Negruțiu Florin 1951 – 2018 din Burzuc

Fratele Florin Negruțiu s-a născut în ziua de 11 august 1951 în localitatea Burzuc, județul Bihor, fiind fiul lui Ioan și Elisabeta.

Școala o începe în satul natal și continuă la Oradea liceul și Facultatea de Matematică a Institutului Pedagogic. Pleacă apoi la Cluj la Facultatea de Informatică a Univerității Babeș Boyai.

În anul 1973 primește pe Domnul Isus în inimă și este botezat la Biserica Creștin Baptistă nr. 3 din Oradea.

Între anii 1975 – 1988 a lucrat ca operator, apoi programator la Centrul Teritorial de Calcul, Oradea. Din 1988 – 1989 a lucrat la BJATM, Bihor.

În anul 1990 intră în lucrarea de slujire ca păstor la bisericile baptiste din Aleșd și Petriș, împreună cu fratele păstor Marius Cruceru au ajutat bisericile din zonă.

Din anul 2010 – 2018 păstorește Biserica Creștină Baptistă „Golgota” din Topa de Criș.

Fratele Florin Negruțiu a fost președintele  Comunității Creștine Baptiste Oradea între 2003 – 2011 și între anii 2011 -2015, vicepreședinte cu pastorala.

Din anul formării Liceului Teologic Baptist Emanuel 1990 și până în 2017 a fost activ ca profesor.

În ziua de 2 iunie 2018 fratele Florin Negruțiu, la porunca Domnului, pleacă din această lume la Domnul în împărăția lui veșnică.

Fratele Florin Negruțiu este frate de corp cu fratele Paul Negruț.

Surse:

Familia

Creștinul Azi

Sute de persoane se adună în Orlando pentru a-L sărbători pe Isus, izbăvindu-i de stilul de viață LGBT — Noutati Crestine

Sute de persoane s-au adunat la Orlando în weekend pentru Marșul Libertății, un eveniment în care au participat bărbați și femei care spun că Iisus i-a eliberat din stilul de viață LGBT. Potrivit Christian Post , bărbații și femeile se numesc „biruitori”. Peste 400 de oameni au marșat la eveniment, strigând în timp ce mergeau: […]

BUNĂTATEA LUI DUMNEZEU

Bunătatea lui Dumnezeu este unul din atributele lui Dumnezeu, dar și o descriere a însăși esenței lui Dumnezeu. Prin natura Sa, Dumnezeu este inerent bun, așa cum ne spune Psalmul 34:8: Gustați și vedeți ce bun este Domnul. Ferice de omul care se încrede în El. El este temelia bunătății și a oricărui lucru bun. Dumnezeu nu a obținut bunătatea din altă parte. Oamenii pot avea trăsături bune sau pot face fapte bune, dar bunătatea nu ne stă niciunuia în caracter. Bunătatea noastră vine de la Dumnezeu.

Bunătatea lui Dumnezeu se vede în toată creația Sa și în toate lucrările Sale. Geneza 1:31 spune: „Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse; și iată că erau foarte bune. Astfel, a fost o seară și apoi o dimineață: aceasta a fost ziua a șasea.” Noi nu putem câștiga și nici nu putem merita bunătatea Sa. Ne este oferită indiferent de poziția noastră în viață și chiar dacă nu o merităm. Matei 5:45: „El face să răsară soarele Său și peste cei răi și peste cei buni și dă ploaie peste cei drepți și peste cei nedrepți.” Și în Psalmul 145:9 citim: „Domnul este bun față de toți, și îndurările Lui se întind peste toate lucrările Lui.”

Bunătatea Lui ne oferă nenumărate beneficii:

• Ne arată modelul perfect de bunătate: Cunoscându-L pe Dumnezeu si aflând despre bunătatea Lui, putem recunoaște adevărata bunătate și ne putem strădui să facem lucruri bune. Ar trebui să ne rugăm așa cum s-a rugat psalmistul: „Tu ești bun și binefăcător: învață-mă orânduirile Tale (Psalmul 119:68). Îl putem privi pe Dumnezeu ca pe modelul perfect de la care putem învăța ce înseamnă bunătatea și cum să facem fapte bune.

• Ne asigură de faptul că planul lui Dumnezeu pentru noi este bun. Așa cum părinții doresc binele copiilor lor, Tatăl nostru Ceresc ne dorește doar binele. Iacov 1:17 spune: „Orice ni se dă bun si orice dar desăvârșit este de sus, coborându-se de la Tatăl luminilor, în care nu este nici schimbare, nici umbră de mutare.” Ar trebui totuși să ne amintim că lucrurile bune nu se manifestă întotdeauna ca și experiențe plăcute. Uneori, binele poate veni sub formă de adversitate sau de probleme, dar Dumnezeu poate folosi circumstanțele dificile pentru binele nostru, așa cum ne spune și versetul din Romani 8:28: „De altă parte, știm că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce Îl iubesc pe Dumnezeu, și anume spre binele celor ce sunt chemați după planul Său.

• Ne oferă siguranță și încurajare: Ne putem baza pe bunătatea neschimbătoare a lui Dumnezeu. Psalmul 52:1 spune: „Bunătatea lui Dumnezeu ține în veci.” Dumnezeu va fi bun întotdeauna. Caracterul Lui nu se schimbă niciodată. El va continua să fie Creatorul tuturor lucrurilor bune și putem avea încredere că ne va da lucruri bune după planul Său perfect.

• Ne atrage către Dumnezeu. Scopul bunătății lui Dumnezeu este să ne atragă către Sine. Bunătatea lui Dumnezeu s-a manifestat la modul absolut atunci când Dumnezeu Și-a sacrificat Fiul, pe Domnul Isus, pentru mântuirea noastră. Datorită bunătății Lui, ni s-a dat oportunitatea de a auzi Cuvântul Lui și de a avea viața veșnică prin acceptarea lui Isus Hristos ca Mântuitor al nostru.

Bunătatea lui Dumnezeu se află în centrul credinței noastre creștine. Datorită dorinței Lui de a ne face bine ne-a dat El mântuirea prin Fiul Său. Tot ceea ce face Dumnezeu are în vedere binele nostru. Putem vedea dovada bunătății lui Dumnezeu peste tot în jurul nostru prin lucrurile necesare vieții pe care El ni le dă. De la recolte care ne oferă hrana până la aerul pe care îl respirăm. Noi putem avea bunătate în noi și putem avea chiar dorința de a face binele, dar bunătatea adevărată vine de la Cel care este bun în sensul desăvârșit și care dorește binele tuturor oamenilor. Scopul nostru ar trebui să fie acela de a arăta bunătatea lui Dumnezeu celor din jurul nostru în fiecare zi.

Pastor Ioan Cocîrțeu

http://www.baptist-tm.ro/bunatatea-lui-dumnezeu/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole/bunatatea-lui-dumnezeu/

Brațele eterne

download

Un articol de Edward Dennett

Deuteronom 33:27 bookmark document

Locuinţa ta este Dumnezeul cel etern și dedesubt sunt braţele cele eterne”. Astfel  a rostit Moise „omul lui Dumnezeu” binecuvântarea cu care i-a binecuvântat pe copiii lui Israel înainte de moartea sa (Deuteronom 33:1 bookmark document). Nu este nicio îndoială că binecuvântarea rostită aici – în adevărata ei semnificație – se adresează copiilor lui Dumnezeu din această dispensație; „Binecuvântat fie Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care ne-a binecuvântat cu orice binecuvântare spirituală în cele cereşti, în Hristos” (Efeseni 1:3 bookmark document). Într-adevăr, puține alte pasaje din Vechiul Testament au fost atât de des folosite pentru încurajare. Credincioși slabi – epuizați pe paturi de suferință – conduși fără îndoială de Duhul Sfânt, și-au însușit acest pasaj de-a lungul vremii și au fost încurajați și mângâiați de gândul – binecuvântată siguranță– că „brațele eterne” îi poartă, cuprinzându-i într-o îmbrațișare divină.

Deci ce sunt aceste „brațe eterne”? Avem vreo indicație în Cuvânt cu privire la seminificația acestei sintagme? Pentru că deși am putea să simțim ce înseamnă, înțelegerea binecuvântării acestei promisiuni va crește dacă am putea cuprinde semnificația pe care folosirea acestor cuvinte intenționa să o exprime. Să citim deci întâi Exod 28 bookmark document. Citim în descrierea veșmintelor marelui preot „Şi să iei două pietre de onix şi să gravezi pe ele numele fiilor lui Israel: şase din numele lor pe o piatră şi cele şase nume ale celorlalţi pe cealaltă piatră, după naşterea lor. Ca lucrarea unui tăietor în piatră, asemenea gravurilor de pecete, să gravezi cele două pietre cu numele fiilor lui Israel; să le faci montate în ferecături de aur. Şi să pui cele două pietre pe umerarii efodului, ca pietre de amintire pentru fiii lui Israel; şi Aaron va purta numele lor înaintea Domnului, pe amândoi umerii săi, spre amintire.” (versetele 9-12)

Mai departe citim, după îndrumările referitoare la pietrele prețioase care formau pieptarul: „Şi pietrele să fie după numele fiilor lui Israel, douăsprezece, după numele lor, gravate ca o pecete, fiecare după numele său; să fie pentru cele douăsprezece seminţii… Şi Aaron va purta numele fiilor lui Israel pe pieptarul judecăţii, pe inima sa, când va intra în sfântul locaş, spre amintire înaintea Domnului, neîncetat.” (versetele 21, 29).

Astfel vedem că Aaron, ca mare preot, purta numele fiilor lui Israel când intra pentru ei înaintea Domnului, pe umerii săi și pe inima sa. Semnificația pe care o are umărul în Scriptură este tăria, cum vedem în versetul „Și domnia va fi pe umărul Lui” (Isaia 9:6 bookmark document)  și din nou „Şi voi pune pe umărul lui cheia casei lui David” (Isaia 22:22 bookmark document). La fel, inima întotdeauna semnifică dragostea, și nu e nevoie să arătăm acesta. Înseamnă că marele preot îi susținea pe copiii lui Israel neîncetat înaintea Domnului cu tărie și cu dragoste. O aluzie la aceasta putem găsi în Cântarea Cântărilor. „Pune-mă” zice mireasa, „ca o pecete pe inima ta, ca o pecete pe braţul tău. Pentru că dragostea este tare ca moartea; gelozia este neînduplecată ca Locuinţa morţilor, jarul ei este jar de foc” (Cântarea Cântarilor 8:6). Aici vedem aceeași asociere a tăriei și a dragostei.

Aplicând aceasta la expresia „brațele eterne” nu este nicio îndoială că gândul este același, și anume asocierea tăriei și a dragostei pentru susținerea copiilor lui Dumnezeu. Înseamnă că brațele eterne sunt tărie eternă și dragoste eternă, cu care Dumnezeu îi susține, îi poartă și mângâie pe ai Săi, și îi strânge la pieptul Său în siguranță deplină și odihnă; sau, dacă preferăm să continuăm analogia cu preoția, este tăria eternă și dragostea eternă cu care Hristos, ca Preot, ne poartă înaintea lui Dumnezeu. Ambele aspecte sunt adevărate, și se pot împleti în meditația noastră; și cu siguranță vom găsi în oricare dintre ele un izvor bogat de învățătură și mângâiere.

Dacă, apoi, privim expresia „brațele eterne”, așa cum am explicat, în legătură cu Dumnezeu – și aceasta este în armonie cu contextul deoarece propoziția precedentă este „Dumnezeu etern este adăpostul tău” – putem descoperi corespondențe izbitoare cu versete din Noul Testament. Să privim câteva exemple: „Nimeni nu le va smulge din mâna mea” (Ioan 10:29 bookmark document). Aici gândul prezentat este acela al tăriei – puterea supremă de care suntem ținuți în mâna lui Dumnezeu, astfel că nimeni nu ne poate smulge de acolo. Vorbind înaintea Tatălui – purtându-ne cu adevărat pe inima Lui înaintea Tatălui – Domnul se roagă „pentru ca ei să fie una, cum Noi suntem una: Eu în ei şi Tu în Mine; pentru ca ei să fie făcuţi desăvârşiţi spre a fi una, ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit, cum M-ai iubit pe Mine.” (Ioan 17:22, 23 bookmark document). Aici avem descoperită dragostea eternă a lui Dumnezeu – sau mai degrabă a Tatălui – punând lumina acum doar asupra acestei caracteristici. Ambele sunt prezente în pasajul bine cunoscut din Romani 8 bookmark document: „Pentru că sunt convins că nici moarte, nici viaţă, nici îngeri, nici stăpâniri, nici cele prezente, nici cele viitoare, nici puteri, nici înălţime, nici adâncime, nici o altă creatură nu va putea să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Hristos Isus, Domnul nostru” (versetele 38,39). Avem astfel dreptul la mângâierea că suntem adăpostiți în îmbrățișarea tăriei eterne și a dragostei eterne. Și cu siguranță că atunci când suntem doborâți de slăbiciune, sau când ne răsucim de pe o parte pe alta pe un pat de suferință sau stăm întinși treji de-a lungul nopților lungi de insomnie, lucrul acesta ne va liniști inimile, va reduce la tăcere orice gând răzvrătit, da, va revărsa o pace dulce și mângâioasă peste duhul nostru tulburat, pentru a aduce aminte că aceste brațe eterne ne sprijină. Totuși inimile noastre – sărace, reci și păcătoase așa cum le știm că sunt – ținute aproape de inima Lui, vor fi înviorate să se deschidă larg, simțind bătăile acelei inimi divine, plină de dragoste, și auzind asigurarea minunată că nimic – nicio putere de pe pământ sau de sub pământ- nu ne va putea despărți vreodată de această dragoste divină și eternă! „Locuinţa ta este Dumnezeul cel etern și dedesubt sunt braţele cele eterne”.

În plus, dacă privim la Hristos ca Preotul nostru, vom vedea împletirea acelorași două lucruri. Într-adevăr, acestea izvorăsc din caracterul Persoanei Sale. „Având deci un mare preot însemnat, care a străbătut cerurile, pe Isus, Fiul lui Dumnezeu” (Evrei 4:14 bookmark document). El este Isus – Omul, și El este Fiul lui Dumnezeu. Ca Om a fost ispitit în toate la fel ca noi, în afară de păcat, și astfel El este cel care poate să ne înțeleagă în slăbiciunile noastre; Unul a cărui inimă poate să pătrundă și să simtă cu  noi în toate nevoile noastre și de aceea poate să ne prezinte  înaintea lui Dumnezeu. Dar El este și Fiul lui Dumnezeu – Cel pe care Dumnezeu „ L-a rânduit moştenitor a toate, prin care a făcut şi lumile” (Evrei 1:2 bookmark document).  Ne mângâie gândul că Cel care „ține toate prin cuvântul puterii Lui” este și Cel care este așezat – după ce ne-a curățat de păcate – ca Marele nostru Preot, la dreapta Măririi în locurile preaînalte și că El este Cel care ne poartă pe umerii Săi înaintea lui Dumnezeu. Din nou și din nou ne sunt reamintite aceste două caracteristici – inima Sa și umerii Lui (puterea Lui) de-a lungul acestei epistole. Să luăm încă un exemplu: „dar El, datorită dăinuirii Sale pentru eternitate, are o preoţie care nu se transmite. De aceea şi poate să mântuiască până la desăvârşire pe aceia care se apropie de Dumnezeu prin El, trăind pururea ca să mijlocească pentru ei” (Evrei 7:24,25 bookmark document). El ne poartă pe inima Sa în mijlocire și poate să ne mântuiască de la început până la sfârșit.

Este evident deci că inima și umărul lui Hristos îi susțin pe ai Săi; și aceste două lucruri sunt exact cele de care avem nevoie când trecem ca pelerini prin pustiu. Este adevărat că locul nostru este în locurile cerești; dar este de asemenea adevărat că suntem în pustiu; și când simțim că suntem aici, nimic nu ne poate mângâia așa cum o pot face inima și umărul lui Hristos. Inima Lui răspândește strălucire peste cea mai întunecată situație, iar umărul Lui ne va susține în slăbiciunea cea mai mare care ne cuprinde în fața celor mai grele încercări. Astfel ne cuprinde El la inima Sa cu brațe eterne de putere și de dragoste. Ce curaj, ce răbdare ne dau acestă siguranță! Și ce binecuvântare să ne abandonăm siguranței scumpe și dragostei pe care ni le dă îmbrațișarea Domnului Isus!

Fie ca Domnul să ne facă să cunoaștem tot mai deplin și mai adânc din punct de vedere practic ce înseamnă să avem în jurul nostru brațele veșnice.

http://comori.org/articol.php?item=1500

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole/bratele-eterne/

BOALA DEŞERTULUI

download

 

Eram departe de a şti că nu putem fi liberi decât în raport cu alţii, că libertatea se cucereşte nu arzând punţi, ci construindu-le. Cum să fii liber dacă eşti singur? Singur nu eşti liber niciodată. Singurătatea nu e libertate, ci sclavie. Nu suntem liberi decât legaţi profund de un om sau de o idee.”(O. Paler)

Oricât de emancipaţi ne perindăm prin viaţă, adevăru-i că ajungem într-un punct în care riscăm să luăm singurătatea drept libertate.

Ne numim „independenţi”, rupţi de fapt de ceilalţi, de noi, de realitate, prinzând însă rădăcini în orgolii şi vanitate.

E comod să ai tu controlul, să nu fii vulnerabil, să te ţii departe de procesele afective stânjenitoare. E şi mai plăcut să vezi că alţii te admiră pentru acest „curaj”.

Suferim deci de boala deşertului, o boală care ne secătuieşte, hrănindu-ne în schimb cu miraje.

Vestea bună e că boala aceasta are şi un antidot eliberator… Oaza. Însă ca să ajungi la ea trebuie să scapi de miraje.

Prin Libertate nu înţeleg libertatea de a-ţi decide gradul de vulnerabilitate, ci libertatea pe care o ai după ce te expui întreg, chiar dacă eşti rupt.

http://tineri.betania.ro/boala-desertului/

https://crestintotal.ro/2017/05/28/boala-desertului/?

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole/boala-desertului/

Bisericile noastre: se trezesc oasele uscate?

512px-Candles_flame_in_the_wind-other-300x199

Trăim vremuri tulburi. Trăim vremuri în care temeliile se clatină. Totul este dislocat şi reaşezat. Oare sunt prea subiectiv? Nu cred. Cred că această stare de lucruri este vizibilă cât se poate de clar în lumea politică, economică etc. Nu sunt competent să comentez prea mult despre ceea ce se întâmplă în sferele mai sus menţionate, dar aş dori să subliniez că sesizez o oarecare clătinare la nivelul bisericii. Pentru că nu intenţionez să fiu prea general, observaţiile mele se referă la bisericile evanghelice din România.

O bucată bună de timp, multe din bisericile noastre au mers înainte în virtutea inerţiei. Am ţinut serviciile obişnuite. Am organizat periodic servicii de evanghelizare, aşa cum am ştiut noi. Unii s-au încăpăţânat să nu schimbe nimic, confundând contextul cultural demult apus cu autoritatea Bibliei. Astfel de adunări au devenit muzee înfiorătoare. Alţii au căutat să condimenteze viaţa bisericii cu elemente de noutate. Fiind prinşi însă în teribila încleştare de generaţii, au fost nevoiţi să le cârpească pe vechile structuri. Rezultatele nu au fost cele scontate.

Ca să nu mai lungesc vorba, ne este clar tuturor că multe dintre bisericile noastre se află într-o „fundătură,” într-un impas. Este nevoie de o schimbare. În multe locuri există o stare de nemulţumire tot mai pronunţată. Cred că lucrurile au început deja să se clatine şi mai cred că acest proces va continua şi se va intensifica. Nu ar trebui să fim speriaţi de ceea ce se întâmplă, dar ar trebui să fim foarte preocupaţi de reaşezare. O primenire este absolut necesară. Anumire tipare/tradiţii trebuie lăsate în urmă pentru că nu îşi mai îndeplinesc menirea. Este nevoie de mult discernământ însă pentru ca nu cumva „să aruncăm şi copilul cu apa,” vorba englezilor. Întrebarea crucială este: Ce vom pune în loc? Suntem pregătiţi? Avem pregătită o viziune care să fie biblică, dar şi relevantă pentru vremurile noastre sau suntem pasionaţi doar de demolare? Demolarea va duce la crearea unui vid, iar aceste momente sunt foarte delicate. Cu ce vom umple golul rămas? Trebuie să fim pregătiţi să aşezăm bisericile noastre pe un făgaş bun. Sunt sigur că în anii (poate lunile?) care urmează vom fi nevoiţi să luăm hotărâri cu un impact puternic şi de durată pentru biserică. Mă rog ca într-o astfel de perioadă să înţelegem că:

(1) Indiferent de schimbările făcute, TREBUIE să rămânem credincioşi revelaţiei pe care Dumnezeu ne-a dat-o în Sfânta Scriptură. Biblia este inspirată de Duhul Sfânt al lui Dumnezeu în întregimea ei şi rămâne autoritatea supremă. Asta nu înseamnă să afirmăm cu mânie şi năduf ineranţa Bibliei, ci să ne aplecăm asupra textului ei cu smerenie, cu rugăciune şi înarmaţi cu disciplina studiului. Chiar mă doare faptul că atât de mulţi pastori se ridică mereu nepregătiţi…dar încearcă să-şi compenseze superficialitatea în ale Scripturii răcnind din străfundul plămânilor fundamentalişti că noi nu ne mişcăm de lângă Biblie. (i.e. nu renunţăm la acoperitori, nu permitem tobele şi altele asemenea lor.) Teamă îmi e că într-un asemenea context nu vom fi în stare să creionăm o viziune biblică, dar nici relevantă…ci doar îngustă.

(2) Multe forme trebuiesc schimbate. Nu la grămadă, nu cu buldozerul. Aşa cum spuneam într-o postare precedentă, nu suntem chemaţi să dăm de pământ cu toate, fără discernământ. Avem cazuri în care s-a intrat cu barosul şi toporul şi s-a dărâmat totul. Avem un trecut, avem un specific de care trebuie să se ţină seama. Pe de altă parte, cei care s-au obişnuit cu un anumit context trebuie să înţeleagă că nu pot ţine totul pe loc pentru simplul motiv că aşa s-au obişnuit şi se simt mai confortabil, mai în siguranţă. Observ că mulţi confundă înţepenirea într-un anume context cultural cu credincioşia faţă de Dumnezeu şi Scripturi. Fals. Această atitudine înseamnă de fapt preocupare excesivă pentru sine, în detrimentul fraţilor şi al înaintării Împărăţiei.

(3) Această schimbarea formelor şi a structurilor nu generează automat efervescenţă sau trezire spirituală. Să nu ne iluzionăm. Trezirea implică mult mai mult decât astfel de reforme. Vremurile de trezire încep cu o schimbare a lăuntrului nostru. Cu curăţirea templului şi cu căutarea lui Dumnezeu, iar din acest punct începem să vorbim despre decizii personale: „dacă deschide cineva.” Vremurile de trezire vor începe atunci când vom fi dispuşi să abandonăm micile noastre împărăţii şi să ne jertfim de dragul Împărăţiei veşnice. E atât de important deci să subliniez că nu există reţete pentru trezire, întrucât aceasta este lucrată de Duhul Sfânt al lui Dumnezeu şi depinde de El, iar „Duhul dă după cum voieşte.” Cum voieşte El, dar şi când voieşte El. E important să reţinem adevărul acesta din două motive. În primul rând, există pericolul „managerizării,” „eficientizării” bisericii, după modelul unei corporaţii. Există biserici care au înţeles să se reformeze în felul acesta. Din perspectiva mea, aceasta este industrializare forţată, nu revigorare spirituală. În al doilea rând, aspectul este important pentru că s-ar putea ca după ce am făcut schimbările să ni se reproşeze că „vezi, n-aţi rezolvat nimic. Doar aţi stricat. V-am spus noi.” Schimbările făcute în structură, organizare, conţinutul întâlnirilor nu sunt soluţii magice. Efectuând aceste schimbări însă, putem pregăti solul fertil în care viaţa se poate dezvolta. Este de datoria noastră să ne asigurăm că asigurăm contextul eclesial potrivit, în care este posibil ca membrii să se maturizeze şi să aducă şi pe alţii. Asta nu înseamnă că automat se va şi întâmpla aşa. Să nu uităm însă că Dumnezeu ne cheamă la credincioşie, nu la succes. La credincioşie, nu la conservare.

Sunt prea subiectiv şi nu sunt în stare să văd peisajul decât prin ochelarii mei coloraţi? Rămâne de văzut

Citeste mai multe articole de Valentin Fat la adresa http://valentinfat.wordpress.com/

sursa foto: http://edinburghmethodist.com/wp/prayers/

http://www.baptist-tm.ro/bisericile-noastre-se-trezesc-oasele-uscate/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole/bisericile-noastre-se-trezesc-oasele-uscate/