Cristian Daniel FLOREA – Cum am ajuns să fiu Botezat Baptist și cum m-am reîntors la Biserica Ortodoxă!

Biserica monument istoric din satul Geogel, ALBA

2003, Florea Cristian Daniel: Scriptură sau tradiţie?

De ziua Sf. Arhangheli Mihail şi şi Gavril am oficiat prima slujbă în satul Geogel. Cu mine la slujbă a mai fost şi părintele călugăr Zaharia. Se vor­bea despre dumnealui că îl asculta Dumnezeu şi la multe rugăciuni a primit rezolvare. Doream să stau pe lângă un astfel de om, să învăţ cât mai multe. Oamenii îl respectau şi îl ascultau. După terminarea slujbei am venit acasă cu 3 saci de colaci şi cu 2 găleţi de vin. Satul avea  “Cununa anului”, un obicei prin care do­reau să-I mulţumească lui Dumnezeu pentru roadele primite în cursul anu­lui şi atunci îmi dădeau pomelnice cu pomenirea viilor şi a morţilor. Alături de pomelnice aduceau parastas şi vin. Toţi aduceau din abundenţă fără zgârcenie. Acest obicei l-am apreciat foarte mult nu pentru abundenţa vi­nului şi a pâinii, ci pentru că oamenii doreau să fie pomeniţi înaintea lui Dumnezeu şi mă bucuram. Nu mă speria distanţa mare de oraşul AIUD, aprox. 50 km, distanţa mare între ca­sele arondate, viaţa lipsită de orice confort. Începea să mă lege de aceşti oameni, o adevarată dragoste spiri­tuală.

Nu dupa multă vreme au venit ploile şi vânturile reci ale iernii. Ne-am luat lemne şi o iarnă întreagă ne-am chinuit cu o soba de tablă care se răcea imediat ce se stingea focul. Dormeam noaptea cu cajoacele în spate. Casa acum arăta altfel, era vă­ruită, aranjată împodobită cu multe prosoape şi obiecte ţărăneşti. Era ca un muzeu al satului. În biserică era un frig ca afară. Printre bârnele bise­ricii te uitai şi vedeai cum ninge. Mo­mentul cel mai greu îmi era când, la Sf.Liturghie trebuia să binecuvîntez, fiindcă nu-mi mai puteam îndoi de­getele, aşa îmi era mâna de îngheţa­tă. Pe sub veşminte purtam iţari groşi, flanele groase de lână şi câteo­dată chiar cojoc. Eram bine îmbracat. Ziua purtam hainele tradiţionale de la munte, iţari albi, cămaşă cu flori, cusută de soţioara mea, cojoc de lână şi cizme cu tureac până la ge­nunchi. Într-o noapte ne-am trezit cu o haită de lupi în spatele casei. Soţiei îi era tare frică, şi nici eu nu eram prea curajos. Primăvara a venit tare greu la munte, de abia pe la sfârşitul lui mai. Fiindcă aveam nevoie, mi-am cumpărat un cal cu care să mă duc la vizitez enoriaşi la diverse oca­zii, fie la o sfeştanie, fie la o înmor­mântare, fie la o pomană. Mi-am cumpărat un cal şi o iapă pe nume Florica. Era o lume a libertăţii. Acolo nu numai trupul îmi zburda liber ci şi sufletul. Anii petrecuţi în libertatea muntelui au fost anii visurilor matu­re. Acolo am avut timp pentru mine şi soţia mea şi să discutăm despre planurile de viitor.

Mintea zbura în ce parte voia, şi când se îndepărta prea mult o chemam înapoi. În pri­măvara anului 1999 am început să mă ocup de nevoile gospodăreşti, deoarece eu trebuia să fiu primul gospodar al satului, să fiu un exem­plu pentru sat. Am început să-mi cumpăr oi pe care le-am dat cioba­nului din sat, capre pe care le ţineam pe acasă şi mergeam cu ele să le pasc pe dealurile din apropiere, porci, vacă şi cal. Chiar şi cinci stupi de albi­ne mi-am adus acasă. Doream să se­măn cu enoriaşii mei, să mă integrez în viaţa satului meu, să le cunosc greutăţile vieţii de fiecare zi, trăind chiar eu prin ele. Mergeam la târgu­rile din zonă, începeam să fiu cunos­cut de mulţi oameni de prin alte sate pentru ataşamentul meu, la neamul de la munte. Am descoperit o altă lume, cu alte legături între oameni, alte schimburi comerciale între ei, şi alte tradiţii decât ale oamenilor de la câmpie. Am devenit repede unul de-al lor. Cunoscându-i, mi-am dat sea­ma uşor că nu au o viaţă creştină adevărată, ci numai tradiţională, obi­ceiuri pe care le practicau fără să le mai înţeleagă sensul, cântau colinde într-o limbă veche românească pe care eu nu o înţelegeam de loc şi nici cei ce le cântau nu ştiau ce spun. Am avut însă ocazia să ascult câteva po­ezii populare şi poveşti din bătrâni extraordinare cu un conţinut de ade­var de 100 %. Îmi plăceau şi pe unele le ascultam de mai multe ori. Mă tot gândeam cum s-ar putea ca enoriaşii mei să aibă parte de o viaţă creşti­nească după BIBLIE. Când mai vor­beam cu colegii, despre viaţa slabă, fără conţinut ce o duceau oamenii de la munte, aceştia îmi replicau: – Ştii ceva Cristiane, nu fă tu pe reforma­torul cu ei, că nimic nu se schimbă. Şi îi bine cum sunt, lor le place. Nu mai aveam nici o replică, dar continuam să mă gândesc singur la o soluţie pentru viaţa enoriaşilor mei, de care mă durea sufletul. Şi am găsit că nu­mai o întoarcere la valorile creştine exprimate în forma românească ar fi şansa lor.

Acum îmi căutam în cursuri să văd ce predici aş putea să scot şi pe care să le rostesc duminica la sluj­be şi să-i ajut să se întoarcă la univer­sul de spiritualitate românescă. Teza de Licenţă era tocmai despre subiec­tul acesta şi se intitula “Legea stră­moşească – temeiul etnicului româ­nesc”. În această teză am demonstrat că “Lege stămoşească” sau “Lege ro­mânească” este una şi aceeaşi cu Evanghelia Domnului Iisus Hristos. Că noi, românii am primit credinţa din gura Apostolului Andrei şi a misi­onarilor din bisericile înfiinţate în su­dul Dunării şi că am primit-o direct de la sursa şi că acolo trebuie să ne întoarcem. Mi-am dat seama că aceasta presupunea o întoarcere la Scriptură, la felul de a fi al primilor creştini a căror viaţă o aveam înfăţi­şată în Faptele Apostolilor, dar nu ştiam cum.

Acum se dădea o luptă în mine şi ce să prezint: Scriptura sau tradiţiile. Tradiţii aveam două: aceea a părinţilor pe care nimeni n-ar fi pu­tut să o ţină, sau a satului românesc care era împletită cu păgânism şi de care aveam cunoştinţă din cărţile de etnografie şi folclor pe care le-am studiat intens. M-am hotărât într-o zi, că aceasta din urmă o voi predica fiindcă în ea se regăseşte poporul meu român. Ştiam că este împletită cu păgânism dar nu o puteam des­pleti. Erau motive şi personaje ale Scripturii, însă prezentate sub o vizi­une păgână. Scriptura a rămas pen­tru mine o carte în mare parte înci­frată. I-am purtat pe enoriaşi în adâncimile istoriei noastre, în fru­moasele noastre creaţii populare, în comentariile pe care drumeţi stăini le făceau despre poporul nostru, bi­neînţeles în cele mai frumoase, dar realitatea mă învingea. Acum mă gândeam la o altă strategie prin care să-i determin să-şi schimbe caracte­rul. Începeam să le fac slujbe şi peste săptămână, să chem colegi şi să fa­cem slujbele numite masluri, dar tot degeaba.

Când mă sfătuiam cu cole­gii mei, nici unul nu ştia să-mi dea o soluţie. Credeam că prin slujbe se schimbă caracterul. După doi ani ca şi Preot în munţii apuseni, m-am pus în genunchi în faţa icoanei Mântuitoru­lui Iisus Hristos şi L-am întrebat cu lacrimi în ochi: “Doamne, aşa arată poporul român creştin de 2000 de ani? Doamne sunt tare dezamăgit şi nu ştiu ce să fac. Te rog răspunde-mi din icoană, vorbeşte cu mine, lămu­reşte-mă. Dar icoana nu-mi vorbea nimic. Mă uitam ţintă în ochii Lui să nu-mi scape ceva, dar nimic. M-am ridicat în picioare şi m-am resemnat la gândul că o să-mi mai vorbească vreodată Dumnezeu. Când eram vizi­tat la casa parohială oamenii veneau doar să le fac slujbe, pe care le ve­deau ca salvatoare pentru proble­mele pe care le aveau şi mai mult nimic. Ca un preot conştiincios, ur­măream să văd dacă slujbele işi fă­ceau efectul în viaţa oamenilor şi constatarea mea era că nu au decât un efect de liniştire pe moment, dar de rezolvare nu. De exemplu: “Părin­te roagă-te să mi se căsătorească fata.” Sau ce întâlneam mai frecvent era: “Părinte, bărbatul îmi bea şi mă bate şi cred că e bine să dau nişte slujbe ca să nu-mi mai bea bărbatul.” Mă întâlneam deseori cu cei cărora le făceam slujbe şi îmi era jenăsă-i în­treb dacă li s-a rezolvat problema. Ve­deam cu ochii mei că nu era rezolva­tă.

În timp ce mă tot gândeam la acestea, soţia vine cu o propunere, de a ne muta în altă parohie. Mi-a plăcut această idee, gândindu-mă că dacă voi merge în altă parohie, poa­te acolo voi afla un sat cu oameni care au obiceiuri şi tradiţii sfinte şi acolo voi trăi o viaţă cu adevărat creştinească. Mă mai gândeam că în cei doi ani am acumulat ceva experi­enţă şi voi avea o slujire plină de mai multă putere. Am plecat din satul de la munte cu durere în suflet, dar ple­cam crezând că în altă parte îmi va fi mai bine. De la episcopia de Caraş–Severin am primit două parohii un­deva în Banat, în zona Oraviţa, la o depărtare de casa părintească cam de 300 de km. Satele primite se nu­mesc: Sasca Montană şi Sasca Româ­nă. Acestea două sunt într-o zonă foarte pitorească la poalele cheilor Nerei, o zonă turistică foarte căutată de bănăţeni. Ajunşi la parohiile aces­tea, ne-am mutat în casa parohială care se afla în satul Sasca Montană, chiar lângă biserică. M-a impresionat mărimea casei dar şi starea de de­gradare în care se afla. Soţia când a văzut-o s-a speriat şi ne tot uitam unde ar fi locul în care să ne aşezăm şi de unde să începem ordinea şi cu­răţenia. Ne tot întrebam cum au pu­tut preoţii de până la noi să locuiască în aşa casă. Mai târziu am aflat că nu mai fusese renovată din anii ’30 ai secolului trecut şi deja s-au împlinit 70 de ani de la ultimele lucrări. Bise­rica nu arăta rău. Aceasta fusese re­novată de preotul de dinaintea mea. Picturile erau noi, covoarele arătau impecabil, curăţenia era la ea acasă. Altarul era şi el curat, veşmintele de asemenea etc. Mă întrebam cum de este un contrast aşa mare între bise­rică şi casa parohială?

La slujba de instalare a mea ca şi preot, oamenii nu s-au înghesuit de loc. Au fost atât de puţini oameni la biserică că mi-a venit să plâng. La noi în Ardeal, mi-am zis, oamenii, totuşi fac din ziua instală­rii preotului o mare sărbătoare. Dacă acum nu îi interesează, atunci de ce nu vin măcar la Sf.Liturghie, la slujba cea mai de preţ a bisericii ortodoxe? Dacă nu-i interesează slujba, macar să fi avut curiozitatea să vadă cum arată preotul şi preoteasa, să ştie măcar cum îi cheama. Nici ca să bâr­fească nu-i interesa. Încă din prima zi am fost tare dezamăgit. În prima săptămână am convocat consiliul pa­rohial cu gândul de a concepe un plan de renovare a casei parohiale, fiindcă nu puteam în nici un caz să stau cu mânile în sân şi fără sobe în casă. Prima lucrare pe care le-am propus-o a fost construirea unei sobe şi din start s-au opus invocând lipsa banilor. Eu am zâmbit şi le-am spus că şi fără bani se poate face ceva. Cu bani face oricine. Dacă nu avem bani, trebuie să facem rost de ei. Am luat registrele şi am găsit mul­ţi oameni care nu-şi plătiseră până în luna noiembrie contribuţia biseri­cească şi aceştia erau cei cărora tre­buie să le cerem banii pe care îi dato­rau. Când m-au văzut consilierii atât de hotarât, s-au retras şi au început să pună tot felul de motive pentru care nu se puteau începe renovările.

În această situaţie, vazându-mă sin­gur, fără oameni care să simtă alături de noi, fără să le pese de noi, fără o echipă de lucru, soţia a început să plângă. Ca bărbat mă gândeam la di­ferite soluţii. Aşa cum stăteam într-o zi tare gândit, la poarta casei parohi­ale bate diaconul bisericii baptiste din localitate şi-mi spune: – Pacea Domnului, frate. Eu m-am uitat lung la el şi i-am spus: – Doamne ajută, dar noi nu suntem fraţi. Ortodoxşii cu pocăiţii nu sunt fraţi. – Dacă nu sunteţi fratele meu, atunci aş putea să fiu prietenul dumneavoastră. – Asta mai merge, i-am răspuns, dar nu­mai cu condiţia să nu-i chemaţi pe enoriaşii mei la evanghelizările voas­tre, că atunci o să mă supăr şi învăţă­tura noastră nu ne dă voie să fim pri­eteni cu pocăiţii. Dar nu ştiu dacă cineva din satele acestea mai doreş­te să fie prieten cu mine, aşa că, pri­mul venit primul prieten. Pocăit, ne­pocăit, te accept prietenul meu. Din vorbă în vorbă l-am întrebat dacă ştie pe cineva cu căruţă, şi care poa­te să-mi aducă pamânt galben de pe dealuri şi pe altcineva care se price­pe să facă teracote. – Mă gândesc, mi-a zis el, şi în tot ce pot să vă ajut, o să vă ajut. A doua zi m-am trezit cu două căruţe de pamânt la casa paro­hială şi cu oameni ce se pricepeau la sobe. Acest om a făcut ceva care mă uimea. Să mă ajute atât de repede fără să discut mai înainte de preţ. Consilierii mei nu mişcaseră un de­get pentru mine şi acest om pocăit, duşmanul credinţei noastre ortodo­xe şi al neamului nostru românesc, făcea totul. Aşa ceva era de necon­ceput. L-am întrebat cât mă costă şi mi-a zis că a făcut totul în Numele Donului Iisus Hristos. – Ce aţi spus? Şi a plecat. După câteva zile soba era gata, în casă era căldură şi situaţia s-a îmbunătăţit.

Duminica urmatoa­re mi-am chemat consilierii să vadă soba şi s-au simţit umiliţi. Din mo­mentul acela, eu ştiam în cine am nădejde în renovarea casei parohiale şi consilierul meu cel mai de nădejde şi ajutorul meu bun a devenit peste noapte, diaconul bisericii baptiste pe nume Laeş Pavel. A venit iarna şi cum nopţile sunt lungi, mă duceam pe la prietenul meu diaconul să mai povestim câte ceva din Scriptură. Era singurul om cu adevarat preocupat de cele sfinte. Când ne mai împot­moleam în discuţii, lua cartea de cân­tări “Cântările Evangheliei” şi cânta o cântare spre slava Domnului iar eu urmaream dupa el. Soţia acestuia, sora Rodica, întotdeauna pregătea ceai şi gogoşi pe care le serveam cu mare placere. Erau foarte bune şi nu simţeam deloc a fi blestemate sau sectare. Această familie sfântă te dezarma oricât de îndoctrinat ai fi fost. Am început să citesc ca într-o epistolă vie în vieţile lor, că aveau Le­gea Domnului săpată în inimile lor, iar nu pe buze. Datorită prieteniei cu această familie, oamenii au inceput să mă judece şi să mă vorbească de rău, vazând periculoasă prietenia cu aceştia. Chiar un consilier mi-a spus că mă voi convinge de ei pe propria-mi piele. Eram tare atent de atunci să văd dacă oamenii aceştia nu cum­va se folosesc de bunătatea ce mi-o arată pentru a mă face să cred ce cred ei, rătăcirile lor. Mentalitatea ortodoxă căreia îi eram tributar îmi trăgea un semnal de alarmă că nu trebuie să mă las impresionat de prea multa bunătate. Că în spatele ei s-ar ascunde altceva. Şi m-am con­vins mai târziu că erau sinceri şi nici un fel de vicleşug nu era în relaţia noastră. Dimpotrivă, plini de făţărni­cie şi vicleşug erau consilierii mei care în faţă mă respectau, îmi zâm­beau şi pe le spate mă învinuiau de nimicuri, care nu erau adevărate. Pe deasupra, când aveam nevoie de ajutorul lor nici un deget nu doreau să-mi întindă. Întotdeauna erau în opoziţie faţă de tot ceea ce gân­deam. Cu mici excepţii, trei din con­silieri vedeau mai bine lucrurile, dar se lăsau influenţaţi de ceilalţi şi era totul ca şi cum n-ar fi fost nimic. Şi în cealaltă parohie era aceeaşi situaţie. Cântăreţii mei nu numai că nu erau interesaţi de partea administrativă a parohiei, dar nici de cea spirituală. De multe ori când mergeam spre ci­mitir cu ei şi le spuneam despre cre­dinţa mea în înviere şi tot ceea ce ştiam din Scripturi despre Iisus, can­torii râdeau şi ziceau: – Dumneavoas­tră chiar credeţi că a venit Iisus, că înviază morţii? Îmi venea să merg singur pe drum, dar cu aceştia nu. Eram tare supărat că sunt înconjurat tocmai de astfel de oameni dar alţii nu aveam să cânte la înmormântări. Şi toţi erau de vârsta părinţilor mei şi a bunicilor mei.

Când i-am spus pro­topopului că oamenii mei nu cred în înviere, acesta mi-a răspuns că nu e treaba mea să le fac observaţii, ci să mă bucur că am aşa buni cântăreţi. Seara când doream să merg la slujba vecerniei, eram în biserică, eu, soţia şi cantorul. Puteam trage clopotul în dungă că tot nu s-ar fi ridicat cineva de pe banca din faţa casei unde stă­teau enoriaşii mei la bârfă. Văzând starea aceasta îi spuneam cantorului că ar fi mai bine să mergem la pocăiţi decât să ne cântăm unul altuia, că aşa sectari cum sunt ei, se adună cu toţii, cu mic cu mare la biserica lor şi îl laudă pe Dumnezeu. Stăm şi noi acolo în bancă, decât să stăm la poartă sau la televizor. Ei Îl laudă în felul lor, noi în felul nostru, dar mai bine e într-o adunare în care se cântă spre slava Domnului, decât să stai aiurea. Eu îmi cunoşteam menirea mea, aceea de a lăuda Numele Dom­nului şi dacă la mine nu se putea, mergeam în adunarea lor. Sunt un om activ şi nu-mi place statul degea­ba. Când mă vedea diaconul, imediat mă invita în faţă, la amvon, spunân­du-mi că ar fi bine să ţin o predică deoarece sunt mai pregătit decât el, şi dacă păstorul le vine rar, oamenii au nevoie de Cuvânt. Ceea ce predi­cam dimineaţa la mine în biserică, seara predicam şi la pocăiţi şi tare le plăcea. Eram atent să nu jignesc cre­dinţa lor şi să predic numai din Scrip­tură, aşa cum le place lor. În timpul acestor predici de seară mi-am dat treptat seama, că de fapt noi orto­docşii eram cei ce am adaugat Scrip­turii Tradiţia că pentru o întoarcere autentică la Legea noastră strămo­şească este nevoie de întoarcerea la Scripturi.

Facultatea mă învăţase să-i urăsc pe aceşti oameni, dar Scriptura citită în copilărie mă învă­ţa să dau cinste celui ce i se cuvine, cinste. Biserica pocăiţilor era singu­rul loc în care se petreceau eveni­mente spirituale, la noi în sat. În anul 2002 a avut loc, în satele în care eram preot, o săptămână de Evan­ghelizare numită “Cruciada Sfântul Andrei”. Eu fiind prieten cu diaconul, într-o după amiază a venit la mine m-a poftit să particip la evangheliza­rea care va avea loc în satele noas­tre. – Vă invit, domnule preot, ca pe un prieten. Acum era prima dată când acest om îmi cerea ceva şi nu putem să-l refuz, după un an în care dumnealui nu mă refuzase nicioda­tă. În sinea mea mai ştiam că era ne­voie de evanghelizarea satului meu, numai că oficial nu se recunoştea. Eu m-am dus şi din acest considerent. Unii colegi de-ai mei respingeau ide­ea aceasta dar eu nu puteam fiindcă îmi păsa de oi…În prima seară când m-am dus în adunare, era plină adu­narea cu enoriaşii mei. Acesta a fost efectul prieteniei mele cu diaconul. Oamenii vazându-ne tot timpul îm­preună, văzând că am lăsat barierele jos, nici ei nu le-au mai ţinut. Ştiau şi ei în sinea lor că barierele acestea erau artificiale, numai că nu şi le ex­plicau de ce sunt. Când am intrat în adunare, totuşi unii s-au jenat, neas­teptându-se să apar eu acolo. Ajun­gând în faţă, la amvon, le-am spus: – Fraţilor, eu mă bucur că sunteţi aici, că în sfârşit v-am prins. Eu n-am venit aici nici să vă ocărăsc, nici să vă scot afară, ci mă bucur că sunteţi aici. Eu n-am venit pentru pocăiţi, ci am venit pentru dumneavoastră. Toată săptămâna aceea am paticipat la Evanghelizare şi într-o seară a fost invitat un tânăr cu vârsta de 35 de ani, care s-a prezentat a fi fost preot în Biserica Ortodoxă şi care în urmă cu câţiva ani s-a pocăit. În timpul acordat a prezentat marturia vieţii şi a momentului în care s-a întors la Domnul şi eu am fost tare uimit de tot ceea ce auzeam. Nu puteam să cred totul.

Împreună cu fostul preot MIHAI STANCIU la casa parohială

După această săptămână am fost chemat la Episcopia de Caransebeş să dau o notă explicativă despre par­ticiparea mea la aceea săptămână de evanghelizare. Am fost întrebat ce am vorbit cu acel preot. Mi s-a spus că este un impostor şi poliţia e pe urmele lui. E un om care denigrea­ză biserica şi bulversează credinţa oamenilor simpli. Le-am explicat că l-am primit la noi în casă, am făcut o fotografie cu el, am discutat des­pre credinţă şi nu ştiu ce să zic. Era pentru prima dată când stăteam în faţă cu un critic vehement al credin­ţei ortodoxe şi nu mi-am putut face o părere corectă despre el. Mi-am explicat motivele care erau obiective din orice punct de vedere le-ai fi pri­vit şi cu toate că aveam dreptate în tot ceea ce explicam, mi s-a impus să uit întâlnirea cu acel fost preot. Chiar trebuia să dau informaţii dacă el va mai veni in zonă. Apoi mi s-a cerut să rup orice relaţie cu diaconul bisericii despre care se aflase din reclamaţie cât de buni prieteni eram. Bineînţe­les că am ripostat la această cerere fiindcă nu dumnealui trăia zi de zi în satele acelea în care eram preot, şi în plus eu vedeam în viaţa acestui om aceea credinţă pe care mi-o do­ream şi mie şi enoriaşilor mei. M-am întors înapoi la parohie neînfricat, deoarece nu mă consideram sclavul nimănui şi nu putea nimeni să repri­me sentimentele ce le trăiam la pa­rohie, în viaţa de fiecare zi. Pocăitul trăia după Scripturi. Am aflat bineîn­ţeles şi cine îmi făcuse reclamaţia şi din ziua aceea eram tot mai dezgus­tat de viaţa mea de parohie. Ştiam că oricărui om de spirit trebuie să-i acorzi libertate. Un pictor este liber, un compozitor la fel, un om de lite­re, numai breasla aceasta a preotu­lui este închisă în propriile canoane. După acest moment m-am simţit că sunt la armată unde trebuie să zici: “Am înţeles, să trăiţi!” şi unde nu eşti apreciat. Om de spirit închis în canoane nu se poate.

Pe drumul spre casă, în Reşiţa, m-am întâlnit cu frate­le Nicu Creţean de la Răcăjdia, şi după ce i-am spus ce am păţit, m-a încurajat să merg mai departe şi să rămân liber aşa cum m-a creat Dumnezeu. Era un om care mă înţelegea şi căruia pu­team să mă destăinui. Nu aveam dis­cuţii cu nici un coleg aşa cum aveam cu acest om. În anul 2003 am fost invitaţi la ziua de 8 Martie în biserica Baptistă din Răcăjdia, de lângă Oravi­ţa, cu ocazia serbării zilei femeii. Eram tare curioşi amândoi să vedem cum petrec pocăiţii ziua aceea în biseri­că şi când a venit momentul ne-am dus. Acolo nimeni nu juca şi nimeni nu dansa, dar în schimb toţi se rugau lui Dumnezeu şi cereau prezenţa Lui care le va aduce pace, bucurie şi fe­ricire: “Doamne, noi vrem aceeastă zi să o petrecem în casa Ta şi nu în altă parte, de aceea Te rugăm să co­bori la noi şi să simţim prezenta Ta. Noi nu vrem cu lumea, ci noi vrem cu Tine.” Ce rugăciuni am auzit în aceea zi din gura unor oameni simpli n-am mai auzit niciodată la vreun om de frunte al bisericii ortodoxe. Ce să mai zic de enoriaşi. Mă uitam la acele femei cu şapte clase cum i se adresau lui Dumnezeu într-un mod atât de direct şi cum cu credinţă cre­deau că vor primi.

Atunci la aceea zi am descoperit că eu şi soţia nu ştiam să-i adresăm lui Dumnezeu rugăciuni izvorâte dintr-o relaţie personală cu El, ci doar din carte. Cum s-au rugat oamenii aceia simpli nu voi uita ni­ciodată. Aveau cuvinte potrivite şi se rugau lui Dumnezeu direct şi cu convingerea fermă că Dumnezeu îi ascultă şi va împlini rugăciunile lor. Aceşti oameni se rugau Dumnezeului meu cum eu şi nici alţii din biserica ortodoxă n-am văzut să o facă. După momentul de rugăciune au început un studiu pe Scriptură despre feme­ie, fiind ziua femeii. Acest studiu era ţinut de sora Tatiana Gongola, ab­solventă a institutului Biblic de la Surduc, de lângă Lugoj. De exemplu punea întrebările: ce, când, unde, de ce, cine, cum? Se uita în Cuvântul lui Dumnezeu, şi imediat afla răspuns la întrebările pe care le punea. Asisten­ţa era uimită de simplitatea întrebă­rilor şi în acelaşi timp de rapiditatea răspunsurilor şi corectitudinea lor. Din audienţă făceam şi noi parte şi ne uitam unul la altul cu mirare, ui­miţi fiind de modul frumos, simplu şi adevărat ce ni se înfăţişa înain­tea ochilor, de a prezenta Scriptura. La amiază am luat o pauză timp în care am servit cu toţii din bucatele pregătite. Mâncarea era simplă, dar servită într-o atmosferă de dragoste şi voie bună. Şi această părtăşie mă surprindea. Să ai o aşa fire, un aşa comportament social, mai zic şi eu. La un moment dat am fost invitat în faţă, să aduc şi eu un salut din partea bisericii ortodoxe, dar în loc de salut mi-am exprimat încântarea pentru aceea zi, cât şi regretul că la noi la biserică nu vom reuşi niciodată să organizăm o astfel de zi. Ai mei nu veneau la biserică nici la sărbători.

La ziua de 8 Martie

La sfârşitul acelei zile am primit un pliant în care erau prezentate sesiu­nile de studiu Biblic de la Institutul de la Surduc, de lângă Lugoj, şi s-a născut atunci pe loc ideea nouă la care nu m-am gândit niciodată. Ide­ea era să pun şi eu întrebările mele Cuvântului lui Dumnezeu, aşa cum făcuse femeia aceea. Să pun întrebă­rile mele Cuvântului lui Dumnezeu nu mă gândisem niciodată. După ani în care conştiinţa începuse să adoar­mă resemnată la gândul că degeaba mai caut ceva pentru sufletul meu, acum dintr-odată mi-am dat seama că trecuseră 5 ani de când eram preot şi eu nu mai făcusem nici un pas îna­inte în dorinţele sufletului, dorinţe născute în adolescenţă. Oamenii aceştia vorbeau despre întâlnirea lor cu Dumnezeu şi eu nu mă puteam lăuda cu aceasta. Trecuseră cinci ani de când eram preot şi niciodată în altar nu m-am întâlnit cu Dumnezeu, şi trecuseră anii şi eu nu gustam din fericirea pe care Dumnezeu a pro­mis-o tuturor celor ce cred în Nume­le Lui. Studiul acela răscolise în mine cele mai adânci năzuinţe ale sufletu­lui meu. O zi petrecută în studiul Cu­vântului lui Dumnezeu nu-mi mai dădea pace şi somn noaptea. Eram tot acolo de unde îmi începusem că­lătoria mea spirituală şi în urmă cu 10 ani mi-am dat seama că mai am o soluţie la îndemână pentru a merge înainte: aceea de a pune întrebări Cuvântului lui Dumnezeu şi de acolo să aflu răspunsuri. Zilele următoare numai idea aceasta mă urmărea şi-i vorbeam cu multa încântare soţiei mele despre aceasta. Soţia zâmbea şi mă lăsa în pace. Am primit tot atunci, la 8 Martie, o carte despre cum să studiem Biblia. Seara acasă am început să o studiez cu multă atenţie. Atunci m-am văzut antrenat într-o nouă aventură. Era ceva extra­ordinar fiindcă nu o mai făcusem ni­ciodată şi nici nu am fost îndrumaţi să o facem, din considerentul că au făcut acest lucru Sfinţii Părinţi în lo­cul nostru şi noi s-ar putea să ne ră­tăcim. Într-o studiere de unul singur am început să mă simt din nou liber şi mi-a venit sufletul la loc având o speranţă deja, că într-o zi voi afla tot ce mi-am dorit. Parcă vedeam lumi­niţa de la capătul tuneleului, numai cu o condiţie, să fiu perseverent. Se­rile toate de atunci am început să le petrec citind numai din Sfânta Scrip­tură pe care o aveam din copilărie. Mă uitam la ea şi-I ziceam: “Cât de aproape eşti Tu de mine şi n-am ştiut niciodata că în Tine voi afla răspuns iar nu în altă parte.” Era o perioadă de fierbere a sufletului meu. Şi aceasta mi-a fost stârnită la ziua de 8 Martie, când o femeie interpreta Scriptura, numai cu Scriptura.

Postul Paştilor se apropia de sfârşit şi sim­ţeam în inima mea o dorinţă arză­toare şi curată de a mă apropia tot mai mult de Dumnezeu. Din cauza postului eram mai concentrat pe lu­crurile sfinte. Mă preocupau acum mai mult decât într-o altă perioadă a anului când eram preocupat cu re­novările la casa parohială. Am înce­put anul doritor de fapte bune şi tot mai bune. Într-una din zile, fratele Nicu a mai insistat pe discuţia de a ne duce la institutul Biblic de la Surduc şi acolo să studiem Scriptura şi îmi spunea că acolo singur, ajutat doar de lumina lui Dumnezeu voi desco­peri adevarul. M-a asigurat că nimeni nu va face nimic în plus decât ce se studiază acolo. Omul acesta mă pro­voca mult şi după ce pleca îi dădeam dreptate. Ultima dată când a fost la noi, i-am zis soţiei: – Hai, dragă, să mergem şi noi la Institutul acela să studiem Scriptura, vom sta doua săptămâni şi va fi pentru noi un con­cediu, dupa 5 ani de preoţie, timp în care n-am mers nicăieri. Când ne vom întoarce sunt Floriile şi după aceea voi avea multă lume la spove­dit şi multă slujbă în săptămâna Paş­tilor… Studiind Scriptura draga mea, voi avea apoi mai multe să le predic celor ce vor veni la sărbătorile Paşti­lor. După câteva zile, soţia îmi spune: – Dacă tu vrei, o să mergem. Fie, dar să ai grijă să nu te laşi ademenit de cuvintele pocăiţilor şi să te pocăieşti şi tu cum a făcut preotul acela pe care îl cunoaştem de la evanghelizare. – Draga mea, mergem doar să studi­em, Doamne fereşte să ne pocăim, adică să ne rătăcim. Noi avem direc­ţia noastră în viaţă, bine stabilită şi ne vedem de ea. Atunci s-au împlinit cu noi cuvintele Psalmistului care zice “Pe cât sunt de departe cerurile de pământ, pe atât sunt de departe gândurile mele de gândurile voas­tre”. Gândurile omului nu se potri­vesc cu gândurile lui Dumnezeu.

În ziua de 7 Aprilie, împreună cu soţia şi cu cele 2 fetiţe pe care le aveam atunci, Anastasia şi Teodosia, am ajuns la Institutul Biblic de la Surduc. Acolo, am fost asaltaţi de dragostea frăţească nemaiîntâlnită până atunci. Cum am ajuns în holul Institutului au început să vină la noi fraţi şi surori să ne salute şi să ne ureze bun venit.

Am fost atât de surprinşi încât nu vom putea uita niciodata impresia bună ce ne-am făcut-o despre oame­nii ce studiau în locul acela. De la ora 10 a început studiul şi noi nu ştiam ce să alegem. Erau 2 grupe: una ce studia cartea Filipeni, iar alta Legă­mântul. Sora Tatiana Gongola ne-a îndrumat să studiem Legământul. Când m-am uitat la acea carte nu mi-a plăcut deloc motoul de pe co­perta care zicea: “Va da direcţie vieţii tale” şi am zâmbit ironic zicându-mi în sinemi că eu am o direcţie şi astfel această carte nu mă va ajuta la nimic. Ce bine, că doar noi am venit să ne petrecem concediul. La prima oră ne-a fost explicată metoda de studiu Biblic şi apoi încet, încet, am intrat în subiectul cărţii. Îmi plăcea ideea că sunt iar la studiu. De la absolvirea studiilor universitare n-am mai fost la o şcoală. O… era să uit. Am fost la Caransebeş timp de 2 săptămâni la cursuri de reciclare, dar numai şcoa­lă n-a fost acolo. Începând studiul cu Biblia în faţă şi creionul în mână am studiat legămintele vechi, pe care D-zeu le-a încheiat cu Noe, Avram, Iacov şi ceilalţi patriarhi. Am desco­perit un D-zeu personal, un D-zeu care promite că-i va binecuvânta pe cei ce-L vor asculta. Şi L-am mai des­coperit pe D-zeu că El ce promite se ţine de promisiune. Acum Creatorul tuturor lucrurilor mi se descoperea ca un D-zeu care nu şi-a abandonat creaţia ci dimpotrivă. D-zeul era de acum în faţa mea un Domn plin de milă şi de îndurare. El şi-a ales un po­por care să Îi poarte numele, un po­por pe care l-a binecuvântat, ca la rândul lui să fie o binecuvântare. Ori de câte ori poporul evreu a căzut în neascultare, D-zeu l-a pedepsit şi apoi tot un popor binecuvântat a ră­mas.

Mergând pe firul Scripturii, în şirul binecuvântărilor am descoperit că Iisus a fost dat tot ca o binecuvân­tare. El a venit sa ridice păcatele, El s-a smerit şi s-a adus ca un miel de junghiere ca prin sângele Lui să pri­mim iertarea păcatelor. Ev. Ioan. 1:11-13 “Dar Iisus a venit la ai săi, dar ai săi nu L-au primit, dar tuturor celor ce L-au primit au crezut în nu­mele Său, Le-a dat dreptul să se facă copii ai Lui D-zeu.” Cu creionul în mână am văzut că sângele curs pe cruce în urmă cu 2000 de ani este sângele Legământului celui nou. Că Iisus Hristos, Fiul lui D-zeu este Mij­locitorul unui nou legământ. Evrei, 8:6-13 – Ev, 10:14-20. Acum desco­peream că Iisus a venit ca pe noi oa­menii să ne împace cu D-zeu, să ne aducă într-o relaţie personală cu El. Cuvântul “religie” din limba română vine din latinescul religo, religiare care înseamnă legătură. Au început să-mi cadă solzii de pe ochi. Desco­peream câteva adevăruri: – ”prin sân­gele Lui avem iertarea păcatelor.” Fiul lui Dumnezeu a murit în locul meu. – bunătatea lui D-zeu mă în­deamnă la pocăinţă. Ioan 3:16 – po­căinţă este porunca lui D-zeu. – Iisus s-a adus ca jertfă o singură dată pen­tru totdeauna. – prin credinţă în El ca Ispăşitor primim neprihănirea Lui. – El este cel dintâi dintre fraţi. – Iisus este Adam cel nou. Pentru mântui­rea mea Iisus a stat întins pe cruce. – Tatăl mă face fiu al său, dacă sunt frate cu Iisus Hristos. În faţa acestor adevăruri n-am făcut altceva decât să cred în ele. Să-i dau dreptate lui D-zeu. Sâmbătă în prima săptămână de cursuri m-am pocăit datorită bu­nătăţii lui D-zeu. Am primit jertfă D-lui pentru mine şi păcatele mi-au fost ier­tate, prin sângele care m-a curăţit. N-am putut să stau nepăsător şi în inima mea am încheiat un legământ cu Domnul. L-am primit ca Mântuitor şi Domn. I-am făgăduit că voi asculta numai de El toată viaţa. Dragostea Tatălui şi jertfa lui Iisus Hristos m-au atras la ei. Acum hotărât să-i dau cre­zare lui D-zeu în toate lucrurile fiind singurul care are puterea de a spune adevărul, singurul despre care pot spune că mă iubeşte, am abandonat tot ce aveam ca în văţătură în mintea mea, renunţând la tot ce iubeam la tot ce ştiam m-am aruncat în braţele Lui de Tată şi El m-a înfiat. Aşa am descoperit eu adevărata religie. Des­coperindu-L pe cel ce a venit ca să refacă legătura ruptă dintre mine şi D-zeu. El m-a unit într-o relaţie per­sonală cu Sine. La noi în “religia” noastră ortodoxă, Domnul Iisus nu mi-a fost prezentat niciodată ca Domnul şi Stăpânul inimii mele şi nici ca Cel ce are autoritate absolută în viaţa mea particulară sau de sluji­re.

La noi erau şi cuvintele Lui, dar şi ale oamenilor numiţi Sfinţii Părinţi. Aceste cuvinte ale oamenilor aveau autoritate absolută în materie de cre­dinţă şi niciodată n-am fost pus înain­tea Cuvântului Fiului lui Dumnezeu… Ca un om care gândeşte logic, mi-am pus pe loc câteva întrebări şi mi-am zis: ”Al cui slujitor sunt?” Şi tot eu mi-am răspuns: “Al lui Dumnezeu. Şi dacă eu sunt slujitorul lui Dumnezeu ale cui cuvinte trebuie să le ascult? Sluga, de cine asculta? De stăpânul. Şi dacă El este Domnul şi Stăpânul meu, ale cui cuvinte trebuie să le as­cult? Ale lui Dumnezeu.” Pentru că sunt slujitorul Lui şi El este Domnul şi Stăpânul Inimii mele de azi înainte voi asculta numai de cuvintele Lui. Câtă vreme ascultam de oameni, nu m-am folosit de la aceştia cu nimic, dar dacă voi asculta de Dumnezeu, toate binecuvântările Noului Legă­mânt cred că se vor împlini în viaţa mea… Şi eu nu plec din locul acesta până ce nu voi împlini în viaţa mea doar cuvintele Lui. Vreau să închei un Legământ pentru veşnicie înaintea martorilor văzuţi şi nevăzuţi, ascul­tând doar de Cuvintele Lui. Ies din lo­gica oamenilor şi intru în logica Fiului lui Dumnezeu. Oamenii au schimbat Cuvântul Lui Dumnezeu punând mai presus de Cuvântul Lui hotărârile si­noadelor ecumenice sau locale. Dar n-au putut să schimbe logica mea lă­sată de Dumnezeu spre a-mi fi de ajutor în viaţă.

Sfinţii Părinţi au uitat că omul este după chipul lui Dumne­zeu şi că ce a imprimat Dumnezeu în om nimeni nu poate şterge. Când m-am unit în legământ pentru vre­melnicie cu soţia mea, am făcut acest act în urma credinţei şi a dra­gostei mele faţă de ea şi având totală libertate. Am crezut că dragostea mea este adevărată şi m-am convins şi de a ei. Am crezut că va sta lângă mine toată viaţa şi eu îi voi face par­te de toate bucuriile pe care i le voi putea oferi, iar ea va face la fel. Dra­gostea ce am simţit-o în inimă eram sigur că era una autentică, fiindcă pentru prima dată la vederea unei fete am exclamat zicând: ”Aceasta este perechea mea!” la fel cum a făcut Adam la vederea Evei. Şi aveam totală libertate, adică nimeni nu mă constrân­gea să iubesc această persoană, nici oamenii şi nici împrejurările.” Fiindcă am fost cinstit cu mine însumi legă­mântul cu soţia mea mi-a slujit ca model pentru legământul cu Domnul Iisus Hristos. Bineînţeles că nu-mi venea să cred ceea ce singur desco­peream uitându-mă în mine însumi şi în Cuvântul Scripturii. Această des­coperire avea să dărâme întreaga lo­gică ortodoxă în care m-am născut, şi pe care am conştientizat-o în anii facultăţii…

Grupa de studiu Biblic şi profesoara Nina Radu

Soţia mea era mirată şi nu ştia ce să creadă şi ce să zică. Atunci i-am zis: – Draga mea, tu nu eşti obligată să faci ce fac eu. Mântuirea este per­sonală. Eu voi încheia un Legământ în urma credinţei şi a dragostei mele faţă de Domnul Iisus. Când vei crede şi tu şi-L vei iubi pe El cu adevarat, atunci să închei un Legământ cu Domnul Iisus. Până atunci nimeni nu te obligă. Soţia îmi spune: – Tu ştii că ne vor da afară de la parohie, tu nu vei mai fi preot, nu vei mai avea sluj­bă şi nici casă în care să locuim. Unde ne vom duce? Ce vom face? Vei da cu piciorul la viitorul nostru şi al co­piilor. Îţi dai seama ce faci? Ce conse­cinţe va avea decizia ta pe care nu o înţeleg, pentru viitorul nostu? Gân­deşte-te că nu eşti singur, ne mai ai pe noi trei lângă tine. Atunci nu am înţeles-o şi îi spuneam: – Nu pot să spun nu conştiinţei mele, că nu pot să mă mint pe mine însumi şi nici pe oamenii în satele unde sunt preot. Dacă îmi voi scăpa viaţa aceasta tă­când, ascunzând adevărul, pe cea de dincolo o voi pierde. Fiindcă şi ge­nunchiul meu se va pleca înaintea Lui şi când voi da faţă cu El ce-i voi spune? N-o să am nici o scuză. Viaţa aceasta tot trece draga mea, cu bune, cu rele, dar aceea veşnică ră­mâne, şi o dau pe aceasta trecătoare pentru cealaltă care nu se va sfârşi niciodată. Cum trăiesc ceilalţi oa­meni cu greutăţile tranziţiei care nu se mai termină niciodată, o să trăim şi noi, dar nu pot să mai fiu om ştiind că ascund adevarul. Conştiinţa nu mă lasă şi nici dorul meu după Dum­nezeu. Acum am găsit metoda prin care să pun la temelia vieţii spiritua­le a satelor, numai Biblia. A venit seara şi nu mai vorbeam nimic. Doar meditam. Surorile din institut au se­sizat ceea ce se petrecea între noi şi încercau să-i spună că ar fi bine să mă înţeleagă şi să mă urmeze în tot ce voi hotărî. Dar ea nici nu dorea să asculte ştiind ce va urma. Nimeni nu putea să o înţeleagă. Noaptea de sâmbătă spre duminică ne-am culcat liniştiţi, fără prea multe discuţii. Du­minică dimineaţa m-am trezit tare neliniştit. Un război nevăzut se dez­lănţuise în mine, în toată fiinţa mea. Războiul se dădea pe doua planuri: material şi spiritual. – Material: cum voi rezolva eu problemele materiale pe care mi le spusese şi soţia mea şi pe care acum le priveam mai realist. După momentele sublime de aseară, acum revenisem cu picioarele pe pă­mânt. Aseară am fost în cer, acum mă gândeam la cele ale lumii aceste­ia. Spiritual nu voi mai putea să slu­jesc într-o poziţie care nu este după voia lui Dumnezeu, învăţându-i pe oameni altceva sau hrânindu-i cu nă­dejdi amăgitoare. Aveam de spove­dit imediat ce mă întorceam la paro­hie şi ştiam că spovedania nu mai este după voia lui Dumnezeu deoa­rece oamenii au greşit înaintea Lui Dumnezeu şi cu El trebuie să se îm­pace, dacă vor să fie iertaţi şi mântu­iţi. Dacă oamenii îmi cer prin inter­mediul meu iertarea păcatelor înseamnă că Iisus a murit în zadar şi în loc să-i trimit pe oameni la Iisus îi chem la mine, iar oamenii o să-mi mulţumească mie pentru iertarea păcatelor lor şi nu lui Dumnezeu. Apoi aveam de umblat în cimitir pe la morminte în prima şi a doua zi de Paşti făcând slujbele de pomenire pentru morţii satului. Prin rugăciuni­le mele cei vii credeau că cei morţi vor merge în împărăţia lui Dumnezeu. De acum ştiam că doar prin credinţă se moşteneşte împărăţia cerurilor, că Domnul Iisus spune: ”Cel ce crede şi se va boteza va fi mântuit, iar cine nu va fi osândit.” După Paşti aveam de botezat un copilaş şi nu mai pu­team să botez deoarece ştiam că prin botezul de la şase săptămâni nu-L va cunoaşte niciodată pe Dom­nul Iisus, nu-L va primi ca Domn şi Mântuitor personal. Am început să plâng gândindu-mă la toate acestea şi-mi spuneam în şoaptă că sunt ho­tărât să merg înainte cu decizia lua­tă. Dar cum voi rezolva aceste pro­bleme materiale şi spirituale apărute la orizont?

În dimineaţa aceea un mi­crobus de la Institut mergea la bise­rica Baptistă “Harul” din Lugoj şi am mers şi noi. În maşină am început să mă rog Domnului şi Stăpânului meu şi să-I spun: “Te rog vorbeşte-mi as­tăzi şi pune în gura păstorului care va vorbi un cuvânt pentru mine, spune-mi prin el cum voi rezolva probleme­le mele că în înţelepciunea Ta, Tu ai deja rezolvarea. Doamne vreau să mi se liniştească sufletul. Vreau soluţia Ta pentru mine. Tu vezi că eu vreau să Te urmez pe Tine, dar cum voi re­zolva problemele mele?” Tot gân­dindu-mă şi rugându-mă am ajuns la biserică şi după ce ne-am ocupat locurile lângă alţi studenţi, eram atent la tot ce se întimpla acolo, participând pentru prima data la slujba de duminică a unei biserici foarte mari. La momentul stabilit, după poezii şi cântări, păstorul bise­ricii, David Nicola, se ridică şi citeşte din Scriptură pasajul din Evrei 11:32- iar apoi a urmat predica cu putere, însoţit fiind de Duhul Sfânt. În timp ce predica, faţa mea s-a luminat şi prin fiecare cuvânt ce îl rostea, des­copeream cum Dumnezeu îmi dă răspunsul la neliniştea sufletului meu. La întrebarea: “cum voi rezolva problemele mele?” răspunsul a ve­nit prompt: “prin credinţă” şi chiar dacă voi avea de suferit pentru cre­dinţă, merită să suferi aşa cum au suferit toţi cei de dinaintea noastră. Am început să zâmbesc şi să-I mulţu­mesc Domnului care e viu că mi-a făcut dovada dragostei Sale vorbin­du-mi într-un chip atât de frumos şi direct. Acum nimeni şi nimic nu mai putea să mă întoarcă din hotarârea luată. După masă am plecat la o altă adunare, undeva la ţară, lângă insti­tut, în satul Susani. Nu bănuiam că acolo va fi un Betel pentru soţia mea. Acolo Dumnezeu i-a vorbit soţiei mele prin predica fratelui Preda de la Reşiţa. Predica era din Iacov şi cu toţii auzeam versetele: “Fiţi împlinitori ai cuvântului, nu numai ascultători ui­tuci amăgindu-vă singuri”. Soţia se uită la mine şi spune: – Cred că aces­te cuvinte sunt pentru mine. Se ridi­că în picioare şi spune în faţa tuturor: – Şi eu vreau să fiu împlinitoare, nu numai ascultătoare. Fiindcă toată săptămâna am ascultat ce trebuie să fac şi anume, să închei un legă­mânt cu Domnul Iisus Hristos, vreau să fiu împreună cu soţul meu. A fost o revărsare de har şi de bucurie în inima mea şi a fraţilor din locul ace­la.

Ne-am întors înapoi la Institut. Institutul era în fierbere. Toţi vor­beau despre noi şi veneau la noi să ne aducă câte un cuvânt de îmbărbă­tare, iar fratele Ionică de lângă Arad, a început să ne înveţe minunata cân­tare: “M-am hotărât să-L urmez pe Iisus Şi înapoi eu nu voi da. Renunţ la lume, dar nu la Iisus şi înapoi eu nu voi da.” O, ce cântare! Nu o vom uita niciodată. De atunci a devenit imnul familiei noastre şi îl vom cânta până la mormânt. Luni, în a doua săptă­mână de cursuri ne-am întâlnit cu fratele păstor Gigel Olaru, care era tare doritor să afle cine suntem şi cum de am luat hotărârea de a nu pleca din acel loc pâna ce nu vom în­cheia un Legământ cu Domnului Isus Hristos. Am discutat multe din viaţa noastră şi cum aici la Institut am în­ţeles aşa de bine ce înseamnă Legă­mântul, şi că botezul trebuie împlinit la maturitate. Domnia sa, la sfârşitul discuţiilor ne-a spus că ar fi bine să ne mai gândim, fiindcă este o hotă­râre care ne va schimba viaţa. A doua zi, marţi ne-am întâlnit din nou şi după alt set de întrebări şi după cam o oră de discuţii, fratele păstor Gigel m-a avertizat că s-ar putea ca dumi­nica ce urmează să nu mai apuc să descui biserica. Atunci am râs şi nu mi-a venit să cred ce vorbeşte. Era o afirmaţie şocantă dar nu mă mai te­meam acum de nimic.

Miercuri, 16 Aprilie, s-a organizat botezul nostru în Biserica Baptistă din satul Fârdea, un sat de lângă Institut, botez la care a fost invitat şi preotul satului. Hai­nele de botez le-am luat de la bucă­tărie: pantalonii albi de bucătar şi cămaşa, iar soţia un halat de bucătar şi un batic alb de la o soră. Seara la ora 20:00 a avut loc botezul nostru într-o atmosferă de mare sărbătoa­re: “precum în cer, aşa şi pe pă­mânt”. Biserica era arhiplină de mar­tori văzuţi dar şi de martori nevăzuţi. Însă cel mai de seamă invitat a fost Domnul Iisus Hristos care a partici­pat în haine de mire unindu-Se cu noi, mireasa Lui, în legământ. Mirele era lângă noi chiar dacă nu-L ve­deam. Dumnezeu este Duh. Soţia mea mai fusese mireasă încă o dată şi ştia ce înseamnă să fie îmbrăcată în haine albe de mireasă, dar eu n-am fost mireasă niciodată, însă am fost mire. Şi din experienţă, ştiam că la orice nuntă mirele cheltuieşte to­tul, fiindcă mirele vrea să facă nunta. Atunci m-am întrebat şi mi-am zis: oare El, ca şi Mire, ce a cheltuit pen­tru nunta aceasta? Şi mi-am adus aminte că a părăsit slava Sa cea ce­rească, că a luat chip de rob, a suferit bătăi, batjocură, pumni, scuipat de la oamenii fărădelegii, acolo sus pe lemnul crucii şi-a dat viaţa, ca să fie Mirele meu Cel ceresc. Deci pentru nunta aceasta El a făcut totul. Oare eu, ca şi mireasă, ce aş putea să fac? Banii mei nu-I trebuiesc fiindcă în mâna Lui este şi aurul şi argintul; timpul meu nu-I trebuieşte, El are o veşnicie; talentele mele nu-I trebu­iesc, El este maestru în toate. Atunci ce pot să-I dau? Această inimă pe care o am în piept, de la El, Lui i-o dau înapoi. De azi înainte vreau ca doar El să fie Domnul şi Stăpânul ini­mii mele. La fel a zis şi soţia mea şi încă o studentă care era acolo s-a botezat împreună cu noi, pe nume Elena Adavidoaie, o fată care mult credea în Maica Domnului şi în Sfinţi. În aceea seară, Mirele nostru n-a ve­nit cu mâna goală ci ne-a adus toate binecuvântările Noului Legământ. Şi ştiam cum vom pune mâna pe aces­tea. Aşa că înaintaşii noştrii: prin cre­dinţă. La nunta noastra n-am fost numai noi, mireasa şi Mirele, ci a fost prezentă întreaga oaste îngerească, fiindcă Scriptura zice: “Mare bucurie este în cer pentru un singur păcătos care se întoarce la Dumnezeu.” Şi preotul e un păcătos şi-i mare bucu­rie şi pentru un preot care se întoar­ce la Domnul.

Botezul nostru

Miercuri seara ne-am botezat. Joi seara ne-am întors înapoi la parohie, dar nu aşa cum am plecat, ci cu bu­curia mântuirii în inimile noastre. Pe maşină mă rugam Domnului să mă ajute să spun fiecăruia dintre enoria­şii mei, că doar Legământul în jertfa D-lui Iisus Hristos este singura cale prin care omul poate să-L cunoască pe Dumnezeu şi dragostea Lui. Am ajuns târziu şi am căzut frânţi de oboseală. Vineri dimineaţa era zi de piaţă în sat şi oamenii veneau să târ­guiască cele necesare traiului. Îi salu­tam pe enoriaşii mei, mă uitam la ei dar ei aveau o privire cam curioasă îndreptată spre mine. Era o altă pri­vire decât o cunoaşteam la ei de obi­cei. Au aflat de botezul nostru şi de asta avea să-mi confirme crâsnicul meu Gheorghiţă. Înainte de a intra în casă, Gheorghiţă vine, dă mâna cu mine şi imediat mă întreabă şi-mi zice: – Părinte v-aţi pocăit? Atunci eu i-am zis: – Dar dumneata? S-a blocat şi revenindu-şi şi-a zis că este păcat ca un om să se pocăiască. Eu i-am zis că m-am pocăit de toate păcatele mele. – Şi dumneata trebuie să te pocăieşti măcar de păcatele ce le-ai făcut de când eşti crâsnicul meu şi pe care eu le cunosc. Iarăşi n-a mai zis nimic. – Dar v-aţi botezat părinte? Şi atunci i-am zis clar, da. – Părinte, eu cred că vă vor da afară dacă află episcopia şi ce-o să facem fără preot mai ales că vin Sfintele Paşti? – Stai liniştit, i-am spus, că nu mi se va înt­împla nimic. Şi a plecat. Mai departe nu ştiu ce a făcut cu informaţia dar cred că le-a spus tuturor. Când m-am dus la pâine, vânzătoarea era tare suparată şi contrar obiceiului ei de a vorbi cu mine, acum tăcea. Tot ea a rupt tăcerea şi chiar când să ies, mi-a spus: – Părinte, de ce ne-aţi trădat? De ce aţi plecat la pocăiţi? – Pardon. Nu mă vedeţi că sunt la casa parohi­ală? Dacă doream să plec nu mă mai întorceam înapoi. – Şi v-aţi lepădat de Maică, de sfinţi, de cruce, de toa­te obiceiurile noastre…etc.

Pe la amiază sună telefonul. O voce zise : – Alo! Părinte, te-ai întors acasă? – Da părinte, m-am întors. Era unchiul so­ţiei, preot şi consilier la Episcopia de Caransebeş. – Unde ai fost? – În con­cediu, după cum bine se ştie. – Bine, bine dar unde anume în concediu? – La Institutul Biblic de la Surduc, de lângă Lugoj. – Bine, dar ce Institut este acesta? A fost vreun episcop pe acolo? – N-a fost, dar trebuia să fie? – Da cum mergi tu la un Institut care nu-i al nostru? Institutul acela-i de pocăiţi. Cum ai ajuns tu pe acolo? Te-ai sclintit la cap, n-ai înebunit cumva? – Cum părinte să înebunesc? Dar eu sunt preotul satelor. – Mă, da’ ce-ai făcut acolo? – Am studiat Scrip­tura. – Vreau să-mi răsunzi la o între­bare: este adevărat că te-ai botezat după cum am auzit? Atunci cred că şi mintea şi inima mi-au stat în loc şi mi-am zis: acuma-i acum, că de-i voi spune că m-am botezat mă dă afară din parohie. Dar dacă nu-i spun mă va da Domnul afară din împărătia Sa fiindcă El zise: „Cine se va ruşina de mine înaintea oamenilor şi eu mă voi ruşina de el înaintea Tatălui Meu cel din ceruri.” Astfel aveam de ales în­tre parohie şi împărăţia lui Dumne­zeu. Şi am ales împărăţia zicînd: – Da părinte, m-am botezat şi sunt fericit. – Mă tu ai înebunit, nu eşti fericit. Tu îţi dai seama ce-ai făcut? Dacă află Prea Sfinţitul imediat te zboară din parohie. În două ore vin la tine să văd ce ai făcut. Pe la ora două după amiază au venit.

Fiindcă nu putea veni singur a venit împreună cu pro­topopul de la Oraviţa, şeful meu di­rect. Tot timpul până să sosească dumnealor m-am rugat Domnului să nu vină cu duh de ceartă. Îmi dă­deam seama că presiunea va fi foar­te mare şi mă gândeam la reacţiile mele. Dar fiindcă Dumnezeu este Tata, El îi ascultă pe copii Săi şi când au sosit la casa parohială mi-au zis : – Cristian, nu vreau să ne certăm. Atunci mi-am ridicat ochii în sus şi I-am mulţumit lui Dumnezeu. În casă au început discuţiile. Mi-am dat sea­ma că nici lor nu le venea să creadă. După ce le-am povestit totul aşa cum a fost, cu lux de amănunte le-am mai spus: – De 12 ani tot am întrebat, despre ceea ce mă interesa pe mine şi nici unul dintre dumneavoastră nu mi-aţi răspuns la vreuna din întrebă­rile sufletului meu, dar ascultând nu­mai de Cuvintele Domnului Iisus am aflat răspuns la toate întrebările mele. Nici unul nu mi-aţi spus cum aş putea fi un bărbat fericit, dar acum am aflat, unindu-mă în Legă­mânt cu Domnul Iisus Hristos. La fel cum aş fi putut să fiu un bărbat înţe­lept, cum aş putea să mă nasc din nou, cum aş putea avea Duhul Sfînt şi care este calea prin care voi ajunge în împărăţia lui Dumnezeu. Acum am aflat totul şi doresc să le spun despre acestea tuturor enoriaşilor mei, ca şi românii să fie fericiţi, să fie născuţi din nou, să aibă Duhul lui Dumnezeu şi parte de celelalte ade­văruri care le va aduce mântuirea şi gloria eternă. – Şi cine ţi le-o spus mă? Tăntălăii ăia de pocăiţi? zise pă­rintele Mihai de la Caransebeş. – Pă­rinte, nu ştiu dacă-s tăntălăi sau nu. Eu una ştiu, nu am avut nimic până acum şi că astăzi am totul pentru su­flet. ‑Am crezut că mă voi întîlni cu Dumnezeu în altar dar nu m-am întîl­nit niciodată. Îl aşteptam pe Dumne­zeu să-L cunosc iar mai apoi să-L în­treb şi El să-mi răspundă, dar nu a făcut-o aşa cum am crezut prin sluj­be, ci am descoperit că El deja ne-a vorbit prin Fiul, în Scripturi. Şi doar ascultînd de Cuvintele Fiului lui Dum­nezeu, El mi-a vorbit minunat şi di­rect nu ca un om ci ca Dumnezeu… Am aflat că Iisus este totul în viaţa omului. – Gata, eşti pierdut pentru bi­serica ortodoxă. Haide să încheiem ce avem de încheiat mai repede. Atunci m-au pus să dau o declaraţie, pe care o vor duce episcopului şi el va judeca ce am făcut. Ce bine că am pus indigoul. Azi am şi eu propria declaraţie acasă. – Nemernicule zise consilierul. Tu îţi bati joc de noi. Cum te-ai gândit să rămâi preot fără Sfânta Tradiţie, numai cu Scriptura. Aşa ceva nu se poate. – Păi tocmai acum v-am explicat că în tot timpul acesta cât am respectat tradiţia n-am avut parte de nici o binecuvântare de la Dumnezeu, dar de când ascult nu­mai de Scriptură am parte de toate binecuvântările scrise în Ea. Şi deja mi-au fost împlinite dorinţele sufletu­lui meu. În tradiţia populară din sa­tele noastre am aflat doar câte găini să dai peste groapă şi câţi colaci să faci la pomene şi parastase, iar în cea teologică să participi la toate slujbele, să te spovedeşti de cel pu­tin 4 ori pe an, să posteşti etc. , acte pe care le-am făcut şi nu mi-au adus nici linişte în familie şi nici liniştea atât de mult dorită de sufletul meu. S-a făcut din nou tăcere şi atunci a fost chemată soţia mea să răspundă la câteva întrebări. Atunci s-au ridi­cat şi mi-au cerut haina preoţească, cheile bisericii şi actele bisericii cu proces verbal de predare – primire.

Am mers la biserică să predau toate cele sfinte aşa cum le-am primit şi să încheiem discuţiile. Dimpotrivă, aici în biserică s-au aprins mai tare, de­oarece nu mi-au mai dat voie să in­tru în altar spunându-mi că spurc al­tarul. Atunci fără voia lor am intrat zicându-le că omul sfinţeşte locul iar nu locul pe om. Mi-am luat lucrurile personale şi între timp în biserică au început să apară rând pe rând mem­brii consiliului parohial. Unul mai nervos şi mai derutat ca altul. Nu şti­au cum să înceapă discuţiile cu mine, mai în duh de ceartă sau în duh de pace. Am predat actele cheile şi ce­lelalte iar consilierii s-au împrăştiat. Aveam o datorie la casa bisericii şi m-am angajat să o plătesc până voi pleca. Şi exact aşa am făcut.

La casa parohială au venit doar preoţii şi mi-au spus că în acel moment tre­buie să ies afară din casa parohială. Am intervenit şi le-am cerut zece zile până să plec, dar ei n-au fost de în­duplecat. – Acum! În momentul aces­ta afară! Fiindcă un trădător nu are voie să mai doarmă într-o casă orto­doxă ci să meargă acum la fraţii lui, pocăiţii. Când am ieşit afară, vecinul Petrică a intervenit şi a spus: – Ce fa­ceţi cu ei? Unde îi scoateţi afară noap­tea în drum? Era ora 10:30, Vinerea Floriilor. Îi iau eu la mine acasă. – Nu ai voie să faci aşa ceva, zise unul dintre preoţi, este un trădător şi un eretic şi nu merită să doarmă în casa de oameni, trebuie să plătească pentru tot ce a facut. – O fi el, nu ştiu, dar cu copii aceştia ce aveţi şi cu soţia lui? Ce-o făcut noi nu ştim dar de dormit în drum n-au să doarmă nici unul. Ei vin la noi. Văd că sunteţi mai răi decât comuniştii. Comuniştii i-au băgat pe toţi oamenii în case şi voi îi daţi afară. – Păi aşa-i regula­mentul bisericii; spune unchiul soţi­ei. Apoi s-au consultat şi ne-au dat trei zile până să părăsim casa parohi­ală. – Sâmbătă, duminică şi luni, pă­răsiţi casa parohială. Duminică nu te duci la slujbă. Trimitem noi un alt preot. Zise protopopul poruncitor. După ce au plecat consilierii, ne-am uitat unul la altul şi am zis: – Acum ce-o să facem? Soţiei au început să-i dea lacrimile şi i-am spus că aşa se plăteşte credinţa. De atunci n-am mai zis nimic şi ne-am apucat să ne strângem lucrurile în saci, în pături, cum puteam. A venit o vecină şi a stat cu ele până au adormit. În acea noapte Dumnezeu nu dormea. Ştiu că ne privea şi ne iubea. Şi noi eram rodul suferinţelor Domnului Iisus Hristos. Jertfa Lui nu a fost degeaba. Dacă ar fi murit Iisus numai pentru noi doi şi pentru urmaşii noştri şi tot ar fi meritat. El a murit ca noi să ne împăcăm cu Tatăl care a făcut cerul şi pământul, a murit ca în dreptul nostru să se scrie “viaţă”, ca noi să fim fericiţi, ca binecuvântările scrise în Sfânta Scriptură să nu fi fost pro­mise de Dumnezeu în zadar. A murit ca noi să vedem dragostea Tatălui Cel din ceruri. În toiul nopţii aceleia minunate, sub privirile lui Dumnezeu au început să vină fraţi spre casa pa­rohială. Nu-i trimitea un om, ci îi tri­mitea un Dumnezeu care se uita peste pământ să vadă pe cine mai ajuta. Primul a venit păstorul biseri­cii din sat să ne întrebe dacă ne poa­te ajuta cu ceva. Apoi a venit diaco­nul să ne poftească să locuim la dumnealui acasă şi a plecat. Fraţii ne întăreau aşa cum era întărit pe cruce Domnul Iisus de către îngeri. Şi astăzi Dumnezeu îşi are îngerii Săi.

În urmă, pe poarta casei parohiale intra un poliţist. Când am văzut poliţia am zis: “Doamne dar ce caută poliţia la ora asta la noi?” Era însoţit de frate­le, Nicu, pe care îl cunoşteam. Şi apropiindu-se zice: – Pacea Domnu­lui frate.  “ – Doamne, dar şi poliţia s-a pocăit. Ce s-a întâmplat în ţara noas­tră? De când m-am pocăit eu, s-a pocăit şi poliţia.” mi-am zis în gând. – Frate, Duhul Domnului nu mi-a dat pace şi am venit să vedem dacă ai nevoie de ceva. Cu ce putem să te ajutăm, căci numai aşa vom împlini Cuvântul care zice: “Purtaţi-vă unii altora poverile şi aşa veţi împlini Le­gea lui Hristos.” I-am spus că am ne­voie de o maşină pentru mobilă şi lucruri, o casă undeva în care să lo­cuim provizoriu. Atunci amândoi fraţii au zis: – Toate acestea până mâine la amiază vor fi rezolvate. Şi au plecat.

Din nou am rămas sin­guri, uitându-ne unul la altul şi zi­când: – Aşa lucrează Dumnezeu! Aşa Dumnezeu avem noi! Mare Dumne­zeu avem. Şi am început din nou să plângem dar nu de disperare ci de bucurie.

Noaptea de Vinerea Florii­lor a fost noaptea credinţei. A încer­cării ei, dar şi a biruinţei credinţei în faţa tuturor forţelor văzute şi nevă­zute. Am biruit prin credinţă. Au venit valuri mari în aceea zi, dar noaptea Dumnezeu ne-a dat biruin­ţă. Nu zece zile cum am zis eu, nu trei zile cum au zis ei, ci într-o singu­ră zi ca să fie cunoscută puterea lui Dumnezeu. Sâmbata floriilor dimi­neaţa au început femeile să vină la spovedit. Erau mereu aceleaşi, acele femei care credeau în Dumnezeu dar a căror evlavie era condusă de obice­iuri şi tradiţii. Îmi era milă de ele şi spunându-le că nu mai spovedesc, au plecat triste acasă. Sigur nu înţe­legeau de ce, dar nici nu am mai fost lăsat să le explic.

Pe la amiază multă lume s-a adunat la casa parohială printre care şi fratele diacon de la pocăiţi, omul care mă iubea aşa de mult, şi care nici acum nu putea ră­mâne nepăsător. Acesta le-a spus oamenilor adunaţi că dacă ne vor da afară din casa parohială, dumnealui ne va primi în propria casă. Unii în acel moment l-au ameninţat că îi dau foc casei dacă va face asta. Acei unii erau oamenii care mă “iubeau” până mai ieri şi care astăzi mă urau. Acolo în mulţime am luat cuvântul şi le-am zis: “– Oameni buni, eu nu do­resc să plec. Eu vreau să rămân aici cu voi, dar trebuie să ne schimbăm viaţa. Nu vom trece la o altă biserică, ci aici în biserica noastră Îl vom sluji pe Dumnezeu. Cine vrea să se pocă­iască poate şi la noi la biserică dar nu prin spovedanie la mine, ci înaintea lui Dumnezeu, în Faţa căruia aţi gre­şit, şi El este bun şi drept să vă cură­ţească de ori şi ce păcat. Apoi dacă doreşte cineva să încheie Legamânt cu Domnul Iisus să-l primească ca Domn şi Mântuitor. Eu de azi înainte voi predica doar din Scripturi şi toţi cei care veţi vrea să ascultaţi rămâ­neţi cu mine.”

În acel moment, enori­aşii mei s-au împărţit în două tabere. Unii care doreau să rămân, iar alţii care doreau să plec. Sosise şi poliţia care a fost inspirată să participe la această adunare ad-hoc în faţa casei parohiale. Prezenţa poliţiei a mai li­niştit nervii unora puşi pe ceartă. Oa­menilor care mă mai ascultau le-am spus că, dacă doresc să rămân se poate, fiindcă biserica şi casa parohi­ală nu sunt ale episcopiei, ci amân­două clădirile sunt ale satului. Epi­scopul are drept doar asupra mea, nu o să mă mai recunoască pe mine ca preot, dar dumneavoastră care mă cunoaşteţi aveţi ultimul cuvânt. În timpul acesta sosise o maşină mare cu fraţi din zona Oraviţa să ne ajute la împachetat mobila şi lucruri­le şi să părăsim casa parohială. În timp ce încărcam mobila în maşină, femeile evlavioase începuseră să plângă ştiind că nu se mai poate face nimic ca să mă păstreze acolo. Băr­baţii vorbeau între ei şi doar câte unul mai venea să vorbească cu mine. Unii m-au ajutat la mobilă, alţii stăteau şi nu puneau mâna, doar se uitau. Mă uitam la oameni şi mă gân­deam: cine mă judecă?

Ca din senin sosesc două maşini şi opresc în faţa mulţimii adunată în faţa casei. Oamenii s-au dat la o parte şi episcopul a intrat fără să dea vreun comentariu cuiva în casa parohială. În casă erau fraţi pe care i-a scos afară zicându-le cuvinte jignitoare, iar dorinţa dum­nealui a fost să rămână în casă un cerc restrâns pentru câteva discuţii mai în secret. Episcopul avea o faţă neagră de supărare. Atunci m-am opus şi am zis că nu avem nimic de ascuns, ci vreau să discutăm în faţa oamenilor. Sunt sigur că a venit să mă convingă să dau înapoi de pe ca­lea pe care am pornit dar când a vă­zut că toată mobila era încărcată şi oamenii erau tulburaţi, cu o viclenie calculată a spus celor prezenţi “– Noi vrem să rămână aici preot, dar să-l întrebăm pe el dacă vrea.” – Bineînţe­les am răspuns eu. – Rămâi cu o sin­gură condiţie: să te dezici de Legă­mântul pe care l-ai făcut. – Mulţumesc Prea Sfinţite, dar asta n-o voi face ni­ciodată, pentru nimic în lume, orice mi s-ar întâmpla fiindcă nu pot să fiu necredincios lui Dumnezeu. Adică, ieri am zis da şi astăzi zic nu. Asta nu se poate niciodată. “Da-ul tău să fie da şi nu-ul tău să fie nu, ce trece pes­te acestea este de la cel rău.”

Toate blestemele bisericii ortodoxe vor veni asupra voastră şi asupra copii­lor voştri a zis episcopul supărat. Atunci femeile şi-au pus mâna la gură auzind blestemele. Eu l-am în­trebat : – Prea Sfintite Părinte, biseri­ca ortodoxă blesteamă? Îşi blestea­mă fiii care au slujit-o din copilărie până acum, pe cel mai umil om al ei. Un consilier cultural se uită la mine şi la Prea Sfinţitul Părinte şi spuse: – Uitaţi-vă la faţa că-i străluceşte şi cum ochii lui îi strălucesc. A intrat Sa­tana în el. Aşa arată un om demoni­zat. Soţia se uită la mine şi zice: – Hai dragă să cântăm o cântare. – Eu zic: care cântare? iar soţia zice, una ştim şi una cântăm: “M-am hotarât să-l urmez pe Iisus. Şi înapoi eu nu voi da, renunţ la lume dar nu la Iisus Şi înapoi eu nu voi da.

Aici s-a încheiat totul şi în sâmbăta Floriilor anul 2003 am părăsit casa parohială. De aici ne-am dus acasă la fratele Nicu Creţean unde am locuit două săptă­mâni, iar mobila şi lucrurile le-am adăpostit în podul bisericii baptiste din Răcăjdia. Duminică dimineaţa de Florii era prima duminică în care nu m-am mai îmbrăcat în haine preoţeşti şi nu am mai intrat la Liturghie. Nu-mi venea să cred că nu voi mai fi preot. Oamenii care mi-au dat slujba mi-au şi luat-o, dar descopeream că am pri­mit de la Domnul o altă slujbă, o sluj­bă şi mai bună, slujba împăcării omului cu Dumnezeu. În aceea du­minică împreună cu fratele Nicu am vizitat vreo patru biserici la ore di­ferite, şi acolo le-am vorbit oameni­lor despre cum L-am căutat pe Domnul şi cum ni s-a lăsat descope­rit. Oamenii se minunau şi-L slăveau pe Dumnezeul care lucrează şi astăzi cu aceeaşi putere cum a lucrat întot­deauna. Unii fraţi îmi spuneau: – Fra­te Cristian, nu ne vine să credem ce vedem cu ochii noştri, ca un preot să se pocăiască. Niciodată nu ne-am gândit la aşa ceva. Dacă Dumnezeu v-a scos de acolo înseamnă că are de lucrat cu dumneavoastră în Ro­mânia. Va mai da Dumnezeu pocăin­ţă în aceste vremuri tulburi peste românii care te vor asculta. Să rămâ­neţi tari până la sfârşit şi veţi primi cununa. Atunci eu le-am spus: – Ru­gaţi-vă Domnului, ca Dumnezu să mai scoată şi alţi preoţi la pocăinţă ca să vină la credinţă şi mai mulţi ro­mâni.

Şi în bisericile pe unde mer­geam oamenii şi-au ridicat glasul spre cer cerând Domnului ca şi alţi preoţi să se pocăiască. Unii enoriaşi ortodocşi au venit în acele adunări şi mi-au mărturisit că această zi este ziua hotărârii lor pentru Dumnezeu. De la Răcăjdia am plecat la o confe­rinţă în Băile Felix organizată de fr.Nelu Demeter. A fost ceva care m-a entuziasmat şi acolo am văzut un mare interes faţă de mine, exprimat prin avalanşa de invitaţii de a vizita bisericile fraţilor. M-am bucurat de aceasta şi de atunci cutreier ţara în lung şi în lat, întărind bisericile, şi chemându-i pe cât mai mulţi dintre enoriaşii ortodocşi la Legământul veşnic cu Domnul IISUS HRISTOS. As­tăzi suntem o familie fericită. D-zeu ne-a binecuvântat cu 5 copii.

FLOREA CRISTIAN DANIEL

 

Ne rugăm Domnului Dumnezeu să se îndure și să-i iasă în cale, prin harul Său, să-i binecuvinteze drumul și copiii săi!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.