Închide

GHID DE SUPRAVIEŢUIRE ÎN NORVEGIA

6-img_20171111_1112445-e1510837743147

wplogo6111111111111111111

 

Analiză necruțătoare a societății SCANDINAVE. Ghid de SUPRAVIEŢUIRE al emigrantului în Norvegia.

Florin Saiu, Petrisor Cana

Odată cu deschiderea granițelor, mulți oameni visează la un trai mai bun în Europa. Intelectuali sau cerșetori, tineri sau bătrâni, bărbați sau femei cu care ne mândrim, dar și specimene care ne fac de râs, românii iau calea străinătății, convinși că acolo „umblă câinii cu covrigi în coadă”.

De aici înainte, începe povestea unei tinere plecate din Oltenia natală, căsătorite în Norvegia și stabilite de trei ani la Oslo, capitala Norvegiei: „Am ajuns aici cu gândul de a-mi forma o familie armonioasă, alături de soțul meu norvegian, care are doi copii dintr-o căsătorie anterioară. Nu știam mare lucru despre societatea și sistemul scandinav, dar aveam să descopăr un stat demn de romanul lui Orwell -1984. Am terminat, în țară, Filosofie-Sociologie și, imediat cum am ajuns la Oslo, m-am pus cu burta pe carte, pentru a învăța limba țării mele adoptive”.

Personajul nostru, pe care îl vom numi cu inițialele C.K., pentru a-i proteja identitatea, ne-a mărturisit aspecte uluitoare din viața de zi cu zi trăită la Oslo. Pentru o mai bună înțelegere, am decis să le grupăm în câteva puncte.

Ce-a rezultat? Un strigăt mut de atenționare, un gest deprevenire, un „ceva” pe care l-am numit simplu: „Ghid de supraviețuire al emigrantului în Norvegia”. Astfel:

1 „Pentru a înțelege societatea scandinavă, trebuie să citiți Janteloven, adică Legea Jante, apărută în urmă cu aproape 100 de ani în Danemarca și preluată de majoritatea țărilor nordice, inclusiv de Norvegia. Cine nu o respectă este marginalizat, privit cu suspiciune și ostilitate. Iată ce cuprinde:

•Să nu crezi că ești special.
•Să nu crezi că ești la fel ca noi.
•Să nu crezi că ești mai deștept decât noi.
•Să nu crezi că ești mai bun decât noi.

•Nu crede că știi mai multe decât noi.
•Nu te crede mai important decât noi.
•Să nu crezi că ești bun de ceva.
•Nu râde de noi.
•Să nu crezi că îi pasă cuiva de tine.
•Nu crede că poți să ne înveți pe noi ceva.

În acest cadru, acționează Barnevernet, Serviciul Social de Protecție a Copilului din Norvegia”, crede C. K.. Dacă ați aprofundat aceste reguli, luați aminte la următoarele puncte, considerate de tânărul sociolog cruciale pentru înțelegerea societății nordice!

2 „Statul norvegian ateu instigă la ură împotrivacreștinilorși își manipulează cetățenii prin Kristelig Folkeparti -așa-zisul Partid Creștin-Democrat.

Exemplu: legile extrem de restrictive legate de alcool sunt puse de Norvegia pe seama acestui partid. Restricțiile exagerate conduc la ură, dar asupra cui se îndreaptă aceasta? Nu asupra statului norvegian (care și emite aceste legi), ci asupra Partidului Creștin-Democrat, care le propune și care, chipurile, reprezintă interesele creștinilor din Norvegia. Atunci, sigur că norvegienii ajung să-i urască pe credincioșii creștini.

Să nu uităm că Norvegia este o țară în care doar 2% din populație merge la biserică. Așadar, este vorba despre o manipulare crasă, o formă de instigare la ură împotriva creștinilor străini”.

3 „Norvegia încearcă excluderea religiei și, implicit, a libertății de expresie.

Exemplu: UDI, adică Instituția pentru Imigrație, a interzis, inițial, expunerea crucii în centrele pentru imigranți! Era valabil și pentru însemnele imigranților musulmani. Ulterior, la presiunile mediatice, UDI a revenit asupra deciziei. De asemenea, unele companii norvegiene refuză mâncarea livrată de firmele specializate, cunoscute ca aparținând comunității creștine.

Alt caz cunoscut – cea mai veche și cea mai mare școală din Åsanes, Kyrkjekrinsen skole -, interzice elevilor să mai meargă la biserică înainte de Crăciun. Toate aceste cazuri au fost dezbătute în ziarele din Norvegia”.

4 „Barnevernet a îngrozit Norvegia. Consider că această instituție urmărește destrămarea familiilor tradiționale și înființarea unora supuse legilor manipulatoare. Sunt urmărite, în special, familiile mixte -norvegian-străin – sau cele autohone sută la sută. Sunt luați, de obicei, copii blonzi sau albi. Sunt familii care au rămas fără copii pentru că, la un moment dat, părinții au avut probleme de sănătate. Dar și pentru că, temporar, au avut probleme financiare. De remarcat că familiile-surogat primesc 50.000 de euro pe an pentru un copil luat în adopție, în afară de alte beneficii materiale, cum ar fi vacanțe plătite de stat, scutiri de taxe etc.

De ce statul nu ajută familiile naturale? Inclusiv norvegienii se tem de acest Barnevernet. Soțul meu, divorțat, care are doi copii dintr- o căsătorie anterioară cu o norvegiană, privește mereu peste umăr. Căsătorit acum cu o româncă, este o posibilă victimă.

La Oslo, nu trebuie să parchezi aiurea, pe locul vreunui vecin, de exemplu. Chiar dacă o faci pentru câteva minute. Au fost cazuri când, pentru a se răzbuna, vecinii au sunat la Barnevernet, pentru a le da „ponturi”. Mai ales că sunt și recompensați financiar.

E mai rău decât pe timpul comunismului la noi. Aici, norvegienii se toarnă inclusiv între ei. Cei cu poziții sociale bune au, însă, rareori de suferit”.

5 „Hărțuirea copiilor dați spre adopție. Dacă aveți deja copii sau plănuiți să aveți cu un partener norvegian, țineți cont de faptul că, în cazul în care vă sunt luați de Barnevernet, micuții riscă să fie abuzați sexual de tații adoptivi! Cum foarte mulți copii fug de la familia-surogat, aceștia sunt dați în urmărire națională, hărțuiți, prinși de cele mai multe ori și aduși înapoi. Este o adevărată traumă. Despre astfel de cazuri citesc constant în presa din Oslo”.

6 „Norvegienii sunt rasiști 99%, blonzi, ei au inventat un cuvânt pentru oamenii cu păr negru – «svart hode» – în traducere – «cap negru». Cei cu păr negru sunt discriminați la angajare, considerați rasă inferioară, tratați cu dispreț”.

7 „Prezintă-te cu numele soțului! Dacă te-ai măritat cu un norvegian și ai de gând să te angajezi, nu folosi numele de fată. Nu vei obține în veci un loc de muncă! Această regulă nescrisă nu este valabilă pentru profesioniștii de top, ci pentru oamenii de condiție medie sau submedie”.

8 Alcoolismul, sinuciderile și divorțurile sunt ceva firesc  Să nu te sperii dacă, odată, ajuns/ă în Norvegia vei întâlni pe stradă, mai ales sâmbăta, oameni rupți de beți. Extrem de depresivi, în rândul norvegienilor rata sinuciderilor este alarmantă. La fel și rata divorțurilor. La Oslo, aventurile de-o noapte sunt ceva firesc. Bețiile din cluburi se termină, de multe ori, în pat, cu un necunoscut sau cu o necunoscută. Așa s-a ajuns și la o rată uriașă a deținătorilor de boli venerice, Norvegia ocupând un loc fruntaș în Europa”.

9 „Hedonismul este la el acasă. Societatea norvegiană pune pe primul plan individul și plăcerile lui. Mulți trăiesc doar pentru a-și satisface plăcerile. Nu familia este pe primul loc aici, ci individul. Rar vei vedea pe străzi doi tineri, bărbat și femeie, ținându-se de mână”.

10 „Naționalismul norvegian are dimensiuni patologice Rar mi-a fost dat să văd un asemenea complex de superioritate,colosal la nivel de națiune. Norvegienii resping cu înverșunare orice nu corespunde culturii lor. Odată ajuns aici, nu vei avea parte prea des de discuții spirituale. Principala temă este legată de bani, bani și iar bani”.

Nimic despre cazul Bodnariu la TV.  C.K., tânăra care locuiește în Oslo de trei ani, ne-a dezvăluit un aspect interesant legat de cazul familiei

Bodnariu. „Până la urmă, de la acest caz am plecat. Așa am decis să fac publice toate aceste lucruri despre norvegieni… Eh, nu am văzut nimic, dar absolut nimic, despre cazul Bodnariu la televizor, aici, în Oslo. Așadar, informația este foarte bine filtrată, ca pe timpul comunismului la noi. În ziare s-a scris puțin și totul de o manieră incriminatorie la adresa familiei românului”.

Efectele cazului Bodnariu. O familie de români a fugit din Norvegia de teamă să nu îi fi e luați copiii.Pe măsură ce protestele de susținere pentru familia de români, despărțită de cei cinci copiii, de autoritățile din Norvegia, iau amploare în toată lumea, ies la iveală și alte cazuri asemănătoare. Chiar cu o zi înainte de ieșirea în stradă a mii de români, care au protestat, sâmbătă, față de separarea celor cinci copii de părinții lor, Ruth și Marius Bodnariu, apropiații familiei despărțite brutal au anunțat că o altă familie din țara noastră a fugit din Norvegia, de teamă să nu pățească același lucru. Vestea a fost confirmată, pentru „Evenimentul zilei”, de către Nicu Vaida, pastor la Biserica Penticostală Română ”Muntele Măslinilor”, din Padova. „Informația este cât se poate de reală și mi-a fost confirmată de rudele din Italia ale familiei care a fugit din Norvegia”, ne-a spus pastorul Vaida. Acesta a adăugat că a păstrat discreția asupra identității familiei fugare, de teama represiunii autorităților norvegiene.Copil „bătut” de bunica aflată în România În contextul campaniei de proteste, dusă în toată lumea, de susținătorii familiei Bodnariu, fratele lui Marius, Daniel Bodnariu, a povestit și cazul unei alte familii românești, plecată stabilită de cinci ani în Norvegia. „Am fost contactat de o familie de români creștini orotdocși cărora le-au fost luați copiii în același mod abuziv. Sunt disperați și terorizați de această instituție (Barnevernet – Serviciul pentru Protecția

Copilului din Norvegia n.r.).”, a scris Daniel Bodnariu pe blogul agnus dei.

Deși tatăl spune că nu i-a dat nici măcar o palmă fetei sale, de 7 ani, copiii le-au fost luați pe motiv că micuța s-ar fi plâns „că este bătută, zilnic, de mamă, tată și bunică”. Or, bunica este în România. „Tatăl vine de la lucru târziu acasă și mi-a spus: «Este absurd să te gândești că o bat în fiecare zi, ar însemna să o scol seara, când vin, să-i dau bătaie și s-o trimit la culcare»”. Singurul semnal pe care l-au primit părinții și nu și-au dat seama ce-i paște a fost că fetița, cu o săptămână înainte de a fi luată, a spus mamei că va merge într-o familie care îi va cumpăra toate jucariile pe care și le dorește. „Este un caz dramatic, părinții sunt amenințați ca să rămână pe low-profile (profil ascuns n.r.), altfel nu-și vor mai vedea copiii. Nu știu cum sa numesc abordarea asta <civilizata> made in Norvegia. Seamănă foarte bine cu cea a Securității de la noi”,

(Mulțumesc fratelui Slavomir Almajan, pentru material)

https://dininimapentrutine.wordpress.com/2016/02/03/ghid-de-supravietuire-in-norvegia-merita-citit/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/ateism/ghid-de-supravietuire-in-norvegia/

Existențialism

6-img_20171111_1112445-e1510837743147

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Existențialismul – variantă distinctă a filozofiei existențiale – este o doctrină filozofică și de acțiune caracterizată printr-o accentuare a individualității, propagarea libertății individuale și a subiectivității. Existențialismul își are originea în lucrările lui Kierkegaard, este dezvoltat de contribuțiile lui Husserl și Heidegger, devenind faimos după sfârșitul celui de-al doilea război mondial prin lucrările lui Jean-Paul Sartre și ale autorilor grupați în Franța în jurul revistei „Les Temps Modernes”Simone de BeauvoirMaurice Merleau-Ponty. Existențialismul cuprinde deopotrivă un sistem ideatic, o morală și o doctrină de acțiune.

Cuprins

  1 12 teme principale ale gândirii existențialiste

12 teme principale ale gândirii existențialiste

(după E. Mounier, Introduction aux existentialismes, éd. Gallimard, 1962.

  • Contingența ființei umane Ființa umană nu este o ființă necesară; fiecare dintre noi ar putea la fel de bine să nu fie. Omul există, pur și simplu, este o ființă de prisos.
  • Neputința rațiunii. Rațiunea nu îi este de ajuns omului pentru a-și lumina destinul.
  • Devenirea ființei umane. Existențialismul nu este o filozofie a chietudinii; el îl invită pe om să-și construiască viața prin efort, printr-o transcendere de fiecare clipă a stării sale prezente.
  • Fragilitatea ființei umane. Sunt mereu expus propriului meu sfârșit, distrugerii mele ca ființă umană, deoarece eu nu exist ca atare decât prin efortul meu. De aici sentimentul de angoasă care ne însoțește existența.
  • Alienarea. Omul în perspectiva sfârșitului este înstrăinat de el însuși, nu mai are nici stăpânirea, nici posesiunea sinelui.
  • Finitudinea și urgența morții. Filozofii existențialiști reacționează hotărât împotriva tendinței noastre de a ne ascunde acest adevăr fundamental, că existența noastră e finită și se îndreaptă către moarte.
  • Singurătatea și secretul. Fiecare ființă umană se simte solitară, impenetrabilă celorlalți.
  • Neantul. Existențialiștii atei subliniază ideea că omul este o ființă-a-neantului, el survine din neant și se îndreaptă către el.
  • Devenirea personală. Omul nu trebuie să-și trăiască viața de pe o zi pe alta, în inconștiență față de destinul propriu, ci trebuie să acceadă la o viață cu adevărat personală și conștientă.
  • Angajarea. Omul înseamnă libertate; pentru a-și construi viața, el trebuie să opteze, să aleagă în permanență, să se angajeze în raport cu destinul său și cu al celorlalți. Alegerea fiind o necesitate (faptul de a nu alege constituie, de asemenea, o alegere), este preferabilă alegerea conștientă, angajarea într-un destin personal alături de ceilalți.
  • Celălalt. Omul constată că în realitate nu este singur: el este o ființă alături de cei cu care e nevoit să existe; ființa umană este ființa-împreună (Mitsein, cf. Heidegger).
  • Viața expusă. Omul trebuie să acționeze, să îndrăznească, să-și pună în joc viața – sub permanenta privire și judecata inevitabilă a celorlalți.

Introducere

 Simone de Beauvoir

În FranțaKierkegaard nu a avut la început influența unui revoluționar al gândirii. El apăruse mai mult ca un fel de continuator romantic al lui Maine de BiranHusserl și Heidegger erau puțin cunoscuți chiar publicului specializat. Jean-Paul Sartre a asigurat cel dintâi fenomenologiei o largă audiență, la început prin romanulLa Nausée („Greața”, 1938), apoi prin lucrarea monumentală L’Être et le Néant („Ființa și neantul”, 1943). Această carte masivă nu este ușor comprehensibilă, dar cititorii care nu s-au lăsat descurajați vorbesc despre această încercare de ontologie fenomenologică cu entuziasmul pe care altă generație îl manifestase față de „Les Nourritures terrestres” a lui André Gide. Dacă Sartre nu este descoperitorulfenomenologiei, el o reînoiește și o îmbogățește trasându-i liniile distinctive, cu precădere datorită metodei pentru a atinge rădăcina ontologică a fenomenelor psihologice. S-a afirmat că Marcel Proust, dacă ar fi trăit, n-ar mai fi putut să scrie după Sartre așa cum a scris după Bergson, iar observația nu privește doar influența asupra epocii ci și contribuția conceptuală și de viziune generală pe care gândirea lui Sartre a lăsat-o.

Fenomenologia existențială

 Maurice Merleau-Ponty

Fenomenologia a dat noțiunilor de intenție, de lipsă, de dorință o importanță preponderentă. Revizuind „cogito”-ul cartezianHusserl afirmă că a spune „gândesc” nu are nici un sens. Ar trebui spus „gândesc aceasta”, pentru că principala caracteristică a conștiinței este de a se răsfrânge asupra altui lucru decât asupra ei înseși, de a avea un conținut: ea este astfel„intențională”, este conștiința a ceva. Această teză a fost reluată de Merleau-Ponty înPhénoménologie de la perception („Fenomenologia percepției”, 1945).

Ontologia existențială

În filozofia sa, Sartre reconsideră noțiunea tradițională de ființă, preluând distincția fundamentală hegeliană între în-sine și pentru-sine. Clasic se afirma: există ceea ce este!, nu se găsea în în-sine nici cel mai mic germen de dualitate, aceasta fiind ființa tuturor fenomenelor, adică a tuturor aparițiilor care au loc în lumea interioară și exterioară, și unele și altele perfect obiective. Dar dacă eu mă absorb într-o credință, pot eu spune că această credință a mea se identifică cu conștiința mea? Nu, deoarece conștiința mea nu este credința mea, ea esteconștiința credinței. Se regăsește aici principiul intenționalității conștiinței postulat deEdmund Husserl. Ființa conștiinței nu este deci în sine ci pentru-sine. Conștiința nu există decât în măsura în care ea nu coincide cu ea însăși. Astfel realitatea umană este o lipsă (un manque), ea este totdeauna în urmărirea unui ideal care îi este ontologic interzis. Ea aspiră către o sinteză imposibilă: în-sine-pentru-sine, sau conștiința devenită substanță, substanța devenită cauza sa proprie, o imposibilitate; în alți termeni, omul-dumnezeu. Astfel, se poate spune că ceea ce redă proiectul relei-credințe în realitatea umană este ideea coincidenței om-dumnezeu.

Astfel, plecat de la principiul „intenționalității” lui Husserl, constatând că omul este o lipsăSartre a trebuit să ajungă la concluzia că această carență e aceea a infinitului: Omul este o pasiune inutilă. Între aspirație și dumnezeire este vidul absolut, „neantul”. De aceea, soluția este ca omul să se construiască pe sine în fiece clipă.

Libertatea umană este o evidență: acțiunea este prin esență intențională. Libertatea este neantizarea în-sinelui. Suntem liberi în fiece clipă, deoarece avem în orice moment posibilitatea alegerii. Când nu alegem, înseamnă deopotrivă că am ales să nu alegem. (Chiar și cel care este chemat la război are întotdeauna de ales între a merge să ucida, a dezerta sau a se sinucide. Este la fel în orice altă situație umană: avem întotdeauna în fața noastră cel puțin două opțiuni alternative, de unde evidența că suntem perfect responsabili – nu putem învinui pe nimeni – de fiecare situație în care suntem, și că tot ce se întâmplă, se întâmplă nu din exterior, nici din vreo obscură „voință” a destinului sau a celorlalți – acesta este punctul de vedere al relei-credințe -, ci totdeauna cu consimțământul și responsabilitatea noastră.) Libertatea nu admite nici o determinare anterioară. Trecutul nu poate servi drept motivație a unui act: actul liber este gratuit. Omul e un ansamblu de proiecte, el face (acționează) și se face (se construiește pe sine), el nefiind altceva decât ceea ce face din el. Omul nu este o potențialitate, o sumă de rezerve („cu mai mult noroc, aș fi putut ajunge…”), ci exact ceea ce este.

Celălalt: nu sunt doar realitate umană privilegiată de singularitatea sa ireductibilă (Dasein), ci și o ființă alături de ceilalți, o ființă-împreună (Mitsein, cf. Heidegger). A trăi conștient de o lume bântuită de aproapele meu înseamnă a mă angaja într-un univers ale cărui complexe-ustensile pot avea o semnificație pe care proiectul meu liber nu a prevăzut-o. Moartea mea este evenimentul vieții mele umane. Moartea are un caracter absurd; ea nu conferă un sens al vieții: sensul nu poate veni decât din subiectivitatea însăși, (Jean-Paul SartreFiințși neantul), însă fiecare acțiune și fiecare proiect al vieții mele îi afectează deopotrivă pe toți ceilalți.

După HeideggerSartre reia pe seama sa postulatul lui Husserl, după care „fenomen este tot ceea ce – într-un fel oarecare – se manifestă”. Pentru a fi manifest, un fenomen nu trebuie neapărat să fie „public”: stările mele de conștiință se manifestă doar mie însumi, ele sunt – chiar prin excelență – materie cu descriere fenomenologică. Fenomenul nu este expresia deformată a unui lucru ascuns, nu mai este „fenomenul” kantian opus „numenului” său. În ontologia existențială a lui Sartre, ființa unui obiect existent nu mai este decât ceea ce apare. Nu mai există „ființă” la modul absolut (precum esența la Kant), ci două modalități de ființă, ireductibile una la alta: ființa-în-sine, sau ființa apariției, și ființa-pentru-sine, sau ființa conștiinței în care s-a produs această apariție.

„Existența precede Esența”

În termeni filozofici, orice obiect are o esență (ansamblul constant al proprietăților lui) și o existență (o anumită prezență efectivă în lume). La un anumit gen de obiecte esența precede existența, de ex. o casă sau un scaun. Asemenea obiecte le putem proiecta în minte după ansamblul proprietăților știute și apoi, construite sau fabricate, se realizează prezența lor în lume, existența lor. După principiul conform căruia un obiect nu există decât corespunzător esenței sale, s-a încercat să se extrapoleze acest principiu asupra omului (ca reminiscență religioasă: omul a fost creat conform unei anumite reprezentări). În tradiția filosofilor sec. XVII și XVIII, s-a vorbit despre așa zisă „natură umană”esență comună tuturor oamenilor. Existențialismul dimpotrivă afirmă că la om – și numai la om – existența precede esența. Aceasta înseamnă că omul mai întâi este și doar după aceea este într-un fel sau altul. Într-un cuvânt, omul își creează propria esență (nu poate face altfel), aruncându-se în lume, suferind acolo, luptând ca să se definească puțin câte puțin, și definiția rămâne totdeauna deschisă: nu se poate spune ce este acest om înainte de moartea sa, nici ce este umanitatea înaine ca ea să fi dispărut. Existențialismul refuză să dea omului o natură fixată pentru totdeauna.

Angoasă și Acțiune

Angoasa (die Angst – anxietate, teamă nedeterminată) ocupă un loc dominant în filozofia lui Heidegger, căci prin ea se descoperăneantul care caracterizează ființa umană în fondul său. Omul este abandonat lumii fără un sens al existenței sale acolo, este suspendat în spaima contingenței absurde a destinului său. În existențialismul lui Sartre, omul este considerat într-o permanentă activitate de definire de sine. Omul nu poate decât să acționeze, gândurile lui sunt proiecte și angajări, sentimentele lui sunt întreprinderi în sensul în care viața este unitatea conduitei sale. Atunci de unde provine angoasa (l’angoisse)? Dacă omul nu este ci se face și făcându-se își asumă responsabilitatea întregei specii, dacă nu există nici valoare, nici morală care să fie date a priori, dacă în fiecare caz noi trebuie să decidem singuri, fără punct de sprijin, fără ghid și totuși pentru toți, „condamnați de a fi liberi” (Sartre), cum am putea să nu resimțim spaima unui asemenea destin? La aceasta se adaugă conștiința tragică a faptului că noi nu supraviețuim decât prin propriul nostru efort (fie și numai acela de a respira, sau de a ne câștiga existența). Fiecare din actele noastre pune în joc sensul lumii și locul omului în univers; prin fiecare din acțiunile noastre, chiar când nu o vrem, noi constituim o scară de valori, cu responsabilitățile lor.Ponge afirmă că omul este viitorul omului. Acest viitor nu este însă dat, hotărât. Fiecare din gesturile noastre contribuie la desenarea acestui viitor. Angoasa însă, departe de a fi un obstacol în calea acțiunii, îi este chiar condiția de existență. Ea devine una cu sensul acestei redutabile responsabilități a oricăruia în fața tuturor.

În privința disperării, este adevărat că omul are dreptul să spere; dar speranța este de fapt cea mai mare piedică în calea acțiunii. Sperând, nu avem altceva de făcut decât să așteptăm cu brațele încrucișate. Omul nu poate voi decât dacă a înțeles că nu poate conta pe nimeni altul în afara lui însuși, că este singur pe pământ în mijlocul responsabilităților sale infinite, fără ajutor, nici salvare posibilă, fără alt scop decât acela pe care și-l va da el însuși, fără alt destin decât acela care și-l va crea singur. Această cunoștință intuitivă a situației sale este ceea ce numesc existențialiștii disperare: conștiința seacă și lucidă a condiției umane. Tot astfel cum angoasa nu se distinge de sensul responsabilității, disperarea devine una cu voința de acțiune. Cu disperarea începe adevăratul optimism, acela al omului care nu așteaptă nimic, care știe că nu are niciun drept și nimic nu-i este îndatorat, și care se bucură astfel de a conta numai pe el însuși, acționând în același timp pentru toată umanitatea. În viața socială și politică, existențialismul este o doctrină a libertății, a reflecției radicale și a acțiunii.

Programul literar

Programul literar a fost expus (vezi Jean-Paul Sartre, Les Temps modernes, Prezentare, editorial) în manifestul revistei „Les Temps Modernes” apărută în 1945, creată de un grup de scriitori în jurul lui Jean-Paul SartreSimone de Beauvoir și Maurice Merleau-Ponty. Corespunzând filozofiei existențialiste, ideea fundamentală este aceea a responsabilității scriitorului față de societatea căreia îi aparține. Scopul îndepărtat ar fi eliberarea scriitorului de complexul inutilității artei sale și, indirect, eliberarea omenirii de disperarea în fața destinului său. Se preconizează un om total, „total angajat și total liber”, pentru ca în orice circumstanță el să poată alege viața, angajarea, responsabilitatea.

Trăsături „existențialiste” în filozofia românească

Pornind de la Heidegger și de la Kierkegaard, face „filozofie existențială”, interesându-se de „esența” trăirii imediate, determinând destinul omului și relevând frica originară (Angst), tragica „goliciune” a individului (în Ontologia umană și cunoașterea).

Este interesat mai mult de „trăire”, de asimilare și creștere. Trăirea, în înțelesul înalt al cuvântului, este o funcție a personalității, fugind de scheme și de orice dependență a unui moment atins. Unul din sensurile „existenței” este de „a o epuiza conștient și glorios, de a o împlini continuu…” (în Soliloquii)

În „Existența tragică” face procesul cunoașterii științifice și metafizice, ajunge la un agnosticism total și la pesimism.

Gânditorul alege eseul și aforismul ca forme privilegiate de exprimare a ideilor sale. Condamnați la o singularitate contingentă, „singuri pe lume”, cu sufletul tânjind intuitiv după absolut, luciditatea noastră ne livrează pe „culmile disperării”. Soluția nu este investigația („mă miră faptul că unii se mai preocupă de teoria cunoașterii”), ci trăirea intensă și lucidă. „Trăirismul” – variantă românească a unui existențialism de nuanță creștină și mistică – îl recunoaște în perioada interbelică drept unul din cei mai notabili reprezentanți ai săi. Ieșirea din condiția tragică a omului ar fi cu putință prin două atitudini fundamentale: „cea naivă și cea eroică” (în Pe culmile disperării,1934). Stabilit din 1937 în Franța, abandonează „trăirismul” cu nuanțe radical mistice, abhorând angajarea în secol și orice acțiune ca pe o nefericire; importantă rămâne doar contemplația lucidă. Reușita, ca și eșecul, reprezintă forme moderne de manifestare a Neantului. Viața nu are nici o valoare, este numai o soluție de necesitate pentru cei ce nu găsesc altă ieșire din impasul trăirii (De l’incovenient d’être né1973). Contemplarea, luciditatea, detașarea și o stare permanentă de hiper-conștiință ar putea atenua într-o viață, pentru om, dramatismul provocat de conștiința neantului său și al lumii (vezi art. Emil Cioran).

https://ardeleanlogos.wordpress.com/ateism/existentialism/

Două motive pentru care să te opreşti din a mai avea argumente contra ateiştilor

O reclamă imensă din America de Crăciun (produsă de grupul de atei de la atheist.com), ”Dragă Moș Crăciun, tot ce vreau de Crăciun este să sar peste slujba de biserică! Sunt prea bătrân pentru povești.” - imagine preluată de pe google images

Un grup numit ”American Atheists” (Ateii Americani) au început-o din nou. Anul trecut au pus mână de la mână să facă afișe publicitare imense pe care scrie că Moș Crăciun ne îndemna pe toți să ”sărim peste slujba de biserică”. Anul acesta, reclamele lor pretind că vom avea un Crăciun ”mai fericit” adcă nu vom frecventa serviciile de biserică.

Sunt două lecții pe care le putem învăța din aceste imense reclame care vor fi relevante multă vreme după ce s-a terminat sezonul de Crăciun.

Unu: Ateii nu sunt mai deștepți decât tine.

Mulți atei insistă asupra faptului că rigoarea lor intelectuală le solicită să respingă religia. Richard Dawkins și alți seculariști se referă la ei înșiși depre ”luminați”. Pe tricoul unui ateist scria cu mândrie ”Dacă te poți argumenta cu oamenii religioși, atunci nu ar mai putea fi oameni religioși”.

Să spuneți asta lui Francis Collins (M.D., Ph.D.) capul Institutului Național de Sănătate din Statele Unite ale Americii, un creștin dedicat. Sau lui William Lane Craig, filozoful creștin pe care Richard Dawkins l-a refuzat să facă o dezbatere cu el la Universitatea din Oxford. Sau lui Robert George (J.D. de la Harvard, Ph.D. de la Oxford) care predă la Princeton și este considerat pe plan larg drept cel mai influent gânditor creștin conservativ din America. Sau lui Don Page (Ph. D. în fizică, Cal-Tech), un creștin evanghelic care a lucrat cu Stephen Hawking la Cambridge. Sau lui Condoleezza Rice, fostul rector de la Stanford si fost secretar de stat, care este fata unui pastor și o creștină dedicată.

Dar să examinăm logica inerentă din reclama ateistă din acest an: poți avea un Crăciun ”mai fericit” fără să te închini lui Hristos. ”Crăciunul” (Christmas din limba engleză) este de fapt versiunea prescurtată a ”Mesei lui Hristos”. A spune că poți avea un ”merry Christmas” fără Hristos e ca și când ai spune că poți avea un la mulți ani de zi de naștere fără vreo zi de naștere.

Problema cu mulți atei și seculariști nu este că ei ar fi mai isteți în fața religiei, ci că ei nu înțeleg Creștinismul. Editorul executiv al The New York Times a admis recent faptul că centrele media din New York și din Washington ”nu prea pricep religia” sau să înțeleagă ”rolul religiei în viețile oamenilor”.

Există un motiv pentru aceasta transcende informația și educația. David a spus către Dumnezeu, ”În lumina Ta vedem lumina” (Psalmul 36:9). Dacă sunt în întuneric nu pot vedea ce este în jurul meu. Pavel a notat faptul că o persoană care nu-l cunoaște pe Dumnezeu în mod personal ”nu acceptă lucrurile Duhului lui Dumnezeu căci pentru el sunt o nebunie, și nici nu le poate înțelege pentru că trebuiesc judecate duhovnicește” (1 Corinteni 2:14). Acest lucru ne duce spre a doua lecție.

Doi: Nu putem să ne argumentăm cu oameni să vină la credință.

O relație cu Dumnezeu este precum oricare altă relație: necesită o dedicare ce transcende evidență și devine auto-validatoare. Acest lucru este adevărat cu privire la alegerea unui colegiu, sau cu cine să te căsătorești, sau să ai copii, sau acceptarea unui loc de muncă. În oricare caz, noi examinăm evidența, dar apoi trebuie să facem o dedicare ce ne va duce dincolo de ceea ce putem dovedi și se validează pe sine prin experiență.

Prin urmare, cel mai bun fel de a arăta că Hristosul din Christmas este real este să demostrăm realitatea Lui în viețile noastre. Atunci când oamenii pierduți văd transformarea și bucuria lui Isus din noi, aceștia vor dori și ei să aibă ceea ce avem noi.

De aceea este important ca creștinii să se relateze cu necreștinii în har, vorbind adevărul în dragoste (Efeseni 4:15). Este ușor să-i denigrăm pe cei care resping Pruncul la care noi ne închinăm. Dar aceasta este de fapt și greșeala care o facem noi. Oamenii pierduți acționează precum oamenii pierduți. La fel am făcut și noi înainte de a-L întâlni pe Isus. Depinde de creștini să acționeze precum Hristos.

 

Dr. Jim Denison, imagine preluată de pe site-ul www.denisonforum.org
Notă. Materialul de mai sus este o adaptare a unui articol scris de Jim Deninson, Ph. D. (foto alăturat) în Charisma News pe 14 decembrie 2016. El este fondatorul Forumului Denison cu privire la Adevăr și Cultură, un portal non-sectar desemnat să angreneze chestiunile contemporane cu adevărul biblic. Alăturațivă celor peste 100.000 de persoane care citesc (în limba engleză) Comentariul Cultural zilnic al Dr. Denison la adresa denisonforum.org/subscribe. Pentru mai multe informații, vizitați site-ul desnisonforum.org. Dr. Denison poate fi contactat pe site-urile media twitter sau facebook. Dacă citați acest material în altă parte, rog să păstrați toate link-urile din el și această notă de final, și să oferiți sursa citării, adică acest blog.

https://crestinismtrait.blogspot.ro/2016/12/doua-motive-pentru-care-sa-te-opresti.html?utm_

https://ardeleanlogos.wordpress.com/ateism/doua-motive-pentru-care-sa-te-opresti-din-a-mai-avea-argumente-contra-ateistilor/

Dicţionar de Erori Logice

6-img_20171111_1112445-e1510837743147

„Fără legătură” (Non Sequitur) Concluzia nu urmează logic din premizele prezentate. În sens general, toate erorile sunt Non Sequitur, întrucât în nici una dintre ele nu există o legătură logică între premize şi concluzie. Dar, în sens mai restrâns, Non Sequitur este folosit pentru a desemna doar acele erori în care un element lipseşte dintre premize pentru a permite o concluzie directă. De exemplu: „Mii de oameni au văzut noaptea lumini neidentificate pe cer ! Existenţa vieţii extraterestre este tot mai certă !” Legătura dintre luminile neidentificate de pe cer şi viaţa extraterestră nu este făcută, aşadar concluzia nu rezultă logic din premiza dată.

Aserţiunea Goală (Decretarea prin Fiat, Ipse Dixit ) Ceva este prezentat ca fiind adevărat ( sau fals ) fără a se furniza nici o dovadă, nici o argumentaţie pentru aceasta. Aici se încadrează răspunsul „tipic” al unui părinte sâcâit de un copil cu prea multe întrebări: „N-ai voie să faci asta pentru că aşa am zis eu !

Schimbarea Subiectului (Red Herring, Digresiunea, Heringul Roşu, Ignoratio Elenchi ) Tactică de diversiune, în care se strecoară un subiect nou, care nu are legătură cu subiectul dezbătut până atunci. De obicei scopul este de a distrage atenţia de la subiect de către oponentul cu argumente inferioare, şi a muta discuţia pe alt plan. „Evoluţia este imposibilă pentru că Pasteur a demonstrat că abiogeneza este imposibilă.” Teoria evoluţiei nu are de-a face cu procesul abiogenezei. Heringul Roşu constă în trecerea de la un subiect în care susţinătorul evoluţiei are de partea lui o mulţime de dovezi foarte puternice, la un cu totul alt subiect mai complicat, aflat încă la stadiul de ipoteză. Poate fi destul de dificil de identificat şi răspuns pe măsură, prima tendinţă fiind de obicei de a corecta erorile mai evidente (adică Omul de Paie în care se confundă generaţia spontanee cu abiogeneza, şi combaterea Erorii Factuale  legată de dovezile în favoarea abiogenezei… astfel acceptând Heringul Roşu oferit de acesta, adică comutarea discuţiei de la teoria evoluţiei la abiogeneză.

Omul de Paie ( Strawman ) Constă în reprezentarea eronată a poziţiei adversarului, deseori până la ridicol. apoi demontarea acestui argument găunos, în locul adevăratului argument prezentat de adversar.  „ Evoluţioniştii spun că fulgerul a lovit o băltoacă cu noroi şi de acolo a apărut viaţa.” Fireşte, această parodie a abiogenezei nu este ceea ce susţine vreun savant. Dar este mult mai uşor de ridiculizat decât o prezentare corectă a teoriei evoluţiei.

Inflaţia conflictului O formă specifică de strawman, întrucât prezintă eronat o anumită poziţie, inflaţia conflictului presupune prezentarea unui dezacord între mai mulţi experţi ca argument că expertul, sau chiar întregul domeniu de studiu, sau chiar întreaga ştiinţă, este „în criză”, nu cunoaşte nimic cu adevărat şi doar bâjbâie, şi ca urmare opinia unui oarecare, fără nici un fel de calificare, are cam aceeaşi „greutate” ca şi opinia expertului, sau a majorităţii experţilor din domeniu. Un exemplu: un creaţionist a prezentat în cartea lui faptul că doi savanţi nu se puteau pune de acord care dintre metodele de datare dă vârsta „reală” şi care este „greşită”, ca dovadă că datarea radioactivă, per total, este eronată şi nu oferă nici un indiciu. Ceea ce a omis creaţionistul să menţioneze e că diferenţa dintre cele două vârste e mai mică de 1%; deci, o neînţelegere legată de un detaliu minor, o precizie care se află în marja de eroare, este prezentată de parcă cei doi savanţi n-ar fi foarte siguri dacă datarea cu izotopi radioactivi funcţionează sau nu. În mod similar, cineva a invocat nişte ipotetice „profunde dezacorduri” ale opiniei medicilor în privinţa vaccinării ca dovadă că „nimeni nu ştie nimic precis, unii zic că sunt bune vaccinurile, alţii că nu”, când de fapt conflictul este în legătură cu varianta cea mai eficientă de vaccin pentru un anumit virus.

Afirmarea Eşuată ( Failure to State, „FTS” ) Tactică de dezbatere în care un adversar fie nu îşi prezintă propria poziţie deloc, menţinând un atac constant asupra poziţiei adverse, fie prezintă o poziţie atât de vagă, folosind termeni foarte ambigui, sau afirmând ceva şi apoi retractând, încât nu se poate identifica exact poziţia sa. „S-ar putea să fie, cum presupun unii, ca fantomele să poată fi văzute doar de anumite persoane, cu simţuri deosebit de ascuţite. Dar totuşi alţii susţin că oricine le poate percepe.” Tot o Afirmare Eşuată este şi Demontarea Eşuată, dar în acest caz este vorba de o încercare de a respinge un argument, nu de a prezenta unul. „-Archaeopterix este o formă intermediară între dinozaurii tereştri şi păsări. -Există un articol care vorbeşte despre această pretenţie evoluţionistă !” Este incert dacă cel ce răspunde afirmaţiei a citit articolul sau doar a auzit că acesta ar exista. Nu se ştie din ce punct de vedere ipoteticul articol invocat adresează „pretenţia”. Dacă vrea să o contracareze, nu se ştie cu ce argumente o face. Iar cel ce a răspuns nu a reuşit nici măcar să îşi prezinte poziţia sa: respinge sau acceptă şi aprobă afirmaţia iniţială ?

Mutarea Ştachetei (Moving the goalpost) Dacă adversarul răspunde cu succes unui punct ridicat, se adaugă noi şi noi criterii tot mai dificile ( până dincolo de orice limite rezonabile ) până când adversarul eşuează să mai facă faţă. Astfel, deşi adversarul a contracarat argumentul iniţial, este adus la un punct în care nu mai poate face faţă şi deci victoria aparţine celui ce a comis eroarea. De exemplu, un creaţionist va pretinde că „între om şi maimuţe nu există fosile intermediare, este un gol evolutiv !” După ce i se prezintă o formă tranziţională între om şi alte primate, va indica spre cele două „goluri”, între „maimuţe” şi fosila respectivă, şi între fosilă şi om, şi va pretinde încă două forme intermediare. Iar după ce şi acestea sunt prezentate, va cere umplerea celor patru goluri nou-formate. Practic, pretenţiile lui sunt tot mai ridicate, ajungând de la cererea iniţială „arată-mi o singurăfosilă intermediară„, la pretenţia absurdă de a cere un lanţ continuu şi neîntrerupt de fosile acoperind ultimele câteva milioane de ani. Este posibilă şi Coborârea Ştachetei, pentru ca cineva să-şi uşureze susţinerea propriului caz. De exemplu, cineva consumă frecvent vitamina C pretinzând că aceasta va preveni răceala. În cazul în care totuşi persoana răceşte, va pretinde că boala ar fi fost mult mai gravă dacă nu ar fi consumat vitamina C.

Nici un Scoţian Adevărat ( No True Scotsmann ) Este o eroare în care, confruntat cu un contraexemplu la o regulă oferită, prezentatorul regulii, mai degrabă decât să admită excepţii de la regulă, modifică subiectul aserţiunii astfel încât să respingă exemplul prin simplă retorică. Denumirea erorii vine din exemplul prezentat de filozoful Antony Flew: „Imaginaţi-vi-l pe Hamish McDonald, un scoţian, citindu-şi ziarul şi găsind un articol intitulat „Maniacul Sexual din Brighton ( Anglia ) loveşte din nou”. Hamish este şocat şi declară că „Nici un scoţian nu ar face aşa ceva !”. A doua zi se aşează din nou să citească ziarul şi de data aceasta găseşte un articol despre un om din Aberdeen ( Scoţia ) ale cărui acţiuni brutale îl fac pe Maniacul din Brighton să pară blând. Articolul arată că Hamish s-a înşelat când şi-a expus opinia, dar va admite asta ? Nu, de data asta va spune „nici un scoţian adevărat nu ar face aşa ceva !” În mod similar, mulţi creştini îşi descriu religia ca fiind doar iubire. Confruntaţi cu numeroase exemple care arată părţi mai puţin paşnice ale religiei, ei vor respinge exemplele sub pretextul că cei ce au comis atrocităţile în numele creştinismului „nu sunt creştini adevăraţi”.

Argumentul Nirvana Respingerea unei soluţii pentru că nu rezolvă problema în întregime. Astfel, singura soluţie acceptabilă ( pentru cel ce comite eroarea ) este doar una perfectă, iar dacă aceasta nu există, atunci soluţiile mai puţin eficiente sunt egale cu zero. „Nu, eutanasia nu este o soluţie ! în continuare oamenii vor abandona pui, în continuare vor exista câini pe străzi !” Poate este adevărat că eutanasia nu va curăţa complet străzile de toţi câinii maidanezi, dar prin aplicarea acestei măsuri numărul lor va scădea cu 60-80-90%, deci va fi un mare pas înainte faţă de situaţia actuală, in care sunt zeci de mii de câini fără stăpân. O altă formă, poate chiar mai des întâlnită, este respingerea unei rezolvări a unei probleme pentru că există şi alte probleme, mai serioase, care ar necesita prioritate: „Icoanele din şcoli sunt o problemă ? Rezolvaţi întâi cu proasta pregătire a elevilor, şi după aia ocupaţi-vă de nimicuri d-astea !” Şi, fireşte, nici proasta pregătire a elevilor nu este prioritară, există întotdeauna o altă problemă mai spinoasă, astfel că adeptul acestei atitudini de a nuîncerca rezolvarea nici unei probleme înaintea celorlalte se va găsi în postura renumitului măgar al lui Buridan, condamnat la moarte pentru că nu poate decide care dintre dileme e cea mai importantă.

Atacul la persoană (Ad hominem ) Constă în a răspunde la un argument sau la o afirmaţie despre un fapt prin atac la persoana care a făcut afirmaţia, în loc să se adreseze la subiectul argumentului sau să producă o dovadă contra afirmaţiei. „Cum poţi spune că biblia conţine contradicţii ? Eşti prost !” „Dacă ai fi mai inteligent ai înţelege ce vreau să arăt aici.” O formă comună este atacul la sinceritate: „Cum poţi susţine cauza vegetarianismului, când tu porţi haine de piele ?
O variaţie este atacarea unei întregi categorii de oameni: „Biologia evolutivă este o unealtă sinistră a religiei materialist-ateiste a umaniştilor” Un Ad Hominem nu este o eroare dacă atacul este la adresa credibilităţii argumentului – dacă acesta este prezentat de cineva care se declară expert în domeniu. Astfel, Ad Hominemul este folosit pentru a demonta un Argument din autoritate.

Otrăvirea Fântânii ( Poisoning the Well ) Reprezintă un atac sau o tentativă de discreditare a adversarului ( sau a surselor folosite de el ) înainte ca acesta să prezinte vreun argument. Este o variaţie a Atacului la Persoană. De pildă, un creaţionist care îşi încheie prezentarea cu cuvintele: „Toţi oamenii de ştiinţă sunt gata să recurgă la minciuni ca să-şi apere doctrina darwinistă !” a Otrăvit Fântâna pentru adversarul său evoluţionist, întrucât a trezit neîncrederea publicului faţă de concluziile ştiinţifice, pe care adversarul său se va baza. „Două rele o fac bună” ( „Şi tu o faci !”, Tu Quoque ) Raţionalizarea că ceva evident greşit este totuşi permisibil, deoarece şi celălalt a greşit. „Da, este adevărat că am spus un neadevăr. Dar şi adversarul meu a minţit mai devreme !”

Selecţia Observaţională (Cherry Picking, Eroarea Trăgătorului la Ţintă) Argument eronat descris de Francis Bacon ca „ţinând evidenţa loviturilor şi omiţând rateurile”. Denumirea de „Eroarea Trăgătorului” vine de la o povestire despre un personaj care a tras o săgeată într-un perete şi apoi a pictat o ţintă în jurul ei; această metaforă este foarte potrivită pentru exemplificarea erorii. Practic, greşeala constă în prezentarea unor cazuri sau date care susţin o poziţie, totodată ignorând cazurile ( poate cu mult mai numeroase ) care contrazic acea poziţie. Militanţii anti-vaccin sunt gata să citeze date precise despre epidemii care au lovit în cadrul unor populaţii vaccinate şi au produs zeci sau sute de morţi, dar trec sub tăcere faptul că epidemii similare, în locuri sau timpuri în care vaccinul nu a fost folosit, au produs zeci, sute de mii sau chiar milioane de victime.

Evidenţa anecdotică Este un caz particular al Selecţiei Observaţionale, în care se prezintă drept dovezi „anecdote”, adică cazuri (pretins) pretrecute prezentatorului, care nu pot fi verificate corespunzător, putând avea explicaţii dintre cele mai variate – de la coinicidenţe laFalse Corelaţii, sau in cel mai rău caz putând fi chiar complet false. Numeroase reclame la diverse produse naturiste de sănătate îşi susţin eficienţa nu pe baza unor teste ştiinţifice adecvate, dublu-orb, realizate pe eşantioane reprezentative de pacienţi, ci prezentând „mărturii personale” de la persoanele care au încercat produsul.

Argumentul din Citire Selectivă Constă în a face ca şi cum cel mai slab argument al oponentului ar fi fost cel mai bun argument al lui. Dacă cineva prezintă două argumente, unul puternic, X, şi unul mai slab, Y, adversarul îi poate demonta doar Y şi apoi poate pretinde că întreaga argumentaţie a fost slabă. Este o variaţie a Selecţiei Observaţionale, întrucât cel ce comite eroarea alege deliberat doar ceea ce îi convine din argumentaţia oponentului. Un exemplu este stilul de argumentaţie prezent la mulţi creaţionişti, care aruncă cu zeci de argumente legate de evoluţie, abiogeneză, Big Bang, istoria bibliei, moralitate şi alte subiecte, unul după altul (Argument din Vorbire Rapidă). Dacă adversarul parează toate argumentele cu excepţia unuia ( să nu uităm că subiectele presupun cunoştinţe din mai multe domenii diferite şi o atenţie foarte bună, pentru a reţine toate argumentele prezentate), atunci creaţionistul ignoră că cele mai multe argumente i-au fost demontate, şi pretinde victoria pentru că, nu-i aşa, „darwinistul” n-a ştiut să explice un anumit detaliu legat de un anumit punct din cele douăzeci ridicate de creaţionist.

Apelul din Consecinţe A pretinde că un adversar se înşeală, pentru că dacă are dreptate, atunci vor rezulta lucruri negative. „Dumnezeu trebuie să existe, pentru că altfel nu ar putea exista viaţa de apoi

O eroare înrudită este „Panta Alunecoasă” Panta Alunecoasă ( Extrapolarea Absurdă, Slippery Slope ) Se argumentează că un pas iniţial mic va duce la un lanţ de evenimente cu efect mult mai serios. Deşi raţionamentul poate fi valid, pentru a nu fi catalogată ca eroare trebuie demonstrat că fiecare etapă duce automat la pasul următor. „Legalizarea homosexualităţii va duce la legalizarea zoofiliei, care apoi va duce la legalizarea pedofiliei !” Exemplul este tototdată şi un exemplu de Analogie Ilogică, între homosexualitate (act sexual consensual între două persoane adulte) şi zoofilie/pedofilie (act sexual între un adult şi un animal/copil fără discernământ ).

Pledoaria Specială ( Special Pleading ) Este o eroare comisă atunci când cineva argumentează că un caz este o excepţie de la o regulă bazându-se pe o caracteristică irelevantă care nu defineşte excepţia.  De exemplu, multe persoane care au pretins puteri paranormale au acuzat după o demonstraţie eşuată scepticii prezenţi la demonstraţii că le-ar „disturba” puterile, deşi iniţial nu au ridicat obiecţii faţă de prezenţa acestora.

Falsa Dihotomie Reprezintă presupunerea că ar exista doar două alternative, atunci când de fapt sunt mult mai multe. În esenţă, majoritatea argumentelor creaţioniste pornesc de aici, de la presupunerea că există doar două variante posibile pentru existenţa Universului, şi apariţia şi diversitatea vieţii – fie varianta ştiinţifică, Big Bang-abiogeneză-evoluţie, fie interpretarea lor particulară a Genezei, şi deci consideră că atacurile asupra „darwinismului” ar demonstra cumva adevărul cărţii lor. Dar, fireşte, acestea nu sunt singurele posibilităţi – ajunge să amintim că fiecare religie are o altă explicaţie pentru existenţă, deci chiar dacă modelele ştiinţifice ar fi invalidate, ar exista alte mii de variante posibile. Nu trebuie confundat cu situaţia în care chiar există doar două alternative ( „tertium non datur” ), în care caz demontarea uneia din variante o validează pe cealaltă. O variaţie este Falsa Trilemă în care sunt prezentate trei opţiuni ca şi cum acestea ar fi singurele posibilităţi. Exemplul clasic este argumentul „Triple-L: Lord, Liar or Lunatic” ( „Domn, Mincinos sau Nebun” ) prezentat de numeroşi apologişti creştini în cazul lui Isus. Pretinzând că variantele Mincinosului şi cele ale Nebunului nu sunt compatibile cu portretul schiţat in evanghelii ( deşi se pot găsi versete care să susţină şi aceste variante ) aceştia demonstrează divinitatea lui Isus… omiţând alte variante, ca de exemplu „Legendă”.

Apelul la Natură (Eroarea Naturală) Este o eroare foarte frecvent folosită de promotorii pseudoştiinţei. Afirmaţia „100% Natural !” de pe etichetele diverselor produse fac acest apel la natură, de parcă simplul fapt că ceva este „natural” ar fi vreo garanţie a calităţii. „Serviţi vă rog acest extract de mătrăgună, este 100% natural”

Inversarea Sarcinii Dovezii (Shifting Burden of Proof) Este comutarea sarcinii celui ce trebuie să demonstreze ceva. În mod normal, cel ce face o afirmaţie pozitivă trebuie să furnizeze dovezile care să o susţină. În cazul acestei erori, se pune în sarcina celui sceptic faţă de afirmaţie să găsească dovezile pentru a infirma afirmaţia, dovezi care pot fi imposibil de produs.  „-Undeva între orbita terestră şi cea marţiană, există un ceainic care orbitează în jurul Soarelui ! Nu crezi ? Ai vreo dovadă că nu există ?

Eroarea Regulii Generale (Eroarea din Accident) Extinderea unei reguli adevărate în majoritatea cazurilor la una care se aplică întotdeauna. „A tăia un om cu un cuţit reprezintă o crimă.” „Chirurgii taie oameni cu cuţitul.” „Aşadar, chirurgii sunt criminali.

Generalizarea (Eşantionul Nereprezentativ) Tragerea unei concluzii largi, sau deducerea unei reguli generale, dintr-un număr insuficient de cazuri. „Se spune că unul din cinci oameni este chinez. Cunosc sute de oameni, şi nici unul nu este chinez !” Raportul 1/5 este valabil la scară mondială. In exemplu, persoana care se îndreaptă spre concluzia că nu există chinezi generalizează pornind de la o mostră foarte mică, de câteva sute de persoane, o regulă pe care vrea să o aplice întregii populaţii.

Eroarea de Asociere În acest tip de eroare se sugerează că anumite proprietăţi ale unui set sunt automat şi ale altui set, datorită unei asocieri irelevante. Cel mai frecvent întâlnit este „Apelul la Hitler”. Apelul la Hitler ( Ad Hitlerum ) Un caz aparte de Eroare de Asociere, care tinde şi spre Ad Hominem, comparaţia cu Hitler apare suficient de frecvent în dezbaterile pe Internet încât să fie denumită şi catalogată separat. În esenţă, constă în a trage o paralelă între poziţia exprimată de un oponent şi o poziţie similară pe care ar fi avut-o şi Adolf Hitler. Scopul erorii este de a induce un sentiment de vină prin asociere. „Eşti vegetarian ? Ştii, şi Hitler era vegetarian…” În cadrul unei dezbateri corecte, respectând Regulile de Dezbatere, persoana care ajunge să folosească acest argument este descalificată şi este declarată învinsă automat.

Eroarea Psihogenică Dacă se află motivul pentru care cineva foloseşte un anumit argument, atunci respectiva persoană este părtinitoare, şi argumentul trebuie să fie invalid. „Aha, deci dumnezeu nu te-a ajutat când încă credeai în el… deci îl urăşti ! Deci acum te pretinzi ateu doar pentru că îl urăşti pe dumnezeu !

Eroarea Genetică (Eroarea Originii) Dacă un argument are o anumită origine, este automat corect sau greşit. „Doar nu ai de gând să porţi o verghetă ! Nu ştiai că iniţial verighetele reprezentau lanţul pe care-l foloseau soţii ca să nu-şi lase soţiile să fugă ? Nu aş fi crezut că eşti de acord cu o asemenea practică !” În acest caz, este ilogică respingerea unui simbol numai datorită semnificaţiei originale ( pierdute de atunci ).

Argumentul din Vechime ( Ad Antiquitatem ) Pretenţia că ceva mai vechi este superior, doar prin simpla vechime. Este o variaţie a Erorii Genetice. De exemplu, în cazurile unor reclame la diverse preparate naturiste, apar de multe ori afirmaţii de genul: „Acest tratament e folosit de acum 3000 ani !” Acum 3000 ani se foloseau şi remedii care şi-au demonstrat eficienţa, dar şi tratamente care nu funcţionau, sau care aveau efecte negative. Deci simpla invocare a miilor de ani nu spune nimic despre eficienţa remediului.

Argumentul din Noutate ( Ad Novitam ) Opusul Argumentului din Vechime, Argumentul din Noutate prezintă ceva ca fiind superior doar pentru că este nou.

Argumentul Geografic ( „Nu-i de aici” ) Este similar cu Argumentul din Vechime, doar că în acest caz ceva este respins sau acceptat în funcţie de originea geografică.

Apelul la Tradiţie Este o subcategorie aparte a Argumentului din Vechime, doar că, în locul vechimii propriu-zise a unei practici, ceva este prezentat drept adevărat pentru că face parte dintr-o anumită tradiţie. „Românii sunt ortodocşi de două mii de ani ! Evident, religia ortodoxă este cea corectă !

Apelul la Majoritate ( Apelul la mulţime, Ad Populum ) Invocarea, ca dovadă în sprijinul unei afirmaţii, a numărului de persoane care acceptă acea afirmaţie. Dat fiind că adevărul nu este democratic şi nu se stabileşte prin vot, numărul de persoane care acceptă ceva nu spune nimic despre adevărul acelei afirmaţii. De exemplu, acum 500 ani, era aproape unanim acceptat faptul că Pământul este plat. Cu toate acestea, forma planetei nu s-a modificat în decursul timpului în funcţie de credinţele umanităţii.

Argumentul din Viitor Este argumentarea pe baza unor dovezi care urmează să fie descoperite, şi care vor susţine cauza susţinută, deşi momentan nu există dovezi care să o sprijine. „Teoria evoluţiei va fi aruncată la gunoi în următorii cinci ani !” ( pretenţie creaţionistă repetată de prin anii ’60 încoace )

Argumentul din Probabilitate Argumentarea că, dacă ceva este posibil să se întâmple ( sau e posibil să fi avut loc ) atunci acel ceva chiar se va întâmpla ( sau s-a întâmplat ) cu certitudine. „— Mamă, mamă! Copilul meu are să moară! — Când şi cum? — Iată cum. Vezi drobul cel de sare pe horn? — Îl văd. Şi? — De s-a sui mâţa, are să-l trântească drept în capul copilului şi să mi-l omoare! — Vai de mine şi de mine, că bine zici, fata mea; se vede că i s-au sfârşit mititelului zilele! Şi, cu ochii pironiţi în drobul de sare de pe horn şi cu mânile încleştate, de parcă le legase cineva, începură a-l boci amândouă, ca nişte smintite, de clocotea casa.” ( Ion Creangă, Prostia omenească )

Raţionamentul Circular ( Circulus in Probando, Petitio Principii ) Strecurarea printre premizele raţionamentului a ceea ce trebuia de fapt demonstrat. „-De unde ştii că biblia este corectă ? -Pentru că aşa scrie în biblie !” Respondentul deja presupune că tot ceea ce scrie în carte este adevărat.

Apelul la Lege Argumentarea că o anumită acţiune este imorală pentru că este interzisă de o lege, sau dimpotrivă, că este morală şi permisibilă pentru că nu este interzisă de vreo lege. În esenţă, este un raţionament circular, în care o acţiune este imorală pentru că este interzisă de lege; de ce este interzisă de lege ? pentru că este imorală. Trebuie ţinut cont de faptul că schimbarea sau abrogarea unei legi se face de obicei la mult timp după ce toată lumea începe să considere acţiunea interzisă de acea lege drept permisibilă şi morală. De pildă, legea care permitea doar bărbaţilor să voteze a fost înlocuită de una care să includă dreptul de vot şi pentru femei abia după ce oamenii au realizat că nu este corectă această discriminare.

Conceptul Furat Folosirea a ceea ce încerci să demontezi, adică argumentaţia necesită adevărul unei idei pentru a demonstra falsitatea ei. De exemplu, folosirea metodei ştiinţifice pentru a arăta că metoda ştiinţifică este greşită. Eroarea este înrudită cu Raţionamentul Circular, dar în acea eroare circularitatea este în ceea ce se încearcă demonstrat, pe când aici circularitatea este în ceea ce se încearcă demontat. De asememea. este înrudită cu Reducerea la Absurd, operaţie logică ( corectă ) în care se acceptă pentru moment adevărul unei propoziţii pentru a o duce până la o concluzie absurdă sau autocontradictorie, pentru a demonstra falsul propoziţiei.

Apelul la Sentimente ( Argumentul din Limbaj Emotiv ) Folosirea de cuvinte cu încărcătură emotivă, pentru a influenţa sentimentele mai degrabă decât opiniile raţionale. În funcţie de sentimentul care se doreşte speculat, poate fi Apelul la MilăApelul la RidicolApelul la Ameninţare, etc.

Apelul la Milă ( Ad Misericordiam ) Exploatarea sentimentului de compasiune în locul prezentării unui argument propriu-zis.

Apelul la Forţă ( Apelul la Băţ, Ad Baculum ) Ameninţări cu violenţa faţă de cei ce nu sunt de acord cu opinia prezentată, în locul prezentării de dovezi care să o susţină. Exemplul clasic este ameninţarea cu iadul a ateilor din partea celor credincioşi, în dezbateri.

Apelul la Ridicol (Ad Ridiculum) Prezentarea argumentului adversarului într-o formă absurdă sau ridicolă. De obicei, se apropie sau se suprapune cu Omul de Paie„Vrei să zici că-ntâi ai fost noroi, apoi maimuţoi, şi-abia apoi tu ?

Gândirea Deziderativă ( Wishfull Thinking ) Dacă ceva are consecinţe dorite, atunci acel ceva este adevărat. „Eu cred în dumnezeu pentru că, fără dumnezeu, cum ar fi posibilă viaţa de apoi ?

Apelul la Autoritate ( Ad Verecundiam ) Invocarea unei persoane cu renume în sprijinul unei idei. Este o eroare când respectiva persoană oferă o opinie fără nici o dovadă. Se pare că Einstein nu ar fi acceptat concluziile fizicii cuantice. Faptul că a fost un fizician deosebit nu transformă automat orice opinie a sa în adevăr, nici măcar în domeniul fizicii, cu atât mai puţin în alte domenii ( Apelul la Autoritate Falsă ). În alte cazuri, chiar cel ce comite eroarea se pretinde o autoritate în subiect. Creaţionistul Kent Hovind pretinde titlul de „doctor”, şi de asemenea că a „predat ştiinţe vreme de 15 ani”. Implicaţia este că doctoratul ar fi în domeniul ştiinţelor, şi deci că argumentaţia lui ar trebui luată în serios. În realitate, Kent Hovind şi-a luat doctoratul în educaţie religioasă, nu în ştiinţe, de la o „facultate” neacreditată care admite deschis că oferă diplome contra cost. De asemenea, în argumentaţia sa, comite erori grosolane, confundând atomii, moleculele, nucleotidele, genele, cromozomii şi ADN-ul între ele, ridicând întrebări serioase în privinţa calităţii materiei pe care a predat-o.

Apelul la Autoritate Anonimă Un Apel la Autoritate în care autoritatea nu este numită. Astfel, informaţia este dificil sau imposibil de verificat. „Savanţii sunt de acord că evoluţia este o teorie în criză” Care savanţi ? Ce specializări au ? Pe ce baze au emis această opinie ?

Apelul la Autoritate Falsă Un Apel la Autoritate în care autoritatea este citată în afara domeniului de expertiză. De exemplu, o parte din savanţii din exemplul Autorităţii Anonimepot fi matematicieni, fizicieni sau chimişti, deci opiniile lor în domeniul biologiei nu mai sunt opinii ale unor experţi în domeniu.

Quote Mining ( Citarea în Afara Contextului, Săparea după Citate ) Este un Apel la Autoritate în care autoritatea este citată greşit, incomplet sau trunchiat pentru a părea că susţine o opinie dierită sau chiar opusă celei prezentate de fapt. Un citat des folosit de creaţionişti este un pasaj din „Originea speciilor”, de Darwin: „Mărturisesc că poate părea o adevarată nebunie să presupui că ochiul, cu sistemele sale complexe pentru ajustarea distantei şi a intensităţii luminii, pentru corectarea anomaliilor cromatice şi de sfericitate, este rezultatul selecţiei naturale” Aparent, aici Darwin recunoaşte imposibilitatea evoluţiei naturale a ochiului. În realitate, lipsa de onestitate a celor ce folosesc acest citat este demonstrată atunci când cineva are curiozitatea să caute citatul acesta, care este urmat imediat de explicaţia:  „Şi totuşi raţiunea îmi spune că, dacă numeroase gradaţii de la un ochi complex şi perfect la unul foarte simplu şi imperfect, fiecare gradaţie fiind folositoare posesorului, pot fi demonstrate că există; dacă, mai departe, ochiul variază foarte puţin, iar variaţiile vor fi moştenite, în mod cert acesta fiind cazul; şi dacă prin orice variaţie sau modificare în organ va fi vreodată utilă unui animal sub condiţiile schimbătoare de viaţă, atunci dificultatea de a crede că un ochi perfect şi complex ar fi putut fi format prin selecţia naturală, deşi insurmontabil pentru imaginaţie, cu greu mai poate fi luată în serios.” Deci, un creaţionist a citit cartea, a selectat un pasaj, l-a rupt de explicaţia lungă şi detaliată care arată de ce nu este acesta cazul, şi care este poziţia adevărată a autorului, şi totuşi prezintă bucata trunchiată ca pe o „dovadă”.

Declaraţia de conversie Este o formă slabă de Apel la Autoritate, adică de a pretinde expertiza într-un domeniu. Cel ce comite eroarea dă de înţeles că la un moment dat în trecut era adept al unei idei, dar s-a documentat în privinţa subiectului şi acum, pentru că este mai bine informat, a respins ideea. Astfel, vorbitorul respinge poziţia adversarului fără a preciza care sunt erorile acestuia, şi fără a oferi un motiv realist. Un număr de creaţionişti pretind că ar fi fost evoluţionişti. Totuşi, argumentele pe care le prezintă sunt profund eronate, denotând o totală lipsă de înţelegere a teoriei evoluţiei.

Argumentul din Încăpăţânare (Pigheadedness) Refuzul de a accepta un anumit punct, în ciuda tuturor dovezilor, deşi acestea demonstrează, dincolo de orice îndoială rezonabilă, argumentul respectiv. „Da, am văzut poze făcute din spaţiu, am văzut că argumentele mele sunt false, am înţeles cum e treaba cu sateliţii, am înţeles ce vreţi să spuneţi. Dar totuşi eu rămân la ideea mea că Pământul e plat !

Eroarea de compoziţie Presupunerea că întregul are aceleaşi proprietăţi ca şi părţile componente: „O portocală este rotundă. Aşadar, o grămadă de portocale este rotundă !

Eroarea de diviziune Inversul Erorii de Compoziţie, este presupunerea că fiecare parte constituentă are aceleaşi proprietăţi ca şi întregul: „Oamenii sunt conştienţi, oamenii sunt făcuţi din celule, deci celulele sunt conştiente

Analogia Ilogică Pretenţia că două situaţii sunt foarte similare ( deşi ele nu sunt ) şi extrapolarea de la una la cealaltă: „Sistemul solar aminteşte de un atom, cu planetele orbitând în jurul Soarelui ca electronii în jurul nucleului. Ştim că electronii pot sări de la o orbită la alta, deci ne putem aştepta să vedem planetele schimbându-şi orbita”

Cauza Falsă ( Falsa Corelaţie, Post Hoc ergo Propter Hoc, „După aceasta, aşadar din cauza aceasta” ) Presupunerea că, dacă două lucruri s-au petrecut, primul l-a cauzat pe al doilea. Eroarea logică constă în a extrage concluzia doar pe baza ordinii secvențiale a evenimentelor, în loc să se ia în calcul alţi factori care ar putea elimina legătura între evenimente. Cel adesea, majoritatea superstiţiilor şi gândirii magice rezultă din această formă de eroare logică. „Înainte ca femeile să aibă drept de vot, nu existau arme nucleare” Alteori, „cauza” se desfăşoară concomitent cu „efectul” – „Cum Hoc, Ergo Propter Hoc” ( „Împreună cu Aceasta, Aşadar din Cauza Aceasta” ). Presupunerea eronată este că una din evenimente l-ar influenţa pe celălalt, când ele pot fi complet independente, sau pot avea o cauză comună: „Cu cât mai mare este piciorul unui copil, cu atât scrisul lui este mai corect. Aşadar, mărimea piciorului influenţează corectitudinea scrisului” De fapt, atât mărimea piciorului cât şi scrisul au ambele aceeaşi cauză – dezvoltarea copilului: cu cât este copilul mai mare, cu atât îi va fi şi piciorul mai mare, dar va avea şi mai multă experienţă în scris.

Cauza Complexă Încercarea de a folosi o cauză pentru a explica ceva, când de fapt a avut mai multe cauze. De exemplu, după ce un elev şi-a împuşcat mai mulţi colegi şi profesori, mass-media a discutat cazul, încercând să demonstreze că de vină au fost, în funcţie de preferinţele fiecărui ziar, fie părinţii, fie jocurile video fie legislaţia lejeră a armelor. Totuşi, incidentul a avut mai multe cauze care au contribuit, fiecare, la acest deznodământ tragic.

Întrebarea Multiplă ( Întrebarea Complexă, Întrebarea Încărcată, Loaded Question, Plurium Interrogationum ) Este o întrebare care conţine o presupoziţie controversată sau nejustificată. Exemplul clasic este: „Îţi mai baţi soţia ?”  Forma întrebării pretinde un răspuns da/nu. Ambele răspunsuri confirmă presupoziţia inclusă în întrebare, că cel întrebat chiar îşi bate soţia. Pentru a o contracara, trebuie să se adreseze presupoziţia din întrebare, nu întrebarea propriu-zisă.

Argumentul din Întrebare Apare când se adresează adversarului o întrebare care necesită un răspuns foarte elaborat, pentru care fie nu există timp pentru a-l prezenta, fie audienţa nu are pregătirea necesară să îl înţeleagă. „Cum se poate ca ceva atât de complex ca celula să fi apărut prin procese naturale ?” Toate întrebările se apropie, într-o măsură oarecare, de această eroare – întotdeauna o întrebare este uşor de pus, pe când un răspuns complet necesită mai mult timp.

Argumentul din Repetiţie (Ad Nauseam) După principiul „dacă repeţi o minciună de suficient de multe ori ea va deveni adevăr”, eroarea constă în înlocuirea argumentaţiei necesare cu repetarea unei afirmaţii „până la îngreţoşarea (Nausea)” adversarului, în speranţa că va fi acceptată.

Argumentul din Vorbire Rapidă Trecerea de la o idee la alta, prezentând prea multe argumente (corecte sau invalide) pentru ca audienţa sau adversarul să aibă timp să le acorde atenţie tuturor.

Argumentul din Jumătatea de Adevăr (Evidenţa Suprimată ) Prezentarea unei argumentaţii în care nu se menţionează toate detaliile, pentru a sugera altceva. De exemplu, o „profeţie” extrem de detaliată a unei tentative de asasinat a fost prezentată la televizor. Ceea ce nu s-a spus a fost faptul că înregistrarea a fost făcută după eveniment.

Argumentul din Jargon Prestigios Folosirea de cuvinte complicate pentru a produce impresia expertizei, sau pentru a debusola adversarii. De exemplu, foarte mulţi şarlatani folosesc cuvinte împrumutate din fizica cuantică pentru a descrie nişte efecte inexistente, sau ca metafore pentru cu totul alte noţiuni decât cele la care se referă cu adevărat termenii.

Argumentul din Nonsens ( Argument by Gibberish ) O versiune extremă a Argumentului din Jargon Prestigios. Se poate folosi fie un vocabular inventat, fie cuvinte normale aranjate în propoziţii fără sens, pentru a impresiona şi descumpăni oponentul. „Cosmosul necesită o balanţă profundă

Echivocaţia Reprezintă folosirea unui cuvânt când într-un sens, când în altul, în cadrul aceleiaşi argumentaţii, sau redefinirea unui cuvânt de către unul dintre cei doi adversari, fără justificare, şi fără a preciza acest lucru. De exemplu, în cadrul unor variante ale Argumentului Cosmologic, se prezintă „existenţa unei cauze pentru Univers, şi această cauză o numim dumnezeu”. De reţinut că nu se spune nimic despre proprietăţile acestui „dumnezeu”, doar că este ceea ce a cauzat Big Bang-ul. Mai departe în argumentaţie, acelaşi termen „dumnezeu” este folosit pentru a descrie o entitate conştientă, omniscientă, omniprezentă, benevolentă, atotputernică, etc. Este un caz de Echivocaţie, pentru că în cadrul Argumentului Cosmologic nu s-a spus decât că este cauza din spatele Big Bangului, deci aici „dumnezeu” poate însemna o fluctuaţie cuantică, sau orice altceva.  În alt caz, unul dintre promotorii pseudoştiinţei prezintă „explicaţii” elaboratefolosind termeni împrumutaţi din fizica cuantică. Fiind provocat de un savant să ofere o justificare pentru folosirea acestor termeni, a recunoscut că el foloseşte cuvinte precum cuantic „într-un sens metaforic”.

Reificarea Reprezintă o eroare de echivocaţie, în care o abstracţie, sau o construcţie ipotetică, este tratată ca şi cum ar reprezenta ceva concret, un fenomen sau entitate fizică.  De exemplu, de multe ori se fac referiri la o ţară ca şi cum ar fi o singură entitate de sine stătătoare, independentă faţă de orice altceva, care are propriile scopuri şi intenţii. În realitate, ceea ce numim, de pildă. „România” este un conglomerat de oameni şi acţiuni, deseori contradictorii, obiecte în permanentă mişcare, în cadrul unui peisaj la rândul lui instabil, neomogen, şi care nu este delimitat geografic.

Confuzia hărţii cu teritoriul (Confuzia Modelului cu Realitatea) Este o eroare în care se confundă semantica unui termen cuceea ce el reprezintă. Numele erorii este o reprezentare metaforică a unei confuzii între cuvinte care definesc ceva, şi simboluri ale acelui ceva, cu obiectul în sine, în acest caz confuzia între un teritoriu fizic, o suprafaţă mai mare sau mai mică de teren, cu harta care reprezintă acel teritoriu. Pictorul Magritte a prezentat un desen al unei pipe, care purta dedesubt inscripţia „Aceasta nu este o pipă.”. Într-adevăr, nu este o pipă cu adevărat, ci doar un desen al unei pipe, o reprezentare a ei.

Exprimare Ambiguă (Weasel wording) Folosirea de cuvinte care să creeze impresia că s-a afirmat ceva specific şi util, deşi în realitate nu s-a formulat decât o afirmaţie vagă şi ambiguă. Uneori, folosirea lor poate implica înţelesuri cu mult peste afirmaţia propriu-zisă. În esenţă, constă în folosirea unor termeni imprecişi, precum „unii”, „mulţi” „deseori, „probabil”, „este posibil”, „experţi”, „se spune”… etc etc. De exemplu,  „ În ultima vreme, mulţi experţi au început să respingă teoria evoluţiei.„. Afirmaţia pare a sugera că biologii au descoperit probleme insurmontabile în teoria evoluţiei şi renunţă la ea. În realitate, propoziţia se poate referi la fel de bine şi la câţiva jucători maeştri de şah ( „experţi” ), fără nici o pregătire ştiinţifică, care, la ultima întâlnire, au decis că nu acceptă teoria evoluţiei. Nici unul din termenii afirmaţiei iniţiale nu spune nimic concret pentru a deosebi cele două situaţii. „Ultima vreme” reprezintă ultimele zile ? luni ? sau ultimii 50 ani ? experţii sunt din domeniul biologiei, sau sunt experţi în cu totul altceva ? Câţi experţi sunt ? câţiva ? zeci ? sute ? mii ?

Eroarea Factuală ( Afirmaţia Falsă ) Reprezintă pur şi simplu o afirmaţie eronată. „Între toate dovezile fosile, nu se găseşte nici o formă tranziţională !” Cu excepţia miilor de forme tranziţionale recunoscute ca atare de toţi biologii şi paleontologii.

Apelul la Ignoranţă (Argumentul din Ignoranţă, Argumentum ad Ignorantium) Este o variantă a Inversării Sarcinii Dovezii, în care ceva este considerat demonstrat numai datorită absenţei dovezilor contrare. Ceainicul lui Russel este un asemenea exemplu extrem. Prin absurdul pretenţiei acceptării ipotezei Ceainicului lui Russell, doar pentru că inexistenţa aceastuia nu poate fi arătată, se urmăreşte atragerea atenţiei asupra acestei erori, des folosită de creştini sub forma: „Ai dovezi ca dumnezeu nu există ? Dumnezeu Golurilor Este o formă specifică a Argumentului din Ignoranţă, folosită în dezbaterile religioase, în care dovada pentru dumnezeu este absenţa unei explicaţii ştiinţifice pentru un anumit fenomen. Este numit astfel pentru că practic cel ce foloseşte acest tip de eroare îşi „ascunde” dumnezeul în găurile din cunoaştere: „Nu ştii de ce se formează curcubeul ! deci, dumnezeu este cauza !” „Nu ştii de ce fulgeră ! deci, dumnezeu este cauza !” „Nu ştii de unde provine omul ! deci, dumnezeu este cauza !” „Nu ştii ce a cauzat Big Bang-ul ! deci, dumnezeu este cauza !

Argumentul din Incredulitatea Personală Prezentarea unei opinii personale ca pe un fapt demonstrat. În esenţă, raţionamentul din spatele acestei erori este „Eu nu-mi pot imagina cum X ar putea fi posibil, aşadar, X nu este posibil„. Eşecul imaginaţiei vorbitorului (bazat în principal pe necunoaşterea subiectului) ţine locul unei demonstraţii pentru imposibilitatea fenomenului. În argumentaţia creaţionistă se pot găsi deseori multe exemple concrete ale acestei erori: „Cum ar fi putut evolua [organ/funcţie complexă] ? Este evident că [organul/funcţia] nu ar fi putut apărea decât prin creaţie divină !”.

Ipoteza cea mai Implauzibilă Reprezintă ignorarea explicaţiilor celor mai rezonabile, pentru a lăsa doar explicaţia dorită.  Fără a fi o regulă care funcţionează întotdeauna, Briciul lui Occam este o metodă de a determina cea mai probabilă explicaţie, şi cere ca o explicaţie să nu introducă concepte noi atunci când cele deja existente sunt suficiente. „Am lăsat o farfurie cu lapte afară şi dimineaţă farfuria era goală. Vezi ? au fost nişte spiriduşi de grădină ! Există şi alte variante mult mai prozaice, precum „pisica vecinului”, care să explice dispariţia laptelui, fără a necesita introducerea unui tip de entităţi noi, „spiriduşii de grădină”.

Afirmarea Consecventului Inversare logică. O propoziţie corectă, de forma „dacă P atunci Q”, este transformată în „Q aşadar P”. „Toate pisicile mor. Socrate a murit. Aşadar, Socrate a fost o pisică”

Negarea Antecedentului ( Eroarea Inversă ) Dacă A atunci B. A este fals. Aşadar, B este fals. Acest tip de argument nu duce la concluzii valide, chiar dacă premisele sunt adevărate. „Dacă regina Elisabeta este cetăţean american, atunci este o fiinţă umană. Regina Elisabeta nu este cetăţean american. Aşadar, Regina Elisabeta nu este o fiinţă umană.”

Apelul la Complexitate Dacă cel ce argumentează nu înţelege un subiect, concluzionează că nimeni nu îl înţelege de fapt, aşadar, opinia lui este la fel de validă ca şi a oricărui expert.

Demontarea prin Eroare (Argumentul din Eroare Logică, Ad Logicam ) Dacă o concluzie poate fi obţinută într-un mod evident greşit, atunci concluzia este automat declarată greşită. „-Să analizăm fracţia 64/16. Simplificăm 6 cu 6, şi obţinem că 64/16=4/1=4. -Stai, cum să simplifici 6 cu 6 ? -Vrei să spui că 64/16 nu este egal cu 4 ?” E adevărat că 64/16 este egal cu 4, dar modul în care s-a ajuns la acest rezultat nu este corect. O critică corectă este adusă modalităţii de a simplifica, nu rezultatului propriu-zis. Dacă critica este şi la adresa rezultatului, atunci apare Demontarea prin Eroare.

Eroarea Excepţiilor Copleşitoare Constă în a prezenta o regulă care de fapt are atât de multe excepţii, încât practic nu există, sau este în orice caz mult mai puţin impresionantă decât este prezentată iniţial. În filmul „Viaţa lui Brian”, revoluţionarii din Iudeea anilor 30 discută despre stăpânirea romană: „-Ce au făcut romanii pentru noi ? [alte personaje enumeră numeroase lucruri implementate de romani ] „-Da, bine, în afară de salubrizare, medicină, educaţie, vin, ordine publică, irigaţii, drumuri, un sistem de aprovizionare cu apă, şi sănătate publică, ce au făcut romanii pentru noi ?” Implicaţia iniţială este că „Romanii nu au făcut nimic pentru iudei”. O dată cu enumerarea excepţiilor ( adică a lucrurilor totuşi realizate ), sloganul revoluţionarilor îşi pierde din greutate.

Argumentul din Scenariu Constă în a prezenta o poveste care să lege elemente fără legătură între ele, apoi a folosi exact acea poveste ca dovadă că ele sunt legate. „Teoriile conspiraţiei” ( 9/11, reptilieni, aterizările lunare trucate ) apelează frecvent la această eroare.

Anularea Ipotezelor ( Teoria Conspiraţiei ) Refutaţia afirmaţiei este transformată în dovadă pentru afirmaţie.  „Farfuriile zburătoare au aterizat. Guvernul muşamalizează şi ascunde toate dovezile. Fireşte că neagă !” Orice încercare de a ataca afirmaţia iniţială este prezentată ca o dovadă suplimentară a încercării de muşamalizare, şi deci o confirmare a afirmaţiei.

Informaţia Depăşită Se furnizează informaţii, dar acestea nu sunt cele mai recente. De exemplu, multe argumente creationiste încă adresează teoria evoluţiei aşa cum a fost concepută de Darwin, ignorând 150 de ani în care teoria a fost completată cu un enorm volum de informaţii noi.

Falsul Compromis Constă în a considera că adevărul, între două poziţii opuse, este la mijloc. Este foarte posibil ca una din părţi să nu aibă dreptate. Este o altă eroare comisă frecvent în mass-media, în numele unei „prezentări echilibrate”, astfel încât în cadrul unei emisiuni despre un eveniment cosmic pot fi prezenţi un astronom şi un astrolog. „Unii spun că Soarele răsare la est, alţii – că răsare la vest. Adevărul este probabil undeva la mijloc.”

Concretizarea Se vorbeşte despre un lucru abstract ca şi cum ar fi concret. ( între concept şi realitate se face o Analogie Ilogică )

Argumentul din Slogan Folosirea unui slogan, a unei zicători sau a unui proverb în locul unui argument logic în cadrul unei discuţii, ca şi cum ar fi demonstrat, sau nu ar avea excepţii. Ca bonus, sloganul poate fi repetat cu uşurinţă de mai multe ori, în cadrulApelului la Repetiţie.

„Excepţia care Confirmă Regula” Un caz specific de Argument din Slogan. Iniţial, sensul expresiei este acela că enunţând o excepţie de la o regulă implică acea regulă. De exemplu, un afiş care anunţă „Parcarea este interzisă duminica” implică că parcarea este permisă în restul zilelor. Este folosit în mod greşit când s-a stabilit o regulă, şi se dovedeşte că regula nu funcţionează întotdeauna. Cel ce comite eroarea consideră că acest clişeu permite ignorarea excepţiei şi folosirea în continuare a regulii.

„Înţeparea” (Needling) Reprezintă încercarea de a infuria adversarul, fără a adresa argumentul. Uneori este o tactică de întârziere. Poate fi de asemenea şi Ad Hominem dacă se ajunge la insulte, fie la adresa interlocutorului, fie la adresa altor persoane faţă de care interlocutorul poartă respect. În locul insultelor, se poate manifesta sub formă de întreruperi, făcutul de gălăgie, sau numeroase alte „clownerii”.

Sait http://resurse-ateism.blogspot.ro/p/dictionar-de-erori-logice.html

https://ardeleanlogos.wordpress.com/ateism/dictionar-de-erori-logice/

Descoperire macabră la Auschwitz: ştampile cu ace, foarte rare, ce erau folosite pe prizonieri Teodora Nicolau | 16.03.2014 |

6-img_20171111_1112445-e1510837743147

Ştampilele, descoperite în zona unde au fost evacuaţi zeci de mii de prizonieri de la Auschwitz în momentul înaintării trupelor sovietice, în ianuarie 1945, vor fi păstrate în arhivele muzeului, înainte de a fi prezentate publicului larg, într-o nouă expoziţie, care va fi deschisă în următorii ani.     (Foto: AFP)         +ZOOM

Muzeul lagărului Auschwitz-Birkenau din Polonia a obţinut, în urma unei donaţii, cinci ştampile metalice rare, prevăzute cu ace şi utilizate pentru tatuarea numerelor de înregistrare pe pieptul şi braţele prizonierilor, a anunţat, joi, purtătorul de cuvânt al instituţiei, citat de AFP.

O persoană care a dorit să îşi păstreze anonimatul a donat aceste ştampile muzeului amplasat în fostul lagăr de concentrare Auschwitz-Birkenau, în apropiere de Oswiecim, un oraş din sudul Poloniei.

„Am obţinut aceste ştampile acum câteva săptămâni şi le-am confirmat autenticitatea”, a declarat Bartosz Bartyzel, purtătorul de cuvânt al muzeului.

Pe fiecare ştampilă, de forma unei plăcuţe metalice, se află o cifră formată din ace – respectiv un „zero”, doi de „trei” şi două cifre „şase” sau „nouă” – pentru a forma numerele de înregistrare ale deţinuţilor.

Prizonierii care soseau în lagăr erau tatuaţi cu cerneală mai întâi pe piept, apoi pe antebraţul stâng. Auschwitz a fost singurul lagăr nazist unde a fost practicat acest tip de identificare, a precizat Bartosz Bartyzel.

Ştampilele, descoperite în zona unde au fost evacuaţi zeci de mii de prizonieri de la Auschwitz în momentul înaintării trupelor sovietice, în ianuarie 1945, vor fi păstrate în arhivele muzeului, înainte de a fi prezentate publicului larg, într-o nouă expoziţie, care va fi deschisă în următorii ani.

Aceste ştampile sunt foarte rare, iar, în afară de cele cinci plăcuţe descoperite la Auschwitz, mai există doar una singură de acest tip identificată până acum, păstrată la Muzeul Militar din Sankt Petersburg.

Între 1940 şi 1945, un milion de evrei din Europa au fost ucişi la Auschwitz-Birkenau, alături de aproximativ 75.000 de polonezi, 21.000 de ţigani, 15.000 de prizonieri de război sovietici şi aproximativ 15.000 de prizonieri de alte origini, conform datelor oferite de muzeul lagărului.

SursaMediafaxAFP

Taguridescoperire | folosire | polonia | anunt | donatii | inregistrare |

DE CE NU ALEGE DUMNEZEU PUR ŞI SIMPLU SĂ SE DESCOPERE OAMENILOR DOVEDIND CĂ EL EXISTĂ ?

6-img_20171111_1112445-e1510837743147

Ateismul – De ce nu alege Dumnezeu pur şi simplu să Se descopere oamenilor dovedind astfel că El există?

by rodi in Apologetics Tags: 

photo credit Facebook

Poza de la Iuliana Ene, SURSA aici:

Ateismul este punctul de vedere potrivit căruia Dumnezeu nu există. Ateismul nu este deloc ceva nou. Psalmul 14:1, scris de David aproape de anul 1000 înainte de Hristos, face referire la atei – “Nebunul zice în inima lui ‘Nu este Dumnezeu’”. Statisticile recente arată o creştere a numărului persoanelor care devin atei, aproape 10% din populaţia lumii declarându-se atei. Aşadar, de ce sunt tot mai mulţi cei care devin atei? Este ateismul cu adevărat punctul de vedere care are logică aşa cum pretind ateii?

De ce există ateismul? De ce nu alege Dumnezeu pur şi simplu să Se descopere oamenilor dovedind astfel că El există? Sigur că dacă Dumnezeu S-ar arăta oamenilor, toţi ar crede în El ! Problema acestei idei este că aceasta nu este dorinţa lui Dumnezeu doar de a-i convinge pe oameni că El există. Dorinţa lui Dumnezeu este ca oamenii să creadă în El prin credinţă (2 Petru 3:9) şi să accepte darul Său al mântuirii (Ioan 3:16). Da, Dumnezeu ar putea apare înaintea oamenilor şi să demonstreze tuturor şi pentru totdeauna că El există. Problema este că Dumnezeu a demonstrat existenţa Sa de multe ori în Vechiul Testament (Geneza capitolele 6-9; Exod 14:21-22; 1 Regi 18:19-31). Au crezut oamenii că Dumnezeu există? Da! S-au întors ei de la căile lor rele şi au ascultat ei de Dumnezeu? Nu! Dacă o persoană nu este dornică să accepte existenţa lui Dumnezeu prin credinţă, atunci nici nu este gata să accepte pe Iisus Hristos prin credinţă ca Mântuitor (Efeseni 2:8-9). Aceasta este dorinţa lui Dumnezeu – ca oamenii să devină creştini, nu doar să creadă că Dumnezeu există.

Biblia ne spune că existenţa lui Dumnezeu trebuie acceptată prin credinţă. Evrei 11:6 declară: “Şi fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui! Căci cine se apropie de Dumnezeu, trebuie să creadă că El este, şi că răsplăteşte pe cei ce-l caută.” Biblia ne reaminteşte că noi suntem binecuvântaţi când avem credinţă în Dumnezeu: “i-a zis Isus, „pentrucă M-ai văzut, ai crezut. Ferice de cei ce n-au văzut, şi au crezut.”’” (Ioan 20:29).

Faptul că existenţa lui Dumnezeu trebuie acceptată prin credinţă nu înseamnă că a crede în Dumnezeu este un lucru ilogic. Există multe argumente pentru existenţa lui Dumnezeu. Te rugăm să vizitezi pagina noastră de internet “Există Dumnezeu?”. Biblia ne învaţă că dovezi ale existenţei lui Dumnezeu pot fi găsite cu claritate oriunde în univers (Psalmul 19:1-4), în natură (Romani 1:18-22), şi chiar şi în inimile noastre (Eclesiastul 3:11). Acestea fiind spuse, din nou, existenţa lui Dumnezeu nu poate fi probată, ci ea trebuie acceptată prin credinţă.

În acelaşi timp, a crede în ateism este din nou un exerciţiu de credinţă. Pentru a face o declaraţie absolută de genul “Dumnezeu nu există!” presupune că ai o cunoaştere completă despre absolut toate lucrurile – presupune a fi oriunde în univers – şi presupune a fi văzut şi cunoscut toate lucrurile din univers. Sigur, nici un ateu nu ar putea pretinde cu exactitate aceste lucruri. Cu toate acestea, aceasta este ceea ce în fond pretind cei care spun că Dumnezeu nu există. Ateii nu pot proba, de exemplu, că Dumnezeu nu trăieşte în centrul soarelui sau sub norii de pe Jupiter sau într-o galaxie îndepărtată. Acest lucru nu poate fi dovedit, aşa încât nu se poate dovedi că Dumnezeu nu există. Prin urmare, a adopta pretenţiile ateului presupune un exerciţiu de credinţă.

Aşadar, înapoi pe prima treaptă. Ateismul nu poate fi dovedit iar existenţa lui Dumnezeu trebuie acceptată prin credinţă. Cred cu tărie că Dumnezeu există. De asemenea, recunosc că fac acest lucru prin credinţă. În acelaşi timp, resping cu tărie ideea că a fi credincios în Dumnezeu ar fi un lucru ilogic. Cred că existenţa lui Dumnezeu poate fi văzută clar, simţită clar şi probată filosofic. Pentru mai multe informaţii, vizitează pagina de internet “Există Dumnezeu?”. “Cerurile spun slava lui Dumnezeu, şi întinderea lor vesteşte lucrarea mâinilor Lui. O zi istoriseşte alteia acest lucru, o noapte dă de ştire alteia despre El. Şi aceasta, fără vorbe, fără cuvinte, al căror sunet să fie auzit: dar răsunetul lor străbate tot pământul, şi glasul lor merge până la marginile lumii.” (Psalmul 19:1-4).

Poza de la Iuliana Ene, SURSA aici:

https://ardeleanlogos.wordpress.com/ateism/de-ce-nu-alege-dumnezeu-pur-si-simplu-sa-se-descopere-oamenilor-dovedind-ca-el-exista/

COLUMBIA : INAUGURAREA PRIMULUI TEMPLU SATANIC ÎNGRIJOREAZĂ OAMENII

templo-satanico-colombia

Recenta inaugurare a primului templu pentru închinarea la Lucifer, a provocat o mare teamă și îngrijorare în rândul oamenilor din orașul Calarca, ne informează portalul Acontecer Cristiano. Omul care a reușit construirea acestui templu satanist este Damian Victor Rozo, el susține că proiectul a devenit o realitate datorită ajutorul financiar a suporterilor din întreaga lume.

Structura construită este situată la „La Aguacatal” în Calarca, Quindio. Colonelul Ricardo Suarez, seful poliției de acolo, a declarat că deschiderea acestui templu, a provocat multă teamă printre oameni, pentru ceremonii și practicile care vor fi făcute. El a adăugat că, în ciuda fricii generate de acest eveniment, trebuie să respecte credințele, pentru că în Columbia există libertate religioasă. Comandantul Suarez, de asemenea, a spus că tot ce pot face este să verifice dacă au permisiune și documente necesare pentru funcționarea acestui templu.

Cultul satanic crește în lume, în special în America, unde un templu a fost deschis în orașul Detroit, cu o statuie a lui Satan mai mare de doi metri, care cântărește o tonă și jumătate.

Biblia vorbește despre Satan ca un înger căzut, care s-a opus și a vrut să fie egal cu Dumnezeu. (Isaia 14: 12-1 5). O ființă care caută distrugerea omului și caută ca omul să i se închine. Apostolul Petru avertizează pe creștini să fie atenți împotriva lucrările întunericului. „Fiți treji și vegheați! Pentru că potrivnicul vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu care răcnește și caută pe cine să înghită.” (1 Petru 5: 8)

Citeşte mai mult pe http://www.stiricrestine.ro Stiri Crestine.ro – Columbia: Inaugurarea primului templu satanic îngrijorează oamenii

https://ardeleanlogos.wordpress.com/ateism/columbia-inaugurarea-primului-templu-satanic-ingrijoreaza-oamenii/

CLASAMENTUL EUROPEAN AL ATEISMULUI : TURCIA ȘI ROMÂNIA ULTIMELE LOCURI LA CAPITOLUL PERSOANELOR CE-ȘI DECLARĂ ATEISMUL

România și Turcia se regăsesc pe ultimele două poziții, cu cel mai redus procent de persoane ce-și declară ateismul, într-un clasament condus detașat de Franța.

Conform informațiilor oficiale furnizate de Eurostat, colectate pe baza unui amplu sondaj de opinie, statele Europei au fost ierarhizate în funcție de numărul persoanelor care se declară atee. În acest clasament, România se regăsește pe ultima poziție, cu cel mai redus procent de persoane ce-și declară ateismul, respectiv 1%. Podiumul clasamentului este completat de alte două stat cu un procent ridicat al ateismului, respectiv Cehia (37%) și Suedia (34%), acolo unde credința în Dumnezeu are cele mai mai scăzute valori, 16% respectiv 18%, potrivit QMagazine.

Similară Franței din multe puncte de vedere, în clasamentul ateismului, România se poziționează diametral opus acesteia, înregistrând  printre cele mai mari procente de cetățeni care-și declară credința în Dumnezeu (92%) precum și cel mai mic procent de atei autodeclarați (1%). Restul repondenților, 7%, și-au afirmat credința într-o altă forță divină.

Cel mai mare procent al persoanelor care cred în Dumnezeu a fost identificat în Malta, acolo unde 94% din populație își declară acest crez. Procentul ateilor este însă mai mare decât cel din România, respectiv 2%.

 

Țara în care poplația intervievată a fost cel mai puțin interesată de această dezbatere a fost Luxemburg, acolo unde 8% dintre repondenți au preferat să nu se pronunțe asupra acestui subiect, optândd pentru varianta nu știu/nu răspund.

Dacă în Europa asumarea ateismului nu deterină asupra responsabilului niciun fel de consecință nefastă, există state în care o astfel de poziționare este aspru pedepsită. Astfel, în 13 state ale lumii, apostazia este interzisă prin lege iar ateismul sau blasfemia sunt aspru pedepsite. Este vorba despre state precum: Afghanistan, Iran, Malaysia, Maldive, Mauritania, Nigeria, Pakistan, Qatar, Arabia Saudită, Somalia, Sudan, Emiratele Arabe Unite și Yemen. În toate aceste state, exceptând  Pakistanul, apostazia este pedepsită cu moartea. În Pakistan doar blasfemia poate fi sancționată prin pedeapsa cu moartea.

http://www.activenews.ro/stiri-social/Clasamentul-european-al-ateismului-Turcia-si-Romania-ultimele-locuri-la-capitolul-persoanelor-ce-si-declara-ateismul-136771#.V-lLyNKSvuA.facebook

 

https://ardeleanlogos.wordpress.com/ateism/clasamentul-european-al-ateismului-turcia-si-romania-ultimele-locuri-la-capitolul-persoanelor-ce-si-declara-ateismul/

Cum motivează Daniel Cristian Florea decizia revenirii la ortodoxie … Toti pastorii mi-au intors spatele

Red. NewsNet Crestin: Domnule Daniel Cristian Florea, datorita slujirii in care ati fost implicat in toata tara, dar si in diaspora romana, ati devenit, cel putin in mediul evanghelic, un om foarte cunoscut, mai ales prin prisma marturiei personale privind convertirea dumneavoastra de la cea de slujitor al Bisericii Ortodoxe la cea de predicator al Evangheliei, condamnand adeseori anumite practici si obiceiuri ortodoxe… Carui fapt se datoreaza schimbarea actuala de macaz, fix in directia opusa, mai exact decizia de a deveni din nou un slujitor ortodox?

Daniel Cristian Florea: Cand de un an si jumatate stau singur si in suferinta, cu familia distrusa, cu sotia c****, cu copii imprastiati prin lume, cu inima plina de zaduf si ochii plini de lacrimi, de ce nu mi-ati scris vreun mesaj?

Toti pastorii mi-au intors spatele, nu m-au sunat o data ca sa-mi spuna ca sunt alaturi de mine si ca plang langa mine in suferinta; de ce nu mi-ati scris ca sa dati aceasta stire pe portal? Acum e prea tarziu. Asa ca singur si parasit de toti puteam sa ajung in boscheti, sa fiu un betiv, un om decazut si n-ar fi interesat pe nimeni. Si acum toti fratii s-au trezit din somnul cel de moarte. Mesajul meu catre ei e sa doarma in continuare si sa-si vada de viata si treburile lor zilnice, exact ca si pana acum.

sursa: https://newsnetcrestin.blogspot.com

COMPASIUNI IEFTINE – Sorin Cigher

romania

Pe fondul unor sentimente de umanitate sau a etalării spritului altruist, europenii și-au deschis larg brațele și au primit între ei șiruri de oameni cu identitate incertă. Este o formă de compasiune și cei care îi contrazic sunt acuzați ca fiind reci, răi, extremiști și naționaliști care nu știu ce înseamnă mila față de niște oropsiți ai sistemului din țara lor. Nu exclud abordarea aceasta, probabil că sunt mulți care se încadrează aici, oameni nevinovați și nevoiaşi, însă acest altruism subit mi se pare cam exagerat! Această milă irațională, în cantități inimaginabile, dispusă și să acopere ororile comise în număr tot mai mare în ultima perioadă îmi dă de gândit.  

Privind la brațele întinse cu atâta iubire față de poporul refugiat, mă întreb dacă nu cumva interesele sunt altele. Mi-e teamă ca nu cumva protectorii să se întoarcă împotriva acestor oropsiți și să înceapă un val de expulzare ce va atrage după sine alte catastrofe. Îmi este suspectă dragostea aceasta! Dacă tot au apărut subit fonduri consistente pentru sprijinul refugiaților, de ce nu li se asigură în țara lor protecție și hrană? Să uniformizeze resursele, distribuind spre țările nedezvoltate miile de tone de mâncare care se aruncă zilnic, pentru ca oamenii aceștia să nu fie nevoiți să-și pună viețile în pericol pentru a merge pe urma mirosului unei compasiuni contrafăcute. De ce să nu previi înainte de a repara?

Nu cred într-o compasiune sinceră față de acești refugiați, ci mai degrabă în jocuri politice, interese ascunse, care dau foarte bine la imagine, pentru că nu cred că trebuie acționat cu orice preț, în detrimentul stabilității unei comunități. Nu cred că țările Europei merită frământările la care sunt supuse. Dacă s-ar fi dorit o acțiune caritabilă reală, sunt convins că s-ar fi găsit, din multitudinea de modalități de a sprijini fără a destrăma și a tulbura. De ce să ne expunem unui astfel de exercițiu demagogic? Sunt pentru sprijinul celor nevoiași și, în situații critice, trebuie să ne oferim toate resursele pentru a le fi alături, dar în cazul de față s-a cam exagerat. Nu trebuie să fii mare analist ca să pricepi și timpul va dovedi această realitate tristă!

O altă compasiune de neînțeles și pe care o consider anormală este față de minoritățile sexuale. Nu înțeleg de unde atâta indulgență, atâta empatie i-a cuprins pe toți politicienii față de acești plângăcioși după drepturi. Dex-ul numește drepturi „totalitatea regulilor de conduită, a normelor care (…) exprimă voința clasei dominante”.  Dacă noi, cei mulți, nu le recunoaștem drepturile, să le ceară de la Dumnezeu! Dacă El le dă dreptul de a trăi în aceste condiții, sigur ne supunem și le vom favoriza și noi acest comportament! Însă, ceea ce se petrece nu poate fi încadrat la compasiune, ci, mai degrabă, asistăm la o agresivitate exagerată față de cei care nu admit să fie marionete! Ne sunt călcate în picioare valorile, suntem anulați ca personalități create după model divin, ne este lezată moralitatea, familiile ne sunt ameninţate fiindcă o minoritate a uitat că se trage din Adam și Eva și și-a permis să destrame cuplul original!

Ne este scârbă de comportamentul lor pe care îl afișează ostentativ la toate marșurile, ne este lehamite de ținuta lor! Ne-au violat intimitatea și ne-au strecurat pe furiș un comportament animalic! Le cerem socoteală politicienilor pentru ororile la care sunt expuși copiii noștri inocenți! În regnul animal nu găsești un astfel de comportament! Nu putem tăcea, nu trebuie să stăm indiferenți față de politicienii care adoptă și fac presiuni pentru a aproba aceste legi! Iar dacă nu sunt vrednici să țină piept, să plece și să lase locul unor oameni cu demnitate și care știu să respecte familia tradițională!

Stop compasiunii exagerate! Nu aveți înțelegere față de peste 95% din populația lumii cu principii normale despre familie! Chiar nu vă pasă de cei mulți? Vă dirijează aceste persoane fără moralitate? De ce nu vă reveniți dragi politicieni și să aveți tăria să spuneți NU anomaliilor și spurcăciunilor cu care vreți să ne otrăviți și pe noi?

Aveți compasiune reală față de noi!

Sorin Cigher

Compasiuni ieftine

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole/compasiuni-ieftine/

Comoara în vase de lut – J. N. Darby

6-img_20171111_1112445-e1510837743147

În Exod 19:5-6 găsim aceste cuvinte, „Voi Îmi veţi fi o împărăţie de preoţi, un popor sfânt“,  prezentându-i pe israeliţi sub condiţia ascultării.

Pentru că Israel a greşit în toate privinţele, Dumnezeu spune acum, în har, credincioşilor luaţi din popor: „Voi sunteţi preoţie împărătească, un popor sfânt“. lată privilegiile pe care ni le-a dat harul! Noi suntem o preoţie sfântă şi împărătească, cea a lui Aaron şi cea a lui Melhisedec. Copiii lui Dumnezeu ne sunt prezentaţi sub aceste două caractere!

Jars of clay

Aaron este imaginea Domnului Isus, iar fiii săi, simbol al Adunării. Ei oferă tămâie pe altarul de aur în prezența lui Dumnezeu, în locul sfânt, unde puteau să intre toţi preoţii. În locul preasfânt intra singur marele preot o dată pe an (Evrei 9:1-15 ). O perdea despărţea locul sfânt de locul preasfânt.

Prin moartea Sa, Domnul Isus a rupt perdeaua şi credinciosul poate să se apropie de Dumnezeu pe calea nouă şi vie pe care ne-a inaugurat-o El. Acum, Domnul Isus a intrat în locul preasfânt, în ceruri, cu sângele Său, iar cei care vin în Numele Lui pot şi ei să intre tot prin eficacitatea sângelui Său, ştiind că, prin El, Dumnezeu a şters toate păcatele noastre. Tot aşa şi pentru noi astăzi, dacă păcatele noastre sunt şterse prin sângele preţios al lui Hristos (Dumnezeu ne-a spus aceasta), este pentru ca să intrăm în locul preasfănt să ne închinăm. Închinarea l-o dăm lui Dumnezeu în Duh şi în adevăr.

Noi suntem preoţi. Domnul Isus Însuşi a fost consacrat ca Mare Preot. În această calitate, Cel care a fost declarat Fiul lui Dumnezeu în putere, prin înviere, a fost primit ca Om în Locul Preasfânt. Născuţi prin Duhul Sfânt, toate păcatele noastre fiind șterse, suntem astfel făcuţi preoți pentru Dumnezeu. Acolo unde sfârşeşte lucrarea păcătosului, începe lucrarea Celui Sfânt, o jertfă de laudă. lată deci ce suntem după asemănarea lui Aaron.

Preoţia lui Melhisedec o va împlini Domnul Isus prin puterea unei vieţi nepieritoare. Ca şi Melhisedec, El este şi va fi Preot şi Împărat („va fi preot pe scaunul Lui de domnie“ – Zaharia 6:13 ). Dar se spune că Cel care va învinge se va aşeza cu El pe tronul Lui (Apocalipsa 3:21 ) şi se va arăta în glorie împreună cu noi. Este o preoţie împărătească.

Domnul Isus Se va arăta ca Împărat în glorie, Împărat al dreptăţii şi al păcii şi, atunci când va arăta lumii această glorie, vom apărea şi noi împreună cu El în aceeaşi glorie. „Eu Ie-am dat gloria pe care Mi-ai dat-o“ (Ioan 17:22 ). El ne glorifică dându-ne glorie şi este glorificat ca fiind izvorul acestei glorii. Dacă am spune că prin faptele noastre vom avea parte de gloria lui Hristos, aceasta ar fi un orgoliu de neconceput iar Dumnezeu n-ar fi glorificat, dar, prin lucrarea Domnului Isus, gloria noastră a devenit necesară pentru gloria Lui. Trebuie să fim glorificaţi, ca să cunoască lumea că Dumnezeu ne-a iubit cum L-a iubit pe Domnul Isus; va fi ocazia de laudă către Dumnezeu arătând gloria lui Hristos în sfinţii Săi.

Aceasta este preoţia împărăteasă după rânduiala lui Melhisedec. Noi nu vom fi acolo în posesia niciunui privilegiu care să nu existe acum, cu toate că partea noastră aici, jos, este în slăbiciune. Gloria nu poate fi desăvârşită în trupul muritor, dar credinciosul este moştenitor a toate, deşi se află încă în zdrenţele acestui trup tot atât posesor a toate, ca şi atunci când va fi în glorie. Noi posedăm deja titlul pe care-l vom avea în cer. Ceea ce sfinţii spun în jurul tronului (Apocalipsa 5:9-10 ), ei spun şi pe pământ (Apocalipsa 1:6 ).

În ce priveşte dreptul pe care îl are copilul lui Dumnezeu de a fi în cer, noi îl avem deja.  Domnul Isus a murit şi l-a învins pe Satan. El a împlinit totul şi, dacă n-ar fi fost totul, nu l-ar fi împlinit niciodată. Prin Duhul Sfânt avem cunoştinţa, arvuna şi pecetea acestei poziţii.

Întâi să intrăm în locul preasfânt, apoi să arătăm gloria Domnului Isus – aceasta este preoţia împărătească actuală. Avem aceste două privilegii şi aceste două răspunderi.

Dacă adopt un copil, acesta este răspunzător ca un copil; este o răspundere de har, nu legală. Cel dintâi privilegiu al nostru este de a ne apropia de Dumnezeu şi răspunderea noastră este să fim credincioşi în această apropiere. Cel de-al doilea privilegiu este de a fi o preoţie împărătească şi răspunderea noastră este de a vesti virtuţile Aceluia care ne-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată.

Suntem în lume pentru aceasta. Nu avem încă învierea trupului – iar trupul este obstacol pentru comuniunea cu Dumnezeu şi pentru arătarea gloriei. Dar Duhul Sfânt este mai puternic decât trupul.

Pavel, în al treilea cer, nu ştie dacă este în trup sau în afara trupului. Dar, când intră în starea obişnuită, carnea nu îi este nicidecum schimbată; Dumnezeu îi dă un ţepuş în carne, care să-l împiedice să se îngâmfe şi care să-i distrugă voinţa.

Ştefan vede cerul deschis; gloria îi este revelată aici, jos, dar trupul îi este chinuit.

Noi purtăm această comoară în nişte vase de lut, pentru ca superioritatea puterii să fie a lui Dumnezeu, nu a noastră (2. Corinteni 4 ). Dacă nu simţim că vasul este de pământ, nu vom simţi nici că puterea este de la Dumnezeu; ea vine în ajutorul nostru în timp util. Apostolul Pavel simţea, prin slăbiciune şi murind în fiecare zi, ce era trupul său, dar el simţea şi puterea lui Dumnezeu. Supărările, persecuţiile sunt mijloacele prin care Dumnezeu întărește carnea, pentru ca viaţa Domnului Isus să se arate în trupul nostru. Principiul este acelaşi pentru toţi. Suntem în această lume ca o sfântă preoţie şi o preoţie împărătească, dar comoara noastră este în vase de lut. Când trupul va fi înviat, vasul (de lut) va deveni „transparent“ şi gloria va fi arătată deplin în el. Să ne ajute  Dumnezeu să simţim aceasta!

Domnul Isus a luat asupra Sa ceea ce eram şi meritam: păcat, mânia lui Dumnezeu, puterea lui Satan; şi ne-a dat tot ce are El: viaţă, biruinţă asupra lui Satan, glorie. Aceasta este poziţia pe care ne-a dat-o. Privilegiul nostru este de a manifesta gloria Domnului Isus în vase de lut. Este oare aceasta dorinţa noastră? Să nu ne descurajăm dacă trupul nostru este zbârcit sau strivit: aceasta nu atinge cu nimic viaţa Domnului Isus în noi; aceasta atinge numai vasul; dacă el este fisurat sau crăpat, lumina va ieşi şi mai strălucitoare.

http://comori.org/viata-de-credinta/comoara-in-vase-de-lut

COLOSENI Capitolul 4 Un articol de F. B. Hole

6-img_20171111_1112445-e1510837743147

În cel de-al treilea caz, acela al stăpânilor, gândul principal nu este acela al dragostei ci al dreptății. Orice stăpân creștin ar trebui să se întrebe permanent cu privire la slujitorii săi: „Ce este drept, ce este corect?”. Iar mai departe el trebuie să-și amintească faptul că el însuși este un slujitor al Stăpânului său din ceruri, un Stăpân care a stabilit principiul „cu ce măsură măsuraţi, vi se va măsura”.

Aici sunt date șase instrucțiuni care, dacă sunt ascultate, vor contribui mult la a produce atmosfera cerească pe pământ. Certurile familiale și certurile industriale ar ține de domeniul trecutului! Însă esențialul aici este că noi, credincioșii, ar trebui să anticipăm binecuvântarea mileniului, și să îndeplinim voia lui Dumnezeu în relațiile noastre, în timp ce așteptăm ziua când voia lui Dumnezeu se va face pe pământ așa cum este în cer.

Versetele 2-6 ne aduc înapoi la îndemnuri de un caracter mai general. Mai întâi cu privire la rugăciune, apoi cu privire la relațiile celui credincios cu cei care nu sunt născuți din nou.

Trebuie să ne rugăm și nu doar atât, ci și să stăruim în rugăciune, și să urmărim desfășurarea cârmuirii lui Dumnezeu ca să nu ratăm răspunsurile Sale la cererile noastre, nici să omitem să Îi adresăm mulțumirile noastre pentru harul pe care l-am primit. Mai mult, rugăciunile noastre nu trebuie să fie doar de natură personală sau chiar egoistă. Pavel i-a îndemnat pe coloseni să mijlocească pentru el, ca el să poată să facă cunoscut „taina lui Hristos” la care a făcut referire în epistolă. El a dorit ca ei să mijlocească pentru lucrarea lui Dumnezeu și astfel să ia parte la lupta care se află în legătură cu această lucrare.

Noi astăzi suntem foarte, foarte slabi în această chestiune a rugăciunii. Viața modernă este organizată pe principiul vitezei și al grabei, iar rugăciunea prea adesea nu mai are loc în acest timp aglomerat. Cât despre stăruință? Atunci când ne dorim cu ardoare un lucru, stăruim, însă de câte ori nu avem noi doar dorințe superficiale! Uneori anumite chestiuni provoacă compasiunea noastră și ne unim în rugăciune, însă totul se termină acolo! În curând uităm și nu mai există stăruință.

În versetul 5 se vorbește despre cei nemântuiți ca despre „cei de afară”. Există cei din interiorul sferei creștine și cei din afara lui și este foarte important ca noi să ne purtăm potrivit în relațiile noastre cu cei din afară. Cu privire la ei, noi suntem așezați pe o poziție de a da mărturie. Mai întâi, atitudinea noastră generală față de ei trebuie să fie caracterizată de înțelepciune. În felul acesta putem să fim siguri că vom avea ocazii să dăm mărturie, pe care trebuie să le răscumpărăm prin faptul că folosim aceste ocazii, atunci când ele apar.

Totuși, este un lucru să prinzi o ocazie, și cu totul alt lucru să o folosești cel mai potrivit. Cuvintele care sunt rostite nepotrivit sunt adesea mai regretabile decât a nu rosti nici un cuvânt. Cuvintele noastre trebuie să fie întotdeauna în har. Nu trebuie să recurgem niciodată la remarci aspre, amare sau tăioase. Însă, pe de altă parte, cuvintele noastre, în timp ce sunt pline de har, nu trebuie să aibă drept scop doar a plăcea oamenilor. Ele trebuie să fie drese cu ceea ce reprezintă sarea – calitatea înțepătoare a adevărului. În Domnul nostru au fost găsite harul și adevărul, iar acestea ar trebui să-i caracterizeze pe cei care sunt ai Săi și să caracterizeze chiar și cuvintele lor.

Standardul stabilit aici este unul foarte ridicat. Eșuăm foarte mult în a-l atinge. Cu toate acestea, să nu micșorăm însă standardul în mintea noastră. Să îl menținem la înălțimea lui deplină, așa cum a fost văzut în Hristos, și să ne avântăm către el.

Odată cu versetul 7 începe mesajul de încheiere și salutările. Ele reprezintă multe puncte de interes. Tihic, despre care apostolul scrie atât de călduros, era fără îndoială purtătorul acestei epistole către coloseni. Onisim, care este numit „credinciosul şi preaiubitul frate”, era sclavul fugar, cu privire la care este scrisă epistola către Filimon. Ce altceva decât harul lui Dumnezeu poate transforma un sclav dator și fugar într-un frate în Hristos credincios și preaiubit? Așadar Tihic a dus epistola la coloseni, iar Onisim a dus epistola la Filimon, ei călătorind la Colose împreună. Filimon nu apare în capitolul nostru, binînțeles, deoarece vedem că exista o scrisoare special pentru el. Însă Arhip apare în ambele epistole.

La momentul scrierii, Pavel îi avea alături pe Aristarh, Marcu și Iust. El putea să spună despre fiecare dintre ei în cuvinte frumoase că ei sunt lucrători pentru Împărăție și o mângâiere pentru sine însuși. Este foarte încurajator să găsim vorbindu-se despre Marcu în felul acesta, de vreme ce scurta relatare despre el în Faptele Apostolilor nu promitea foarte mult. Ne arată cum cineva care a eșuat la începutul slujirii sale a fost în întregime restabilit pentru un folos deplin. Într-atât de mult încât el a devenit în cele din urmă scriitorul celei de-a doua Evanghelii, care Îl descrie pe Domnul în mod special ca pe Robul desăvârșit. Aceasta este o ilustrare a felului în care puterea lui Dumnezeu poate în cele din urmă să ne facă cei mai puternici chiar în lucrul în care am fost la început cei mai slabi.

Epafra era de asemenea cu Pavel, însă el era „dintre voi”, adică un colosean și, deci, nu unul „din circumcizie”. Deși era despărțit de concetățenii săi, el avea o mare dorință pentru ei și lucra cu zel pentru ei. Această lucrare era însoțită de rugăciune.

Vedeți, rugăciunea înseamnă lucrare, sau poate fi lucrare. Epafra a dus rugăciunea până la punctul în care devenise o adevărată lucrare pentru el și a continuat să lucreze, de vreme ce Pavel dă mărturie că aceasta era întotdeauna practica lui. Cuvântul tradus prin „luptând” înseamnă a se strădui din răsputeri. Epafra, deși era departe de prietenii săi, era angajat într-o adevărată luptă a rugăciunii pentru ei, al cărei scop era ca ei să fie desăvârșiți și împliniți în voia lui Dumnezeu.

Este un lucru minunat să ai o cunoaștere deplină a voii lui Dumnezeu, ceea ce dorea apostolul pentru coloseni înColoseni 1:9 . Este un lucru și mai minunat să fii desăvârșit și împlinit în acea voie. A sta în acea voie implică faptul că noi suntem subiectul ei și suntem caracterizați de ea, potrivit cu ceea ce se spune în Coloseni 1:10 . Este evident că dorințele și rugăciunile lui Epafra, pentru sfinții din Colose și din împrejurimi, era în deplină armonie cu rugăciunile lui Pavel pentru ei.

În împrejurimile cetății Colose mai era și Laodiceea. Este menționată în Coloseni 2:1 , precum și de trei ori în capitolul nostru. Chiar numele ei transmite o sonoritate tristă cu privire la ea, prin prisma a ceea ce are Domnul de spus în privința acestei adunări în Apocalipsa 3:14-22 . În ciuda rugăciunilor și a luptei pentru ei pe care le făceau Pavel și Epafra, în ciuda faptului că în mijlocul lor circulau epistolele apostolice, a căzut în cele mai joase adâncimi. „Epistola din Laodiceea” era fără îndoială o epistolă care chiar în acea vreme circula din adunare în adunare.

Această epistolă către coloseni și laodiceeni prezintă exact adevărul la care, dacă laodiceenii ar fi luat aminte, i-ar fi păzit. Epistola ne prezintă gloria lui Hristos, Capul Adunării Lui. Îi îndeamnă să se „țină strâns de Capul, care este Hristos”. Vai! Ei nu au luat aminte, iar mesajul care le este transmis din Patmos îi arată ca fiind extrem de satisfăcuți de sine, iar Hristos, Capul lor, este complet afară, la ușă.

Noi nu suntem mai buni decât ei, în ceea ce privește carnea. Așa că să primim în inimi avertismentul pe care ei ni-l oferă.

Să primim de asemenea ca fiind aplicabil și la noi cuvântul de mustrare adresat lui Arhip. Ți-a dat Domnul vreo slujbă? Atunci ia bine seama, s-o împlinești, oricât de neînsemnată ar părea. Neîmplinirea ei înseamnă lenevie, care deschide de îndată ușa la declin și dezastru spiritual. Nimic nu ne poate păzi, decât harul, care este și cuvântul de încheiere al epistolei.

http://comori.org/articol.php?item=1328

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole/coloseni-capitolul-patru/

CLEPSIDRA TIMPULUI – Articol de Cristian Manta

6-img_20171111_1112445-e1510837743147

Timpul se scurge ca într-o clepsidră. Nu îl poţi întoarce nicicând înapoi!

Mai nu demult, copii fiind alergam în lumea noastră de basm, ne credeam prinţi şi prinţese, dădeam viaţa  personajelor imaginare din mintea noastră, totul era o fantezie minunată în care ne învârteam, alergam liberi, nu ne păsa ce spuneau cei din jur, nu ne păsa dacă stăteam într-o ploaie caldă de vară şi ne udam, ne plăcea să stăm să mirosim o floare, eram pasionaţi de tot ceea ce ne înconjura, captivaţi de încântătoarea lume pe care Dumnezeu a creat-o. Alergam fericiţi de dimineaţă până seara, jucându-ne şi râzând plini de bucurie. Simţeam viaţa ca fiind ceva extraordinar de frumos.

Când cineva ne întrista, eram atât de plini de iertare, încât orice conflict se rezolva în câteva minute. Eram într-o atmosferă extraordinară!

Ce anume ne-a făcut să nu mai trăim aşa? Cine oare a pus toate aceste ziduri în faţa vieţii noastre? Acum suntem oameni maturi, vezi spune! Maturi să facem ce anume? Să umblăm tot timpul posomorâţi, să nu vedem în fiecare zi decât asfaltul de jos, pentru că de atât de mult timp  nu am mai ridicat privirile spre cerul albastru. Maturi să purtăm neiertare în noi ani întregi, pentru că cineva ne-a spus o vorbă care nu ne-a plăcut? Maturi să urâm? Să fim egoişti şi avari după a avea mai mult? Să devenim oameni cu inimi de gheaţă? O astfel de maturitatea ar vrea Tata să avem?

De când nu te-ai mai bucurat cu bucuria unui copil! De când nu ai mai privit la Dumnezeu aşa cum un copil priveşte spre Tatăl său. Care a fost momentul când ţi-ai pierdut viaţa din tine? Unde ai renunţat  să te mai bucuri de micile lucruri ale vieţii!

Dumnezeu ne-a creat atât de speciali, a pus în noi din caracterul Lui, a pus atâta dragoste pentru El, oameni , natură…însă cel rău te-a minţit că eşti om mare, fi raţional, acum ai familie, un serviciu, nu mai eşti acelaşi om. Adevărul este că eşti acelaşi om special care ai fost , însă ai pierdut adevăratele comori undeva pe drum.

Nu uita, timpul din clepsidră se scurge, în fiecare zi eşti mai aproape de veşnicie. Trăieşte şi bucură-te de ceea ce Domnul a creat pentru tine. Nu lăsa ca timpul din clepsidră să se scurgă fără ca tu să te bucuri de el.

Bucură-te de răsăritul pe care Tata îl pregăteşte pentru tine în fiecare dimineaţă, bucură-te de părtăşia ta de fiu cu Tata, cântă-I şi adoră-L liber,cu bucuria unui copil care îşi iubeşte Tatăl, nu te mai uita la cei care îţi spun cum ar trebui să fie închinarea înaintea lui Dumnezeu, adevărata închinare este aceea când vii ca un fiu iubitor înaintea Tatălui si te proşterni cu bucurie înaintea Lui! Nu lăsa greutătiile vieţii să-ţi fure comorile din inima ta. E un timp scurt…preţuieşte-l.

Trăieşte în aşa fel încât să conteze pentru cei din jur şi pentru tine.

Desfătează-te în Dumnezeu. Lasă-L să te mângâie cu dragostea Lui în fiecare zi. Un fiu intodeauna va fi fiu, şi un Tată întodeauna îşi va iubi fiul.

Timpul din clepsidră se scurge…..depinde de tine cum îl laşi să se scurgă!

Articol de Cristian Manta

 

Citeşte mai mult pe http://www.stiricrestine.ro Clepsidra timpului – Stiri Crestine.ro

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole/clepsidra-timpului/

CLARIFICĂRI ESENȚIALE DE CRĂCIUN

marius birgean 2

Am ajuns încă odată, prin mila lui Dumnezeu, în prag de sărbătoare. Știu că au fost multe lucruri care au anticipat sărbatoarea din plin și în acest an (concerte, colinde, decoruri speciale, agitație și multă aglomerație), dar acum chiar că am ajuns în pragul Crăciunului. Mâine este Ajunul și poimâine- Crăciunul. Este un moment potrivit să ne mai potolim agitația și alergarea frenetică dintr-un loc într-altul, dintr-un magazin în altul și să medităm, să cugeăm la ce s-a întâmplat de fapt, cu adevărat, la primul Craciun. O vom face, oare?

Pentru ca există riscul, dacă nu suntem atenți sa ne lăsăm atrași în chestiuni secundare, absolut paralele cu ce înseamnă esența sărbătorii și semnificatia ei profundă.Trăim o vreme de „fake news”, manipulări grosolane, intoxicări mediatice, de adevăruri spuse doar pe jumătate sau răstalmacite, o vreme de minciuni frumos ambalate care se vând bine… Într-o asemenea vreme, să ne asigurăm ca sursa noastră principală de informare rămâne Cuvântul lui Dumnezeu care își face lucrarea sa tainică intr-o inimă iluminată de Duhul lui Dumnezeu.

Însă nu pericolul seducerii cu idei false sau noțiuni gresite venite din exterior, este ceea ce mă interesează aici. Un pericol poate veni chiar din inima noastră, dintr-o teologie greșită, dintr-o falsă înțelegere a mesajului biblic. Un asemenea pericol poate fi ideea că noi, ființele umane păcătoase am fi meritat cumva să avem parte de Întruparea Fiului lui Dumnezeu. Că noi, am fi avut o asemenea valoare încât Dumnezeu nu a mai putut suporta singuratea cosmică în care Se afla, și a pus în actiune un plan de salvare a noastră, pentru a-I ține companie o veșnicie întreagă. (Desigur, ca nu veți auzi această expresie verbatim, dar ideea este acolo…)

Realitatea pe care Scriptura o prezintă este cu totul alta: Dumnezeul Triunic în care credem noi creștinii presupune o relatie perfectă a trei persoane aflate intr-o comuniune plină de iubire, din eternitate. Această comuniune nu înseamnă altceva decât plenitudine perfecta. Nu exista nici o deficiență, nici un minus, nici o lipsă la Dumnezeul nostru. Motivul pentru care El a decis sa creeze mai întâi umanitatea și apoi să o răscumpere, trimițându-L pe unicul Său Fiu este altul decât alungarea unei singuratăți existențiale în care S-ar afla. Mai degrabă, din plinătatea dragostei Sale, a împlinirii Sale totale, Dumnezeu vrea sa faca parte unor oameni creati după chipul Său, dar căzuți în păcat, șansa de a gusta din tot ce este și are Dumnezeu.

Revelatia ioanina este clară: „Și dragostea sta nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi și a trimis pe Fiul sau ca jertfă de ispășire pentru păcatele noastre ( 1 Ioan 4:10). Nu noi –  nimic de la noi, ci totul de la El: inițiativa Lui, lucrarea Lui, salvarea Lui și în final – gloria Lui. Totul e har! „Din El, prin El si pentru El sunt toate lucrurile. A Lui sa fie slava in veci!Amin.” (Rom.11:36). Este clar pentru tine? Daca da, rămâi uimit la gândul ca deși tu și eu nu aveam nimic vrednic de recomandare, am devenit obiectul dragostei Lui!

Adu-I închinarea ta, slujirea ta, credincioșia ta și lasă-L sa îți schimbe viața în chipul Său frumos și blând. Atunci și alții vor putea înțelege clar rostul pentru care Dumnezeu S-a făcut om. Un Crăciun fericit tuturor celor care au înțeles că totul este prin har!

Marius Birgean

http://www.baptist-tm.ro/clarificari-esentiale-de-craciun/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole/clarificari-esentiale-de-craciun/

CITEȘTE, RĂSPUNDE ȘI ACȚIONEAZĂ CONFORM CONVINGERILOR TALE…

viorel-iuga

În anumite ocazii, pentru a cunoaşte realitatea ni se oferă posibilitatea să votăm. Astăzi aşez în faţa voastră 4 variante. Nu sunt interest aşa de mult într-un vot, pe cât sunt interesat să ne analizăm şi să vedem unde ne regăsim. Citeşte, răspunde şi acţionează conform convingerilor!

1 Rugativii – Rugăciunile mele decid rezultatul protestelor lor! Sunt creştini care au convingerea că rugăciunile lor, unite cu ale celorlalţi credincioşi, decid ce se întâmplă în ţară, inclusiv cu protestele celor din stradă. Ei cred că Dumnezeu este pe tronul universului, conduce istoria şi ascultă rugăciunile celor credincioşi. Ei sunt convinşi că pacea socială este în voia lui Dumnezeu şi se pot ruga pentru ea în Numele Domnului Isus Cristos.

2. Protestatarii – Protestele mele aduc răspuns rugăciunilor lor! Sunt creştini convinşi că unii trebuie să se roage, iar alţii trebuie să acţioneze. Ei se roagă mai puţin, dar protestează onest, civilizat, împotriva nedreptăţii şi a minciunii. Ei se unesc cu cei care au convingeri similare şi în mod democratic cer legi drepte şi legiuitori oneşti. Aceştia sunt convinşi că protestele lor sunt în voia lui Dumnezeu şi contribuie la împlinirea Planului Său.

3. Pragmaticii – Rugăciunile şi protestele mele decid soarta naţiunii. Există creştini care au convingerea că fiecare rugăciune trebuie unită cu acţiunea. Aceştia se roagă în particular, cu familia şi cu alţi credincioşi pentru binele naţiunii. Apoi, când au ocazia, se unesc cu familia şi cu alţi credincioşi şi protestează civilizat şi creştineşte pentru binele ţării în care i-a aşezat Dumnezeu. Aceştia consideră că ambele acţiuni sunt la fel de importante, dar fiecare are momentul ei oportun.

4. Ceilalţi – Scopul scuză mijloacele! Oare sunt şi creştini care au convingerea că indiferenţa, ura, criticile, batjocoririle, huiduielile şi etichetările puse pe viaţa altora şi exprimate cu multă determinare ajută la împlinirea planului lui Dumnezeu?

Eu ştiu unde sunt astăzi! Tu ştii? Eşti liniştit?

Viorel Iuga

http://www.baptist-tm.ro/citeste-raspunde-si-actioneaza-conform-convingerilor-tale/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole/citeste-raspunde-si-actioneaza-conform-convingerilor-tale/

CINE VA AFIŞA ALTE TEZE PE UŞA BISERICII ?

6-img_20171111_1112445-e1510837743147

 

Cine va afişa alte teze pe uşa Bisericii?
Ieri s-au împlinit 497 de ani de când Martin Luther a „bătut în cuie” pe uşa bisericii din Wittenberg faimoasele lui 95 de teze, care au dus în cele din urmă la ceea ce numim noi Reforma Protestantă.

Erau vremuri de confuzie spirituală, liderii Bisericii fiind departe de învăţătura Scripturii. Martin Luther s-a ridicat împotriva abuzurilor, a corupţiei, a avariţiei şi a „păgânismului” din Biserica Catolică. Gestul său, prin care expunea public cele 95 de teze, nu era altceva decât o invitaţie publică de a se dezbate problemele Bisericii, pornind de la învăţătura Scripturii.

În ianuarie 1918, aceste teze au fost traduse din latină în germană şi apoi multiplicate şi împărţite poporului. Cazul a devenit atât de mediatic, încât în doar două săptămâni scrisorile au ajuns în toată Germania iar apoi au început să circule în toată Europa. După două luni tezele lui Luther deja circulau prin Franţa, Anglia şi Italia.

La 3 Ianuarie 1521, papa Leon al X-lea l-a excomunicat pe Luther prin Decet Romanum Pontificem, iar 19 zile mai târziu, acesta a fost chemat să dea socoteală în faţa împăratului Carol al V-lea (împăratul Sfântului Imperiu Roman), la Dieta din Worms. Fiind întrebat dacă îşi retractează toate scrierile şi afirmaţiile făcute, Martin Luther a declarat: „Atâta vreme cât nu mă vei fi convins cu argumente luate din Scriptură, continui să-mi apăr tezele, căci nu cred nici în Papă, nici în conciliile care au greşit de atâtea ori. Conştiinţa mea este prizoniera cuvântului divin. Nu pot şi nici nu vreau să retractez nimic. Dumnezeu să mă aibe în paza lui!”

Este nevoie de un Martin Luther astăzi?

Una dintre problemele grave cu care ne confruntăm astăzi este indiferenţa, nepăsarea. Cei din frunte pot să facă orice atâta timp cât nu ne afectează confortul şi bunăstarea noastră. Nu ne interesează nici de legile guvernului, nici de ce învaţă copiii la şcoală, nici de sărăcia celor mulţi şi nici de felul cum se îmbogăţesc cei puţini. Nu ne pasă nici de mulţimea învăţătorilor şi învăţăturilor false care au împânzit bisericile, nici de abuzurile unora din frunte şi nici de faptul că cei de lângă noi mor în păcatele lor. Motivaţia nepăsării este formulată de multe ori sub forma aceasta: „oricum cu o floare nu se face primăvară”.  Martin Luther ne spune tocmai contrariul. Un simplu călugăr din ordinul augustinienilor şi profesor de şcoală, dintr-o obscură localitate germană, dar sincer şi puternic motivat de starea jalnică în care se găsea Biserica, în acelaşi timp fiind deplin încredinţat de adevărul şi puterea Scripturii, a reuşit să schimbe o lume întreagă.

Mulţi ani mai târziu, tot în Germania, când Adolf Hitler a ajuns la putere şi deja îşi arăta colţii, doi pastori luterani pe nume Martin Niemöller şi Dietrich Bonhoeffer, au avut curajul să se opună controlului statului asupra bisericii. După ce Niemöller a fost arestat, a fost condamnat la şapte luni de închisoare şi 2000 de mărci amendă, dar la ieşire a fost arestat din nou de Gestapo şi trimis în lagărele de concentrare din Sachsenhausen şi Dachau, unde a îndurat ororile nazismului, între anii 1938 – 1945. Dietrich Bonhoeffer a fost şi el trimis în lagăr unde a fost spânzurat cu doar o lună înainte de victoria aliaţilor.

De la Niemöller ne-a rămas un text care a devenit faimos, care aşa cum declara autorul, este un fragment dintr-o predică intitulată „Ce ar fi spus Isus Hristos”, rostită în săptămâna Paştelui în Kaiserlautern, în anul 1946. Textul spune aşa:

  • Când nazişti au venit să-i ducă pe comunişti, eu am păstrat tăcerea, pentru că eu nu eram comunist.
  • Când i-au dus la închisoare pe social-democraţi, eu am păstrat tăcerea pentru că eu nu eram social-democrat.
  • Când au venit să-i caute pe sindicalişti, nu am protestat pentru că eu nu eram sindicalist.
  • Când au venit să-i ducă pe evrei, nu am protestat pentru că eu nu eram evreu.
  • Când i-au dus să-i închidă pe catolici, nu am zis nimic pentru că eu eram protestant.
  • Când au venit să mă caute pe mine, nu mai rămăsese nimeni care să poată protesta.

Un editorialist de la Protestante Digital a preluat acest text, parafrazându-l într-o versiune actuală,  cu trimitere la vremurile pe care noi le trăim şi la ieftinirea Evangheliei, aşa cum se încearcă de teologii liberali. Mi s-a părut interesant şi adevărat şi îl puteţi citi în continuare:

  • La început au zis că Biblia „doar conţine” Cuvântul lui Dumnezeu şi eu nu am zis nimic pentru că nu eram un fundamentalist.
  • Apoi au pus la îndoială minunile lui Isus, şi nu am zis nimic, pentru că aşa păream mai educat.
  • Apoi au schimbat etica sexuală şi respectul faţă de viaţa umană, şi nu am zis nimic pentru că m-au lăsat să trăiesc în linişte.
  • Apoi au început să vorbească despre „mitul” persoanei şi al învierii lui Isus, şi nu am zis nimic pentru că nu eram un intolerant.
  • În cele din urmă şi-au impus ideile asupra poporului lui Dumnezeu, dar atunci deja nu mai rămăsese nimeni care să mai creadă în ceva.

„Somnul raţiunii naşte monştri”, spune Francisco de Goya,  iar în Evrei capitolul 2 cuvântul este foarte categoric în acest sens: De aceea, cu atât mai mult, trebuie să ne ţinem de lucrurile pe care le-am auzit, ca să nu fim depărtaţi de ele. Căci, dacă Cuvântul vestit prin îngeri s-a dovedit nezguduit şi dacă orice abatere şi orice neascultare şi-a primit o dreaptă răsplătire, cum vom scăpa noi, dacă stăm nepăsători faţă de o mântuire aşa de mare, care, după ce a fost vestită întâi de Domnul, ne-a fost adeverită de cei ce au auzit-o, (Evrei 2:1-3)

Nu vreau să fiu un pesimist, dar atunci când vom adormi cu toţii, Dumnezeu va găsi un alt Martin Luther care să se ridice împotriva delăsării, împotriva apatiei generalizate, împotriva răstălmăcirii Cuvântului, împotriva moralei ieftine şi împotriva altor abuzuri din Biserică.

Dumnezeu să aibă milă de noi !!!

Pentru Știri Creștine, Beni Drădici

Citeşte mai mult pe http://www.stiricrestine.ro Cine va afişa alte teze pe uşa Bisericii?

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole/cine-va-afisa-alte-teze-pe-usa-bisericii/

CINEVA PE CARE TE POŢI BAZA – de Rosemarie Moll

6-img_20171111_1112445-e1510837743147

Evrei 7 : 21, 22: „căci, pe când leviţii se făceau preoţi fără jurământ, Isus S-a făcut Preot prin jurământul Celui ce I-a zis: „Domnul a jurat şi nu Se va căi: „Tu eşti Preot în veac, după rânduiala lui Melhisedec”  prin chiar faptul acesta, El S-a făcut chezaşul unui legământ mai bun.”

„Tu ești preot pentru totdeauna.” Acesta este „locul” pe care I L-a indicat Dumnezeu lui Isus, conform Scrisorii către Evrei.

Isus este Marele Preot pentru noi. Scopul slujbei de mare preot este acela de a facilita poporului legătura cu Dumnezeul său, ștergându-i păcatul. Marele preot intra o dată pe an în sfânta sfintelor, alungând apoi țapul ispășitor în pustie, după ce pusese mai întâi asupra lui vina poporului. Conform Legământului încheiat de Dumnezeu cu Israel, marele preot era obligat să repete această lucrare ispășitoare în fiecare an.

Isus a făcut însă această slujbă de mare preot o dată pentru totdeauna ! Prin jertfa morții Sale pe cruce, El ne-a eliberat de păcat și prin aceasta ne-a deschis o cale de acces la Dumnezeu.

Aceasta depășește puterea noastră de înțelegere, dar este un lucru valabil, pentru că este confirmat de Dumnezeu prin jurământ. ISUS ESTE MARELE PREOT PENTRU NOI. El nu abandonează niciun om care se încredințează în mâna Lui. El merge înaintea lui și-Și ține mâinile deasupra lui.

În adăposturile soldaților romani erau gravate două litere: „ST” – „semper talis”: „mereu același”. Isus este cu adevărat mereu Același. Noi nu suntem statornici. În viața noastră există mereu urcușuri și coborâșuri. Dacă este vorba de accesul la Dumnezeu, eforturile noastre sunt zadarnice. Cu propriile noastre strădanii nu putem să obținem nimic. Noi suntem și rămânem dependenți de Domnul Isus Hristos.

Există vreo ofertă mai mare ? Avem un Mijlocitor, un Mare Preot, care intervine pentru noi. „Semper talis” – Pe El ne putem baza.

Citeşte mai mult pe http://www.stiricrestine.ro Cineva pe care te poți baza – Stiri Crestine.ro

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole/cineva-pe-care-te-poti-baza/

Cine sunt adevărații adoratori? J. N. Darby

  Dar vine un ceas, şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr; pentru că şi Tatăl caută astfel de închinători ai Lui” (Ioan 4:23 )

Acest cuvânt al Domnului Isus ne aminteşte că dorinţa lui Dumnezeu este să-i mântuiască pe păcătoşi, ca să facă din ei adoratori. Dar Dumnezeu vrea ca aceştia să înţeleagă şi ce a făcut El din ei şi ce aşteaptă de la ei: „Vă vorbesc ca unor oameni cu judecată“ (1. Corinteni 10:15 ).

femeia samariteanca

Pentru ce să adorăm?

Principiul celor mai multe religii este să împlinească lucrări şi ceremonii care să-L potolească pe Dumnezeu şi să satisfacă dreptatea Sa. Păgânii aduc daruri idolilor lor ca să le câştige favoarea şi să împiedice nenorocirile asupra lor. Dar nu pentru asemenea motive se închină cei credincioşi lui Dumnezeu Tatăl şi Fiului Său lsus Hristos. Nu Îl adorăm pe Dumnezeu ca să fim salvaţi, protejaţi sau eliberaţi; ci pentru că suntem astfel. Noi înşine nu putem face nimic pentru mântuirea noastră: nici Să-L iubim pe Dumnezeu, nici să-l fim plăcuţi, nici să-L ascultăm. A făcut El totul, dându-ne un Mântuitor. Închinarea care ne revine s-o aducem lui Dumnezeu este expresia recunoştinţei noastre, ocazia de a-l mulţumi şi de a glorifica măreţia Lui.

lnsistăm asupra acestei diferenţe importante între adevăratul cult și religiile oameniior. Omul vrea să facă sau să dea ceva, gândind că Dumnezeu îi va mulţumi, iertându-l şi având grijă de el. Cei credincioşi înţeleg că Dumnezeu le-a dat întâi totul, din dragoste, şi că acum le revine să-L laude cu recunoştinţă pentru ceea ce este şi pentru ceea ce a făcut. Dragostea lor, care se exprimă prin laudă, nu este decât un răspuns la dragostea Lui faţă de ei. „Noi Îl iubim, pentru că El ne-a iubit întâi“ (1. loan 4:19).

În creştinătate, nu toți copiii lui Dumnezeu au înţeles această datorie şi acest privilegiu. Un singur lepros, din zece, un samaritean, a venit să mulţumească. „Dar ceilalţi nouă, unde sunt?“ (Luca 17:17 ), a întrebat Domnul; era ca şi cum ar fi pus cu tristeţe întrebarea fiecăruia dintre cei curăţiţi: „De ce n-ai venit să-Mi mulțumești şi să dai glorie lui Dumnezeu?

Cine trebuie să fie adorat?

Înainte de venirea lui Hristos pe pământ, credincioşii (ca Avraam) Îl adorau pe Dumnezeu, revelat ca „Cel atotputernic“, „Cel preaînalt“ . Mai târziu, poporul Israel se închina lui „Dumnezeu“ , dar nu-L cunoştea ca Tată. După moartea și învierea Sa, Domnul lsus Şi-a anunțat ucenicii, prin Maria Magdalena, că s-au stabilit relaţii noi faţă de ei: „Du-te la fraţii Mei şi spune-le că Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru“ (loan 20:17). Acest minunat mesaj afirmă că cei credincioşi sunt de acum introduşi în aceeaşi relaţie care există între Domnul Isus şi Dumnezeu Tatăl. „Dumnezeu ne-a dat viața eternă şi această viaţă este în Fiul Său“ (1. Ioan 5:11 ).

Prin înălţarea Domnului lsus la cer, unde S-a aşezat la dreapta lui Dumnezeu, credincioşilor le-a fost dat Duhul Sfânt. El ne-a unit cu Hristos și ne-a pus în plăcuta relaţie de fii şi fiice. Putem să-L chemăm pe Dumnezeu Tatăl nostru! Am primit Duhul înfierii, prin care putem striga: „Ava, Tată!“ Dacă ţinem seama de ceea ce am fost altădată şi de ceea ce Dumnezeu, în dragostea Sa, a făcut acum din noi, inimile noastre se umplu de recunoştinţă faţă de El.

Dar noi Îl adoram şi pe Domnul Isus Hristos. Cartea Apocalipsa surprinde o scenă viitoare care va avea loc în cer după răpirea Adunării: în mijlocul scaunului de domnie, „un Miel părea înjunghiat“; împrejurul scaunului de domnie, o mulţime de fiinţe cereşti; sunt şi douăzeci şi patru de bătrâni, care îi înfăţişează pe toţi cei credincioşi. Ei îşi aruncă cununile înaintea scaunului de domnie, se pleacă cu fața la pământ şi cântă un cântec nou: „Tu ai răscumpărat pentru Dumnezeu, prin sângele Tău, oameni din orice seminție, de orice limbă, din orice popor şi din orice neam. Ai făcut din ei o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeul nostru“ (capitolul 5:9-10). Acest Miel este Domnul lsus Hristos. Din toate neamurile de pe pământ, vor fi răscumpărate suflete preţioase. Toţi vor fi acolo, în jurul scaunului de domnie, cântând în aceeaşi limbă acelaşi cântec. Ei vor povesti aceeaşi istorie şi vor sărbători aceeaşi Persoană. Vei fi şi tu acolo? Vei face şi tu parte din această mare mulțime de fiinţe fericite? Nu aştepta să ajungi în cer şi să-L vezi pe Mielul lui Dumnezeu, ca să-l aduci laude! Chiar de acum eşti chemat să aduci adorare lui Dumnezeu Tatăl şi Fiului Său lsus Hristos.

Cine poate să adore?

La începutul cărţii Exod, poporul Israel era rob în Egipt; la sfârşitul cărţii Exod, acelaşi popor a devenit adorator în pustiu. A construit cortul întâlnirii, în care, prin mijlocirea preoţilor, putea să se apropie de Dumnezeu şi să l se închine. Ce s-a întâmplat între Dumnezeu şi popor? Un eveniment extraordinar: răscumpărarea, ilustrată de sărbătorirea Paștelui şi de traversarea Mării Roşii. Înţelegem astfel ce condiţie este necesară pentru ca un rob al lui Satan să fie adus în poziţia de adorator al lui Dumnezeu: să fie răscumpărat. Dumnezeu nu poate fi adorat decât de oameni mântuiţi! Mulţi îşi zic creştini, frecventează biserici sau adunări, dar Dumnezeu nu primeşte închinarea lor, dacă ei nu L-au primit pe Domnul Isus ca Mântuitor şi dacă nu sunt iertați, prin El, de păcatele lor.

Se pune o altă întrebare: Sunt oare toţi cei răscumpăraţi adoratori ai lui Dumnezeu? Da, sunt! Ca dovadă, cui i-a vorbit Domnul Isus prima dată despre adorare? Nu ucenicilor, nici învăţătorului Nicodim, fruntaş al iudeilor, ci unei sărmane samaritence care trăise în imoralitate, Din clipa când L-a cunoscut pe Mântuitorul ei şi al lumii întregi, ea a făcut parte dintre cei care-L pot adora pe Dumnezeu Tatăl. Toţi cei răscumpăraţi prin Hristos, bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni, din orice seminție sau popor, au dreptul şi bucuria de a-L lăuda pe Dumnezeu Tatăl.

Dar Dumnezeu este sfânt. Dacă un credincios s-a lăsat cuprins de rău și nu s-a judecat, sau s-a lăsat amăgit de învăţături contrare celor din Biblie, Dumnezeu nu va putea să-i primească închinarea pe care pretinde că l-o aduce. Înainte de a-i vorbi despre adorare, Domnul lsus a arătat femeii samaritence care este păcatul ei; înainte de a-L adora pe Tatăl, trebuia să-și schimbe viaţa. „Cum Cel care v-a chemat este sfânt, fiţi şi voi sfinţi în toată purtarea voastră; fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt“ (1. Petru 1:15-16 ).

Unde putem să adorăm?

Vine ceasul când nu vă veţi mai închina Tatălui nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim“ (Ioan 4:21 ), îi spune Domnul Isus femeii. Unde trebuie să ne închinăm lui Dumnezeu?

Întâi este bine să deosebim lauda individuală de adorarea colectivă.  Fiecare credincios are favoarea să-l aducă laudă Dumnezeului său acolo unde se află: acasă, în deplasare, oriunde, la ocupaţiile lui. Lauda lui Iona se înălţa spre Dumnezeu din fundul mării şi din măruntaiele peştelui (Iona 2 ). Cei care sunt reţinuţi acasă sau cei închişi pentru credinţa lor pot să-L adore pe Dumnezeu ca toţi ceilalţi care se adună în acest scop. Dumnezeu are multe „temple“ în care poate fi adusă laudă Numelui Său – inimile celor care Îl cunosc și Îl iubesc. Dar, așa cum ne este arătat în Biblie, avem ocazia să ne închinăm Tatălui împreună, fraţi şi surori din familia lui Dumnezeu. Există vreun loc unde doreşte El să ne adunăm în acest scop? Da, este unul: nu biserica unei religii sau denominaţiuni, ci acel simplu local în care se pot aduna credincioşii.

Ce anume ne permite să spunem: aici, şi nu în altă parte, trebuie să ne adunăm ca să-L adorăm pe Dumnezeu? Este faptul că, într-un asemenea grup de credincioşi, Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să fie recunoscut ca singura autoritate, ceea ce vine de la om fiind dat deoparte. A fi adunaţi în Numele Său implică aprobarea Domnului şi este condiţia pe care o pune pentru împlinirea promisiunii Sale: „Acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, Eu sunt în mijlocul lor“ . Dacă ne adunăm numai pentru El, supunându-ne Cuvântului Său, dând deoparte orice autoritate a omului şi lăsându-ne conduşi de Duhul Sfânt, vom putea să-l aducem lui Dumnezeu o închinare plăcută.

Când trebuie să adorăm?

Prin faptul că fiecare inimă este un templu pentru Dumnezeu, putem să-L lăudăm în orice moment al zilei. „O, Dumnezeule, Tu eşti Dumnezeul meu; eu Te caut în zori de zi“ (Psalmul 63:1 ), striga David când era în pustiu; şi apoi: „Când mi-aduc aminte de Tine în aşternutul meu şi când mă gândesc la Tine în timpul priveghiurilor nopţii“ (versetul 6). Este oare inima noastră un instrument cu care Duhul Sfânt poate în orice clipă să cânte o melodie pentru Dumnezeu?

Dar noi avem favoarea să-L lăudăm pe Dumnezeu şi în comun. Ne întâlnim anume pentru aceasta, în fiecare duminică. De ce în această zi? Pentru că este ziua învierii Domnului, ziua când începe o viaţă nouă. Așa cum sărbătorim aniversarea naşterii noastre, tot aşa, duminică după duminică, Îl celebrăm pe Hristos cel înviat. Acest eveniment extraordinar a făcut din prima zi a săptămânii ziua Domnului, care este duminica. Şi, începând săptămâna prin adorarea noastră colectivă, dăm prioritate Domnului Isus asupra tuturor ocupaţiilor noastre din timpul săptămânii care începe. În Fapte 20:7 se poate observa că, în această zi, ucenicii erau adunaţi „ca să frângă pâinea“.

De trei ori în evanghelii se face referire la casa din Betania. Prima dată, în Luca 10:39 ; Maria, la picioarele Domnului lsus, asculta Cuvântul Său. Această scenă evocă întâlnirile noastre pentru citirea Cuvântului lui Dumnezeu şi pentru meditarea asupra lui. A doua oară, în Ioan 11:32 ; Maria se afla din nou la picioarele Domnului Isus, după moartea fratelui său Lazăr, aducându-l durerea ei şi aşteptând din partea Lui mângâiere. Acest moment ne ajută să ne gândim la adunările noastre de rugăciune. A treia oară, în loan 12:1-3; Maria aduce un vas plin cu parfum preţios, imagine a unei inimi conştiente de perfecţiunile Domnului şi de adevărata adorare care trebuie să-l fie adusă.

În ce fel să adorăm?

Să ascultăm răspunsul pe care Domnul lsus îl dă la întrebarea noastră. „Dumnezeu este Duh şi cine se închină Lui trebuie să I se închine în Duh şi în adevăr” (loan 4:24). Ce înseamnă a adora în Duh? Toate religiile lumii au sistemele lor de ceremonii, de ritualuri, de taine  bisericeşti, cărora oamenii se conformează strict. Cele care se refereau la cultul iudaic instituit de Dumnezeu, temple, preoți, jertfe, zile de sărbători solemne, nu erau decât imaginile lucrurilor cereşti, a căror realitate o avem în Domnul Isus Hristos. Adorarea celui credincios, dimpotrivă, are acum un caracter spiritual. Când Adunarea se reuneşte pentru laudă şi închinare, nu face aceasta formal, în cuvinte şi gesturi repetate şi învăţate, ci cu libertatea şi simplitatea unor copii care se adresează tatălui lor.

A adora în Duh înseamnă că nu inteligenţa noastră naturală este cea capabilă să-L laude pe Domnul. Fără Duhul Sfânt este imposibil ca duhul nostru să înalțe spre Dumnezeu cea mai mică laudă primită. Să veghem şi noi, fiecare în parte, ca să nu-L întristăm pe Duhul Sfânt care locuieşte în noi (Efeseni 4:30 ).

Ce înseamnă a adora în adevăr?

Dumnezeu nu vrea numai cuvinte sau cântece. El doreşte ca ceea ce-l exprimăm în adorare (prin cântece şi rugăciune) să fie simţit real în inimă. Dumnezeu ascultă ce-l spunem, dar citeşte şi în inimă; şi nu putem să-L înşelăm, atunci când ceea ce exprimăm nu corespunde cu ceea ce s-a realizat în interiorul nostru. „A adora în adevăr“ înseamnă a adora conştienţi de poziţia în care ne-a aşezat Dumnezeu și de relaţia de acum cu Tatăl Domnului nostru Isus Hristos. Nu-L putem adora pe Răscumpărător, decât dacă ne bucurăm de răscumpărare, şi nu-L putem adora pe Dumnezeul harului, decât dacă ne bucurăm de harul lui Dumnezeu. Cunoaștem noi, din experienţă, ce înseamnă să adorăm ca adevăraţi adoratori în duh şi în adevăr?

Subiecte de adorare

Dintre subiectele care pot motiva închinarea noastră faţă de Dumnezeu, cea mai mare temă este Domnul Isus Hristos, persoana Lui, lucrarea Lui. Prin El Îl cunoaştem pe Tatăl, Lui Îl aducem gloria pentru ceea ce este şi pentru ceea ce a făcut. „Lăudaţi pe Dumnezeu cu harpa: cântaţi laudele Sale cu alăuta cu zece coarde“ (Psalmul 33:2 ). Cu o harpă sau cu o alăută se poate obţine o gamă completă de sunete armonioase, dacă se ating toate coardele. Dar prea adesea noi ne mulţumim doar cu recunoştinţa că Dumnezeu ne-a iertat păcatele.

Este importantă aceasta, dar nu este de ajuns, aşa cum repetarea aceleiaşi note muzicale nu creează o melodie. Închinările noastre sunt de cele mai multe ori sărace, în timp ce Duhul Sfânt doreşte să facă să vibreze toate „coardele“ , sugerând multiplele glorii ale Domnului Isus Fiul, despre care putem să-l vorbim lui Dumnezeu Tatăl: – gloriile Sale de Creator şi de Răscumpărător; – gloria zdrobirii Sale, minunată taină! – gloria înjosirii Sale ca un rob voluntar, până la moartea de cruce; – gloriile Sale morale ca Om aici, jos: ascultare, supunere, iubire, umilinţă, răbdare, dreptate, blândeţe, devotament faţă de Dumnezeu, în contrast cu omul natural; – gloria Sa de om înviat şi prezenţa Lui acum la dreapta lui Dumnezeu în cer; – viitoarea Lui apariţie şi luarea puterii ca Împărat asupra universului.

Ne trebuie o eternitate ca să contemplăm şi să lăudăm toate aspectele gloriei Sale. Dar, chiar începând de acum, cu cât învăţăm să-L cunoaştem pe Domnul Isus şi, prin El, pe Dumnezeu Tatăl, cu atât vom fi conduşi, prin Duhul Sfânt, să ne minunăm mai mult, iar închinarea noastră va fi mai bogată. Dumnezeu Tatăl caută adoratori, bărbaţi şi femei care-L cunosc ca Tată şi care acceptă să-I datoreze totul.

Pe tine te caută în clipa de faţă! Ce răspuns Îi vei da?

http://comori.org/noul-testament/ioan/cine-sunt-adevaratii-adoratori/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole/cine-sunt-adevaratii-adoratori-j-n-darby/

Petru şi „învierea în duh” de Claudiu Dobra

Nostra Aetate   În Zilele Noastre

Buna ziua,

 Numele meu este Claudiu Dobra si sunt absolvent de teologie. Regulat primesc revista d-voastra de aceea m-am gandit sa nu fiu numai un simplu consumator, ci sa fiu si un colaborator al revistei. Astfel ca prin acest email intentionez a va trimite un articol. Daca considerati ca poate fi publicat si este in linia revistei atunci va multumesc. De altfel, oricum va multumesc pentru timpul acordat.

 O saptamana binecuvantata!

 Claudiu Dobra

http://blogulmeu.ro/dobra

Petru şi „învierea în duh”

de Claudiu Dobra

Claudiu Dobra

În România contemporană, se vorbeşte, tot mai des, că toată lumea se pricepe la fotbal, la politică şi la religie, deşi, în esenţă, sunt puţini aceia care înţeleg fenomenul fotbalistic, politic sau religios. E drept, că Scriptura e la îndemâna orişicui şi oricine o citeşte împreună cu ajutorul Duhului, poate ajunge la mântuire. Însă, mă întreb: este, oare, chiar atât de uşoară de înţeles Biblia pe cât ni se pare nouă? Este, oare, ea atât de accesibilă în tot adevărul pe care-l conţine? Bunăoară, avem texte biblice confuze datorită unor subiecte apărute în treacăt: învierea sfinţilor la moartea Domnului (Mt. 27:52), fraţii lui Cristos (termenul frate poate însemna frate de corp, nepot, văr, membru al unei comunităţi, al unei seminţii), botezul în Sfânta Treime (Mt. 28:19), ori avem texte identice lingvistic (cf. Is. 4:3-4 cu Mica 2:2-3). Unele texte dacă nu primesc răspunsuri clare pot bulversa viaţa de credinţă. De exemplu, putem vorbi despre plagiat profetic în textele sacre? Care sfinţi au înviat la moartea lui Cristos? Sau Cristos a înviat în trup ori în duh? Unele din aceste texte au o importanţă mai mare, iar altele mai mică din punct de vedere mântuitor. Dacă, cele care nu au o relevanţă prea mare în istoria mântuirii, nu-l afectează prea mult pe credincios în situaţia în care nu primeşte un răspuns clar (e.g. fraţi lui Cristos1), la cele care sunt importante în procesul mântuirii este necesar să aibă un răspuns clar (Cristos a înviat în trup sau în duh). În articolul de faţă îmi propun să mă opresc asupra unui singur text care a născut diferite teorii, şi anume 1Pt. 3:18-22, căutând a răspunde la întrebarea: La ce se referă expresia „înviat în duh“? Se referă ea: a) la faptul că Domnul Isus a înviat în duh sau b) Mântuitorul a înviat prin Duhul? De altfel, aceste două ipoteze, viabile din perspectiva textului grecesc, sunt cele două mari interpretării.

  1. 1Petru 3:18 în diferite traduceri contemporane.

La o primă lecturare a cărţilor apostolului, fie în limba maternă, fie în limba greacă, se observă că limbajul e foarte greoi, comparativ cu pregătirea lui academică. El nu tratează niciodată o doctrină, ci doar o menţionează, ca şi cum auditoriul ar cunoaşte-o. Acest stil greoi al cărţii (se pare că nu era un bun vorbitor de limbă greacă) a dat, şi mai dă bătaie de cap traducătorilor. Orice cuvânt tradus ne-corespunzător în aceste cărţi poate crea probleme de interpretare. Bunăoară, polisemanticul pneyma (duh, vânt, demon), dă multă bătaie de cap traducătorilor, în special în forma lui dativală (pneymati), formă care apare şi în acest pasaj, atunci când nu este urmat de cuvântul sfânt sau nu apare după numele Isus, fie că este sau nu precedat de prepoziţia en (în, prin, cu). Acest fapt se datorează, în primul rând, faptului că în literatura greacă cuvântul „duh“, indiferent dacă făcea referire la un demon, la un om, la un fenomen fizic sau la Duhul Sfânt, era scris cu litera mică. În al doilea rând, pentru că fiecare traducător este parte integrantă a unei tradiţii dogmatice. Adică, teologia lui îi va influenţa inevitabil traducerea. Pentru ca hermeneutul să evite o interpretare eronată datorită traducerii pe care o foloseşte, Gordon Fee sugerează folosirea a cel puţin 5 traduceri pe lângă traducerea personală din manuscrisul grecesc, respectiv, minim 10 traduceri, în situaţia în care nu are acces la limbile biblice. Comparând mai multe traduceri hermeneutul îşi va reduce mult sfera de eroare în interpretare şi-şi va mări aria de înţelegere a textului, pe când apelarea la un singur manuscris îl va face să depindă în totalitate doar de acel text. Ne apelarea şi la alte traduceri, conduce, inevitabil, spre două interpretări în legătură cu hermeneutul: 1) fie e leneş în a verifica alte traduceri (!) sau 2) este atât de sigur de interpretarea sa, încât nu mai are nevoie şi de alte surse de inspiraţie (!?).

În continuare vom prezenta 5 traduceri al textului 1Pt. 3:18:

Cornilescu: a fost omorât în trup, dar a fost înviat în duh

SPV: a murit în trup, dar a înviat în duh

TTS: a fost omorât în trup, dar făcut viu cu duhul

WBTC: a fost omorât în trup, dar a fost făcut viu prin Duhul

NIV: a fost omorât în trup, dar a fost făcut viu prin Duhul

Analizând traducerile de mai sus se observă că singura diferenţă esenţială este dată de modul în care a fost tradus cuvântul pneymati. Oarecum, am putea vorbi despre 3 categorii de traduceri: a) în duh; b) cu duh; şi c) prin Duhul. În prima categorie intră trad. rom. al lui D. Cornilescu (1921) (acelaşi cuvânt în Rom 8:13 apare „prin Duhul“, iar în 1Pt. 4:6 „în duh“), şi trad. spaniolă SRV (1995) (în Rom 8:13 „prin Duhul“, iar în 1Pt. 4:6 „în duh“), prin care se înţelege că Domnul Isus a înviat în duh. Traducerea TTS (1988) face parte din a doua categorie, traducând „cu duhul“ (în Rom 8:13 „cu Duhul“, iar în 1Pt. 4:6 „cu duhul“), traducere care, în esenţă, spune acelaşi lucru ca şi traducerile anterioare. În ultima grupă, „prin Duhul“, intră trad. rom. WBTC (2000) (în Rom 8:13 „prin Duhul“, iar în 1Pt. 4:6 „în duh“) şi trad. eng. NIV (în Rom 8:13 „prin Duhul“, în 1Pt. 4:6 „cu privire la duh“), afirmând că Isus Cristos a înviat datorită Duhului. Deci, în ceea ce privesc traducerile acestui pasaj ele se împart, în esenţă, în două: în duh şi prin Duhul. Întrebarea e: cine are dreptate? Pentru a răspunde la întrebare, va trebui să analizăm fiecare variantă propusă în lumina Scripturi şi a teologiei dogmatice.

  1. Implicaţiile teologice ale expresiilor „în duh“ şi „prin Duhul“.

În situaţia de faţă, consider că doar o îmbinare între teologia biblică şi cea dogmatică ne poate oferi soluţia corectă, deoarece analiza gramaticală nu are cum să ne conducă la ceea ce a dorit apostolul să spună. Afirm aceasta, pe baza faptului că în limba greacă există mai multe dative: propriu-zis, instrumental şi locativ. Deci, aceeaşi formă dativală poate fi interpretată fie propriu-zis, fie locativ, fie instrumental. Cel mai bun exemplu este Mt. 6:13 „şi nu ne duce pe noi în ispită“, unde mulţi interpretează expresia în ispită ca fiind locativă, când în esenţă ea este instrumentală. După cum, în textul matean interpretarea corectă a textului se datorează argumentelor biblice şi dogmatice, adică Dumnezeu nu poate să ispitească sau/şi să fie ispititorul, tot aşa şi aici vom apela la argumentele dogmatice şi biblice.

  1. În duh. Să presupunem că, apostolul a dorit să spună că Domnul Isus a înviat în duh, iar scopul acestei învieri a fost propovăduirea celor din închisoare. Această interpretare implică: 1) Mântuitorul a trebuit să învie mai întâi în duh pentru a putea să comunice cu cei din închisoare, ceea ce, inevitabil, înseamnă că şi cei din închisoare imediat după moartea fizică au trebuit la rândul lor să învie în duh, pentru a putea exista în Hades. În această situaţie ar trebui să vorbim despre două învieri până la judecata finală: una în duh, pentru Hades, şi una în trup, pentru Iad2(cf. Mt. 5:22) sau Rai, idee care nu se regăseşte la nici un alt scriitor biblic şi, de altfel, nu are nici o logică, întrucât duhul sau sufletul omului nu moare niciodată. 2) A doua implicaţie este legată de posibilitatea ca unele persoane să nu-şi mai continue existenţa după moartea fizică. Adică, cine nu învie în duh nu poate merge în Hades, şi atunci nu mai există. Teorie care este împotriva ideii de judecată divină enunţată în Scripturi, prin care se afirmă că fiecare va primi după cum a făcut (cf. Rom 2:1ff). 3) O altă implicaţie a acestei traduceri ar fi legată de dubla natură a lui Cristos. Cine anume a înviat în duh: omul Isus sau Dumnezeul Cristos? Pentru că dacă a înviat în duh numai omul, atunci vorbim despre o separare a persoanei Domnul, separare ce ar conduce inevitabil spre ideea că în Cristos existau două persoane cu două naturi şi două voinţe, una umană şi alta divină, şi nu o singură persoană cu două naturi şi două voinţe. Dacă spunem că a înviat omul-Dumnezeu în duh, atunci, inevitabil, afirmăm că Dumnezeu a murit, iar Nietzsche a avut dreptate când a scris în Aşa grăita Zarathrustra „N-ai auzit? Dumnezeu a murit!“, în sensul că una din Persoanele Treimi nu a existat un moment în istorie, fapt care nu poate fi adevărat, deoarece în această situaţie ar dispărea divinitatea şi implicit universul creat. 4) Cum se împacă învierea în duh cu învierea în trup?! Sau care este rolul învierii în duh pentru om, pentru că rolul învierii în trup este acela de a face ca fiinţa umană să redevină completă, întrucât, omul ca şi entitate spirituală este un suflet cu trup? Lipsa trupului, înseamnă înjumătăţirea persoanei omului. De altfel, trupul este marca distinctă dintre îngeri şi oameni. Deci, nu putem traduce pneymati cu „în duh“ pentru că asta ar însemna să fim în opoziţie cu credinţa creştină şi cu Scriptura.
  2. Prin Duhul. Dacă nu putem traduce expresia prin formula „în duh“, oare îl vom putea traduce prin formula „prin Duhul“, „cu ajutorul Duhului“? Există argumente şi împotriva unei astfel de traduceri. 1) Primul argument ar fi că în manuscrisul grecesc cuvântul nu este articulat, ceea ce înseamnă că nu ar trebui să-l traducem cu „Duhul“, ci cel mult cu „duh“. 2) Un alt contra-argument ar fi faptul că, aparent, nu există nici un argument textual că termenul pneyma ar face referire la Duhul Sfânt, ca de exemplu cuvântul sfânt după cuvântul duh. 3) Al treilea argument, care ar putea fi adus e de factură structurală, paralelismul dintre trup şi duh existent în text.

a fost omorât    în trup, dar    a fost înviat      în duh

Se observă că avem de a face cu un paralelism antinomic (mort-viu//trup-duh). 4) Ultimul argument este că în 1Pt. 4:6 apostolul foloseşte acelaşi cuvânt, pe care nici o traducere nu-l susţine că s-ar referi la Duhul, ci la duh.

Înainte de a vorbi despre implicaţiile teologice şi biblice ale traducerii „prin Duhul“, voi examina fiecare argument împotriva acestei teorii pentru a vedea cât de credibile sunt. Primul argument se referea la faptul că termenul în greacă nu este articulat şi astfel nu poate fi tradus cu articulat. În primul rând, în greacă vom întâlni foarte des cuvinte nearticulate, care nu pot fi traduse decât articulate. Unul din cuvintele cel mai des întâlnite fără articol este fiu, când face referire la Cristos (cf. Evrei). În al doilea rând, limba greacă nu are articol nehotărât, ceea ce ar însemna ca toate cuvintele articulate ar trebui să le traducem numai cu articol hotărât. Aşa ceva nu se poate, întrucât în acest caz textul sacru nu ar mai avea sens. În al treilea rând, o traducere nu este o reproducere cuvânt-cu-cuvânt dintr-o limbă în alta, ci este mai întâi o interpretare şi apoi o reproducere cât mai apropiată de text. Al doilea şi al treilea contra-argument le voi discuta, indirect, când voi analiza mai în detaliu textul petran. În ceea ce priveşte, ultimul argument pot spune că sensul unei expresii este dat şi de contextul în care este aşezată. De exemplu, în Rom 8:13 avem aceeaşi expresie pneymati, fără articol şi fără a fi urmat de cuvântul sfânt sau precedat de cuvântul Isus. Însă, majoritatea traducerile folosesc formula „prin Duhul“ sau una care are acelaşi sens, adică: „cine prin sau cu ajutorul Duhului Sfânt face să dispară faptele trupului, va trăi“. Dacă am traduce cu „în duh“ atunci ar însemna fie că omul este mort, fie că sufletul lui a părăsit trupul pentru un timp limitat (dedublarea yoghină). În acest pasaj, apostolul, leagă disciplina credinciosului de lucrarea de sfinţire a Duhului în viaţa acestuia. Altfel spus, faptul că nu furi, etc., datorită educaţiei şi/sau ascezei proprii nu înseamnă că şi trăieşti cu adevărat, ci cel mult te poţi numi un cetăţean onest şi apreciat de cei din jur, dar mort în realitate, deoarece viaţa vine doar de la Dătătorul-de-Viaţă.

În ceea ce privesc implicaţiile teologice ale traducerii înviat prin Duhul, acestea ar fi: 1) apostolul afirmă că Domnul Isus Cristos a înviat în trup, datorită paralelismului sinonimic care ar exista în această situaţie:

a murit în trup dar      a înviat (elipsă)

Afirmaţie ce ar fi în acord cu învăţătura biblică, cum că Mântuitorul a murit şi a înviat în trup (Lc. 24:39ff). 2) A doua implicaţie ar fi că Isus Cristos a murit şi a înviat cu ajutorul Duhului, poziţie care la rândul ei este în concordanţă cu Biblia (Rom 1:4). 3) A treia implicaţie e legată de coborârea lui Cristos în Hades (!), şi anume că propovăduirea Lui acolo a fost făcută împreună cu Duhul. 4) A patra implicaţie este unitatea Sfintei Treimi, adică Tatăl, Fiul şi Duhul participă activ în actul morţii, în propovăduirea prizonierilor (dacă v.19 continuă ideea din v.18) şi în actul învierii.

  1. Analiza textului. La o implă lecturare a pasajului 1Pt. 3:1-4:1, se observă că apostolul intenţionează a-l încuraja pe auditorul creştin-evreu să sufere indiferent din partea cui vine aceasta suferinţă (soţul necredincios, soţia, aproapele sau anti-creştinul). Pentru aş argumenta ideea de suferinţă, apostolul apelează la diferite argumente, în funcţie de exemplul menţionat (în cazul soţiilor argumentul este de factură soteriologică – mântuirea soţului). Însă ultimele două argumente îl au în centru pe Cristos, cu accent deosebit pe suferinţa Lui. Deşi ambele argumente cristologice (vv.18-22 şi 4:1) au în vedere suferinţa, totuşi cele două se deosebesc în elementul imagistic. Adică, argumentul din vv.18-22 are ca imagine, ca şi ilustraţie botezul creştin în esenţă, iar argumentul din 4:1 are de a face cu imaginea omului mort.

Înainte de a analiza textul voi scrie cartografiat propria mea traducere a lui 1Pt. 3:18-22.

18Şi fiindcă     Cristos    a suferit,                 pentru păcate,

                    o dată pentru totdeauna,
Cel Drept (elipsă)                                  în favoarea celor nedrepţi,

ca să                vă apropie de Dumnezeu.

19El        a murit                            în trup,

dar                       a fost făcut viu           (elipsă)

                                                         prin Duhul.
20Şi         în care,

de asemenea,       S-a dus să propovăduiască în închisoare

                                   sufletelor răzvrătite,
care                           cu mult timp în urmă,

când                           Dumnezeu a aşteptat răbdător

în zilele lui Noe
construirea corăbiei,
în care                            puţini, doar opt persoane, au scăpat

                                                 prin apă.
21Şi          această ilustraţie (simbol) vă eliberează, acum, pe voi – botezul,

                       nu curăţirea trupului murdar,
ci                 promisiunea (rugămintea) unei conştiinţe curate către Dumnezeu,3

                                       prin învierea lui Isus Cristos,
22Care             stă la dreapta lui Dumnezeu,      având în subordine îngerii, autorităţile şi puterile.

de când                                  a mers în ceruri,

Încă de la început (v.18) apostolul le atrage atenţia creştinilor că Mântuitorul a suferit: 1) o dată pentru totdeauna, adică El nu mai poate să se întrupeze, să sufere, să moară şi să învie a doua oară, cu alte cuvinte, nu mai poate veni un al doilea Mesia; deci cine nu-L urmează pe El nu va avea cum să aibă parte de mântuire (cf. Ev. 1; 6) şi 2) datorită păcatului uman şi pentru oameni. Reamintindu-le sacrificiul Domnul Isus Cristos pentru păcatele lor, apostolul, pe de o parte, pregăteşte terenul pentru ilustraţia Noe şi pentru cap.4, iar pe de altă parte, le atrage atenţia că ei nu au voie şi nu mai au nici un motiv să mai sufere pentru păcat, ci numai pentru Cristos. Acesta este contextul în care apostolul Petru foloseşte ilustraţia botezului, care vorbeşte despre eliberare şi despre curăţirea persoanei, dar şi despre preţul pe care trebuie să-l plătească orice credincios. Reamintindu-le destinatarilor două aspecte despre Cristos şi fundamentale pentru credinţa creştină: moartea şi învierea, apostolul, accentuează pe moartea în trup, în special, ca să arate că El a pătimit, a suferit asemenea oamenilor, deoarece avea aceeaşi natură cu a lor. Pe de altă parte, menţionând motivul suferinţei cristice, pentru cei nedrepţi, Petru leagă textul anterior de cap. 4 atrăgându-le atenţia cititorilor asupra unui detaliu esenţial: dacă El, Cel Drept, a suferit pentru noi, cei nedrepţi, cu scopul de a ne elibera de robie şi de a ne curăţa de patimi, atunci şi noi la rândul nostru suntem chemaţi, mai mult, chiar obligaţi să suferim pentru El, în orice context, familial, social, politic, dacă e cazul.

Folosirea de către apostol a grecescul zoopoieo (a cauza viaţa, a face viu – v.18) în locul lui anastasis [a reveni la viaţă după ce ai murit, a trăi din nou, a fi înviat (cf. Lc. 9:8; 1Cor. 15:12)], pe care îl va folosi în v.21, ar putea să-i facă pe unii, mai puţini familiari cu limba greacă, să vadă deosebiri fundamentale între ce doi termeni argumentând cu propovăduirea lui Cristos în Hades. Însă, cuvântul zoopoieo, care de obicei, în literatura biblică îl are ca subiect pe Dumnezeu (e.g. 2Rg. 5:7, Rom 4:17) (Bultmann, II, 75; Louw-Nida Lex), este sinonim cu anastasis, care exprimă efectul, nu cauza, şi cu egeiro (a învia), care este cel mai des cuvânt întâlnit în NT cu privire la înviere. Un alt argument, este faptul că atât thanatotheis (ucis, a fi pus în moarte – v.18), cât şi zoopoieo sunt descoperite împreună în 2Rg. 5:7 (LXX) cu referinţă la puterea lui Dumnezeu de a ucide şi de a aduce la viaţă. Mai mult, prin apelarea la acest cuvânt apostolul a intenţionat, pe de o parte, să-i arate sensul corect al lui pneymati, referirea la Duhul Sfânt şi nicidecum la duh, iar pe de altă parte, prezintă învierea Domnul dintre cei morţi, chiar dacă cuvântul nu mai apare niciodată cu referire la acest eveniment (Michaels).

O altă problemă ce apare în text este expresia en ho (v.19). Înţelegând sensul şi rolul acestei expresii, am putea răspunde la întrebările: Cine a propovăduit (Cristos sau Noe)? Cui a propovăduit (celor din vechime, celor din vremea lui Noe sau, după pseudo-epigrafa Cartea lui Enoh [sec. IV-II î.d.Cr.] îngerilor căzuţi)? De ce le-a propovăduit? şi Ce le-a propovăduit?

Tentaţia cea mai mare ar fi să traducem expresia fie „în Care“, fie „prin Care“ ca referindu-se la cuvântul pneymati. În această situaţie sensul textului ar fi că Isus a propovăduit împreună cu Duhul celor din închisoare, ceea ce din punct de vedere dogmatic nu ar fi nici o problemă, deoarece ar exprima unitatea în lucrare a Sfinte Treimi şi în propovăduirea lui Cristos în Hades. Însă, mulţi exegeţi moderni nu mai sunt de acord cu o astfel de traducere. Unul din argumentele lor este legat de ilustraţia Noe, care este adusă ca suport al propovăduirii şi al suferinţei creştine. De aceea, în continuare vom prezenta mai multe posibile interpretări ale expresiei en ho. Michaels oferă mai multe variante de traduceri: a) în Care (şi în Duh a mers – Dalton); b) în situaţia în care expresia urmează propoziţia ca întreg traducerea ar fi proces în care (Selwyn); c) folosirea expresiei ca conjuncţie cauzală – motiv pentru care; d) particulă temporală – ocazie în care. Problema pe care Michaels o ridică este la ce anume face referire v.19 la triumful lui Cristos sau la vindecare. Dacă, v.19 prezintă victoria cristică (învierea), şi nicidecum suferinţa şi moartea lui Cristos, atunci s-ar putea traduce: „în Duhul“, „prin Duhul“, „situaţie în care“, „motiv pentru care“, „proces în care“. Dacă se referă la vindecare, atunci este strâns legat de evenimentul suferinţă-moarte, iar v.18b s-ar traduce „a murit în trup şi a înviat în duh“ continuându-se „în care“.

Pe de altă parte, Selwyn observă faptul că nu există nici un antecedent în NT, unde acest dativ să slujească, să fie folosit înaintea pronumele relativ. Dacă subiectul, la care se referă pronumele relativ „care“, ar fi „Duh“, atunci apostolul ar fi trebuie să-l menţioneze şi după expresia en ho, adică în Duhul, în care Duh (cf. 1Pt. 1:10; Ev. 10:10). Împotriva acestei observaţii, Grudem [„Christ Preaching Through Noah: 1Peter 3:19-20 In The Light Of Dominant Themes In Jewish Literature“, TrinJ 7 (1986)] arată existenţa folosirii dativului înaintea pronumelui relativ atât în scrierile NT, cât şi în scrierile petrane (Fapte 2:8; 2Pt. 1:4; 3:16). Deci, obiecţia lui Selwy nu este validă. Grudem, referindu-se la rolul pronumelui relativ la începutul v.19, susţine faptul că are rolul de a introduce un nou subiect în argumentul apostolului, şi anume exemplul Noe, şi nicidecum de a continua subiectul morţii-învierii. Argumentele lui sunt: 1) Petru apelează frecvent la acest lucru, unde schimbă efectiv subiectul şi 2) textul vorbeşte despre cele trei evenimente moarte-înviere-înălţare (ca triumf al lui Cristos şi al creştinilor), iar vv.20f sunt argumente pentru suferinţa şi mărturisirea fiecărui credincios. Deci, expresia en ho nu poate fi legată de evenimentele moarte-înviere-înălţare, dar nici de Duhul, ci ea are rolul de a introduce un nou subiect, ca o paranteză care susţine tema suferinţei, şi de a continua ideea de victorie exprimată de perechea moarte-înviere. În concluzie, ea poate fi tradusă prin expresiile în care, statut în care, dar nicidecum în formă cauzală motiv pentru care.

În v.20 reîntâlnim polisemanticul pneyma. La cine face referire? La suflete oamenilor sau la îngerii căzuţi? Să presupunem că ar face referire la îngerii căzuţi. Primul argument în favoarea acestei teorii ar fi Cartea lui Enoh (cf. Ant. iud. 1:73; Philo, On the Giants 6; 1Enoch 6:2, 6; 106:13-14; Jub. 5:1; 10:145; 2Barch 56:12-15), citată de altfel şi de apostolul Iuda în epistola sa, unde se menţionează că patriarhul Enoh4 a anunţa judecata divină împotriva îngerilor căzuţi care s-au căsătorit cu fiicele oamenilor. Al doilea argument ar fi că expresia fiii lui Dumnezeu din Gen. 6 s-ar referi la îngeri (cf. Iov 1, aceeaşi expresie). Împotriva acestei interpretări vine textul, care defineşte aceste spirite ca fiind „răzvrătite în zilele lui Noe“, al doilea argument este că Evanghelia nu este pentru îngeri (Ev 2), al treilea argument expresia fiii lui Dumnezeu se referă şi la oameni, al patrulea argument este că fiii lui Dumnezeu din Gen. 6 sunt oameni şi nu îngeri căzuţi, cum afirmă Cartea lui Enoh (Grudem), al cincilea argument este de factură gramaticală, cuvântul folosit de Petru pentru prizonier nu este acelaşi cu cel din Enoh. În concluzie, cuvântul pneyma se referă la sufletele oamenilor şi nicidecum la îngeri/spirite demonice. (cf. Grudem, op. cit. sau Commentary on 1 Peter)

Grudem mai atrage atenţia asupra unui detaliu, lipsa adverbului acum din propoziţie, prin care ne-ar fi arătat că se referă la timpul prezent. Contrar aşteptărilor, apostolul apelează, în continuarea textului, la conjuncţia când, arătând perioada la care face referire: Dumnezeu a aşteptat răbdător (120 de ani), în zilele lui Noe, construcţia corăbiei. În opinia lui Grudem, sufletele prizoniere sunt oamenii care au fost contemporani cu Noe. Argumentele lui sunt: 1) menţionarea îndelungii răbdări a lui Dumnezeu până la facerea corăbiei; 2) lipsa adverbului acum pentru a arăta tipul prezent; 3) marca temporală cu mult timp în urmă; 4) menţionarea construcţiei corăbiei. El susţine teoria că cel care a predicat a fost Noe şi nu Cristos. Ca argumente în favoarea acestei teorii aduce: 1) literatura extra-biblică, atât iudaică cât şi creştină [e.g. Clement Romanul (95 d.Cr.) „Noe a predicat pocăinţa şi toţi cei care l-au ascultat au fost salvaţi“ (1Clem. 7:6)], vorbeşte despre Noe ca fiind „predicatorul“ sau „mesagerul“, mai mult, unele cărţi folosesc acelaşi termen ca în 1Pt. 3:19 (keirysso); 2) modul în care apostolul îşi construieşte fraza: s-a dus să propovăduiască sufletelor din închisoare, care cu mult timp în urmă… în timpul construirii corăbiei; 3) Dumnezeu a aşteptat răbdător căinţa oamenilor cărora Noe le-a predicat; 4) în 2Pt. 2:5, apostolul vorbeşte despre Noe ca fiind predicatorul5 generaţiei lui; 5) teoria că Isus Cristos ar fi predicat celor din perioada pre-potop oferindu-le o a doua şansă este foarte greu de explicat şi de corelat cu alte texte nou-testamentare (Lc. 16:26); 6) n-ar mai avea logică cererea apostolului ca cei credincioşi să sufere, dacă ar exista o şansă după moarte; 7) ce nevoie ar mai avea creştini să sufere ca martori, dacă toţi cei care păcătuiesc pot să se căiască mai târziu, după moarte.

  1. Concluzie. Scopul textului 3:18-22 este acela de a-i încuraja pe creştini să continue, indiferent de preţul pe care trebuie să-l plătească, să predice pe Cristos şi Evanghelia Lui. Ca şi suport al suferinţei şi mărturisirii, apostolul apelează la trei argumente: a) patimile lui Cristos; b) slujba lui Noe; şi c) botezul. Cele trei ilustraţii-argument sunt complementare. Unul vorbeşte despre urmarea modelului cristic de către creştini – după cum El, Cel Drept, a suferit pentru ei, cei nelegiuiţi, tot aşa şi ei sunt chemaţi să sufere în lumea aceasta pentru Cristos din cauza Lui şi a mesajului Lui –, altul prezintă sau ilustrează un om al lui Dumnezeu din vechime – Noe –, care timp de 120 ani a predicat judecata lui Dumnezeu pentru cei care nu voiau să se întoarcă de la faptele lor rele, iar ultimul argument vorbeşte despre identificarea credinciosului cu moartea şi învierea lui Cristos, încorporarea lui în trupul cristic (Biserica), eliberarea lui de sub autoritatea satanei şi transferul lui din împărăţia aceasta în Împărăţia lui Dumnezeu, cu alte cuvinte el nu-şi mai aparţine lui, ci lui Cristos, Care l-a mântuit. Deci, în acest text nu putem vorbi nicidecum despre: 1) învierea lui Cristos în duh, pentru că ar fi o învăţătură ne-biblică; 2) coborârea lui Cristos în Hades pentru a le oferi o a doua şansă celor din vremea lui Noe, care la rândul ei nu ar avea suport biblic. În textul de faţă, apostolul doreşte să-i încurajeze pe destinatari să continue să fie martori ai lui Cristos indiferent de consecinţe, deoarece Domnul vorbeşte şi prin ei generaţiei lor, la fel cum a făcut-o, în trecut, prin Noe celor din vremea lui, care acuma, datorită neascultări lor, sunt „suflete prizoniere în închisoare“. Mai mult, Cristos a învins moartea înviind din morţi şi înălţându-Se la ceruri, la dreapta lui Dumnezeu-Tatăl, unde toţi îngerii, toate stăpânirile (autorităţile) şi toate puterile Îi sunt supuse, fapt ce garantează victoria creştinilor în lupta lor cu moartea şi cu lumea demonică.

NOTE DE SUBSOL

1 Proto-Evanghelia lui Iacov (sec. II) menţionează faptul că Domnul Isus a mai avut „fraţi“ vitregi. Adică, Iosif ar fi mai avut alţi copii cu prima lui soţie, care a decedat înainte de logodna cu Maria, mama Domnului.

2 În lit. biblică cuvintele Locuinţa Morţilor şi Iad nu apar niciodată ca sinonime, deşi în lit. gr. clasică Hades se pare că ar fi avut şi sensul de iad sau de pedeapsa finală, deoarece în noetica greacă nu exista ideea de înviere şi de moarte a doua, ca în creştinism (cf. Lc. 12:5 cu Lc. 16:23).

3 Alte traduceri: promisiunea/răspunsul făcut spre Dumnezeu (UBS Greek Dictionary; NIV); rugămintea/cererea făcut către Dumnezeu [Friberg Greek Lexical; Michaels, J. R., WBC, Vol 49: 1 Peter, (Dallas, Texas: Word Books) 1998.]; Louw-Nida Lexical vede ambele soluţii de traducere ca fiind posibile – cererea şi promisiunea.

4 După Gen 5, patriarhul Enoh este luat de pe pământ cu aprox. 550 de ani înainte de anunţarea sentinţei aspra oamenilor de către Domnul şi cu circa 70 de ani înainte de naşterea lui Noe.

5 În timpul construcţiei bărcii mai erau în viaţa doi patriarhi: Metusala, bunicul lui Noe (moare în anul potopului) şi Lameh, tatăl lui Noe (moare cu aporx. 5 ani înainte de potop), însă numai Noe este numit predicatorul (cf. Gen. 5).

https://wordpress.com/post/ardeleanlogos68.wordpress.com/14785

TEOLOGIE SISTEMATICĂ SOTERIOLOGIE – doctrina despre mântuire – STORIA OFERTEI GRATUITE 1

6-img_20171111_1112445-e1510837743147

Istoria ofertei gratuite Capitolul 1 – Controversa semi-pelagiană

Ne îndreptăm mai întâi de toate atenţia noastră la controversa semi-pelagiană care a ocupat aşa mult din atenţia marelui părinte bisericesc, Augustin. Un studiu al acestei controverse va arăta curând că, în timp ce subiectul ofertei gratuite a harului nu a fost în sine un punct explicit de controversă, cu toate acestea multe din implicaţiile doctrinare ale acestei idei a ofertei gratuite existau. Oricine care este obişnuit cu învăţăturile ofertei gratuite va recunoaşte că subiectele relatate erau într-adevăr probleme deja în cadrul primei părţi a secolului al cincilea când Augustin s-a luptat din greu şi destul pentru adevărul harului suveran.

Nu este scopul nostru aici de a ne ocupa în detalii şi în lungime cu întreaga întrebare a semi-pelagianismului, deoarece aceasta ne-ar lua prea mult timp. Însă scopul nostru este de a demonstra că cei care au adoptat o poziţie semi-pelagiană şi s-au opus, deseori cu amărăciune şi aprindere, faţă de învăţăturile lui Augustin, au învăţat de asemenea şi multe dintre aceleaşi doctrine care sunt o parte integrantă a teologiei ofertei gratuite şi care sunt susţinute de cei care fac din oferta gratuită o parte esenţială a învăţăturii lor.

Se cunoaşte în general că controversa semi-pelagiană a urmat-o pe cea pelagiană. Şi este de asemenea bine cunoscut faptul că controversa dintre Augustin şi Pelagius a avut ca punct al său de început ideea voinţei libere a omului. În anumit fel aceasta nu a fost surprinzător ca aceasta să fie într-adevăr punctul de început al erorii lui Pelagius deoarece ideea voinţei libere a fost, anterior acesteia, mai degrabă acceptată în biserica timpurie.

Trebuie totuşi să înţelegem cu exactitate de ce a fost aşa. Până în vremea lui Augustin biserica nu a acordat prea multă atenţie întrebării despre soteriologie. Preocupată cu multele şi variatele controverse referitoare la doctrina trinităţii şi a Persoanei şi a naturii lui Hristos, biserica nu a avut nici timpul şi nici ocazia de a se ocupa în mod extensiv cu învăţătura Scripturii despre doctrina mântuirii prin har. În general vorbind, prin urmare, o anumită idee a liberei voinţe a predominat în gândirea bisericii timpurii, probabil ca o reacţie faţă de fatalismul manichean. Totuşi, destul de ciudat, biserica a susţinut de asemenea şi adevărul mântuirii doar prin har. Ambele doctrine erau puse laolaltă şi puţină gândire sau chiar deloc se acorda întrebării despre felul cum aceste două doctrine ar putea fi reconciliate. Întrebarea pur şi simplu nu a fost îndeaproape examinată şi nici studiată în mod extensiv în lumina Scrierii Sfinte.

În plus era adevărat faptul că biserica, deja în acest timp, se dedicase pe sine ideii caracterului merituos al faptelor bune, o idee care avea să predomine în cele din urmă în gândirea romano-catolică şi care nu a fost exilată din gândirea bisericii până în vremea Reformei Protestante. Dar ideea caracterului merituos al faptelor bune este în mod intim legat de ideea liberei voinţe, căci este evident faptul că faptele bune nu pot avea nici un merit dacă, în vreun anumit sens, ele nu îşi au originea în puterea omului de a le îndeplini. De fapt, fără îndoială că a fost acest lucru precis această idee a meritului ceea cea a făcut ca Augustinianismul să nu poată să predomine Biserica Romano-Catolică după moartea lui Augustin. Biserica era, într-un anumit sens, confruntată cu întrebarea dacă ea trebuia să adopte un Augustinianism pur care să-i ceară să abandoneze dedicarea ei faţă de meritul faptelor bune, sau să susţină această idee a meritului faptelor bune şi să-şi întoarcă spatele la învăţăturile lui Augustin. După cum ştiu toţi, biserica romană a urmat ultimul curs de acţiune.

Pelagius învăţase că voinţa este liberă într-un sens absolut al cuvântului. Chiar şi după cădere, voinţa omului deţinea aceiaşi putere spre bine (sau rău) pe care a posedat-o voinţa lui Adam. Adică, în oricare punct din viaţa unui om, când este confruntat cu alegerea binelui sau al răului, aceasta era în capacitatea omului de a alege ori pe una ori pe alta. Este adevărat că abilitatea omului de a alege binele este oarecum slăbită de păcat; însă păcatul este doar un obicei şi nu afectează în nici un fel natura omului. În timp ce un obicei ar putea deveni oarecum impregnat în felul de trăire al omului, rămâne faptul că voinţa nu este afectată în mod esenţial şi puterea de a alege binele rămâne intactă şi nedeteriorată.

Împotriva acestei erezi Augustin şi-a desfăşurat polemica sa. Rezultatul lucrării lui a fost că Pelagianismul a fost condamnat oficial de către biserică în cadrul Conciliului de la Carthage din 416 şi la Conciliul de la Efes din 431, ultimul fiind ţinut la un an după moartea lui Augustin.

Aceasta însă nu a pus capăt lucrurilor. Opoziţia s-a ridicat împotriva învăţăturilor lui Augustin în partide variate ale bisericii, în special în Gaul de sud. Contrar cu Pelagius, Augustin a învăţat incapacitatea absolută a voinţei umane a omului de a alege binele. Omul a căzut în Adam, iar rezultatul căderii pentru întreaga rasă umană a fost acela că omul şi-a pierdut complet orice abilitate nu numai de a face binele, ci şi de a-l voii. Salvarea lui era dependentă, prin urmare, de har. În timp ce Pelagius a vorbit şi el despre har, el a insistat asupra faptului că harul era ceva mai mult decât un ajutor, o măsură a asistenţei divine, şi că nu era în nici un caz esenţial mântuirii. Augustin pe de cealaltă parte, a învăţat necesitatea absolută a lucrării de har a lui Dumnezeu în mântuire. Dacă i se punea întrebarea lui Augustin, aşa cum a şi fost, care a fost factorul determinant în cel care primea acest dar al harului şi cel care nu primea, răspunsul său era, predestinarea suverană conform căreia Dumnezeu alege în mod suveran proprii săi aleşi din întreaga eternitate.

Aceste doctrine ale suveranităţii harului şi ale predestinării erau subiectele controversei. Şi în opoziţie cu aceste păreri ale lui Augustin poziţiile teologice similare cu cele ce sunt legate de oferta gratuită care au fost propuse.

Unii din oponenţii lui Augustin a fost Cassian. El nu a fost de acord cu poziţia lui Pelagius că voinţa este liberă într-un sens absolut al cuvântului, dar el a insistat în a menţine că voinţa este liberă la o anumită extindere. Păcatul odată intrat în rasa umană prin căderea lui Adam nu l-a furat pe om de o voinţă liberă, dar păcatul a slăbit voinţa omului aşa că este dificil pentru om să aleagă binele; el are nevoie de asistenţă divină.

La fel cum învăţătura lui Augustin despre incapacitatea voinţei umane de a alege binele la dus la doctrina predestinării suverane prin adevărul harului suveran, în acelaşi fel şi Cassian a purces din ideea unei voinţe libere la doctrina unei iubiri divine care voieşte mântuirea tuturor. Ar trebui să fie clar faptul cum aceste două idei stau conectate: dacă mântuirea este în cele din urmă dependentă de alegerea voinţei omului şi pe alegerea lui Dumnezeu în predestinarea suverană, atunci este evident faptul că Dumnezeu din partea sa îi iubeşte pe toţi şi caută mântuirea tuturora. Dragostea lui Dumnezeu, care este nespus de tandră, se extinde faţă de toţi oamenii. Dacă un om este sau nu salvat în cele din urmă depinde de alegerea sa proprie a propunerilor dragostei.

Aceste păreri ale lui Cassian au fost urmate de Prosper.

Au existat întotdeauna anumite întrebări dacă Prosper a predat într-adevăr părerile semi-pelagiene. Îndoiala sa reiese din faptul că Prosper s-a angajat într-o corespondenţă extensivă cu Augustin în aceste întrebări şi a fost mijlocul principal prin care Augustin a aflat despre învăţăturile diferiţilor teologi din Gaul. Nu este întotdeauna uşor să spui din corespondenţa lui Prosper dacă el îşi exprima sau nu propriile sale opinii sau doar că-l informa pe Augustin despre ceea ce învăţau alţii şi că ar cere anumită lumină în aceste chestiuni.

Totuşi, se pare a fi aproape sigur că el nu era în întregime de acord cu părerile lui Augustin şi că, mai ales spre sfârşitul vieţii lui, el a fost de acord în mod substanţial cu poziţia pe care o preluase Cassian. De fapt, este chiar posibil ca el să fi fost responsabil de avansarea părerilor lui Cassian în anumite privinţe. Este aproape sigur faptul că Prosper este acela care a introdus în discuţie distincţia în voinţa lui Dumnezeu dintre o voinţă care era universală şi condiţionată, şi o altă voinţă care era particulară şi necondiţionată. Dorind într-un anumit sens să menţină suveranitatea lui Dumnezeu în lucrarea harului şi a predestinării, şi totuşi dedicat ideii voinţei libere, el a vorbit despre o voinţă a lui Dumnezeu care era expresivă a dorinţei lui Dumnezeu de a-i salva pe toţi, o voinţă care era prin urmare condiţionată; şi despre o voinţă care era particulară şi necondiţionată, limitată, prin urmare doar pentru cei aleşi şi realizaţi în lucrarea harului suveran.

Faptul că Prosper era semi-pelagian în părerile lui este dovedit de disputa multora a faptului că el este autorul unui pamflet care a apărut în acea vreme sub numele de: De Vocatione Omnium Gentium. Acest pamflet trata în particular aspectul harului raportat la controversă. Autorul făcea o distincţie între harul general şi cel particular. Harul general stă legat cu revelaţia generală în sensul că revelaţia generală descoperă acest har general al lui Dumnezeu tuturor. De fapt, totuşi, acest har general care vine prin revelaţia lui Dumnezeu în creaţie este de asemenea aplicat în interior în inima fiecărui om aşa încât acesta devine în om originea întregii religii. Harul particular, pe de altă parte, este oferit doar unora şi este necesar mântuirii. Harul general, pe care îl primesc toţi, este expresiv al voinţei lui Dumnezeu ca toţi să fie mântuiţi2.

Oricine este cât de cât obişnuit cu teologie ofertei gratuite recunoaşte imediat cum toate aceste idei sunt o parte integrantă a acelui concept. Din momentul apariţiei ofertei gratuite în gândirea reformată şi prezbiteriană, acesta a fost dezbătut şi dezvoltat în mod inevitabil în legătură cu ideea unei voinţe duble a lui Dumnezeu. Şi pe cât de des se pare, oferta gratuită stă de asemenea în mod inseparabil în legătură cu o anumită noţiune a harului general. Este uluitor, prin urmare, să notam faptul că aceste păreri au fost susţinute de oponenţii lui Augustin şi au fost repudiate de marele părinte bisericesc şi apărător viteaz al adevărului suveran, harul necondiţionat era înrădăcinat în alegerea eternă.

Încă un oponent al lui Augustin ocupă atenţia noastră. El a fost Faustus, care a fost ordonat ca episcop în 454. Şi el a vorbit despre un har general care precede harul special a cărui folosinţă este esenţială harului special. Harul general, atribuit fără distincţie peste toţi oamenii, devine mijlocul prin care voinţa liberă a omului este păstrată alături de un anumit sens religios şi moral. Doar atunci când, prin folosinţa acestui har general, un om, cu voinţa sa liberă, alege binele, harul special îi este oferit prin care el este de fapt mântuit. Şi astfel, şi pentru Faustus, harul special era bazat harul general şi mântuirea era dependentă de voinţa omului.

Deşi Augustin şi-a conturat poziţia sa de bază în controversa pelagiană, atacurile aşa zişilor semi-pelagieni l-au forţat să-şi definească mai ascuţit şi să-şi apere cu atenţie părerile sale. Datorită acestor atacuri Augustin a fost readus încă o dată la Scriptura pentru a studia acele pasaje Scripturale implicate şi de a-şi re-evalua lucrarea sa în lumina Cuvântului lui Dumnezeu.

Augustin a murit în 430 şi lupta a fost continuată de ucenicii săi.

Este de o semnificaţie considerabilă faptul că, deja în vremea lui Augustin, semi-pelagienii citau texte din Scriptură care se mai folosesc şi azi în apărarea ofertei gratuite. Aceasta nu înseamnă că argumentele lor au fost întotdeauna bazate pe Scriptură. De fapt, multe din obiecţiile pe care le-au ridicate ei împotriva poziţiei lui Augustin erau identice cu obiecţiile care se aduc astăzi despre harul suveran şi predestinarea suverană şi eternă. Augustin îi mustră adesea pe oponenţii săi că sunt mulţumiţi cu argumente din raţiunea umană mai degrabă decât să-şi bazeze poziţia lor pe Cuvântul lui Dumnezeu. Însă pe cât au folosit ei Scriptura, ei fac apel la texte ca Romani 2:4, 1 Timotei 2:4, şi 2 Petru 3:9, toate acestea fiind texte la care au făcut apel apărătorii ofertei gratuite.

În explicarea sa a acestor pasaje Augustin a insistat că ele trebuiesc interpretate doar ca aplicându-se celor aleşi. Şi în apărarea acestei poziţii pe baza Scripturii, el a devenit din ce în ce mai convins de soliditatea Biblică a poziţiei sale şi de starea greşită a poziţiei luată de oponenţii săi. El a reafirmat şi a re-accentuat adevărurile harului suveran în toată lucrarea de mântuire şi a predestinării eterne şi suverane.

Părerile sale, totuşi, nu au predominat în biserică. Deşi câţiva au condamnat la o anumită extindere părerile semi-pelagienilor, nici unul nu a stat ferm pentru doctrinele lui Augustin. Aşa cum am sugerat anterior, aceasta era probabil datorită faptului că biserica se dedicase deja pe sine la o anumită idee a liberei voinţe în legătură cu determinarea ei de a păstra meritul faptelor bune3.

Oricare ar fi cazul, adevărul e că în 529, Conciliul de la Orange a vorbit în mod decisiv despre această întrebare. În timp ce Conciliul a atacat anumite aspecte ale învăţăturii semi-pelagienilor, şi în timp ce a şi afirmat anumite doctrine ale lui Augustin, faptul este că Conciliul a refuzat să adopte un Augustinianism pur. În timp ce acesta afirma doctrina păcatului original şi necesitatea necondiţionată a harului, acesta a lăsat loc noţiunii păcatului ca o boală mai degrabă decât ca moarte spirituală şi era tăcut în asemenea doctrine cheie ca incapacitatea absolută a voinţei de a alege binele, şi a predestinării suverane şi eterne. Acesta s-a văzut doar potrivit să avertizeze împotriva noţiunii unei predestinări faţă de rău, ceva ce Augustin nu învăţase. În efect, semi-pelagianismul a câştigat ziua.

Care este concluzia noastră?

În primul rând, ideea ofertei evangheliei nu a fost ca cea discutată în timpul acestei controverse. Într-un fel aceasta era de înţeles. Pe de-o parte, întregul adevăr referitor la predicarea evangheliei nu primise atenţia teologică din acest timp şi nici un detaliu Scriptural al doctrinei nu a fost expus de către biserică. Întrebarea despre relaţia dintre aceste păreri ale semi-pelagienilor şi predicarea nu era, prin urmare, confruntată. Pe de altă parte, însăşi Roma, cu dezvoltarea sistemului sacerdot, începuse deja să de-accentueze predicarea în favoare unui accent pe sacramente.

Cu toate aceste, anumite idei care au fost în decursul istoriei asociate cu doctrina ofertei gratuite şi care, de fapt, care au fost ţesute în urzeala şi bătătura teologiei ofertei libere erau deja predate în această perioadă. Noi ne referim la astfel de idei ca libertatea voinţei, o voinţă dublă a lui Dumnezeu care doreşte atât salvarea tuturor oamenilor şi care voieşte şi mântuirea doar a celor aleşi, un har general pe care îl primesc cu toţi şi un har special care este oferit în mod condiţionat pe alegerea voinţei, şi o dragoste generală a lui Dumnezeu pentru toţi care este exprimată în dorinţa lui Dumnezeu de a-i salva pe toţi.

Împotriva tuturor acestor păreri Augustin a stat ferm în apărarea harului suveran. Şi, în timp ce cu siguranţă că părerile lui nu au predominat în timpul său şi nici în secolele ulterioare, cu toate acestea, ele au fost făcute încă o dată confesiunea bisericii şi au fost dezvoltate în vremea Reformei. Spre aceştia ne vom întoarce atenţia în continuare.

Note de subsol

2 Această idee că harul particular este clădit pe harul general şi că harul general stă legat de revelaţia generală nu este o idee străină pentru mulţi teologi care au adoptat în anii mai recenţi ideea ofertei libere. Cercetaţi, de exemplu capitolele 3 şi 4 din cartea lui H. Bavinck Our Reasonable Faith; şi a lui Masselink, General Revelation and Common Grace.

3 Cf. studiului meu intitulat, Augustine, Gottschalk and the Doctrine of Predestination, disponibil de la Seminary.

http://www.voxdeibaptist.org/the_history_of_free_will_trd.htm

Teatrul suedez – de la Greta Garbo la Greta Carbo

Teatrul suedez - de la Greta Garbo la Greta CarboFOTO: The Atlantic
De ce sunt atât de grotești imaginile cu această Eco-Greta care urlă la liderii planetei adunați la ONU din cauza „inacțiunii lor împotriva modificărilor climatice”?
Este evident că avem de-a face cu un copil folosit în scopuri politice și financiare. Este evident că avem de-a face cu un spectacol care ne amintește de pionierii din anii 80 care ieșeau la careu în fața tovarășilor profesori și le atrăgeau atenția că trebuie să intensifice eforturile „luptei pentru pace”.
Cum ne dăm seama că e o mare punere în scenă? Imaginați-vă că în locul Eco-Gretei ar fi cineva, poate tot o fetiță de 16 ani, care ar vorbi despre un alt subiect sensibil. De pildă, despre Holocaustul mut, care a făcut victime 2 miliarde (două miliarde) de copii la nivelul întregii lumi, din anii 1980 până acum.
Imaginați-vă că în loc de pinguini și lemurieni, Eco-Greta ar vorbi despre copii, despre copiii umani. Și ar vorbi, de pildă, de cele câteva zeci de milioane de fetițe care au căzut victime avortului preferențial în India. Și despre faptul că societăți care au prejudecăți puternice împotriva fetelor sunt date peste cap de acest flagel al avortului, care produce dezechilibre în toate păturile sociale, cu efecte directe sau colaterale foarte greu de prevăzut.
Ar ajunge o astfel de Eco-Greta pe scenă la ONU? Ar putea ea să-i certe pe liderii planetei pentru Holocaustul mut? Sau pe liderii din Asia pentru genocidul împotriva fetițelor, realizat prin avort?
Dacă răspunsul este în mod evident „nu” (și este), atunci ați înțeles cum funcționează butaforia. Și ați mai înțeles că unii vor mai câștiga niște zeci de miliarde din negoțul cu „permise verzi” și din marketingul în jurul emisiilor de CO2, și niște zeci sau sute de milioane de voturi foarte populiste din istericalele făcute de Eco-Greta. Lumea se va duce în continuare de râpă, dar important este ca afacerile din jurul „salvării” ei vor merge ca unse; și că populismul „rău” al naționaliștilor/suveraniștilor UE va fi înlocuit de „populismul bun”, de culoare verde, eco-marxistă. Care are avantajul că e și mai cool decât ăla roșu: acum nu mai avem „pioniere”, avem „eco-communist-school-babes”.–––

Șeful Poliției Române anunță 400 de dispariții de minori numai din 1 septembrie până în prezent

Șeful Poliției Române anunță 400 de dispariții de minori numai din 1 septembrie până în prezentFoto: Agerpres
Chestorul Liviu Vasilescu, șeful Poliției Române, a declarat, luni seară, la România TV, că sute de copii au dispărut de acasă, de la 1 septembrie. Multe dintre plecări au fost voluntare, iar majoritatea dispăruților au fost găsiți în doar câteva ore, informează Știri pe Surse.
„400 de copii au dispărut doar de la începutul acestei luni. Și vă dau un exemplu. Duminică seara, la Buzău, 11 minori dintr-un centru de plasament au plecat după ce pedagogul le-a luat telefonul. S-au supărat. A trebuit să-i căutăm și i-am găsit.
A fost și cazul fetiței din București care, pe 18 septembrie, a plecat din casa bunicului cu o sumă mare de bani. Și pe ea am găsit-o acum câteva ore în Brașov”, a declarat chestorul Liviu Vasilescu.
La o simplă căutare pe pagina web a Poliției Capitalei, la secțiunea „copii dispăruți”, creată separat de secțiunea „persoane dispărute”, se regăsesc circa 80 de minori declarați dispăruți.
Ca un detaliu remarcabil, printre aceștia se află și Alexandra Măceșanu din Dobrosloveni (jud. Olt), considerată în continuare dispărută, în ciuda faptului că Gheorghe Dincă din Caracal a declarat că ar fi omorât-o, expertiza genetică dovedind chiar prezența ADN-ului victimei în rămășițele din gospodăria inculpatului.

Dreptul partenerilor homosexuali de a se vizita la spital sau de a avea acces la informații medicale despre starea partenerului, precum și alte drepturi, a fost reglementat prin lege. Parteneriatul civil nu mai este necesar

Dreptul partenerilor homosexuali de a se vizita la spital sau de a avea acces la informații medicale despre starea partenerului, precum și alte drepturi, a fost reglementat prin lege. Parteneriatul civil nu mai este necesar
Atunci când activiștii homosexualității susțin necesitatea legalizării căsătoriei sau parteneriatului civil între persoane de același sex, ei invocă, cel mai adesea, lipsa accesului la informații medicale despre starea partenerului de același sex ori chiar a dreptului de a-l vizita, atunci când acesta este internat în spital, eventual la Terapie Intensivă.
Dacă moștenire își pot lăsa prin testament, dacă bunurile pot fi achiziționate în coproprietate sau împrumuturile pot fi girate fără probleme, în virtutea libertății de a încheia acte civile, totuși, susțin ei, dreptul la vizită în spital sau alte drepturi specifice atunci când partenerul de același sex este internat nu pot fi exercitate în afara unei recunoașteri oficiale.
Această solicitare a cuplurilor de același sex a fost rezolvată: prin Legea 150/2019, adoptată de parlament în vară și în vigoare din luna august a acestui an, a fost modificată Legea drepturilor pacientului în sensul că, prin reprezentant legal al pacientului se înțelege și orice persoană cu vârsta de minimum 18 ani împliniți pe care pacientul o desemnează în acest scop printr-o procură ce va cuprinde drepturile prevăzute de lege ce pot fi exercitate de reprezentant.
Practic, printr-o soluție mult mai simplă și cu implicații administrative și birocratice mult mai mici decât cele implicate de încheierea unui eventual parteneriat civil, chestiunea drepturilor cuplurilor de același sex în cazul internării unuia dintre parteneri în spital, a fost deja rezolvată de statul român.
Prin urmare, cel puțin pentru acest motiv (dreptul la vizitarea în spital și alte drepturi specifice pacientului) nu mai este necesară legalizarea parteneriatului civil (ori a căsătoriei) între persoane de același sex.
Precizările în care candidatul PMP la Președinție, Theodor Paleologu, a spus că deși se opune căsătoriei între persoane de același sex, ar dori ca aceștia să aibă dreptul de a primi informații medicale despre partenerii lor.

Jurnalistul Cristian Botez, după cazul fetiței din Dâmbovița: Colcăie Bucureștiul de pedofili, de homosexuali în căutare de copii și adolescenți! Ne sunt violate și ucise copilele de gunoaiele degenerate ale Occidentului

Jurnalistul Cristian Botez, după cazul fetiței din Dâmbovița: Colcăie Bucureștiul de pedofili, de homosexuali în căutare de copii și adolescenți! Ne sunt violate și ucise copilele de gunoaiele degenerate ale Occidentului  FOTO: Cancan

 

Recenta descoperire a cadavrului micuței Adrian Feraru, din comuna Gura Suții (Dâmbovița), caz în care principalul suspect este un olandez, a stârnit revoltă în spațiul public.

Jurnalistul Cristian Botez a scris pe facebook că acesta nu este un caz izolat, ci dimpotrivă, România a devenit un punct de atracție pentru „turismul sexual”, profitând de copii săraci sau instituționalizați, totul sub nasul autorităților care preferă să închidă ochii.

Botez afirmă că aceste persoane folosesc apartamente închiriate în Centrul Vechi al Capitalei pentru a desfășura adevărate orori cu copiii pe care îi racolează sau îi răpesc.

„Referitor la cazul Adrianei Fieraru, fetita de 11 ani, din satul Gura Sutii, județul Dâmbovița, dispărută vineri ora 17.00 și găsită ieri moarta pe un camp. Copila răpită, torturata și ucisă(expertiza medico-legala de azi, luni, va aduce elemente noi) de un cetățean olandez identificat, spune Politia, dar care a părăsit intre timp Romania.

Oameni buni, ca la autorități nu îmi mai vine sa urlu, ca urlu degeaba!
Colcăie Bucureștiul, Centrul orașului și nu numai, de pedofili, de homosexuali în căutare de copii și adolescenți! Locuiesc în Centru de decenii și știu ce se întâmplă aici! Nu exista bloc în care sa nu fie cel putin câteva apartamente care se închiriază în regim Airbnb, căutate în special de cei care practica turismul sexual, de cei care bântuie pe străzi, prin cartiere, pe lângă piețe și gări, pe la guri de metrou, prin locuri prin care zburda copii cerșetori sau amărați fugiți de acasă ori lăsați de izbeliște de părinti iresponsabili! Nu se înregistrează datele acestor indivizi, veniți din Occident, cel mai adesea. Administratorii blocului habar nu au cine vine și se cazează pentru o zi, doua sau trei. Vecinii de mai peste tot , în aceasta zona, vorbesc în șoaptă despre grozăviile care se petrec în aceste apartamente. Văd, aud, dar tremură de frică. Țigani tatuați, maldăre de mușchi si cefe groase, îmbrăcați in negru mai toți, vin-pleacă, intra-ies din aceste blocuri, pregătesc terenul in apartamente. Mașini cu avariile pornite stau parcate pe lângă blocurile cu pricina, la supraveghere sau în așteptare. Pe bulevardele Dacia, Magheru, Bălcescu si străzile din împrejurimi. În marile hoteluri nu pot pătrunde. Sheraton, Ambasador, Inter, Lido nu accepta străini cu copii sau adolescenți la camera”, a scris el.
Ziaristul mai spune că autoritățile știu ce se petrece, Ministerul de Interne și serviciile de informații au toate datele despre grozăviile din România, dar nu iau nicio măsură.
„Am vorbit, mai deunăzi, cu un polițist cu funcție mare din politie. Am fost dezamăgit de ce mi-a spus. „Nu avem ce sa facem. Au dreptul la libera circulație. Pana nu se întâmplă ceva nu putem interveni”. Dar PREVENȚIE nu mai exista în Politia Română???…………………….https://www.activenews.ro/stiri-social/Jurnalistul-Cristian-Botez-dupa-cazul-fetitei-din-Dambovita-Colcaie-Bucurestiul-de-pedofili-de-homosexuali-in-cautare-de-copii-si-adolescenti-Ne-sunt-violate-si-ucise-copilele-de-gunoaiele-degenerate-ale-Occidentului-157949

Mesajul Patriarhului Daniel la începutul anului universitar 2019 – 2020

Mesajul Patriarhului Daniel la începutul anului universitar 2019 – 2020
Cu prilejul anului universitar 2019 – 2020 Patriarhul Daniel a adresat mesajul intitulat: „Educația integrală promovează cunoașterea științifică și cultura valorilor spirituale”, scrie basilica.ro. În cuvântul său, Patriarhul României îi binecuvântează pe „toți studenții și profesorii din învățământul universitar și postuniversitar” cărora le dorește „mult spor în vederea valorificării cunoștințelor dobândite până acum și a perfecționării continue în domeniul cercetării științifice și al formării spirituale”.
Părintele Patriarh reiterează „datoria de a ne aminti cu recunoștință de toți învățătorii și profesorii noștri, de la sate și de la orașe, care ne-au format și ne-au îndrumat pe calea cunoașterii științifice și a valorilor spirituale permanente”.
Mesajul integral:
 La începutul noului an universitar 2019-2020, binecuvântăm pe toți studenții și profesorii din învățământul universitar și postuniversitar, dorindu-le mult spor în vederea valorificării cunoștințelor dobândite până acum și a perfecționării continue în domeniul cercetării științifice și al formării spirituale.
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a declarat anul 2019 ca An omagial al satului românesc (al preoților, învățătorilor și primarilor gospodari), dorind să evidențieze importanța satului ca spațiu binecuvântat, păstrător fidel al tradiției bisericești și al culturii naționale, în care s-au plămădit și transmis, secole de-a rândul, valorile spirituale, culturale și morale ale neamului românesc.
În domeniul educației, Biserica Ortodoxă Română a avut un rol semnificativ de-a lungul istoriei poporului român, contribuind la organizarea și îmbogățirea educației și a culturii naționale. Școala românească a luat ființă în tinda Bisericii și a continuat să existe și să se dezvolte în strânsă legătură cu Biserica, preotul și învățătorul fiind principalii luminători ai satelor.
Și în prezent, Biserica Ortodoxă Română susține educația, organizând activități educaționale și culturale, tabere de tineret, pelerinaje pentru elevi și studenți, activități social-filantropice, întâlniri internaționale ale tinerilor, dorind să-i încurajeze pe toți studenții să trăiască o viață frumoasă și binecuvântată, în comuniune cu Dumnezeu și cu semenii.
Astăzi, în mod deosebit, avem datoria de a ne aminti cu recunoștință de toți învățătorii și profesorii noștri, de la sate și de la orașe, care ne-au format și ne-au îndrumat pe calea cunoașterii științifice și a valorilor spirituale permanente.
Performanța academică și mai ales pasiunea dascălilor români pentru formarea multor generații de absolvenți reprezintă un exemplu viu pentru profesorii și studenții de astăzi, care își pot manifesta recunoștința față de înaintași, în primul rând, prin urmarea devotamentului lor în transmiterea cunoștințelor și a dorinței lor de a promova școala românească în context internațional.
Cu prilejul începutului noului an universitar 2019-2020, ne rugăm lui Dumnezeu să dăruiască tuturor studenților și profesorilor sănătate și mult ajutor în activitățile pe care le desfășoară, pentru noi performanțe academice și pentru cultivarea valorilor spirituale spre binele poporului român.
Înapoi sus
POPAS PENTRU SUFLET

Cristian Ionescu

Vegheaza!

"Feriti-va de proorocii mincinosi, care vin la voi in haine de oi, iar pe dinauntru sunt lupi rapitori" (Matei 7:15)

Agora Christi

Blog evanghelic de teologie publica

Alteritas

cu Dănuț Jemna

Pagina creștină

Simion Ioanăș

Danut Tanase

Deschis si sincer, verde-n fata !

danielmiclea

Inca un gand

Semnele vremurilor din urmă

Iată, Eu vin curând!

Vegheaţi!

Mat 24:42 "Vegheaţi dar, pentru că nu ştiţi în ce zi va veni Domnul vostru."

Aradul Evanghelic

... pentru arădeni şi despre arădeni...şi nu numai!

B a r z i l a i - e n - D a n

Un Barzilai izvorât din Dan - O anagramare pentru Daniel Branzai

Nickbags

Har si Pace

Vrăbiuțe

Cip! Cip!

Bogdan DUCA

Pentru ca în viitor să nu se spună "Acele timpuri au fost întunecate pentru că ei au tăcut"...

ARMONIA MAGAZINE - USA

Locul in care te intalnesti cu CREDINTA.

Mana Zilnica

Mana Zilnica

Life Mission

"Ceea ce face farmecul unui om este bunatatea lui"

Ciprian I. Bârsan

...din inima pentru tine

Informatii si mesaje

Pecetea Dumnezeului Celui Viu primită de către Maria Divinei Milostiviri în mesajele de la Sfânta Treime și Fecioara Maria

Bucuresti Evanghelic

A topnotch WordPress.com site

Misiunea Genesis

Duceti-va in toata lumea

Marius Cruceru

...fără cravată

Cu drezina

de Teofil Stanciu

Semnele vremurilor

Lumea contemporana in lumina profetiilor

Miere și migdale

Luați cu voi ... puțin leac alinător și puțină miere, mirodenii, smirnă, fisticuri și migdale - Geneza 43:12

Noutati Crestine

Ca sa stii!

PERSPECTIVE CRESTINE

Gânduri către o altă lume...

Creştinul Azi

Revista Uniunii Bisericilor Creştine Baptiste din România

Persona

Blog of Danut Manastireanu

Revista ARMONIA - Saltmin Media

Hrană pentru minte și lumină pentru suflet

Moldova Creștină

Răspunsuri relevante și actuale din Biblie

EvangheBlog - Un blog din suflet, pentru suflet

„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viața veșnică.” (IOAN 3: 16) „Dacă cred că există Dumnezeu şi El nu există, n-am pierdut nimic. Dar dacă nu cred că există şi El există cu adevărat, atunci am pierdut foarte mult.” (BLAISE PASCAL, filosof, matematician și fizician creștin francez)

Emanuel - un blog creștin

Învățătura este o lumină, sfatul este o candelă, iar îndemnul și mustrarea sunt calea vieții. Prov. 6:23

%d blogeri au apreciat: