înainte de experienţa de pe Golgota, Dumnezeu ştiuse mai puţin decât după aceea. Acum, după ce s-a identificat cu noi în trup, El ne înţelege mai bine şi ne poate ierta mai bine. Împărăţia lui Dumnezeu a venit mai aproape de noi.

Cu ce putem compara această mare condescendenţă a Fiului lui Dumnezeu?

Am putea-o asemui cu încercarea lui Osborn de a îmbunătăţi condiţiile grele din închisorile Statelor Unite, stând el însuşi voluntar în închisoare şi trăind acolo timp de mulţi ani viaţa chinuită a unui deţinut — toate acestea în scopul de a se pregăti pentru cruciada lui curajoasă de mai târziu pentru îmbunătăţirea situaţiei lor.

O putem asemăna cu faptele unor medici care şi-au inoculat microbi virulenţi pentru a-şi ajuta semenii prin experienţele câştigate în acest fel.

Dar nu! Aceste asemănări nu ne spun nimic, deoarece în aceste cazuri, un om şi-a riscat viaţa pentru alţi oameni, semenii lui, în timp ce la Isus Cristos, lucrurile sunt cu totul diferite.

Cristos este Dumnezeu, şi, în ochii Lui, lumea noastră este microscopică. Toate neamurile sunt în faţa Lui ca o picătură de apă într-o găleată şi ca un grăunte de praf pe un cântar. Actul Său măreţ poate fi asemănat mai degrabă cu absurditatea dragostei pe care un om ar putea-o nutri faţă de nişte insecte rău-mirositoare, care sug sângele. Ele tremură între degetele omului care vrea să le omoare. Dar el ar vrea să devină o ploşniţă, să trăiască viaţa unei ploşniţe cu tendinţa ei naturală de a face rău oamenilor şi să moară de moartea unei ploşniţe, pentru ca după ce-şi va fi reluat starea anterioară, să poată fi în cele din urmă un judecător drept al insectelor, să le poată ocroti de exterminatorii lor neînduplecaţi, să le poată apăra cu putere şi să poată face din ele fiinţe binefăcătoare, nevătămătoare.

Ştiu că acest exemplu va ofensa pe mulţi, dar şi îngerilor li s-a părut de neînţeles faptul că Cristos a ales să Se întrupeze într-o specie urâtă, respingătoare şi păcătoasă.

Cristos nu a coborât numai la nivelul omului, în trupul tinerei fecioare Maria, printr-un proces de fecundare care rămâne o taină, El a fost redus la un simplu embrion, a primit hrană de la materia anorganică, ca şi de la cea organică şi a petrecut nouă luni în uter pentru a deveni un prunc, apoi un tânăr, apoi un “om”. Şi ce fel de Om! El nu S-a întrupat într-un erou ca Bar Kohba, într-un mare iniţiat ca Apolonius din Tiana, un filozof ca Platon. Pentru a mântui omul, pe fiecare om, Cristos a trebuit să fie scufundat în materie tot atât de adânc cât este şi omenirea. De aceea, după ce S-a supus proceselor normale ale dezvoltării omeneşti, El a devenit un dulgher evreu, membru al unei clase sociale fără cultură. El avea un limbaj sărac; uneori trebuia să Se angajeze în discuţii la un nivel umilitor, deoarece acesta era nivelul oamenilor cu care discuta. El a cunoscut slăbiciunea, mânia, loviturile, teama, şi a fost pus într-o categorie cu criminalii.

Acele lucruri la Isus Cristos care pe oameni îi ofensează, au devenit pentru cei care înţeleg îndemnuri în plus ca să adore măreaţa Sa smerenie şi dragostea Lui de nepătruns.

Şi dacă-L întrebaţi pe Cristos de ce a adus această jertfă, El răspunde cu o simplitate majestuoasă că “atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică”. El spune că Tatăl L-a trimis.

Nu putem spune ce este Dumnezeu, dar privind la Cristos, înţelegem ceva din caracterul lui Dumnezeu. Vedem că ceea ce exprimă cel mai bine pe Dumnezeu este dragostea, neprihănirea şi bunătatea faţă de omenire.

CREAŢIUNEA

Dar pentru ce acest ocol? De ce trebuie să vedem pe Dumnezeu în natură, în om, în Isus Cristos? De ce nu-L putem vedea faţă în faţă?

În Talmudul babilonic, se spune că un împărat păgân a cerut unui rabin: “Arată-mi pe Dumnezeu!” Rabinul a răspuns: “Îl vei vedea cu ochii tăi, cu o condiţie, întâi trebuie să te uiţi timp de cinci minute la soare”. Împăratul privi la soare, dar imediat trebui să-şi plece ochii. Atunci rabinul îi spuse: “Nu poţi privi un minut la soare, care este o creaţiune neînsemnată a lui Dumnezeu — şi totuşi vrei să-L vezi pe Acela Care dă stelelor străducirea lor!”

Evident, pentru un intelectual modern, credinţa are dificultăţile ei.

El vede că în lume totul se întâmplă după legi naturale. De la un lucru, se dezvoltă un altul în conformitate cu legi precise, precum lucrurile existente sunt rezultatul unei dezvoltări anterioare. Munţii şi văile şi fluviile şi făpturile vii nu sunt creaţiuni în sensul dat în mod obişnuit acestui cuvânt, după cum nici stelele nu sunt creaţiuni ci dezvoltări ale unei stări precedente. Unele stele sunt vechi, gata să se stingă, altele sunt în plină maturitate, altele sunt stele-prunci. În univers coexistă stele de toate vârstele. Atunci — când a avut loc creaţiunea? Numărul speciilor care au dispărut se apreciază la o jumătate de milion. Este posibil ca speciile care există în prezent să nu fi existat din totdeauna. Este cunoscut faptul că poate exista evoluţie în cadrul speciilor. În acest sens, nu orice fiinţă vie este o creaţiune directă a lui Dumnezeu.

Greutatea dispare când considerăm pe Dumnezeu nu numai ca o Fiinţă Care a creat o lume în trecut. El este un Dumnezeu viu şi dătător de viaţă. El pune în mişcare totul, în mod conţinu după legi naturale, care sunt expresia caracterului Său statornic. Din această cauză este atât de greu să-L înţelegi.

Heraclit a spus: “Naturii îi place să se ascundă”. Aceasta este încă mai adevărat când este vorba de Dumnezeu, despre Care Solomon afirmă: “Domnul a zis că vrea să locuiască în întuneric” (1 Împăraţi 8:12).

Cu cât o fiinţă este mai fină, cu atât revarsă binecuvântări, ea însăşi rămănând în umbră. Aşa este Dumnezeu şi de aceea El rămâne neobservat. Trebuie să căutăm izvorul binecuvântărilor noastre. Luther spune: “Nimic nu este mic, fără ca Dumnezeu să fie încă mai mic, nimic nu este mare, fără ca Dumnezeu să fie şi mai mare, nimic nu este scurt, fără ca Dumnezeu să fie şi mai scurt, nimic nu este lung, fără ca Dumnezeu să fie încă mai lung, nimic nu este lat, fără ca Dumnezeu să fie şi mai lat, nimic nu este îngust, fără ca Dumnezeu să fie şi mai îngust”. În alt loc din scrierile lui, Luther adaugă: “Nimeni nu poate fi o Fiinţă mai prezentă şi mai centrală decât Dumnezeu cu puterea Lui”.

Iar noi nu observăm pe Dumnezeu decât atunci când Duhul Său Se mişcă, după cum nu băgăm de seamă aerul decât atunci când suflă vântul.

Numai prin cugetare şi