Închide

Apostolul Pavel, șah la rege — Ciprian Barsan

Inițial publicat pe La moara lui Felix: „Mă socotesc fericit, împărate Agripa, că am să mă apăr astăzi înaintea ta pentru toate lucrurile de care sunt pârât de iudei.”(Fapte, 26:2) Chiar așa, Pavele? Curioasă perspectivă asupra fericirii. Dar cunoscându-l mai bine pe apostol, înțelegem că pentru el fericirea însemna a vorbi despre Cristos. Ce… via Apostolul […]

PETIȚIE: Companie americană recunoaște că a cumpărat copiii avortați, pentru inimi care bat și creiere intacte — Știri pentru viață

de Gabriel Popa, Facebook Președintele companiei medicale StemExpress a recunoscut de curând într-un tribunal american că această companie a vândut inimile și capetele intacte ale unor fetuși umani unor firme din domeniul cercetării medicale. De asemenea, a recunoscut că un cap de copil poate să fie vândut fie cu tot cu corp, fie “rupt și… via […]

Adrian Papahagi: Scopul corectitudinii politice e dispariția civiliației iudeo-creștine – ILD — B a r z i l a i – e n – D a n

Care e scopul ultim al ideologiei multikulti, al corectitudinii politice? Dispariția civilizației iudeo-creștine. Cum funcționează? Desemnează „minorități” care în cursul istoriei sau în prezent au fost/sunt „ofensate” sau „oprimate” de civilizația noastră. În realitate, aceste minorități constituie 97% din populația planetei: femeile (mai ales cele din civilizația noastră, deplin libere, spre deosebire de cele supuse […] […]

Cine este mitropolitul Avondios? Ce este Mitropolia Ortodoxă de Milano, unde Cristian Daniel Florea a redepus jurământul preoțesc?

A absolvit seminarul teologic, apoi a fost preot la un schit. Dar a părăsit Biserica Ortodoxă Română, în 2002, spunând că nu vrea să fie ipocrit, după ce a mărturisit că este homosexual, în direct, pe un post de televiziune. Acum însă, fostul preot Dimitrie Bica se numeşte Avondios de Como şi este episcop în Italia, de cel puţin doi ani, după cum se arată pe blogul său. 

La vremea respectivă, în anul 2002, când fostul preot îşi mărturisea public orientarea sexuală susţinând că în sânul bisericii există şi alţi prelaţi homosexuali, povestea lui Dimitrie Bica a făcut mare vâlvă. Au fost voci care l-au condamnat, dar şi foarte mulţi oameni l-au apreciat pentru sinceritate şi pentru curajul de a fi renunţat la sutană pentru a-şi urma destinul. O perioadă, Dimitrie Bica a trăit în România, pictând icoane pe care le semna sub pseudonim, dar şi militând pentru drepturile homosexualilor. La un moment dat a dispărut şi s-a zvonit că ar fi plecat din ţară, în Italia.

A postat fotografii pe blogul său

În luna noiembrie a anului trecut, Dimitrie Bica a venit în vizită în România. Doar că fostul preot ortodox, declarat homosexual, se numeşte acum Avondios de Como şi este episcop milanez. Mai exact, Arhiereu Vicar al Mitropoliei de Milano, de rit ortodox. Bica, alias Avondios, a postat pe blogul său impresii şi fotografii din această vizită, spune el spirituală, la bisericile din România şi Republica Moldova, în care a fost însoţit de mitropolitul Evloghie al Mitropoliei de Milano.

Ce este Mitropolia Ortodoxă de Milano

Mitropolia de Milano este un ordin ce aparţine Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol. Marele Maestru este Mitropolitul Evloghie de Aquileia. În prezentarea Mitropoliei se precizează că “Biserica noastră a început ca o mişcare de păstrare a tradiţiei ortodoxe în anii 20, în perioada în care ortodoxia greacă se afla în criză din cauza introducerii modernismului în viaţa Bisericii. Un milion de credincioşi şi cea mai mare parte a clerului s-au alăturat acestei mişcări de rezistenţă împotriva tuturor formelor de modernism şi a calendarului nou (gregorian)”.

Sursa: https://www.libertatea.ro/stiri/preotul-homosexual-din-romania-s-a-facut-episcop-milanez-311167

Păgânism și vrăjitorie: realitatea întunecată a Halloween-ului

Milioane de oameni, printre care și creștini, vor sărbători Halloween-ului marți, 31 octombrie.

Halloween este a doua cea mai mare sarbatoare comercială din America, cu o cifra de afaceri de 8 miliarde de dolari.

Unii părinți își vor îmbrăca copiii în costume de vrăjitoare sau de demoni și îi vor învăța trucuri de magie. Totuși, mulți oameni nu își dau seama că realitatea acestei sărbători este una a întunericului, a păgânismului și a vrăjitoriei.

Sărbătoarea pe care o cunoaștem sub numele de Halloween are origini celtice și a fost influențată, de-a lungul veacurilor, de numeroase culturi.

Potrivit Enciclopediei Britannica, în noaptea zilei de 31 octombrie sufletele morților revin la casele lor și oamenii cred că fantome, vrăjitoare, monștri, pisici negre, zâne și demoni invadează pământul. Așadar, pentru a-și proteja familiile în lunile întunecate ale iernii, celții au invocat ajutorul zeilor lor cu ajutorul unor sacrificii de animale.

Sărbătoarea a luat o turnură diferită atunci când creștinii au sosit pe scenă și au început să sărbătorească Ziua Morților.

De Ziua Morților, creștinii comemorează și se roagă pentru sufletele credincioșilor care au trecut în veșnicie. În practica creștină occidentală, sărbătoarea începea cu un serviciu de rugăciune în seara zilei de 31 octombrie și se încheia pe 2 noiembrie.

În acest timp, săracii vizitau casele familiilor mai bogate pentru a primi mici produse de patiserie numite „prăjiturile sufletelor” în schimbul unei promisiuni că se ruga pentru rudele moarte ale familiilor bogate.

Așadar, sărbătorile s-au amestecat iar în prezent, oamenii se îmbracă în diferite costume și cântă în schimbul dulciurilor.

Charlene Aaron de la CBN News a intervievat pe fostul satanist John Ramirez, care a avertizat că creștinii nu ar trebui să aibă nimic de-a face cu obiceiurile păgâne: „Halloween-ul este cea mai diabolică sărbătoare”, a spus el.

El a mai spus că creștinii nu ar trebui să se lase înșelați de sărbătoarea comericială și aparent infoensivă a Halloween-ului.

Sursă: CBN News

 

Sursa: https://alfaomega.tv/crestinulsisocietatea/alte-religii-filosofii/9584-paganism-si-vrajitorie-realitatea-intunecata-a-halloween-ului

 

https://ardeleanlogos.wordpress.com/ateism/paganism-si-vrajitorie-realitatea-intunecata-a-halloween-ului/

Originile răului sau ce înseamnă comunismul (fragment II/II). Moartea lui Lenin

6-img_20171111_1112445-e1510837743147

Fragment din cartea „Originile răului. Taina comunismului”, autor: Volodski I.O. Traducere și adaptare: Provita Media

Din cuprinsul cărții: Teoreticienii comunismului / Marx și Moses Hess. Adancurile satanice ale comunismului / Satanismul in familia Marx / Primii adepți ruși ai lui Marx / Esența satanica a marxismului / Lenin – primul „geniu” al practicilor satanice de distrugere / Calea lui Lenin spre putere prin teroare in masa / Bani pentru tradarea Rusiei și confiscarea puterii / Lenin intoarce datoriile Germaniei / Genocidul bolșevic al propriului popor / Lupta impotriva lui Dumnezeu – scopul vieții lui Lenin / „Moartea pacatoșilor este cumplita…” (Ps. 33) / Asasinarea Țarului Nicolae al II-lea și a familiei Sale / „Dupa roadele lor ii veți cunoaște…” (Matei 7,16) / Suferința poporului / Suferința Bisericii / Brutalitatea calailor / Omorarea ritualica a familiei țariste /Alegerea istorica a Rusiei

***

Moartea pacatoșilor este cumplita (Ps. 33)

„Sa moara nouazeci la suta din poporul rus, ca zece la suta sa supraviețuiasca revoluției mondiale” – V.I. Lenin

In rugaciunile creștinilor ortodocși catre Dumnezeu exista adresarea și rugamintea de sfarșit bun al vieții, fara durere, fara pacat, in pace și raspuns bun la judecata lui Hristos. Vrajmașul Bisericii și tradatorul de țara Lenin a murit in agonie și in suferința teribila. In stare semiconfuza și lipsit de darul vorbirii; el a agonizat in suferința, indelung, pana cand i-a venit sfarșitul. In publicațiile oficiale s-a relatat pe scurt ca „Lenin a murit de hemoragie cerebrala”. Adevaratul diagnostic al bolii a fost ascuns.

In prezent, in urma examinarii documentelor și materialelor de arhiva s-au elucidat unele detalii ale bolii și morții lui Lenin. Astfel, a devenit cunoscut faptul ca unul dintre cei mai batrani și mai experimentați neurologi, profesorul Adolf Strumpell, dupa ce l-a examinat pe Lenin, a declarat, in mod categoric: „Bolnavul are inflamat invelișul interior al arterelor din cauza sifilisului”. Este dovedit din punct de vedere științific faptul ca Lenin, in tinerețe, a suferit de aceasta boala venerica.

Potrivit concluziei dr. V.M. Zernov, creierul lui Lenin reprezenta un țesutul tipic degenerat sub influența sifilisului. Aceeași opinie a fost și a academicianului I.P. Pavlov. El a susținut ca Lenin era bolnav de sifilis, dar ca era interzis sa se vorbeasca despre asta sub amenințarea cu moartea. Nu exista nici o indoiala ca documentele analizelor de sange au fost luate din arhiva și distruse, in scopul de a ascunde diagnosticul adevarat.

Din notele lui Stalin catre membrii Biroului Politic aflam ca Lenin a vrut sa se sinucida. Secretarul lui Stalin, B. Bajanov, in memoriile sale, ofera informații obiective, care proveneau de la medici. El a scris: „Medicii au avut dreptate: imbunatațirea starii de sanatate a lui Lenin a fost de scurta durata. Sifilisul netratat la timp era in ultimul stadiu.”

Dr. V. Flerov conchide: „… In literatura medicala, s-au descris mai multe cazuri in care sifilisul trece neobservat in prima și a doua faza, și numai a treia etapa boala poate fi diagnosticata. Probabil acest lucru s-a intamplat și in cazul lui Lenin: sifilisul lent ereditar sau dobandit a trecut neobservat. Autoritațile sovietice au falsificat diagnosticul și rezultatul autopsiei”.

Ultima fotografie a lui Lenin în viață (ian. 1924)

Lenin nu-și putea imagina viața fara putere, dar din motive de sanatate, nu ramane acum decat un idol pentru generații. La 10 martie 1923, Lenin, dupa doua ore de la un atac al bolii, și-a pierdut abilitatea de a comunica și gandi, a fost lipsit de darul vorbirii, i-a fost paralizat complet brațul drept, mana stanga nu-l mai asculta, a inceput sa vada prost.

Intre timp, la 26 aprilie, Plenul Comitetului Central al PCRus (b) l-a ales membru al Biroului Politic. „Liderul proletariatului mondial” nu a avut nici o obiecție. Apoi, ce urmeaza este ca intr-un spectacol comic. La 6 iulie, prin decizia Comitetului Executiv Central al URSS, a fost ales șef al guvernului sovietic.

Pozele sale inspaimantatoare din ultimele luni de viața ne prezinta o imagine a unui om aflat intr-o agonie prelungita. Dupa atacul bolii din 10 martie, s-a decis ca Lenin sa fie tratat de medici din strainatate și au fost invitați cei mai buni specialiști – medici din diferite țari și din Rusia. Cu toate acestea, pedeapsa lui Dumnezeu a fost inevitabila.

Dupa atacul bolii din 10 martie 1923, in Jurnalul medicului de serviciu se noteaza:

la 11 martie. „… Dr. Kojevnikov a intrat la Vladimir Ilici… El incearca sa spuna ceva, dar se aud sunete innabușite, nearticulate…”.

12 martie. „… Vladimir Ilici ințelege prost ceea ce este rugat sa faca …”.

Ca o imbunatațire semnificativa a starii lui, dr. Kojevnikov a constatat ca Lenin „a inceput sa invețe sa vorbeasca…”. Conform inregistrarilor medicale, de dupa 10 martie, vocabularul lui Lenin era foarte limitat, „iata”, „du”, „vino”, „du-te”, „mergeți”, „ola-la”. Ca regula, utilizarea anumitor cuvinte era intamplatoare și, deși, uneori, ele erau repetate de multe ori, nu aveau nici un sens. Nadejda Krupskaia, soția lui, folosea litere decupate, exerciții didactice elementare, cele mai simple metode de antrenament de vorbire.

Cu toate acestea, tot materialul verbal nu era deloc reținut de memoria lui Lenin și, fara ajutorul soției sale, el nu putea repeta singur nici un cuvant, decat ceea ce repeta dupa Nadejda Krupskaia.

Pictorul Iuri Annenkov, care i-a facut portretul lui Lenin, in 1921, a scris:

„In anul 1923, L.B. Kamenev m-a luat, in luna decembrie, la Gorki, pentru a-i face un portret, sau mai degraba o schița, lui Lenin, ca pacient. Ne-a intampinat Nadejda Krupskaia. Ea a spus ca despre portret nici vorba nu poate fi. Intr-adevar, intr-un șezlong, invelit intr-o plapuma, era un om care se uita prin noi, cu un zambet stramb de copil neajutorat, cazut in copilarie, și putea servi doar ca model pentru a ilustra boala lui teribila, nu pentru un portret”.

Krupskaia a incercat sa reconstruiasca de la zero abilitatea lui nu numai de a vorbi, dar, de asemenea, și de a scrie. Primele cuvinte inșirate de Lenin, cu ajutorul soției lui, au fost „mama” și „tata”.

Așa cum arata ulterior autopsia, creierul lui Lenin era afectat de boala intr-o asemenea masura, incat mulți experți erau uimiți cum de mai putea sa comunice chiar și elementar. Comisarul de la sanatate, Semașko a susținut ca scleroza vasculara a fost atat de puternica incat, la autopsie, au putut ciocani in creier cu o penseta metalica la fel ca intr-o piatra.

Artistul Iuri Annenkov, caruia i s-a incredințat alegerea de fotografii și desene pentru ilustrarea de carți dedicate lui Lenin, la Institutul „V.I. Lenin”, i-a vazut creierul intr-un borcan de sticla.

„Acolo zacea creierul lui Lenin in alcool… o emisfera era sanatoasa și plina, cu convoluțiuni distincte; alta, ca și cum atarna de un șiret – boțita, mototolita, increțita și nu mai mare decat o nuca”.

In al doilea capitol al Apocalipsei citim: „Iar ingerului Bisericii din Pergam scrie-i … Știu unde salașluiești, unde este scaunul Satanei”. In orice ghid din Berlin, se menționa ca, din 1914, in unul din muzeele din Berlin, se afla altarul Pergamon. El a fost descoperit de arheologii germani și mutat in centrul Germaniei naziste. Dar povestea despre tronul Satanei nu se termina cu aceasta. Ziarul suedez „Svenska Dagbladet”, la 27 ianuarie 1948, relata urmatoarele: „Armata Roșie a ocupat Berlinul și altarul din Berlin a fost mutat la Moscova”. Este ciudat faptul ca, o lunga perioada de timp, altarul Pergamon nu a fost expus in nici unul dintre muzeele sovietice. De ce a fost necesar sa fie mutat la Moscova?

Arhitectul Alexandr Șciusev, care a construit in 1924 mausoleul lui Lenin, a luat ca baza proiectul acestei pietre funerare, altarul Pergamon. Din afara, mausoleul a fost inalțat pe principiul construirii templelor antice babiloniene, dintre care cel mai faimos este Turnul Babel, menționat in Biblie. In cartea proorocului Daniel, scrisa in secolul VII i.Hr., se spune: „Atunci era un idol la babilonieni, numit Baal”. Nu este o coincidența semnificativa faptul ca inițialele lui Lenin se afla inscrise pe tronul lui Satana (in l. rusa, numele „Baal” se traduce si ca „Vil”, adica acronimul lui Vladimir Ilici Lenin – n.t.)?

Pana astazi mumia lui Baal (V.I.L.) se afla acolo, in interiorul pentagramei. Arheologia bisericeasca marturisește: „Evreii vechi, respingandu-l pe Moise și credința in adevaratul Dumnezeu, au topit in aur nu doar un vițel, dar steaua Remfan” – o stea cu cinci colțuri, care este un atribut permanent al cultului satanic. Sataniștii o numesc sigiliul lui Lucifer.

Mii de cetațeni sovietici stau in fiecare zi sa la coada pentru a vizita acest templu al Satanei, care este mumia lui Lenin. Liderii statelor i-au adus onoruri lui Lenin, care se odihnește intre pereții monumentul ridicat lui Satan. Nu trece o zi ca acest loc sa nu fie decorat cu flori, in timp ce bisericile creștine din aceeași Piața Roșie din Moscova, timp de decenii au fost transformate in muzee lipsite de viața.

Atata timp cat Kremlinul va fi umbrit de stelele lui Lucifer, atata timp cat, in Piața Roșie, intr-o copie exacta a altarului lui Pergamon al lui Satan, se va afla mumia celui mai consecvent dintre marxiști, influența forțelor intunecate ale comunismului va persista.

Mausoleul lui Lenin din Piața Roșie

Originile răului – sau ce înseamnă Comunismul (fragment I/II). Lupta lui Lenin cu Dumnezeu

 
Lenin vorbind în Piața Roșie. Noiembrie 1917

Fragment din cartea „Originile răului. Taina comunismului”, autor: Volodskii I.O. Traducere și adaptare: Provita Media

Din cuprinsul cărții: Teoreticienii comunismului / Marx și Moses Hess. Adancurile satanice ale comunismului / Satanismul in familia Marx / Primii adepți ruși ai lui Marx / Esența satanica a marxismului / Lenin – primul „geniu” al practicilor satanice de distrugere / Calea lui Lenin spre putere prin teroare in masa / Bani pentru tradarea Rusiei și confiscarea puterii / Lenin intoarce datoriile Germaniei / Genocidul bolșevic al propriului popor / Lupta impotriva lui Dumnezeu – scopul vieții lui Lenin / „Moartea pacatoșilor este cumplita…” (Ps. 33) / Asasinarea Țarului Nicolae al II-lea și a familiei Sale / „Dupa roadele lor ii veți cunoaște…” (Matei 7,16) / Suferința poporului / Suferința Bisericii / Brutalitatea calailor / Omorarea ritualica a familiei țariste /Alegerea istorica a Rusiei

***

Probabil ați auzit aceste cuvinte: „Pe vremea comuniștilor se traia mai bine… Pe vremea comuniștilor nu exista un asemenea haos…”. Omului ii vine ușor sa priveasca trecutul prin romantism și sa-l prezinte in culori roz. In acest fel, in anumite zone, viața in comunism apare ca o eliberare de toate necazurile și temerile legate de viitor, iar comuniștilor le sunt incredințate conducerea unor regiuni intregi. Putem sa nu-i luam in serios, pentru ca și bolșevicii, inainte de Revoluția din 1917, nu erau luați prea in serios. Ce este comunismul? Nimeni nu știe in mod clar, daca, desigur, nu amintim de celebrele sloganuri vechi. Nici macar marxiștii nu-i cunosc adevarata sa natura, caci comunismul este cunoscut doar unui cerc restrans de inițiați.

Cum sa aflam ce este comunismul? „Pomul se cunoaște dupa roadele sale”. Sa analizam atunci faptele și evenimentele. Sa incepem cu lucrul cel mai important. Comunismul predica ateismul. Cu alte cuvinte, el neaga pe Dumnezeu, și despre asta iși aduce aminte oricine. Deci, comunismul este ateu. Iar cine a fost primul dintre atei, de asemenea, toți știu. Oamenii, care se identifica drept comuniști, se considera adepți ai acestor nelegiuiți, vrajmași ai lui Dumnezeu și ai omului, și, in consecința, sunt de asemenea atei. In lupta straveche dintre bine și rau pentru fiecare suflet, oamenii de buna voie se predau vrajmașului, de multe ori, fara sa-și dea seama. Inspaimantator! Ce este lumea in comparație cu un singur suflet! Intreaga lume este trecatoare și muritoare, doar sufletul este veșnic. Oamenii sunt in cautarea unei oarecare certitudini in viața actuala dificila. Dar nu cu orice preț!

***

In Rusia, ca nici intr-o alta țara, in secolul XX, a avut loc o confruntare intre Bine și Rau. Timp de șaptezeci de ani, din octombrie 1917, a avut loc o persecuție fara precedent a credinței, care a depașit chiar persecuția primelor secole ale creștinismului. Biserica Ortodoxa Rusa are o mulțime de martiri care și-au pastrat puritatea și taria credinței, chiar și in zilele incercarilor cele mai brutale. Cruzimea, manifestata fața de cler, depașește orice inchipuire.

***

Lupta lui Lenin cu Dumnezeu

Vladimir Ulianov a fost botezat la 16 (29) aprilie 1870. Tatal sau, Ilia Nikolaevici, era un om credincios. Cum s-a putut intampla ca fiul unui credincios, dintr-o data, sa o ia pe o cale anti-creștina? G.M. Krjijanovski a susținut ca Lenin i-ar fi povestit, „ca el deja din clasa a cincea, brusc, a terminat cu toate chestiunile religioase, și-a scos crucea și a aruncat-o la gunoi…”. Nu cumva se trezisera in el genele bunicului? Intr-un fel sau altul, dar Vladimir Ulianov s-a transformat intr-un apostat și a devenit in mod decisiv un dușman inverșunat al Bisericii Ortodoxe. Inca din 1905, in articolul „Socialismul și religia”, Lenin cere „sa se lupte cu intunericul religios”. Sub sloganul „Religia este opiu pentru popor”, Lenin, cu fanatismul sau, a educat la bolșevici ura fața de religie, in special, fața de creștinism. Activitațile sale erau indreptate impotriva Bisericii Ortodoxe Ruse și impotriva maselor de mai multe milioane de credincioși. Poziția sa este exprimata, cu toata sinceritatea, in urmatoarea afirmație:

„Orice idee religioasa, despre Dumnezeul drag, orice cochetare cu Dumnezeu este de o mizerie inexprimabila… cea mai periculoasa mizerie, boala cea mai grea”.

„Energia electrica va lua locul lui Dumnezeu, pentru țaran. Lasați-l pe țaran sa se roage la electricitate; el va simți astfel mai mult puterea guvernului central – decat pe cea cereasca”.

Așa vorbea Lenin, in conversație cu Miliutin și Krasin, cand discutau problema electrificarii.

Pierderea diferențelor dintre bine și rau i-a condus pe bolșevici la o totala permisivitate și faradelege in intreaga țara. Lupta impotriva lui Dumnezeu a fost adusa la rang de politica de stat. Lenin a proclamat sloganul „Bisericile și inchisorile sa le facem una cu pamantul” și incepe teroarea impotriva Bisericii.

Una dintre primele decizii ale lui Lenin dupa revoluția din octombrie se referea anume la Biserica. Prin asta a subliniat faptul ca el considera Biserica Ortodoxa Rusa drept inamicul sau principal. Deja la 26 octombrie 1917, pamanturile bisericești și manastirești au fost confiscate de catre stat. Lenin da instrucțiuni „sa se duca o teroare necruțatoare in masa impotriva popilor…”. La inițiativa sa, a fost interzisa activitatea Sinodului local.

Biserică folosită ca hambar. Anii 1920

Un act de vandalism crunt anti-religios al bolșevicilor a fost bombardarea Kremlinului – locul sfant al rușilor, in noiembrie 1917. Din punct de vedere militar, bombardarea nu era necesara deoarece cadeții, care ocupasera Kremlinul, il parasisera in toiul nopții.

In țara se organizeaza procese ale clerului, acesta este supus unei harțuiri și terori continue. In lupta sa impotriva religiei, Lenin nu era singur. In aceasta acțiune imunda erau implicați in mod activ colaboratorii sai cei mai apropiați: Sverdlov (Rosenfeld), Stalin (Djugoșvili) Troțki (Bronstein), Zinoviev (Apfelbaum), Kamenev (Rosenfeld), Dzerjinski (Rufin), Volodarski (Cohen), Yaroslavl (Gubelman) și mulți alții.

La 13 (26) octombrie, 1918, Patriarhul Moscovei și al intregii Rusii Tihon a trimis un mesaj Sovietului de Comisari ai Poporului, prin care determina poziția Bisericii Ortodoxe. In mesaj, in special, se sublinia:

„De un an intreg aveți puterea de stat in maini, dar raurile de sange varsat al fraților noștri, uciși fara mila la apelul vostru, striga la cer, și ne obliga sa va spunem cuvantul adevarului amar: țara noastra este cucerita, taiata, dezmembrata, și dați pentru ea tribut Germaniei aurul pe care nu voi l-ați adunat. Deși refuzați sa va aparați patria de dușmanii externi, cu toate acestea, recrutați permanent trupe. Impotriva cui le veți conduce? Ați divizat tot poporul in tabere care se lupta intre ele și l-ați aruncat intr-o lupta fratricida fara precedent. Iubirea intru Hristos ați inlocuit-o pe fața cu ura și, in loc de pace, ați aprins o dușmanie artificiala de clasa. Rusia nu avea nevoie sa incheie o pace rușinoasa cu inamicul din afara, ca voi, in cele din urma sa distrugeți pacea din interior. Sunt macelariți episcopi, preoți, calugari și calugarițe, cu nimic vinovați. Dar pentru voi nu este suficient ca ați manjit de sangele frațesc mainile poporului rus. La indemnul vostru, sunt pradate și luate cu forța pamanturi, case, conace, mori, fabrici, case, vite, jefuiți bani, haine, mobilier, imbracaminte. Momind oamenii intunecați și ignoranți cu ideea ca pot avea bunuri cu ușurința și fara pedeapsa, i-ați incețoșat și le-ați amuțit conștiința pacatului. Unde este libertatea de exprimare și a presei, unde este libertatea bisericii de a predica?

… In special, este dureroasa și cruda incalcarea libertații de credința. … Ați pus mana pe proprietatea bisericii, adunata timp de generații de credincioși, și nu v-ați gandit deloc ca incalcați voința lor de dupa moarte. Ați inchis o serie de manastiri și biserici, fara nici un motiv și vreo rațiune. Ați inchis accesul in Kremlin – aceasta moștenire sfanta a tuturor oamenilor credincioși.

… Da, trecem printr-un moment groaznic al conducerii voastre, care pentru o lunga perioada de timp nu se va șterge din sufletul oamenilor, umbrind in sufletul lor chipul lui Dumnezeu și pecetluindu-l pe cel al fiarei…

Dar acum, pentru voi cei care folosesc puterea pentru a-i urmari pe cei apropiați, pentru a-i extermina pe cei nevinovați, ne extindem Cuvantul Nostru de indemn … indreptați-va nu spre distrugerea, ci spre construirea legii și ordinii publice, lasați poporul sa se opreasca din razboiul fratricid. Altfel, se va cere de la fiecare sange pentru sangele varsat de voi (Luca. XI, 51), și toți cei ce scot sabia, de sabie vor pieri (Matei. XXVI, 52). ”

„Atac fara compromisuri asupra popilor reacționari”

Bolșevicii s-au angajat in decapitarea Bisericii Ortodoxe și Patriarhul Tihon a fost declarat dușman al poporului.

Sute și mii de biserici și monumente, construite in orașele din Rusia pana in 1917, au fost demolate dupa instrucțiunile personale ale lui Lenin. In fosta arhiva de partid a Comitetului Central al PCUS exista o decizie speciala adoptata de Sovietul Comisarilor Poporului din 4 (17) ianuarie. Era vorba despre rechiziția lacașurilor Lavrei Alexandro-Nevskaya. In aceeași ședința, s-a adoptat o rezoluție cu privire la rechiziția proprietații bisericilor din Kremlin. Lenin trece la un „atac fara compromisuri asupra popilor reacționari”. La 20 ianuarie (2 februarie) 1918, el a semnat „Decretul Sovietului Comisarilor Poporului de separare a statului și școlii de biserica”. In acest decret se sublinia: „Nici o biserica sau societate religioasa nu are dreptul de a deține o proprietate. Ele nu au drepturi de persoane juridice”.

In plus, in decret se afirma: „Toate bunurile existente in Rusia, ce aparțin societaților ecleziastice și religioase sunt declarate proprietate naționala”, cu alte cuvinte, sunt confiscate. Aceasta decizie a fost o directiva pentru autoritațile locale sa procedeze imediat la jaf. Fanaticii revoluționari au atacat biserici și lacașuri sfinte, au inceput persecuția clerului. Jaful bolșevicilor a atins proporții fara precedent. In paralel cu jaful a avut loc un proces de distrugere barbar al bisericilor și lacașurilor sfinte. Au dat foc icoanelor și obiectelor bisericești.

In 1917, in Rusia existau aproximativ 78 de mii de biserici și lacașuri sfinte. In Moscova erau 568 de biserici și 42 de capele. Din acest numar, de-a lungul anilor puterii sovietice, marea majoritate a catedralelor, bisericilor și manastirilor au fost distruse, inchise și desfigurate.

Bolșevicii au aruncat in aer și apoi au facut una cu pamantul un monument magnific și unic al culturii și arhitecturii ruse – Catedrala lui Iisus Hristos Mantuitorul, construita din donații publice pentru a comemora victoriei Rusiei asupra armatei lui Napoleon. Mai tarziu a fost demolata și Catedrala Maicii Domnului din Kazan din Piața Roșie, construita in 1636, in cinstea victoriei miliției poporului, condusa de Minin și Pojarski asupra invadatorilor, inclusiv și Capela Maicii Domnului Ivireana (gruzina) din pasajul istoric. Multe biserici au fost transformate de bolșevici in cluburi. Le transformau și in ateliere, in depozite și chiar in grajduri, cocini și garaje.

Mai tarziu, „cauza lui Lenin” a fost continuata de Hrușciov. Cu participarea sa activa, in anii 1960-1964, in țara au fost inchise 20 de mii de biserici, 69 de manastiri, unde existau 30.000 de clerici. In timpul Brejnev, s-au inchis inca 8.000 de biserici și 18 manastiri, unde se aflau aproximativ 10.000 de clerici.

Bolșevicii au ajuns la un asemenea sacrilegiu, incat in Biserica Nașterii Maicii Domnului din Moscova, unde sunt ingropați eroii bataliei de la Kulikovo, calugarii Peresvet și Osleaba, au instalat o stație de compresoare a fabricii „Dinamo”.

La 30 mai 1919, Lenin a scris intr-o nota catre Orgbiuro al Comitetului Central despre necesitatea expulzarii din Partidul Comunist a credincioșilor. El cere sa se retraga din vanzare „carțile spirituale și sa fie oferite catre Glavbum (Direcția Centrala a Industriei de Hartie), ca maculatura.” Guvernul bolșevic a interzis producția de clopote.

La inceputul anilor 1920, in documentele de partid a aparut un slogan anti-religios și mai monstruos: „Un cap de popa pentru noi inseamna un butuc pe care se ascut țepușele comuniste”.

De la inceputul anului 1922, a inceput o noua etapa in jefuirea bisericilor și lacașurilor de cult. Cea mai mare activitate in aceasta munca mizerabila și imorala a desfașurat-o colaboratorul lui Lenin, Leon Troțkii. Sub masca ajutorului pentru infometați, el devine inițiatorul rezoluției privind confiscarea obiectelor de valoare și podoabelor bisericești. „Instrucțiunile privind lichidarea proprietaților bisericești” au fost elaborate de catre soția lui, N. Sedova, care a condus Departamentul pentru muzee și protejarea monumentelor și Direcția centrala a instituțiilor științifice, științifico-artistice și muzeale din cadrul Comisariatului Popular pentru educație.

„Fondul secret” despre Lenin al fostei arhive a Institutului marxism-leninismului de pe langa Comitetul Central al PCUS conținea 3.724 de materiale documentare nepublicate. Printre acestea – documente care provoaca groaza.

Iata o nota a comisarului poporului al Comerțului Exterior, Leonid Krasin, din data de 10 martie 1922, adresata lui Lenin. In ea, comisarul bolșevic justifica necesitatea crearii unui sindicat peste hotare de vanzare a bijuteriilor rechiziționate din biserici și catedrale. Dupa ce a citit memoriul, Lenin a scris o rezoluție:

„… Tov. Troțki! Va rog sa citiți și sa mi-o trimiteți inapoi. Oare sa elaboram directivele cu privire la acest lucru in Biroul Politic? (Datele despre numarul bisericilor „curațate” sper ca le-ați obținut?) Va salut! Lenin”.

Din raspunsul lui Troțki:

„… Retragerea valorilor se va produce, aproximativ, la momentul Congresului Partidului. Daca la Moscova, totul merge bine, atunci problema va fi rezolvata de la sine in provincie. In același timp, se duce munca de pregatire in Petrograd. … Activitatea principala pana acum a fost de a retrage (valorile) din manastiri, muzee, tezaure, și așa mai departe. In acest sens, captura e dintre cele mai mari, iar munca este departe de a fi terminata. 12 / III-1922 al Dvs., Troțki”.

Bolșevicii au creat foametea ca să poată jefui bisericile spre propriul folos politic

Despre teroarea cea mai cruda și mai hidoasa, organizata de Lenin impotriva clerului și a Bisericii Ortodoxe Ruse, dau marturie fragmente de mai jos dintr-un document scris de Lenin, la 19 martie 1922:

„Pentru tovarașul Molotov, pentru membrii Biroului Politic. Strict confidențial. Va rugam sa nu faceți copii in nici un caz… Lenin.

Anume acum și numai acum, cand in unele zone ale foametei se mananca oamenii intre ei și pe drumuri zac sute, daca nu mii de cadavre, putem (și, prin urmare, trebuie) sa purcedem la confiscarea valorilor bisericii cu cea mai salbatica și nemiloasa energie, sa nu ne oprim in fața nici unei rezistențe de orice fel. Cu orice preț, trebuie sa confiscam proprietațile bisericești cu forța cea mai mare și in cel mai rapid mod prin care putem asigura un fond de cateva sute de milioane de ruble in aur. … Și putem face acest lucru cu succes doar acum. Toate considerațiile indica faptul ca mai tarziu nu vom putea face, deoarece nici un alt moment, cu excepția foametei disperate, nu va oferi aceasta stare de spirit maselor largi țaranești, care sa ne furnizeze vreodata simpatia maselor, sau cel puțin sa ne asigure neutralizarea acestor mase…

Cu cat mai mulți reprezentanți ai burgheziei reacționare și ai clerului reacționar vom reuși sa impușcam, cu atat mai bine. Este necesar chiar acum sa invațam publicul astfel incat, pentru cateva decenii, nici sa nu indrazneasca sa se gandeasca la rezistență… Lenin.”

Astfel, foametea creata de bolșevici in mod artificial a fost folosita ca un fundal potrivit pentru jefuirea banditeasca a bisericilor și obiectelor sfinte ale Bisericii Ortodoxe, urmata de trimiterea prazii in strainatate. Aceasta scrisoare revoltatoare indica o ura cu adevarat satanica a lui Lenin impotriva lui Dumnezeu, impotriva Bisericii lui Hristos.

Pe baza instrucțiunilor lui Lenin au fost confiscate bunurile Manastirii Patimilor și din Catedrala Iisus Hristos Mantuitorul din Moscova. A fost pradata și Lavra Alexandro-Nevskaya. Bandiții au mers dupa prada și la Manastirea Novodevicii. Ziarul „Petrogradskaya Pravda” (Adevarul de Petrograd), la 5 mai, anul 1922, publica cu cinism despre aceasta campanie:

„… s-au confiscat un total de 30 de puduri (1 pud = 16,38 kg n.t.). Valoarea principala este reprezentata de doua veșminte, impanzite cu briliante. Pe o singura icoana existau 151 de diamante, dintre care 31 sunt mari … in plus, veșmantul era acoperit de șiruri de perle și o mulțime de diamante mici. Pe o alta icoana, erau 73 de diamante … 17 rubine, 28 smaralde, 22 perle. O mare valoare … o reprezinta coronițele icoanelor, acoperite aproape in intregime cu pietre… Astfel, valoarea bunurilor din Manastirea Novodevicii este de aproximativ o suta miliarde de ruble”.

A existat o asemenea campanie și asupra Catedralei „Sf. Isaac”. Rezultatul acestei campanii este descris in același ziar, pe 22 mai:

„La 18 mai, se trece la confiscarea de obiecte de valoare de la Catedrala Sf. Isaac. Valorile ridicate luate cu 2 camioane ….”.

Arhiva de Stat de filme și fotodocumente din Krasnogorsk a conservat filme, care descriu acțiunile de jaf ale bolșevicilor. Nici o biserica și nici o manastire rusa nu a scapat de aceasta soarta.

Operațiunea de jefuire a proprietaților Bisericii din mai 1922 a dat in mainile guvernului sovietic o suma astronomica. Aceasta depașea de o suta de ori valoarea bugetului anual al țarii. Si, cu toate acestea, populația din regiunea Volgai pierea in mari suferințe. Din cei 32 de milioane de oameni care alcatuiau populația din zonele afectate de seceta din regiunea Volga, au fost supuși foametei peste 20 de milioane de oameni.

Valorile pradate din biserici și catedrale de guvernul bolșevic erau duse in strainatate, aparent pentru achiziționarea de cereale pentru populația infometata. De fapt, painea in țara era, dar și aceasta pleca in strainatate.

Cu toate acestea, jaful bisericilor și lacașurilor sfinte nu erau suficiente pentru vrajmașii lui Dumnezeu. La inceputul lunii ianuarie 1919, in mijlocul razboiului civil, Lenin da instrucțiuni pentru a efectua o acțiune fara precedent. Pentru prima data in istoria Bisericii Ortodoxe Ruse a fost comis un sacrilegiu de neimaginat – in manastiri și biserici sunt deschise in mod public moaștele sfinților. Un astfel abuz asupra sentimentelor credincioșilor nu mai este cunoscut in istorie.

La 28 ianuarie 1919, la ora 4 ziua, s-a deschis racla monahului Tihon din Manastirea Maicii Domnului, din orașul Zadonsk, provincia Voronej. La 8 februarie, ora 4 și 15 minute, s-a deschis racla Sf. Mitrofan de la Manastirea Mitrofanovskii din Voronej.

Lenin a indraznit sa deschida și racla Sfantului Serghie de Radonej (1321-1391), fondatorul și starețul Manastirii Sfintei Treimi, care l-a binecuvantat prințul Dmitri Donskoi, inainte de batalia de la Kulikovo, in 1380.

Deschiderea raclei stravechi cu moaștele Sfantului Parinte Serghie a fost facuta de bolșevici, la 11 aprilie 1919, iar Lenin a cerut sa-i se dea fotografiile facute in timpul deschiderii.

Bonci-Bruevici a scris: „Personal, i-am aratat fotografii facute de pe peliculele filmelor …. și el a fost foarte mulțumit de ele”.

De la data de 1 februarie 1919 și pana la 28 septembrie 1920, au fost comise 63 de asemenea deschideri de racle. Actele de sacrilegiu ale bolșevicilor nu au incetat nici in anii urmatori.

La 12 mai 1922, la Catedrala Sfanta Treime de la Lavra Alexandro-Nevskaya din Sankt Petersburg a fost deschisa racla legendarului cneaz sfant Alexandr Nevskii.

„Popilor sa li se aplice pedeapsa cu moartea”

Lenin grabea judecarea clerului superior. La inițiativa sa, in mai 1922 Biroul Politic decide:

„Sa se dea o directiva Tribunalului din Moscova:

  1. Tihon sa fie deferit imediat instanței.
    2. Popilor sa li se aplice pedeapsa cu moartea”.

In conformitate cu decizia de la Moscova, s-a decis in instanța de judecata, condamnarea, la 8 mai, a 11 clerici și laici la moarte. Preoții H. Nadejdin, V. Sokolov, M. Teleghin, Tihomirov, Zaozerskii au completat lista pe care se aflau mai multe mii de victime nevinovate.

La indicațiile lui Lenin, la 4 mai 1922, Patriarhul Tihon a fost adus in fața justiției. El a fost „prelucrat”, la fel ca și restul clericilor. Interogatorii interminabile, amenințari, presiuni, promisiuni…

Patriarhul Tihon în noiembrie 1917. A fost canonizat ulterior

Eliberarea Patriarhului din inchisoare a fost memorata de martori oculari:

„O mulțime de mii de oameni a inundat intreaga zona din jurul inchisorii. In departare, se afla echipajul. Un detașament mare de cekiști formau un coridor de la porțile inchisorii pentru echipaj, imparțind mulțimea in doua parți. Dupa o lunga așteptare, s-au deschis porțile, și a aparut Patriarhul. Parul lung gri zbarlit, barba incalcita, cu ochii adanciți pe fața trasa, cu o mantie soldațeasca mizerabila, purtata pe pielea goala. Patriarhul era desculț. Mulțimea de mai multe mii de oameni, șocata, toți, ca un singur trup, au cazut in genunchi și s-au inchinat. Patriarhul mergea incet spre echipaj, cu ambele maini binecuvantand mulțimea, iar lacrimile ii curgeau pe fața lui epuizata. Și așa de mare a fost puterea momentului, incat capetele garzilor, pentru o clipa, au cazut reverențios in fața suferindului”.

Distrus de inchisoare, Patriarhul Tihon a murit la 26 martie anul 1925.

Potrivit martorilor oculari:„… La funeraliile Preafericitului Patriarh al Moscovei și al intregii Rusii Tihon au venit mai mulți oameni decat la funeraliile liderului proletariatului lumii Lenin. Zi și noapte, fara intrerupere, oamenii veneau sa-și ia ramas bun de la Patriarh. In timpul primei zile, potrivit unor zvonuri, s-au vandut 60.000 de lumanari. Șirul oamenilor veniți sa-și ia ramas bun se intindea pe distanța de o versta (1 versta = 1,067 km) …”.

In anii 1917-1922, au cazut victime terorii bolșevice mai mulți ierarhi importanți ai Bisericii Ortodoxe Ruse.

La 15 iunie 1918, unul dintre primii martiri a fost episcopul de Tobolsk și Siberia Ghermoghen. Fanaticii bolșevici l-au inecat, aruncandu-l in apa de pe un vapor.

In noaptea de 25 spre 26 ianuarie 1920, la Lavra Kiev-Peciorskaya, bolșevicii l-au ucis mișelește pe Mitropolitul Vladimir al Kievului. Potrivit martorilor:

Mitropolitul Vladimir Bogoyavlensky al Kievului. Canonizat în 1998 de Biserica Ortodoxă Rusă

„La 23 ianuarie seara, bolșevicii au ocupat Lavra. Asasinii l-au condus pe mitropolit in dormitor. Acolo mitropolitul a fost torturat și s-a incercat strangularea lui. La locul de execuție, la poarta Lavrei, mitropolitul a fost adus cu o mașina. … Mitropolitul a spus: «Vreți sa ma impușcați aici?» Unul dintre calai a spus: «Doar n-o sa ne mai ceremonim?» Apoi, Mitropolitul a cerut permisiunea sa se roage lui Dumnezeu, la care a venit raspunsul: «Cat mai repede posibil» Ridicandu-și mainile spre cer, mitropolitul s-a rugat cu voce tare: «Doamne, iarta-mi pacatele mele cele cu voie și fara de voie și primește duhul meu cu pace». Apoi i-a binecuvantat pe ambii sai ucigași cu mainile sale, spunand: «Domnul sa va ierte!» In acel moment, au fost trase focuri de arma, iar mitropolitul a cazut, acoperit de sange. Ucigașii au ridicat atunci trupul mitropolitului in baionete. Fața parintelui era strapunsa in diferite locuri de baionete și de gloanțe. In piept, se casca o gaura imensa de la un glonte exploziv, care sangera. Mai multe coaste erau rupte. Spatele era strapuns cu baioneta și impușcat. Ceafa injunghiata de asemenea cu lovituri de baioneta. … Cand pr. Antim a ridicat trupul mitropolitului, au alergat la el o duzina de soldați și muncitori și au inceput sa-și bata joc de mitropolitul impușcat și nu l-au lasat sa-i duca trupul: «Inca mai vreți sa-l inmormantați – aruncați-l in șanț!» Cand trupul mitropolitului a fost dus de acolo, femei evlavioase l-au plans, se rugau și spuneau: «Martir și mucenic, Dumnezeu sa-l odihneasca!».”

Dupa asta, in toata țara, s-a rostogolit un val de teroare sangeroasa, arestari și execuții. Pana la mijlocul anului 1922, in legatura cu confiscarea proprietaților bisericești au avut loc 231 de procese. In boxa acuzaților au ajuns 732 de oameni, mulți dintre care au fost condamnați la moarte.

La 12 august, la Petrograd, a fost impușcat Mitropolitul Veniamin de Petrograd. In cuvantul sau de incheiere, care i s-a acordat in ajunul procesului, el a spus:

„Despre mine? Ce pot sa spun despre mine insumi? Este doar un singur lucru… Nu cunosc ce verdict veți pronunța – sa mor sau sa traiesc, dar indiferent de ce veți declara – cu aceeași venerație ma voi intoarce la suferința, imi voi face semnul crucii și voi spune: Slava Ție, Doamne Dumnezeule, pentru tot … ”.

Procesul mitropolitului Veniamin (canonizat ca Sf. Veniamin de Petrograd)

Procesul Mitropolitului Veniamin a fost o infrangere morala a bolșevicilor. Pe langa acest mitropolit, au mai existat alte trei nume de „condamnați la moarte”: Arhimandritul Serghie (Șein), profesorul Novițkii, președintele Direcției societaților eparhiilor unite din Petrograd, și avocatul Ioan Kovșarov.

Cel mai batran episcop Serafim (Ciceagov) Mitropolit al Sankt-Petersburgului, incepand cu 1921, a fost supus arestarilor constante și deportarilor. La 30 noiembrie 1937, pe batranul episcop bolnav l-au arestat din nou. Din cauza hidropiziei, el nu mai putea merge, iar cekiștii au trebuit sa cheme o ambulanța sa-l ia pe o targa la inchisoarea Taganka. In ciuda slabiciunii fizice, la inchisoare, episcopul a dat dovada de tarie morala și curaj: la interogatorii nu a dat nici un nume și a pledat nevinovat. La 11 decembrie 1937, la varsta de optzeci și unu de ani, el a primit coroana martiriului. Dumnezeu știe cum a fost adus acest om in varsta la Butovo și acolo a murit. La 23 februarie 1997, Sinodul Episcopilor Bisericii Ortodoxe Ruse l-a canonizat pe episcopul Serafim.

Mucenicul Fadei, Arhiepiscopul de Tver, dupa multe suferințe și umilințe, la 31 decembrie 1937, a fost inecat intr-o groapa de canalizare.

La 10 decembrie 1937, a primit cununa muceniciei starețul Sfintei Treimi Sf. Serghie, arhimandritul de 79 de ani Kronid (Liubimov). In timpul interogatoriilor, epuizat, aproape orb arhimandritul Kronid s-a comportat fara teama. La propunerea anchetatorului de a „da marturie veridica despre activitațile sale contra-revoluționare”, arhimandritul Kronid a raspuns: „Eu sunt, dupa convingerile mele, monarhist, așa am fost pana in prezent, și in același spirit am educat calugarii, sa fie adepții Bisericii Ortodoxe Adevarate”. La a treia cerere a anchetatorului de a numi „pe cei care gandesc ca el”, starețul a refuzat sa raspunda. Ultimul stareț al manastirii și inca zece oameni care erau impreuna cu el au fost condamnați la moarte și executați la Butovo.

Cu puțin timp inainte de ultima sa arestare, Mitropolitul Serafim (Ciceagov) a spus: „Biserica Ortodoxa trece printr-o perioada de incercari… Acum, mulți oameni sufera pentru credința lor, dar aceasta inseamna aurul care se purifica in creuzetul incercarilor spirituale. Dupa aceea vor fi atat de mulți martiri care au suferit pentru credința lor in Hristos, cat de mulți nu-și amintește intreaga istorie a creștinismului”.

In Rusia, ca nici intr-o alta țara, in secolul XX, a avut loc o confruntare intre Bine și Rau. Timp de șaptezeci de ani, din octombrie 1917, a avut loc o persecuție fara precedent a credinței, care a depașit chiar persecuția primelor secole ale creștinismului. Biserica Ortodoxa Rusa are o mulțime de martiri care și-au pastrat puritatea și taria credinței, chiar și in zilele incercarilor cele mai brutale. Cruzimea, manifestata fața de cler, depașește orice inchipuire. Ei au fost arestați, torturați brutal, inecați in gauri sapate in gheața raurilor și in fantani, au fost aruncați in foc, otraviți, ingropați de vii, inecați in toalete publice, taiați cu ferestraul, crucificați, li s-a jupuit pielea de pe maini și picioare…

Țara s-a acoperit de o rețea de lagare de concentrare. Belomorkanal a devenit mormantul a zeci de mii de prizonieri in anii 1931-1933.

Pierderi umane deosebit de mari, in special, a suferit Biserica Ortodoxa in momentul confiscarii proprietaților bisericești. Pe parcursul acestei perioade, a fost impușcați aproximativ 8.100 de preoți și calugari. Au fost arestați, deportați și executați nu mai puțin de 20 de mii.

Pana in 1929, existau doar 4 episcopi in funcție, conduși de mitropolitul Serghie.

Lupta impotriva lui Dumnezeu a fost scopul vieții lui Lenin. El a continuat aceasta lupta pana la moarte. In ciuda atacului sever al bolii, care a dus la o paralizie parțiala a mainii drepte și a piciorului drept și la tulburari de vorbire, la 13 octombrie 1922, inițiaza rezoluția Comitetului Central „Cu privire la constituirea Comisiei de propaganda anti-religioasa”.

Obiectivele acestor reglementari și masuri punitive au fost destul de clare pentru contemporani. Unul dintre ei – Lordul Kerzon – a spus ca „persecuția și execuțiile fac parte dintr-o campanie conștienta intreprinsa de guvernul sovietic cu scopul determinat de distrugere a oricarei religii in Rusia și sa o inlocuiasca cu ateismul”.

http://www.culturavietii.ro/2017/05/02/originile-raului-sau-ce-inseamna-comunismul-iii/?utm_source=feedbu

https://ardeleanlogos.wordpress.com/ateism/originile-raului-sau-ce-inseamna-comunismul-fragment-iii-lupta-lui-lenin-cu-dumnezeu/

Nici McDonald’s nu suportă CRUCEA. În reclamele pentru Cupa Mondială din Rusia, concernul american a eliminat crucile de pe celebra Catedrală Sfântul Vasile din Moscova

Gigantul din industria alimentară McDonald’s a realizat postere de prezentare a Cupei Mondiale din Rusia din care a eliminat crucile  monumentelor reprezentate în imagini.

Astfel, celebra catedrală ortodoxă Sfântul Vasile, unul dintre simbolurile Moscovei, a fost portretizată de McDonald’s fără crucile de pe turle. Într-o altă imagine, locul bisericilor a fost luat de niște cornete de înghețată.
Imaginile au fost realizate de agenția braziliană DPZ&T, iar McDonald’s este „restaurantul oficial al Cupei Mondiale”, fiind partener oficial al FIFA, informează Designtaxi.
Retailerul german Lidl a stârnit o furtună în Europa după ce a eliminat crucile de pe cupolele albastre ale unor biserici prezente pe ambalajele unui iaurt grecesc.
În urma protestelor vehemente ale cetățenilor și ale Bisericii, Lidl a anunțat că va îndrepta eroarea și va repune crucea pe respectivele ambalaje.
Tot Lidl a eliminat crucea de pe afișele care prezentau un simbol al orașului italian Dolceaqua. În urma protestelor italienilor, cei de la Lidl au afirmat că a fost doar o eroare și nu o strategie de marketing.

COPIII ŞI SOCIETATEA

6-img_20171111_1112445-e1510837743147

80.000 de copii au cel puţin un părinte plecat în străinătate. Mariana Câmpeanu: „Din 2012 ne preocupă acest aspect”

De adevarul.ro | adevarul.ro – 23 de ore în urmă

80.000 de copii au cel puţin un părinte plecat în străinătate. Mariana Câmpeanu: „Din 2012 ne preocupă acest aspect”
Vizualizare foto80.000 de copii au cel puţin un părinte plecat în străinătate. Mariana Câmpeanu: „Din 2012 ne preocupă …

Nu mai puţin de 80.000 de copii au cel puţin un părinte plecat la muncă în străinătate, potrivit ministrului Muncii, Mariana Câmpeanu, care a catalogat cifra ca fiind foarte mare. „Încă din 2012 ne preocupă acest aspect”, a completat oficialul.

Potrivit acesteia, în Legea de protecţie a copilului au fost făcute o serie de modificări, astfel încât un părinte să nu mai poată pleca în străinătate fără a anunţa cui lasă copilul în grijă, asistenţii sociali fiind nevoiţi să verifice aceste declaraţii.

Ministrul Muncii a recunoscut că încă mai sunt copii abandonaţi, dar aceştia intră într-o altă formă de supraveghere şi îngrijire. „Am introdus şi în şcoli obligativitatea acordării de consiliere pentru aceşti copii, iar autorităţile locale trebuie să îşi crească atribuţiile în acest domeniu”, a mai spus Mariana Câmpeanu la un post de televiziune.

În cadrul Ministerului se lucrează la o strategie pentru copii, menită să le asigure acestora un standard de viaţă minim şi să reprezinte şi o formă de a suplini alocaţia care este foarte mică şi foarte greu de mărit per ansamblu.

„Trebuie să dezvoltăm domeniul de servicii pentru copii. Indemnizaţia pentru copii este înfiorător de mică”, a explicat Câmpeanu. Ministrul Muncii susţine, în continuare, acordarea de alocaţii diferenţiat pentru copii, în funcţie de venitul părinţilor.

Mai multe ştiri pe aceeaşi temă:

Depresia şi gândurile suicidale, principalele probleme ale copiilor. Mamele, în topul abuzatorilor

Aproape jumătate dintre cazurile semnalate anul trecut la Telefonul Copilului, care au necesitat intervenţia autorităţilor, au vizat abuzul asupra copilului, în fiecare zi fiind înregistrate până la şapte astfel de cazuri. Concret, la Telefonul Copilului, în anul 2013 au fost înregistrate 106.885 de apeluri, iar 5.039 dintre cazuri au necesitat consilierea şi monitorizarea continuă a specialiştilor, dar şi intervenţia instituţiilor abilitate.

Directorul Asociaţiei Telefonul Copilului: „Pentru că nimeni nu-i ascultă acasă, la noi sună unii copii care nu vor decât să ne recite poezia învăţată”

Peste 50.000 de apeluri au fost înregistrate în România în primele şase luni din 2013 la Telefonul Copilului 116 111, iar din ce în ce mai multe vizează consilierea psihologică, o nevoie resimţită atât de copii, cât şi de părinţi. Specialiştii prezenţi în studioul Adevărul Live au discutat joi, de la ora 11, despre „generaţia însingurată“.

Depresia şi gândurile suicidale, principalele motive pentru care cei mici apelează Asociaţia Telefonul Copilului

Peste 50.000 de apeluri au fost înregistrate în primele şase luni din an la asociaţia Telefonul Copilului, mai multe decât în perioada similară a anului trecut. Potrivit organizaţiei, în cazul a peste 2.500 de apeluri a fost necesară intervenţia instituţiilor abilitate, pe de-o parte, iar pe de altă parte consilierea şi monitorizarea continuă a specialiştilor Asociaţiei Telefonul Copilului.

Lupta împotriva hărţuirii elevilor în şcoli, prioritate naţională în SUA

Agresiunea manifestată în şcoli, între elevi, este unul dintre principalii vectori ai creşterii numărului de sinucideri în rândul adolescenţilor. Fenomenul care a luat amploare în SUA a determinat administraţia Barack Obama să intervină printr-o campanie naţională împotriva hărţuirii copiilor în şcoli, adresată de această dată părinţilor, relatează Huffington Post.

Reguli pentru „ căpşunarii” care-şi lasă copiii de capul lor. Ce prevede noua Lege pentru Protecţia Copilului

Camera Deputaţilor a aprobat noua lege pentru protecţia copilului ce va fi publicată în Monitorul Oficial zilele următoare. Aceasta prevede printre altele ca părinţii care  pleacă la muncă în străinătate să anunţe autorităţile cu 40 de zile înainte şi să desemneze un tutore pentru cei mici.

Prima analiză a sistemului public de protecţie a copilului relevă deficienţe de personal şi de cheltuire a banilor alocaţi

Primul recensământ al sistemului instituţional public, naţional şi local, al serviciilor pentru protecţia copilului în România, realizat într-un proiect european al Ministerului Muncii în parteneriat cu Fundaţia SERA România, arată că încă există probleme la nivelul direcţiilor de asistenţă socială din ţară: personal redus, diferenţe majore de costuri pentru aceleaşi servicii, evaluări ale angajaţilor pe hârtie, dar şi fonduri insuficiente.

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole/copiii-si-societatea/

Convorbiri cu Regele: „Mi-am recăpătat liniştea, înţelegând că istoria se află în mâna lui Dumnezeu, nu în mâna muritorilor”

„Mi-am recăpătat liniştea, înţelegând că istoria se află în mâna lui Dumnezeu, nu în mâna muritorilor”

„Prin 1954-1955 am băgat de seamă că în mine e pe cale să se schimbe ceva, dar nu în bine. Devenisem morocănos, necomunicativ, parcă pierdeam în fiecare zi câte ceva din fireasca bucurie de a fi a omului. Văzusem destui inşi acrindu-se, şi m-am temut să nu mi se întâmple şi mie aşa ceva, să devin şi eu certăreţ, să mă iau şi eu cu ai mei şi cu străinii la harţă din cine ştie ce mărunţiş, ca omul când nu mai vede capătul necazurilor lui. În fine. Starea mea sufletească nu era deloc bună. Simţeam că trebuie să fac ceva pentru ieşirea noastră din impas, dar ce anume nu ştiam. Gândul la ţară nu-mi dădea pace, şi nici n-avea cum să-mi dea pace. Chiar dacă era chinuitor, el era gândul meu bun. Ceea ce-mi făcea suferinţa de nesuportat era că, oricui aş fi vorbit despre soarta României, vorbele mele se izbeau de un neinteres total. (…) Observând deci cât de mult îmi lipseşte ţara cu oamenii ei, am constatat că lipsa aceasta nu e singura. Îmi lipsea chiar puterea de-a pune în aplicare în viaţa de toate zilele a ceea ce Iisus a încercat să facă în timpurile lui. vezi atâţia oameni care se duc la biserică, se bat în piept, îşi fac mea culpa, dovedind astfel că sunt conştienţi de slăbiciunile lor, pe urmă ies din biserică şi continuă să trăiască la fel ca înainte. E ceva grav. Cei care spun că se bizuie pe Dumnezeu e ca şi cum nu l-ar lăsa pe Dumnezeu să se apropie de ei şi să le facă viaţa mai uşoară.

Despre credinţa în Dumnezeu se spune că înmoaie inimile şi caracterele, le face slabe şi le pune, într-un fel, la dispoziţia oamenilor mai puternici. Nu e aşa, nu e adevărat decât, poate, dacă ea, credinţa omului, nu este unită cu fapta. Dacă este unită cu fapta, credinţa noastră ne întăreşte, se face scut în faţa necazurilor. A fi creştin este un mod de existenţă, nu a face din tine membrul unei asociaţii sau al unei confesiuni. Nu e de ajuns să cunoşti fundamentele credinţei, pentru că aşa orice teolog ar fi mântuit. Sunt oameni simpli, care nu-şi bat capul cu dogmele, dar care ştiu să se roage şi care au convingerea nestrămutată că rugăciunea lor este ascultată. Se vede în felul de viaţă al omului dacă credinţa lui nu este numai o însuşire de precepte. Nici naziştii, nici comuniştii nu-i iubesc pe cei care se apropie de Dumnezeu cu toată puterea lor de credinţă. Pentru că aceştia nu se mai lasă minţiţi. Un creştin adevărat este o fiinţă lucidă, nu se lasă ademenită pe căi potrivnice naturii lui. El aparţine adevărului, şi adevărul ne eliberează. (…)

Eu cred că natura omului este şi bună. Şi dacă omul vrea, ea se exprimă prin ceea ce are sădit în el mai bun. Noi, oamenii, ducem lipsa unei comuniuni în credinţă. Nu este de ajuns că eu cred. Ceea ce am obţinut eu prin credinţă trebuie să devină şi bunul aproapelui meu; el trebuie să ştie în ce fel l-am primit pe Cristos în viaţa mea; dovezile mele că sunt pe calea cea bună trebuie să devină şi calea lui.

Se spune că principiile care trebuie să călăuzească pe om sunt vorbe goale. Fără valorile morale absolute nu putem să vieţuim. Cum adică, absolute? întreabă unii. Simplu: ori eşti cinstit, ori nu eşti cinstit, nu poţi în două feluri într-unul şi acelaşi timp, cum nu poţi să ocupi simultan două locuri diferite în spaţiu. (…) Unii spun în glumă că există o mie de feluri de-a fi cinstit. Spun aşa pentru că vor să justifice, probabil, neputinţa lor de a fi astfel. Nu există decât un singur fel de-a fi cinstit, după cum nu există decât un singur fel de-a fi curat, dacă te-ai spălat bine din creştet până în tălpi. Să nu fii egoist. Să-ţi iubeşti aproapele – în spiritul lui Cristos.

Când am descoperit toate acestea, m-am simţit mai puţin însingurat. Mi-a fost mai uşor să mă gândesc la patria mea. Mi-am recăpătat liniştea, înţelegând că istoria se află în mâna lui Dumnezeu, nu în mâna muritorilor.”

Din volumul „Convorbiri cu Regele Mihai I al României” de Mircea Ciobanu

Convingerile creştinului despre om

Ilie Bledea 1

După cunoaşterea Cuvântului lui Dumnezeu, prin care îl cunoaştem pe Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, foarte importantă este cunoaşterea de sine. Socrate a zis: „Cunoaşte-te pe tine însuţi!” Şi, a avut dreptate. Este foarte bine, important şi necesar să ne cunoaştem. Însă, marea întrebare este cum ne cunoaştem? În ce lumină privim la noi? Cea mai bună lumină este lumina Cuvântului lui Dumezeu, prin care avem lumina lui Dumnezeu Însuşi.Ce convingeri ne aduce Dumnezeu prin Cuvântul Său, despre noi înşine? Cel puţin câteva esenţiale, pe care vreau să le urmărim în acest material:

  • Omul este creat de Dumnezeu într-un mod unic, special, după un standard unic: Chipul şi asemănarea lui Dumnezeu Genesa 1:26.
  • Omul este creat de Dumnezeu cu un scop şi mandat unic, să stăpânească creaţia, nu să fie stăpânit de ea, Genesa 1:26.
  • Omul este creat pentru relaţia de familie bărbat-femeie, aşa a stabilit Dumnezeu prin creaţie şi este întipărit în ADN-ul omului, Genesa 1:27; 2:18-25
  • Omul este creat cu capacitatea de procreere şi responsabilitatea de perpetuare a rasei umane, prin relaţia de familie bărbat-femeie, Genesa 1:28
  • Omul este creat prin implicarea directă şi specială a lui Dumnezeu, Genesa, diferit de restul creaţiei care a fost adusă în existenţă doar prin Cuvântul lui Dumnezeu, Genesa 2:7
  • Omul este creat ca o entitate definită de suflet. Omul este un suflet, care temporar are un trup fizic, iar apoi va avea un trup veşnic, nemuritor,  Genesa 2:7.
  • Omul este căzut în păcat prin ispitirea diavolului şi astfel despărţit de Dumnezeu, lipsit de slava lui Dumnezeu şi vinovat în faţa lui Dumnezeu, Genesa 3:1-14; Romani 3:23.
  • Omul căzut în păcat este corupt radical, total de păcat şi condamnat la moarte, la iad şi mânie veşnică,Genesa 3-6, Romani 3:9-20.
  • Omul a primit promisiunea salvării şi primeşte darul salvării din păcat, prin Domnul Isus Hristos, noul OM, noul Adam; Genesa 3:15; Romani 5:12-21.
  • Omul salvat prin har, prin credinţa în Hristos, va locui veşnic cu Dumnezeu pe noul pământ, în noul Ierusalim, Apocalipsa 21-22.

Acestea sunt convingerile esenţiale ale unui creştin despre om, despre umanitate. Convingerile acestea sunt formate de Cuvântul lui Dumnezeu şi sunt în concordanţă deplină cu realitatea. Sunt acestea şi convingerile tale?

Ilie Bledea

http://www.baptist-tm.ro/convingerile-crestinului-despre-om/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole/convingerile-crestinului-despre-om/

CONTEMPORAN SAU TEMPORAR! – ARTICOL DE MIHAELA MARIA & NELU CINTEAN

Contemporan sau Temporar!De Mihaela Maria & Nelu Cintean

-o prelucrare dupa Warren W .Wiersbe-

Un  anumit cuvant a devenit important in vocabularul evanghelic, in ultimii ani. Acesta este cuvantul “Contemporan”!.Auzim de muzica contemporana, predicare contemporana, Inchinare contemporana..Unii dintre noi,care suntem ceva mai “vechi” aici pe pamant ,incepem sa ne intimidam si  sa ne interbam daca inca mai suntem contemporani!..In intelegerea mea “Contemporan”  inseamna  a trai sau, a exista in acelasi timp.

In biblioteca mea am un DICTIONAR AL  CONTEMPORANILOR  ( Dictionary of Contemporaries)) Lista aceasta,cuprinde  oameni faimosi care au trait si au lucrat in aceasi prioada istorica de timp. Oricum,in ultimul timp,cuvantul contemporan, se pare ca a luat si un alt inteles si anume,  “ NU TRADITIONAL”- Prezent, in opozitie cu Trecut. Sa luam Muzica Contemporana. Contemporana cu cine?..Majoritatea familiilor au cel putin 3 generatii,care traiesc..unele chiar patru.Este muzica contemporana cu mine,cu copii mei sau, cu nepotii mei. De fapt toti traim in aceeasi perioada de timp! Nu sunt muzician,dar cred ca “muzica contemporana inseamna ,acea muzica, cea mai populara in lumea seculara, in acea perioada de timp.Desigur ca discutia s-ar putea continua-“Care lume a muzicii seculare?”..Dar cred ca ati inteles idea.

Sa luam in considerare de exemplu  “contemporary worship service” (serviciu de inchinare,contemporan). Am participat la un asemenea serviciu de inchinare,duminica seara si  am fost cam  dezamagit desi, multi dintre cei care au participat,i-am vazut foarte entuziasmati. Ce face un serviciu contemporan. In loc de amvon,avem un pupitru.Pe langa orga sau pian,adaugam o chitara electrica sau doua. Cantarile nu se mai canta din carti..ele sunt proiectate pe ecran…Liderul care dirijeaza, sta si el pe un stool (scaun mai inalt)..si canta si el la chitara..Cand obisnuiam sa predic  la colt de strada, noi foloseam o chitara, o orga portativa si un pupitru,..dar nu am zis niciodata ca suntem contemporani. Era uneori dificil sa caram pianul si orga cu noi in nordul statului Indiana! Nu vad nici un motiv ca, o biserica locala, sa nu-si schimbe modul de a tine serviciile,dar de ce neaparat trebuie sa se numeasca”contemporane” Daca un predicator vrea sa-si schimbe stilul de predica este OK. Biblia nu-i interzice acest lucru. Dar de ce trebuie sa  numim  acest stil “contemporan”?..Contemporan cu ce?..Cred ca uneori suntem confuzi  privind noutatea  ..si  ascundem aceasta confuzie sub expresia “suntem si noi contemporani”.  Schimbarea de dragul schimbarii este o “noutate ieftina” care nu tine mult. Schimbarea de dragul imbunatatirii este progres..si progresul  este acela de care avem noi nevoie..Lucrul trist privind  “accentuarea  cuvantului contemporan” este ca ne poate tine departe de a diagnostica adevarata boala in bisericile noastre si a-i gasi remediul. Aranjam mobila ,in timp ce peretii stau sa cada. Biserica trebuie sa se ocupe de generatia prezenta. Pentru a face acest lucru bine,trebuie sa intelegem aceasta generatie,cum gandeste,ce cauta si ce autoritate respecta.Dar aceasta nu inseamna ca noi sa devenim ca si lumea seculara,pentru a putea fi ascultati. Identificarea cu lumea si nevoile ei este un lucru,iar imitarea lumii in nebunia ei este cu totul altceva.Fariseii,respingeau pe pacatosi prin “ pietatea  lor” iar DOMNUL ISUS ii atragea prin compasiune si  apropiere de ei. Champbell Morgan spunea ca biserica  a facut cel mai mult pentru lume,cand biserica a fost diferita,cel mai mult, fata de lume…Si avea dreptate!..Majoritatea credinciosilor sinceri,admit,ca o parte din muzica contemporana  are un mesaj bun si nu este ofensiva…De fapt ,(la drept vorbind..) si IMNURILE care astazi le cantam cu drag,au fost odata contemporane si criticate! Nu vrem sa cadem in extrema de a respinge tot ce este nou..si a lauda  tot ce este vechi. Dar nici nu vrem sa cadem in cursa de a confunda “tot ce se pare nou” cu progresul ,sau sa confundam  o imitare ieftina cu o schimbare creativa.  Nici o slujire nu-si poate permite sa fie ca un muzeu,subliniind doar trecutul, dar cu atat mai mult,nici o slujire nu-si poate permite sa fie un cameleon ,care isi patrece tot timpul,adaptanduse la present. Radacinile slujirii noastre, merg mult mai adanc in trecut, fie ca ne place sau nu: creatia,chemarea lui Avram,darea legii,moartea si invierea DOMNULUI CHRISTOS,coborarea DUHULUI SFANT. Dar fructele  inchinarii nostre (our ministry) trebuie sa fie in present  si sa vina in intampinarea  nevoilor  oamenilor de astazi. In acel fruct se afla samanta pentru mai multe fructe care, garanteaza caracterul inchinarii nostre in viitor. Inchinarea biblica a cuprins diferite forme in timp. DOMNUL CHRISTOS spune: “De aceea orice carturar, care a învatat ce trebuie despre Împaratia cerurilor, se aseamana cu un gospodar care scoate din vistieria lui lucruri noi si lucruri vechi” (Matei 13:52)

Sugerez  sa parasim  cuvantul “contemporan”daca nu ii dam o insemnatate corecta.Folosirea cuvantului, fara discernamant, creaza probleme.De altfel, sugerez sa facem o reala diferenta intre adevaratul progress si o imitare iefina. Eu unul, am obosit, auzind crestini imaturi, ridiculizand mostenirea nostra spirituala, in numele unui “evanghelism contemporan”..Iar in final, sugerez faptul ca, daca generatia mai tanara se asteapta de la generatia mai in varsta sa aprecieze felul lor de inchinare, ei trebuie sa invete sa aprecieze mostenirea pe care noua seniorilor ne este draga.Pericolul este acesta: Ce unii  cred ca este contemporan…sar putea sa fie doar.. temporar.Doamne ajuta-ne sa distingem adevaratele valori, care raman!!

COMUNICARE – 3 căi importante de comunicare. Și nu doar importante, vitale!

 

Poate că unii din noi, la scurt timp după ce ne-am convertit, am fost trântiți la pământ de păcat. După care ne-am ridicat, apoi am căzut din nou… și tot așa. După o vreme, poate, ne-am gândit la o soluție: izolăm (ascundem) păcatul și păstrăm aparența și tradiția. Evităm comunicarea cu Dumnezeu – din nou, păstrând tradiția, ‘ritualul’. Mai repede mult respect, decât puțină comunicare. Și, pentru că încercăm să fim sfinți fără ascultare, ceva cedează. În cazul ăsta, discernământul ajunge să cedeze în fața compromisului, disciplina în fața poftei și dragostea în fața ego-ului.

3 căi importante de comunicare. Și nu doar importante, vitale:

Cuvânt

În ce privește cunoașterea lui Dumnezeu, Biblia înseamnă internet de mare viteză într-o lume dominată de telegraf și porumbei mesageri. E clară, e fermă și foarte actuală, dar, mai mult de atât, e vie. E vie pentru că mărturisește Adevărul și spune despre El că e viu.

Biserică (comunitate)

Începi să vezi scopul și sensul Bisericii când îți dai seama că Dumnezeu te iubește prin acei oameni și, în același timp, te cheamă să îi iubești și tu pe ei. Cineva spunea recent că un creștin singur nu e un creștin sănătos. Nu devii sare stând într-un loc ‘sărat’, dar, cu siguranță, a da socoteală cuiva sau a mentora pe cineva este un început.

Rugăciune

E ceva special în a-I împărtăși lui Dumnezeu planurile tale, întrebările tale (despre orice), STRESUL tău. Și nu chestii neapărat teologice, ca și cum ai vorbi cu un preot cu care te întâlnești strict pentru asta. Dacă am o problemă (fie ea și o consecință evidentă a unui păcat) care mă îngrijorează și mă neliniștește și îmi distrage mintea și inima, oare nu pot să o spun Tatălui meu ? Beni Șinca, în articolul din 2/06/2017: “să știi că EL te ascultă când vorbești, nu te judecă sau caută un ‘comeback’ în timp ce vorbești.”

COMUNICARE – 3 căi importante de comunicare. Și nu doar importante, vitale!

 Poza aici.

sursa articol http://tineri.betania.ro/comunicare/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole/comunicare-3-cai-importante-de-comunicare-si-nu-doar-importante-vitale/

Eutyches (4) şi Eutychianismul / Octavian C. Obeada

Octavian C. Obeada - Apologet Baptist Pagina de Apologetică este realizată de

Octavian C. Obeada

Preşedintele Misiunii Vox Dei

Apologet Baptist

Eroarea, într-adevăr, nu este niciodată expusă în deformarea ei goală, ca nu cumva, fiind astfel expusă, să fie deodată detectată. Aceasta însă este ornată cu şiretenie într-o haină atractivă, ca prin această formă exterioară, să o facă să apară pentru cel neexperimentat (pe cât de ridicolă pară să fie expresia) mai adevărată decât adevărul în sine” (Irineu, Împotriva Ereziilor 1.2).

Cuvântul „erezie” provine de la grecescul hairesis, care înseamnă „alegere”, sau „sciziune”. La început termenul de erezie nu purta cu sine înţelesul negativ pe care îl are acum. Dar, pe măsură ce biserica timpurie a crescut în scopul şi influenţa ei în zona Mediteraneană, diferiţi învăţători au propus idei controversate cu privire la Hristos, Dumnezeu, mântuire, şi alte teme biblice. Devenise necesar pentru biserică să determine ce era şi nu era adevărat conform Bibliei. De exemplu, Arius de Alexandria (320 d. Hr.) a învăţat că Isus era o creaţie. Era aceasta adevărat? Era aceasta important? Ulterior au apărut alte erori. Docetiştii au învăţat că Isus nu era uman. Modaliştii au negat Trinitatea. Gnosticii au negat întruparea lui Hristos. Din necesitate, biserica a fost forţată să se confrunte cu aceste erezii prin a proclama ortodoxia. Şi prin a face astfel, a adus condamnare asupra acestor erezii şi ereticii au devenit o realitate.

EUTICHIANISMUL – A fost o erezie din secolele 4 şi 5 începută de un călugăr pe nume Euthychus (378-452 d. Hr.). El a trăit în Constantinopole. Euthychus învăţa faptul că umanitatea lui Hristos era absorbită în divinitatea sa. El a fost condamnat şi destituit din Mănăstire în 448 d. Hr. şi apoi a fost în cele din urmă exilat la conciliul de la Calcedon din 45.

Eutychianismul

Eutyches (4) şi Eutychianismul

Eutyches a fost un arhimandrit de la o mănăstire de lângă Constantinopole. Pentru 70 de ani (aşa cum a spus acesta papei Leo) a trăit o viaţă monastică, şi în cadrul a 30 din ei a prezidat peste cele 300 de călugări ai săi. El are un susţinător neclintit al părerilor şi conduitei lui Cyril de Alexandria, care a trimis acestuia, ca semn special de favor, o copie a Actelor conciliului de la Efes, 431 d. Hr. Prin care acesta a fost prima dată acuzat, ori de către Theodoret în Eranistes a sa, sau de fostul său amic, Eusebius de Dorylaeum, ori de Domnul de Antiohia, pare dificil de decis (cf. Hefele, ii. 319; Martin, 75-78); însă este clar că lui Eusebius i se datorează acuzaţiile definite aduse prima dată împotriva lui la Constantinopole în 448.

Flavian, care l-a succedat pe Proclus în 447 ca arhiepiscop, a convocat un sinod în Constantinopole pe 8 noiembrie, 448, pentru a considera câteva chestiuni dintre metropolitanul de Sardis şi doi dintre episcopii săi aprobatori. Eusebius de Dorylaeum a fost prezent, şi la concluzia acestuia s-a plâns că Eutyches a defăimat pe „sfinţii Părinţi şi pe sine, un om care niciodată nu a fost suspectat de erezie”, pretinzând că s-a pregătit să-l convingă pe Eutyches că a fost neadevărat faţă de credinţa ortodoxă. Flavian a ascultat în uimire, şi a sugerat că Eusebius ar trebui să discute mai întâi cu Eutyches punctele din dispută. Eusebius a răspuns că el a făcut deja aceasta însă fără succes; aceste, prin urmare, a implorat sinodul să îl convoace pe Eutyches înaintea lor, nu numai să-l determine să renunţe le părerile sale, dar să prevină răspândirea infecţiei mai departe. Doi deputaţi, un preot din 352 şi un diacon, au fost instruiţi să citească lui Eutyches plângerea, şi să-l invite să ia parte la sinod, care s-a întâlnit din nou pe 12 noiembrie. Eusebius a cerut mai întâi pentru recitirea a (a) primei scrisori a lui Cyril către Nestorius, (b) aprobarea scrisorii de către conciliul de la Efes, şi (c) scrisoarea lui Cyril către John de Antiohia; în al doilea rând, ca toţi cei prezenţi să-şi exprime acceptarea acestor documente ca expuneri adevărate a Crezului Nicean. Flavian şi episcopii prezenţi au acceptat aceste propuneri, şi s-a trimis mai apoi o rezoluţie în acest sens către cei absenţi pentru aprobarea şi semnătura lor. Sinodul şi-a profesat crezul în „Isus Hristos singurul Fiu născut din Dumnezeu, Dumnezeu şi om perfect, dintr-un suflet raţional şi trup subzistent, născut înaintea tuturor erelor, fără de început; din Tatăl conform Dumnezeirii, însă în aceste ultime zile de dragul nostru şi a mântuirii noastre s-a născut din Fecioara Maria, conform umanităţii; co-substanţial cu Tatăl, în privinţa Dumnezeirii Sale, şi co-substanţial cu mama, în privinţa umanităţii Sale”. „Noi mărturisim că Isus Hristos, după Întrupare, avea două naturi într-o singură Hypostasis şi într-o singură Persoană; un Hristos, un Fiu, un Domn. Oricine declară altfel, pe acela îl excludem din cler şi biserică” (Mansi, vi. 679). La a treia sesiune, 15 noiembrie, deputaţii au anunţat că Eutyches a refuzat să se înfăţişeze înaintea sinodului, presupunând că Eusebius era de mult duşmanul său, şi l-a calomniat în mod grosolan, căci el (Eutyches) a fost gata să încuviinţeze şi să subscrie faţă de declaraţiile sfinţilor Părinţi de la Nicea şi Efes. Anumite expresii folosite de ei erau, în opinia sa, greşeli; în astfel de cazuri el s-a îndreptat către Sfânta Scriptură, ca ghid mai sigur decât Părinţii. El s-a închinat la o natură, şi aceasta fiind natura întrupată a lui Dumnezeu. Citind dintr-o carte mică pe care a produs-o el, Eutyches, conform deputaţilor, a protestat mai întâi împotriva unei declaraţii fals atribuite lui, anume, că Logosul şi-a luat trupul Său din cer şi următoarea afirma incapacitatea sa de a găsi în scrierile Părinţilor crezul lor că Domnul nostru Isus Hristos a subzistat în două Persoane unite într-un singur Hypostasis; adăugând, că şi dacă avea să găsească astfel de declaraţie, el trebuie să decline în acceptarea ei, ca nefiind în Sfânta Scriptură. În crezul său, Cel care s-a născut din Fecioara Maria era Dumnezeu adevărat şi om adevărat, însă trupul Său nu era din substanţă asemănătoare cu a noastră. Eusebius a inserat apoi, „Aceasta este îndeajuns pentru a ne permite să luam măsuri împotriva lui Eutyches; dar să mai fie convocat şi a doua oară”. Doi preoţi ai fost trimişi să-i spună lui Eutyches că replicile sale au fost mari ofense; el trebuie să se prezinte şi să le explice, precum şi să se confrunte cu acuzaţiile aduse original împotriva lui. Aceştia au luat cu ei o notă care spunea că el a continuat să refuze să apară, era oarecum necesar să fie tratat conform legii canonice, şi că determinarea sa de a nu-şi părăsi celula a fost pur şi simplu o sustragere. În absenţa lor, Eusebius a adus o acuzaţie ulterioară. Eutyches, a declarat el, a scris şi circulat printre călugări o carte mică despre credinţă, la care el le-a cerut semnătura lor. Declaraţia era în mod evident o exagerare, însă a fost de importanţă suficientă pentru preoţi şi diaconi ca să poată fi trimisă de îndată la mănăstirile vecine pentru a se face cercetări. Între timp Mamas şi Theophilus s-au întors. Ei au raportat că au întâmpinat multe obstacole. Călugării de după uşa mănăstirii au afirmat că arhimandritul ar fi bolnav; unul Eleusinius s-a prezentat ca fiind reprezentantul lui Eutyches; şi s-a asigurat doar că scrisoarea, care o duceau ei, nu conţinea nici un mesaj greu sau secret încât ei şi-au procurat o audiere. La scrisoare Eutyches a răspuns că numai moartea îl va putea să-l facă să părăsească mănăstirea sa, şi că arhiepiscopul şi sinodul să facă ce doreau. La rândul său, el a dorit ca aceştia să ia o scrisoare; şi la refuzul lor el şi-a anunţat intenţia de a o trimite către sinod. Eusebius a izbucnit deîndată, „Oamenii vinovaţi au scuza pregătită; trebuie să-l aducem pe Eutyches aici împotriva voii lui”. Însă la dorinţa lui Flavian, doi preoţi (Memnon şi Epiphanius) şi un diacon (Germanus) au fost trimişi pentru a face un alt efort. Ei au dus o scrisoare care îi cerea lui Eutyches să nu silească sinodul să pună în vigoare cenzura canonică, şi l-au convocat înaintea lor cu două zile mai târziu (17 noiembrie). Sinodul s-a întâlnit pe 16 noiembrie. În cadrul sesiunii, s-a adus informaţia către Flavian că anumiţi călugări şi diaconi, prieteni ai lui Eutyches, şi Abraham, arhimandrit al unei mănăstiri vecine, au cerut o audiere. Ei au fost admişi de îndată. Abraham a informat pe arhiepiscop că Eutyches era bolnav, şi că l-a deputat pe el să vorbească în locul lui. Replica lui Flavian a fost paternală şi conciliantă. El a regretat starea de boală a lui Eutyches, şi înaintea celor prezenţi, a exprimat bunăvoinţa lor de a aştepta până se va însănătoşii. „Să-şi amintească”, a continuat el, „că el nu vine între străini, ci între oameni care l-ar primi cu afecţiune părintească şi frăţească, din care mulţi îi sunt prieteni ai săi. El a îndurerat pe mulţi, şi trebuie să se apere. Cu siguranţă că dacă a putut să-şi lase retragerea sa atunci când Nestorius a primejduit credinţa, el ar face tot la fel de mult când propria sa ortodoxie este chestionată. El nu trebuie decât să recunoască şi să-şi anatemizeze eroarea sa, şi trecutul va fi iertat. În privinţa viitorului, el trebuie să ne dea asigurarea că va învăţa doar conform doctrinelor Părinţilor”. Arhiepiscopul a încheiat cu cuvintele semnificativ e: „Voi (călugării) ştiţi zelul acuzatorului lui Eutyches. Chiar focul pare pentru el rece în comparaţie cu zelul său aprins pentru religie. Dumnezeu ştie că l-am înduplecat să înceteze; însă, aşa cum a persistat el, ce am putut face eu? Credeţi că aş avea vreo dorinţă să vă distrug, şi nu mai degrabă să vă aduc laolaltă? Actul unui duşman este de împrăştiere, însă actul unui părinte este de a aduna”.

A cincia sesiune s-a deschis pe 17 noiembrie, şi ca rezultat al deliberărilor sale, Eutyches a fost informat că avea să fie aşteptat pe 22 noiembrie, şi, dacă refuza să apară, avea să fie privat de funcţiile sale clerice şi de demnitatea monastică. O a şasea sesiunea a avut loc pe 20 noiembrie, şi s-a căzut de acord că Eutyches trebuia să fie însoţit în lunea care urma de patru prieteni. Eusebius a spus că atunci când Mamas şi Theophilus l-au vizitat pe Eutyches, arhimandritul a folosit expresii care nu sunt raportate celor 353 către sinod, dar care aruncau multă lumină asupra opiniilor sale. La solicitarea episcopilor, Theophilus a narat ceea ce a avut loc. Eutyches, spunea el, a dorit să argumenteze cu ei, şi în prezenţa a câţiva din călugării săi a pus următoarele întrebări: „Unde este în Sfânta Scriptură vreo menţiune de două naturi? Care dintre Părinţi a declarat că Dumnezeu Cuvântul are două naturi?” Mamas a răspuns că argumentul din tăcere era insuficient, „Cuvântul omoousioV nu apare în Sfânta Scriptură; noi îl datorăm definiţiilor Părinţilor. Şi în mod similar le datorăm afirmaţia celor două naturi”. Theophilus a întrebat apoi pe Eutyches dacă crede că Dumnezeu Cuvântul era „perfect (teleioV) în Hristos”, şi „Crezi că omul făcut trup a fost totodată perfect (în El)?” El a răspuns, „Da” la ambele, după care Theophilus a îndemnat, „Dacă Hristos este Dumnezeu perfect şi om perfect, atunci aceste perfecte (naturi) formează un singur Fiu. Nu ai admite că Fiul constă din două naturi?” Eutyches a răspuns: „Să mă păzească Dumnezeu să spun că Hristos constă din două naturi, sau să fac dispută despre natura lui Dumnezeu. Fie ca sinodul să mă demită, sau să facă ce vor vrea. Eu mă ţin tare prin credinţa pe care am primit-o”. Mamas a dovedit adevărul acestui raport, adăugând că ceea ce a dus la discuţie era o remarcă a lui Eutyches: „Dumnezeu Cuvântul a devenit trup pentru a restaura natura umană decăzută”, şi întrebarea pe care acesta (Mamas) i-a pus-o: „Prin ce natură, dar, este această natură umană luată şi restaurată?” Flavian a întrebat în mod natural de ce nu a fost raportată mai înainte conversaţia aceasta: a fost un răspuns neconvingător însă total Oriental ca să replice: „Pentru că am fost trimişi, nu ca să-l întrebăm pe Eutyches despre credinţa sa, ci să-l convocăm la sinod. V-am dat răspunsul la punctul de mai apoi. Nimeni nu ne-a întrebat de primele, şi prin urmare am fost liniştiţi”.

A şaptea şi ultima, şi cea mai grea, sesiune s-a întâlnit pe 22 noiembrie. Eutyches s-a prezentat în cele din urmă, însoţit de o mulţime de soldaţi, călugări şi alţii, care au refuzat să-l lase pe acesta să între până s-au asigurat că el avea să plece la fel de liber precum a intrat. O scrisoare de la împărat (Theodosius II) a fost prezentată. „Doresc”, spunea aceasta, „pacea bisericii, şi aderenţa paşnică la doctrinele ortodoxe ale Părinţilor de la Nicea şi Efes. Şi pentru că ştiu că Florentius patricianul este un om aprobat în credinţă, doresc ca el să fie prezent la sesiunile unui sinod care trebuie să se preocupe cu materiile credinţei”. Sinodul a primit scrisoare cu strigăte, „Trăiască împăratul! Credinţa lui e mare! Trăiască piosul nostru, ortodox, mare preot şi împărat (tw arcierei basilei)”. Florentius a fost condus la locul lui, acuzatorul (Eusebius) şi acuzatul (Eutyches) şi-au luat locurile lor, şi sesiunea a început prin recitalul tuturor hârtiilor în discuţie. Scrisoarea lui Cyril către John de Antiohia a fost din nou citită, în care apar următoarele: „Noi mărturisim pe Domnul nostru Isus Hristos. . . co-substanţial cu Tatăl, conform Dumnezeirii, şi co-substanţial cu noi conform umanităţii sale; căci o uniune a celor două naturi a fost făcută; prin urmare mărturisim un singur Hristos, un Fiu, un Domn. Şi în acord cu percepţia uniunii neconfundate (thn thV asugcutou enwsewV ennoian), noi mărturisim că Sfânta Fecioară qeotokoV, pentru că Dumnezeu Cuvântul a fost făcut trup, şi a devenit om unit cu Sine prin concepţia templului luat de la ea”. Eusebius a exclamat, „Cu certitudine că Eutyches nu recunoaşte aceasta; el nu a crezut niciodată aceasta, însă a învăţat exact opusul către oricine venea la el”. Florentius a dorit ca Eutyches să fie întrebat dacă a afirmat aceste documente sau nu. Eutyches a fost interogat; şi când arhiepiscopul a pus simpla întrebare: „Mărturiseşti că Hristos este din două naturi?” Eutyches a răspuns, „Nu am presupus măcar vreodată să fac vreo dispută despre natura Dumnezeului meu; că El este consubstanţial cu noi eu nu am spus-o niciodată. Admit cu dragă inimă că Sfânta Fecioară este consubstanţială cu noi, şi că Dumnezeul nostru a fost născut din trupul ei”. Flavian, Florentius, Basil de Seleucia, şi alţii, au făcut presiuni asupra lui „Dacă admiţi că Maria este consubstanţială cu noi şi că Hristos a luat umanitatea Sa de la ea, prin urmare rezultă că El, conform umanităţii Sale, este consubstanţial cu noi”. Eutyches a răspuns: „Eu nu spun că trupul omului a devenit trupul lui Dumnezeu; însă când vorbim de un trup uman al lui Dumnezeu spun că Domnul a devenit trup din Fecioară. Dacă doriţi să adaug că trupul său e consubstanţial cu al nostru, o voi face; însă eu nu pot folosi cuvântul consubstanţial într-o astfel de manieră încât să neg faptul că El este Fiul lui Dumnezeu”. Replica lui Flavian a fost: „Vei admite aceasta prin atunci prin constrângere, nu pentru că este crezul tău”. În final, sinodul a dorit ca Eutyches să facă o explicare deplină, şi să pronunţe o anatemă asupra opiniilor opuse faţă de documentele care au fost recitite. Eutyches a răspuns că o va face, dacă sinodul o dorea, ca să folosească limbajul (adică, consubstanţial cu noi, şi din două naturi) care, în opinia sa, era foarte mult deschisă chestionării; „dar”, a adăugat el, „în măsura în care eu nu găsesc un astfel de limbaj nici în Sfânta Scriptură sau în scrierile Părinţilor, trebuie să declin în a pronunţa o anatema asupra acelora care nu o acceptă, ca nu cumva în a face aceasta eu să anatemizez Părinţii”. Florentius a întrebat: „Recunoşti tu două naturi în Hristos, şi consubstanţialitatea Sa cu noi?” „Cyril şi Athanasius”, a răspuns Eutyches, „vorbesc de două naturi înaintea uniunii, dar de o natură după uniune”. „Dacă nu admiţi două naturi după uniune”, a spus Florentius, „vei fi condamnat. Oricine refuză formula ‚a două naturi’ şi expresia ‚două naturi’ este neortodox”; la care sinodul a răspuns cu un singur glas, „Ai să primească aceasta sub constrângere (ca Eutyches) nu înseamnă a o crede. Trăiască împăratul!” Sentinţa a fost pronunţată: „Eutyches, fost preot şi arhimandrit, s-a dovedit a fi afectat de erezia lui Valentinus şi Apollinaris, şi a refuzat – în ciuda indemnului nostru – să accepte adevărata credinţă. Prin urmare noi, deplângând perversiunea sa, am decretat, prin Domnul nostru Isus Hristos, blasfemiat de el, ca să fie exclus din toate funcţiile preoţeşti, de la comuniunea noastră, şi din primatul mănăstirii sale”. Excomunicare a fost pronunţată asupra tuturor care în 354 s-ar întovărăşi sau ar fi complice cu el, şi sentinţa a fost semnată de 32 (?28) episcopi şi 23 arhimandriţi. Eutyches a părăsit camera conciliului mormăind un apel la Roma.

Călugării s-au adunat în jurul lui Eutyches, şi influenţa asupra ministrului Chrysaphius, finul său, a fost exercitată în dreptul său. Eutyches însăşi a scris împăratului şi la mulţi dintre episcopi, şi a plasat note despre Constantinopole, protestând împotriva sentinţei şi justificându-şi învăţătura. Dintre scrisorile sale, cea mai importantă este către papa Leo. În aceasta el îl acuză pe Eusebius că a acţionat la îndemnul Satanei, nu în interesele ortodoxiei, ci cu intenţia de a-l distruge. El repetă că nu a putut consimţi faţă de cererile sinodului, să recunoască două naturi în Hristos, şi să anatemizeze pe toţi care se opuneau acestei doctrine, pentru că Athanasius, Gregory, Julius, şi Felix au respins expresia „două naturi”, el însuşi fără să aibă vreo dorinţă de a mai adăugă la crezul de la Nicea sau Efes, nici să definească prea particular natura lui Dumnezeu Cuvântul. El adaugă că a dorit ca sinodul să aducă materia înaintea papei, promiţând să se supună deciziei sale; însă dacă nu s-a oferit aceasta, el, fiind în mare pericol, implora de acum pe papă să-i dea o judecată fără prejudiciu, şi să-l protejeze.

Flavian, în partea sa, a circulat decretul excomunicării. El a însărcinat pe călugări să-l asculte, şi l-a comunicat împăratului, papei, şi episcopilor provinciali. Interviurile sale cu împăratul au fost marcate de mare suspiciune din partea acestuia din urmă; şi scrisoarea sa către Leo a fost împiedicată de cea a lui Eutyches şi o a doua a fost solicitată înainte ca papa să fie satisfăcut. Leo eventual a dat lui Eutyches răspunsul său în celebrata Epistola Dogmatica ad Flavianum.

Favoarea curţii inclina spre Eutyches; şi în partea timpurie din 449 împăratul a numit o comisie care să examineze o acuzare de falsificare a actelor sinodului târziu de la Constantinopole, oferit de Eutyches împotriva lui Flavian. Nici o astfel de falsificare nu s-a dovedit, şi comisia n-a avut nici o şansă decât să confirme sentinţa pronunţată de sinod; însă s-a avansat o agitare, care a avut roade ale cele mai mari mizerii.

Un conciliu era deja convocat de către împărat să se întâlnească la Efes. Eutyches şi Dioscorus, patriarh de Alexandria, l-au solicitat, şi poziţia lor a fost susţinută de Chrysaphius. Convocarea imperiale au fost în numele lui Theodosius II şi Valentinian III, şi era datat 39 mai 449. Aceasta declara cauza convocării a fi îndoielile şi disputele care au apărut cu privire la credinţă; aceasta îl invita pe Dioscorus să se prezinte cu zece metropolitani şi zece episcopi la Efes pe 1 august; şi invitaţia se extindea faţă de alţi episcopi, Theodoret de Cipru (Kars) fiind scutit dacă nu chiar special convocat de conciliu.

Sinodul „Latrocinium”, sau „Sinodul Hoţ”, aşa cum au fost învăţaţi urmaşii să-l numească de către Leo, s-a întâlnit pe 8 august 449. „Flavian a fost prezentat ca opresor şi Eutyches ca o victimă, şi teribilă a fost ziua în care acesta s-a deschis. Adevărata credinţă a primit în Est un şoc în urma căruia nu s-a mai recuperat complet niciodată de atunci. Biserica a mărturisit separarea sa de naţiunile care nu s-au mai întors la ea, şi probabil nu o vor face niciodată” (Martin). Leo nu era prezent decât prin trimişii lui, care au adus faimosul volum, sau scrisoare doctrinară, către Flavian, şi scrisori către împărat, arhimandriţi, conciliu şi alţii. În scrisoarea sa către Theodosius (13 iunie, 449) Leu şi-a exprimat regretul că „nechibzuitul bătrân” (Eutyches) nu a renunţat la opiniile condamnate de sinodul de la Constantinopole, şi sugerează dorinţa sa ca arhimandritul să fie primit din nou dacă îşi va ţine promisiunea faţă da papă, şi să corecteze ceea ce era eronat în părerile sale. În scrisoarea către Pulcheria (aceiaşi dată), papa îl consideră pe Eutyches că a căzut în eroarea sa „prin dorinţa de cunoaştere mai degrabă decât prin nelegiuire”; către arhimandriţii din Constantinopole el declară convingerea sa că ei nu împărtăşesc vederile lui Eutyches, şi îi îndeamnă să se comporte tandru cu el dacă va renunţa la eroarea sa; către sinod el citează confesiunea Sf. Petru, „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui Viu” (Matei 16:16) drept credinţă întruchipată în cele două naturi, şi argumentează că dacă Eutyches ar fi înţeles aceste cuvinte, el nu s-ar fi abătut de la calea adevărului. În majoritatea acestora Leo se referă la volum ca unul care conţine învăţătura dreaptă a bisericii.

Un sinod stigmatizat drept „o bandă de tâlhari” nu prea ar fi permis recitalul unui document condamnator al lui Eutyches, omul care şi-au pus ei în plan să-l achite. Acesta a fost prezentat, dar a fost pus pe raft.

Pentru istoria sinodului, în relatarea sa despre Eutyches, vezi DIOPSCORUS. Lumea creştină a fost ruptă în bucăţi de procedurile sale. Egiptul, Tracia şi Palestina s-au clasat cu Dioscorus şi împăratul; Siria, Pont, Asia, Roma, au protestat împotriva tratamentului lui Flavian şi a achitarea lui Eutyches. Dioscorus l-a excomunicat pe Leo, Leo pe Dioscorus. Theodosius a aplaudat şi confirmat deciziile sinodului într-un decret care îl denunţa pe Flavian, Eusebius şi alţii drept Nestoriani, a interzis înălţarea urmaşilor lor la rang episcopal, i-a destituit dacă erau deja episcopi, şi i-a alungat din ţară. Leo a scris împăratului Theodosius, către bisericii de la Constantinopole, şi către arhimandriţii anti-Eutychiani. El a cerut un conciliu general.

Încăierarea a fost brusc liniştită de moartea lui Theodosius (iulie 450). Sub Marcian ortodoxia a triumfat din nou: „Eutychianismul, precum Nestorianismul, a fost cucerit” (Leo). Marcian a încuviinţat deodată şi cordial faţă de cererea papei pentru un conciliu. Anatolius a convocat un conciliu de astfel de episcopi, arhimandriţi, preoţi şi diaconi care erau la Constantinopole, şi în prezenţa împuterniciţilor Romani a subscris volumul, şi, împreună cu întreaga adunare, l-a anatemizat pe Eutyches, Nestorius, şi urmaşii lor. Dorinţa lui Leo după un conciliu nu mai era acum atât de urgentă. Pericolul trecuse. Eutychianismul şi Nestorianismul au fost anatemizate; propriul său volum a fost pretutindeni acceptat; de o mai mică importanţă, în opinia sa, a fost întrebarea practică, cum să reconcilieze cel mai bine şi mai rapid pe cei ce se pocăiesc şi să pedepsească pe cei 355 încăpăţânaţi. Războiul din Vest, invazia Galiei de către Attila, avea să-i prevină pe episcopii din Vest să frecventeze un conciliu în Italia, unde el dorea să fie. Nestorianismul era încă puternic printre episcopii din Siria, şi ar fi înclinat fără îndoială părerile multora, dacă s-ar fi ţinut un conciliu în Est, aşa cum a dorit împăratul. El s-a temut că oamenii care s-ar uni pentru condamnarea Eutychianismului aveau să găsească mijloace pentru un triumf al Nestorianismului asupra ortodoxiei. Dar, în privinţa convingerilor împăratului, el a consimţit să trimită reprezentanţi la viitorul conciliu, în timp ce a îndemnat să nu se permită nici o discuţie proaspătă referitor la faptul dacă Eutyches era eretic sau nu, sau dacă Dioscorus a judecat drept ori nu, ci acea dezbatere să se bazeze pe vecinătatea din Constantinopole, şi să se pună un alt stareţ ortodox la capul mănăstirii lui.

Al patrulea mare conciliu al bisericii s-a întâlnit la Calcedon pe 8 octombrie, 451. Pentru istoria sa generală vezi DIOSCORUS. În timpul primei sesiuni secretarii au citit documentele descriptive ale introducerii lui Eutyches la sinodul din Efes (Latrocinium) şi citirea hârtiei lui. La cuvintele ce atribuie lui Eutyches declaraţia, „Cel de-al treilea conciliu general (acela din Efes, 431) a interzis direct orice adăugire la Crezul Nicean”, Eusebius de Dorelaeum a exclamat, „Aceasta este neadevărat”. „Veţi găsi aceasta în patru copii”, a replicat Dioscorus. Diogenes de Cyzicus a îndemnat că Eutyches nu a repetat Crezul Nicean aşa cum era el; pentru al doilea conciliu general (Constantinopole 381) a adăugat cu certitudine (împotriva lui Apollinarius şi Macedonius) la cuvintele „El a fost întrupat”, cuvintele „din Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria”, deşi el a considerat aceasta o explicaţie mai degrabă decât o adăugire; însă episcopii egipteni prezenţi au negat (cum a făcut şi Cyril anterior) vreo astfel de versiune revizuită a confesiunii Nicene şi au salutat cuvintele lui Diogenes cu o mare dezaprobare. Cuvinte înfuriate au fost din nou schimbate când cititorul a continuat: „Eu (Eutyches) îi anatemizez pe toţi care spun că trupul Domnului nostru Isus Hristos a venit din ceruri”. „Adevărat”, a întrerupt Eusebius, „dar Eutyches nu ne-a spus niciodată de unde a luat Hristos umanitatea Sa”; şi Diogenes şi Basil de Seleucia au afirmat că Eutyches, deşi a fost presat în acest punct la Constantinopole, a refuzat să vorbească. Dioscorus acum, şi către onoarea sa, a protestat: „Fie ca Eutyches nu numai să fie pedepsit, ci şi ars, dacă a spus opinii heterodoxe. Eu mă îndeletnicesc doar să păstrez credinţa Catolică, nu a vreunui om individual”; şi apoi s-a întors la Basil pentru că a spus un lucru la Constantinopole şi altul la Efes. „Aşa am făcut”, a pledat Basil, „din teamă faţă de majoritatea. Înaintea unui tribunal de magistraţi aş fi rămas ferm chiar până la martiraj; însă nu am îndrăznit să mă opun (unui tribunal al) Părinţilor (sau episcopilor)”. Această pledare pentru iertare a fost adoptată de ceilalţi. „Da, cu toţi am păcătuit (le Efes); cu toţi implorăm iertare”.

La a 4a sesiune (17 octombrie) 18 preoţi anti-Eutychiani şi arhimandriţi, conduşi de Faustus, au fost admişi. Ei au pus întrebări despre o petiţie adresată lui Marcian anterior deschiderii conciliului, de Carosus şi alţi Eutychiani, care s-au numit pe sine arhimandriţi. Faustus a răspuns că numai doi dintre petiţionari (Carosus şi Dorotheus) erau arhimandriţi, restul erau oameni care trăiau în mănăstiri sau nu erau cunoscuţi lor. Comisarii imperiali au poruncit ca toţi împreună cu Carosus să fie convocaţi. Douăzeci au venit, apoi s-a citit petiţia. Era un apel pasionat către împărat de a prevenii o izbucnire a schismei, de a convoca un conciliu, şi între timp a interzis expulzarea vreunui om din biserica mănăstirea sau chilia sa. Într-un al doilea document Eutychianii s-au scuzat că nu au fost prezenţi anterior, pe motiv că împăratul le-a interzis-o. „Împăratul”, începea aceasta, „i-a asigurat că la conciliu să fie doar stabilit crezul de la Nicea, şi că nimic să nu mai fie preluat anterior de aceasta”. Aceasta îndemna precum condamnarea lui Dioscorus ar fi fost inconsistentă cu promisiunea imperială; el şi cu episcopii săi să fie din nou chemaţi la conciliu, şi schisma prezentă avea să fie înlăturată. Dacă nu, ei declarau că nu ar mai ţine comuniune cu oamenii care se opuneau crezului celor 318 Părinţi de la Nicea. Pentru a-şi dovedi propria ortodoxie ei şi-au adăugat semnăturile la acel crez şi la canonul de la Efes care îl confirma. Aetius, arhidiacon de Constantinopole, a reamintit acestor petiţionari că disciplina bisericii cerea călugărilor să accepte din partea episcopilor instrucţiuni în materii de credinţă. În numele conciliului el a cerut, „Încuviinţaţi la decizia lor sau nu?” „Eu rămân fidel crezului de la Nicea”, a răspuns Carosus; „condamnă-mă şi trimite-mă în exil… Dacă Eutyches nu crede ceea ce crede biserica Catolică, acesta să fie anateme”. Apelul lui Faustus şi a altor arhimandriţi anti-Eutychiani către împărat a fost poruncit să fie citit. Arhimandritul Eutychian Dorotheus a afirmat imediat ortodoxia lui Eutyches. Comisionarii au replicat, „Eutyches învaţă că trupul Răscumpărătorului nu este de aceiaşi substanţă ca a noastră. Ce spuneţi voi la asta?” Dorotheus a evitat un răspuns direct prin a cita limbajul crezului Constantinopolitan în această formă, „Întrupat din Fecioară şi făcut om”, şi interpretând aceasta într-un sens anti-Nestorian; însă a declinat să ateste limbajul folosit în acest punct de Leo în volumul său. Comisionarii erau acum în punctul de a emite judecata, când Eutychianii au afirmat că împăratul le-a promis acestora o oportunitate de dezbatere cinstită cu oponenţii lor în prezenţa sa. Era necesar să se stabilească adevărul acesta, şi întâlnirea din 17 octombrie s-a încheiat. Pe 20 octombrie conciliul s-a întâlnit din nou. Alexander, preotul şi periodutes („vizitator”, vezi Suicer, Theosaur i.n.), care a fost delegat să vadă că împăratul informa conciliul că el şi decurionul John au fost trimişi de împărat către călugări, cu un mesaj care avea în vedere ca el (împăratul) să se considere capabil dintre cei 356 să decidă punctul în dispută, care de altfel nu ar fi convocat un conciliu. „Vă însărcinez acum”, continua împăratul, „să luaţi parte la conciliu şi să aflaţi de la aceştia ceea ce nu ştiţi încă. Căci ceea ce decide sfântul conciliu general, aceea voi urma, pe aceea mă bazez şi cred”. Limbajul imperial a fost salutat cu mari aclamaţii. Eutychianilor li s-a permis o consideraţie de 30 de zile, după care, dacă rămâneau nesupuşi, aveau să fie privaţi de rangul eclesiastic şi de oficiu. Din corespondenţa lui Leo (Epp. 136, 141, 142) s-ar părea că Carosus şi Dorotheus au persistat în vederile lor şi au fost izgoniţi de Marcian din mănăstirea lor. Pe 22 octombrie, în a 5a sesiune, memorabila „definiţie a credinţei asupra căreia s-a căzut de acord la conciliul de la Calcedon” a fost recitită şi primită cu strigăt unanim, „Aceasta e credinţa Părinţilor; aceasta e credinţa Apostolilor. Cu toţi încuviinţăm la ea. Cu toţi credem astfel”. Aceasta a fost semnată de metropolitan şi de comisionarii imperiali. După declararea suficienţei crezului înţelept şi salvator” de la Nicea şi Constantinopole, în măsura în care acel crez învăţa „complet doctrina perfectă cu privire la Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, şi explica pe deplin Întruparea Domnului către cei care au primit-o credincios”, continuă prin a admite că unii „îndrăznesc să corupă misterul Întrupării Domnului, alţii (adică Eutychianii) aduc o confuzie şi amestec (sugcusin kai krasin), şi îşi imaginează absurd natura trupului şi Dumnezeirea a fi una, şi învaţă doctrina monstruoasă că natura Divină a Singurului născut a fost un co-amestec capabil de suferinţă… Prin urmare conciliul prezent cel sfânt, mare şi oecumenic… a adăugat pentru confirmarea doctrinelor ortodoxe, scrisoarea lui Leo scrisă către Flavian pentru înlăturarea opiniilor rele (kakonoia) a lui Eutyches. Căci aceasta este îndreptată împotriva celor care încearcă să redea misterul Întrupării într-o dualitate de Fii; aceasta îi respinge din congregaţia sacră pe cei care îndrăznesc să spună că Divinitatea Singurului născut este capabilă de suferinţă; aceasta este opusă acelora care îşi imaginează un amestec sau confuzie a două naturi a lui Hristos; îi înlătură pe cei care îşi imaginează că forma unui rob care a fost luată de El de la noi este de o substanţă cerească sau de alt fel; şi aceasta îi condamnă pe cei care vorbesc de două naturi ale Domnului înaintea uniunii, şi simulează una după uniune… Noi prin urmare”, era concluzia, „urmând pe sfinţi Părinţi, cu un consens învăţăm pe oameni să mărturisească unul şi acelaşi Fiu, un Domn Isus Hristos; acelaşi perfect în Dumnezeire şi totodată perfect în umanitate: Dumnezeu adevărat şi om adevărat, de suflet şi trup raţional; consubstanţial cu Tatăl conform Dumnezeirii, şi consubstanţial cu noi conform umanităţii; în toate lucrurile ca noi dar fără de păcat; născut înaintea tuturor erelor din Tatăl conform Dumnezeirii, şi în aceste ultime zile, pentru noi şi mântuirea noastră, născut din Maria, Fecioara Mamă a lui Dumnezeu, conform Umanităţii; unul şi acelaşi Hristos, Fiu, Domn, Singurul născut, să fie recunoscut în două naturi, inconfundabil, de neschimbat, indivizibile, inseparabile (en ono fusesin asugcutwV, atreptwV, adiairetwV, acwristwV gnwrizomenon), distincţia dintre naturi nefiind înlăturată de uniune, ci mai degrabă proprietatea fiecărei naturi fiind păstrată, şi contribuind într-o persoană şi un hypostasis, nu împărţită sau divizată în două persoane, ci unul şi acelaşi Fiu şi Singur născut, Dumnezeu Cuvântul, Domnul Isus Hristos, cum au declarat profeţii de la început cu privire la El, şi Domnul Isus Hristos Însăşi ne-a învăţat, şi crezul sfinţilor Părinţi a fost transmis nouă”. „Scriind, compunând, inventând, sau învăţând oricare alt crez” era declarat nelegitim, cu pedepse: „episcopii şi clerul aveau să fie destituiţi, călugării şi laicii anatemizaţi”.

Pe 25 octombrie Marcian, însoţit de Pulcheria şi curte, au deschis şi închis a şasea sesiune. În adresarea sa el a explicat că a apărut în persoană, precum Constantine dinaintea lui, nu spre a intimida şi a silii pe careva, ci să întărească şi să confirme credinţa: eforturile şi rugăciunile sale au fost în acelaşi sens direcţionate către un final, ca toţi să fie una în adevărata doctrină, să ţină aceiaşi religie, şi să onoreze adevărata credinţă Catolică. Arhidiaconul Aetius a recitat în prezenţa sa confesiunea de credinţă aprobată la sesiunea anterioară, şi când împăratul a întrebat dacă aceasta exprima opinia tuturor, strigăte s-au auzit din toate părţile, „Acesta e crezul nostru al tuturora! Suntem unanimi, şi am semnat aceasta unanim! Cu toţi suntem ortodocşi! Acesta e crezul Părinţilor; acesta e crezul Apostolilor; acesta e crezul ortodocşilor; acest crez a salvat lumea! Trăiască Marcian, noul Constantine, noul Paul, noul David! Trăiască Pulcheria, noua Elenă!”

Edictele imperiale au urmat rapid după încheierea conciliului (1 noiembrie). Unu, datat 13 martie 452, a fost în special direcţionat împotriva Eutychianilor. Ei au persistat în diseminarea „nebuniei” lor în ciuda conciliului şi a împăratului. Marcian i-a avertizat că nesupunerea lor avea să fie aspru pedepsită; şi pe 28 iulie, Eutychianii şi Apollinarienii au fost privaţi de preoţii lor şi li s-au interzis să ţină întâlniri sau să trăiască împreună în mănăstiri; ei aveau să fie consideraţi incapabili de moştenirea proprietăţii sub un testament sau o proprietate născocită către co-simpatizanţii lor; şi aveau să fie socotiţi nepotriviţi pentru serviciul militar: Preoţii Eutychiani care au ieşit din postul lor în biserică şi călugării din propria mănăstire a lui Eutyches au fost alungaţi de pe teritoriul Roman. Scrierile lor aveau să fie arse, şi compozitorul şi circulatorul unor astfel de lucrări avea să fie pedepsit cu confiscarea bunurilor şi cu exil. Dioscorus şi Eutyches au fost exilaţi, însă ultimul a murit probabil înainte ca sentinţă să se pună în efect.

„Cu nici unul din cei care au fost autorii ereziilor dintre creştini nu a fost blasfemia prima intenţie; şi nici nu au căzut de la adevăr într-un sens de a dezonora Divinitatea, ci mai degrabă de la o idee pe care au întreţinut-o, că el ar trebui să facă îmbunătăţiri în privinţa predecesorilor săi prin a susţine cutare şi cutare doctrine”. Aceste cuvinte ale istoricului bisericesc Evagrius (i. 11) urmează relatarea sa a celui de-al doilea (adică Hoţ) sinod de la Efes, care l-a restaurat pe Eutyches. Ei exprimă credinţa celor 357 de o minte pregătită juridic în cadrul a mai puţin de 100 de ani după evenimentele în discuţie, şi sunt reproduşi în substanţă de „judiciosul” Hooker (Eccl, Pol. v. c. 52). Cyril „a oferit instanţe în acest trup şi suflet de om nu mai departe decât să accentueze prin exemplu împotriva lui Nestorius, că o substanţă vizibilă şi invizibilă, mortală sau nemuritoare, poate că unite pot face o persoană”. Eutyches şi urmaşii lui au luat aceste cuvinte ale lui Cyril „de parcă ar fi fost curentul său de a învăţa, că la fel ca în noi trupul şi sufletul, tot aşa şi în Hristos Dumnezeu şi om fac doar o singură natură… El a devenit nesănătos (în crez) prin a nega diferenţa care încă a continuat între una şi cealaltă natură”. Aceasta era „reală, deşi care greşea cu reverenţă” ce l-a dus, în prima instanţă, să-şi deschidă opiniile. „Mintea sa îngustă, întărită de izolare, şi sălbăticită de încântarea hărţuitoare” (Bright) nu era în nici o stare în ziua judecării sale înaintea sinodului de la Constantinopole pentru a percepe spre ceea ce conduceau logic învăţăturile sale, nici ca să accepte calificările sau parafrazările oferite în mod domol. El a murit, însă Eutychianismul tot mai există (Pusey, Councils of the Church, p. 25). Acesta nu a cedat şi nu va ceda vreodată faţă de edictele precum cele ale lui Marcian. Adevărata credinţă a fost definită de marele conciliu care s-a opus atât acestuia cât şi Nestorianismului. „Trebuie să menţinem prudent un curs de mijloc, evitând atât acea distragere de Persoane, în timp ce Nestorius s-a dus, precum şi cea din urmă confuzie a naturilor, care l-a înşelat pe Eutyches” (Hooker). [MONOPHYSITISM.]

http://publicatia.voxdeibaptist.org/apologetica_mai07.htm

SOTERIOLOGIE – doctrina despre mântuire – ISTORIA BISERICII – PARTEA 2, SUBIECTELE 6, 7 – Augustin şi controversa pelagiană.

6-img_20171111_1112445-e1510837743147

Augustin şi controversa pelagiană

  1. Viaţa lui Augustin (354 –430)
  2. Adolescenţa:
  3. Tatăl lui Augustin nu era creştin, insă mama lui, Monica era.

Aceasta a avut un rol important în viaţa lui, rugându-se permanent  pentru el şi implorându-l să-şi dedice viaţa lui Hristos. Cu toate acestea, el nu părea să aibă înclinaţii spre viaţa spirituală, însă din punct de vedere intelectual era foarte promiţător şi de aceea a fost trimis la şcoală cu scopul de a ajunge un învăţat care să slujească în guvern.

  1. Tinereţea:
  2. Era un adevărat umanist – un om care iubea viaţa, învăţătura şi în  curând femeile. Se învârtea în cercurile cele mai intelectuale şi    mai moderne. O  religie la modă invada Imperiul acelui timp – maniheismul. Religia se baza pe învăţăturile unui oriental pe nume Mani şi avea ca fundament viziunea dualistă asupra lui Dumnezeu.
  3. Augustin a devenit un profesor din ce în ce mai apreciat şi s-a  mutat la Roma, iar în cele din urmă la Milano care era capitala  părţii de   vest, întocmai cum Roma era capitala Imperiului la aceavreme. Până acum, Augustin fusese dezamăgit de maniheişti,  pentru că nu-şi puteau sprijini argumentele cu dovezi inteligente şi nu aveau dreptate în anumite ştiinţe cum ar fi astronomia.

iii.   A fost foarte influenţat de predicile puternicului episcop din Milano, Ambrozie. La început s-a dus să-l asculte doar de dragul  elocvenţei cu care predica. Studiindu-i pe neoplatonicieni, Augustin a fost în sfârşit eliberat de doctrinele maniheismului şi şi-a început astfel ultima călătorie înspre Hristos.

  1. Convertirea:
  2. În 386, după ce a aflat de sacrificiile făcute de călugării creştini, a trecut printr-o autocondamnare hotărâtoare şi în timp ce se plimba pe afară a auzit o voce spunând: „ia şi citeşte, ia şi citeşte.” Augustin a luat acest lucru ca  un semn care-i spunea că trebuie să citească Biblia  şi a deschis-o la întâmplare. Ochii i-au căzut pe versetul din Romani 13:14: „Îmbrăcaţi-vă în Domnul Isus Hristos şi nu purtaţi grijă de carne, ca să nu-i treziţi poftele.” În acea zi, prin harul Domnului a fost eliberat de poftele lui, a renunţat la poziţia de profesor şi s-a pregătit pentru viaţa monastică.
  3. Episcop:
  4. Revenit în Africa de Nord, Augustin a vrut să trăiască o viaţă evlavioasă simplă în contemplaţie, dar această pace nu avea să dureze mult. În 391 a fost făcut preot, fără prea mare tragere de inimă din partea sa, iar în 396 a preluat funcţia de episcop de Hippo, poziţie pe care a păstrat-o până la sfârşitul vieţii.
  5. Teolog:
  6. Nu avem timp să vorbim şi despre celelalte aspecte ale vieţii lui Augustin în afara controversei lui cu Pelagius. Bineînţeles, este cunoscut pentru Confesiunile sale, carte ce a fost numită prima autobiografie în istoria europeană. Aceasta este o carte clasică pentru orice creştin, dar din punct de vedere evanghelic nu este cu totul lipsită de implicaţii mai puţin fericite pentru cursul ulterior al istoriei. Augustin, ca majoritatea oamenilor mari ai bisericii acestei perioade, era un foarte mare susţinător al vieţii monastice şi îşi datează convertirea nu din momentul în care a crezut pentru prima dată Cuvântul lui Dumnezeu, ci din momentul în care a fost capabil să îmbrăţişeze celibatul fără nici o rezervă.
  7. O altă trăsătură importantă a operei lui Augustin este controversa lui cu donatiştii. Grupul donatiştilor datează din timpul ultimelor prigoane din Africa de Nord. Ei negau validitatea jurământului depus  de slujitori nevrednici şi astfel  s-au separat de ceea ce considerau biserica coruptă.  Augustin s- a ridicat împotriva lor prin scrierile sale şi prin dispute publice, dar în cele din urmă a decis că autorităţile aveau datoria de a restabili ordinea în biserică. Într-o faimoasă dispută el a folosit Luca 14:23 („ sileşte-i să intre”) pentru a justifica implicarea statului în anihilarea acestui grup minoritar. Aceasta a pecetluit acordul Bisericii pentru reprimarea religioasă din Evul Mediu şi până în perioada Reformei.

iii  Augustin era remarcabil în explicarea doctrinei Trinităţii şi a majorităţii problemelor importante în acea perioadă. El este recunoscut ca fiind cel mai mare gânditor al antichităţii creştine.” (Britannica). Cartea lui, Cetatea lui Dumnezeu, o explicare detaliată a adevăratei interpretări a istoriei din perspectiva căderii iminente a Romei, este o lucrare clasică alături de  Confesiuni. 

Introducere în controversa pelagiană:

  1. Mai întâi se impune să remarcăm faptul că aceste subiecte nu au fost aduse în atenţia bisericii cu consecvenţă şi acurateţe până la Augustin. Aceasta s-a întâmplat din mai multe motive. Doctrina privitoare la Dumnezeu şi Hristos a captivat atenţia bisericii, aşa cum am văzut, timp de mai mulţi ani. Mai important e faptul că cei mai de seamă opozanţi ai creştinismului timpuriu au fost religiile şi filosofiile care accentuau destinul impersonal sau determinismul care guverna destinele oamenilor. Ca şi multele filosofii raţionaliste, atât religia romană, cât şi cea greacă au avut această tendinţă. În plus, noua religie maniheistă era foarte fatalistă. La începuturile sale Augustin a trebuit să apere doctrina libertăţii omului contra maniheismului şi a făcut-o într-un fel care contrazicea parţial doctrinele sale de mai târziu, care erau formulate ca răspunsuri împotriva lui Pelagius. Astfel, chiar în persoana lui Augustin putem observa creşterea prin care a trebuit să treacă biserica pentru a putea răspunde dublei probleme a libertăţii/suveranităţii.
  2. Pentru a aşeza această controversă în contextul bisericii din zilele noastre, să remarcăm faptul că spre deosebire de doctrina Trinităţii aceste doctrine sunt încă un motiv de controversă în majoritatea bisericilor evanghelice. Numele s-au schimbat, dar problemele au rămas aceleaşi. „Calviniştii” şi „armenii” sunt numele folosite azi, cel puţin în bisericile cu care avem noi legături. Nimeni nu ar fi de acord să fie numit pelagian (şi în continuare o să vedem de ce), dar linia de demarcaţie între suveranitatea lui Dumnezeu şi cea a omului  rămâne.
  3. Evanghelicii, în special, afirmă că există o cale de mijloc între voinţa liberă a omului şi suveranitatea lui Dumnezeu. Am auzit afirmaţii de genul: „Dumnezeu este atât de suveran, încât s-a limitat pe Sine pentru ca omul să poată avea o adevărată voinţă liberă.” Eu cred, însă, că asemenea poziţie de mijloc nu există. Dumnezeu spune în Isaia 46:9,10: „Eu sunt Dumnezeu, şi nu este altul, Eu sunt Dumnezeu, şi nu este altul ca Mine, spunând sfârşitul de la început şi cu mult înainte ce nu este încă împlinit. ‚Hotărârile Mele vor rămâne în picioare şi Îmi voi duce la îndeplinire toată plăcerea Mea.’” Ori acest verset, şi alte sute de astfel de versete, sunt adevărate ori nu sunt adevărate. Problema nu este că suveranitatea lui Dumnezeu şi responsabilitatea omului nu sunt ambele adevărate – ele sunt adevărate, dar nu poate fi adevărat că Dumnezeu are voinţă liberă, iar omul are şi el voinţă liberă.
  4. Studiul lui Augustin, care a avut de-a face atât cu pelagianiţii, cât şi cu semi-pelagianiţii, ne va ajuta să înţelegem aceste chestiuni. Faptul că au fost discutate acum aproape 1500 de ani şi încă mai constituie motiv de controversă, dovedeşte că nu vor fi rezolvate curând. Cu toate acesta, consider că argumentele de bază ale lui Augustin încă stau în picioare şi nu pot fi contrazise. Augustinienii (calviniştii) au fost totdeauna acuzaţi că îndrăznesc să-L definească pe Dumnezeu şi că încearcă să pătrundă în domenii prea profunde pentru om, dar eu cred  că adevărul este exact contrariul. Augustinienii, mai degrabă, afirmă simplu învăţăturile evidente ale Bibliei, în timp ce semi-pelagianiţii sau pelagianiţii încearcă să-L definească pe Dumnezeu, şi după ce au făcut-o,  sunt nemulţumiţi de învăţătura clară augustiniană şi încep să depene teorii care Îl explică pe Dumnezeu şi încearcă să-L scoată din capcana constituită de suveranitatea Sa.

Pelagius şi doctrinele lui:

  1. Pelagius (c. 354 – după 418) era călugăr din Britania (încă parte a  Romei), dar nu era preot. A fost învăţător al Bibliei la Roma aproximativ între anii  380 – 410 – l-am putea numi un lider de studiu biblic.  Slujea în diferite cercuri aristocratice şi scria comentarii asupra Bibliei. Era foarte respectat pentru moralitatea caracterului său chiar şi de rivalii lui.
  2. S-a opus unor tendinţe pe care le-a observat în scrierile lui Augustin, în special împotriva afirmaţiei din  Confesiuni „Oferă ceea ce porunceşti şi porunceşte ceea ce alegi.” Aceasta îi părea o învăţătură fatalistă. A negat faptul că Dumnezeu ar porunci ceva ce nu era în puterea omului de a face. A condamnat climatul moral neglijent al unor asemenea  învăţături privitoare la har ale creştinilor romani.
  3. În 410 când goţii au atacat Roma, Pelagius, ca mulţi alţii, a părăsit oraşul şi a ajuns în Africa, într-o ramură a bisericii care era puternic influenţată de Augustin.
  4. În această vreme avea deja câţiva ucenici în diferite regiuni. Învăţăturile lui priveau:
  5. Negarea păcatului originar (adică viciul şi corupţia) moştenit de la Adam. Fiecare om se naşte ca o individualitate nouă şi liberă cu aceleaşi puteri de alegere şi responsabilităţi ca şi Adam.
  6. Negarea vinei originare primite prin păcatul lui Adam. Printre alte implicaţii, această afirmaţie punea sub semnul întrebării necesitatea botezului la copii din moment ce un bebeluş nu avea nici un motiv pentru care ar fi necesitat botezul. Cu toate acestea, Pelagius însuşi a susţinut că botezul copiilor e bun şi că ar trebui să continue, chiar dacă nu pentru înlăturarea păcatelor sale.
  7. Afirmaţia potrivit căreia omul putea fi liber de păcat.  În consecinţă, negarea necesităţii lucrării lui Dumnezeu pentru a realiza eliberarea de păcat. Puterea este în noi, chiar dacă Dumnezeu ne ajută.
  8. Episcopii din Africa de Nord  au început să-l condamne pe Pelagius şi felul în care vedea el lucrurile.  În jurul anului 412 a plecat în Palestina, unde preoţii orientali simpatizau cu doctrina voinţei libere şi unde trăia cărturarul occidental Jerome care i-a făcut necazuri lui Pelagius în acea regiune.
  9. După unele tulburări cu papi şi concilii(1), se pare că Pelagius a părăsit Palestina. Nu mai apare nici o menţiune a sa în istorie şi e posibil să fi murit în Egipt. Pelagianismul a fost condamnat la conciliul ecumenic din  Efes în 431 împreună cu nestorianismul, dar nu s-a cercetat prea mult doctrina pelagianită. Nestorius invitase la Constantinopole nişte pelagianiţi şi de aceea cele două erezii au fost asociate în mintea episcopilor.

  Răspunsurile lui Augustin:

  1. Augustin a petrecut aproape 20 de ani pentru a scrie diferite  lucrări care combăteau erorile pelagianismului. Înspre sfârşitul vieţii, i s-a permis să vadă dezvoltarea doctrinei cunoscute sub numele de semi-pelagianism şi astfel a putut să scrie şi împotriva acestei versiuni de compromis.
  2. Nu avem timpul (iar eu nu am nici capacitatea)  de a rezuma şi discuta fiecare în parte dintre scrierile lui Augustin, aşa că vom face o rezumare tradiţională a celor mai importante teme abordate. Să notăm faptul, că nu avem timpul necesar pentru a apăra doctrinele lui Augustin din Biblie, care a fost principala lui sursă de inspiraţie.Aici vrem doar să le schiţăm cu exactitate în linii mari.
  3. [Păcatul originar] Augustin s-a concentrat supra adevărului căderii lui Adam, a consecinţelor acestui fapt  şi asupra transmiterii păcatului său  descendenţilor săi. El a văzut că fiecare fiinţă umană moşteneşte de la părinţi vina păcatului care vine de la Adam. Nu numai că Adam a acţionat ca reprezentant al nostru, dar el credea că într-un fel noi toţi am fost în Adam comiţând şi noi păcatul originar. (Parţial această percepţie se datorează unei traduceri greşite a versetului din Romani 5:12. În Biblia lui latină erau cuvintele „în care toţi au păcătuit”). După cum în mod reprezentativ, Adam şi-a condus „sămânţa” în condamnare şi moarte, tot aşa Hristos a murit în mod reprezentativ pentru oameni  şi le-a adus neprihănirea. Augustin a făcut speculaţii privitoare la metoda transmiterii păcatului, iar acestea sunt aici mai puţin folositoare. Împărtăşind dorinţele ascetice ale călugărilor şi având în vedere viaţa lui păcătoasă dinainte, el a susţinut că actul de a zămisli copii este păcătos şi a găsit aluzii la felul în care Domnul nostru a rămas fără păcat, deoarece nu a fost născut prin contact sexual (Psalm 51).
  4. [Depravarea totală.] Augustin a insistat pe larg asupra Corupţiei naturii omului şi prin urmare a lipsei de libertate a voinţei de a-L  alege pe Dumnezeu, de a exercita credinţă sau de a face ceva, orice, care să-L ducă înspre  împăcarea cu Dumnezeu.Libertatea omului de a acţiona nu este pusă la îndoială, el e cel care face alegerea. Cu toate acestea, alegerile lui sunt acum determinate în întregime de natura sa coruptă şi în el însuşi nu are nici o capacitate de a-L alege pe Dumnezeu. Augustin a făcut nişte comparaţii folositoare aici. A arătat că Adam se găsea în postura de a putea păcătui şi de a nu putea păcătui, dar prin păcatul lui, s-a făcut pe sine şi pe urmaşii lui incapabili să nu păcătuiască. După moarte sfinţii răscumpăraţi vor fi aşezaţi în sfârşit într-o postură de care Adam nu s-a bucurat şi anume neputinţa de a păcătui.  
  5. [Alegerea necondiţionată şi harul irezistibil.] Ca o urmare logică a ceea ce s-a zis mai sus, devine evidentă necesitatea doctrinei harului liber al lui Dumnezeu (nu numai din punct de vedere logic, ci şi scriptural).Dumnezeu trebuie să mântuiască în mod suveran şi liber din moment ce nu putem să-L alegem pe El. Harul lui Dumnezeu oferă totul, aşa că alegerea nu se poate fundamenta pe viitoare merite ale omului, anticipate în prezent. Chiar şi credinţa este harul lui Dumnezeu către cei aleşi. Harul şi predestinarea nu pot fi separate.

„Voinţa liberă a omului nu foloseşte, cu adevărat, la nimic decât la păcat, dacă nu cunoaşte calea adevărului; chiar după ce datoria lui şi scopul corect pentru viaţa lui încep să-i fie cunoscute, dacă nu îşi găseşte desfătarea în adevăr şi nu îl iubeşte, omul nu îşi îndeplineşte datoria,  nu porneşte înspre împlinirea adevărului şi nici nu trăieşte cum ar trebui. Pentru ca afecţiunea noastră să fie angajată în aceasta, „dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre”, nu prin voinţa noastră liberă, ci „prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat” (Romani 5:5). (Despre Duh şi literă, 3.5). Harul şi predestinarea se deosebesc prin acea că predestinarea este pregătirea, iar harul este aplicarea practică a harului nemeritat al lui Dumnezeu.

  1.    [Perseverenţa sfinţilor.] Augustin susţinea că nici unul dintre cei aleşi nu va cădea în cele din urmă, ci că Dumnezeu îi va aduce pe  toţi cei din poporul Său la Sine. Ceea ce el numeşte „cădere” este diferit de ceea ce ne-am aştepta noi. El propovăduia că există oameni care – în această viaţa, arată întocmai ca şi creştinii şi  erau din toate punctele de vedere creştini -cădeau şi astfel demonstrau că nu erau aleşi. Acest lucru e diferit de majoritatea formulărilor calviniştilor de azi care susţin că odată ce o persoană a devenit creştină poate ajunge la convingerea că ea personal nu va cădea niciodată. În sistemul lui Augustin, această convingere nu era vizibilă şi de fapt el afirma că o asemenea certitudine e de neatins. (Vezi capitolulDespre perseverenţa sfinţilor). El a mai afirmat că perseverenţa este un dar al lui Dumnezeu pentru poporul Său şi poporul Lui întotdeauna obţine acest dar şi astfel întotdeauna perseverează.
  2. Doctrinele lui Augustin au fost pângărite de învăţăturile catolice timpurii în care el nu a încetat niciodată să creadă:
  3. Necesitatea botezului pentru mântuire. Drept urmare, botezul    copiilor nu trebuie renegat.
  4. Confundarea îndreptăţirii cu sfinţirea. Augustin nu a avut o viziune atât de detaliată asupra îndreptăţirii aşa cum a avut Martin Luther şi alţi reformatori de mai târziu, dar şi el vedea îndreptăţirea mai degrabă ca o infuzie  de neprihănire decât ca o declaraţie legală a stării neprihănite a păcătosului în faţa lui Dumnezeu.

iii.      O vedere generală  înaltă asupra bisericii, ca instituţie, care nu este validată nici de Scriptură, nici de istorie.

   (Cu toate că în acel timp se părea că istoria era de partea lui).

Semi-pelagianismul:

  1. Înspre sfârşitul vieţii lui Augustin, învăţători cum era Cassian John au    găsit o cale de mijloc care mai târziu a fost numită (corect sau greşit) semi-pelagianism. Nu este incorect să spunem că oricare ar fi poziţia oficială a diferitelor biserici, majoritatea creştinilor ţin doctrina semi-pelagianită, inclusiv cea mai mare parte a protestanţilor şi mulţi din cei care pretind calvinismul drept moştenirea lor. Semi-pelagianismul originar era cel mai popular în Gaul.
  2. Trăsături ale semi-pelagianismului:
  3. Cunningham spune că augustinienii şi pelagianiţii sunt de acord asupra următoarelor două puncte importante: „În primul rând, înainte ca oamenii să fie primiţi în rai trebuie să se pocăiască şi să creadă în Domnul Isus Hristos şi să trăiască apoi o viaţă de ascultare; în al doilea rând,  oamenii au o natură morală până acum pângărită de viciu, iar acest proces indispensabil de schimbare nu poate fi realizat fără lucrarea supranaturală şi plină de har a lui Dumnezeu asupra lor.” (Cunningham, I, p. 348.)
  4. Puncte de dezacord. Cassian şi semi-pelagianiţii învăţau că natura şi voinţa omului este să  fie bolnav şi mort în păcat. Voinţa omului a fost capabilă să Îl aleagă pe Dumnezeu, deşi poate, capabilă să facă doar acest lucru şi nimic altceva; după alegerea lui Dumnezeu, Dumnezeu dă har ca să îl ajute pe om să-şi desăvârşească procesul de a deveni creştin. De aceea, credinţa nu este cu adevărat un dar de la Dumnezeu.

Cunningham comentează asupra credinţei văzută ca dar: „s-au depus multe eforturi  pentru a explica felul natural şi uşor în care credinţa, ca s-o simplificăm foarte mult, ca s-o aducem la un nivel inferior ca şi când ar fi cea mai umilă capacitate – uneori din motive mai bune sau mai vrednice, dar mă tem că uneori din dorinţa  de a diminua , dacă nu chiar de a elimina, necesitatea unei lucrări supranaturale prevenitoare [anterioară] a Duhului lui Dumnezeu în producerea ei.” (Cunningham, I, p. 350).

  1. În opoziţie cu Augustin, semi-pelagianiţii au susţinut că omul are libertatea de a se opune harului lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte harul lui Dumnezeu nu este harirezistibil.
  2. Din cele două puncte de mai sus, este evident că semi-pelagianiştii nu aveau o doctrină a alegerii necondiţionate sau a unui număr fix de aleşi. Mai degrabă, Dumnezeu „vrea” ca toţi oamenii să fie mântuiţi (I Tim. 2:4). Semi-pelagianiţii explică alegerea lui Dumnezeu pe baza cunoaşterii dinainte a viitoarelor acţiuni ale fiecărei fiinţe umane. El îi alege pe cei despre care ştie dinainte că vor crede.
  3. Răspunsul lui Augustin în legătură cu semi-pelagianismul:
  4. Augustin a scris cel puţin două cărţi împotriva ideilor semi-pelagianiţilor după ce a fost familiarizat cu învăţăturile lor prin scrisorile unor  călugări din Galia. Titlurile acestor cărţi sunt De Praedestinatione Sanctorum (Despre predestinarea sfinţilor) şi De Dono Perseverantiae  (Despre darul perseverării).
  5. În prima carte el dovedeşte că până şi  începutul credinţei, primii paşi mici ai credinţei, chiar şi gândul şi dorinţa de a crede, sunt darurile lui Dumnezeu şi nu trebuie separate de restul darurilor lui Dumnezeu ca şi când ar fi cumva contribuţia omului la planul de mântuire.
  6. În a doua carte el tratează doctrina perseverenţei  sfinţilor. Aici el dovedeşte că perseverenţa, ca şi începutul credinţei, este de asemenea harul infailibil al lui Dumnezeu şi că este oferit aleşilor Săi. (Acesta e unul din locurile unde abordează acea doctrină ciudată conform căreia Dumnezeu amestecă pe cei căzuţi cu poporul Lui).
  7. Augustin a recunoscut că prin faptul că semi-pelagianiţii au acordat omului o voinţă liberă şi posibilitatea de a alege, chiar dacă într-o măsură infinit de mică, au ajuns în aceeaşi situaţie cu pelagianiţii. S-au lipsit de harul lui Dumnezeu.

   Replica bisericii împotriva pelagianiţilor: 

  1. Episcopii din Africa de Nord au fost întotdeauna de partea lui Augustin, care  în fond era unul dintre ei şi au condamnat pelagianismul în câteva concilii locale.
  2. Pelagius a fost condamnat de conciliul din Efes în 431, cu toate că se pare  că nu s-au discutat prea mult aceste probleme.
  3. Conciliul de la Orange, conciliul bisericii occidentale, a condamnat definitiv semi-pelagianismul şi astfel afirmaţia că biserica de Vest (adică cea Romano Catolică) va urma oficial doctrina augustiniană s-a definitivat.

Consecinţe: 

  1. Din totdeauna biserica a tins înspre semi-pelagianism în teologia ei şi în special în pietatea ei populară. Pe vremea Reformei,  Biserica Romano Catolică  a recunoscut că adevăratele doctrine augustiniene erau ţinute de  reformatori şi astfel o formă de semi-pelagianism a fost adoptată de Conciliul de la Trent. (vezi a Şasea Sesiune  a acelui Conciliu şi excelenta replică a lui Calvin, care aproape este un rezumat complet asupra subiectului credinţă şi îndreptăţire în lucrarea lui Imnuri şi tratate vol. 3.)
  2. Luther a redescoperit doctrinele lui Augustin şi a accentuat robia voinţei, a făcut apoi  o distincţie precisă între îndreptăţire şi sfinţire şi a deschis o perspectivă mai puţin magică asupra ritualurilor bisericeşti. Cu toate acestea, ucenicii lui, începând cu asistentul lui, Philipp Melanchton au reintrodus „sinergia”, iar luteranismul a devenit mai mult sau mai puţin semi-pelagian.
  3. La origine, toţi reformatorii erau augustini sau calvinişti destul de stricţi în felul în care vedeau depravarea omului şi harul suveran al lui Dumnezeu. Calvin este cel care a sistematizat doctrinele şi a apărat cu hotărâre suveranitatea harului lui Dumnezeu.  El a fost urmat de protestanţii care ţinuseră cel mai mult la doctrinele augustiniene (aici se includ aproape toţi protestanţii vorbitori de limbă engleză).
  4. Armenismul a luat naştere în 1600 printre calviniştii danezi. Acesta era o trezire a învăţăturilor semi-pelagianite.
  5. În special prin influenţa  lui John Wesley, armenianismul a devenit o formă acceptabilă a protestantismului şi a rivalizat cu calvinismul până la sfârşitul secolului 19. În secolul 20 victoria armenianismului era aproape completă. Chiar dacă marii teologi de la seminariile conservatoare sunt deseori un fel de calvinişti, majoritatea covârşitoare a creştinătăţii continuă să laude din vârful buzelor „harul lui Dumnezeu”  în timp ce înalţă voinţa şi alegerea omului deasupra  planului lui Dumnezeu. În mare parte evanghelicii afirmă cele două doctrine fundamentale ale semi-pelagianismului: pasul iniţial, „pasul cel mic” al credinţei este un act al omului, fără intervenţia specială a harului lui Dumnezeu şi că Dumnezeu îşi alege poporul bazat pe cunoaşterea  anticipată a viitoarei lor credinţe.

   Papa Inocentiu I l-a excomunicat pe Pelagius în 417, dar Papa Zosimus a ridicat interdicţia. Ulterior, a reintrodus-o în 418. Papa Boniface şi Sixtus III au respins cererile pelagianiţilor. Pelagius a fost eliberat de un sinedriu din Ierusalim şi a fost din nou achitat la Diaspolis (415); toate acestea s-au produs în Orient. Cu toate acestea, două concilii din Africa l-au condamnat în 416 din cauza cărţii sale  Voinţa Liberă şi un sinod din Antiohia l-a alungat  din Palestina   în 424. NIDCC, p. 761.

http://www.voxdeibaptist.org/the_story_of_the_church_trd.htm

Liber la traficul de organe în România? Un rinichi se vinde cu 30.000 de euro pe OLX, deși legea prevede închisoare de până la 7 ani pentru astfel de anunțuri

6-img_20171111_1112445-e1510837743147

Anunțurile privind vânzarea rinichilor, prin care aceste organe sunt comercializate cu zeci de mii de euro, sunt disponibile pe platformele de vânzare online din România, chiar dacă legea prevede sancțiuni de 7 ani de închisoare pentru mediatizarea unor astfel de anunțuri.
Cel mai recent anunț privind vânzarea unui rinichi a apărut săptămâna trecută pe una dintre cele mai mari platforme de vânzări online din țară.
„Vand rinichi sanatos fara nici un altfel de problema nu fumezz nu concum alcool grupa sanguina B3 Pozitiv cer si ofer seriozitate pret intreg 30.000€ cu un avans de 10.000 raspund la orice ora in orice zi!”, se precizează în anunț.
Acesta nu este un caz singular, existând site-uri unde se găsesc zeci de anunțuri privind traficul de organe.
La o simplă căutare după expresia „vând rinichi”, ne-au apărut 200 de anunțuri, cel mai vechi anunț fiind datat 11 noiembrie 2010.
„Vând rinichi urgent nu fumez nu beau nu ma droghez… cumpărătorul suporta toate cheltuielile rog seriozitate am doar 21 ani”, este anunțul unei persoane care își vinde rinichiul la un preț de 40.000 de euro.
Pe site-ul mai sus menționat, se mai vinde ficat, chiar și ovule, prețul fiind variabil. De exemplu, dacă la rinichi se adaugă și un lob de ficat, prețul de vânzare este de 85.000 de euro.
Ce spune legea
Potrivit legii 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, orice activitate privind transplantul de organe este realizată doar de Agenția Națională de Transplant.
Astfel, potrivit articolului 154, „organizarea și efectuarea prelevării de organe, țesuturi și/sau celule de origine umană, în scopul transplantului, în alte condiții decât cele prevăzute de prezentul titlu, constituie infracțiune și se pedepsește conform legii penale”.
Potrivit articolului 154, prelevarea sau transplantul de organe și/sau țesuturi și/sau celule de origine umană fără consimțământ dat în condițiile prezentului titlu constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 5 la 7 ani.
Totodată, potrivit art 157, constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 3 la 5 ani fapta persoanei de a dona organe și/sau țesuturi și/sau celule de origine umană, în scopul obținerii de foloase materiale sau de altă natură, pentru sine sau pentru altul.
În ceea ce privește publicarea unor astfel de anunțuri, legea prevede că:
„Publicitatea în folosul unei persoane, în scopul obținerii de organe și/sau țesuturi și/sau celule de origine umană, precum și publicarea sau mediatizarea unor anunțuri privind donarea de organe și/sau țesuturi și/sau celule umane în scopul obținerii unor avantaje materiale sau de altă natură pentru sine, familie ori terțe persoane fizice sau juridice constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani”.
Nu în ultimul rând, introducerea sau scoaterea din țară de organe, țesuturi, celule de origine umană fără autorizația specială emisă de Agenția Națională de Transplant constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 3 la 10 ani……..

Suedia: Un rapper emigrant din Nigeria îndeamnă negrii să împuște, să înrobească și să ucidă oameni albi

Suedia: Un rapper emigrant din Nigeria îndeamnă negrii să împuște, să înrobească și să ucidă oameni albi
Jesse Ekene Nweke Conable, un rapper de origine nigeriană cunoscut si ca JCBUZ, a cerut în mod deschis confraților săi negri să comită violență împotriva oamenilor albi în timpul unui clip video plin de ură pe un grup de socializare. Migrantul nigerian a venit în Suedia în 2008. Acum se bucură de cetățenia suedeză și are o reședință în Lund.
 Conable propagă în inregistrare rasismul și îndeamnă alți africani care trăiesc în Europa să ucidă albii, scrie zerohedge.com.
„Dacă vreun tip alb sau fată albă încearcă să vorbească urât despre tine, împușcă-i!”, a spus Conable pe un grup privat de social media.
Site-ul menționează că acest cont de Instagram Barasvarta („Numai Negrii”) este deschis doar negrilor și se bucură de câteva sute de adepți. Contul este condus de Conable și are sloganuri precum „Black Power in Sweden” și „Fuck White People”.
Într-unul dintre videoclipurile postate pe pagină, rapperul nigerian spune:
„Frații și surorile mele negre am un mesaj important pentru voi. Vreau doar să vă spun toți frații mei negri de acolo – sunteți speciali și nimeni nu este ca voi. Continuăm războiul. Noi negrii vom prelua – vom deveni numărul unu – într-o zi frumoasă vom deveni numărul unu – îi vom domina pe acești albi. Așa cum acești albi ne-au luat sclavi, ar trebui să-i și noi sclavi și să îi tratăm și mai rău.”.
„Le vom lua cățelele de femei și le vom lua banii. Pentru a fi sinceri, vom duce cea mai tare luptă de până acum ”, a continuat Conable. „Suntem războinici africani, ei nu se ridică la nivelul nostru. Acesta este doar începutul: puterea celor negri!”

Uneori nu vei putea fi ajutat

6-img_20171111_1112445-e1510837743147

Scriu aceste rânduri deși în ultima vreme m-am cam retras, ceva totuși „mă scoate” din decizia mea. Acel ceva e legat de consiliere, se înmulțesc mult cazurile de persoane pe care nu le pot ajuta chiar dacă ele vor și eu vreau. Acele situații la care nu știu să răspund, la care nu pot răspunde din cauză că ar durea și mai rău decât durerea care îi împinge pe acei oameni să caute ajutor, chiar dacă aș încerca să spun doar vorbe atent alese.

Aici intră trei tipologii mari de cazuri. Prima și cea mai răspândită e cea a relațiilor premaritale dramatice. A doua e cea a tinerilor care trăiesc o viață libertină frecventând cluburi și consumând alcool și droguri. A treia e categoria relațiilor maritale bazate pe dependențe. E mult de scris la fiecare, poate vreodată voi scrie sau voi recomanda scrieri bune dacă voi găsi. Astăzi totuși vreau să scriu despre prima tipologie de cazuri: relații premaritale dramatice.

Le-am numit așa pentru că sunt adevărate drame la care ambii parteneri își aduc contribuția conștienți că ce fac nu e bine, ignorând regulile relațiilor și chiar pe cele ale bunului simț ca să nu mă spun de regulile moral creștine.

Am numărat 21 de cazuri de acest tip anul acesta. Doar două dintre ele sunt cu bărbații în rolul victimelor, restul sunt trase la indigo cu nuanțe diferite de albastru. Un albastrul rece spre mov, movul ăla de la vânătăi, ochi vineți de la pocnituri sau de la nopți nedormite, movul acela de la machiaje care să mascheze urme.

Cele mai multe dintre ele încep așa: „Vă rog să mă ajutați. Sunt într-o relație cu un bărbat pe care l-am iubit și îl iubesc mult. Am făcut multe lucruri greșite împreună dar îl iubesc și de aia am cedat. Ne-am despărțit de multe ori dar l-am primit înapoi după ce încerca cu alte femei și nu reușea. Eu cred sincer că Dumnezeu ne-a făcut unul pentru celălalt …..”

Veți spune că nu sunt „de ale noastre” dar eu vă spun că sunt din biserici neoprotestante (evit să fiu mai explicit ca să nu creadă cineva că lovesc intenționat în anumite culte). Din păcate tot mai mulți tineri își permit o viață în care să ignore principiile și asta îi duce în adevărate drame aici pe pământ, drame pe care vor încerca mult timp să le ascundă și chiar vor muri unii din ei. Nu spun aceste lucruri cu gânduri de judecată la adresa lor ci cu cea mai sinceră milă și deznădejde.

Când află astfel de tineri/tinere că cel mai sănătos e să rupi relația și să intri în consiliere spirituală și psihologică deja intră în atac. Că nu sunt înțeleși, că nimănui nu îi pasă de drama lor, că Dumnezeu e nedrept, că o să își ia zilele pentru că nu are rost să trăiască și alte afirmații cu care cei ce consiliază sunt așa de familiari.

Iată un tip de consiliere la care nu pot ajuta. Nu am cum. Vreau, îmi doresc să aduc măcar puțină alinare, bucurie, mângâiere, normalitate dar nu pot, nu am cum și cred că nici un consilier/psihoterapeut/pastor/preot nu poate. Să iei omul cu forța din acel mediu se poate doar dacă există dovezi clare de abuz fizic și asta doar pentru o seară că ea vine singură înapoi din ceea ce numește „iubire”.

Nu, nu în toate cazurile e vorba de violență fizică, de fapt doar 4 din cazurile menționate anterior au avut și elemente de violența fizică. La celelalte e vorba de abuz emoțional, abuz spiritual, abuz sexual și combinații ale acestora. Problema e că aceste combinații plus timpul cât ele au lucrat, plus rănile și traumele care i-au adus aici fac omul nevindecabil cu mijloace omenești și mai ales imposibil de vindecat fără durere.

Care e concluzia de aici?

Tineri dragi, fete și băieți chiar dacă vă doriți plăcere, relații devreme, relații fără obligații țineți cont că binecuvântarea e o consecință a respectării principiilor sănătoase. Nu vă angajați în relații neasumate și ilegitime. Nu există altă variantă. Nu puteți merge cu 120 la oră în localitate să nu se întâmple un dezastru, la un moment dat se va întâmpla drama, e doar chestiune de timp.

Aș putea să aduc texte din Biblie la asta, dar cel mai probabil mi le-ați putea rosti fără să le citiți. Unii/unele din voi vă petreceți nopțile rugându-vă ca Dumnezeu să facă din relația voastră ilegitimă una fericită și reușită, deci știți cu siguranță pe de rost și înțelegeți ce spune Biblia. Nu are rost să amintesc textele ci importanța trăirii acelor texte pe care le știm.

Cât despre mine… nu îmi rămâne decât să fac materiale pe prevenție și educare. Mă simt așa neputincios și demoralizat când vă văd suferința, chinul și lipsa de perspectivă că mă înmoi și cu privire la lucrarea mea. Aș vrea să ajut și nu pot. Când e un accident, ca cel din București mediatizat recent, îți e milă de victime, inclusiv de victima care a provocat accidentul dar mila nu poate rezolva nimic, nu poate șterge sângele, nu poate repara mașina, nu poate vindeca rănile, nu poate readuce viața, nu poate justifica încălcarea legii. Așa e și în astfel de relații, oricât ești dispus să ajuți nu ai cum.

Nu vă jucați. Viața asta are preț prea mare ca să fie jucată la un joc ieftin de oameni de nimic. Nu vă dați viețile pe nimic. Hristos a murit pentru voi. Respectați principiile pe care le cunoașteți și veți evita multă suferință.

Foto: Pixabay

Uneori nu vei putea fi ajutat

Raport al lucrării misionare în Etiopia, a familiei Pașcalău

Călătoria noastră misioanară transculturală a început în anul 2008, când am devenit mebri ai Oranizatiei Wycliffe România și am plecat în Centrul Wycliffe din UK pentru pregătire în traducerea Bibliei. În lucrarea de misiune am fost trimiși de către Biserica Baptista din Huedin, biserica în care Petru a fost păstor patru ani, slujind alături de fratele pastor Ghiță Capotă. Am ajuns în Etiopia, în anul 2010, când copii noștri Ioan și Ana aveau patru și respectiv un an. După un an de învățare a limbii amharice, limbă oficială, ne-am mutat în mijlocul poporului șekkacio pentru ca Petru să lucreze cu echipa de traducători locali, ca și sfătuitor exegetic. Pe lângă lucrarea propriu-zisă de traducere, Petru s-a implicat în pregătirea comunității locale pentru primirea Noului Testament tradus în limba maternă. În acest scop a participat la întâlniri cu pastori și evangheliști din comunitatea șekkacio, a întocmit un comitet de revizuire a traducerii, alcătuit din membrii ai tuturor denominațiunilor existente în zona Șeka, cu care s-a întâlnit periodic pe întreg parcusul derulării procesului de traducere. Cu ajutorul lui Dumnezeu, care ne-a sprijnit și ne-a dat putere să depășim momentele grele prin care am trecut în cei zece ani de lucrare, am avut bucuria ca în 2 mai a acestui an să sărbătorim în mijlocul comunității șekkacio dedicarea Noului Testament tradus în limba maternă. Un alt proiect în care Petru este implicat de trei ani este traducerea Bibliei în limbajul semnelor etiopian. Comunitatea de surzi a declarat 3,8 milioane de surzi în Etiopia. Am avut bucuria ca în luna decembrie 2018 să aibă loc dedicarea unui grup de 32 pasaje Biblice în format video. Pe lângă aceste proiecte primare de traducere a Bibliei, Petru se mai implică și în pregătirea echipei de traducători locali în limba kistane. În cadrul atelierelor de lucru, necesare la fiecare etapă a traducerii, supervizează echipa pentru a le asigura ințelegerea cunoștințelor primite. În anul 2017, Petru a fost acceptat în programul de pregătire pentru a deveni consultant în traducere. În acest scop lucrează alături de consultanți seniori la verificarea traducerii Bibliei în diferite limbi vorbite din Etiopia. Pentru limbaje ale semnelor lucrează cu echipa de surzi din Tanzaniata și în viitor se va implica în zona asiatica pentru a lucra cu alte limbaje ale semnelor. Tot în acest scop participă la ateliere de pregătire și conferințe internaționale, împreună cu alți consultanți în traducerea Bibliei. Îi suntem mulțumitori Tatălui Ceresc pentru dragostea dumneavoastră aratată în faptă atît față de familia noastră, dar și față de poporul șekkacio, kistane cât și față de poporul surzilor din Etiopia. Împreună putem fi împlinitori ai porunci Domnului Isus și, tot împreună, suntem conlucratori cu El pentru răspândirea Evangheliei pînă la margini ale pământului, ca să fim găsiți la vremea potrivită „robi buni și credincioși”.

Vesti de pe vaporul Logos Hope. Septembrie 2019

Vă sălutăm din portul Santos, Brazilia unde am ajuns cu bine prin harul Domnului si doar cu ajutorul Lui. Împreună cu Cristina, Ecaterina, Rebeca si Ilinca vă multumim pentru grija pe care ne-o purtati si pentru dedicarea fată de misiunea Logos Hope. Suntem onorati să slujim Împăratului Suprem într-o asemenea lucrare, alături de credinciosi precum dumneavoastră !

Ferește-te de bârfitori [Pastor Vasile Filat, 2019]

View this email in your browser
Bună dimineața,
Ce este bârfa? Cum să scapi de ea? Dar de bârfitori? Biblia aduce o comparație dintre prăjitură și bârfă. Amândouă au ceva în comun. Sunt ”de dorit” și este greu să te abții de la ele. De asemenea, în Biblie găsim multe exemple de oameni care au fost afectați de bârfă, iar consecințele au fost grave.
Dacă aveți nevoi de rugăciune sau întrebări din Biblie, la care căutați răspuns, contactați-ne pe una din căile de comunicare de mai jos.

O zi binecuvântată să aveți.

Cu drag, Vitalie Marian.
Administratorul siteu-ului Moldova Creștină.

20,1 K de abonați

► ABONEAZĂ-TE la canalul nostru de Youtube: http://bit.ly/2m6kaNo ► INSTAGRAM? Urmărește pagina Pastorului Vasile Filat: http://bit.ly/2mul2Ml Ce este bârfa? Cum să scapi de ea? Dar de bârfitori? Biblia aduce o comparație dintre prăjitură și bârfă. Amândouă au ceva în comun. Sunt ”de dorit” și este greu să te abții de la ele. De asemenea, în Biblie găsim multe exemple de oameni care au fost afectați de bârfă, iar consecințele au fost grave. Prin acest video, vreau să vă conving să vă feriți de oameni bârfitori, clevetirori căci efectele acestor oameni asupra voastră vă pot ruina viața. BISERICA BUNAVESTIREA DIN CHIȘINĂU Str. Ciocârliei 2/8, Chișinău, Rep.Moldova Servicii Divine: Duminică, 14:0016:00 Joi, 18:3019:30 – ceasul de rugăciune tel. +373 (68) 060601 https://www.facebook.com/bunavestire…. PENTRU MANUALE ȘI ÎNSCRIERE LA GRUPELE DE STUDIU BIBLIC ONLINE CONTACTAȚI LA: info@precept.md +373(69)966779 #pastorvasilefilat #bârfa

Stiri din Bulgaria, Nicu si Elena. August 2019

Primile două săptămâni din august am avut bucuria să călătorim în România, pentru a ne reîntâlni cu frați și surori de la agenția APME dar și cu cei care slujesc la extinderea Împărăției lui Dumnezeu în diferite țări. Am avut o reîntâlnire frumoasă, ne-am bucurat unii de alții, am putut să ne rugăm unii pentru alții, pentru nevoile personale pe care le avem dar și pentru nevoile pe care le întâmpinăm în lucrare.

Râde – nu te costă nimic (continuare)

In viata am plans cu unii, iar cu altii am ras.

Am inteles ca in ambele situatii unora le prinde bine, iar altora nu. Aşa sunt eu, nu pot fi pe placul tuturor! Indiferent cum as fi, oamenii vor avea ceva de spus. Pot sa-i ascult sau pot sa-i ignor. In aemenea situatii nu sunt eu singur. Daca esti frumos, te invidiaza. Daca esti urat, rad de tine. Daca esti bun, te iau de fraier. Daca esti rau, devii insuportabil. Daca esti amabil, toti profita de pe urma ta. Daca esti crestin, te badjocoresc. Daca esti darnic, esti considerat prost. Cand nu mai esti, toti acestia zic: “SARACUL, ce om bun era!”. Concluzia este: in orice situatie, fii tu insati! Bucura-te cu cei ce se bucura! Nu e pacat nici chiar sa razi uneori. Din toate cele spuse mai jos am ajuns sa invat multe. Nu sunt povesti. Sunt realitati din viata de zi cu zi. Poate macar una o sa te inveseleasca putin. Doamne ajuta!

Adus la biserica legat de ambele picioare

 Eram in Mozambic intr-o biserica. Inainte de incheierea programului, pastorul a anuntat colecta (la ei se numeste: Aducerea darurilor la altar.) Unii au pus bani, altii fructe, altii legume si altii au venit cu gaini sau alte feluri de oratanii. M-am uitat la o familie care a adus o gaina legata de ambele picioare. Facea mare galagie. Nici nu ma mir. Sa fii dus legat de piciaore la biserica… Cand a pus-o la altar, gainusa s-a zmucit, dezlegandu-se la picioare si din doua miscari a fugit afara. Cineva a alergat dupa ea si a adus-o inapoi. Conducatorul bisericii a remarcat imediat. S-a apropiat de omul ce a prins gainusa zicand: “Va rog sa o dati afara! Odata fugita din biserica nu mai are voie sa fie primita.” Nu e de mirare ca si in unele din bisericile noastre odata plecat nu mai poti vreodata sa te gandesti sa vii inapoi. Probabil ca asa o sa fie cat timp traieste fratele cel mare.

Cand nu-ti cunosti doctrina, te faci de ras.

Abia ajuns tata acasa de la biserica, intreaba: “Unde e Sami?” Sami era in pivnita. Tata: “Ce faci tu aici Sami, azi duminica?” Sami: “Fac CULTURISM!” Tatal: “Vai Sami, cum te-a putut amagi diavolul sa treci de la cultul crestin la cultul CULTURISMULUI?”

Casatorie

Cum se nasc ideile in familie? Sotia: “Prin ciocniri.” Am intrebat sotia: “Draga mea, de ce s-a stricat mancarea?” Sotia: “Fiindca nu ai mancat-o.” Tacand si rabdand, poti ramane casatorit pana la adanci batraneti. Sotul catre sotie: “Draga mea, sansa de a avea o casatorie fericita consta in faptul ca sa nu ma contrazici niciodata.” Sotia: “Promit ca nu te voi contrazice niciodata daca vei fi intodeauna de acord cu ce spun eu.

Cum petrec cei in varsta timpul liber?

„Draga mea, am ajuns la adanci batranete si nu mai stim cum sa petrecem timpul. Suna-l pe prietenul tau si intreaba-l ce fac ei toata ziua.” Raspusul prietenului: “Am cumparat doua balansoare, le-am pus in curte fata in fata si intre noi o masa mica cu doua cani de ceai. Ne leganam pe balansoare, bem ceai si vorbim.” Formidabila idee. Au cumparat balasoare si au inceput si ei sa se legene si sa bea ceai fara sa scoata o vorba nici unu. La un moment dat batranica ii zice batranelului. „AUZI, SUNA-I PE PRIETENI TAI SI INTREABA-I: EI DESPRE CE VORBESC…?”

Familie

“Baiete, te rog sa-mi aduci cinste pe unde umblii”. „Da ce ti-ai pierdut-o?” Sotia e cealalta jumatate. Nu pleca in concediu fara ea. „Frate pastor, am o problema cu sotia.” Pastorul:„ Numai una?” „Una, dar grava”. „Despre ce e vorba?” “Ieri, in timpul zilei s-a suparat si mi-a zis ca sunt prost ca noaptea.” “Da ce-ai fi vrut sa-ti spuna noaptea cand dormi? Daca te-ai insurat, taci si rabda. Daca te-ai maritat, fii sanatos”. Sotul nepoliticos: “Draga mea, daca ar fi sa merg undeva in concediu cu tine as alege muntele Moria” I-am spus sa taca. Ea a zis ca tace, daca tac si eu. De atunci, amandoi am ramas fara cuvinte. Mi s-a acrit sufletu sa-ti tot spun „HONEY”

„Mi s-a acrit sufletu sa-ti tot spun „HONEY”

Biserica

“Tata, pastorul a avut azi o predica vegetariana!”„Cum asa?” „A predicat despre “CURCUBETE“. Duminica trecuta a avut un mesaj “HOT.” A predicat despre samanta de mustar.” Sotia despre sot. “L-am dus la biserica cu gandul ca se va trezi. Dupa prima cantare a adormit de tot.” Pastorul: “Frate, de ce nu canti cand canta biserica?. „Nu am voce”. Pastorul: “Ce altceva stii sa faci?” „Daca ma lasati as putea fluiera”. Doua batranele sau intalnit in cimitir la inmormantarea unei prietene comune. Una o intreba pe cealalta: „Cati ani ai?” Batranica raspunde: „80.” Cealalta: „Si…mai mergi acasa…?”

La priveghi

“Daca a fost asa om bun, de ce l-ai lasat sa plece?” Pe intelept il mustri o singura data si pricepe. Pe nebun nu-l ajuta decat daca-i dai cateva palme la timp si nelatimp. Nu ignora un copil care rade. E de doua ori mai destept decat tine care esti acru ca un crastavete. Am plâns, am râs, am făcut totul de capul meu, dar acum merg cu capul sus. Nu uita sa razi azi. Maine s-ar putea ca altii sa rada de tine.

La botez in aer liber

“In timp ce candidatii vor intra in apa botezului, corul v-a canta cantarea “Ne-om vedea la cele maluri…” „Pana cand vrei sa urmezi pe Domnul?” “Frate, nici nu am inceput inca…” Multi dintre tinerii bisercilor din dispora au extreme de putine cunostinte despre limba pe care noi ca si romani o vorbim. Iata o intamplare reala din cadrul Cinei Domnului. Formula despre “Beti toti din el” (din rodul vitei) este cunoscuta de noi cei din generatia mai in varsta. Nu insa de cei tineri. Pastorul intinde paharul unei tinere romano – americane rostind formula “beti toti din el. Tanara a dus paharul la gura si a baut aproape tot ce era in pahar. La terminare fratele pastor i-a explicat ce inseamna: beti toti din el. Tanara a raspuns foarte senina: imi pare rau, eu am inteles sa-l beau tot.

Un deceniu de lacrimi și sânge: 10 ani de terorism Boko Haram în Nigeria

 

NEVOIA DE MIJLOCITORI!

Sir Isaac Newton spunea: “Pot pune mana pe telescop si ma pot uita spre lumi aflate la milioane de kilometrii in spatiu, dar ma pot duce in camaruta mea si pe genunchi, in rugaciune, fara telescop si fara nici o alta minunatie a tehnicii, pot sa vad mult mai bine cerul si ma pot simti mult mai aproape de Dumnezeu.” Nu ma indoiesc ca multi crestini putem spune acelas lucru. Intrebarea este: “Oare ce pot spune cei care trec prin cele mai grele persecutii de care noi nici nu ne imaginam? O intrebare si mai directa este: Care este atitudinea noastra fata de cei ce sufera pentru nadejdea ce si-au pus-o in Isus Hristos? Mai avem timp sa ne gandim la ei? Mai avem timp sa ne rugam pentru ei? Maine poate fi ziua cand noi le vom lua locul si noi vom fi cei care sa avem nevoie de rugaciune. Este oare ceva prea greu pentru un crestin sa foloseasca rugaciunea ca o arma impotriva terorizmului, impotriva persecutiilor prin care trec fratii nostrii? Cu siguranta, Dumnezeu poate schimba terorizmul intr-un succes evanghelic si lumea sa fie adusa la Hristos. Pentru asta este nevoie de mijlocitori. Poti si tu sa fii unul din ei? Iata o cauza pentru care sa mijlocim inaintea lui Dumnezeu. Acesti crestini au fost gasiti vrednici sa fie incercati Noi am fost gasiti vrednici sa ne rugam pentru ei. Ei vor ramane tari in credinta lor Ce vom face noi? Rev. Ilie T.

La un deceniu după ce Boko Haram și-a început sângeroasa campanie de impunere a șariei (legea islamică) în Nigera, mai există încă câteva zone care se află sub controlul teroriștilor. Pastorul Mohammed Abubakar Naga, președinte al Asociației Creștine din Nigeria, a declarat pentru Morning Star News, că teroriștii sunt în continuare activi în partea de nord-est a țării, în zona de unde s-a format grupul de teroriști, care au alungat mii de oameni și au distrus foarte multe biserici. „Partea de est a regiunii Gwoza, în special zona deluroasă, a fost preluată de Boko Haram”, a spus pastorul Naga. „Teroriștii încă atacă comunitățile creștine de acolo iar acest lucru se întâmplă în ciuda prezenței armatei nigeriene în zonă.” După începerea unei campanii violente pentru înființarea unui califat islamic în nordul Nigeriei acum 10 ani, Boko Haram a ucis aproximativ 35.000 de civili, potrivit Oficiului pentru Coordonarea Problemelor Umanitare (OCHA) al Națiunilor Unite. În plus, 37 de persoane din personalul de ajutorare și-au pierdut viața, ajutându-i pe cei strămutați din locuințele lor din cauza atacurilor. Doi dintre pastorii omorâți de Boko Haram în statul Borno din nord-estul Nigeriei, sunt pastorul Faye Pama Musa, pe atunci secretar al Asociației Creștine din Nigeria și pastorul penticostal George Ojih. Pastorul Musa a fost ucis pe 14 mai 2013, după ce teroriștii l-au urmărit pe drumul spre casă de la clădirea bisericii și l-au împușcat mortal. Pastorul Ojih a fost luat în captivitate în anul 2009 și decapitat pentru că a refuzat să renunțe la credința creștină. Grupul de teroriști a vizat inițial oficialii guvernamentali, apoi a început să distrugă instituțiile educaționale și spitalele creștine, cât și locurile de închinare, distrugând uneori comunități întregi de creștini. Pastorul Naga, care păstorește o biserică penticostală din Maiduguri de 35 de ani, a declarat că răscoala Boko Haram a fost cea mai mare provocare pentru creștinii din nordul Nigeriei. Creștinii au fost fie uciși, fie obigați să fugă în alte părți ale țării sau în alte țări precum Camerun sau Niger. Gruparea Boko Haram face parte oficial din Statul Islamic, sub numele de ISWAP – Statul Islamic din Provincia West Africană. Origini În anul 2002, Mohammed Yusuf, un funcționar public al guvernului de stat din Borno și un adept înflăcărat al islamului, sub tutela șeicului Ja`afar Mahmud Adam din Maiduguri, a rupt legătura cu clericul islamic și și-a fondat propria sectă. Învățăturile lui Yusuf includeau opoziția la creștinism și la democrația occidentală, despre care spunea el că își au rădăcina în Biblie și în filozofia politică occidentală. El le-a etichetat drept „haram”, adică interzise. În 2009, la scurt timp după ce Yusuf l-a decapitat pe pastorul Ojih, pentru a da un exemplu despre ceea ce li se poate întâmpla celor care refuză să se convertească la islam, el împreună cu alți membri Boko Haram au fost prinși și omorâți. Abubakar Shekau a preluat funcția de lider al grupării, după moartea lui Yusuf în iulie 2009. Au urmat atacuri din ce în ce mai îngrozitoare, iar în anul 2015, grupul s-a aliat cu Statul Islamic. Atentatele sinucigașe și alte atacuri ale grupării au alungat 2,3 milioane de oameni din casele lor, iar în anul 2015, a fost clasat drept cel mai periculos grup terorist din lume pe Indexului Global al Terorismului. Armata nigeriană a reușit să ia înapoi cea mai mare parte din cei 20.000 de metri pătrați pe care Boko Haram i-a confiscat în statul Borno, dar grupul continuă să acționeze prin răpiri și ambuscade. În aprilie 2014, gruparea a răpit 276 de eleve ale Școlii Gimnaziale de Fete din Chibok, statul Borno, iar pe 19 februarie 2018, au fost răpite peste 100 de fete din Dapchi, statul Yobe. Aproximatic 100 din cele 276 de fete răpite din Chibok sunt încă dispărute. Aproape toate fetele răpite din Dapchi au fost eliberate pe 21 martie 2018, după ce guvernul le-a negociat libertatea, dar Boko Haram încă o țin prizonieră pe Leah Sharibu, acum în vârstă de 16 ani, pentru că a refuzat să renunțe la Hristos. Nigeria s-a clasat pe locul 12 pe lista Open Doors 2019 a țărilor în care creștinii suferă cea mai mare persecuție. Sursa: Morning Star News

https://www.misiuneagenesis.org/un-deceniu-de-lacrimi-si-sange-10-ani-de-terorism-boko-haram-in-nigeria/

Masoneria este luciferică – mărturiseşte Serge Abad-Gallardo, mason timp de 24 de ani

6-img_20171111_1112445-e1510837743147

În vârstă de 62 de ani, arhitect, fost înalt funcţionar. Gradul 18, fost maestru venerabil al unei loji privind drepturile omului, o emanaţie a Marelui Orient.

Într-o vreme în care este o mândrie să fii mason (în guvernul Hollande aproape toţi miniştri erau) Gallardo îşi mărturiseşte oroarea de a fi fost, afirmând: Franc-masoneria este luciferică.

Toţi sataniştii sunt masoni. Alesteir Crowley era satanist şi mason. Albert Pike, de asemenea.

Ca exemplu al influenţei masoneriei asupra politicii franceze:

Pierre Simon, fost mare maestru al Marii Loje a Franţei este la originea legii privind avorturile. Toate legile asupra acestui subiect sunt concepute şi lucrate în loje.

Serge Abad-Gallardo s-a convertit la catolicism în 2014,scrie siteul solidaritate europeana.

Un documentar-interviu cu Gallardo aici: Video -Material in franceza si Video – Material in limba romana

Planul masoneriei de dupa 1900:

– un singur guvern mondial

– o singura religie mondiala

De ce? Ca sa conduca intreaga lume cu un singur pupitru de comanda. Ca sa ai control asupra intregului pamant iti trebuie aceste doua instrumente. Ei stiau asta, pentru ca natiunile erau conduse in acelasi mod, insa la o scara mai mica.

Vor sa conduca intreaga planeta pentru a o darui antihristului cand acesta va veni. Antihristul vine sa fie imparatul intregii lumi. Instrumentele lui vor fi guvernul si religia mondiala. Dar nu sunt suficiente, trebuie sa dispara credinta crestina si toti oamenii sa duca viata desfranata si plina de alte nelegiuiri.

Cand toate acestea vor fi infaptuite de slugile pamantesti ale demonilor (masoneria), atunci antihristul (satana) se va intrupa si va conduce pentru o scurta perioada. Voia lui Dumnezeu este sa se intample acest lucru, pentru a da voia contracandidatului Sau sa cearna oamenii pana la ultimul drept. Antihristul va imparati pe dreptate intreaga lume, pentru ca majoritatea oamenilor vor fi pacatosi, si nu s-ar fi gasit pe pamant cineva mai vrednic (josnic) sa conduca acel neam de oameni ramas. Si ca sa ii pedepseasca, Dumnezeu le va ridica de conducator pe diavolul insusi.

Cum faci, prin viclenie, ca oamenii sa accepte un guvern mondial si o singura religie?  Pe scurt, le dai ce vor in timp ce distrugi planeta si creezi un sistem plin de probleme, mentii problemele in sistem si refuzi implementarea ideilor bune, apoi cand totul sta sa cada din cauza dezastrelor naturale si a neintelegerilor economice si politice, vii cu planul de salvare a umanitatii prin crearea unui guvern mondial care sa arbitreze totul dar si o religie mondiala care sa instaleze un nou software religios care chipurile ajuta sa gandim toti pe aceiasi frecventa de salvare a umanitatii. Pe minciuna ca va incepe reconstructia, se va instala antihristul ca si conducator unic, care sa isi atinga apogeul de batjocura asupra fiintelor umane care il asculta si ii practica stilul sau de viata.

Masonii au lucrat dupa ideile transmise prin ritualurile satanice de catre satana insusi. Masonii (ca si unii magicieni vestiti sau staruri celebre) isi vand sufletul pentru putere si bogatii in aceasta lume, pretul fiind de a implementa exact ideile venite pe linie satanica. Pentru cine nu stie, demonii ne observa zi si noapte, sunt la curent cu toate intamplarile, atat individuale cat si la nivel macro, iar scopul lor este unul rau fata de oameni. Aceste informatii sunt raportate catre satana, care gandeste planuri si le transmite masoneriei care le pune in practica prin puterea pe care o au asupra lumii, datorita organizarii lor, datorita elitelor inglobate si datorita resurselor nelimitate. Cu putere satanica, masoneria este stapana pe bogatii si controleaza multe lucruri pe acest pamant. Sa nu credeti ca satana nu ar avea putere sa ofere bogatii lumesti, penttu ca insusi Iisus a fost ispitit in pustie prin cuvintele „inchina-te mie si vei primi stapanire peste toate bogatiile pamantului”. Puterea pe care satana o are asupra lumii provine din faptul ca dupa ispitirea lui Adam si inselarea acestuia, sarpele a preluat din drepturile pe care Adam le-a pierdut, omul fiind sub o noua stapanire. Lumea si puterea asupra bogatiilor a fost transferata satanei, si vedem acest lucru si prin faptul ca prospera rapid si foarte mult doar cei nedrepti, vicleni, inselatori, corupti, ca unii care se inchina antihristului si care sunt ajutati in ceea ce isi propun.

Ca sa creeze un guvern mondial era nevoie sa dispara statele, sau cumva ele sa fie unite intr-unul singur. Acest lucru va fi usor de infaptuit pe viitor, iata de ce. Dupa al doilea razboi mondial, planul masonilor a fost sa industrializeze intreaga planeta cu scopul de a globaliza natiunile. S-au ascuns succesiv toate energiile verzi (regenerabile, unele aproape gratis) pentru a putea distruge planeta prin poluare. Intre timp, standardele de viata au crescut peste tot in lume, dar la fel si pacatele infaptuite de oameni: avorturi, crime, sinucideri, droguri, prostitutie, sex, vicii, lupta pentru putere si bani. Masonii au dat bunastare omenirii iar pe de alta parte au manipulat-o sa uite de grijile vietii si sa traiasca in placerile pacatelor. Acest mod de a vietui a functionat bine, dar uneori au aparut nemultumiri si observatii de imbunatatiri. Dar nu au fost implementate, pentru ca trebuiau sa se adune multe probleme in societate, si sa ramana de rezolvat de catre antihrist. Cand acesta va veni la putere, lumea va fi satula de dezastrele naturii, de problemele din societate, de lipsuri, de certuri intre state, de razboaie. Industrializarea a indeplinit nu numai rolul de bunastare aparenta sub care omul sa doarma linistit in pacatele lui, dar l-a indeplinit si pe cel de globalizare sau disparitia granitelor cu amestecarea raselor, plus rolul de poluare si distrugere a naturii, plus rolul de crearea de mari inechitati sociale. Toate problemele lumii sunt lasate sa se adune in timp ce altele noi sunt create, pe toate planurile, chiar si pe plan religios sunt create probleme care sunt aduse la nivel de constientizare spre societate de catre masoni.

Cu timpul, toate aceste probleme vor deveni probleme globale, ale fiecarui stat in parte si se va pune problema supravieturii speciei, in conditiile in care nici natura nu se va mai intelege cu omul, dar nici omul cu om, din cauza inegalitatilor de trai, din cauza adevarurilor care vor fi scoase din secret (state care traiau pe spatele altor state) si din cauza conceptiilor de viata religioase care vor fi vazute de multi ca piedica in rezolvarea disputelor. Atunci solutia prezentata va fi un guvern mondial care sa gestioneze criza si o religie unica mondiala (o unificare a religiilor sub acelasi cod de conduita) cu scop de intelegere, pentru a putea oamenii conclucra la salvarea planetei.

Oamenii vor fi de acord cu aceste conceptii, mai ales cand vor vedea ca sunt de acelasi gand cu ideile proprii, care defapt au fost implantate cu multa maiestrie prin canalele de informare in masa. Dupa instaurarea acestui tip de guvernare mondiala, antihristul se va introna si pacatele vor fi pe toate drumurile, implantate cu viclenie in stilul de viata al fiecarui individ, prin cipul personal si control total de la distanta. Nu dupa mupt timp, natura va sfarsi viata pe pamant.

Cipul implantat va fi o realitate crunta, venit ca o solutie pentru rationalizarea hranei, identificare, plati, securitate, controlul obiectelor din jur si mai multe beneficii. Va fi o prostie sa nu il iei, stiind ca extinde capabilitatile umane si ajuta la integrarea intr-o societate ultrainformatizata. Dar pe cat de multe inlesniri va aduce, pe atat de multe lucruri negative va da in schimb: controlul de la distanta, senzatii de durere la nesupunere, imbolduri spre pacate, vederea unor minuni false si multe altele de neimaginat. Este scris ca semnul fiarei 666 va fi unealta de control, pentru ca Dumnezeu conduce prin voie libera, iar satana, ca un opus, prin supunere fortata (prin taierea fortata a voii libere). Ne informeaza Ortoxend despre ce se aticipeaza.

Dumnezeu sa ne pazeasca!

Sursa: Reinformation via Infocrestin

http://logosul.ro/2017/11/28/masoneria-este-luciferica-marturiseste-serge-abad-gallardo-mason-timp-de-24-de-ani/

MARX ŞI SATAN de Richard Wurmbrand

MARX ŞI SATAN de Richard Wurmbrand

Cuprins:  

Prefaţă

Capitolul I – Schimbare de credinţă,  Scrierile creştine ale lui Marx, Primele scrieri contra lui Dumnezeu. Biserica lui Satan şi Ulanem

Capitolul II – Împotriva tuturor zeilor,  Satan în familia lui Marx,  Marx vrea să-L izgonească pe Dumnezeu din cer, Poeziile satanice ale lui Marx, Viaţa răvăşită a lui Marx

Capitolul III – Credinţă năruită, Apostazia lui Engels, Marx urăşte naţiuni întregi, Satan în familie

Capitolul IV – Prea târziu, Dezvăluirile unei servitoare, Scrisori de familie, Documente biografice, Secretul din viaţa lui Lenin

Capitolul V – O cumplită falsificare,  Buharin, Stalin, Mao, Ceauşescu, Andropov, Cultul violenţei, Cruzime satanică, Păcatul satanic, Versiuni hulitoare ale rugăciunii “Tatăl nostru”, Idolatrizarea conducătorilor comunişti

Capitolul VI – Un război spiritual, Demoni mici şi mari, Batjocorirea obscenă a religiei, Practici oculte, Marxismul ca religie

Capitolul VII – Marx, Darwin şi Revoluţia, Marx şi Darwin, Falsul naţionalism al lui Moses Hess, Organizaţia Iadul, Originoform

Capitolul VIII – Îngeri de lumină, Liturghia satanică, Este oare totul permis? Mitul lui Marx Robin Goodfellow, Mormântul lui Lenin

Capitolul IX – Cui îi vom sluji?  Îndemn la acţiune, Reacţia cititorilor

Capitolul X – Marx sau Cristos?  Un mesaj adresat marxiştilor…  Marea prăpastie  “Proletari din toate ţările, iertaţi-mă”

Apendice – Pot fi comuniştii creştini?  Teologia marxistă “creştină”  Comunismul desăvârşit: Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ?

Note bibliografice

Mai multe materiale pentru Theophilos  şi cărţi electronice găsiţi pe Internet la:

www.theophilos.3x.ro

PREFAŢĂ

Această carte a fost concepută iniţial ca o mică broşură care conţinea doar unele sugestii cu privire la  posibilitatea anumitor legături între marxism şi satanism.  Nimeni nu s-a mai încumetat până acum să abordeze această temă, de aceea am fost foarte precaut. Dar,  între timp, am înregistrat din ce în ce mai multe dovezi în această privinţă, cu ajutorul cărora sper să vă  conving asupra pericolului spiritual pe care îl reprezintă comunismul.

Până nu de mult marxismul cucerise peste o treime din omenire; iar după recentele sale înfrângeri deţine încă  peste o cincime (numai populaţia Chinei reprezintă unul din cele cinci miliarde de locuitori ai planetei). Dacă  s-ar putea dovedi că atât cei care au elaborat această doctrină cât şi cei care au aplicat-o au fost, de fapt, în  spatele uşilor închise, nişte adoratori ai Diavolului care se foloseau cu bună ştiinţă de puterile lui malefice, n-ar  fi oare necesară luarea unei atitudini ferme faţă de această îngrozitoare primejdie?

Nu m-aş mira dacă unii dintre cititori nu ar fi de acord cu teza mea. Tehnica şi ştiinţa se dezvoltă foarte  repede pentru că suntem mereu gata să înlocuim mecanismele învechite cu cele noi, mai avantajoase. În  domeniul ştiinţelor sociale sau al religiei, lucrurile stau însă altfel. Ideile se perimează mai greu, iar o concepţie  temeinic însuşită nu poate fi înlocuită tot atât de uşor ca microprocesorul unui computer. Chiar dacă aduci noi  do vezi, e posibil să nu reuşeşti să-i convingi pe acei oameni a căror minte este închistată din pricina  prejudecăţi lor. Eu voi aduce, însă, dovezi pentru a-mi susţine teza, invitându-i pe cititori să le studieze şi să le  judece cu atenţie.

Lumea comunistă a luat cunoştinţă, cu siguranţă, de această carte care a fost tradusă în rusă, chineză,  germană, slovacă, română şi în alte limbi şi care a fost introdusă pe furiş, în mari cantităţi, în ţările aflate în  spatele Cortinei de Fier. De exemplu, un ziar din Berlinul de Est, într-un articol intitulat “Ucigaşul lui Marx”, a  atacat această carte, caracterizând-o drept “cea mai provocatoare şi mai ruşinoasă lucrare care a fost scrisă  vreodată împotriva lui Marx”.

Poate fi Marx distrus chiar atât de uşor? Sau dezvăluie oare această lucrare punctul vulnerabil al ideologiei sale?  Ar fi oare marxismul discreditat dacă lumea ar şti despre legăturile lui cu satanismul? Se găsesc oare suficient  de mulţi oameni care să nu rămână nepăsători în faţa acestei chestiuni?

Marxismul reprezintă marea bulversare a vieţii modeme. Indiferent de părerea pe care  o a veţi despre această doctrină, indiferent dacă credeţi sau nu că Satan există,  indiferent de ceea ce credeţi despre faptul că în anumite cercuri se practică închinarea  la Diavol, vă invit să parcurgeţi cu atenţie şi să judecaţi cu luare aminte documentaţi pe care o prezint în paginile care urmează. Cred că acest lucru ar putea să vă ajute să vă orientaţi în cadrul confruntărilor  dumneavoastră cu marxismul.

RICHARD WURMBRAND

 Capitolul I  SCHIMBARE DE CREDINŢĂ

Scrierile creştine ale lui Marx

Astăzi o treime din populaţia lumii este marxistă. Într-o formă sau alta, marxismul a  găsit numeroşi adepţi şi în ţările capitaliste. Printre aceştia se numără chiar şi   creştini, ba chiar şi reprezentanţi ai bisericii – unii dintre ei deţinând funcţii   importante – care sunt convinşi că, în timp ce Isus a dat răspunsul la întrebarea  cum se poate ajunge în cer, Marx ar fi oferit soluţia justă pentru a-i ajuta pe cei  flămânzi, săraci şi asupriţi de pe pământ.

Se spune că Marx i-ar fi iubit pe oameni, fiind stăpânit de o singură idee: cum să  vină în ajutorul maselor exploatate. El susţinea că sistemul capitalist îi sărăceşte  pe oameni. Odată înlăturat acest sistem perimat, după o perioadă de tranziţie şi de  dictatură a proletariatului, va apărea o societate în care fiecare individ va lucra  după capacitatea sa în fabrici şi ferme aparţinând colectivităţii, fiind retribuit după  nevoile sale. Atunci nu ar mai exista nici un stat care să-l constrângă pe individ,  nici războaie, nici revoluţii, ci numai o veşnică înfrăţire universală.

Pentru a realiza fericirea maselor, nu este însă suficientă numai răsturnarea capitalismului. Marx scrie:  “Pentru o reală fericire a maselor, este necesară nimicirea religiei ca fericire iluzorie a omului. Chemarea   adresată maselor de a nu-şi mai face iluzii cu privire la condiţiile lor este o chemare la abandonarea  condiţiei care necesită iluzii. Ca atare, critica religiei este critica acestei văi a plângerii a cărei aureolă  este religia.” [1]  Se spune că Marx s-ar fi pronunţat împotriva religiei din pricină că aceasta ar împiedica realizarea idealului  comunist, pe care el îl considera ca singura soluţie viabilă pentru problemele acestei lumi. Astfel îşi argumentează  marxiştii atitudinea lor şi, din păcate, sunt şi oameni ai bisericii care oferă aceleaşi explicaţii. În timpul unei  predici, pastorul Oesterreicher (Anglia) a afirmat:   “Indiferent de formele sale, bune sau rele, comunismul este la origine o mişcare de eliberare a omului de  sub exploatarea semenului său. Din punct de vedere sociologic, biserica a fost şi încă mai este într-o mare  măsură de partea exploatatorilor. Karl Marx, ale cărui teorii denotă o pasiune pentru dreptate şi  fraternitate, aflându-şi rădăcinile în prorocii evrei, detesta religia pentru că aceasta fusese folosită ca un  instrument în perpetuarea unei situaţii sociale în care copiii erau robi şi munceau până la epuizare ca să-i  îmbogăţească pe alţii, aici, în Anglia. Nu era uşor să fi spus acum o sută de ani că religia este opium  pentru popor… Ca mădulare ale Trupului lui Cristos trebuie să ne pocăim sincer, ştiind că a vem o mare  datorie morală faţă de fiecare comunist.” [2] Marxismul îi impresionează pe unii oameni din cauza succesului său. Însă succesul nu trebuie confundat cu  valoarea. Vracii au şi ei adeseori succes. Succesul poate valida atât adevărul cât şi minciuna. Dimpotrivă, eşecul  poate fi constructiv atunci când deschide calea către un adevăr mai adânc. Astfel că unele dintre lucrările lui  Marx ar trebui analizate făcând abstracţie de succesul lor.

Cine a fost Marx? La începutul tinereţii sale, Karl Marx îşi făcuse o profesiune de credinţă din a fi şi a trăi ca un  creştin. Prima sa lucrare se numeşte “Unirea credinciosului cu Cristos”. În această carte citim următoarele  cuvinte frumoase:   “Prin dragostea lui Cristos ne întoarcem inimile totodată către fraţii noştri care sunt legaţi de noi în chip   lăuntric şi pentru care El S-a dat pe Sine Însuşi ca jertfă.” Aşadar, Marx cunoscuse calea care trebuie urmată pentru ca oamenii să poată fraterniza şi să se iubească unii  pe alţii – şi anume Creştinismul.

El continuă:   “Unirea cu Cristos conferă înălţare spirituala, mângâiere în necazuri, pace sufletească şi o inimă capabilă  de dragoste pentru aproapele tău, capabilă de orice faptă bună şi nobilă – nu de dragul ambiţiei şi al   gloriei, ci numai de dragul lui Cristos.” [3] Cam în aceeaşi vreme, Marx scrie în dizertaţia sa intitulată „Gândurile unui tânăr la alegerea carierei sale”:  “Religia însăşi ne învaţă că Idealul către Care năzuim cu toţii, S-a jertfit pe Sine Însuşi pentru omenire.  Cine ar îndrăzni să tăgăduiască această învăţătură? Dacă am ales postura în care putem înfăptui  maximum pentru El, nu vom fi niciodată copleşiţi de greutatea poverilor, deoarece acestea nu sunt decât  sacrificii făcute pentru binele tuturor. “ [4] La început, Marx a avut convingeri creştine. Când a terminat liceul, în certificatul său de absolvent, în dreptul  rubricii “Cunoştinţe de religie” erau scrise următoarele cuvinte:   “Cunoştinţele sale despre credinţa şi morala creştină sunt destul de clare şi bine asimilate. El cunoaşte  într-o oarecare măsură şi istoria Bisericii Creştine.” [5] Cu toate acestea, într-o teză scrisă în aceeaşi perioadă, Marx repetă de şase ori cuvântul “a distruge”, cuvânt  pe care colegii săi nu l-au folosit nici măcar o singură dată în decursul acestui examen. De aceea, el a şi fost  poreclit “Distruge”. Era normal ca el să vrea să distrugă, de vreme ce numea omenirea “gunoi omenesc”,  afirmând: “Pe mine nu mă vizitează nimeni – ceea ce îmi convine – pentru că oamenii de astăzi pot să mă…  (expresie obscenă). Toţi sunt nişte ticăloşi.”

Primele scrieri contra lui Dumnezeu

La puţin timp după ce Marx a obţinut acest certificat, ceva misterios s-a petrecut în viaţa lui: a devenit un spirit  fervent antireligios. Un cu totul alt Marx a început să se contureze.  El scrie într-una din poeziile sale: “Vreau să mă răzbun pe Acela Care domneşte deasupra tuturor.” [6] Aşadar, el  era convins că există Unul care domneşte deasupra tuturor, dar Îl duşmănea, deşi Cel de Sus nu-i făcuse nici un  rău.  Marx aparţinea unei familii relativ bogate. Nu suferise de foame în timpul copilăriei sale. Era mult mai înstărit  decât mulţi dintre colegii săi. Ce anume a făcut să se nască în el această ură îngrozitoare faţă de Dumnezeu? Nu  se cunoaşte nici un motiv personal. Sau să nu fi rostit oare altcineva aceste cuvinte prin gura lui Marx?

La vârsta la care majoritatea tinerilor sunt însufleţiţi de idealuri altruiste, pregătindu-se pentru viitoarea lor  carieră, tânărul Marx scrie următoarele versuri (poemul „Strigătul unui deznădăjduit”):

   Astfel, un Dumnezeu mi-a smuls totul,

   În blestemul şi tortura destinului.

   Toate lumile Lui s-au dus fără întoarcere!

   Nimic altceva nu mi-a mai rămas decât răzbunarea.

   Îmi voi clădi tronul în înaltul cerului,

   Vârful lui va fi rece şi înspăimântător,

   Groaza superstiţioasă – îi va fi fortăreaţă.

   Agonia cea mai neagră – îi va fi căpătâi.

   Cel ce-l va privi cu un ochi sănătos,

   Se va întoarce palid ca moartea şi mut,

   Cuprins de morbul morţii oarbe şi îngheţate,

   Fie ca fericirea lui să-i pregătească moartea. [7]

Marx visa să distrugă lumea creată de Dumnezeu. Într-un alt poem, el a spus:

   Atunci voi fi în stare să merg triumfător,

   Ca un zeu, printre ruinele împărăţiilor.

   Fiecare din cuvintele mele este foc şi acţiune.

   Pieptul meu este la fel ca cel al Creatorului… [8]

Cuvintele “Îmi voi clădi tronul în înaltul cerului” precum şi mărturisirea că cel ce stă pe acest tron va emana  numai groază şi agonie, amintesc de laudele îngâmfate ale lui Lucifer: “Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de  domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu” (Isaia 14:43).

Poate că nu este o simplă coincidenţă faptul că Bakunin, care a fost mult timp unul dintre cei mai apropiaţi  prieteni ai lui Marx, scria:   “Trebuie să-l adori pe Marx ca să fii iubit de el. Trebuie cel puţin să-ţi fie frică de el ca să te tolereze în  preajma lui… Marx este atât de mândru, până la ticăloşie şi nebunie.” [9]

Biserica lui Satan şi Ulanem

De ce îşi doreşte Marx un astfel de tron? Răspunsul se află în puţin cunoscuta dramă, intitulată „Ulanem”, scrisă  de el tot în timpul studenţiei. Pentru a explica acest titlu, este necesară o digresiune.

Unul din ritualurile bisericii satanice este liturghia neagră, pe care o face un preot al Satanei la miezul nopţii. În  sfeşnice se pun invers lumânări negre. Preotul poartă odăjdii îmbrăcate însă pe dos, cu căptuşeala în afară. El  spune tot ce este scris în cartea de rugăciuni, însă citeşte totul de la sfârşit la început. Numele sfinte ale lui  Dumnezeu, Isus şi Maria sunt citite invers. Un crucifix este fixat cu partea de sus în jos sau este călcat în  picioare. Trupul unei femei goale serveşte drept altar. O azimă sfinţită furată dintr-o biserică, pe care a fost  scris numele lui Satan, e folosită în bătaie de joc pentru împărtăşanie. În timpul acestei slujbe negre se arde o  Biblie. Toţi cei prezenţi promit că vor săvârşi toate cele şapte păcate de moarte, aşa cum sunt enumerate în  catehismul catolic, şi că nu vor face nici o faptă bună. Urmează o orgie.

Închinarea la Diavolul este foarte veche. Biblia are multe de spus şi de condamnat în această privinţă. De  exemplu, evreii – deşi au primit de la Dumnezeu adevărata religie – s-au abătut uneori de la credinţa lor şi “au  adus jertfe dracilor” (Deuteronom 32:17). Mai târziu, regele Ieroboam al Israelului a instituit preoţi pentru idoli (2  Cronici 11:15).

Astfel, unii oameni au crezut încă din timpuri străvechi în existenţa Diavolului. Păcatul şi răutatea sunt  caracteristicile împărăţiei sale, iar dezbinarea şi distrugerea sunt roadele ei inevitabile. Imensele concentrări de  forţe ale răului, atât în timpurile din vechime cât şi în perioada modernă a comunismului şi nazismului, n-ar fi fost  posibile fără concursul direct al Diavolului însuşi. El a fost conducătorul din umbră care, în planul său de a-şi  subordona omenirea, s-a substituit energiei unificatoare.

În mod eloncvent, Ulanem este o inversare a unui nume sfânt, anagrama lui Emanuel – un nume biblic al lui Isus –  care în ebraică înseamnă “Dumnezeu este cu noi”. Astfel de inversări de nume sunt frecvent practicate în magia  neagră.  Vom putea înţelege drama Ulanem numai dacă vom citi mai întâi o bizară confesiune făcută de Marx în poemul  intitulat “Trubadurul”:

 Aburi infernali se ridică şi umplu creierul,

   Până când înnebunesc şi inima mi se schimbă cu desăvârşire.

   Vezi această sabie? Prinţul întunericului

   Mi-a vândut-o.

   Pentru mine el este cel care măsoară timpul şi dă semnalul,

   Cu tot mai multă îndrăzneală interpretez dansul morţii. [10]

Aceste versuri capătă o semnificaţie aparte atunci când aflăm că în riturile unei iniţieri mai înalte în biserica  satanistă, candidatului respectiv i se vinde o sabie vrăjită care îi asigură succesul. Acesta o plăteşte semnând,  cu sângele luat de la încheietura mâinii sale, un legământ conform căruia, după moarte, sufletul său va aparţine  Satanei.

(Pentru ca cititorul să realizeze cât de cumplit poate fi mesajul acestor poezii, sunt nevoit să menţionez – deşi  îmi provoacă repulsie – că în “Biblia Satanică”, după ce se spune: “Crucifixul simbolizează palida neputinţă  atârnând într-un copac”, Satan este numit “inefabil Prinţ al întunericului care domneşte pe pământ”. În contrast  cu “putregaiul din Betleem”, “Nazarineanul blestemat”, “regele neputincios”, „Dumnezeul dezertor şi mut”;  “netrebnicul şi scârbosul pretendent la măreţia lui Satan”, Diavolul este numit “Dumnezeul luminii”, ai cărui îngeri  “tremură de frică şi se prostern înaintea sa”, “trimiţându-i pe răsfăţaţii de creştini să bâjbâie în aşteptarea  osândei lor.”)  Acum citez chiar din drama „Ulanem”:

   Şi ei sunt tot Ulanem, Ulanem,

   Numele răsună ca moartea,

   Răsună până ce se stinge într-o răsuflare nenorocită.

   Opreşte-te, acum îl ţin! El se ridică în sufletul meu,

   Limpede ca aerul, tot atât de tare ca oasele mele. [11]

   Şi totuşi am putere în braţele mele tinere

   Să te prind şi să te zdrobesc* cu o forţă năvalnică,

   În timp ce pentru noi doi prăpastia îşi cască larg gura în întuneric.

   Tu te vei prăvăli în adânc iar eu te voi urma râzând,

   Şoptindu-ţi la ureche: „Coboară, vino cu mine, prietene”. [12]

Biblia, pe care Marx o studiase pe când era elev de liceu şi pe care ajunsese să o cunoască destul de bine la  maturitate, spune că Diavolul va fi legat de către un înger şi aruncat în prăpastia fără fund (abysos în limba  greacă; vezi Apocalipsa 20:3). Marx doreşte să tragă după sine întreaga omenire în acest abis pregătit pentru  Diavol şi îngerii lui.

Cine vorbeşte prin Marx în această dramă? Este oare firesc ca un tânăr student să-şi facă un ideal din această  viziune a omenirii care se cufundă în abisul întunericului (“întunericul de afară” fiind o expresie biblică pentru iad),  în timp ce el se alătură râzând celor pe care i-a abătut de la credinţă? Nicăieri în lume nu este cultivat acest  ideal, exceptând riturile de iniţiere în cel mai înalt grad al bisericii satanice.

În ceasul morţii sale, Ulanem (eroul dramei cu acelaşi nume) spune:

   Pierdut, pierdut. Timpul meu a trecut ca nimica.

   Orologiul s-a oprit, casa pigmeului s-a surpat,

   În curând voi strânge la pieptul meu veşnicia şi în curând

   Voi urla proferând blesteme gigantice la adresa omenirii. [13]

Lui Marx îi plăcuseră cuvintele lui Mefistofel, din Faust: “Tot ce există merită să fie distrus”. Totul – inclusiv  proletariatul şi tovarăşii… Marx a citat aceste cuvinte în 18 Brumar [14]. Stalin le-a pus în practică şi a ajuns  să-şi distrugă până şi propria-i familie.

În Faust, Satan este numit duhul care neagă totul. Aceasta este chiar atitudinea lui Marx. El scrie despre  “critica necruţătoare a tot ceea ce există”, “războiul contra situaţiei din Germania”, adăugând că “prima obligaţie  a presei este de a submina fundamentele actualului sistem politic” [15]. Marx se autocaracteriza drept “cel mai  înverşunat duşman al aşa-zisului tip pozitiv” [16].

Secta satanică nu este materialistă. Ea crede în viaţa veşnică. Ulanem, personajul prin care vorbeşte Marx nu se  îndoieşte de ea, acceptând-o însă ca pe o viaţă de ură împinsă până la paroxism. Să menţionăm şi faptul că  pentru duhurile necurate veşnicia înseamnă chin. Demonii Îi reproşau Domnului Isus: “Ai venit să ne chinuieşti  înainte de vreme?” (Matei 8:29). Marx are aceeaşi obsesie:

   Ah! Eternitatea este suferinţa noastră veşnică,

   O moarte de nedescris şi care nu se poate măsura,

   Ticăloasă, concepută în mod artificial, numai ca să-şi bată joc de noi,

   Noi înşine fiind doar un mecanism de ceasornic care funcţionează orbeşte,

   Întocmiţi ca să fim calendare nebune pentru Timp şi Spaţiu,

   Neavând nici un scop, afară doar de a exista şi de a fi distruşi. [17]

Acum începem să înţelegem ce s-a întâmplat cu tânărul Marx. El avusese convingeri creştine, însă nu a dus o  viaţă consecventă. Corespondenţa sa cu tatăl său dovedeşte că risipea sume mari de bani pentru plăceri şi că,  din această cauză ca şi din altele, era într-o continuă ceartă cu autoritatea părintească. Apoi, se pare că Marx  a fost prins în mrejele bisericii sataniste şi a primit iniţierea respectivă. Satan, pe care adoratorii săi îl văd în  timpul orgiilor lor halucinante, vorbeşte realmente prin aceştia. În felul acesta, Marx nu este decât purtătorul de  cuvânt al lui Satan, atunci când spune: „Doresc să mă răzbun pe Cel care domneşte deasupra tuturor” (poemul  “Strigătul unui deznădăjduit”).

Iată sfârşitul dramei „Ulanem”:

   Dacă există Ceva care devorează,

   Mă voi arunca înăuntrul său, chiar dacă ar fi să ruinez lumea,

   Lumea care se interpune între mine şi prăpastie,

   Am s-o sfărâm în bucăţi cu blestemele mele neîntrerupte,

   Îmi voi arunca braţele în jurul realităţii ei aspre,

   Iar lumea va trece mută, îmbrăţişându-mă,

   Ca apoi să mă scufund într-o nimicnicie absolută,

   Pierind în neant; aceasta ar însemna a trăi cu adevărat. [18]

Marx a fost inspirat probabil de cuvintele marchizului de Sade:   „Detest natura. Aş vrea să-i nimicesc această planetă, să-i blochez funcţiile şi procesele, să opresc  rotirea aştrilor, să dobor corpurile cereşti care plutesc în spaţiu, să distrug tot ce îi este folositor naturii şi  să ocrotesc tot ce o răneşte – într-un cuvânt, prin toate faptele mele, aş vrea să o jignesc… Poate că  vom fi în stare să atacăm soarele, să-l alungăm din Univers sau să ne folosim de el pentru a da foc lumii.  Abia acestea ar fi fărădelegi veritabile.” De Sade şi Marx propagă aceleaşi idei!

Oamenii de bună credinţă sau luminaţi de Dumnezeu încearcă adesea să le vină în ajutor semenilor lor, scriind  cărţi care contribuie la progresul cunoaşterii, îmbunătăţesc morala, trezesc sentimente religioase sau care măcar  îi deconectează ori îi amuză pe cei care le citesc. Diavolul este singura fiinţă care, în mod deliberat, prin cei de  care se foloseşte, provoacă numai rău omenirii.

După câte ştiu, Marx este singurul autor de renume care şi-a caracterizat propriile scrieri drept “rahat” şi “cărţi  porceşti” [19]. El le oferă cu bună ştiinţă cititorilor săi această murdărie. Nu este de mirare că unii din discipolii  săi, comuniştii din România şi din Mozambic, îi obligau pe deţinuţii politici să-şi mănânce excrementele şi să-şi  bea urina [20].

În „Ulanem”, Marx – ca şi Diavolul – blestemă întreaga rasă umană.

„Ulanem” este probabil singura dramă din lume în care toate personajele sunt conştiente de propria lor  stricăciune, pe care o etalează şi o sărbătoresc în mod sfidător. Aici toţi sunt slujitori ai întunericului, toţi  dezvăluie trăsăturile lui Mefistofei. Toţi sunt satanici, corupţi, damnaţi.

NOTĂ  * i.e.: omenirea personificată

Capitolul II  ÎMPOTRIVA TUTUROR ZEILOR

Satan în familia lui Marx

Când a scris lucrările de care am vorbit în capitolul anterior, Marx era un geniu precoce, în vârstă de  optsprezece ani. Programul vieţii lui fusese deja stabilit. Nu intra câtuşi de puţin în vederile lui să slujească  omenirea, proletariatul sau socialismul. Dorinţa lui era pur şi simplu de a distruge lumea, tronând peste groaza  omenirii. Referitor la acest aspect, găsim câteva pasaje criptice în corespondenţa dintre Karl Marx şi tatăl său.  Fiul scrie:   “Catapeteasma căzuse. Înăuntrul meu, Sfânta Sfintelor s-a rupt în două şi acum trebuie aduşi zei noi.” [1] Aceste cuvinte au fost scrise la 10 noiembrie 1837, de către un tânăr care până atunci pretinsese că era  creştin. El mărturisise mai înainte că Cristos era în inima lui. Acum, însă, nu mai era aşa. Cine sunt aceşti zei noi,  aduşi în locul lui Cristos?

Tatăl său îi răspunde:   „M-am abţinut să mai cer explicaţii în legătură cu o problemă foarte misterioasă, deşi părea destul de   dubioasă.” [2] Care era acea problemă atât de misterioasă? Nici un biograf al lui Marx nu a explicat până acum înţelesul acestor  fraze bizare.

La 2 martie 1837, tatăl lui Marx îi scrie fiului său:   ,Avansarea ta, speranţa scumpă de a-ţi vedea numele încununat de glorie precum şi bunăstarea ta  pământească nu e tot ceea ce îşi doreşte sufletul meu. Deşi nutresc de mult aceste dorinţe, ţin totuşi să  te asigur că realizarea lor nu m-ar fi făcut fericit. Numai dacă inima ta îşi păstrează curăţia şi omenia şi  dacă nici un demon nu va reuşi să ţi-o abată de la cele mai bune sentimente, numai atunci voi fi  fericit.” [3] Ce anume l-a determinat pe un tată să-şi mărturisească dintr-o dată frica de influenţele demonice exercitate  asupra fiului său, care până atunci fusese un creştin convins şi declarat? Să-l fi îngrijorat oare poemele pe care  le primise în dar de la fiul său cu prilejul aniversării vârstei de 55 de ani?

Următoarele versuri citate fac parte din poemul lui Marx, intitulat „Despre Hegel”.  Cuvintele învăţăturii mele sunt încâlcite într-o dezordine diabolică,  Încât oricine poate înţelege exact ceea ce vrea să înţeleagă. [4]

Acum citez dintr-o altă epigramă la adresa lui Hegel:  Pentru că am descoperit cel mai înalt  Şi cel mai adânc punct, cu ajutorul gândirii,  Sunt tot atât de mare ca Dumnezeu;  Asemenea Lui, mă învelesc cu întunericul. [5]

În poemul său Fata cea palidă, Marx scrie:  Astfel am pierdut cerul,  O ştiu prea bine.  Sufletul meu, odinioară credincios lui Dumnezeu  Este sortit infernului. [6] Nu este nevoie de nici un comentariu.

La început, Marx a avut ambiţii artistice. Poemele şi dramele sale au o anumită importanţă în măsura în care  dezvăluie stările sale sufleteşti dar, neavând valoare literară, nu s-au bucurat de aprecierile contemporanilor săi.  Insuccesul în dramaturgie, ne-a dat un Goebbels – ministrul propagandei naziste; în filozofie, un Rosenberg –  teoreticianul rasismului german; iar în pictură şi arhitectură – un Hitler.

Şi Hitler a fost poet. Chiar dacă admitem că el nu a citit niciodată poeziile lui Marx, nu putem să nu remarcăm  izbitoarea asemănare dintre producţiile lor lirice. În poeziile lui Hitler sunt menţionate aceleaşi practici satanice:

   În nopţile tulburi, mă duc uneori

   În grădina liniştită, la stejarul lui Wotan,

   Pentru a încheia un pact cu forţele întunericului,

   În lumina lunii se ivesc runele.

   Cele care erau scăldate de soare în timpul zilei

   Devin mici înaintea formulei magice. [7]

“Wotan” este divinitatea supremă în mitologia germană. “Runele” sunt caracterele grafice folosite de vechii  germani şi scandinavi.

Hitler a abandonat curând preocupările sale poetice. La fel a procedat şi Marx, renunţând la poezie pentru o  carieră de revoluţionar şi războindu-se astfel, în numele lui Satan, cu o societate care nu i-a apreciat poeziile.  Acesta poate fi socotit ca unul din motivele deplinei sale răzvrătiri. Faptul că era dispreţuit ca evreu, ar putea  constitui o altă cauză.

În 1839, la doi ani după ce tatăl său îşi exprimase îngrijorarea, tânărul Marx a scris lucrarea: „Deosebirea dintre  filozofia naturii la Epicur şi filozofia naturii la Democrit”, în a cărei prefaţă subscrie la afirmaţiile lui Eschil: “Adun  în mine ură împotriva tuturor zeilor” [8], declarându-se împotriva tuturor zeilor de pe pământ şi din cer care nu  recunosc conştiinţa de sine a omului ca suprema divinitate.

Marx era un duşman declarat al tuturor dumnezeilor, un om care, cu preţul sufletului său, îşi cumpărase sabia de  la prinţul întunericului. El îşi mărturisise scopul de a împinge toată omenirea în prăpastie ca apoi să o urmeze şi  el, râzând.  A luat Marx într-adevăr sabia de la Satan? Fiica sa, Eleonor, relatează că Marx îi spunea ei şi surorilor ei, mai  multe poveşti, pe când erau copii.

Într-una din ele, care îi plăcuse cel mai mult, era vorba despre un oarecare Hans Rockle. “Istorisirea acestei poveşti a durat luni de zile, pentru că era foarte lungă, nu se mai termina niciodată.  Hans Rockle era un vrăjitor… care avea o prăvălie cu multe jucării şi multe datorii… deşi era vrăjitor,  avea mereu nevoie de bani. De aceea, era nevoit să-şi calce pe inimă şi să-i vândă Diavolului cele mai  frumoase jucării pe care le avea… unele dintre aceste întâmplări erau înspăimântătoare şi, auzindu-le, ţi   se făcea părul măciucă.” [9] Este oare normal ca un tată să le spună copiilor săi povesti de groază despre cele mai scumpe comori vândute  Diavolului? Robert Payne, în cartea sa intitulată „Marx” [10] povesteşte cu lux de amănunte acest episod relatat  de Eleonor: cum nefericitul vrăjitor Rockle a vândut jucăriile, încercând să le păstreze până în ultima clipă. Dar,  deoarece încheiase un pact cu Diavolul, nu mai avea nici o scăpare.

Biograful lui Marx continuă:  “Nu încape nici o îndoială că aceste povesti interminabile aveau un caracter autobiografic… El îşi însuşise  viziunea şi răutatea Diavolului. Câteodată părea conştient că îndeplineşte voia Celui Rău.” [11] Când Marx a terminat de scris „Ulanem” şi celelalte poezii de început în care vorbeşte despre pactul încheiat cu  Diavolul, el nici măcar nu se gândise la socialism. Ba chiar a combătut socialismul, ca redactor la o revistă  germană, „Rheinische Zeitung”, care “nu admite nici măcar valoarea teoretică a ideilor comuniste în forma lor  actuală, lăsând la o parte dorinţa aplicării lor sociale pe care o socoteşte, oricum, imposibilă… La încercările  maselor de a pune în practică ideile comuniste, de îndată ce acestea devin periculoase, se poate răspunde cu  tunul…” [12]

Marx vrea să-L izgonească pe Dumnezeu din cer

După ce a atins acest stadiu în gândirea sa, Marx l-a întâlnit pe Moses Hess, omul care a exercitat cea mai  importantă influenţă asupra sa, cel care l-a făcut să îmbrăţişeze idealul socialist.  Hess îl numeşte ”Dr. Marx – idolul meu, cel care va da ultima lovitură religiei şi politicii medievale” [13]. A da o  lovitură religiei – acesta era obiectivul primordial al lui Marx, nicidecum socialismul.

Georg Jung, un alt prieten al lui Marx din acea vreme, se pronunţă mai categoric în acest sens, afirmând în 1841,  că Marx Îl va izgoni în mod cert pe Dumnezeu din cer şi Îl va da în judecată. Marx consideră creştinismul drept  una dintre cele mai imorale religii [14]. Nu este de mirare, deoarece Marx credea acum că creştinii din vechime  măcelăriseră oameni şi le mâncaseră carnea.

Iată deci ce aşteptau de la Marx cei care l-au iniţiat în misterele satanismului. Nu există nici un temei pentru a  afirma că Marx ar fi fost însufleţit de nobilul ideal de a ajuta omenirea, că ar fi văzut în religie o piedică în calea  realizării acestui ideal şi ca din această cauză ar fi adoptat o atitudine antireligioasă. Dimpotrivă, Marx ura orice  noţiune care trimite la Dumnezeu sau care ţine de domeniul divinităţii. El hotărâse să fie omul care să-L  izgonească pe Dumnezeu – asta înainte de a se dedica socialismului care nu era decât momeala cu ajutorul  căreia să-i ademenească pe muncitori şi pe intelectuali să îmbrăţişeze acest ideal diabolic.

În fond, Marx nega existenţa unui creator, afirmând că omenirea s-a creat pe sine însăşi. El scrie:   “Având în vedere faptul că pentru socialişti tot ce ţine de aşa-numita istorie a lumii nu este nimic altceva  decât creaţia omului, nimic altceva decât dezvoltarea naturii în favoarea omului, acesta are astfel dovada  incontestabilă că s-a născut prin sine însuşi… Critica religiei sfârşeşte cu învăţătura că omul este fiinţa   supremă pentru om.” Dacă este negată existenţa Creatorului, atunci nu există nimeni care să ne dea porunci şi legi, nimeni în faţa  căruia să dăm socoteală – ceea ce Marx confirmă: “Comuniştii nu predică nici un fel de morală”. Când sovieticii,  în primii ani de comunism, au adoptat lozinca: “Să-i alungăm pe capitalişti de pe pământ şi pe Dumnezeu din  ceruri”, ei nu făceau decât să-şi însuşească moştenirea lăsată de Karl Marx.

Una din particularităţile magiei negre – după cum am menţionat mai înainte – este inversarea numelor. Procedeul  inversiunii penetrează atât de adânc modul de a gândi al lui Marx, încât acesta îl foloseşte pretutindeni. Astfel,  Marx a răspuns la cartea lui Proudhon, “Filozofia mizeriei” printr-o altă carte intitulată „Mizeria filozofiei”. De  asemenea, el scria: “Trebuie să folosim în locul armei criticii, critica armelor.” [15]

Iată alte câteva exemple de inversări din scrierile lui, Marx:   “Să nu căutăm enigma evreului în religia lui, ci să căutam enigma religiei în adevăratul evreu.” [16]   „Luther a transformat credinţa în autoritate, pentru că a restaurat autoritatea credinţei. El i-a   transformat pe preoţi în laici, pentru că i-a transformat pe laici în preoţi.” [17] Marx foloseşte această tehnică în multe locuri. El cultivă ceea ce s-ar putea numi stilul tipic satanic.  Pe vremea lui Marx, bărbaţii obişnuiau să poarte barbă, însă nu ca a lui, şi nu aveau părul lung. Înfăţişarea lui  Marx era caracteristică discipolilor Ioanei Southcott, o preoteasă a unei secte oculte, care pretindea că se află  în legătură cu demonul Shiloh [18].

Este ciudat faptul că la vreo 60 de ani după moartea acesteia, în 1814, “la grupul Chatham al adepţilor lui  Southcott s-a alăturat un soldat, pe nume James Witte, care, după terminarea stagiului militar în India, s-a  întors acasă şi a preluat conducerea locală a sectei, dezvoltând în continuare doctrinele Ioanei… cu o tentă de  comunism.” [19]

Marx nu a vorbit prea des în public despre metafizică, dar putem deduce opiniile sale în  această privinţă de la oamenii din anturajul său. Unul din tovarăşii săi de la Internaţionala  I, a fost Mihail Bakunin, un anarhist rus, care a scris:   „Diavolul reprezintă revolta satanică împotriva autorităţii divine, revoltă în care  vedem germenul fecund al tuturor mişcărilor de eliberare a omului – revoluţia.  Socialiştii se recunosc unul pe altul prin cuvintele: „În numele celui care a suferit o mare nedreptate”. Satan este eternul revoltat, primul liber cugetător şi eliberator al omenirii. El îl face pe om  să se ruşineze de animalica sa ignoranţă şi ascultare; el îl eliberează, pune pe fruntea pecetea libertăţii şi a umanităţii, îndemnându-l să nu se mai supună şi să mănânce din  pomul cunoştinţei binelui şi răului.” [20]

Bakunin nu numai că-l laudă pe Lucifer, ci are şi un program concret de revoluţie, însă nu  cu scopul de a-i elibera pe săraci de sub exploatarea celor bogaţi. El scrie:  “În această revoluţie va trebui să-l trezim pe Diavol în sufletul oamenilor, să aţâţăm patimile cele mai   josnice. “ [21] Marx a organizat împreună cu Bakunin prima Internaţională care a susţinut acest program ciudat.

În “Manifestul Comunist” Marx şi Engels susţin că “proletarul vede în lege,  morală şi religie nişte prejudecăţi burgheze în spatele cărora stau la pândă tot  atâtea interese burgheze.”

Bakunin arată că Proudhon, un alt important gânditor socialist şi, în acea  perioadă, prieten cu Marx, “se închină şi el lui Satan” [22]. Hess îl prezentase  pe Marx lui Proudhon care, ca şi Marx, îşi tundea părul după tipicul celor din  secta satanistă a Ioanei Southcott, din secolul al XlX-lea.

Proudhon, în “Filozofia mizeriei”, a declarat că Dumnezeu este prototipul  nedreptăţii. „Dobândim cunoaşterea în ciuda lui Dumnezeu, alcătuim societatea în   ciuda Lui. Fiecare pas înainte este o victorie asupra Dumnezeirii.” [23] El exclamă:   “Vino, Satan, tu, cel ponegrit de oamenii de rând şi de regi. Dumnezeu  este prostie şi laşitate; Dumnezeu este prefăcătorie şi falsitate;  Dumnezeu este tiranie şi sărăcie; Dumnezeu este rău. Acolo unde  oamenii se prostern în faţa unui altar, omenirea, sclava regilor şi a   preoţilor, va fi condamnată… Jur, Dumnezeule, cu mâna întinsă spre   ceruri, că tu nu eşti nimic altceva decât un executant al raţiunii mele,  sceptrul conştiinţei mele…” Dumnezeu este în mod esenţial necivilizat,  anti-liberal, antiuman.” [24] Proudhon declară că Dumnezeu este rău pentru că omul – creaţia Sa – este rău. Astfel de gânduri nu reprezintă  o noutate. Ele alcătuiesc conţinutul obişnuit al predicilor din cultul satanic.

Mai târziu, Marx s-a certat cu Proudhon şi a scris o carte pentru a combate ideile din cartea acestuia, “Filozofia  mizeriei”. Dar Marx a contestat numai doctrine economice de mică importanţă. El nu are nici o obiecţie faţă de  răzvrătirea demonică a lui Proudhon împotriva lui Dumnezeu.

Heinrich Heine, binecunoscutul poet german, a fost un al treilea prieten intim al lui Marx. Şi el era un adorator al  lui Satan. El scrie: Am chemat Diavolul şi el a venit, Trebuie să-i examinez faţa cu uimire;   Nu este hidos, nu şchioapătă,   Este un bărbat atrăgător, fermecător. [25]

„Marx a fost un mare admirator al lui Heinrich Heine… Relaţiile dintre ei au fost calde şi intime.” [26] De ce l-a admirat Marx pe Heine? Poate din cauza unor gânduri satanice ca acestea:  „Aş vrea să am câţiva copaci frumoşi în faţa uşii şi dacă bunul Dumnezeu vrea să mă fericească pe deplin,   atunci îmi va acorda bucuria dea vedea şase sau şapte din duşmanii mei spânzuraţi de aceşti copaci.  După moartea lor, cu o inimă plină de compasiune, le voi ierta tot răul pe care mi l-au făcut în timpul  vieţii. Da, trebuie să-i iertăm pe duşmanii noştri dar nu înainte de a-i vedea spânzuraţi.  Nu sunt răzbunător. Aş vrea să-mi iubesc duşmanii. Dar nu-i pot iubi înainte de a mă fi răzbunat. Abia atunci inima mea se deschide pentru ei. Atâta vreme cât nu te răzbuni, amărăciunea persistă în inimă.” Ar dori oare vreun om cumsecade să fie prieten intim cu cineva care gândeşte în felul acesta?

Dar Marx şi cei din anturajul său gândeau exact în felul acesta. Lunaciarski, un filozof important care fusese  ministrul educaţiei în U.R.S.S. scria, în revista „Socialism şi Religie”, că Marx a renunţat la orice legătură cu  Dumnezeu punându-l în schimb pe Satan în fruntea coloanelor de proletari în marş.

Este esenţial ca în legătură cu acest aspect să subliniem faptul că Marx şi tovarăşii săi, deşi se declaraseră  împotriva lui Dumnezeu, nu erau atei, aşa cum pretind a fi marxiştii de astăzi ceea ce înseamnă că acuzându-L şi  insultându-L făţiş pe Dumnezeu, ei urau un Dumnezeu în care totuşi credeau. Ei nu contestau existenţa lui  Dumnezeu, ci supremaţia Lui. Când a izbucnit revoluţia la Paris, în 1871, comunardul Flourens a declarat:  “Vrăjmaşul nostru este Dumnezeu. Ura faţă de Dumnezeu este începutul înţelepciunii.” [27]

Marx i-a elogiat foarte mult pe comunarzi, care proclamau această ură. Dar ce legătură are aceasta cu o  distribuire mai justă a bunurilor sau cu îmbunătăţirea instituţilor sociale? Aceste revendicări nu sunt decât  capcanele ideologice care ascund adevăratul scop: desfiinţarea lui Dumnezeu şi a închinării la El. Astăzi avem  dovada clară că se urmăreşte un astfel de scop în ţări ca Albania şi Coreea de Nord, unde toate bisericile,  moscheele şi pagodele au fost închise.

Poeziile satanice ale lui Marx

Poeziile lui Marx sunt o ilustrare foarte clară a acestei idei. În “Strigătul unui deznădăjduit” şi “Mândria  omenească”, rugăciunea supremă a omului este pentru preamărirea lui însuşi. Dacă omul este sortit să piară prin  propria sa glorificare, aceasta va fi o catastrofă cosmică, dar el va muri ca o fiinţă divină, jelit de demoni. Balada  lui Marx “Trubadurul” exprimă plângerile bardului împotriva lui Dumnezeu, Care nici nu cunoaşte şi nici nu respectă  arta sa. Această artă “ţâşneşte din prăpastia neagră a iadului, întunecând mintea şi vrăjind inima iar dansul ei  este dansul morţii” [28]. Trubadurul îşi scoate sabia şi o împlântă în sufletul poetului. „Arta ţâşnind din prăpastia întunecoasă a iadului, îndrăcind mintea”… Aceasta ne aminteşte de cuvintele   revoluţionarului american Jerry Rubin, din „Treci la fapte”:   “Am amestecat tinereţea, muzica, sexul, drogurile şi răzvrătirea cu trădarea – o coaliţie greu de  învins.” [29] În poezia sa, “Mândria omenească”, Marx recunoaşte că ţelul său nu este de a reforma sau a revoluţiona  societatea, de a face lumea mai bună, ci pur şi simplu de a o distruge, bucurându-se de distrugerea ei:

  Cu dispreţ îmi voi arunca mănuşa

   Drept în faţa lumii,

   Ca să văd prăbuşirea acestui uriaş pitic,

   A cărui cădere nu-mi va înăbuşi înflăcărarea.

   Apoi voi pribegi asemenea unui Dumnezeu biruitor

   Printre ruinele lumii

   Şi, dând cuvintelor mele o forţă activă,

   Mă voi simţi deopotrivă cu Creatorul [30].

Marx a devnit satanist în urma unei intense dezbateri lăuntrice. El a încetat să scrie poezii în perioada în care  sănătatea i-a fost grav zdruncinată din cauza furtunii care se dezlănţuise în inima lui. În acea vreme el scrie  despre neliniştea pe care p resimte la gândul că trebuie să-şi facă un idol dintr-o concepţie pe care o  detestă [31].  Motivul covârşitor al convertirii lui Marx la comunism, reiese limpede dintr-o scrisoare a prietenului său Georg  Jung, către Ruge. Nu este vorba nici de emanciparea proletariatului, nici de stabilirea unei ordini sociale mai  bune. Jung scrie:   „Dacă Marx, Bruno Bauer şi Feuerbach şi-ar uni forţele pentru a elabora o reformă teologico-politică,   Dumnezeu ar face bine să-i strângă pe toţi îngerii în preajma Sa şi să-Şi plângă de milă, căci aceştia trei  cu siguranţă că-L vor alunga din cer.” [32] Au fost oare aceste poezii singura expresie a scrierilor satanice ale lui Karl Marx? Nu ştim, pentru că o mare  parte din lucrările sale sunt ferite de lumina tiparului de către cei care deţin manuscrisele sale.

În „Omul revoltat”, Albert Camus susţine că treizeci de volume ale lui Marx şi Engels nu au fost niciodată  publicate pentru că – după cum presupune Camus – aceste lucrări nu au nici cea mai mică asemănare cu ceea  ce se înţelege în mod curent prin marxism. După ce am terminat de citit eseul lui Camus, am rugat-o pe  secretara mea să le scrie celor de la Institutul Marx-Lenin din Moscova şi să-i întrebe dacă această afirmaţie a  scriitorului francez este adevărată.

Am primit un răspuns.  Locţiitorul directorului, profesorul M. Mdelov, după ce a susţinut că Albert Camus minte, a confirmat totuşi  afirmaţiile acestuia, scriindu-mi că din totalul de o sută de volume planificate, nu au fost publicate decât  treisprezece. Justificarea sa că cel de al doilea război mondial ar fi împiedicat editarea celorlalte volume este  de-a dreptul ridicolă. Scrisoarea a fost scrisă în 1980, la treizeci şi cinci de ani după sfârşitul războiului. Iar  Editura de Stat a Uniunii Sovietice are, cu siguranţă, destule fonduri…

Din această scrisoare reiese clar că, deşi comuniştii sovietici deţin toate manuscrisele necesare pentru editarea  tuturor celor o sută de volume, ei au preferat să publice numai treisprezece. Nu există altă explicaţie decât  aceea că majoritatea gândurilor şi ideilor lui Marx sunt tăinuite în mod deliberat.

Viaţa răvăşită a lui Marx

Toţi sataniştii activi au vieţi răvăşite. Acesta a fost şi cazul lui Marx.  Arnold Künzli, în cartea sa „Karl Marx – O psihogramă” [33], descrie viaţa lui Marx, referindu-se şi la sinuciderea a  două din fiicele sale şi a unui ginere. Trei dintre copiii săi au murit din cauza subnutriţiei. Fiica sa Laura,  căsătorită cu socialistul Laforgue, a înmormântat pe trei dintre copiii ei. O altă fiică a lui Marx, Eleonor, a hotărât  să se sinucidă împreună cu soţul ei. Ea a murit, iar el s-a răzgândit în ultimul moment.  Marx nu s-a simţit obligat să-şi întreţină familia, deşi ar fi putut s-o facă foarte uşor datorită cunoaşterii unor  limbi străine pe care le stăpânea foarte bine. A preferat să cerşească de la Engels. A avut un copil nelegitim cu  servitoarea lui, Helen Demut. Mai târziu a atribuit paternitatea acestui copil lui Engels, care a acceptat toată  această comedie. Lui Marx îi plăcea să bea mult. Riazanov, directorul Institutului Marx-Engels din Moscova,  recunoaşte acest lucru în cartea sa „Karl Marx – omul, gânditorul şi revoluţionarul” [34].

Eleonor a fost fiica preferată a lui Marx. El o numea Tussy şi deseori spunea: “Tussy sunt eu”. Ea a fost distrusă  sufleteşte când a auzit de la Engels, aflat pe patul de moarte, de existenţa acestui copil nelegitim. La aflarea  acestei veşti, s-a sinucis.

În “Manifestul Comunist”, Marx proferase invective la adresa capitaliştilor care dispun după bunul lor plac de  nevestele şi fetele muncitorilor lor. O astfel de ipocrizie nu este câtuşi de puţin străină de caracterul lui Karl  Marx.

Există o pată destul de întunecată în viaţa lui Marx, marele revoluţionar. Ziarul german Reichsruf publică (9  ianuarie 1960) ştirea conform căreia cancelarul austriac Raabe i-a dăruit lui Nikita Hruşciov, pe atunci  conducător al Uniunii Sovietice, manuscrisul unei scrisori a lui Marx. Hruşciov nu s-a bucurat însă la citirea  scrisorii pentru că aceasta constituia dovada că Marx fusese informatorul plătit de poliţia austriacă pentru a-i  spiona pe revoluţionari. Scrisoarea a fost găsită întâmplător într-o arhivă secretă. Din ea reieşea clar că Marx, în  timpul exilului său la Londra, trimitea rapoarte despre activitatea tovarăşilor săi, primind pentru fiecare informaţie  suma de 25 de dolari. Notele sale informative se refereau la revoluţionarii exilaţi la Londra, Paris şi în Elveţia.  Unul dintre cei spionaţi era Ruge, care se considera bun prieten cu Marx. Există încă scrisori care dovedesc  relaţiile de prietenie dintre cei doi.

Rolv Heuer în cartea sa „Geniu şi bogăţie”, descrie viaţa financiară dezordonată a lui Marx:   “Pe când era student la Berlin, fecior de bani gata, Marx primea 700 de taleri pe an, bani de buzunar.” [35] Aceasta era o sumă enormă, ţinând cont de faptul că pe vremea aceea numai 5% din populaţie dispunea de un  venit mai mare de 300 de taleri pe an. De-a lungul vieţii sale, Marx a primit de la Engels circa 6 milioane de franci  francezi – după cum informează Institutul Marx-Engels.

Cu toate acestea, Marx jinduia tot timpul să moştenească averi. În timp ce un unchi de-al său era în agonie,  Marx i-a scris lui Engels: “Dacă moare câinele, voi ieşi din încurcătură” [36], la care Engels îi răspunde: “Te  felicit pentru că s-a îmbolnăvit cel care te-a împiedicat să intri în posesia moştenirii şi sper ca nenorocirea să se  întâmple chiar acum.” [37]  “Câinele” a murit, iar la 8 martie 1855, Marx scria:   “Un eveniment foarte fericit. Ieri ni s-a comunicat moartea unchiului soţiei mele, în vârstă de nouăzeci de  ani. Soţia mea va primi aproximativ o sută de lire sterline, poate chiar şi mai mult, dacă nu cumva  bătrânul câine a lăsat o parte din banii săi doamnei care-i administra casa”. [38] Marx nu avea sentimente mai bune nici faţă de rudele care-i erau mult mai apropiate decât acest unchi. De  pildă, el nu vorbea cu mama lui. În decembrie 1863 Marx i-a scris lui Engels:   “Acum două ore a sosit o telegramă prin care sunt anunţat că mama a murit. Soarta a vrut să ia din  viaţă un membru al familei. Eu eram deja cu un picior în groapă dar în împrejurările actuale, sunt mai   necesar decât bătrâna. Trebuie să mă duc la Trier pentru moştenire.” [39] Asta este tot ceea ce Marx a avut de spus la moartea mamei sale.  Relaţiile dintre Marx şi soţia lui erau destul de proaste. Ea l-a părăsit de două ori, dar s-a întors de fiecare dată.  Iar el nu a fost prezent nici măcar la înmormântarea ei.  Aflându-se mereu în nevoi pecuniare, Marx a risipit mulţi bani la bursă, unde el – marele economist – nu ştia  decât să piardă.

Marx era un intelectual de mare calibru, ca şi Engels. Totuşi, corespondenţa lor abundă în obscenităţi,  neobişnuite pentru această clasă socială. Expresiile grosolane sunt frecvent utilizate, dar nu există nici măcar o  singură scrisoare în care vreunul dintre ei să pomenească despre idealul umanist sau socialist.

Deoarece biserica satanistă este extrem de secretă, avem numai vagi indicii despre posibilele legături ale lui Marx  cu această sectă. Viaţa lui răvăşită constituie însă, neîndoielnic, încă o verigă în înlănţuirea dovezilor aduse  până acum.

 Capitolul III  CREDINŢĂ NĂRUITĂ

Apostazia lui Engels

Deoarece Engels este o figură proeminentă în viaţa lui Marx, mă voi referi pe  scurt şi la el. Engels fusese crescut într-o familie pioasă. În tinereţea lui  scrisese frumoase poezii creştine. După ce l-a întâlnit pe Marx, a scris despre  acesta:   “Cine vânează cu o sălbatică străduinţă? Un om negru din Trier (locul de  naştere al lui Marx), un adevărat monstru. El nu merge şi nu aleargă,  sare pe călcâie şi rage plin de mânie, ca şi cum ar dori să apuce marele cort al cerului şi să-l arunce pe pământ. El îşi întinde braţele în văzduh,  pumnul lui ameninţător este încleştat, urlă neîncetat de parcă zece mii de draci l-ar fi înşfăcat de păr.” [1] Engels începuse să se îndoiască de credinţa sa creştină după ce a citit o carte  scrisă de un teolog liberal, pe nume Bruno Bauer. În inima lui s-a dat o mare  luptă. În acele momente, el a scris:   “De când am început să mă îndoiesc, mă rog zilnic pentru adevăr, aproape toată ziua, şi totuşi, pentru  mine nu mai există cale de întoarcere. Lacrimile îmi curg pe obraz în timp ce scriu aceste rânduri.” [2] Engels n-a mai găsit niciodată calea de întoarcere la Cuvântul lui Dumnezeu, alăturându-se în schimb aceluia pe  care el însuşi îl denumise “monstrul posedat de zece mii de draci” [3]. El s-a lepădat de credinţă.

Ce fel de om era Bruno Bauer, teologul liberal care a jucat un rol decisiv în distrugerea credinţei creştine a lui  Engels şi care a încurajat paşii lui Marx pe noua sa cale anticreştină? Să fi avut şi el legături cu demonii?  Ca şi Engels, Bruno Bauer a fost în tinereţea sa un om credincios, care prin scrisul său a luat atitudine chiar  împotriva criticilor aduse Bibliei. Apoi a devenit un critic radical al Sfintei Scripturi şi întemeietor al aşa-zisului  creştinism materialist care afirmă că Isus Cristos ar fi fost numai om, nu şi Fiul lui Dumnezeu. La data de 6  decembrie 1841, Bruno Bauer i-a scris prietenului său Arnold Ruge, care era totodată prieten cu Marx şi Engels:  “Ţin conferinţe aici, la Universitate, în faţa unui mare auditoriu. Nu mai mă recunosc atunci când proferez   blasfemii de la amvon. A cestea sunt atât de mari, încât acestor copii nevinovaţi li se face părul măciucă.  În timp ce hulesc, îmi amintesc cum lucram acasă cu evlavie la o apologie a Sfintei Scripturi şi a   Apocalipsei. În orice caz, un demon cumplit pune stăpânire pe mine ori de câte ori mă. urc la pupitru şi  sunt atât de slab încât sunt nevoit să mă predau lui… Spiritul meu de hulă va fi satisfăcut numai dacă mi   se va permite să predic ateismul în mod oficial, ca profesor.” [4] Omul care l-a convins pe Engels să devină comunist a fost acelaşi Moses Hess, care îl convinsese şi pe Marx,  acelaşi lucru, mai înainte. După ce l-a întâlnit pe Engels, la Köln, Hess scrie:   “Când s-a despărţit de mine, Engels devenise un comunist extrem de zelos. Acesta este modul meu de a   răvăşi sufletele oamenilor…” [5] A răvăşi sufletele – aceasta să fi fost oare năzuinţa supremă a vieţii lui Hess? Acesta este şi scopul lui Lucifer.

Amprentele lăsate de creştinism nu s-au şters niciodată din mintea lui Engels. În 1865, el îşi exprimă admiraţia  pentru cântecul Reformei, “Cetate tare-i Dumnezeu”, numindu-l “un imn de biruinţă care a devenit Marseieza  secolului al XVI-lea” [6]. Engels s-a mai exprimat şi cu alte ocazii în favoarea creştinismului.

Tragedia vieţii lui Engels este emoţionantă şi chiar mai cutremurătoare decât cea a vieţii lui Marx. Iată un  minunat poem creştin scris în timpul tinereţii sale de omul care mai târziu va deveni complicele cel mai apropiat al  lui Marx în tentativa de distrugere a religiei:

   Doamne Isuse Cristoase, singurul Fiu al lui Dumnezeu,

   O, pogoară de pe tronul Tău ceresc

   Şi mântuieşte-mi sufletul.

   Coboară în toată binecuvântarea Ta,

   Lumină a sfinţeniei Tatălui Tău,

   Îngăduie-mi să Te aleg pe Tine.

   Mântuitorule, bucuria pe care Ţi-o înălţăm

   Împreună cu lauda noastră,

   Este frumoasă, strălucitoare şi neumbrită de supărare.

   Iar când îmi voi da ultima suflare

   Şi va trebui să sufăr chinurile morţii,

   Ajută-mă să mă ţin de Tine cu putere;

   Ca atunci când ochii mei se vor umple de întuneric,

   Şi când inima mea va înceta să mai bată,

   Să-mi pot da duhul în braţele Tale.

   Sus, în ceruri, duhul meu va lăuda

   Numele Tău în vecii vecilor,

   Deoarece el se odihneşte în Tine.

   O, de-ar veni mai curând vremea bucuriei

   Când din pieptul Tău plin de dragoste,

   Voi putea primi viaţa nouă care încălzeşte totul.

   Şi apoi, Doamne, aducându-Ţi mulţumiri,

   Îi voi strânge în braţe pe cei care-mi sunt dragi,

   Pentru totdeauna.

   Trăind în vecii vecilor,

   Într-o continuă contemplare a Ta,

   Viaţa mea se va desfăşura din nou.

   Tu ai venit să eliberezi omenirea

   De moarte şi de rău, ca să poată exista

   Binecuvântări şi bunăstare pretutindeni.

   Şi acum, odată cu această nouă coborâre a Ta

   Pe pământ, totul se va schimba;

   Tu vei da răsplata cu venită fiecărui om în parte. [7]

Engels le scrie unor prieteni, după ce Bruno Bauer i-a semănat îndoiala în suflet:  „Este scris: ‚Cere şi ţi se va da’. Caut adevărul oriunde există o speranţă că pot găsi măcar o umbră de   adevăr. Totuşi, nu pot recunoaşte eternitatea adevărului vostru. Cu toate acestea, este scris: ‚Caută şi  vei găsi. Cine este omul acela dintre voi care, dacă-i cere fiul său o pâine, să-i dea o piatră? Cu atât mai   mult Tatăl vostru care este în ceruri va da lucruri bune celor ce I le cer’. În timp ce scriu aceste rânduri  ochii mi se umplu de lacrimi. Sunt adânc mişcat dar cred că nu voi fi pierdut. Mă voi întoarce la   Dumnezeu, după Care tânjeşte întregul meu suflet iar aceasta este o mărturie a Duhului Sfânt. Cu   speranţa aceasta trăiesc şi cu aceasta voi muri… Duhul lui Dumnezeu mărturiseşte împreună cu duhul   meu că sunt un copil al lui Dumnezeu.” [8] Engels era pe deplin conştient de pericolul satanismului. În cartea sa, „Schelling-filozoful întru Cristos”, Engels a  scris:   “De la revoluţia franceză încoace, un duh diabolic, cu totul nou, a intrat într-o bună parte din omenire iar  necredinţa îşi înalţă capul semeţ cu atâta neruşinare şi subtilitate, încât ai crede că prorocii le din  Scriptură se împlinesc chiar acum. Să vedem mai întâi ce spun Scripturile despre lipsa de evlavie din  vremurile din urmă. Domnul spune în Matei 24:11-13: ‚Se vor scula mulţi proroci mincinoşi şi vor înşela pe  mulţi. Şi din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea celor mai mulţi se va răci. Dar cine va răbda până la   sfârşit va fi mântuit. Şi această Evanghelie a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească  de mărturie tuturor Neamurilor. Atunci va veni sfârşitul’. Apoi, în versetul 24: ‚Se vor scula Cristoşi  mincinoşi şi proroci mincinoşi; vor face semne mari şi minuni, până acolo încât să însele, dacă va fi cu  putinţă, chiar şi pe cei aleşi’. Şi apostolul Pavel spune în 2 Tesaloniceni 2:3 şi în continuare: ‚Nimeni să nu   vă amăgească în vreun chip; căci nu va veni înainte ca să fi venit lepădarea de credinţă, şi de a se  descoperi omul fărădelegii, fiul pierzării, potrivnicul, care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte   ,Dumnezeu’, sau de ce este vrednic de închinare… Arătarea lui se va face prin puterea Satanei, cu tot  felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase, şi cu toate amăgirile nelegiuirii pentru cei ce sunt pe calea  pierzării, pentru că n-au primit dragostea adevărului, ca să fie mântuiţi. Din această pricină Dumnezeu le  trimite o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună: pentru ca toţi cei ce n-au crezut adevărul ci au  găsit plăcere în nelegiuire să fie osândiţi’.” Engels citează din Scriptură paragraf după paragraf, ca teologul a cărui carte de căpătâi este Biblia. El continuă:   „Noi nu mai avem nimic de-a face cu indiferenţa sau cu răceala faţă de Domnul, declarându-ne adversari   ai acestor atitudini, iar în locul sectelor şi partidelor, noi vedem două tabere: creştini şi anticreştini.  Vedem prorocii mincinoşi printre noi… Ei călătoresc în toată Germania şi vor să se infiltreze pretutindeni; propovăduiesc învăţăturile lor satanice în pieţe şi poartă drapelul Diavolului dintr-un oraş în altul,  înşelându-i pe bieţii tineri ca să-i arunce în prăpastia cea mai adâncă a iadului şi a morţii.” Engels îşi încheie cartea citând următorul verset din Apocalipsă:  „Eu vin curând. Păstrează ce ai, ca nimeni să nu-ţi ia cununa. Amin.” [9]

Omul care a scris aceste poezii şi aceste avertismente faţă de pericolul reprezentat de satanism, omul care s-a  rugat cu lacrimi ca să fie ferit de acest pericol, omul care a recunoscut că Marx este posedat de mii de demoni,  a devenit colaboratorul cel mai apropiat al lui Marx în lupta diabolică “pentru nimicirea comunistă a adevărului  etern, a oricărei religii şi a oricărei morale…” [10].  Acestea sunt efectele monstruoase ale teologiei liberale. Ea împarte vina cu Marx şi Engels pentru zecile de  milioane de nevinovaţi ucişi de comunişti până în ziua de astăzi.

Marx urăşte naţiuni întregi

După această digresiune, să revenim la Marx. Întreaga sa atitudine şi conversaţie erau de natură satanică. Deşi  evreu, el a scris o periculoasă carte antisemită, intitulată „Problema evreiască”. În anul 1856, Marx a publicat în  The New York Tribune, un articol intitulat “Împrumutul rusesc”, în care putem citi:   „După cum armata iezuiţilor ucide orice gând de libertate, tot astfel evreii care fură bogăţiile lumii înăbuşă  dorinţa de eliberare a celor exploataţi, profitând de pe urma războaielor provocate de capitalişti. Nu e de  mirare că acum 1856 de ani, Isus i-a izgonit pe cămătari din Templul de la Ierusalim. Ei erau aidoma  cămătarilor de astăzi care se ascund în spatele tiranilor şi al tiraniilor. Majoritatea lor e formată din evrei.  Faptul că evreii au devenit atât de puternici încât au ajuns să pună în primejdie viaţa lumii, ne determină  să le dezvăluim organizaţia şi adevăratul lor scop, astfel încât duhoarea pe care o emană aceştia să incite  la luptă împotriva lor muncitorii din întreaga lume care să extirpe o astfel de gangrenă.” A spus Hitler ceva mai rău decât Marx? (E ciudat, însă, că Marx a afirmat şi contrariul, în „Capitalul”, vol. I,  capitolul „Caracterul capitalist al producţiei”: “Pe fruntea oamenilor aleşi scrie că ei aparţin lui Iehova.”)

Mulţi alţi evrei comunişti au urmat exemplul Iui Marx, urându-i pe evrei. Ruth Fisher, o renumită lideră comunistă  germană de origine evreiască şi membră a parlamentului, spunea: “Zdrobiţi-i pe capitaliştii evrei, spânzuraţi-i de  felinare, călcaţi-i în picioare” [11]. De ce tocmai pe capitaliştii evrei şi nu pe ceilalţi? – rămâne o întrebare fără  răspuns.

Marx nu-i ura numai pe evrei, ci şi pe germani, despre care a scris: “Singurul mijloc de a-i trezi pe germani este  de a-i lua la bătaie.” El vorbea despre “stupidul popor german” şi despre “dezgustătoarea limitare intelectuală a  germanilor”, susţinând că “germanii, chinezii şi evreii trebuie comparaţi cu negustorii ambulanţi şi cu micii  comercianţi” [12]. Pe ruşi îi numea “mâncători de varză” [13], iar popoarele slave erau considerate “gunoaie  etnice” [14]. El şi-a exprimat ura faţă de mai multe naţiuni, dar niciodată dragostea faţă de vreuna.

Într-o agendă a anului 1848, Marx scrie despre “plebea slavă”, din care făceau parte ruşii, cehii şi croaţii.  Acestor “popoare retrograde”, nu le rămâne decât “să dispară imediat” în furtuna revoluţiei. “Viitorul război  mondial va face să dispară de pe faţa pământului nu numai clasele şi dinastiile retrograde, ci şi popoare întregi  reacţionare. Şi această dispariţie va constitui un progres.” “Până şi numele lor va dispărea” [15].

Nici lui Marx, nici lui Engels, nu le-a păsat de distrugerea a milioane de oameni. Marx scria:  “O revoluţie liniştită dar inevitabilă se desfăşoară în cadrul societăţii, o revoluţie căreia îi pasă de vieţile   omeneşti pe care le distruge, tot atât de puţin cât îi pasă unui cutremur de casele pe carele dărâmă.   Clasele şi rasele care sunt prea slabe pentru a face faţă noilor condiţii de existenţă, vor fi în frânte.” Spre deosebire de Marx, Hitler dorea numai înrobirea acestor popoare nu şi distrugerea lor, încât se poate afirma  că Hitler a fost mult mai uman decât Marx.

Engels scria în acelaşi spirit:   “Următorul război mondial va face să dispară de pe faţa pământului popoarele reacţionare. Şi aceasta   înseamnă un progres.” [16]   „Evident, acest scop nu se poate realiza fără strivirea vreunei gingaşe flori naţionale. Dar fără violenţă şi   fără cruzime, nimic nu se poate înfăptui în istorie.” [17] Marx, omul care poza ca luptător pentru cauza proletariatului, numea această clasă socială “băieţi proşti, golani,  măgari.” Engels ştia prea bine la ce să se aştepte din partea acestora, atunci când scria: “Nici democraţii de  ‚coloratură’ roşie, nici măcar gloata comunistă nu ne vor iubi vreodată.”

În corespondenţa lui intimă, Marx îi caracteriza pe negri drept “idioţi” vorbind în mod constant despre ei în  termeni peiorativi.  Pe rivalul său, Lassalle, îl numea “evreul negru” şi ţinea să precizeze că acest epitet depreciativ nu e valabil doar  pentru o singură persoană.  „Pentru mine este absolut clar că – judecând după forma capului şi felul părului său – el se trage din negrii   care au fugit împreună cu Moise din Egipt (în cazul în care mama sau bunica lui nu s-au corcit cu vreun   negru)… Şi felul de a răzbi în viaţă al acestui individ este tot tipic negrilor.” Marx a susţinut chiar şi  menţinerea sclaviei în America de Nord. Din pricina aceasta s-a certat cu prietenul său Proudhon, care   apăra cauza eliberării sclavilor în Statele Unite. Marx îi răspunde acestuia:   „Fără sclavie, America de Nord s-ar transforma din cea mai progresivă ţară într-un stat patriarhal.  Ştergeţi America de Nord de pe harta lumii şi veţi ajunge la anarhie – declinul absolut al comerţului şi   civilizaţiei moderne. Aboliţi sclavia şi veţi ştergeAmerica de pe harta naţiunilor.“ [18] Marx a mai scris: “Dă-i dracului de englezi” [19]. În ciuda acestei atitudini de desconsiderare a naţiunilor  respective, există totuşi o mulţime de marxişti englezi şi americani.

Satan în familie

Eleonor, cea mai iubită fiică a lui Marx, s-a căsătorit – având consimţământul tatălui ei – cu Eduard Eveling.  Acesta ţinea conferinţe despre “răutatea lui Dumnezeu”. (Exact cum fac sataniştii. Spre deosebire de atei,  aceştia nu neagă însă existenţa lui Dumnezeu, decât pentru a-i minţi pe ceilalţi oameni; ei ştiu despre existenţa  Lui, însă Îl descriu ca fiind rău.) Prin aceste conferinţe, Eduard Eveling încerca să demonstreze că Dumnezeu “ar  încuraja poligamia şi ar instiga la hoţie”. El apăra dreptul de a profera blasfemii [20]. Următorul poem dezvăluie  adeziunea sa la satanism:

   Către tine se vor înălţa versurile mele dezlănţuite şi cutezătoare,

   O, Satano, rege al banchetului.

   În lături, preotule, cu sfeştania şi cu bolboroselile tale,

   Căci niciodată, preotule, Satan nu va sta înapoia ta.

   Suflarea ta, Satano, îmi inspiră versurile,

   Când din tot sufletul meu desfid zeii.

   Al regilor pontificali, al regilor inumani

   Al lor este fulgerul care zdruncină minţile.

   O, suflete ce pribegeşti departe de calea cea dreaptă,

   Satan este îndurător. Iată, Heloise!

   Ca vârtejul care-şi întinde aripile,

   Trece Satan cel mare, o, voi oameni!

   Te salut, mare răzbunător al raţiunii!

   Către tine se vor înălţa fumul lămâii şi jurămintele sfinte!

   Tu l-ai detronat pe dumnezeul preotului. [21]

 Capitolul IV  PREA TÂRZIU

Dezvăluirile unei servitoare

Un american, comandorul Sergius Riis, fusese unul dintre discipolii lui Marx. Îndurerat de vestea morţii lui Marx,  Riis plecă la Londra să viziteze casa în care trăise mult-admiratul său maestru. Familia acestuia se mutase.  Singura persoană cu care a putut sta de vorbă a fost Helen Demuth, fosta servitoare a lui Marx. Ea a descris  aceste situaţii surprinzătoare petrecute în casa lui Marx:  „Marx era un om cu frica lui Dumnezeu. Când era grav bolnav, se ruga singur în camera lui, în faţa unui şir  de lumânări aprinse, purtând un fel de panglică legată în jurul frunţii” [1]. Această descriere aminteşte de  filacterele purtate de evreii ortodocşi în timpul rugăciunilor de dimineaţă. Dar Marx fusese botezat în   cadrul religiei creştine, nu practicase niciodată iudaismul iar, mai târziu, a devenit un aprig contestatar al  lui Dumnezeu. El a scris cărţi împotriva religiei şi şi-a crescut toţi copiii în spiritul ateismului. Ce însemna,  atunci, această ceremonie pe care o servitoare a luat-o drept rugăciune? Când evreii îşi spun rugăciunile   purtând pe frunte filacterele, ei nu ţin în faţa lor nici un şir de lumânări aprinse. Să fi fost vorba de un   ritual magic? Este, de asemenea, cunoscut faptul că Marx, pretinsul ateu, avea în camera sa de lucru un   bust al lui Zeus. În mitologia greacă, Zeus – o neîndurătoare divinitate păgână – s-a transformat într-o  fiară care a luat în captivitate Europa – la fel cum a făcut şi marxismul mai târziu. (Printr-o coincidenţă, statuia lui Zeus cel binecunoscut pentru ferocitatea sa, este singurul simbol religios expus  în holul principal al sediului O.N.U. din New York.)

Scrisori de familie

Un alt posibil indiciu se află într-o scrisoare adresată lui Marx de către fiul său Edgar, la 31 martie 1854. Ea  începe cu aceste cuvinte uluitoare: “Dragul meu Diavol.” [2] Cine a mai pomenit vreodată ca vreun fiu să i se  adreseze tatălui său în felul acesta? Numai un satanist poate să-i scrie aşa ceva celui pe care îl iubeşte. Să fi  fost oare iniţiat şi fiul lui Marx în misterele satanismului?

Tot atât de semnificativ este felul în care soţia lui Marx i se adresează acestuia, într-o scrisoare din august  1844:   “Ultima ta epistolă pastorală, tu, mare preot şi episcop al sufletelor, i-a redat bietei tale oi pacea şi odihna  sufletească.” [3] În “Manifestul Comunist”, Marx îşi exprimase dorinţa de a desfiinţa toate religiile – ceea ce ar fi implicat şi  desfiinţarea cultului lui Satan. Cu toate acestea, soţia sa îl numeşte “mare preot şi episcop”. Al cărei religii?  Singura religie din Europa care are mari preoţi este satanismul. Şi ce fel de epistole pastorale să fi scris acest  om, considerat ateu? Unde sunt acestea? Acest aspect al vieţii lui Marx nu a fost încă studiat.

Documente biografice

Cu siguranţă că unii dintre biografii lui Marx au intuit satanismul acestuia, dar neavând pregătirea spirituală  necesară, nu au putut să înţeleagă situaţiile respective. Totuşi, interpretările lor nu sunt lipsite de interes.

Marxistul Franz Mehring a scris în cartea sa „Karl Marx”:  “Cu toate că tatăl lui Marx a murit la câteva zile după ce fiul său împlinise 20 de ani, se pare că el   observase cu o tainică îngrijorare, demonul din sunetul celui mai iubit fiu al său…” [4]  “Henry Marx nu a crezut şi nici măcar nu şi-ar fi putut închipui vreodată că vasta cultură burgheză  asimilată de fiul său nu va contribui decât Ja dezlănţuirea demonului de care se temea.” [5] Marx a murit fără nici o nădejde, ca toţi sataniştii. La 25 mai 1883, i-a scris lui Engels: “Cât de deşartă şi de  inutilă este viaţa, şi totuşi cât de mult o dorim!” [6]

Marx a fost contemporan cu creştini iluştri, precum compozitorul Mendelsohn, filantropul Dr. Barnardo,   predicatorul Charles Spurgeon şi generalul William Booth. Toţi au locuit în preajma lui, în Londra. Totuşi, el nu a  pomenit niciodată nimic despre aceştia.  Există un secret în viaţa lui Marx, pe care puţini marxişti îl cunosc. Lenin a scris: “După o jumătate de secol, nici  un marxist nu l-a înţeles pe Marx cu adevărat.” [7]

Secretul din viaţa lui Lenin

Şi viaţa lui Lenin ascunde un secret.  Când a apărut prima ediţie a acestei cărţi, nu aveam cunoştinţă de nici o implicare  personală a lui Lenin în vreunul din riturile sectei satanice. Dar, între timp, am citit cartea  „Tânărul Lenin”, scrisă de Troţky – prieten apropiat şi colaborator al lui Lenin. El scrie că Lenin, la vârsta de şaisprezece ani, şi-a rupt crucea de la gât, a scuipat pe ea şi a  călcat-o în picioare – acesta fiind un binecunoscut ritual satanic.  Cu siguranţă că Lenin era dominat de ideologia satanistă. Cum altfel s-ar putea explica  citatul din următoarea scrisoare, adresată scriitorului rus Maxim Gorki la data de 13-14 noiembrie 1913:  „Milioane de păcate, pagube, împilări, molime sunt mult mai lesne înţelese de  popor şi de aceea mai puţin periculoase decât cea mai fira vă idee a unui mic  dumnezeu spiritual, oricât de bine deghizată ar fi aceasta.” [8] În final şi el a fost înşelat de Satan, ca toţi cei care se încred în el.

Cu privire la statul sovietic, Lenin scrie:   “Statul nu funcţionează aşa cum am dori noi. Atunci, cum funcţionează? Maşina nu ascultă de om. Un om   stă la volan iar nouă ni se pare că acesta o conduce. Dar maşina nu se îndreaptă în direcţia dorită. Ea se  mişcă după voinţa altei forţe.” [9] Care este deci această “altă forţă” misterioasă, căreia i se supune chiar şi voinţa conducătorilor bolşevici? Să fi  cedat aceştia în faţa unei forţe pe care sperau să o domine, dar care s-a dovedit a fi mai puternică decât şi-au  imaginat ei şi care i-a dus la disperare?

Într-o scrisoare din 1921, Lenin afirmă:  “Sper să fim spânzuraţi cu o funie împuţită. Şi nu mi-am pierdut speranţa că ni se va întâmpla chiar aşa,  căci nu suntem în stare să condamnăm această birocraţie murdară. Iar de vom fi spânzuraţi, cu atât mai  bine!” [10] Aceasta a fost ultima speranţă a lui Lenin la capătul unei vieţi întregi de luptă pentru cauza comunismului: să fie  spânzurat cu o funie împuţită. Dorinţa lui nu a fost îndeplinită, dar aproape toţi colaboratorii săi au sfârşit prin a  fi executaţi de Stalin, după ce au recunoscut în public că serviseră interese străine de cauza proletariatului pe  care prelinseseră că o susţin. Ce confesiune îngrozitoare: “Sper să fim spânzuraţi cu o funie împuţită!”

Este interesant de observat că, la vârsta de treisprezece ani, Lenin a scris ceea ce s-ar putea numi o poezie  profetică în care el prevăzuse eşecul de la sfârşitul vieţii sale. El a hotărât să slujească omenirea, dar fără  Dumnezeu. Acestea au fost cuvintele lui:   „Dacă vei da viaţa de bunăvoie pentru ceilalţi,  E păcat să ai o soartă atât de tristă,  Încât jertfa ta să fie întru totul inutilă.“ [11] Ce diferenţă între afirmaţiile lui Lenin şi cele ale apostolului Pavel care, la sfârşitul vieţii sale, scria:

„M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credinţa. De acum mă aşteaptă cununa  neprihănirii, pe care mi-o va da, în ziua aceea, Domnul, Judecătorul cel drept. Şi nu numai mie, ci şi tuturor celor  ce vor fi iubit venirea Lui” (2 Timotei 4:7-8).

Există un “prea târziu” în ceea ce întreprindem pe plan spiritual. Esau a regretat, cu multe lacrimi, că şi-a vândut  dreptul de întâi-născut, dar asupra acestei învoieli nu se mai putea reveni. Lenin, întemeietorul statului sovietic,  aflat pe patul de moarte, spunea:   “Am făcut o mare greşeală. Coşmarul meu constă în sentimentul că sunt pierdut într-un ocean alcătuit  din sângele nenumăratelor victime. Dar e prea târziu ca să mai dăm înapoi. Ca ţara noastră, Rusia, să fie  salvată, ar fi nevoie de bărbaţi ca Francesco d’Assisi. Cu zece bărbaţi ca el, am fi salvat Rusia.”

Capitolul V  O CUMPLITĂ FALSIFICARE

Buharin, Stalin, Mao, Ceauşescu, Andropov

Poate că ar fi instructiv dacă ne-am raporta şi la câţiva marxişti moderni. Buharin,  secretarul general al Internaţionalei comuniste şi unul dintre reprezentanţii de seamă ai  marxismului din acest secol, încă de la frageda vârsta de doisprezece ani, după ce a citit  cartea Apocalipsa din Biblie, dorea din tot sufletul să devină Anticrist. Dându-şi seama, din   lectura Scripturii, că Anticristul trebuia să fie fiul marei curve din Apocalipsă, el a insistat ca  mama lui să susţină că ar fi fost o prostituată.  Acelaşi Buharin a scris despre Stalin: “El nu este om, ci diavol” [1]. Buharin şi-a dat seama   prea târziu în mâinile cui a căzut. Într-o scrisoare pe care soţia sa a trebuit s-o înveţe pe  dinafară înainte de arestarea şi executarea lui Buharin, acesta scria:  “Viaţa mea se sfârşeşte, îmi plec capul… Îmi simt neputinţa în faţa acestui   mecanism diabolic…” [2] El a contribuit la înălţarea acestei ghilotine – statul sovietic – care a ucis milioane de oameni, pentru a  recunoaşte în cele din urmă că proiectul acestei ghilotine a fost conceput în iad. Buharin dorise să fie Anticristul,  dar a devenit o victimă a Vrăjmaşului.

Împărtăşind aceleaşi decepţii, Kaganovici, cumnatul şi colaboratorul lui Stalin, scrie despre acesta în jurnalul  său:   “Am început să înţeleg cum de a reuşit Stalin să facă din sine însuşi un zeu. El nu are nici o trăsătură umană… Chiar dacă exteriorizează vreodată unele sentimente, acestea parcă nici nu-i aparţin. Pentru el,  sentimentele sunt tot atât de absurde ca nişte solzi care ar creşte pe un metal blindat. Iar în spatele  acestor solzi se află Stalin însuşi – o bucată de oţel. Nu ştiu de ce, aveam convingerea că va trăi veşnic…  Nu avea nimic omenesc în el…”  (soţia lui Stalin) povesteşte că acesta o punea să se caţere într-un copac, dezbrăcată, numai cu şosetele  în picioare.  „Am senzaţia că nu are nimic uman în el deşi pare un om ca toţi ceilalţi, spunea ea. Pentru mine este o  adevărată enigmă. Dar ce scriu eu aici? Doar n-am înnebunit şi eu?” Stalin i-a descris lui Kaganovici exerciţiile lui spirituale. Credincioşii din diferite religii practice  anumite exerciţii care îi ajută să mediteze la ceea ce este bun, frumos, înţelept, pentru   dobândi astfel un potenţial mai mare de dragoste faţă de semenii lor. Stalin exersa pentru  cultivarea stărilor de spirit diametral opuse.

El i-a spus lui Kaganovici:   „Dacă trebuie să mă despart de cineva, mi-l imaginez mergând în patru labe şi astfel  reuşesc să-mi provoc o reacţie de dezgust. Uneori mă simt ataşat de un om care  trebuie să fie însă înlăturat pentru realizarea scopurilor noastre. Ce fac atunci? Îmi   închipui cum această persoană îşi face nevoile, trage pârţuri, vomită şi pute. Şi nu-mi  mai pare rău de omul acela. Cu cât mai repede dispare duhoarea lui de pe pământ, cu  atât mai bine. Şi astfel îl şterg din inima mea.” Una din distracţiile lui Stalin era de a le pune cailor ochelari verzi, încât aceştia să vadă pretutindeni numai fân şi  iarbă. Mai rău decât atât, el le-a pus oamenilor ochelarii negri ai ateismului pentru a-i împiedica pe aceştia să  vadă păşunile Raiului pe care Dumnezeu le-a pregătit pentru sufletele credincioase.

Jurnalul conţine mai multe observaţii pătrunzătoare, referitoare la caracterul lui Stalin:   “Stalin vorbea adesea despre religie ca despre cel mai pervers duşman al nostru… El urăşte religia iar eu  împărtăşesc sentimentele lui. Religia este un duşman perfid şi periculos… Stalin e de părere că cea mai   mare pedeapsă pentru toţi părinţii care aparţin unei secte – indiferent dacă au fost condamnaţi sau nu –  este despărţirea de copiii lor.

Sunt convins că Stalin era preocupat în taină de astrologie. M-a mirat întotdeauna la el faptul că vorbea  cu un fel de respect ascuns despre religie şi despre Dumnezeu. La început am crezut că este doar o  închipuire de-a mea, dar treptat m-am convins că ceea ce observasem era adevărat. Stalin era însă  întotdeauna foarte prevăzător atunci când venea vorba despre acest subiect. De aceea n-am reuşit  niciodată să aflu precis care anume era punctul său de vedere în această privinţă. Pentru mine însă, un  lucru e cert: modul deosebit în care Stalin aborda şi trata subiecte ca religia şi Dumnezeu. De exemplu, nu   a spus niciodată direct că Dumnezeu nu ar exista…

În prezenţa lui, oamenii încetau într-o anumită măsură de a mai fi ei înşişi. Toţi îl admirau şi îl idolatrizau.  Nu cred că poporul îl iubea prea mult; Stalin se situa deasupra lui. Poate că sună ciudat, dar el deţinea  opoziţie care mai înainte îi revenea numai lui Dumnezeu. A avea duşmani pe care uneori trebuie să-i înfrunţi ţine de natura tragicului omenesc. Pentru Marx această tristă  necesitate constituia însă o desfătare. Deviza lui, pe care deseori o repeta, era: “Nu există nimic mai plăcut pe  lume decât să-i poţi muşca pe duşmanii tăi” [3]. De aceea, nu este de mirare că discipolul său, Stalin, spunea că  “cea mai mare bucurie este de a câştiga prietenia oamenilor până când aceştia vin cu încredere să-şi pună capul  pe pieptul tău, pentru ca apoi să le împlânţi pumnalul în spate; e o plăcere să fii de nebiruit” [4].

Cu mult înainte, Marx exprimase aceeaşi idee. El îi scria lui Engels despre tovarăşii săi cu ale căror opinii nu era  de acord:   “Trebuie să-i laşi pe aceşti pungaşi să creadă că nu am rupt relaţiile cu ei, până când vom avea puterea   să-i înlăturam din calea noastră, într-un fel sau altul.” [5] Este semnificativ faptul că mulţi tovarăşi de arme de-ai lui Stalin vorbesc despre el ca despre un posedat.

Milovan Djilas, un proeminent lider comunist din Iugoslavia, care îl cunoştea bine pe Stalin, scria:    “Ce altceva decât puterea şi energia demonică a lui Stalin ce a adus toată mişcarea comunistă şi pe  membrii acesteia într-o stare de derută ca astfel Stalin să-şi poată construi şi asigura domnia   caracterizată prin teroare…?” [6] Despre întreaga clasă conducătoare din U.R.S.S., Djilas spunea:  „Ei creează impresia că ar crede în idealul socialismului, într-o viitoare societate fără clase sociale. În realitate  însă, ei nu cred în nimic altceva decât în puterea organizată.“ [7] Fiica lui Stalin, Svetlana Alliluyeva, care nu  ştia nimic despre abisurile satanismului, scria:    “Beria (ministrul sovietic de interne) părea că este unit cu întreaga noastră familie printr-o legătură   diabolică… Beria era un demon înspăimântător… Un demon cumplit pusese stăpânire pe sufletul tatălui   meu.”  Svetlana scrie mai departe că Stalin considera bunătatea şi dragostea atotiertătoare ca fiind cele mai mari  fărădelegi [8].  Aceştia sunt preoţii lui Satan care cârmuiesc aproape o jumătate din omenire şi care comandă actele de terorism  din întreaga lume.

Stalin era copilul nelegitim făcut de un moşier cu o servitoare. De teamă să nu-şi piardă reputaţia, tatăl său l-a  mituit pe un cizmar, ca acesta să se însoare cu fata însărcinată. Dar afacerea s-a aflat. În timpul copilăriei sale,  Stalin a fost batjocorit pentru că era bastard. Când Stalin era adolescent, adevăratul său tată a fost omorât.  Stalin a fost bănuit de comiterea acestui omor, dar vinovăţia sa nu a putut fi dovedită. Mai târziu, ca student la  seminar, s-a raliat cercurilor comuniste. Acolo s-a îndrăgostit de o fată, pe nume Galina. Deoarece comuniştii  erau săraci, Galinei i s-a trasat sarcina să devină amanta unui om bogat pentru ca în acest fel Partidul să poată  obţine nişte fonduri. Când Stalin a votat pentru această propunere, Galina şi-a tăiat venele.  Stalin însuşi a comis flirturi pentru “dotarea” Partidului şi s-a descurcat foarte bine în această privinţă. Dar nu  şi-a însuşit nimic din banii furaţi.  A primit şi sarcina de a se infiltra în poliţia ţaristă. Trebuia să facă joc dublu, denunţând membrii nesemnificativi  ai Partidului pentru a afla secretele poliţiei şi a-i proteja astfel pe comuniştii mai importanţi.  Tânărul Stalin a avut parte, deci, de tot ce e mai rău cu putinţă în privinţa eredităţii, educaţiei şi formării sale,  fiind astfel foarte receptiv la influenţa satanică. El a devenit ceea ce semnifică propriul său nume: un bărbat de  oţel, lipsit de orice urmă de emoţie sau de milă.

(Andropov, care mai târziu a devenit prim-ministru al Uniunii Sovietice, producea aceeaşi impresie ca şi Stalin.  Ministrul francez de externe, Claude Cheysson, care l-a întâlnit, l-a descris pe Andropov în revista franceză „Le  Monde” ca pe “un om lipsit de căldură sufletească, care lucrează ca un computer… Nu exteriorizează nici o  emoţie. E atât de rece… Cuvintele şi atitudinile îi sunt atât de calculate încât ai crede că ai de-a face cu un  computer.”)

Ca şi Marx, Engels şi – înaintea lor – Bauer, Stalin a fost credincios la începutul vieţii sale. La cinsprezece ani a  scris prima sa poezie care începe astfel: “Mare este providenţa Celui Atotputernic.” El s-a înscris la seminar,  pentru că simţea că are vocaţie [9].  Acolo însă, a devenit mai întâi darwinist şi apoi marxist.  Primele pseudonime sub care a scris Stalin au fost ”Demonoşvili” [10] care în limba georgiană înseamnă  “demonicul” şi “Besoşvili” [11] – „îndrăcitul”.

Iată şi alte dovezi importante ale satanismului liderilor marxişti. Troiţkaia, fiica mareşarului sovietic Tuhacievscki,  unul din conducătorii Armatei Roşii care mai târziu a fost împuşcat de Stalin, scria despre tatăl ei că acesta  păstra un tablou al lui Stalin în dormitorul său, în colţul dinspre răsărit, acolo unde creştinii ortodocşi aşază de  obicei icoanele.  Când, în Cehoslovacia, un comunist a fost numit şef al Departamentului Cultelor din cadrul Consiliului de Stat –  instituţie care are ca scop spionarea şi persecutarea credincioşilor – acesta şi-a luat din proprie iniţiativă numele  de Hruza, care în limba slovacă înseamnă “groază”, reprezentând totodată o denumire a Diavolului.  Un conducător argentinian al unei organizaţii teroriste şi-a pus singur porecla “Satanovsky”.

Anatole France este un renumit scriitor francez care i-a convins pe mulţi dintre cei mai de seamă scriitori din  Franţa să devină comunişti. La o recentă expoziţie de artă demonică din Paris, una dintre piesele expuse era jilţul  folosit de acest scriitor pentru a prezida ritualurile satanice. Braţele şi picioarele scaunului, împodobite cu  coarne, erau îmbrăcate în piele de capră [12].

Centrul sataniştilor din Londra este cimitirul Highgate, unde a fost înmormântat Marx. La mormântul lui sunt  oficiate misterioase rituri de magie neagră [13]. Acolo a fost locul de inspiraţie al vampirului Highgate, care a  atacat mai multe fete în anul 1970 [14].

Hua Kuo-Feng, conducătorul Chinei comuniste, a ţinut un moment de reculegere la acest mormânt.  Ulrike Meinhof, Eselin şi alte teroriste germane “roşii” s-au implicat şi ele în ocultism [15].  Una dintre cele mai vechi secte sataniste din Siria, “Yezidei”, a fost descrisă într-o revistă  sovietică ateistă, „Nauka I Relighia” (iulie 1979). A fost singura sectă religioasă la adresa   căreia revista respectivă nu a lansat nici o critică.   În continuare Mao Tse-Tung a scris:  „De la vârsta de opt ani l-am urât pe Confucius. În satul meu se afla un templu  confucianist. Doream din toată inima un singur lucru: să distrug din temelii acest   templu.” [16] Este oare normal ca un copil în vârstă de opt ani să nu dorească decât distrugerea propriei   sale religii? Astfel de gânduri aparţin caracterelor demonice.

Cultul violenţei

Engels scria în „Anti-Duhring”: „Dragostea universală faţă de oameni este o absurditate.” Iar într-o scrisoare  adresată unui prieten, susţinea: „Noi avem nevoie mai degrabă de ură, decât de dragoste, cel puţin în acest  moment.”  Che Guevara a învăţat bine lecţia marxistă. În scrierile sale se pot recunoaşte sentimentele lui Engels:  “Ura este o parte componentă a luptei, ura nemiloasă contra duşmanului, o ură care-l înalţă pe   revoluţionar deasupra limitelor omeneşti, făcând din el o maşină eficace care distruge şi ucide cu sânge   rece.” [17] Este exact ceea ce vrea Diavolul să facă din oameni. Şi i-a reuşit din plin, cu mai mulţi lideri politici de  notorietate: Hitler, Eichmann, Mengele, Stalin, Mao, Andropov, Pol Pot.

Marx scria în Manifestul Partidului Comunist:   “Comuniştii îi detestă pe cei care îşi ascund gândurile şi intenţiile. Ei declară deschis că scopul lor nu poate   fi realizat decât printr-o răsturnare a întregii structuri sociale existente.” Şi mai departe:  „Nu există decât o singură metodă pentru a scurta chinurile agoniei vechii societăţi şi durerile naşterii  celei noi, şi anume: terorismul revoluţionar.” [18] Istoria a cunoscut mai multe revoluţii. Fiecare dintre ele a avut câte un obiectiv. În revoluţia americană, de  pildă, oamenii au luptat pentru obţinerea independenţei naţionale. În cea franceză – pentru democraţie. Marx  este singurul adept al “revoluţiei permanente”, al terorismului şi vărsării de sânge numai de dragul revoluţiei. De  fapt, în cazul acesta nu există nici un scop. Singurul obiectiv este violenţa împinsă până la paroxism. Prin  aceasta, satanismul se deosebeşte de viaţa păcătosului obişnuit.  Marx îi numea pe teroriştii care au fost executaţi pentru crimele săvârşite în Rusia ţaristă, “martiri nemuritori” sau  “tovarăşi de nepreţuit” [19].

Şi Engels scria despre “răzbunarea noastră sângeroasă”, folosind frecvent această expresie: “În inima (Rusiei) –  ce dezvoltare înfloritoare! Tentativele de omor devin tot mai numeroase”. “Să lăsăm problema moralei la o  parte… Pentru un revoluţionar toate mijloacele folosite – fie violente, fie aparent paşnice – sunt juste dacă duc  la realizarea scopului propus.” [20]

Marxistul Lenin, trăind în Rusia în timpul democraţiei lui Kerensky, spunea:   “Ceea ce ne trebuie este energia sălbatică, şi iarăşi energia. Sunt mirat şi chiar îngrozit de faptul că a  trecut mai bine de o jumătate de an de când se tot vorbeşte despre bombe, fără însă ca măcar una  singură să fi fost fabricată.” [21] Alte câteva citate pot oferi lămuriri suplimentare cu privire la atitudinile fundamentale ale comuniştilor:   Marx: „Noi purtăm război contra tuturor ideilor proeminente de religie, stat, ţară, patriotism. Ideea de   Dumnezeu este fundamentală pentru o civilizaţie pervertită. Ea trebuie distrusă.”

Manifestul Partidului Comunist: “Comuniştii îi dispreţuiesc pe cei care renunţă la părerile şi scopurile lor.  Ei declară deschis că scopurile lor nu pot fi realizate decât prin răsturnarea cu forţa a tuturor structurilor  sociale existente. Clasa conducătoare să tremure de frica revoluţiei comuniste!”

Lenin: “Trebuie să folosim orice şiretlic, truc, perfidie, ilegalitate, minciună. Regula de bază este de a  specula tot timpul conflictele de interese dintre statele capitaliste.”  Lenin: „Ateismul este parte integrantă a marxismului. Marxismul este materialism. Trebuie să combatem  religia. Acesta este ABC-ul oricărui materialism, deci şi al marxismului.”

Lenin, în cuvântarea din 1922: „Mai întâi trebuie să luăm în stăpânire Europa de Est şi apoi masele din  Asia. După aceea vom încercui şi submina Statele Unite ale Americii care vor cădea în mâinile noastre fără  nici o luptă, ca un fruct copt.”

Hruşciov: „Dacă cineva crede că zâmbetele noastre înseamnă renunţarea la învăţătura lui Marx, Engels şi  Lenin, se înşală. Cine aşteaptă de la noi una ca asta, va trebui să aştepte până când o crevetă va învăţa  să fluiere.”

Cruzime satanică

Soljeniţîn, în monumentalul său roman „Arhipelagul Gulag”, afirmă că hobby-ul lui Yagoda, ministrul afacerilor  interne al Uniunii Sovietice, era de a împuşca – dezbrăcat în pielea goală – icoanele care îi reprezentau pe Isus şi  pe sfinţi. Câţiva tovarăşi îi ţineau companie. Acesta era un alt ritual satanist practicat la nivelele superioare ale  ierarhiei comuniste. De ce oamenii care pretindeau că reprezintă proletariatul împuşcau icoana lui Isus – un  proletar – sau pe aceea a fecioarei Maria – o femeie săracă?

Nişte creştini penticostali relatează un incident care a avut loc în Rusia. În timpul celui de al doilea război  mondial. Unul dintre predicatorii lor scosese un duh rău dintr-un om îndrăcit. Când demonul a ieşit din cel  posedat, a ameninţat: “Mă voi răzbuna.” După ani de zile, predicatorul penticostal care realizase acest exorcism,  a fost împuşcat pentru că nu s-a lepădat de credinţa sa. Ofiţerul care l-a executat a spus cu puţin înainte de a  apăsa pe trăgaci: “Acum suntem chit”.  Sunt oare ofiţerii comunişti posedaţi de demoni? Nu cumva ei sunt posedaţi de Satan ca instrumente de  răzbunare faţă de creştinii care se împotrivesc puterilor întunericului?

În Rusia, în timpul lui Stalin, câţiva comunişti au omorât nişte nevinovaţi în beciurile poliţiei. După comiterea  acestui omor bestial, unul dintre făptaşi şi-a revenit şi, umblând de la un cadavru la altul, spunea: “N-am vrut să  fac asta. Nu vă cunosc. Vorbiţi cu mine, iertaţi-mă!” Atunci unul dintre complicii săi l-a ucis.

„Ruskaia Misl”, o revistă scrisă în limba rusă care apare în Franţa, relata următoarele evenimente care avuseseră  loc în U.R.S.S.: D. Profirevici avea o fiică şi un fiu cărora le dăduse o educaţie religioasă. Bineînţeles că ei au trebuit să urmeze  şcolile comuniste. La vârsta de doisprezece ani, fata a venit acasă şi le-a spus părinţilor ei: “Religia este o  superstiţie capitalistă. Trăim vremuri noi.” După ce s-a lepădat de creştinism, ea s-a înscris în Partidul Comunist  şi a devenit membră a poliţiei secrete, ceea ce a constituit o lovitură pentru părinţii ei.  Mai târziu, mama ei a fost arestată. Sub guvernarea comunistă, nimeni nu posedă nimic: nici copil, nici soţie, nici  libertate; statul ţi le poate lua oricând.  După arestarea mamei sale, fiul ei a fost profund îndurerat. Un an mai târziu, el s-a spânzurat. D. Profirevici a  găsit scrisoarea sinucigaşului:   “Tată, oare mă vei judeca? Sunt membru UTC. Am fost nevoit să semnez un angajament prin care mă   oblig să raportez totul autorităţilor sovietice. Într-o zi, am fost chemat la poliţie şi Varia, sora mea, mi-a   cerut să o denunţ pe mama deoarece, fiind creştină, este considerată reacţionară. Am semnat denunţul.  Sunt vinovat de arestarea ei. Acum mi-au ordonat să te spionez pe tine. Rezultatul va fi acelaşi. Iartă-mă,   tată, m-am hotărât să mor.” Sinuciderea fiului a fost urmată de arestarea tatălui [22].

Preotul Kowalyk a fost arestat de bolşevici în anul 1941 şi dus la închisoarea din Lvov, Ucraina. După ce germanii  i-au pus pe fugă pe bolşevici, locuitorii acelui oraş au găsit corpul însângerat al preotului ţintuit de perete, cu  mâinile şi picioarele bătute în cuie, în poziţia în care a fost răstignit pe cruce Domnul Isus Cristos. Au mai fost  găsiţi, de asemenea, şase mii de deţinuţi împuşcaţi în ceafă, pe care bolşevicii i-au îngrămădit unii peste alţii în beciuri şi i-au acoperit apoi cu ciment.

Dr. O. Sas-Yavorsky (S.U.A.), după ocuparea oraşului Lvov de către germani la sfârşitul lunii iunie 1941, s-a dus  să-l caute pe tatăl său întemniţat aici şi a văzut în închisoare un preot ţintuit în cuie pe o cruce. În stomacul  său ciopârţit, comuniştii aşezaseră trupul unui copil nenăscut, luat din pântecul mamei sale al cărei cadavru  zăcea pe duşumea, într-o baltă de sânge. Alţi martori oculari au identificat cadavrul ca fiind al cunoscutului  misionar, părintele Kowalyk [23].

În general, pentru comunişti, viaţa omului nu valorează prea mult. În timpul războiului civil, Lenin scria:    “Ar fi o ruşine să nu-i împuşti pe bărbaţii care nu vor să se prezinte la recrutare şi care se sustrag de la mobilizare. Ţineţi-mă la curent cu rezultatele acestei măsuri.” [24] În timpul războiului civil din Spania, comuniştii au omorât patru mii de preoţi catolici.

Cunoscutul preot ortodox rus, Dudko, a relatat că şase comunişti au năvălit în casa preotului Nicolae Ciardjov,  i-au smuls părul, i-au scos ochii, i-au tăiat corpul în mai multe locuri, trecând peste răni cu fierul încins şi apoi  l-au împuşcat. Toate acestea s-au petrecut în seara de Sfântul Nicolae. Nu a fost vorba numai de uciderea  preotului, ci şi de batjocorirea sfântului. Presa occidentală a relatat (la 10 martie 1983) că în Zimbabwe au fost  omorâţi trei mii de membri ai tribului Ndebele de către soldaţii dictatorului comunist Mugabe. Armata fusese  instruită de cadre nord-coreene. Membrilor tribului li s-a poruncit să-i împuşte pe proprii lor copii; cei care  refuzau erau împuşcaţi împreună cu copiii lor.

Diavolul Îl maimuţăreşte pe Dumnezeu, promiţând ape limpezi şi păşuni verzi pe care, însă, nu le poate oferi. De  aceea trebuie să se prefacă. Şi cu cât poate să ofere mai puţin, cu atât trebuie să se prefacă mai mult. Pentru  a câştiga încrederea oamenilor, se ascunde sub aparenţe înşelătoare şi cultivă atitudini binevoitoare care, însă,  nu duc decăt la mizerie, moarte şi distrugere.

Diavolul este invidios şi furios în faţa frumuseţii spirituale, care îl jigneşte. Deoarece şi-a pierdut frumuseţea  iniţială din cauza trufiei, el nu vrea ca nimeni altcineva să fie frumos. Dacă nu ar exista frumuseţea spirituală a  sfinţilor, Diavolul nu ar apărea atât de hidos. De aceea, el vrea să urâţească tot ce este frumos.

Iată de ce creştinii din închisoarea comunistă din Piteşti ca şi din altele, au fost torturaţi nu numai pentru a  trăda secretele bisericii clandestine, ci şi pentru a rosti hule la adresa lui Dumnezeu.  Regimurile politice în care astfel de orori au loc neîncetat, unde chiar şi creştinii sunt transformaţi în asasini şi  delatori ai victimelor nevinovate, nu pot fi decât detestate de copiii lui Dumnezeu. Cel care le urează “Bun venit”  se face părtaş faptelor lor rele (2 Ioan 11).

Păcatul satanic

Am arătat că marxismul este de natură satanică. Dar nu este oare satanic orice păcat, prin însăşi natura lui? Am  reflectat mult timp la această întrebare. Şi, într-o noapte, am avut un vis care mi-a luminat gândurile.  În visul meu am văzut o prostituată care îi ademenea pe bărbaţii tineri chiar în momentul în care aceştia ieşeau  din biserică. Am întrebat-o: “Ce te face să “lucrezi” tocmai aici?” Ea a răspuns: “Îmi face o deosebită plăcere  să-i duc în ispită pe bărbaţii tineri exact în momentul în care aceştia ies de la slujba religioasă. În Noul  Testament, cuvântul grecesc folosit pentru noţiunea de slujbă religioasă este proskuneo, a cărui semnificaţie  etimologică este “a săruta”. Când credinciosul iese din biserică, poartă încă pe gură pecetea sărutărilor lui Isus.  Sunt atât de satisfăcută dacă-l pot pângări chiar în acel moment, dacă-l pot face să se spurce suindu-se în  patul lascivităţii şi apoi să-i pot spune: “Vezi, Isus, Căruia te-ai rugat, nu te-a putut împiedica nici măcar cinci  minute să păcătuieşti. Nu este Mântuitorul tău. Stăpânul meu este mult mai puternic decât El”.”

Întinarea sexuală este un păcat omenesc obişnuit. Dar atunci când Mefisto îi cere lui Faust să o seducă pe  Gretchen chiar în momentul în care aceasta, cu cartea de rugăciuni în mână, se duce la biserică – avem de-a  face cu un păcat satanic.  Citirea sau vizionarea pornografiei este un alt păcat obişnuit. Dar o caracteristică a pornografiei americane care  promovează incestul, pederastia şi perversiunea, este de a folosi frecvent numele lui Dumnezeu, Cristos şi Maria;  la fiecare obscenitate – câte un cuvânt sacru, la fiecare ipostază respingătoare – câte o expresie  duhovnicească, pentru a murdări şi profana ceea ce este sfânt. Acesta este un păcat satanic.  A ucide oameni nevinovaţi este un păcat obişnuit. Dar a-L crucifica pe Domnul Isus, Fiul lui Dumnezeu, între doi  tâlhari, pentru a sugera prin această asociaţie că şi El este vinovat, este un păcat satanic.

A ucide adversarii politici, a provoca războaie şi a instiga oamenii la revoluţie – chiar dacă e vorba de omoruri în  masă – ţine de domeniul vinovăţiei omeneşti. Dar comuniştii ruşi, ucigând milioane de adversari, au ajuns să-i  lichideze chiar şi pe proprii lor aliaţi, inclusiv pe cei mai iluştri tovarăşi, principalii capi ai revoluţiei. Aceste fapte  poartă pecetea satanismului. În acest caz, revoluţia nu mai urmăreşte realizarea vreunui scop, ci perpetuarea  crimei în sine – ceea ce Marx numeşte “revoluţia permanentă”.  Din douăzeci şi nouă de membri şi de candidaţi ai Comitetului Central al Partidului Comunist Sovietic, în anul  1917, numai patru au avut şansa să se stingă din viaţă înainte de a fi executaţi. Unul dintre aceştia patru a fost  declarat postum “duşman al revoluţiei”. Treisprezece au fost condamnaţi la moarte de proprii lor tovarăşi sau au dispărut. Doi au fost atât de mult persecutaţi de Stalin, încât s-au sinucis [25]. A fi criminal sau mafiot este un  păcat omenesc îngrozitor, dar ceea ce este satanic depăşeşte chiar şi limitele fărădelegilor mafiote. Tomasso  Buscetta, o figură proeminentă a mafiei siciliene, care a devenit informatorul poliţiei şi a dat în vileag crimele  organizaţiei sale, spunea:   “Crima este o necesitate inevitabilă, însă are întotdeauna o motivaţie. La noi, crima gratuită sau ca efect   al unui impuls individual, este exclusă. Noi respingem, de pildă, “vendeta transversală”, adică uciderea cu   bună ştiinţă a vreunei persoane din anturajul “ţintei” vizate de noi, cum ar fi soţia, copiii sau rudele   acesteia.”

Crima satanică ţine de un alt nivel. Hitler a omorât milioane de evrei, inclusiv copii, motivând că evreii au făcut  rău poporului german. Pentru comunişti era de la sine înţeles ca membrii familiei unei persoane pe care ei o  considerau vinovată, să fie închişi şi torturaţi.  Când am fost închis, se înţelegea de la sine că şi soţia mea trebuie să fie închisă, iar fiul meu – împiedicat de a  mai studia.

Marxismul nu este o ideologie vinovată obişnuită. Marxismul este satanic prin modul său de a păcătui şi prin ideile  pe care le propagă. Numai în anumite ocazii marxismul şi-a recunoscut făţiş caracterul satanic.  Un maestru poate fi judecat după discipolii pe care îi are. Pictorul Picasso spunea: “Artistul trebuie să descopere  modul în care poate să-şi convingă publicul de adevărul minciunilor sale” [26].  Cine a fost omul care a scris această monstruozitate? Acelaşi care a scris: “M-am apropiat de comunism aşa  cum mă apropii de o fântână. Adeziunea mea la comunism este consecinţa logică ce decurge din întreaga mea  viaţă şi operă” [27].  Astfel devine marxist cel care are ca ideal minciuna. Cât este de trist!

Pentru a ne crea o imagine asupra vieţii şi felului de a gândi ale unui satanist, nu e nevoie să citim decât câteva  extrase din scrierile lui Aleister Crowley (1875-1974), binecunoscut pentru implicarea sa în practicile oculte:   “Nu-i compătimiţi pe cei ce se prăbuşesc. Nu i-am cunoscut niciodată. Eu nu consolez pe nimeni. Îl detest   atât pe cel consolat cât şi pe cel care îl consolează.” [28]   “Lupul îi înşală numai pe cei lacomi şi trădători, corbul numai pe cei melancolici şi necinstiţi. Dar eu sunt  cel despre care este scris: “El îi va înşela pe cei aleşi”…”

„M-am ospătat cu sângele sfinţilor, dar oamenii nu mă consideră duşmanul lor căci blana mea e albă şi  călduroasă, dinţii mei nu sunt dinţii celui care sfâşie carnea, ochii îmi sunt blânzi, încât ei nu ştiu că sunt   căpetenia duhurilor mincinoase… “ [29]   “Ce artă frumoasă şi ispititoare eşti, tu, cetate a Babilonului… O, Babilon, Babilon, mamă puternică, tu,   care călăreşti pe fiara cu coarne, lasă-mă să mă îmbăt de vinul preacurviei tale; lasă sărutările desfrâului  tău să mă dezmierde până la moarte.” [30] Crowley citează o mulţime de astfel de paragrafe din vechi scrieri sataniste, complet necunoscute, inaccesibile  pentru cei neiniţiaţi.

Versiuni hulitoare ale rugăciunii “Tatăl nostru”

Ziarul sovietic Sovietskaia Molodioj (14 februarie 1976) adaugă o nouă şi zdrobitoare dovadă în sprijinul tezei  care susţine existenţa legăturilor dintre marxism şi satanism. Ziarul descrie cum comuniştii militanţi atacau  bisericile şi îşi băteau joc de Dumnezeu pe vremea regimului ţarist. În acest scop, comuniştii foloseau o versiune  hulitoare a rugăciunii Tatăl nostru, o adevărată blasfemie:

   Tatăl nostru, care eşti în Petersburg,

   Blestemat fie numele tău,

   Sfărâmă-se împărăţia ta,

   De nu s-ar mai face voia ta,

   Nici măcar în iad.

   Dă-ne pâinea pe care ne-ai furat-o,

   Şi plăteşte-ne datoriile, după cum şi noi ţi le-am plătit până acum.

   Şi nu ne mai duce în ispită,

   Ci izbăveşte-ne de cel rău – poliţia lui Plehve (primul ministru ţarist)

   Şi pune capăt guvernării lui blestemate.

   Dar întrucât eşti incapabil şi sărac în duh,

   Jos cu tine în vecii vecilor. Amin. [31]

Scopul final al comunismului care cucereşte ţări noi, nu este de a întemeia un alt sistem social sau economic, ci  “de a-L batjocori pe Dumnezeu şi de a-l slăvi pe Satan.”

Uniunea Studenţilor Socialişti Germani a publicat de asemenea o parodie a rugăciunii Tatăl Nostru, făcând  precizarea că “adevăratul” înţeles al acestei rugăciuni serveşte interesele capitalismului:

   Capitalul nostru care eşti în Vest,

   Sigure fie investiţiile tale,

   Fie ca să obţinem profituri,

   Fie ca valoarea acţiunilor tale să crească

   În Wall Street ca şi în Europa.

   Salariul nostru zilnic dă-ni-l nouă astăzi şi măreşte-ne creditele,

   După cum şi noi le mărim pe cele ale debitorilor noştri.

   Şi nu ne duce pe noi la faliment,

   Ci ne izbăveşte de sindicate

   Căci ale tale sunt o jumătate din această lume,

   Puterea şi bogăţiile, pentru două sute de ani.

   O, Mamona! [32]

Identificarea creştinismului cu interesele capitalismului este jignitoare. Adevărata biserică ştie că şi capitalismul  este mânjit cu sânge, căci toate sistemele economice poartă stigmatul păcatului. Creştinii se opun comunismului nu din punctul de vedere al capitalismului, ci al Împărăţiei lui Dumnezeu care este  adevăratul lor ideal. Parodia de mai sus ca şi cea publicată de sovietici nu reprezintă altceva decât batjocorirea  satanică a celei mai sfinte rugăciuni a lui Isus.

În multe ţări comuniste, rugăciunea Tatăl Nostru este batjocorită în mod curent. În Etiopia, copiii sunt învăţaţi  să se roage astfel:

   Partidul nostru care stăpâneşti

   În Uniunea Sovietică,

   Sfinţească-se numele tău,

   Vie împărăţia ta,

   Facă-se voia ta în Etiopia şi în lumea întreagă.

   Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne nouă astăzi

   Şi nu ierta fărădelegile imperialiştilor după cum nici noi nu le vom ierta.

   Şi nu ne duce pe noi în ispita de a abandona lupta,

   Şi ne izbăveşte de răul Capitalismului. Amin.

La o staţie de radio lutherană din Europa, confiscată de guvernul comunist, este transmisă versiunea satanistă a  Bibliei, conform căreia, capitolul al XIII-lea din prima Epistolă a lui Pavel către Corinteni, sună astfel:  “Chiar dacă aş vorbi în toate limbile şi nu-i urăsc pe capitalişti şi pe moşieri, sunt ca un chimval   zăngănitor… Ura de clasă nu suportă exploatarea şi este violentă. Ura de clasă îi pizmuieşte pe cei bogaţi   şi se mândreşte cu victoriile revoluţiilor din mai multe ţări socialiste… Şi acum, rămân acestea trei:  credinţa, nădejdea şi ura de clasă, dar cea mai mare dintre ele este ura revoluţionară.” În timpul grevei generale organizată de comuniştii francezi în timpul revoluţiei franceze din 1974, muncitorii au  fost mobilizaţi la manifestaţie pe străzile Parisului, sub următoarea lozincă: “Giscard d’Estaing est foutu, les  demons sont dans la rue!” (s-a terminat cu Giscard d’Estaing [pe atunci preşedintele Franţei], de-acum demonii  sunt pe străzi”). De ce “demonii”? De ce nu “proletariatul” sau “poporul”? De ce această evocare a forţelor  satanice? Ce au a face demonii cu cererile legitime ale clasei muncitoare de a avea salarii mai bune?

Idolatrizarea conducătorilor comunişti

Conducătorii comunişti au fost şi continuă să fie idolatrizaţi. Iată o poezie în care este glorificat Stalin, apărută  în ziarul Pravda (Moscova, 10 martie, 1939). (Pravda este organul central al Partidului Comunist din Uniunea  Sovietică):

   Soarele blând răsare şi cine n-ar şti oare că tu eşti acest soare?

   Murmurul valurilor mării îi cântă o odă lui Stalin.

   Albul orbitor al piscurilor munţilor, cântă pentru slava lui Stalin.

   Milioanele de flori şi de câmpii îţi mulţumesc.

   La fel şi mesele îmbelşugate.

   Cărăbuşii îţi mulţumesc.

   Taţii tuturor tinerilor eroi îţi mulţumesc, Stalin;

   O, urmaş al lui Lenin, tu eşti pentru noi Lenin însuşi.

Mii de astfel de poezii au fost scrise. Iată un alt imn închinat lui Stalin, în care este imitat stilul oriental bizantin  din secolul al IV-lea şi din secolele următoare:

   O, mare Stalin, o conducător al popoarelor,

   Tu care îi faci pe oameni să renască,

   Tu care purifici pământul,

   Tu care reclădeşti veacurile,

   Tu care faci ca primăvara să înflorească,

   Tu care faci să vibreze strunele harpelor…

   Tu, strălucirea Primăverii mele,

   O, tu Soare oglindit în milioane de inimi.

Acest imn a fost publicat în Pravda, în luna august, 1936. În luna mai, 1935, acelaşi ziar oficial al Partidului a  publicat următoarea efuziune sentimentală:

   El a poruncit ca soarele duşmanilor să apună.

   A poruncit, şi Estul a devenit o mare văpaie pentru prieteni.

   Dacă i-ar spune cărbunelui să devină alb,

   Aşa va fi, precum vrea Stalin…

   Luaţi aminte, stăpânul întregii lumi – Stalin – trăieşte.

O compoziţie mult mai târzie, a unui important poet sovietic, denotă o anumită variaţie a stilului respectiv, nu  însă şi a temelor abordate:

   L-aş fi comparat cu un munte alb – dar muntele are un vârf.

   L-aş fi comparat cu adâncurile mării – dar marea are un fund.

  L-aş fi comparat cu luna strălucitoare – dar luna străluceşte la miezul nopţii, nu în toiul zilei.

  L-aş fi comparat cu soarele strălucitor – dar soarele străluceşte în toiul zilei, nu la miezul nopţii.

Mao Tse-Tung a fost aclamat ca omul “a cărui minte a creat lumea”. Kim Ir Sen, dictatorul din Coreea de Nord,  este idolatrizat ca şi Nicolae Ceauşescu, dictatorul comunist din România.

Ceauşescu este o altă figură stalinistă. El este obiectul cultului personalităţii şi este  asemuit cu Iulius Cezar, Alexandru cel Mare, Penele, Cromwell, Napoleon, Petru cel Mare  şi Abraham. Dar se pare că această listă cu nume ilustre nu este suficientă pentru el.  Astfel că mai este numit şi “Dumnezeul nostru laic”.   (Apropo, comuniştii din România, care nu admit organizarea pe teritoriul acestei ţări a   întrunirilor religioase internaţionale, au acceptat, în primăvara anului 1979, desfăşurarea  unui congres al vrăjitorilor la Curtea de Argeş).

În Bucureşti, se află un muzeu în care sunt expuse darurile primite de Ceauşescu din  partea poporului. Printre acestea se numără şi o acuarelă pictată de un orb care şi-a  recăpătat vederea datorită unui miracol. El îşi explică această situaţie prin faptul că şi-a  concentrat toate gândurile asupra Preşedintelui care poate nu numai să redea vederea  celor orbi, ci chiar să mişte din loc munţii Carpaţi.  O altă pictură îl înfăţişează pe Ceauşescu alături de domnitorul Vlad Ţepeş, cunoscut ca “vampirul Dracula”  pentru că avea obiceiul de a-i trage în ţeapă pe duşmanii săi. Într-o manieră asemănătoare, Stalin a glorificat  personalitatea ţarului Ivan cel Groaznic [33].

 Capitolul VI  UN RĂZBOI SPIRITUAL

Demoni mici şi mari

Conform doctrinei eficiente marxiste – care, după cum am demonstrat, nu este decât un deghizament al  satanismului – nici Dumnezeu, nici Diavolul nu există, amândoi fiind consideraţi ca plăsmuiri ale imaginaţiei  noastre. Pe baza acestor considerente, comuniştii îi persecută pe creştini.

Cu toate acestea, ziarul sovietic Komunisma Uzvara (aprilie 1974) informează că în şcolile din Letonia comunistă  au fost înfiinţate mai multe cercuri ateiste. Copiii din clasele IV-VI primesc calificativul de “drăcuşori”, iar cei  dintr-a VII-a pe cel de “slujitori ai Diavolului”. Într-o altă şcoală, elevilor din clasa a VIII-a li se spune “copii  devotaţi ai Diavolului”. La şedinţele de ateism copiii vin costumaţi ca îngeri căzuţi, punându-şi coarne şi  coadă [1].

Astfel, este interzis să te închini lui Dumnezeu, deşi închinarea la Diavol este permisă în mod făţiş şi chiar  încurajată printre elevii de şcoală primară. Acesta era obiectivul mascat al comuniştilor atunci când au venit la  putere în Rusia.

În localitatea Vitebsk din U.R.S.S., Zoia Titova, membră a organizaţiei tineretului comunist, a fost prinsă în timp  ce practica magia neagră. Când a fost discutat cazul, într-una din şedinţe, s-a votat în unanimitate împotriva  sancţionării acesteia, deşi, de regulă, cei care se închină lui Dumnezeu sunt excluşi din organizaţie. Comuniştii  consideră că este greşit să crezi în Dumnezeu. Din cauza acestei “crime”, mulţi copii au fost îndepărtaţi de  familiile lor şi crescuţi în internatele speciale ale şcolilor ateiste.

Este incredibil, dar comuniştii au încercat să-i determine chiar pe conducătorii bisericii să se închine lui Satan. Un  preot ortodox pe nume Platonov, agitator antisemit, a trecut de partea comuniştilor când aceştia au venit la  putere în Rusia. În consecinţă, a fost numit episcop devenind astfel un Iuda care îi denunţa la Securitate pe  credincioşii din parohia sa, fiind pe deplin conştient de modul foarte drastic în care aceştia aveau să fie  persecutaţi.

Într-o zi, pe când se afla în autobuz, s-a întâlnit cu sora lui, Alexandra, stareţă a unei mănăstiri, care fusese  arestată de mai multe ori până în acel moment. El a întrebat-o: “De ce nu vorbeşti cu mine? Nu-ţi mai recunoşti  fratele?” Ea a răspuns: “Îndrăzneşti să mai mă întrebi de ce?! Mama şi tata s-ar răsuci în mormânt! Tu îi slujeşti  lui Satan!” Deşi deţinea funcţia de episcop ortodox în Uniunea Sovietică, acesta a răspuns: “Poate că eu însumi  sunt Satan” [2]. Pravoslavnaia Rus scrie:   „La puţin timp după ce comuniştii au ajuns la putere, catedrala ortodoxă din Odesa, atât de îndrăgită de   locuitorii oraşului, a devenit locul de întâlnire al sataniştilor… Ei se mai adunau şi la Slobodka Romano  precum şi în fosta casă a contelui Tolstoi.” În continuare, urmează o descriere amănunţită a slujbelor satanice ţinute de diaconul Serghei Mihailov de la  înşelătoarea Biserică Vie – o sectă ortodoxă înfiinţată cu complicitatea comuniştilor. Un participant la liturghia  neagră, o descrie ca pe o “parodie a liturghiei creştine, în timpul căreia sângele omenesc este folosit pentru  împărtăşanie”. Aceste slujbe satanice aveau loc în catedrală, în faţa altarului.  Tot în Odesa, la Muzeul Ateilor, era expusă o statuie a lui Satan, numită Bafomet. În timpul nopţii, sataniştii  obişnuiau să se adune înăuntrul muzeului pentru a se ruga şi a cânta în faţa acestei statui [3].

Batjocorirea obscenă a religiei

Într-un anumit sens, arestarea de către comunişti a preoţilor şi a pastorilor consideraţi de ei ca fiind  contrarevoluţionari, ar putea părea “logică.” Dar de ce preoţii de la închisoarea din Piteşti au fost siliţi de către  marxiştii din România să rostească liturghia deasupra excrementelor şi a urinei? De ce creştinii au fost torturaţi  pentru a se împărtăşi cu aceste excremente în locul elementelor necesare sfintei comuniuni? De ce această  obscenă batjocorire a religiei? De ce preotului ortodox român Roman Braga – pe care l-am cunoscut personal în  timp ce se afla în închisoare din ordinul comuniştilor şi care acum locuieşte în S.U.A. – i-au fost smulşi dinţii, unul câte unul, cu o bară de fier pentru a-l face să hulească?

Comuniştii i-au explicat nu numai lui: “Dacă noi vă omoram pe voi, creştinii, voi vă veţi duce în cer. Dar nu vrem  să deveniţi martiri. Mai întâi trebuie să vă facem să-L blestemaţi pe Dumnezeu, pentru ca apoi să vă duceţi în  iad.”

În închisoarea de la Piteşti, comuniştii obişnuiau să-l “boteze” zilnic pe un deţinut foarte evlavios, băgându-l cu  capul în butoiul în care tovarăşii săi de suferinţă îşi făcuseră nevoile şi obligându-i în acest timp pe ceilalţi  deţinuţi să intoneze cântările specifice botezului.

Unui student de la teologie, după ce a fost îmbrăcat cu forţa cu nişte cearşafuri albe (o imitaţie a veşmintelor lui  Cristos), i s-a legat de gât, cu sfoară, un falus făcut din săpun. Creştinii erau bătuţi până când îşi ieşeau din  minţi pentru a fi forţaţi să îngenuncheze în faţa unei astfel de imagini batjocoritoare a lui Isus Cristos. Trebuiau  să sărute săpunul şi să rostească o parte din liturghie [4].

Alţi deţinuţi au fost siliţi să-şi dea jos pantalonii şi, astfel dezbrăcaţi, să se aşeze pe Biblii deschise [5].  Astfel de silnicii batjocoritoare au fost practicate în închisori timp de cel puţin doi ani cu deplinul acord al  conducerii de partid. Ce au în comun aceste josnicii cu socialismul şi cu bunăstarea proletariatului? Nu sunt oare  aceste lozinci anticapitaliste doar nişte pretexte pentru organizarea orgiilor şi a blasfemiilor satanice?

Marxiştii pretind că sunt atei şi că nu au nimic în comun nici cu cerul, nici cu iadul. În astfel de împrejurări  extreme, marxismul şi-a lepădat însă masca ateismului, dezvăluindu-şi adevărata sa identitate: satanismul.  Pentru persecutarea credincioşilor de către comunişti poate că s-ar găsi vreo explicaţie omenească, dar  îndârjirea şi furia cu care s-au exercitat aceste persecuţii nu pot fi decât de sorginte satanică.

În închisorile din România, ca şi în cele din U.R.S.S., călugăriţele care nu se lepădau de credinţă erau violate (sex  anal), iar fetele baptiste – silite să practice sex oral [6].  Mulţi deţinuţi supuşi la astfel de tratamente au murit ca martiri, dar comuniştii nu s-au mulţumit cu atât. Prin  aplicarea unor procedee satanice, ei au reuşit să-i facă pe martiri să blesteme în ceasul morţii din cauza delirului  provocat de torturile la care aceştia fuseseră supuşi.

În scrierile sale, Marx pomeneşte doar o singură dată despre tortură. În timpul vieţii sale, mulţi dintre adepţii săi  au fost torturaţi de către autorităţile Rusiei ţariste. De vreme ce Marx este etichetat drept umanist, ne-am  aştepta ca el să incrimineze astfel de practici îngrozitoare. Dar singurul lui comentariu în această privinţă a fost  următorul:  „Tortura a dat naştere la cele mai ingenioase inovaţii, creându-se astfel pentru mulţi meseriaşi cinstiţi   numeroase locuri de muncă în producţia instrumentelor necesare.“ [7] Tortura creează locuri de muncă şi dă naştere la inovaţii ingenioase – iată tot ceea ce Marx a avut de spus în  legătură cu acest subiect. Nu este de mirare că guvernările marxiste le-au întrecut pe toate celelalte în privinţa  torturării dizidenţilor – ceea ce confirmă, încă o dată, caracterul satanist al marxismului.

Ca şi satanismul, marxismul se întemeiază pe ura faţă de Dumnezeu. În 1923, în Uniunea Sovietică, în prezenţa  lui Troţki şi a lui Lunacearski, mai multe procese batjocoritoare au fost intentate lui Dumnezeu [8]. Dar această  aversiune faţă de Dumnezeu şi faţă de poporul Său nu ţine numai de domeniul trecutului.

În 1970 au avut loc profanări satanice ale bisericilor catolice din Upnya, Dotnuva, Zanaiciu, Kalvarija, Sede şi  alte localităţi din Lituania Sovietică. Cea mai recentă profanare de care avem cunoştinţă a avut loc în Alsedeai,  la 22 septembrie 1990 [9].

În cartea sa „Spitalul de psihiatrie nr. 14 din Moscova”, Georghi Fedotov relatează discuţia pe care a avut-o cu  Vladimir Leviţki despre creştinul Argentov care fusese internat acolo. Doctorul a spus: “Dumneavoastră îl atrageţi  pe prietenul Eduard de partea lui Dumnezeu, iar noi – de partea Diavolului. De aceea voi face uz de drepturile  mele de psihiatru pentru a vă interzice dvs. şi prietenilor dvs. accesul la el.”

Creştinul Salu Daka Nedebele a fost supus unui interogatoriu de către poliţia secretă din Mozambic (ţară  comunistă). Ofiţerul care l-a anchetat i-a spus: “Vreau să-L omoram pe Dumnezeul tău.” Apoi a îndreptat arma  spre capul deţinutului şi a adăugat: “Ăsta este Dumnezeul meu care îmi dă putere asupra vieţii şi asupra morţii:  Dacă Dumnezeul tău ar veni aici, l-aş împuşca chiar şi pe El.” [10]  În Chiasso – un oraş din Angola – comuniştii au tăiat vite într-o biserică şi apoi le-au aşezat capetele pe altar şi  pe amvon. Pe o pancartă era scris: “Aceştia sunt dumnezeii pe care îi adoraţi.” Pastorul Aurelio Chicanha Saunge  a fost ucis împreună cu o sută cincizeci dintre enoriaşii săi [11].  Preotul catolic lituanian Eugen Vosikevic a fost găsit omorât, cu gura umplută cu pâine – indiciu neîndoielnic al  unui ritual satanic [12].

Ziarul comunist Vecernia Moskva a lăsat să-i scape următoarea mărturisire involuntară:  “Noi nu luptăm împotriva credincioşilor şi nici chiar împotriva preoţilor. Noi luptăm împotriva lui Dumnezeu  pentru a smulge sufletele credincioşilor din mâna Lui” [13]. A “lupta împotriva lui Dumnezeu pentru a smulge sufletele credincioşilor din mâna Lui” este singura motivaţie  logică a luptei comuniştilor împotriva religiei.

Nu ne miră publicarea unor astfel de declaraţii într-un ziar sovietic. Marx făcuse deja nişte afirmaţii  asemănătoare în cartea sa „Ideologia germană”. Numindu-L – ca şi Hegel – pe Dumnezeu “Spiritul Absolut”, Marx  scria: “Suntem preocupaţi de o problemă extrem de interesantă: descompunerea Spiritului Absolut.”  Ceea ce îl preocupa de fapt pe Marx nu era combaterea unei false credinţe într-un Dumnezeu neexistent. El  credea cu certitudine în existenţa lui Dumnezeu şi dorea să vadă cum se descompune acest Spirit Absolut aşa  cum comuniştii doresc să-i vadă pe deţinuţii politici putrezind de vii în închisoare.

În Albania, preotul Ştefan Kurti a fost condamnat la moarte pentru că a botezat un copil. În mai multe ţări  comuniste, inclusiv în Coreea de Nord, botezul nu poate avea loc decât în secret.

La procesul intentat Mitropolitului Banjamin din Leningrad, procurorul a spus:   “Biserica Ortodoxă este o organizaţie subversivă. De fapt, întreaga biserică ar trebui să fie condamnată la  ani de închisoare.” Singurul motiv pentru care nu toţi creştinii sunt azvârliţi după gratii în Uniunea Sovietică, este acela că,  deocamdată, comuniştii nu sunt îndeajuns de puternici. Dar dorinţa de a distruge persistă. Cu ajutorul puterilor  răului, ei ar fi distrus întreaga lume, inclusiv pe ei înşişi, dacă nu i-ar fi împiedicat Duhul lui Dumnezeu.

În Uniunea Sovietică, botezul poate fi oficiat numai după înregistrarea oficială a persoanei respective. Persoanele  care doresc să fie botezate sau care doresc să-şi boteze copilul trebuie să se prezinte cu buletinul de identitate  la reprezentanţii conducerii bisericii, care, la rândul lor, trebuie să raporteze situaţia autorităţilor statului.  Rezultatul este persecutarea celor botezaţi. Colhoznicii (muncitorii care lucrează în agricultură în fermele  colective numite colhozuri) nu au buletin de identitate şi de aceea sunt nevoiţi să-şi boteze copiii pe  ascuns [14]. Mulţi pastori protestanţi au fost condamnaţi la ani grei de puşcărie pentru că au botezat oameni.

Înverşunarea cu care comuniştii se împotrivesc oficierii botezului presupune recunoaşterea din partea lor a  eficienţei acestui act spiritual pentru mântuirea sufletului. Oamenii religioşi din Israel, Pakistan sau Nepal se opun  botezului în numele religiei de care aparţin pentru că botezul reprezintă pecetea adeziunii la creştinism. Dar  pentru atei – după cum le place comuniştilor să se declare – botezul n-ar trebui să însemne nimic, de vreme ce  nu ar aduce nici beneficii, nici prejudicii persoanei care se botează. Dar atunci, de ce luptă comuniştii cu atâta  îndârjire împotriva botezării oamenilor? Deoarece comuniştii “luptă împotriva lui Dumnezeu pentru a smulge  sufletele credincioşilor din mâna Lui.” De fapt, ideologia lor nu se bazează pe ateism, ci pe ura neîmpăcată  împotriva lui Dumnezeu.   “Printre alte scopuri – spune Lenin – partidul nostru a fost creat anume pentru a lupta împotriva oricărei  amăgiri religioase a poporului.”

Practici oculte

Cu privire la relaţia dintre marxism şi ocultism, mai multe amănunte se pot afla din cartea „Descoperiri  parapsihologice în spatele Cortinei de Fier” [15] de Sheila Ostrander şi Lynn Schroder. Deosebit de important  este faptul că Estul comunist este mult mai avansat decât Vestul în studierea forţelor întunericului aflate sub  stăpânirea lui Satan.

Dr. Eduard Naumov, membru al Asociaţiei Internaţionale de Parapsihologic, a fost arestat la Moscova. Fizicianul  moscovit L. Regelsohn, un evreu creştinat care i-a luat apărarea, ne-a comunicat motivul acestei arestări:  Naumov s-a străduit să împiedice dominarea sferei psihice a vieţii de către forţele răului pe care le foloseşte  parapsihologia ca pe o armă nouă pentru a încătuşa sufletul omului.

În Cehoslovacia, Bulgaria, etc., Partidul Comunist cheltuieşte sume uriaşe de bani pentru cercetările secrete  întreprinse în acest domeniu.  Cortina de Fier împiedică informarea Occidentului cu privire la activitatea desfăşurată în cele douăzeci de  institute de parapsihologic reperate în Uniunea Sovietică.

Komsomolskaia Pravda (din Moscova) a publicat un articol despre felul în care hipnotizatorii îi ajută pe oameni să  “retrăiască vieţile lor anterioare”. În acest scop ei folosesc următoarele sugestii:    „Te cufunzi adânc în pământ, mai adânc, şi mai adânc. Devii una cu pământul… Eşti în adâncul  pământului. Eşti înconjurat de un întuneric dens… În jurul tău este noapte eternă…

 Acum ne apropiem de o rază de lumină îndepărtată… mai aproape, tot mai aproape. Ne strecurăm printr-o gaură îngustă spre cer, lăsându-ne propriul trup în adâncul pământului… Trecem peste hotarele  timpului… şi ne întoarcem în trecut…” [16] În aceste articole, sovieticii cultivă în mod deliberat echivocul. Fiind conştienţi că anumiţi cititori ar putea să se  sperie, ei îşi iau măsurile de precauţie necesare, susţinând că informaţiile publicate nu reprezintă şi punctul de  vedere al redacţiei respective. Dar ce anume ar crede cititorii despre un editor care ar reproduce necontenit  articole provocatoare şi ilustraţii lascive din Playboy, susţinând totodată că nu este întru totul de acord cu ceea  ce îi oferă publicului?

Scriitorii sovietici afirmă foarte clar că această “maşină a timpului” nu este o plăsmuire a literaturii  ştiinţifico-fantastice. “Transpersonalizarea” face posibilă această călătorie în timp.  În timpul slujbelor satanice, toate rugăciunile sunt rostite invers, de la sfârşit spre început, iar odăjdiile preotului  sunt îmbrăcate pe dos, cu căptuşeala în afară. Inversiunea este principiul satanic fundamental, fiind aplicat chiar  şi în cazul doctrinelor care postulează reincarnarea. În timp ce oamenii religioşi din India sunt preocupaţi de  viitoarele lor reincarnări şi încearcă să progreseze spiritual prin propriile lor puteri ascultând de ceea ce ei cred a  fi poruncile lui Dumnezeu, sataniştii sunt preocupaţi numai de incarnările lor anterioare. Ei nu sunt interesaţi  câtuşi de puţin de ideea ameliorării viitorului în perspectiva eternităţii.

Marxismul ca religie

La fel cum Diavolul L-a ispitit pe Isus Cristos, adresându-I-se cu versete biblice, tot astfel Marx foloseşte texte  din Sfânta Scriptură al căror înţeles îl denaturează însă foarte mult.  Volumul al doilea din Operele lui Marx şi Engels începe cu cuvintele adresate de Isus apostolilor Săi (Ioan 6:63)  citate de Marx în cartea sa, „Sfânta Familie”: “Duhul este Cel care dă viaţă.” În continuare, citim:   “Critica [critica îndreptată de Marx împotriva a tot ceea ce există] a iubit atât de mult masele populare   încât a dat pe cel mai iubit fiu al său [i.e. Marx], pentru ca oricine crede în el să nu piară şi să aibă viaţa  criticii. Critica s-a întrupat în rândul maselor populare şi a locuit printre noi, şi noi am privit slava sa ca   întocmai slava singurului născut din Tatăl. Critica n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu  Dumnezeu, ci s-a smerit luând chipul unui legător de cărţi şi s-a umilit până la absurd – da, absurdul critic  exprimat în diverse limbi” [17]. Cei familiarizaţi cu textul Sfintei Scripturi vor recunoaşte în rândurile de mai sus o parodie a versetelor biblice  (Ioan 3:16; 1:14; Filipeni 2:6-8). Aici Marx apreciază încă o dată lucrările sale ca fiind “absurde”, după cum altă  dată considera că scrierile sale sunt “cărţi porceşti”.

Marxismul este o nouă religie, avându-şi propria ei Scriptură. Cartea ei de căpătâi, „Capitalul”, de Karl Marx, este  numită “Biblia clasei muncitoare”. Marx însuşi se considera “Preotul comunismului” [18].

Comunismul “are orgoliul de a fi infailibil” [19]. Toţi cei care se împotrivesc “crezului” comunist (expresia îi  aparţine lui Engels) [20] sunt excomunicaţi. Marx a scris: “Bakunin ar trebui să fie mai precaut. Altminteri, îl vom  excomunica” [21].

Toţi cei care mor pentru cauza marxsimului sunt comemoraţi ca “martiri”. De asemenea, marxismul are momentele  sale sacre: solemnitatea primirii copiilor de vârstă preşcolară în organizaţia numită “Copiii lui Octombrie”;  depunerea jurământului de către cei care sunt făcuţi “pionieri”, după care urmează ceremoniile primirii de noi  membri în rândurile comsomolului şi ale Partidului. Spovedaniei i se substituie autocritica făcută de comunişti în  public, în faţa întregii adunări de partid [22].

Marxismul este o religie pentru că întruneşte toate caracteristicile unei religii. Totuşi, în liteeratura de  propagandă marxistă, acestui dumnezeu nu i se spune pe nume. După cum reiese limpede însă din dovezile  furnizate de această carte, dumnezeul acestei religii nu este altul decât Satan.  Este foarte ciudat faptul că deşi marxismul este în mod evident de natură satanică, mai multe biserici din lumea  liberă nu îl resimt totuşi ca pe un pericol.  În această privinţă, câteva statistici sunt edificatoare.

Mai mulţi profesori de seminar din S.U.A. au fost întrebaţi: “Este posibil ca un om consecvent să fie membru al  bisericii dvs. şi, totodată, adept al marxismului?”  Iată procentajul celor care au răspuns “Da” [23]:  Biserica Episcopală  68 % Biserica Lutherană  53 % Biserica Prezbiteriană  49 % Biserica Metodistă 49 % Biserica lui Cristos 47 % Biserica Baptistă Americană 44 % Biserica Romano-Catolică  31 % Cât de trist este că cei care urmează Calea Adevărului se lasă înşelaţi de cei care îi slujesc tatălui minciunii.

 Capitolul VII  MARX, DARWIN ŞI REVOLUŢIA

Marx şi Darwin

În ce constă contribuţia lui Marx la materializarea proiectului satanic de distrugere a omenirii?

Biblia ne învaţă că Dumnezeu l-a creat pe om “după chipul şi asemănarea Lui” (Geneza 1:26). Până în vremea lui  Marx, omul a continuat să fie considerat ca o “încoronare a creaţiei”. Marx a fost unealta aleasă de Satan  pentru a-l determina pe om să-şi piardă respectul de sine, convingerea descinderii sale din înalte obârşii cereşti  şi a menirii sale de a se întoarce la aceste obârşii. Marxismul este primul sistem filozofic care limitează drastic  noţiunea de om. Conform teoriei lui Marx, omul este în primul rând un pântec care trebuie umplut permanent.  Interesele primordiale ale omului sunt cele de natură economică; el produce pentru a-şi satisface nevoile. În  acest scop, oamenii intră în relaţii de producţie. Aceste relaţii reprezintă baza societăţii, pe care Marx o numeşte  “infrastructură”. Căsătoria, dragostea, arta, ştiinţa, orice alte preocupări şi aspiraţii care nu ţin de domeniul  pântecului constituie “suprastructura” care, în ultimă instanţă, este determinată de necesităţile pântecului.

Nu este de mirare că Marx a elogiat cartea lui Darwin, „Originea omului”, care reprezintă   o altă lovitură subtilă care l-a făcut pe om să uite de originea şi menirea lui de natură   divină. Darwin a susţinut că omul provine din regnul animal.   Omul a fost detronat de către Marx şi Darwin. Nereuşind să-L detroneze pe Dumnezeu,  Satan l-a înjosit pe om. Omul a fost înfăţişat ca descinzând din animal, un biet rob al  pântecului.

 La 16 ianuarie 1861, Marx îi scria lui Ferdinand Lasalle: “Cartea lui Darwin este foarte  importantă, oferindu-mi un fundament pentru ştiinţele naturale în interpretarea istorică  a luptei de clasă.”

Ginerele lui Marx, Paul Laforgue, scrie în Socialismul şi intelectualii:  “Când Darwin a publicat “Originea speciilor”, el I-a răpit lui Dumnezeu rolul deţinut   până atunci de Creator al lumii organice, la fel cum Franklin, prin teoria  electricităţii, L-a deposedat de toate trăsnetele care îi erau atribuite.” (Scopul iniţial al lui Darwin nu a fost de a ataca religia. El scrisese: “Există o măreţie în această viziune a vieţii,  cu diversele ei puteri, insuflată de la început într-una sau mai multe forme.” Pentru a-şi preciza cât mai clar  poziţia de pe care abordează chestiunea religiei, Darwin, în a doua ediţie a lucrării sale, a adăugat după cuvântul  “insuflată”, sintagma “de către Creator”. Toate ediţiile care au urmat au respectat această adăugire.)

Mai târziu, Freud va termina lucrarea întunericului începută de aceşti doi giganţi, reducând omul, în esenţă, la  instinctul sexual sublimat uneori în politică, artă sau religie. Cel care a readus cunoaşterea teoretică pe făgaşul  ei biblic a fost psihologul elveţian Cari Gustav Jung care a demonstrat că instinctul fundamenta] al omului este  cel religios.

Epoca lui Marx este agitată de un ferment satanic care s-a manifestat în mai multe domenii ale vieţii sociale.  Poetul rus Sologub scria: “Diavolul este tatăl meu.” Un alt poet rus, Briusov, declara: “Îi slăvesc în egală măsură  şi pe Dumnezeu, şi pe Diavolul.”

Marx aparţine aceleiaşi epoci care ni i-a dat pe Nietzsche (filozoful preferat al lui Hitler şi Mussolini), Max Stirner,  un anarhist radical şi Oscar Wilde, cel dintâi teoretician al emancipării homosexualităţii – viciu care a început să  fie privit cu îngăduinţă chiar şi de către unii dintre preoţi.  Forţele satanice au pregătit Rusia pentru victoria marxismului. Revoluţia s-a desfăşurat într-o perioadă în care  dragostea, bunăvoinţa şi sentimentele sănătoase erau considerate ca semne de slăbiciune sufletească şi  atitudini reacţionare. Neprihănirea fecioarelor şi fidelitatea în căsnicie a bărbaţilor erau considerate ca o ruşine.  Dorinţa de a distruge trecea drept rafinament iar neurastenia era apreciată ca un semn de intelectualizare.  Aceasta era tematica abordată de noii scriitori, propulsaţi din obscuritate în cercurile literare. Oamenii născoceau  vicii şi perversiuni, evitând în chip dezgustător să gândească în termeni morali.

Cum a devenit Stalin revoluţionar după ce l-a citit pe Darwin? [1] Pe când era student la seminarul ortodox,  Stalin şi-a însuşit din lectura cărţilor lui Darwin concepţia conform căreia omul nu este creaţia lui Dumnezeu ci  rezultatul unei evoluţii definite de lupta nemiloasă dintre indivizi. Cel mai puternic şi cel mai dur va supravieţui.  Astfel, Stalin a învăţat că criteriile morale şi religioase nu au nici un rol în natură şi că omul este o parte  componentă a naturii ca un peşte sau ca o maimuţă. Ca să trăiască, trebuie să fie neîndurător, crud, lipsit de  orice scrupule.

Darwin a scris o carte de ştiinţă în care şi-a expus teoria sa cu privire la originea speciilor, fără implicaţii politice  sau economice. Dar, deşi multă lume a fost în stare să accepte ideea că Dumnezeu a creat lumea printr-un  îndelungat proces de evoluţie, teoria lui Darwin a dus în cele din urmă la uciderea a zeci de milioane de oameni  nevinovaţi. El a devenit astfel autorul moral al celui mai mare genocid din istorie. Dincolo de frământările  intelectuale ale secolului al XlX-lea, poate fi stabilită influenţa Revoluţiei franceze care – din punct de vedere  spiritual – se înrudeşte în mare măsură cu cataclismul social din Rusia secolului XX.

În timpul revoluţiei franceze, Anarchasis Clootz, un important revoluţionar şi iluminist francez, a susţinut că este  “duşmanul personal al lui Isus Cristos”. El a declarat în faţa Convenţiei din 17 noiembrie 1792 că “poporul este  suveranul şi dumnezeul acestei lumi… Numai neghiobii cred în existenţa unui Dumnezeu ca Fiinţă Supremă.”  Atunci Convenţia a decretat “nimicirea tuturor religiilor”.

Pentru cei care iau în serios rugăciunea “Tatăl Nostru”, cuvintele “şi ne izbăveşte de Cel Rău” au un înţeles  foarte clar: Îl implorăm pe iubitul Tată să ne apere atât pe noi cât şi pe cei din preajma noastră de învăţăturile  mincinoase, de arta dăunătoare care, sub aparenţa frumuseţii, ne strecoară în suflet răul, şi de imoralitatea din  lume. Atunci nu va mai trebui să ne temem de cursele pe care ni le întinde Diavolul.

Rămâne ca dvs. să alegeţi: vreţi să fiţi neîndurători şi perverşi ca Diavolul sau asemenea lui Isus – Dumnezeul şi  omul dragostei sfinte şi al păcii?

Falsul naţionalism al lui Moses Hess

Pentru a oferi o imagine cât mai cuprinzătoare, mă voi referi în continuare la Moses  Hess, cel care i-a “convertit” pe Marx şi pe Engels la socialism.

În Israel se află o piatră funerară pe care se poate citi următoarea inscripţie: “Moses  Hess, fondatorul Partidului Social Democrat.” Hess şi-a expus “crezul” în cartea sa,   „Catehismul roşu al poporului german”:    “Ce este negru? Negru este clerul… Aceşti teologi sunt cei mai răi aristocraţi… În   primul rând, preoţii îi învaţă pe aristrocraţi să-i exploateze pe oamenii din popor în   numele lui Dumnezeu. În al doilea rând, preoţii sunt cei care învaţă poporul să  accepte asuprirea şi exploatarea în numele lui Dumnezeu. În al treilea, şi cel mai   important rând, preoţii îşi asigură cu ajutorul lui Dumnezeu o viaţă îmbelşugată pe pământ în timp ce poporul este sfătuit să aştepte fericirea din ceruri…

Drapelul roşu simbolizează revoluţia permanentă până la victoria deplină a clasei  muncitoare în toate ţările civilizate: Republica roşie… Religia mea este Revoluţia   Socialistă… Muncitorii care au reuşit să preia puterea politică într-un stat, trebuie  să-i ajute pe fraţii lor exploataţi din întreaga lume”’ [2]. Aceasta era religia lui Hess, după cum declarase el însuşi în prima ediţie a Catehismului. La cea de-a doua ediţie,  Hess a mai adăugat câteva capitole. De data aceasta, aceeaşi “religie” (a Revoluţiei Socialiste) este prezentată  într-o terminologie creştină pentru a câştiga adeziunea credincioşilor. Astfel înveşmântată, propaganda Revoluţiei  Socialiste cuprinde şi câteva aprecieri frumoase la adresa Creştinismului ca religie a dragostei şi a  umanitarismului. Dar, din punct de vedere creştin, trebuie făcută precizarea că iadul nu se află pe pământ iar  Împărăţia cerurilor nu se situează în lumea de dincolo. Afirmaţia că societatea socialistă va reprezenta adevărata  împlinire a idealului creştin constituie o dovadă a felului în care Satan poate lua înfăţişarea unui înger de lumină.

După ce Hess i-a convins pe Marx şi pe Engels să adere la socialism, pretinzând de la bun început că scopul  acestei doctrine este de “a da ultima lovitură religiei medievale” [3] (prietenul său Georg Jung s-a pronunţat mai  clar în această privinţă: “Cu siguranţă că Marx Îl va izgoni pe Dumnezeu din cer” [4]. În viaţa lui s-a petrecut o  schimbare interesantă. El, întemeietorul socialismului modern, a fost şi iniţiatorul unei mişcări întrutotul diferită de  socialism, o formă de manifestare a sionismului.

Astfel, Hess, fondatorul socialismului a cărui menire este de a-l “izgoni pe Dumnezeu din cer”, a fost totodată  promotorul unui sionism diabolic. El, care l-a învăţat pe Marx în ce constă importanţa luptei de clasă, a scris în  1862 aceste surprinzătoare cuvinte: “Ceea ce contează în primul rând este lupta dintre rase şi apoi lupta dintre  clase” [5]. În loc să-i înveţe pe oameni întrajutorarea reciprocă pentru realizarea binelui general, el a aprins  vâlvătaia luptei de clasă care, de atunci, nu s-a mai stins niciodată.  Acelaşi Hess este deci promotorul unui sionism bazat pe lupta dintre rasele omeneşti. După cum respingem  marxismul satanic, tot astfel orice creştin sau evreu cu simţul responsabilităţii trebuie să respingă această  pervertire diabolică a sionismului.

Hess revendica Ierusalimul ca aparţinând evreilor, eliminându-L însă dintre ei pe Isus, regele evreilor. De ce ar  mai avea Hess nevoie de Isus! Căci, el scrie:  „Fiecare evreu este un virtual Mesia, după cum fiecare evreică este o virtuală Mater Dolorosa.” [6] Dar atunci, de ce Hess a făcut din evreul Marx un om al urii, pornit să-L alunge pe Dumnezeu din cer şi nu un  Mesia, un om al lui Dumnezeu? Pentru Hess, Isus este “un evreu pe care păgânii L-au divinizat ca Mântuitor al  lor” [7]. Se pare că nici Hess, nici evreii n-ar avea nevoie de El.

Hess nu doreşte să fie mântuit, considerând aspiraţia la sfinţirea individuală ca fiind de sorginte indo-germanică.  Idealul evreilor – în concepţia lui – trebuie să fie realizarea “statului mesianic”, “ pregătirea omenirii pentru  revelaţia esenţei divine” [8], ceea ce înseamnă – după cum mărturiseşte în „Catehismul roşu” – a înfăptuit  revoluţia socialistă prin lupta dintre rasele omeneşti şi dintre clasele sociale.  Moses Hess, care i-a încredinţat idolului său Marx, sarcina de a pune capăt religiei medievale, înlocuind-o cu  “religia” revoluţiei socialiste, scrie aceste cuvinte surprinzătoare: “Rugăciuile evreieşti mi-au întărit sufletul  întotdeauna.” [9] Dar ce fel de rugăciuni face cei care susţin că religia ar fi opium pentru popor? Am arătat mai  înainte că întemeietorul ateismului stiinţific se ruga în faţa lumânărilor aprinse, purtând pe frunte filactere. Atât  rugăciunile evreieşti, cât şi cele creştine pot fi pervertite în ritualuri satanice.

Hess îl învăţase pe Marx că socialismul şi internaţionalismul sunt inseparabile. Marx scrie în Manifestul Partidului  Comunist că proletariatul nu are nici o patrie. În Catehismul roşu, Hess îşi bate joc de noţiunea de patrie a  germanilor şi ar fi avut aceeaşi atitudine faţă de noţiunea de patrie a oricărei naţiuni europene. Hess critică  programul de la Erfurt al Partidului Democrat Social pentru că acesta recunoaşte necondiţionat principiul  naţional. Dar Hess este un internaţionalist “special”, care pledează pentru menţinerea naţionalismului evreilor. El  scrie:  “Oricine neagă naţionalismul evreilor nu este doar un apostat, un renegat în sensul religios al cuvântului, ci  un trădător al poporului său şi al familiei sale. Dacă emanciparea evreilor ar deveni vreodată incompatibilă  cu naţionalismul lor, atunci evreul va trebui să renunţe la emancipare… Evreul trebuie să fie mai presus de toate, un evreu patriot.“ [10] Sunt de acord cu ideile naţionaliste ale lui Hess, făcând însă precizarea că soarele străluceşte la fel pentru toată  lumea. Eu unul mă declar pentru orice fel de patriotism: al evreilor, al arabilor, al germanilor, al ruşilor, al  americanilor. Patriotismul ca virtute înseamnă promovarea prosperităţii economice, politice, spirituale şi religioase  a naţiunii respective, cu condiţia ca aceasta să se desfăşoare în cadrul unor relaţii de prietenie şi colaborare cu  celelalte naţiuni. Dar patriotismul evreiesc al unui revoluţionar socialist care tăgăduieşte patriotismul celorlalte  naţiuni este extrem de suspect. Se pare că acesta ar ţine de un plan diabolic menit să provoace ura tuturor  celorlalte popoare împotriva evreilor.  Chiar dacă n-aş fi evreu şi aş afla că evreii acceptă patriotismul exclusivist al lui Hess, tot m-aş opune unei  astfel de atitudini.

Lupta dintre rase teoretizată de Hess este tot atât de falsă ca şi lupta dintre clase pe care a propagat-o.  Hess nu a renunţat la socialism în favoarea acestei forme de sionism. După ce a scris „Roma şi Ierusalim”, el a  continuat să activeze în mişcarea socialistă mondială.  Hess nu îşi formulează foarte clar ideile; de aceea este greu să i le evaluăm. Este suficient însă să aflăm că,  după părerea lui Hess, “creştinii Îl văd pe Isus ca pe un evreu sfânt care a devenit păgân”, [11] sau că “astăzi  noi năzuim la o mântuire mult mai cuprinzătoare decât aceea pe care creştinismul a fost în stare să ne-o  ofere” [12]. Din „Catehismul roşu” reiese că această mântuire mult mai cuprinzătoare este revoluţia socialistă.

Am mai putea adăuga că ideologia lui Hess nu reprezintă doar întâiul izvor al marxismului şi prima manifestare de  sionism satanic, ci şi germenele teologiei eliberatoare susţinute în mod curent de Consiliul Mondial al Bisericilor şi  de catolicism. Unul şi acelaşi om, aproape un anonim, a fost exponentul a trei mişcări satanice: comunismul,  ramura rasistă, bazată pe ură a Sionismului şi teologia eliberatoare.

Nimeni nu poate fi creştin dacă îi urăşte pe evrei. Isus a fost evreu, ca şi fecioara Maria şi toţi apostolii. Biblia  este evreiască. Domnul a spus: “Mântuirea vine de la Iudei” (Ioan 4:22). Hess glorifică însă poporul evreu de  parcă ar dori cu bună ştiinţă să provoace o violentă reacţie antisemită din partea celorlalte popoare. El a afirmat  că religia lui a fost aceea a revoluţiei socialiste. Pentru el, preoţii tuturor celorlalte religii sunt nişte şarlatani.  Revoluţia este singura religie pentru care Hess are o înaltă consideraţie.

El scrie:   “Religia noastră (a evreilor) are ca punct de plecare entuziasmul unei rase care de la apariţia ei pe scena   istoriei a intuit sensul în care va evolua omenirea, presimţind venirea acelor vremuri mesianice în care  spiritul uman îşi va afla împlinirea nu numai la nivel individual, sau într-un mod fragmentar ci la scara  instituţiilor sociale ale întregii omeniri.“ [13] Aceste vremuri pe care Hess le numeşte “mesianice” sunt cele ale victoriei revoluţiei socialiste mondiale. A  considera că religia evreilor ar avea ca punct de plecare ideea de revoluţie socialistă ateistă este o glumă de  prost gust şi o jignire la adresa poporului evreu.

Hess se exprimă de multe ori în termeni religioşi, fără a crede însă în Dumnezeu. El susţine că „Dumnezeul nostru  nu este nimic altceva decât specia umană unită în dragoste.” [14] Cum se poate realiza această unitate? Prin  revoluţia socialistă în care zeci de milioane de oameni (pe care Hess pretinde că îi iubeşte atât de mult) aveau  să fie torturaţi şi ucişi.  Hess nu ascunde câtuşi de puţin faptul că nu acceptă nici Împărăţia lui Dumnezeu, nici guvernările pământeşti,  considerându-le deopotrivă tiranice. Nu există nimic bun în nici o religie, exceptând-o pe aceea a revoluţiei  socialiste.  „Este inutil să-i ridici pe oameni la nivelul adevăratei libertăţi şi să-i faci să se împărtăşească din bucuriile   existenţei, atâta vreme cât nu-i eliberezi din sclavia spirituală, adică de sub influenţa religiei” [15]. Hess vorbeşte şi despre “absolutismul tiranilor din cer şi de pe pământ faţă de sclavi.” [16]  Nu putem înţelege dedesubturile satanice ale comunismului dacă nu vom afla ce fel de om a fost Moses Hess, cel  care a exercitat o influenţă hotărâtoare asupra lui Marx şi Engels, organizând împreună cu ei şi cu Bakunin  InternaţionalaI. Nu-l putem înţelege pe Marx dacă nu vom cunoaşte modul de a gândi al lui Hess, pentru că  Hess este cel care l-a “convertit” pe Marx la socialism.

Citez încă o dată cuvintele lui Marx:   “Cuvintele învăţăturii mele sunt încâlcite într-o dezordine diabolică, încât oricine poate înţelege exact ceea  ce doreşte să înţeleagă.” Acesta este stilul lui Marx. Scrierile lui Hess sunt de o încâlcire mai diabolică, greu de descifrat; totuşi ele trebuie  analizate pentru a putea stabili legăturile dintre marxism şi satanism.

Prima carte a lui Hess s-a numit „Sfânta familie a omenirii”. El a considerat-o “o lucrare a Duhului Sfânt al  adevărului” [17], afirmând în continuare că aşa cum Fiul lui Dumnezeu i-a eliberat pe oameni din propria lor  sclavie, tot astfel Hess îi va elibera din robia lor politică. “Eu sunt chemat să mărturisesc pentru lumină, la fel  cum a fost chemat Ioan.” [18]  Pe atunci Marx, care încă se mai opunea socialismului şi încă nu îl cunoscuse personal pe Hess, începuse să scrie o carte polemică la adresa lui. Din motive necunoscute, această carte a rămas neterminată. Mai târziu, Marx a  devenit discipolul lui Hess [19].

După cum am arătat mai înainte, scopul declarat al lui Hess era de a da o ultimă lovitură religiei medievale şi de a  răvăşi sufletele oamenilor. În prefaţa cărţii sale, Judecata din urmă, el îşi exprimă satisfacţia pentru că filozoful  german Kant l-ar fi “decapitat pe bătrânul Tată Iehova, împreună cu întreaga sa sfântă familie.” [20] (Hess îşi  exprimă, de fapt, propriile sale idei în numele marelui filozof. Kant nu a avut aceste intenţii de “decapitare” a lui  Dumnezeu. El a susţinut contrariul: „A trebuit să limitez cunoaşterea pentru a face loc credinţei.”) [21]  Hess consideră că religia evreilor şi cea a creştinilor sunt “moarte” [22], ceea ce nu-l împiedică însă să  vorbească în cartea sa, „Roma şi Ierusalim”, despre “scrierile noastre sfinte”, “sfânta limbă a părinţilor noştri”,  “cultul nostru”, “legile divine”, “căile Providenţei” şi “viaţa evlavioasă” [23].

Aceste contradicţii nu se explică prin schimbarea convingerilor lui Hess pe parcursul diferitelor etape ale vieţii  sale. În cartea sa pseudonaţionalistă el declară că nu-şi reneagă activitatea ateistă din trecut. Aceasta este o  dovadă de cultivare cu bună ştiinţă a “încâlcirii diabolice” [24].  Hess a fost evreu şi unul din precursorii sionismului. Pentru că Hess, Marx şi alţii ca ei au fost evrei, comunismul  este considerat de unii oameni ca o conspiraţie evreiască. Să nu uităm însă că Marx este şi autorul unei cărţi  antisemite, dovadă că şi în această privinţă a fost călăuzit îndeaproape de Hess.

Iată ce scrie Hess, (“sionistul” care altădată îi glorificase pe evrei), în cartea sa intitulată „Despre sistemul  monetar”:   „Evreii, care de-a lungul istoriei naturale a lumii animale şi sociale au avut rolul de a aduce omenirea la  stadiul de animal sălbatic, s-au achitat foarte bine de această misiune. Misterul Iudaismului şi al  Creştinismului s-a revelat în iudeo-creştinismul modem. Misterul sângelui lui Cristos ca şi cel al adoraţiei  sângelui de către evreii din vechime se dezvăluie aici ca mister al animalului de pradă.” [25] Nu vă neliniştiţi dacă nu pricepeţi înţelesul acestor cuvinte. Ele au fost scrise înadins într-o “încâlceală  diabolică”, din care se desprinde însă foarte clar ura faţă de poporul evreu. Uneori Hess este un evreu rasist,  alteori – antisemit, atitudinea lui variind în funcţie de cerinţele duhului care i-a inspirat scrierile şi pe care el îl  consideră “sfânt”.

Hess ar fi putut fi un bun profesor de rasism chiar şi pentru Hitler. El care l-a învăţat pe Marx că importanţa  claselor sociale este prioritară, a susţinut însă şi teza conform căreia: “Viaţa este produsul nemijlocit al  rasei” [26]. Ca şi religiile, concepţiile şi instituţiile sociale sunt creaţii tipice şi originale ale rasei. În spatele  problemelor referitoare la naţionalităţi şi a libertăţii individuale persistă chestiunea rasei. Întreaga istorie a fost  marcată de lupta dintre rasele omeneşti şi dintre clasele sociale. Cea mai importantă este lupta dintre rase;  lupta dintre clase se situează pe locul al doilea [27].

Care este cheia succesului atâtor idei contradictorii?   ““Voi scoate sabia împotriva tuturor cetăţenilor care se opun elanului muncitoresc”, declară Hess într-o  scrisoare către Lasalle.” [28]

Marx va face afirmaţii asemănătoare:   “Violenţa este moaşa cu ajutorul căreia noua societate ia naştere din pântecul celei vechi.” [29] Suntem şi reprezentăm acele idei cu care ne hrănim. Marx s-a hrănit cu idei satanice; de aceea a formulat o  doctrină satanică.

Organizaţia Iadul

Comuniştii obişnuiesc să înfiinţeze organizaţii de bază. Până acum am încercat să demonstrez că mişcările  comuniste înseşi reprezintă, de fapt, organizaţii de bază ale ocultismului satanic – ceea ce ar putea explica  eşecul de până acum al tuturor încercărilor politice, economice, militare şi culturale de a combate comunismul.  Pentru a fi eficiente, mijloacele de luptă împotriva Satanei nu trebuie să fie de natură carnală, materială, ci  spirituală; altminteri, în timp ce una din organizaţiile de bază ale satanismului – de pildă, nazismul – este înfrântă,  va lua naştere alta, mai viguroasă…

Himmler, ministrul de interne al Germaniei naziste, îşi închipuia că este reincarnarea regelui Henric Păsărarul. El  credea că poate folosi puterile oculte în folosul armatei naziste [30]. Mulţi dintre liderii nazişti nu erau străini de  practicarea magiei negre.  Ceea ce era o simplă presupunere la prima editare a acestei cărţi, este acum un fapt dovedit. Dovada a fost  furnizată chiar de către comunişti. Povestea începe cu cazul Netceaev – care l-a inspirat pe Dostoievski să scrie  celebrul său roman „Demonii”.

Netceaev, “superbul tânăr fanatic” [31], după cum îl numea Bakunin, a scris „Catehismul revoluţionarului” –  reprezentând statutul organizaţiei ruseşti “Răzbunarea poporului” (înfiinţată aproximativ în anul 1870). Scopul  acestei organizaţii a fost formulat astfel:   “Cauza noastră este înfricoşătoare, desăvârşită, universală şi necruţătoare… Să ne unim cu brutele şi  criminalii – singurii şi adevăraţii revoluţionari din Rusia.” [32] Cel dintâi om ucis de organizaţia lui Netceaev a fost chiar unul din membrii fondatori care a îndrăznit să critice  conducerea organizaţiei. Orice critică era interzisă.  Netceaev plănuia o împărţire inechitabilă a omenirii:  “O zecime din omenire se bucură de libertatea personală şi are drepturi nelimitate asupra celorlalte nouă  zecimi care trebuie să-şi piardă personalitatea şi să devină un fel de turmă.” [33]

 „Fiecare membru al societăţii îl va spiona pe celălalt şi va fi obligat să-l denunţe… Toţi sunt sclavi şi egali  între ei în sclavie.” [34] Netceaev scrie în Catehismul său:   “Un revoluţionar trebuie să se infiltreze pretutindeni, atât în clasele superioare ale societăţii cât şi în cele   inferioare… în biserici… printre literaţi.” Discipolul său, Peter Verhovensky, comenta: „Am devenit deja foarte puternici. Juraţii care-i absolvă pe criminali sunt în întregime ai noştri. Avocaţii  care tremură în tribunale de teamă să nu fie consideraţi prea liberali, sunt ai noştri. Avem oameni din   administraţie, oameni de litere, suntem mulţi, foarte mulţi, iar ei habar n-au că ne aparţin.” [35] Pe baza unui astfel de program s-a înfiinţat o organizaţie cu un nume impresionant: “Liga revoluţionară  mondială”. Statutul ei a fost semnat de Netceaev şi de Bakunin – colaboratori apropiaţi ai lui Marx [36]. La  început, din Ligă făceau parte doar câţiva oameni. Ducele revoluţionar Peter Dolgorukov scria la 31 octombrie  1862:   „La Londra, l-am întâlnit pe Kelsiev (care făcea parte din organizaţia mai sus menţionată), un om îngust la   minte, dar de nădejde, cumplit de fanatic, cu o figură efeminată. Kelsiev mi s-a adresat cu blândeţe,  spunându-mi binevoitor: “De vreme ce trebuie s-o facem, de ce să nu ucidem dacă ne este de folos?” De   când a venit Bakunin în Anglia, pe toţi aceşti londonezi îi auzi tot timpul vorbind despre “a arde din   temelii”, “a asasina “, “a tăia în bucăţi”.” În 1869, la Geneva, Netceaev a redactat o proclamaţie în care, referindu-se la omul care l-a împuşcat pe  împăratul Alexandru al II-lea, avertizează:   “Trebuie să înţelegem că, ceea ce a făcut Karakazo n-a fost decât un început. Da, acesta a fost prologul.  Să luăm aminte că drama propriu-zisă va începe foarte curând.” [37]

Într-o altă proclamaţie, se afirmă:  “În curând va veni ziua în care vom arbora marele drapel al viitorului, Drapelul Roşu, şi vom asalta într-un   mare iureş palatul imperial…

Vom striga: “Puneţi mâna pe topoare!” şi apoi îi vom ucide pe oamenii împăratului. Fără milă! Ucideţi în  locurile publice, dacă aceşti ticăloşi îndrăznesc să pătrundă acolo, în case, în sate…  Nu uitaţi că toţi cei care nu vor fi de acord cu voi, vor fi împotriva voastră. Oricine este împotriva  voastră, este duşmanul vostru şi trebuie să-i distrugem pe aceşti duşmani prin orice mijloace.” [38] În 1872, a fost înfiinţată o societate revoluţionară, cu un nume banal: “Organizaţia”, al cărei nucleu strict secret  purta însă numele înfiorător: “Iadul”. Timp de peste un secol, diverse alte organizaţii, care şi-au schimbat în mod  permanent numele, au preluat obiectivele acestei societăţi, despre a cărei existenţă nu ştia însă nimeni din afara  ei.

Istoricii sovietici nu au îndrăznit să scrie despre activitatea “Iadului” – organizaţie premergătoare Partidului  Comunist din Uniunea Sovietică – decât în anul 1965, la 93 de ani după înfiinţarea acestei organizaţii.  În Revoluţionarul ilegalist din Rusia, E. S. Vilenska scrie:    ““Iadul” era numele nucleului organizaţiei secrete care exercita teroarea nu numai împotriva monarhiei, ci    – prin funcţiile represive deţinute – chiar faţă de membrii organizaţiei secrete “ [39] În Cernâşevski sau Neceaev [40] se menţionează faptul că unul dintre membrii “Iadului” s-a oferit să-şi  otrăvească propriul său tată pentru a-i dărui organizaţiei din care făcea parte moştenirea dobândită pe această  cale.

Cernâşevski, care, de asemenea, făcea parte din această organizaţie, a scris:.    “Voi lua parte la revoluţie; nu mi-e frică de mizerie, de beţivii cu bâte, de măcel. Nu ne pasă dacă va   trebui să curgă sânge de trei ori mai mult decât în timpul revoluţiei franceze. Ce contează dacă va trebui   să ucidem o sută de mii de chiaburi?” [41] Iată câteva din obiectivele fundamentale ale organizaţiei satanice:   „Mistificarea este cel mai eficient mijloc, dacă nu chiar singurul, de a-i determina pe oameni să facă o   revoluţie. Este suficient să ucizi câteva milioane de oameni şi angrenajul revoluţiei va fi pus în mişcare.   Idealul nostru este înfricoşător, desăvârşit, universal şi necruţător. “ Şi iarăşi:   “Omenirea trebuie să fie împărţită inegal; o zecime din omenire se bucură de libertate personală şi are  drepturi nelimitate asupra celorlalte nouă zecimi care trebuie să-şi piardă personalitatea şi să devină un   fel de turmă.“ [42 În aceste scrieri este frecvent folosită sintagma “nu ne temem”. Un exemplu reprezentativ este următoarea  proclamaţie:    „Nu ne temem dacă ne va fi dat să aflăm că pentru a răsturna actuala ordine socială e nevoie să vărsăm   de trei ori mai mult sânge decât iacobinii (revoluţionarii francezi) – în Revoluţia din 1790… Dacă pentru realizarea obiectivelor noastre va trebui să căsăpim o sută de mii de moşieri, nu ne vom teme s-o   facem.“ [43] De fapt, numărul victimelor a fost mult mai mare. În Memorii din al doilea război mondial, Churchill declară că  Stalin i-a mărturisit că în Uniunea Sovietică au murit de pe urma colectivizării zece milioane de oameni.

Ceea ce trebuie reţinut în primul rând este că abia după un răstimp de o sută de ani, comuniştii au mărturisit că  la începutul comunismului a existat o anumită organizaţie numită “Iadul”. De ce tocmai “Iadul”? De ce nu  Societatea pentru ajutorarea săracilor sau pentru ajutorul omenirii? De ce accentul este pus în mod special pe  iad?  Astăzi comuniştii sunt mai precauţi. Dar la început, însuşi numele organizaţiei lor demonstra că adevăratul lor  scop era de a câştiga şi pecetlui cât mai multe suflete omeneşti.pentru osânda veşnică.

Originoform

Poliţia politică secretă din Uniunea Sovietică a creat un organism uriaş cu scopul de a distruge bisericile din  întreaga lume. Obiectivul prioritar era de a anihila sau de a diminua adversitatea faţă de comunism a diferitelor  religii. În plus, se încearcă racolarea reprezentanţilor bisericii, ca prin intermediul şi prestigiul preoţilor, masele de  credincioşi să fie sensibilizate la ideologia comunistă. Numele acestui departament este “Originoform”. Reţeaua  are ramificaţii secrete în fiecare ţară şi în fiecare organizaţie religioasă importantă.

Este lesne de înţeles că primele vizate sunt organizaţiile anticomuniste şi misiunile creştine care activează în  spatele Cortinei de Fier. Agenţii provocatori şi propagandiştii comunişti se infiltrează înăuntrul bisericilor şi  misiunilor creştine cu scopul de a-i dezarma ideologic pe cei ce cred în Dumnezeu.

Primul director al acestei organizaţii, Vasilii Gorelov, fusese mai înainte preot ortodox – apostol din stirpea lui  Iuda. Sediul central al organizaţiei se află în Varşovia. Actualul ei conducător se numeşte Theodor Kasky.

În oraşul Feodosia se află centrul de instruire al agenţilor care urmează a fi trimişi în ţările latine, iar la Moscova  sunt instruiţi agenţii pentru America de Nord. Agenţii pentru Anglia, Olanda, Scandinavia sunt instruiţi la Siguel  (Letonia), iar cei pentru ţările musulmane la Constanţa (România).  În aceste şcoli se pregătesc falşi pastori şi preoţi, falşi imami (preoţi musulmani), falşi rabini. Fiecare dintre  aceştia trebuie să cunoască temeinic religia respectivă. Unii dintre ei, pozând în persecutaţi, cer protecţia  bisericilor sau a misiunilor creştine.

Un comunist italian pe nume Tondi, după ce a absolvit şcoala “Lenin” din Moscova, a fost instruit de Partidul  Comunist pentru a se înscrie în ordinul iezuiţilor; mai târziu a ajuns secretarul lui Papa Paul al VI-lea. Adevărata  sa identitate a fost descoperită, iar astăzi el declară public că este comunist şi că s-a căsătorit cu o comunistă.  Continuă încă să activeze în cadrul Partidului Comunist, ocupându-se tot de probleme religioase, şi susţine că  Papa l-ar fi iertat [44].

 Capitolul VIII  ÎNGERI DE LUMINĂ

Liturghia satanică

Dr. Lawrence Pazder, în cartea sa „Michele îşi aduce aminte” [1], reproduce textual cuvintele rostite în timpul  unei liturghii satanice secrete, obţinute prin metoda analizei regresive de la o pacientă care a luat parte la un  astfel de ritual cu douăzeci de ani în urmă.

Satan apare în timpul liturghiei şi rosteşte următoarele cuvinte:

   Ieşind din întuneric şi din focul cel roşu

   Un om se întoarce dintre morţii cei vii;

   Eu merg pe pământ numai noaptea,

   Eu fac să ardă numai lumina.

   Eu merg acolo unde toţi se tem;

   Eu merg şi-i găsesc pe cei rătăciţi.

   Toate forţele întunericului sunt ale mele.

   Închide lumina, fă întuneric!

Evident că rolul lui Satan este interpretat de marele preot al sectei respective. Apoi Satan ia Biblia în mână şi  spune:

   Nici un ochi nu poate vedea ce a spus această carte

   Ceea ce este scris în ea este mort.

   Nici un ochi nu poate vedea, nici măcar un prieten.

   În cele din urmă, cărţile sunt ale mele.

   Poţi scrie toată ziua, poţi scrie toată noaptea,

   Dar scrisul nu va aduce lumină.

   O voi arde în întregime, o voi face neagră.

   Voi arde toate cuvintele voastre de la primul până la ultimul.

   Voi arde fiecare pagină, voi mânca fiecare cuvânt

   Şi apoi îl voi scuipa ca să nu mai fie niciodată auzit.

   Focul va creşte, ochii lor vor vedea.

   Cartea cuvintelor nu poate sta în faţa mea.

   Când vor îmbătrâni vor şti şi vor spune.

   Singura putere vine din Iad.

   Matei, Marcu, Luca şi Ioan

   Aruncaţi în flăcări şi s-a terminat cu ei.

   Cuvintele lor erau minciuni,

   Copiii mei vor vedea.

   În foc cuvintele lor mor.

   Singurul lucru adevărat rămas prin foc

   Este lumina cu ajutorul căreia mă vedeţi.

   Mă voi întoarce, aşteptaţi şi veţi vedea.

   Mă voi întoarce să iau lumea pentru mine.

   Tot ce a trecut trebuie să se reîntoarcă.

   Eu am fost aruncat, dar eu pot rezista în foc.

   Întoarceţi-vă, copiii mei, întoarceţi-vă!

   Atingeţi fiecare bucată de pământ.

   Atingeţi pe oricine puteţi.

   Faceţi o fiară din fiecare om.

Apoi toţi participanţii încep să cânte:

   Este timpul să se schimbe din negru în roşu.

   Este timpul să se schimbe din viu în mort.

   Prinţul întunericului…

   Ajută-ne să sărbătorim banchetul

   Fiarei care va veni.

 Satan vorbeşte din nou:

    Cel sfânt, cel Preaînalt

   Ha, nu după mult timp, foarte curând voi fi eu.

   Mi-am pus capcanele în toate ţări le pe care le vedeţi,

   Aşteptând ca acestea să se prăbuşească.

   Bani, numere şi puterea urii,

   Acestea sunt lucrurile pe care mă bizuiesc.

   Numerele oamenilor – atât de mulţi, şi fiecare atât de mic,

   Dar, cu atât de mulţi bani, cel mic devine ma

Friederich Nietzsche, în cea de-a patra parte a cărţii sale „Aşa grăit-a  Zarathustra”, sub titlul “înviere” oferă cititorilor textul unei alte liturghii satanice, compuse într-un spirit asemănător celei prezentate mai înainte [2].   Este atât de dureroasă constatarea că liturghiile satanice au ajuns să pătrundă în  viaţa mai multor americani şi îndeosebi în viaţa copiilor [3].   “Satan, Satan, Satan. El este Dumnezeu, el este Dumnezeu, el este  Dumnezeu.” Aceste blasfemii se ascund în textele unei părţi a muzicii rock pe  care tinerii o ascultă la ora actuală, fără a recepta conştienţi mesajul ei   satanic. În cazul acesta, muzica este camuflajul liric în care se ascunde   capcana cuvintelor. Anumite grupuri rock folosesc acest procedeu. Discul de mare succes al formaţiei Led Zepelin, intitulat “Scara  spre cer”, al cărui text, după cum se ştie, este destul de simplist ascunde următorul mesaj: “Cânt pentru că  trăiesc cu Satan.” Într-un alt cântec se spune: “M-am hotărât să fumez marijuana.” Adresându-se  subconştientului, sugestia exercită asupra noastră o influenţă mai mare (deci mai periculoasă) decât ideile  conştient receptate.

Astăzi, liturghiile satanice sunt foarte rar oficiate în public. În biografia consacrată lui Fouche, Ştefan Zweig  descrie un asemenea ritual care a avut loc în văzul lumii în oraşul Lyon, în timpul revoluţiei franceze, în cinstea  unui revoluţionar ucis, pe nume Chalier. În acea zi crucile au fost smulse de pe toate altarele, iar preoţilor li s-au  confiscat odăjdiile. O uriaşă mulţime de oameni a coborât în piaţă purtând bustul revoluţionarului ucis. La  această ceremonie au participat trei proconsuli pentru a cinsti memoria lui Chalier – “dumnezeul – mântuitor care  a murit pentru poporul său”.  Oamenii ţineau în mâini potire, icoane şi alte obiecte de uz liturgic. În urma lor venea un asin care purta pe cap  mitra episcopală. De coada lui era legată o cruce şi o Biblie.

La sfârşit, Evanghelia, cărţile de rugăciune şi icoanele au fost aruncate în flăcări. Măgarului i s-a dat să bea din  potirul de împărtăşanie ca răsplată pentru participarea lui la acest ritual. Bustul lui Chalier a fost aşezat pe un  altar în locul icoanei lui Cristos, făcută ţăndări. Zeci de răspopiţi catolici au luat parte la ceremonie.  În amintirea acestui eveniment a fost imprimată o medalie. Ceremoniile secrete satanice nu se desfăşoară sub  aceeaşi formă, dar fondul lor este acelaşi.

Revista sovietică „Iunii Kommunist” descrie cu lux de amănunte o liturghie satanică în care pâinea şi vinul  amestecate cu excremente şi cu lacrimile obţinute prin tăierea ochiului unui cocoş viu, s-ar “transubstanţia” –  chipurile – în trupul şi sângele lui Lucifer.

În timpul ceremoniei, cuvintele din textul liturghiei sunt citite invers, de la sfârşit spre început, aşa cum se  procedează în riturile satanice. Apoi, între Satan şi adoratorii lui se încheie un pact care cuprinde următoarele  clauze: lepădarea de credinţa creştină; rebotezarea în numele Diavolului, cu schimbarea numelui; renegarea  naşilor şi înlocuirea lor cu protectori din partea Satanei; dăruirea câtorva veşminte personale Satanei; depunerea  – în interiorul cercului magic – a jurământului de credinţă faţă de Satana;

Înscrierea numelui neofitului în „Cartea morţii” – în semn de negare a „Cărţii vieţii lui Cristos”; promisiunea de a-i  aduce Diavolului ca ofrandă pe proprii tăi copii, de a-i face daruri şi de a săvârşi acele fapte care sunt pe placul  său; jurământul de a nu divulga secretele de la întâlnirea vrăjitoarelor şi de a înjosi religia creştină.  De ce comuniştii extrag astfel de precepte din vechile cărţi de demonologie, recomandându-le apoi tinerilor ca pe  o hrană substanţială a spiritului? Asta e tot ce are de oferit marxismul pentru spiritul omului?

În continuare, revista comunistă menţionează:   “În această demonică anti-creaţie, care pe dinafară seamănă foarte mult cu lumea noastră, omul trebuie    să răsplătească prin rău fiecare succes din viaţa sa.” Apoi, afirmă cu neruşinare de parcă ar cita deviza satanismului: “Satan nu este duşmanul omului. El este Viaţă,  Dragoste, Lumină.”

În încheierea articolului sunt citate cuvintele lui Uspenskii, exprimând speranţele comuniştilor: “Unele idei pătrund până în cele mai tainice unghere ale sufletului nostru, punându-şi amprenta pentru  totdeauna… Urmele lăsate de aceste idei vor otrăvi viaţa.“ [4] Acest articol insidios este redactat sub forma unei informări obiective, dar mobilul său subtil este de a stârni  curiozitatea morbidă a cititorului, conducând la efecte dezastruoase pe plan spiritual.

În timpul ceremoniei de iniţiere în al treilea grad al bisericii sataniste, cel iniţiat trebuie să jure: “Voi face  întotdeauna numai ceea ce vreau eu.” Cu alte cuvinte, nu există nici o autoritate superioară eului păcătos.  Aceasta este o negare făţişă a poruncii lui Dumnezeu: “…să au urmaţi după poftele inimilor voastre şi după  poftele ochilor voştri, ca să vă lăsaţi târâţi la curvie” (Numeri 15:39).

Marxiştii fac apel la cele mai josnice sentimente, stârnind în suflete ura faţă de cei bogaţi şi îndemnându-i pe  oameni la violenţă împotriva oricui. “Răul face istoria”, scria Marx, căruia i-a revenit un rol hotărâtor în  determinarea istoriei.  Revoluţiile nu duc la triumful dragostei ci, mai degrabă, la mania de a ucide. În revoluţiile din Rusia şi din China,  după uciderea a zeci de milioane de nevinovaţi, comuniştii nu s-au mai putut opri şi au început să se omoare unii  pe alţii.

Este oare totul permis?

Închinarea la Diavolul este foarte veche, mai veche chiar decât creştinismul. Nu este exclus ca profetul Isaia să  fi avut în vedere acest aspect, atunci când a scris: „Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de  drumul lui, dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor” (Isaia 53:6).

Adevăratul sentiment religios se situează la antipodul exaltării eului. Anumiţi rabini (aparţinând sectelor haside)  nu pronunţă niciodată cuvântul “eu” deoarece consideră că acest pronume îi aparţine în exclusivitate lui  Dumnezeu. Voinţa care se exprimă prin rostirea acestui cuvânt poate influenţa negativ comportamentul omului.

Dimpotrivă, atunci când un bărbat sau o femeie primesc iniţierea satanistă de gradul VII, aceştia jură că se vor  călăuzi în viaţă, după principiul: “Nimic nu este adevărat şi totul este permis”. Odată, Marx a fost întrebat de  fiica lui: “Care este principiul tău favorit?”, la care el a răspuns: “Să mă îndoiesc de orice.” [5]  În Manifestul Partidului Comunist, Marx a afirmat că urmărea nu numai abolirea tuturor religiilor, ci şi a oricărei  morale – ceea ce va face ca totul să fie permis.

Am citit îngrozit principiul iniţierii satanice de gradul VII, afişat pe zidurile Universităţii din Paris în timpul  convulsiilor sociale din 1968; era redus la formula: “Este interzis să interzici” consecinţa firească a devizei “Nimic  nu este adevărat şi totul este permis.”  Evident, tinerii nu-şi dăduseră seama de absurditatea acestei interdicţii. Dacă este interzis să interzici, trebuie  să fie interzisă şi interdicţia de a interzice.

Iar dacă totul este permis, înseamnă că este permisă şi interdicţia.  Tinerii cred că libertatea constă în negarea oricărei interdicţii. Marxiştii ştiu mai bine acest lucru. Pentru ei,  această definiţie a libertăţii înseamnă că este interzis să interzici dictaturile inumane din China comunistă şi din  Uniunea Sovietică.

Dostoievski deja avertizase: “Dacă Dumnezeu nu există, înseamnă că totul este   permis.” Dacă nu există Dumnezeu, înseamnă că toate instinctele noastre sunt  descătuşate. Expresia fundamentală a acestui gen de libertate este rară. Oricine  este liber (în această accepţie) să considere libertatea ca pe o slăbiciune  sufletească. Engels spunea: “Dragostea universală este o absurditate.” Gânditorul  anarhist Max Stirner, autorul cărţii Eul şi proprietatea sa şi unul dintre prietenii lui   Marx, a scris: “Sunt legitim îndreptăţit să fac orice lucru pe care îl pot face. Comunismul este o posedare demonică colectivă. În Arhipelagul Gulag, Soljeniţân  descrie câteva din efectele îngrozitoare ale comunismului, înregistrate în sufletele şi   în vieţile oamenilor.

Mitul lui Marx

Permiteţi-mi să vă spun încă o dată că îmi dau foarte bine seama de faptul că argumentele mele de până acum  pot fi considerate doar ca nişte dovezi indirecte. Dar ceea ce am scris este suficient pentru a demonstra că tot  ce spun marxiştii despre Karl Marx nu este altceva decât un mit. Marx nu este câtuşi de puţin îngrijorat de  sărăcia în care trăiesc tovarăşii săi, pentru care revoluţia este ultima soluţie…

El nu i-a iubit niciodată pe muncitori, considerându-i „într-o ureche”, “proşti”, “măgari”, “ticăloşi”, exprimându-se  chiar obscen la adresa lor. Nu i-a iubit nici pe tovarăşii săi de luptă pentru cauza comunismului. Lui Freilligrath îi  spunea “Porcul” [6], pe Lasalle îl numea “evreu negru” [7], iar pe Bakunin îl considera “o nulitate de  teoretician” [8].

Locotenentul Cekov, luptător în revoluţia din 1848 şi unul dintre tovarăşii de băutură ai lui Marx, mărturisea că  narcisismul lui Marx devorase tot ce fusese bun în sufletul său.  Cu siguranţă că Marx nu-i iubea pe oameni. Giuseppe Mazzini, care îl cunoştea foarte bine pe Marx, scrie despre  el că “avea un spirit destructiv. În inima lui nutrea mai degrabă ură decât dragoste faţă de oameni.” [9]

Massini era un “carbonar”. Această organizaţie (înfiinţată în anul 1815 de genovezul francmason Maghella)  declara că principalul ei scop, “conform năzuinţelor lui Voltaire şi obiectivelor Revoluţiei franceze, era desfiinţarea  religiei catolice şi, în cele din urmă, a creştinismului.” La început, mişcarea carbonarilor s-a manifestat doar în  interiorul Italiei dar, ulterior, a căpătat o mai largă orientare europeană.  Deşi l-a criticat pe Marx, Massini a rămas în continuare prieten cu el. Enciclopedia iudaică menţionează faptul că  celor doi li s-a trasat sarcina de a pregăti discursul şi organizarea Primei Internaţionale; ceea ce înseamnă că  cine se aseamănă se adună, chiar dacă cei doi se criticau reciproc.

Nu cunosc nici o mărturie din partea contemporanilor lui Marx care să infirme aprecierile făcute de Massini la  adresa lui. Dragostea lui Marx faţă de oameni este un mit creat numai după moartea acestuia.  De fapt, citatul favorit al lui Marx era acest fragment din versurile lui G. Werth: “Nu este nimic mai plăcut pe  lume decât să-i musti pe duşmanii tăi.” Marx a afirmat deschis: “Suntem neîndurători. Nu cerem nici un pic de  îndurare. Când va veni rândul nostru, nu vom evita terorismul.”  E greu de crezut că astfel de afirmaţii ar putea constitui expresia dragostei faţă de oameni.

Marx nu a urât religia pentru că aceasta ar fi stat în calea realizării fericirii oamenilor. Dimpotrivă, el dorea ca  oamenii să se chinuie atât pe lumea aceasta cât şi în cealaltă, toată veşnicia. Acesta era “idealul” său. După  cum a mărturisit, ţelul său era distrugerea religiei. Socialismul, cauza proletariatului, umanismul – nu erau decât  nişte pretexte.

După ce a terminat de citit cartea lui Charles Darwin, „Originea speciilor”, Marx i-a trimis o scrisoare lui Lassalle  mărturisindu-i bucuria că cel puţin în domeniul ştiinţelor naturale, lui Dumnezeu I s-a dat “lovitura de  graţie.” [10] Atunci, care să fi fost ideea predominantă din gândirea lui Marx? Să fi fost oare frământat din  pricina condiţiilor mizerabile de trai ale proletariatului? Dacă ar fi aşa, atunci în ce ar mai consta valoarea  atribuită de Marx teoriei lui Darwin? Singurul răspuns acceptabil este că Marx, înainte de toate, a fost preocupat  de distrugerea religiei.

Lupta pentru binele clasei muncitoare era o aparenţă. Acolo unde proletariatul nu se ridică la luptă în numele  “idealului” socialist, marxiştii vor exploata diferenţele dintre rase sau aşa numita prăpastie dintre generaţii.  Pentru ei principalul obiectiv îl constituie distrugerea religiei.  Marx credea în iad. Programul său, ideea care l-a călăuzit şi l-a însufleţit de-a lungul vieţii a fost de a-i trimite  pe oameni în iad.

Robin Goodfellow

Marx a scris:   “În neliniştea care a cuprins clasa de mijloc, aristocraţia şi profeţii reacţionarismului se simte prezenţa  vajnicului nostru prieten, Robin Goodfellow, bătrâna cârtiţă care poate săpa la temelia lucrurilor atât de   repede – revoluţia.“ [11] Cei care au studiat opera lui Marx nu au încercat să afle cine anume este acest Robin Goodfellow, viteazul  prieten al lui Marx, activând pentru cauza revoluţiei.

În secolul al XVI-lea, evanghelistul William Tydale folosea numele Robin Goodfellow ca pe o denumire a  Diavolului [12]. Shakespeare, în Visul unei nopţi de vară, îl caracteriza pe acelaşi Robin Goodfellow ca “vicleanul  spirit ce-i îndrumă greşit pe cei ce rătăcesc în noapte” [13].  Astfel, conform declaraţiilor lui Marx (părintele comunismului) iată cine era prietenul său apropiat şi autorul  revoluţiei comuniste: un demon.

Mormântul lui Lenin

Isus – revelându-Se sfântului Ioan – a adresat un foarte misterios mesaj bisericii din Pergam (un oraş din Asia  Mică): “Ştiu unde locuieşti; acolo unde este scaunul de domnie al Satanei” (Apocalipsa 2:13). Pergam era cu  siguranţă unul dintre focarele satanismului din acea vreme. Ghidul turistic al Berlinului (ediţia Baedecker)  menţionează că altarul lui Zeus din Pergam a fost expus la Muzeul Insulei până în anul 1944. După dezgroparea  lui de către arheologii germani, acest altar s-a aflat în plin centru al capitalei naziste în timpul regimului satanic  al lui Hitler.  Dar povestea “scaunului de domnie al Satanei” încă nu s-a sfârşit. Îîn ziarul Svenska Dagbladet (Stockholm, 27  ianuarie 1948) se relatează că:

1. După cucerirea Berlinului de către armata sovietică, altarul din Pergam a fost luat din Germania şi dus la  Moscova. Dimensiunile lui sunt colosale: 127 de picioare lungime, 120 de picioare lăţime şi 40 de picioare  înălţime.  În mod surprinzător, altarul nu a fost expus la nici un muzeu sovietic. Atunci, cu ce scop a fost transportat la  Moscova?  Am arătat mai înainte că în vârful nomenclaturii sovietice se practicau ritualuri satanice. Să fi fost oare folosit  altarul din Pergam în scopuri personale? Sunt multe întrebări la care nu s-a răspuns. Este de ajuns să spunem că  obiectele care au o valoare arheologică atât de mare de obicei nu dispar, fiind mândria muzeelor care le deţin.

2. Arhitectul Stjusev a folosit ca model acest altar al Satanei pentru construirea mausoleului lui Lenin, în  1924 [14]. ‘ De atunci, mii de cetăţeni sovietici aşteaptă zilnic la rând pentru a putea vizita acest sanctuar al Satanei în care  mumia lui Lenin se află expusă pe un catafalc de onoare. Lideri religioşi din întreaga lume vin să-l omagieze pe  “patronul spiritual” al Sovietelor în incinta acestui lăcaş ridicat în cinstea Satanei. Nu trece o zi fără ca în acest  loc să nu se depună coroane de flori, în timp ce bisericile creştine din Piaţa Roşie din Moscova au fost  transformate de o bună bucată de vreme în muzee.

Domnia lui Satan în Uniunea Sovietică este foarte vizibilă.  Templul satanist din Pergam nu este singurul de acest fel. De ce vorbeşte Isus tocmai despre acest templu care,  în perioada aceea, nu era atât de important? Cuvintele Domnului din acest verset sunt mai de grabă profetice,  referitoare la nazism şi comunism, în timpul cărora acest altar avea să fie ţinut la loc de cinste.

 Capitolul IX  CUI ÎI VOM SLUJI?

Îndemn la acţiune

Această carte a fost scrisă în urma unei documentări. Gânditorii creştini, ca şi alţi oameni de cultură, sunt  tentaţi de multe ori să-şi construiască întreaga argumentaţie pornind de la idei preconcepute. Discursul lor nu  înaintează doar în măsura în care ei reuşesc să stabilească adevărul. Uneori aceştia sunt înclinaţi să  răstălmăcească adevărul sau să exagereze argumentaţia pentru a-şi impune propriul punct de vedere.

Eu nu pretind că aş fi dovedit cu probe incontestabile că Marx a făcut parte dintr-o anumită sectă satanistă,  dar cred că faptele şi situaţiile prezentate până acum conduc foarte clar la această concluzie. Există, în mod  cert, numeroase date din care reiese influenţa satanică exercitată asupra vieţii şi scrierilor lui Karl Marx dar, în  acelaşi timp, trebuie să recunoaştem că lipsesc încă anumite verigi din înlănţuirea logică a dovezilor care să ne  permită pronunţarea categorică a unui verdict în această privinţă.

În lupta dusă împotriva comunismului se poate recurge la sancţiuni economice, presiuni politice, ameninţări  militare şi propagandă anticomunistă. Biserica trebuie să sprijine toate acele acţiuni laice prin care conştiinţa  omenească se angajează în lupta împotriva duşmanilor lui Dumnezeu. Dar Biserica dispune şi de armele ei  specifice.  Mitropolitul ucrainean al Bisericii catolice de rit bizantin, contele Andrew Sheptyţky, a cerut ca Roma să  hotărască începerea rugăciunilor de exorcizare a comuniştilor, al căror “regim politic nu se poate explica decât  printr-o masivă posedare demonică”.  Isus nu le-a spus ucenicilor Săi să se plângă din cauza dracilor, ci să-i scoată afară din oameni (Matei 10:8).  Acest lucru este cu putinţă, dar această carte nu-şi propune să intre în detalii cu privire la acest fel de  rugăciune.

Reacţia cititorilor

Primele ediţii ale acestei cărţi au provocat reacţii interesante din partea cititorilor. Mulţi dintre ei au considerat-o  ca pe o nouă interpretare a marxismului, indicându-mi surse valoroase pentru o nouă documentare.  Pe de altă parte, o revistă teologică din Olanda a acordat un spaţiu de câteva coloane unui articol în care se  încerca minimalizarea importanţei acestei interpretări:   “Este posibil ca Marx să nu fi fost străin de practicarea magiei negre – susţinea autorul articolului – dar   acest lucru nu este foarte important. Toţi oamenii sunt păcătoşi şi toţi au gânduri necurate. Nu e cazul să   ne îngrijorăm din această cauză.” Este adevărat că toţi oamenii sunt păcătoşi, numai că nu toţi sunt infractori. Toţi suntem păcătoşi, dar unii  dintre noi sunt ucigaşi iar alţii judecătorii care, conform legii, pronunţă sentinţa aplicabilă acestor ucigaşi.

Crimele comunismului sunt fără precedent. Care alt sistem politic a ucis şaizeci de milioane de oameni într-o  jumătate de secol? [1] Alţi şaizeci de milioane de oameni au fost ucişi în China comunistă. (Unii consideră că  cifra victimelor este mult mai mare).

Există diferite grade de culpabilitate a păcătosului şi a criminalului. Dimensiunile crimelor comise de comunişti  sunt date de intensitatea cu care s-a exercitat influenţa satanică asupra întemeietorului comunismului modern.  Păcatele ieşite din comun ale comunismului ca şi cele ale nazismului sunt într-adevăr satanice.

Am primit şi scrisori de la satanişti care fac apologia propriei lor religii. Iată ce îmi scrie unul dintre aceştia:  “Însăşi Biblia – din pricina dovezilor furnizate chiar de scrierile pe care le conţine – reclamă o apărare a   satanismului. Gândiţi-vă la miile de pământeni creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi – luaţi   aminte! – nimiciţi prin foc şi pucioasă (Sodoma şi Gomora) sau printr-o puzderie de plăgi mortale dar mai  ales prin potopul care a dus la înecarea întregii populaţii de pe pământ, cu excepţia familiei lui Noe. Dacă   toate aceste dezastre au fost provocate de un Domn – Dumnezeu – Iehova al îndurării, cum ar fi procedat  oare un Dumnezeu al neîndurării? Dar nicăieri în Biblie nu se menţionează că Satan ar fi provocat vreodată moartea cuiva. Deci, haideţi să  ascultăm şi ce are de spus Satan în această privinţă!”

Acest satanist nu a studiat bine Biblia. Moartea a venit în lume din cauza minciunii prin care Satana a ispitit-o pe  Eva să păcătuiască. De asemenea, acest satanist a tras concluzii pripite, căci Dumnezeu încă nu a terminat de  lucrat la desăvârşirea creaţiei Sale.

La început, orice pictură este lipsită de sens, reprezentând de cele mai multe ori în acest stadiu doar un urât  amestec de linii şi puncte de felurite culori. Lui Leonardo da Vinci i-au trebuit douăzeci de ani pentru ca din  acest amestec amorf să ia naştere minunata Mona Lisa. Ca şi artistul, Dumnezeu creează în timp, modelând  fiinţele şi distrugându-le pentru a le da o nouă formă. Sămânţa lipsită de frumuseţe şi de miresme moare pentru  a deveni astfel o splendidă şi înmiresmată floare. Omizile trebuie să moară pentru a deveni minunaţi fluturi.  Dumnezeu le îngăduie oamenilor să treacă prin focul purificator al suferinţelor şi al morţii. Apoteoza creaţiei va fi  un cer nou şi un pământ nou pe care va triumfa neprihănirea. Atunci, cei care au ascultat de Satan vor regreta  şi vor suferi o întreagă veşnicie.

Isus a răbdat să fie biciuit şi răstignit. Dar cei care doresc să-L cunoască pe Dumnezeu trebuie să privească  dincolo de mormânt, la învierea şi înălţarea la cer ale lui Isus. Spre deosebire de această categorie de oameni,  duşmanii lui Isus care au pus la cale uciderea Lui, au contribuit astfel la distrugerea poporului şi a templului lor,  pierzându-şi sufletele. Spiritul critic a încercat să-L înţeleagă pe Dumnezeu numai prin intermediul raţiunii, care  nu oferă însă calea împăcării cu Creatorul nostru. Dumnezeu nu poate fi înţeles pe cale intelectuală, ci numai  dăruindu-I în întregime inima noastră.

Un om din Jamaica a întrebat dacă americanii care exploatează ţara lui nu sunt tot atât de satanici ca Marx.  Răspunsul este negativ. Americanii sunt păcătoşi ca toţi oamenii. În America există un mic grup de oameni care  se închină Diavolului. Dar naţiunea americană ca atare nu se închină Diavolului.

„Nauka I Relighia”, principala revistă de ateism din Moscova, publică un lung articol scris de doi filozofi, Belov şi  Shilkin. Aceştia afirmă că:  “Temperamentul lui Wurmbrand ar putea fi invidiat de cei mai mari jucători de fotbal. Strigătul sau este  sălbatic. Acest luptător cheamă oamenii la o cruciadă împotriva socialismului pe care îl consideră o   “operă”a Satanei. El a fost închis în România pentru că a împărţit literatură religioasă instigatoare la  revoltă împotriva guvernului.“ [2] Cu privire la acest articol trebuie făcute două observaţii. În primul rând, sunt considerat “un pastor diabolic”  pentru că am scris cartea „A fost Karl Marx un satanist?”, deşi autorii articolului nu sunt în stare să aducă nici  măcar un singur argument prin care să respingă întreaga documentaţie care susţine existenţa legăturilor lui Marx  cu secta satanistă. În al doilea rând, în articolul respectiv sunt felicitaţi liderii creştini, chiar şi cei anticomunişti,  care s-au situate pe o poziţie potrivnică atitudinii mele. Ei pot fi adversari ai comunismului dar atâta vreme cât se  opun lui Wurmbrand, principalul inamic al comunismului, capătă “binecuvântarea” Moscovei.

Am primit o scrisoare deosebită de la un nigerian care fusese lider sindical marxist timp de douăzeci de ani.  Cartea mea l-a ajutat să-şi dea seama că Satan îl dusese pe calea pierzării. De altfel, acest om a devenit  creştin.

Capitolul X  MARX SAU CRISTOS?

Un mesaj adresat marxiştilor…

Dacă ar fi să mă adresez unui simplu adept al marxismului, i-aş spune cam aşa:  Astăzi mulţi marxişti nu mai sunt însufleţiţi de spiritul care i-a posedat pe Hess, Marx sau Engels. Ei iubesc cu  adevărat omenirea fiind încredinţaţi că luptă pentru binele universal, fără a dori să devină nişte instrumente ale  Satanei.  Din nenorocire, în cazul marxismului, satanismul se ascunde sub o filozofie materialistă care îi împiedică pe adepţii  doctrinei să vadă realitatea spirituală; căci existenţa nu se limitează la materie. Există şi o realitate a spiritului, a  adevărului, a frumosului şi a idealurilor.  De asemenea, există o lume a duhurilor rele a căror căpetenie este Satan. El a căzut din cer datorită mândriei  sale, trăgând după sine în cădere o întreagă oştire de îngeri. Apoi i-a ispitit pe strămoşii omului.

De atunci, perfidia sa s-a perpetuat şi s-a înmulţit prin fiecare tertip până în ziua de astăzi, când asistăm la  distrugerea minunatei creaţii a lui Dumnezeu prin războaie mondiale, sângeroase revoluţii şi contrarevoluţii,  dictaturi, asuprire, rasism de diferite feluri, false religii, agnosticism şi ateism, crime şi afaceri murdare,  infidelitate în dragoste şi în prietenie, destrămarea căsniciilor, răzvrătirea copiilor.  Omenirea nu mai are viziunea lui Dumnezeu. Dar ce anume a luat locul acestei viziuni? Ceva mai bun?  Prin natura lui, omul trebuie şi vrea să fie religios. Dacă nu va avea o religie care să-l înveţe să se teamă de  Dumnezeu, va avea religia lui Satan şi îi va persecuta pe toţi cei care nu se închină “dumnezeului” său.

Chiar dacă presupunem că numai câţiva dintre conducătorii comunişti au fost în mod conştient satanişti, există  însă o categorie întreagă de oameni care sunt satanişti fără să ştie că există o astfel de religie. Dacă un om  urăşte noţiunea de Dumnezeu şi numele lui Cristos, dacă trăieşte ca şi cum ar fi alcătuit numai din materie, dacă  neagă principiile religioase şi morale, atunci el nu este altceva decât un satanist care face parte din aceeaşi  categorie cu cei care aprofundează ocultismul.

În Frankfurt (Germania Occidentală), în ziua de duminică, la serviciile divine al Bisericii iau parte mai puţini oameni  decât la şedinţele de spiritism unde se pretinde că sunt chemate duhurile morţilor. Se cunoaşte, de pildă,  existenţa bisericilor sataniste din München şi Düsseldorf [1]. Multe altele se află în Franţa, Anglia, S.U.A., şi în  alte ţări.

În Marea Britanie există 35.000 de persoane care practică vrăjitoria. În universităţi americane şi chiar în licee se  predau cursuri de iniţiere în vrăjitorie, astrologie, magie, farmece şi ESP (percepţie extra-senzorială). În Franţa,  în fiecare an au loc 40.000 de liturghii satanice.

Oamenii Îl pot uita pe Dumnezeu, dar Dumnezeu nu-i uită niciodată pe cei creaţi de El. El L-a trimis în lume pe  singurul Său Fiu, Isus Cristos, pentru a mântui omenirea. Dragostea şi mila s-au întrupat pe pământ într-un  sărman copil evreu, tâmplarul umil de mai târziu şi apoi învăţătorul neprihănirii.

Omul doborât, păcătosul pierdut nu se poate mântui singur, după cum nici cel care se îneacă nu poate ieşi din  apă prin propriile sale puteri. De aceea, Isus, pe deplin înţelegător faţă de slăbiciunile şi neputinţele noastre, a  luat asupra Sa toate păcatele noastre, inclusiv pe cele ale lui Marx şi ale discipolilor săi, şi a fost pedepsit în  locul nostru. El a ispăşit vinovăţia noastră murind pe crucea de pe Golgota după ce a îndurat cele mai cumplite  umilinţe şi chinuri.

Acum avem Cuvântul Lui care ne spune că oricine crede în El este iertat şi va trăi veşnic  împreună cu El în paradis. Chiar şi marxiştii notorii pot fi mântuiţi. Este semnificativ faptul  că doi scriitori sovietici (foşti comunişti) laureaţi ai premiului Nobel, Boris Pasternak şi  Alexandr Soljeniţîn, după ce au descris atrocitatea crimelor la care conduce inevitabil  marxismul satanic, şi-au mărturisit credinţa în Isus Cristos. Svetlana Alliluyeva, fiica lui  Stalin, ferocele dictator, autorul celor mai multe asasinate în masă, a devenit şi ea   creştină.  Să ne aducem aminte că idealul lui Marx a fost de a duce cu el în abisul infernului întreaga   omenire. Să nu-l urmăm pe Marx pe calea pierzaniei, ci să-L urmăm pe Cristos care ne   conduce spre piscurile de lumină, înţelepciune şi dragoste, către un cer de o glorie de  nedescris.

Marea prăpastie

Evident, este imposibil să-L comparăm pe Isus cu Marx. Împărăţia lui Isus nu are nimic în comun cu lumea lui  Marx. Marx a fost un om şi, probabil, un adorator al Diavolului. Isus este Dumnezeu şi S-a coborât la nivelul  omului pentru a salva omenirea. Marx a susţinut ideea unui paradis omenesc. Când sovieticii au încercat să pună  în practică teoria lui Marx, rezultatul a fost un infern.

Împărăţia lui Isus nu face parte din lumea aceasta. Este o împărăţie a dragostei, a neprihănirii şi a adevărului.  Cristos îi cheamă la El pe toţi oamenii, chiar şi pe marxişti şi pe satanişti: “Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi  împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă” (Matei 11:28).

Toţi cei ce cred în El vor avea viaţă veşnică în paradisul Său ceresc. Nu există nici o tangenţă între creştinism şi  marxism, după cum Dumnezeu nu are nimic în comun cu Diavolul. Isus a venit ca să nimicească lucrările Diavolului  (1 Ioan 3:8). Creştinii care Îl urmează se străduiesc să nimicească marxismul fără a-i urî însă pe marxişti ca  semeni ai lor, pe care încearcă să-i câştige de partea lui Cristos.

Unii marxişti pretind că ar fi creştini. Aceştia ori încearcă să-i mintă pe ceilalţi, ori se mint pe ei înşişi. Nu poţi fi  marxist creştin, după cum nu poţi fi creştin satanist.  De-a lungul anilor, esenţa satanică a marxismului a rămas neschimbată. Filozoful marxist Ernst Bloch scrie, în  cartea sa „Ateismul în lumea creştină”:  “Ispitirea de către şarpe a celei dintâi perechi omeneşti deschide calea mântuirii pentru omenire. Astfel,  omul izbuteşte să devină dumnezeu; aceasta este calea revoltei. Prin uneltirile clerului şi ale bogătaşilor,  acest adevăr a fost ţinut până acum sub obroc. Păcatul originar constă în faptul că omul nu doreşte să fie  la fel ca Dumnezeu. Omul trebuie să cucerească puterea. Conform teologiei revoluţionare, omul trebuie să  cucerească puterea deţinută de Dumnezeu, înfăţişarea lumii trebuie schimbată după chipul omului. Nu  trebuie să existe nici o urmă de cer. Credinţa în existenţa lui Dumnezeu ca persoană reprezintă căderea în  păcat. Această deficienţă trebuie remediată.” Între creştinism şi comunism se cască o prăpastie peste care nu se poate trece decât într-un singur sens:  marxiştii trebuie să se lepede de maestrul lor posedat de Diavolul, să se pocăiască de păcatele lor, şi să-L  urmeze pe Isus Cristos.

Problemele sociale şi politice care îi preocupă pe marxişti vor trebui rezolvate în afara acestei teorii. Pentru Marx,  socialismul nu a fost decât un pretext. Scopul său diabolic a fost de a distruge omenirea pentru totdeauna.  Cristos, dimpotrivă, doreşte mântuirea noastră eternă.

În confruntarea dintre creştinism şi comunism, credincioşii “nu au de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci  împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor  răutăţii care sunt în locurile cereşti“ (Efeseni 6:12).

Fiecare dintre noi are de ales nu numai între categoriile morale ale binelui şi răului, ci şi între Dumnezeu şi Satan.  Marx credea în Dumnezeu şi îl ura. Chiar şi la bătrâneţe, el continua să se închine Diavolului.  Marxistul bine intenţionat şi simplul simpatizant al marxismului nu trebuie să se lase amăgiţi de rătăcirile  “filozofice” ale lui Marx. Lepădaţi-vă de burghezul Marx, fiu al întunericului, şi de Engels, proprietarul unei fabrici,  deci – conform teoriei marxiste – un exploatator. Apropiaţi-vă de Lumina Lumii şi de cel mai mare binefăcător al  omenirii, Isus, muncitorul tâmplar, Mântuitorul şi Domnul tuturor.

“Proletari din toate ţările, iertaţi-mă”

După ce că a provocat atâtea nenorociri şi a adus atâta rău pe lume, morbul satanismului marxist a reuşit să  pătrundă până la nivelele superioare ale bisericii. Trist dar adevărat!  Mă voi mărgini la un singur exemplu: Papa Ioan Paul I l-a elogiat pe universitarul italian Giuseppe Carducci,  dându-l drept exemplu de profesor pentru tineret [2]. Cine este acest om recomandat de către Papa însuşi?  Renumele lui Carducci se leagă de Imnul săa închinat lui Satan, care începe cu următoarele cuvinte: “Versul meu  de foc este pentru tine, Satano. Te invoc pe tine, Satano, rege al sărbătorii.” Imnul se încheie astfel: “Fumul de  tămâie împreună cu jurămintele trebuie să se înalţe, în sfinţenie, spre tine, Satano. Tu l-ai înfrânt pe Iehova,  dumnezeul preoţilor” [3].  Putem să admitem că acest papă nu a cunoscut foarte bine persoana pe care o recomanda ca profesor – model,  dar este greşit ca un episcop să pledeze în favoarea cuiva în necunoştinţă de cauză.

În anul 1949, un general sovietic i-a spus preotului catolic Werenfried van Straaten: “Noi suntem elita Satanei,  dar voi sunteţi elita lui Dumnezeu?” Nu trebuie să trecem sub tăcere aceste aspecte. Am văzut ce sunt în stare  să facă cei care se închină Satanei. Fie ca hotărârea lor de a se dărui cauzei răului să reprezinte pentru noi un  îndemn de a ne comporta ca aleşi ai lui Dumnezeu!

În timpul tulburărilor sociale care au avut loc în Polonia în anul 1982 pe pereţii clădirilor fuseseră scrise lozinci  parodice de genul:    “Marx a spus: Proletari din toate ţările, iertaţi-mă!” În locul cunoscutei formule: “Proletari din toate ţările,  uniţi-vă!” M-am înfiorat când am citit aceste cuvinte. Se spune că Engels s-ar fi căit amar înainte de a muri. Nu există nici  o mărturie că Marx ar fi avut vreo remuşcare. În anul 1983, multă lume a comemorat centenarul morţii sale. Va fi  putut şi el să comemoreze, în iad, acest centenar?  Când lucram la această carte m-am gândit nopţi întregi la ceea ce probabil că îndură Marx la vederea râurilor de  lacrimi şi sânge care au curs din cauza lui.

Isus a vorbit despre un om bogat care, aflându-se în focul veşnic, şi-a exprimat rugămintea ca fraţii săi de pe  pământ să fie avertizaţi pentru a nu ajunge şi ei în acelaşi loc de chin.  Doreşte oare şi Marx ca adepţii marxismului să fie avertizaţi că îşi vor pierde sufletul dacă vor păşi pe urmele  sale?

Are dreptate poporul polonez atunci când consideră că Marx ar trebui să-şi ceară iertare? Strigă Marx  într-adevăr din mijlocul flăcărilor (ceea ce n-ar fi deloc exclus): “Trimite pe cineva în casa mea, căci sunt mulţi  tovarăşi de-ai mei acolo, sale adeverească toate aceste lucruri ca să nu vină şi ei în acest loc de chin” (cf. Luca  16:27-28).

Idealul comunist a fost discreditat când comuniştii sovietici l-au renegat pe Stalin, pe care poporul îl idolatrizase.  Nu putem face decât speculaţii în legătură cu motivul care a determinat această bruscă schimbare de optică  politică, de vreme ce hotărârea de a “exclude” din incinta mausoleului corpul neînsufleţit al lui Stalin, era în  defavoarea cauzei comuniste. Şi comuniştii chinezi au compromis infailibilitatea sistemului comunist atunci când  l-au renegat pe Mao şi au condamnat-o la închisoare pe soţia acestuia.  Probabil că, în adâncul sufletului lor, comuniştii sovietici şi chinezi şi-au dat seama care au fost adevăratele  intenţii ale foştilor lor conducători cărora le-a părut rău prea târziu de tot ce au făcut şi i-au învăţat şi pe alţii  să facă.

În ceea ce mă priveşte, eu îi iubesc pe toţi oamenii, chiar şi pe marxişti şi satanişti. Dacă astăzi Marx, Engels şi  Moses Hess ar fi în viaţă, dorinţa mea cea mai fierbinte ar fi de a-i aduce la Cristos, singurul care poate vindeca  suferinţa umană şi care îl poate izbăvi pe om de sub puterea păcatului.

Aceeaşi dorinţă o am şi faţă de dumneata, cititorule. După ce ai luat cunoştinţă de grozăviile descrise în această  carte, te îndemn, până nu e prea târziu, să cumpăneşti bine cui anume i-ai fost credincios până acum.  Părăseşte-l pe Satan şi pe toţi cei care îl slujesc într-un fel sau altul. Istoria demonstrează că el i-a înşelat  întotdeauna pe toţi cei care au ascultat de el. De aceea, alege viaţa, dragostea, speranţa şi cerul.  Marxişti şi proletari din toate ţările, uniţi-vă în jurul lui Isus Cristos!

POT FI COMUNIŞTII CREŞTINI?

Teologia marxistă “creştină”

Preotul catolic Ernesto Cardenal este comunist – după cum a declarat – şi face parte din guvernul comunist din  Nicaragua. Totodată el este unul din principalii exponenţi ai aşa-zisei teologii a eliberării – curent care încearcă  să combine tezele comunismului cu elemente din creştinism şi care se manifestă atât în cadrul catolicismului cât  şi al protestantismului.

Iată câteva citate edificatoare din cartea lui Cardenal, intitulată „Ora zero”:   “Comunismul desăvârşit este Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ. Pentru mine, cele două noţiuni au  aceeaşi semnificaţie… Datorită Evangheliei, am ajuns revoluţionar; nu datorită lui Karl Marx, ci datorită lui   Cristos. Evanghelia m-a făcut să devin marxist… Am vocaţie de preot şi de profet…

Castro mi-a spus că aceleaşi calităţi sunt necesare pentru a fi un bun revoluţionar sau un bun preot.   Să nu uităm că cei dintâi creştini au fost şi cei mai buni, adică creştini revoluţionari şi subversivi…

Marxismul este produsul creştinismului; fără creştinism, marxismul nu ar fi existat; iar fără profeţii  Vechiului Testament, Marx ar fi fost de neconceput. Omul nou de care vorbeşte Evanghelia poate fi creat  prin schimbarea modului de producţie…

Mexicanul iezuit Jose Miranda, în cartea sa Marx şi Biblia, susţine că poruncile Decalogului sunt de esenţă  marxistă, inclusiv prima dintre ele, conform căreia trebuie să-L iubeşti pe Dumnezeu. Pentru el, a-L iubi pe  Iehova mai presus de orice, înseamnă a iubi dreptatea… Dacă biserica a afirmat vreodată altceva,  afirmaţia respectivă reprezintă o monstruozitate.

Eu cred că şi comuniştii fac parte din biserică şi că adevărata biserică îi include pe mulţi oameni care nu se consideră neapărat creştini, ba chiar şi pe cei care sunt atei. Mulţi dintre aceştia aparţin bisericii mai  mult decât anumite persoane din Curia Romei.

De la împăratul Constantin încoace, biserica a fost în permanenţă concubina statului. Dacă marxiştii ar citi  scrierile creştine iar creştinii, la rândul lor, lucrările marxiste, opoziţia dintre creştinism şi socialism s-ar  anula. Eu cred că preoţii proveniţi din clasa muncitoare şi revoluţionarii – cea mai progresivă parte a  bisericii – sunt inspiraţi direct de Duhul Sfânt.

Pentru mine, Dumnezeul Bibliei este şi Dumnezeul marxism-leninismului… Apostolul Ioan spune: “Nimeni nu  L-a văzut pe Dumnezeu”. Afirmaţia lui seamănă foarte mult cu ceea ce susţin ateii marxişti.” Alt scriitor citează aceste afirmaţii ale lui Cardenal:  “Mai presus de toate, sunt un revoluţionar şi, în consecinţă, lupt pentru edificarea unui stat socialist care   trece deocamdată printr-o perioadă de dictatură a proletariatului, în cursul căreia nu ne putem permite  să ne arătăm slabi în faţa duşmanilor patriei noastre, nici măcar atunci când unul dintre voi este nevoit să   ucidă în numele acestei cauze.” [1] Este de la sine înţeles că un om care gândeşte în felul acesta, nu se sfieşte câtuşi de puţin să elogieze regimul  politic din Cuba…

Teologia eliberării nu este un fenomen izolat, ci rezultatul unei tendinţe generale de conciliere a marxismului cu  creştinismul, care se manifestă prin diversele forme ale compromisului politic, artistic, economic etc.

Doi evrei, Bernstein şi Schwartz, sunt autorii spectacolului de revistă intitulat Mesa, care a avut loc la  inaugurarea Centrului de Artă Teatrală John Kennedy din Washington, în 1971. În cadrul spectacolului, în timp ce  se cântă Kyrie Eleison, Gloria şi Credo, un grup de cântăreţi şi de dansatori îşi strigă îndoielile:

   Dumnezeu ne-a făcut stăpâni;

   Dumnezeu ne-a dat crucea.

   Pe care noi am transformat-o într-o sabie

   Pentru a răspândi Cuvântul Domnului.

   Ne folosim de poruncile Lui sfinte

   Pentru a face ceea ce ne place.

   Dăruieşte-ne pacea ca să nu distrugem neîncetat.

   Dăruieşte-ne ceva sau o să ne luăm singuri.

   Ne-am săturat de tăcerea Ta cerească

   Şi vom trece la acţiuni violente.

“Creştinii” milionari care se aflau în sală au aplaudat. Soţiile lor, gătite cu bijuterii şi blănuri, purtând fuste cu  şliţul lung sau rochii cu corsajul decoltat, au aplaudat şi ele.  Pot să-i înţeleg pe oamenii de genul preotului Cardenal. Există o umbră de adevăr în sentimentul său de  solidaritate cu comuniştii, care – în viziunea lui – luptă pentru cauza celor săraci; această categorie de oameni sărmani, nevoiaşi şi năpăstuiţi a fost întotdeauna aproape de inima creştinilor.

În Biblie, Iov este considerat om neprihănit. El le împărtăşeşte îndoielnicilor săi prieteni felul în care îşi orânduise  viaţa:  “Căci scăpam pe sărmanul care cerea ajutor şi pe orfanul lipsit de sprijin… Celor nenorociţi le eram tată şi  cercetam pricina celui necunoscut. Rupeam falca celui nedrept şi-î smulgeam prada din dinţi” (Iov 29:12,16-17).

Aceste cuvinte ar putea fi rostite de către orice revoluţionar. Iov continuă:  “Nu plângeam eu pe cel amărât? Nu avea inima mea milă de cel lipsit?” (Iov 30:25). “De aş fi nesocotit dreptul  slugii sau slujnicei mele, când se certau cu mine, ce aş putea să fac când Se ridică Dumnezeu?” (Iov 31:13,14).  Adevăraţii credincioşi au avut întotdeauna aceste sentimente.

Afirmaţia lui Cardenal, potrivit căreia biserica ar fi fost tot timpul concubina statului, este nefondată. De pildă,  desfăşurarea războiului de secesiune din S.U.A., care a dus la abolirea sclaviei, a fost influenţată de romanul  „Coliba unchiului Tom”, scris de creştina Harriet Beecher Stowe. Referindu-se la cartea sa, aceasta a declarat:  “Domnul a scris-o.”

În timp ce se împărtăşea, ea a avut o viziune în care un bătrân sclav negru era bătut la sânge de un tâlhar alb.  Astfel a luat naştere povestea biciuirii unchiului Tom. Cartea a dinamitat fundamentele ideologice ale sclaviei.

Charles Spurgeon, cel mai mare predicator baptist din secolul trecut a militat, de asemenea, pentru abolirea  sclaviei. El a scris: “Dacă sclavia nu este nedreaptă, atunci nimic nu e nedrept pe lume.” Wilberforce, creştin şi  om de afaceri, a contribuit la abolirea sclaviei în Imperiul Britanic cu mult timp înaintea războiului civil din  America. Lincoln – alt creştin – a promulgat Proclamaţia de Emancipare eliberându-i astfel pe sclavii din S.U.A.

Teologia eliberării, care ignoră aceste fapte, este intens susţinută şi propagată în ţările din Lumea a treia.  Teoreticienii ei se pot declara creştini numai din pricina haosului ideologic existent în biserică la ora actuală.

Conform hotărârii Sfântului Oficiu al Bisericii Romano-Catolice din data de 28 iulie 1949, trebuie excomunicate  următoarele categorii de catolici:

   “Cei care fac parte din Partidul Comunist;

   Cei care, într-o formă sau alta, fac propagandă comunistă;

   Cei care votează Partidul Comunist şi candidaţii acestuia;

   Cei care scriu în presa comunistă, o citesc şi o răspândesc;

   Cei care sunt membri ai vreunei organizaţii comuniste;

   Cei care aderă, la materialismul şi anticreştinismul ateismului comunist.

   Cei care apără şi propagă acest ateism.

Această pedeapsă se aplică şi partidelor de orientare comunistă.” Mulţi dintre “teologii” marxişti fac parte doar formal din Biserica Catolică, exercitând însă o mare influenţă în  rândurile credincioşilor. Şi în bisericile ortodoxe se manifestă încercări de a capta în folosul comunismului energiile  spirituale pe care religia le descătuşează.

Teologii eliberării susţin posibilitatea realizării unui paradis pământesc. Acest paradis este comunismul, căruia i se  opune capitalismul.

În acest context, Biserica nu mai aşteaptă sosirea lui Isus Cristos pe norii cerului. Triumful comunismului  echivalează cu venirea Mântuitorului. Iată de ce în România, Cehoslovacia şi alte ţări din spatele Cortinei de Fier,  guvernele comuniste care Îl urăsc pe Dumnezeu îi plătesc totuşi pe preoţi.  Trebuie să precizăm însă că atât în biserica ortodoxă cât şi în cea catolică există episcopi care temându-se să  nu fie absorbiţi de îngrijorările pământeşti, se străduiesc să ducă o viaţă duhovnicească. Nu toţi s-au închinat lui  Baal.

În ceea ce-i priveşte pe protestanţi, în şedinţa plenară din 26 februarie 1966 a Comitetului responsabil de  activitatea religioasă din U.S.A., consilierul general Richard Arens a declarat:   „Am găsit până acum în conducerea Consiliului Naţional al Bisericilor peste 100 de persoane care fie că au  desfăşurat o activitate comunistă, fie că au adus diverse servicii comunismului. Numărul total al celor din   conducerea bisericilor, care sunt afiliaţi mişcării comuniste, depăşeşte ordinul miilor.” Iar Consiliul Mondial al Bisericilor finanţează de ani de zile gherilele comuniste din Africa.  Catolicul Gustavo Gutierrez scria în Teologia Eliberării: “Biserica trebuie să se situeze în mod clar de partea  revoluţiei.” Teologul lutheran Dorothee Solie, fondatorul asociaţiei Creştinii pentru socialism, a scris: “Ne aflăm la  începutul unui nou capitol de istorie creştină, care nu va putea face abstracţie de Karl Marx.”

Aceasta este situaţia de necontestat – descrisă cu sinceritate – în care se află biserica universală.  Nu am dat atenţie la avertismentul Domnului de a ne păzi de lupii îmbrăcaţi în blană de oaie. Aceştia ne  ademenesc vorbindu-ne despre binele omenirii, iar mulţi dintre noi se lasă amăgiţi, uitând că cel mai rău dintre  oameni poate vorbi despre cele mai frumoase lucruri.

În anul 1907, Convenţia socialiştilor germani a fost deschisă cu intonarea imnului lui Luther: “Cetate tare-i  Dumnezeu”, în care cuvântul “Dumnezeu” a fost înlocuit cu sintagma “Liga societăţii”. În cadrul anumitor grupări  revoluţionare se practică botezul. O astfel de grupare a propus un alt fel de serviciu de împărtăşanie, în timpul  căruia pastorul să rostească: “Acesta este trupul pâinii pe care cei bogaţi o datorează celor săraci.” Grupările  revoluţionare vorbeau despre “sfânta biserică comunistă”, “biserica egalitarismului în afara căreia nu există  mântuire”. Prelucrarea rugăciunii “Tatăl nostru” sună astfel: “Nici un fel de stăpânire şi nici un fel de slugi – Amin.  Puterea banului şi a proprietăţii vor fi abolite.” (vezi James Billington, Focul din mintea oamenilor, Basic Books,  1985).

Diavolul poate lua înfăţişarea unui înger de lumină. După venirea la putere a comuniştilor, au urmat masacre fără  precedent care depăşesc în proporţii chiar holocaustul lui Hitler.  Preoţii care au trecut de partea comuniştilor au devenit şi ei victimele acestora. În cazul în care comunismul va  cuceri ţările Lumii a treia, promotorii teologiei eliberării vor fi aruncaţi în închisoare împreună cu cei care s-au  opus acestei ideologii.

Comunismul desăvârşit: Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ?

Cardenal afirmă: “Pentru mine, comunismul şi Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ înseamnă acelaşi lucru.”  Înţelesul cuvântului “comunism”, neraportat la nici un context, este destul de vag. Termenul este folosit pentru  a defini acel sistem economic în care fiecare membru al societăţii va lucra în funcţie de capacitatea sa şi va fi  retribuit conform necesităţilor sale. Nu va mai exista nici un fel de stat iar lumea nu va mai fi împărţită în diferite  ţări şi clase sociale, datorită formei de proprietate colective asupra mijloacelor de producţie.

Presupunând că acest ideal s-ar putea materializa – unde Se situeză Dumnezeu în raport cu această societate?  De ce este considerată ea ca echivalent al Împărăţiei lui Dumnezeu? Cum ar putea trăi în Împărăţia lui Dumnezeu  un popor de atei sau chiar de oameni care Îl urăsc şi Îl batjocoresc pe Dumnezeu?

Scriptura spune că atunci când Împărăţia va fi a Domnului “toate marginile pământului îşi vor aduce aminte şi se  vor întoarce la Domnul: toate familiile Neamurilor se vor închina înaintea Ta” (Palmul 22:27).  Statul nu îşi va înceta existenţa în societatea din Împărăţia lui Dumnezeu. Poporul sfinţilor Celui Preaînalt va  stăpâni peste această Împărăţie (Daniel 7:27).

Împărăţia lui Dumnezeu nu este creaţia vreunui partid politic, ci a lui Isus, Fiul omului (Matei 16:28).  Evident, nu va mai exista nici una dintre actualele plăgi sociale precum războiul, foametea, epidemiile, poluarea,  nedreptatea, exploatarea, rasismul etc. Împărăţia lui Dumnezeu înseamnă neprihănire, pace, dragoste, bucurie şi  respectarea dreptului de proprietate al fiecăruia asupra casei şi grădinii sale (Ioan 14:2).

Dacă pretinde că e proroc, părintele Cardenal ar trebui să ştie ceea ce a prorocit cu mult înainte profetul Mica:  “În vremurile de pe urmă, fiecare va locui sub viţa lui şi sub smochinul lui” (Mica 4:1,4). Profetul Isaia întăreşte  această idee: “Nu vor zidi case pentru ca altul să locuiască în ele. Nu vor sădi vii pentru ca altul să le mănânce  rodul” (Isaia 65:22). Astfel, Scriptura se pronunţă în favoarea proprietăţii private.

Cum ar arăta în realitate desăvârşita societate comunistă? Perfecţiunea – aşa cum ne-a fost dat să o  experimentăm – reprezintă atingerea celui mai înalt nivel al artei.  Comunismul desăvârşit – descris ca o eliberare economică, ca o întronare a libertăţii, a păcii şi a justiţiei – s-ar  putea realiza numai prin aplicarea unei politici adecvate schimbării în bine a societăţii.

Dar politica dusă de comunişti până acum s-a soldat cu întemniţarea, torturarea şi terorizarea a sute de milioane  de oameni într-o perioadă de cel mult şaptezeci de ani. Cum ar fi posibil ca folosindu-se astfel de metode să se  ajungă la o societate a dreptăţii, a toleranţei şi a dragostei?

Comunismul creştin nu poate fi acceptat nici măcar ca utopie! Teologia revoluţiei este de o evidentă  absurditate, reprezentând o contradicţie în termeni.  “Căci ce legătură este între neprihănire şi fărădelege? Sau cum poate sta împreună lumina cu întunericul? Ce  înţelegere poate fi între Cristos şi Belial? Sau ce legătură are cel credincios cu cel necredincios?” (2 Corinteni  6:14-15).  “Nu puteţi sluji şi lui Dumnezeu şi lui Mamona“ a spus Isus. Alege astăzi cui vrei să-i slujeşti.

NOTE BIBLIOGRAFICE

Abrevierile folosite în aceste note includ:

– Marx, Karl şi Engels, Friedrich, Ediţie completă critic-istorică – opere, scrieri, scrisori – pentru Institutul

Marx-Engels din Moscova, publicat de David Rjazanov (Frankfurt pe Main: Marx-Engels archiv, 1927) menţionată  sub numele MEGA.

– Marx, Karl şi Engels, Friedrich, Opere – Berlin: Dietz Verlag, 1974 menţionată sub numele MEW. Numărul  volumului este în cifre romane, numărul paginii este în cifre arabe.

– Marx, Karl şi Engels, Friedrich, Opere culese (New York: International Publishers 1974) menţionată sub  numele CW.

Capitolul I

1. Karl Marx und Friedrich Engels, “Zur Kritik der Hegelschen Rechtsphilosophie” (Critique of the Hegelian  Philosopby of Law), Introduction I, i (l), MEGA, pp. 607, 608.

2. Rev. Paul Oestreicher, Sermons from Great St. Mary’s (London: Fontana, 1968), pp. 278-280.

3. Karl Marx, “Die Vereinigung der Gläubigen mit Christo” (The Union of the Faitbful with Christ), “Werke”  (Works) (MEW), Suplement, I, p. 600.

4. Karl Marx, „Betrachtung eines Junglings bei der Wahl eines Berufes” (Coasiderations of a Young Man on  Choosing His Career), in ibid., p. 594. Vezi şi Payne, Robert, Marx (New York: Simon & Schuster, 1968), p. 34.

5. Karl Marx, „Archiv für die Geschichte des Sozialismus und der Arbeiterbewegung” (Archives for the History  of Socialism and the Workers’ Movement), MEGA, I, i (2), pp. 182, 183.

6. Karl Marx, “Des Verzweiflenden Gebet” (Invocation of One in Despair), ibid, p. 30.

7. Ibid., pp. 30, 31.

8. Quoted in “Deutsche Tagespost”, West Germany, December 31, 1982.

9. Bakunin, Works, Vol. III (Berlin, 1924), p. 306.

10. Karl Marx, “Spielmann” (The Player), op, cit, Deutsche Tagespost, pp. 57, 58.

11. Karl Marx, Oulanemn, Act 1, Scene 1, in ibid., p. 60.

12. Ibid., Act 1, Scene 2, p. 63.

13. Ibid., Act 1, Scene 3, p. 68.

14. Karl Marx, Louis Bonaparte (The 18th Brumaire), MEW, VIII, p. 119.

15. MEW, I, p. 344; I, p. 380; XXVII, p. 190; VI, p. 234.

16. Quoted in B. Brecht, Works, Vol. I (Frankfurt, 1979), p. 651.

17. Op. cit., Marx, Oulanem,

18. Ibid.

19. MEW, XXX, p. 359.

20. Paul Goma, Piteshti.

Capitolul II

1. Karl Marx, Letter of November 10, 1837 to his father, MEW XXX, p. 218.

2. Ibid., Heinrich Marx, Letter of February 10, 1838 to Karl Marx, p. 229.

3. Ibid., Heinrich Marx, Letter of March 2, 1837 to Karl Marx, p. 203.

4. Ibid., Karl Marx, Hegel, pp. 41, 42.

5. Quoted in Deutsche Tagespost, West Germany, December 31, 1982.

6. Op. cit., MEW, XXX, Karl Marx, „Das Bleiche Mädchen” (The Pale Maiden), pp. 55-57.

7. Müllern-Schönhausen, The Solution of the Riddle, Adolf Hitler.

8. Op. cit, MEW, III, Karl Marx, “Ueber die Differenz der Demokritischen und Epikureischen Naturphilosophie  Vorrede” (The Difference Between Democritus´ and Epicurus´ Philosophy of Nature, Foreword), p. 10.

9. Jenny von Westphalen, “Mohr und General, Erinnerungen an Marx und Engels” (The Moor and the General,  Remembrances about Marx and Engels) (Berlin: Dietz-Verlag, 1964), pp. 273, 274.

10. Op. cit., Payne, p. 317.

11. Ibid.

12. Karl Marx, Die Rheinische Zeitung (Rhine Newspaper), “Der Komunismus und die Ausburger Allgemeine  Zeitung” (Communism and the Augsburger Allgemeine Newspaper), MEGA, I, i (1), p. 263.

13. Moses Hess, Letter of September 2, 1841 to Berthold Auerbach, MEGA, I, i, (2), p. 261.

14. Ibid., Georg Jung, Letter of October 18, 1841 to Arnold Rüge, pp. 261, 262.

15. Karl Marx, “Zur Kritik der Hegeischen Rechtsphilosophie Einleitung” (Critique of the Hegelian Philosophy of  Law), Introduction, MEGA, I, i (1), p. 614.

16. MEW, I, p. 372.

17. Ibid., p. 386.

18. Hans Enzensberger, “Gespräche mit Marx und Engels” (Conversations with Marx and Engels)  (Frankfurt-am-Main: Insel Verlag, 1973), p. 17.

19. James Hastings, Encyclopaedia of Religion and Ethics, Vol. XI (New York: Charles Scribner’s Sons, 1921),  p. 756.

20. Mikhail Bakunin, God and the State (New York: Dover Publications, 1970), p. 112.

21. Roman Gul, Dzerjinskii, published by the author in Russian (Paris, 1936), p. 81.

22. Op. cit., Enzensberger, p. 407.

23. Pierre-Joseph Proudhon, “Philosophie de la Mis?re” (The Philosophy of Misery) (Paris: Union Generale  d´Editions, 1964), pp. 199, 200.

24. Ibid., pp. 200, 201.

25. Paul Garns, History of the Devil (East Brunswick, N.J.: Bell Publishing Co.), p. 435.

26. Heinrich Heine, Works, Vol. I, p. LXIV.

27. Charles Boyer, The Philosophy of Communism (10: The Political Atheism of Communism by Ingino Giordani)  (New York: Fordham University Press, 1952), p. 134.

28. Op. cit., Marx, Spielmann, pp. 57, 58.

29. Jerry Rubin, Do It (New York: Simon & Schuster, 1970), p. 249.

30. Karl Marx, “Menschenstolz” (Human Pride), MEGA, I, i (2), p. 50.

31. Ibid., Karl Marx, Letter of November 10, 1837 to bis father, p. 219.

32. Ibid., Georg Jung, Letter of October 18, 1841 to Arnold Rüge, pp. 261, 262.

33. Arnold Künzli, “Karl Marx, Eine Psychographie” (Karl Marx, a Psychogram) Zürich: Europa Verlag, 1966).

34. David Rjazanov, Karl Marx: Man, Thinker and Revolutionist (“Karl Marx als Denker, Mensch und  Revolutionär”) (New York: International Publishers, 1927).

35. Rolv Heuer, “Genie und Reichtum” (Genius and Ricbes) (Vienna: Berteismann Sachbuchverlag, 1971), pp.

167, 168.

36. Karl Marx, Letter of February 27, 1852 to Friedrich Engels, MEW, XXVIII, p. 30.

37. Ibid., Friedrich Engels, Letter of March 2, 1852 to Karl Marx, p. 33.

38. Ibid., Karl Marx, Letter of March 8, 1855 to Friedrich Engels, p. 438.

39. Karl Marx, Letter of December 2, 1863 to Friedrich Engels, MEW, XXX, p. 376.

Capitolul III

1. Franz Mehring, ”Karl Marx – Geschichte seines Lebens” (Karl Marx – Story of His Life) (Berlin: Dietz-Verlag,  1964), pp. 99, 100.

2. Ibid., p. 97.

3. Ibid., p. 100.

4. Bruno Bauer, Letter of December 6, 1841 to Arnold Rüge, MEGA, I, l (2), p. 263.

5. A. Melskii, “Evangelist Nenavisti” (The Evangelist of Hate, Life of Karl Marx) (Berlin: Za Pravdu Publishing  House, 1933, in Russian), p. 48.

6. Friedrich Engels, “Dialektik der Natur, Einleitung” (Dialectics of Nature, Introduction), MEW, XX, p. 312.

7. Friedrich Engels, poem probably written in early 1837, MEGA, I, ii, p. 465.

8. Ibid., Friedrich Engels, Letter of July 1839 to the Graber brothers, p. 531.

9. Friedrich Engels, “Schelling und die Offenbarung” (Schelling and Revolution), MEGA, pp. 247 – 249.

10. Karl Marx and Frederich Engels, Selected Works (London: Lawrence and Wishart, 1958), p. 52.

11. Ossip Flechtheim, The Communist Party of Germany in the WeimarRepublic (Offenbach, 1948).

12. Op. cit., Künzli, p. 187.

13. Bertram Wolfe, Marxism – One Hundred Yearsin the Life of a Doctrine (New York: The Dial Press, 1965), p. 32.

14. Karl Marx and Friedrich Engels, The Russian Menace to Europe (Glencoe: The Free Press, 1952), p. 63.

15. Quoted in op. cit., Wolfe, Marxism.

16. Engels, MEW, VI, p. 176.

17. Deutschland Magazine, February 1985.

18. Quoted by Nathaniel Weyl, Karl Marx: Racist (New Rochelle, N.Y.: Arlington House).

19. Karl Marx, MEW, XXXV, p. 122.

20. Chushichi Tsuzuki, The Life of Eleanor Marx (Oxford: Clarendon Press, 1967), p. 85.

21. Frederick Tatford, The Prince of Darkness (Easlbourne: Bible and Advent Testimony Movement, 1967).

Capitolul IV

1. Sergius Martin Riis, Karl Marx, Master of Fraud (New York: Robert Speller, 1962), p. 11.

2. Edgar Marx, Letter of March 31, 1854 to Karl Marx, MEW, II, p. 18.

3. Jenny Marx, Letter (dated after August 11, 1844) to Karl Marx, MEW, suppl, Vol. I, p. 652.

4. Franz Mehring, Karl Marx – The Story of His Life (New York: Covici, Friede, 1935), p. 18.

5. Op. cit., Mehring, p. 32.

6. Karl Marx, Letter of May 20,1882 to Friedrich Engels, MEW, XXXV, p. 65.

7. Walter Kaufmann, Hegel (Garden City: Doubleday, 1965), p. 288.

8. V. Illitch Lenin, Complete Works (Moscow: Political Literature Publishing House, 1964, in Russian), Vol. 8, pp.  226, 227.

9. Ibid., Vol. 45, p. 86.

10. Ibid., Vol. 54, pp. 86, 87.

11. “Budilnik”, Russia, No. 48, of 1883. Quoted in The New Review, New York: 140/1980, p. 276.

Capitolul V

1. George Katkov, The Trial of Bukbarin (London: B. T. Batsford, Ltd., 1969), 1, p. 29.

2. Roy Medvedev, Let History Judge (New York: Alfred Knopf, 1971), p. 183.

3. F.J. Raddatz, Karl Marx (Berlin, 1925), p. 32.

4. Boris Souvarine, Stalin.

5. MEW, XXVII, p. 292.

6. Milovan Djilas, Strange Times, “Kontinent”, 33, p. 25.

7. Ibid.

8. Svetlana Alliluyeva, Twenty Leiters to a Friend (London: Hutchinson, 1967), pp. 64 ff.

9. Paloczy Horvath, Stalin (Germany: Bertelmannsverlag).

10. Abdurakhman Avtorkhanov, Criminals in Bolsbevism (Frankfurt-am-Main: Possev Verlag, in Russian), Grani  No. 89-90, pp. 324, 325.

11. Abdurakhman Avtorkhanov, The Provenience of Partocracy (Frankfiut-am-Main: Possev Verlag, 1973, in  Russian), pp. 198-201.

12. Express, Paris, October 6, 1979.

13. Tempo, Italy, November 1, 1979.

14. P. Underwood, The Vampire’s Bedside Companion (Frewin).

15. H. Knaust, The Testament of Evil.

16. Manfred Zach, Mao Tse-tung (Esslingen: Bechtle Verlag, 1969), p. 13.

17. AleksandrI. Solzhenitsyn, The Gulag Archipelago (New York: Harper & Row, 1973), Vol. I-II, p. 173.

18. MEW, V, p. 457.

19. Ibid., XXXI, p. 191; XXV, p. 179.

20. Ibid., VI, p. 283; VI, p. 286; VI, p 279.

21. Lenin, Collected Works, Vol, 32, p. 281.

22. Russkaia Misl (Russian Thought), Paris, March 13, 1975, in Russian.

23. Rev. Dr. I Nahyewsky, “Spomyny Polovoho Dykhovnyka”, America, October 7, 1982, Vol. LXXI, No. 176,  pp. 4, 18.

24. V. Ulych Lenin, Military Correspondence (Moscow, 1954), p. 148.

25. Trotsky, Stalin, quoted in Novii Journal, 158, p. 85.

26. Pierre Daix, Picasso, the Man and His Work (Paris: Somogy), p. 8.

27. Ibid, pp. 188-190.

28. Auster Crowley, The Book of Thoth (Berkeley: Koshmarin Press, 1904), p. 97.

29. Ibid., pp. 134, 135.

30. Ibid., p. 137.

31. “Sovietskaia Molodioj” (Soviet Youth), Moscow, February 14, 1976, in Russian, Let Thy Kingdom Be  Destroyed, p. 4.

32. “Rhein-Neckar Zeitung” (Rhine-Neckar Newspaper), Heidelberg, February 5, 1968, „Kultusminister antwortet  Studentenpfarrer” (Minister of Cults Answers Youth Pastor).

33. Paris-Match, December 10, 1982.

Capitolul VI

1. “Kommunism Uzvara” (Victory of Communism), Riga, April 1974, in Lithuanian.

2. Anatolij Levitin-Krasnov, „Böse Jahre” (Evil Years) (Luceme: Rex-Verlag; 1977), pp. 144, 145.

3. “Prasvoslavnaia Rus” (Orthodox Russia), San Francisco, No. 20, 1977, in Russian, Satanist Worshippers, pp.  9-12.

4. D. Bacu, Piteshti (Madrid: Colecţia Dacoromania, 1963, in Romanian), pp. 71, 187.

5. “Cuväntul Romänesc”, Canada, February 1980.

6. Hermann Hartfeld, Irina (Chappaqua, N. Y.: Christian Herald Books, 1981).

7. Theories of Surplus Value, p. 375.

8. A. Reghelson, The Tragedy of the RussianChurch.

9. Catacombes, France, September 1980.

10. Salu Ndebele, Guerrilla for Chist (Old Tappan, N.J.: Fleming H. Revell), pp. 9, 10.

11. Impact, Switzerland, February 1981.

12. Chronicle of the Lithuanian Catholic Church, No. 44, 1981.

13. Priest Dudko, “O Nashem Upovanti” (About Our Hope) (Paris: YMCA) Press, 1975, in Russian), p. 51.

14. Igor Shafarevitch, “La Legislation sur la Religion en URSS” (Religious Legislation in the URSS) (Paris: Seuil,

1974, in French), pp. 67-71.

15. Sheila Ostrander and Lynn Schröder, Psychic Discoveries Behind the Iron Curtain (Englewood Cliffs, N.J.:  Prentice Hall, 1970).

16. ,,Novie Russkoie Slovo” (New Russian Language), New York, July 30, 1975, in Russian, Parapsychology in the  USSR, p. 2.

17. MEW, II, p. 9.

18. Bakunin, Works, Vol, III, p. 206.

19. Quoted in Arnold Künzli, Karl Marx, a Psychography (Vienna, 1966), p. 403.

20. MEW, XXVII, p. 107.

21. MEW, XXXII, p. 351.

22. Konrad Low, Why Communism Fascinates (Germany: Deutscher Institute Verlag, 1983).

23. Christian News, March 4, 1985.

Capitolul VII

1. Montgomery Hyde, Stalin (London: Rupert Hart-Davis), pp. 28, 29.

2. Karl Markus Michel, “Politische Katechismen: Volney, Kleist, Hess” (Political Doctrines: Volney, Kleist, Hess)  (Frankrurt-am-Main: Insel Verlag, 1966); Moses Hess, Red Catechism for the German People, pp. 71-73.

3. Hess, Letter of September 2, 1841 to Berthold Auerbach, MEGA, I, i (2), p. 261.

4. Jung, Letter of October 18, 1841 to Arnold Rüge, ibid.

5. Moses Hess, Rome and Jerusalem (New York: Philosophical Library, 1958), p. 10.

6. Ibid, p. 15.

7. Moses Hess, „Ausgewählte Schriften” (Selected Works), Rome and Jerusalem (Cologne: Melzer-Verlag,

1962), p. 229.

8. Ibid., p. 18.

9. Ibid., p. 27.

10. Hess, Ausgewählte Schriften, ibid., pp. 236, 237.

11. Ibid., p. 308.

12. Ibid., p. 243.

13. Ibid, p. 324.

14. “Kommunistisches Bekenntnis in Fragen und Antworten” (Communist Credo in Questions and Answers),  ibid., p. 190.

15. “Die Eine und Ganze Freiheit” (The One and Only Total Freedom), ibid., p. 149.

16. “Philosophie der Tat” (The Philosophy of Action), ibid., p. 138.

17. Edmund Silberner, Moses Hess (Leiden: Brill, 1966), p. 31.

18. Ibid., p. 32.

19. Ibid., p. 121.

20. Ibid., p. 421.

21. Op. cit., Dudko, p. 53.

22. Op. cit., Silberner, p. 421.

23. Ibid.

24. Ibid., p. 418.

25. Moses Hess, “Philosophische Sozialistische Schriften, 13, Ueberdas Geldwesen” (Philosophical Socialist  Writings. About the Monetary System) (Berlin: Akademie-Verlag), 1961, p. 345.

26. Hess, Rome and Jerusalem, ibid., p. 44.

27. Ibid., p. 10.

28. Moses Hess, “Briefwechsel” (Correspondence), Letter of December 9, 1863 to Lassalle (The Hague:  Mouton & Co., 1959), p. 459.

29. Karl Marx, „Das Kapital” (The Capital), MEX, XXIII, p. 779.

30. G. W. F. Hegel, “Werke. Fragment über Volksreligion und Christentum” (Works. Fragment on Populär

Religious Beliefs and Christianity) (Frankfurt-am-Main: Suhrkamp Verlag. 1971), I, pp. 35, 36.

31. U. Steklov, M. A. Bakunin. His Life and Activity (Moscow: Literature Publishing House, 1937), Vol. 3, p. 435.

32. Quoted from The Catechism of the Revolutionist by Dostoyevski in his Complete Works, Vol. 12, p. 194.

33. Ibid., The Demons, Vol. 10, p. 312.

34. Ibid., p. 322.

35. Ibid., p. 324.

36. Volodin, Tchernishevsky, or Netchaiev (Moscow: Koriakin and Pleeman, 1976), p. 247.

37. V. Burtsev, During 100 Years: Compendium of the History of Political and Social Movements in Russia  (London, 1897), p. 94.

38. Op. cit., Volodin, p. 223.

39. E. S. Vilenskaia, Revolutionist Underground in Russia (Moscow, 1965), p. 398.

40. Volodin, Loc. cit.

41. Tchernishevsky, Complete Works (Moscow, 1939), Vol. 1, p. 8.

42. “Russkaia Misl”, November 17, 1983.

43. Op. cit., Volodin, p. 155.

44. P. F. De Villemarest, “Les Pourvoyeurs du Goulag” (Gulag Overseers) (Geneva: Famot, 1976, in French),  Vol. III, pp. 233ff.

Capitolul VIII

1. Dr. Lawrence Pazder, Michelle Remembers (New York: Condon & Littes, 1982).

2. Selections from Nietzsche (New York: Viking, 1954), p. 600.

3. Weekly World News, February 2, 1983.

4. Iuni Kommunist, Moscow, December 1984.

5. David Rjazanov, “Karl Marx als Denker, Mensch und Revolutionär” (Karl Marx: Man, Thinker and  Revolutionist) (Vienna: Verlag für Literatur und Politik, 1928), pp. 149, 150.

6. Op. cit., Künzli, p. 352.

7. Moshe Glickson, The Jewish Complex of Karl Marx (New York: Herzl Press, Pamphlet No. 20,1961), p. 40.

8. Op. cit., Künzli, p. 361.

9. Ibid., pp. 323, 373.

10. Karl Marx, Letter of January 16, 1861 to Lassalle, MEW, XXX, p. 578.

11. Op. cit., Payne, p. 306.

12. William Tyndale, Works (Parker So., 1849), quoted by the Oxford English Dictionary (Oxford: Clarendon  Press, 1933), Vol. VIII, p. 735.

13. William Shakespeare, Complete Works (Glenview: Scott, Foresman, 1973), Midsummer Night’s Dream, Act

II, Scene I, 33-34, p. 189.

14. Svenska Dagbladet (Swedish Daily News), Stockholm, January 17, 1948, “An Unforgettable Night”, by  Alexei Stjusev, in Swedish.

Capitolul IX

1. Op. cit., Solzhenitsyn, Vol. III-IV, p. 10.

2. “Nauka I Religia” (Science and Religion), Moscow, December 1976, in Russian, Vol. 12, pp. 73-76.

 Capitolul X

 1. “Idea”, June 3, 1983.

2. “Osservatore Romano”, September 17, 1978.

3. Quoted in Gerhard Zacharias, The Cult of Satan and The Black Mass.

Apendice

1. “INF of Aide a l´Eglise en Détresse”, April-June 1980.

Mai multe materiale pentru  Theophilos şi cărţi electronice găsiţi pe Internet  la:

www.theophilos.3x.ro

https://ardeleanlogos.wordpress.com/ateism/marx-si-satan/

Înapoi sus
Tinerețe în cuvânt

„Nimeni să nu disprețuiască tinerețile tale!”

Ana-Maria Negrilă

Universul între paginile unei cărți

Nervi de Sezon

Blog Filozofic

POPAS PENTRU SUFLET

Cristian Ionescu

Agora Christi

Blog evanghelic de teologie publica

Alteritas

cu Dănuț Jemna

Pagina creștină

Simion Ioanăș

Danut Tanase

Deschis si sincer, verde-n fata!

danielmiclea

Inca un gand

Aradul Evanghelic

... pentru arădeni şi despre arădeni...şi nu numai!

barzilaiendan.wordpress.com/

Un Barzilai izvorât din Dan - O anagramare pentru Daniel Branzai

Nickbags

Har si Pace

Vrăbiuțe

Cip! Cip!

Bogdan DUCA

Pentru ca în viitor să nu se spună "Acele timpuri au fost întunecate pentru că ei au tăcut"...

ARMONIA MAGAZINE - USA

Locul in care te intalnesti cu CREDINTA.

Mana Zilnica

Mana Zilnica

Life Mission

"Ceea ce face farmecul unui om este bunatatea lui"

Ciprian I. Bârsan

...din inima pentru tine

Informatii si mesaje

Pecetea Dumnezeului Celui Viu primită de către Maria Divinei Milostiviri în mesajele de la Sfânta Treime și Fecioara Maria

Bucuresti Evanghelic

A topnotch WordPress.com site

Misiunea Genesis

Susținem misionari și proiecte de misiune peste tot în lume

Marius Cruceru

...fără cravată

Cu drezina

de Teofil Stanciu

Semnele vremurilor

Lumea contemporana in lumina profetiilor

Miere și migdale

Luați cu voi ... puțin leac alinător și puțină miere, mirodenii, smirnă, fisticuri și migdale - Geneza 43:12

Noutati Crestine

Ca sa stii!

PERSPECTIVE CRESTINE

Gânduri către o altă lume...

Creştinul Azi

Revista Uniunii Bisericilor Creştine Baptiste din România

Persona

Blog of Danut Manastireanu

Revista ARMONIA - Saltmin Media

Hrană pentru minte și lumină pentru suflet

Moldova Creștină

Răspunsuri relevante și actuale din Biblie

EvangheBlog - Un blog din suflet, pentru suflet

„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viața veșnică.” (IOAN 3: 16) „Dacă cred că există Dumnezeu şi El nu există, n-am pierdut nimic. Dar dacă nu cred că există şi El există cu adevărat, atunci am pierdut foarte mult.” (BLAISE PASCAL, filosof, matematician și fizician creștin francez)

%d blogeri au apreciat: