Închide

Sute de argentinieni pro-viață în fața ambasadei Canadei din Buenos Aires în semn de solidaritate pentru Mary Wagner, activistă pro-viață canadiană, de peste 4 luni în închisoare pentru că a încercat să salveze copii de la avort, intrând într-o clinică de avorturi cu trandafiri, rugăciuni și sfaturi pentru femeile care intenționau să avorteze — Știri pentru viață

Sute de activiști pro-viață sunt așteptați astăzi în fața Ambasadei Canadei din capitala Argentinei, Buenos Aires, în semn de solidaritate pentru Mary Wagner, o canadiancă aflată în închisoare pentru că a încercat să salveze copii de la avort. Wagner, 43 de ani, din provincia Columbia Britanică, a fost arestată pe 18 aprilie, în Săptămâna Mare,… via […]

Al cui ceas nu merge bine?

Vegheați, dar, căci nu știți ziua, nici ceasul în care va veni Fiul omului.

Matei 25:13

Câteva lucruri despre CEAS.

Voltaire spunea:

„Universul mă încurcă
Şi nu pot gândi măcar 
C-ar putea exista ceasul
Fără un ceasornicar.”

Îmi place mult o epigramă de a lui Lucian Preda din Alandala:

„Când cânți Deșteaptă-te, Române
Şi vezi că nu ai nici un spor
Să le cumperi mai rămâne
Câte un ceas deșteptător.”

Și una spusă de Valeriu Cercel:

Unii, mai ușori de minte,
Ceasul, cică, l-ar fi dat
Cu trei ore înainte...
Şi tot nu s-au deșteptat!

Nu despre un asemenea ceas este vorba. Nu mă refer la ceasul astral al omenirii, ci la ceasul în care Isus, Fiul lui Dumnezeu se va întoarce. Pe zi ce trece, tot mai mulți din așa ziși „teologi” încearcă să treacă peste linia trasată de Sfintele Scripturi în ceea ce privește revenirea Domnului Isus. Istoria este plină de asemenea oameni, nu numai că s-au rătăcit, ci au adus în rătăcire sufletele multora. Astfel, iadul devine tot mai populat de oameni, care s-au lăsat prinși în erezii distrugătoare. Numărul acestor răstălmăcitori nu se va împuțina, ci va crește tot mai mult. Aceștia sunt foarte siguri de ceasurile lor încât vor să-L forțeze pe Dumnezeu să-și fixeze ceasul după „descoperirile” lor.

Evanghelistul Billy Graham spunea în una din meditațiile lui: „În fiecare zi mă uit spre cer să văd dacă nu cumva Isus Hristos o să revină azi?” Depunem eforturi uriașe să aflăm ceea ce nu ne este dat să știm.

Ben Carson, om politic, povestește despre studenții care obișnuiau să-i scrie scrisori pentru burse. Iată răspunsul lui către un asemenea student: „Ai depus enorm de multă energie în a mă convinge să te ajut. Dacă ai fi depus tot atâta energie în a face ceva eficace, ai fi câștigat mult mai mulți bani decât aș putea eu să-ți ofer.“

Vai, câtă energie depunem să descoperim adevărul despre vremuri și soroace, despre ziua în care o să revină Domnul Isus. Dacă am depune tot atâta energie să ne pregătim crescând iubirea și bunătatea la care am fost chemați, am fi mult mai câștigați.

Ceea ce voia Mântuitorul să ne spună este: „Preocuparea noastră nu trebuie să fie ceasul, ci noi, cei care urmărim ceasul.” Vremurile și soroacele nu sunt date în grija noastră să le descoperim, să dirijăm sau să le controlăm. Treaba noastră este să fim gata, să ne silim să fim găsiți echipați pentru ziua glorioasă.

Iată câteva dintre avertismentele pe care le oferă Sfânta Scriptură, avertismente legate de venirea Domnului Isus.

Vegheaţi, dar, pentru că nu ştiţi în ce zi va veni Domnul vostru. Să ştiţi că, dacă ar şti stăpânul casei la ce strajă din noapte va veni hoţul, ar veghea şi n-ar lăsa să-i spargă casa. De aceea, şi voi fiţi gata; căci Fiul omului va veni în ceasul în care nu vă gândiţi.

Matei 24:42-44

Putem oare noi sa dormim liniștiți, ignorând total sau fiind indiferenți față de toate avertismentele pe care ni le-a dat Domnul? Revenirea Domnului Isus nu este fixate după ceasul nostru. EL VA REVENI ÎN CEASUL ÎN CARE NICI EU, NICI TU, NU NE GÂNDIM. Ceasul lui Dumnezeu este cel ce funcționează bine. Noi trebuie să ne fixăm ceasurile după ceasul Lui.

Vom fi oare atât de înțelepți încât să acceptăm acest mare adevăr?

Doamne dă-ne înțelepciune să știm cum să veghem asupra noastră, pregătindu-ne pentru ziua glorioasă în care Tu ne vei chema acasă sau pentru ziua în care vei reveni.

avatar

REV. ILIE U. TOMUȚA

DIRECTOR GENESIS MISSION

Uțu Tomuța este căsătorit cu Mariana și au doi copii. Coordonează Misiunea Genesis și Revista Genesis. Scrie jurnalul online „Din viața de zi cu zi” în care publică săptămânal texte scurte pentru suflet și minte.

https://www.misiuneagenesis.org/al-cui-ceas-nu-merge-bine/

5 motive pentru care nu ar trebui să iei în râs închinarea

Pe Facebook apar uneori videoclipuri cu persoane care fac ”mijto” de alții din biserică, când ei cântă sau își ridică mâinile. Fac glume pe seama cântecelor de închinare din anii ’80. Sau se amuză pe ideea că multe cântece de închinare de azi sunt foarte repetitive.Creștinii de azi sunt ținte ușoare, chiar și printre cei din jurul lor, asta pentru că eiau o atitudine ieftină față de alți creștini… Și chiar dacă e inofensiv să întrebi ”de câți pastori e nevoie să schimbi un bec?” în cadrul unei glume… acolo deja atingem un punct unde am depășit limita.

Există anumite lucruri la care trebuie să fie pusă o limită. Exista odinioară un termen care obișnuia să definească astfel de ocazii. Acesta era ”sacrilegiu”.Sacrilegiu înseamnă că am luat ceea ce este sfânt și l-am făcut obișnuit, l-am profanat, l-am tratat greșit, l-am pângărit, și ar fi bine să reintroducem acest termen în vocabularul nostru deoarece atunci când privim la anumite show-uri de comedie sau la comedianți și recunoaștem imediat că ei au comis un sacrilegiu, există acele vremuri când noi realizăm… că am făcut la fel ca ei.

Mai jos aveți o listă cu 5 motive pentru care să nu iei în batjocură închinarea din cadrul unei biserici.

1. Îl ofensează pe Dumnezeu.

Închinarea este o expresie creată de Dumnezeu pentru omenire ca o modalitatea de a transmite în mod intim și complet adâncimea dragostei noastre față de El. Este pe atât de intim precum un bărbat își iubește soția lui sau o femeie își iubește soțul ei. A presupune că avem libertatea de a invada expresia intimă de închinare a celeilalte persoane, fie că e vorba de expresia lor fizică de închinare (felul cum ei bat din palme, sau cum își ridică ei mâinile în sus) sau expresia lor creativă de închinare prin versuri sau muzică, este ofensator față de Dumnezeu deoarece acea expresie de închinare a fost un act sincer al unui individ care își transmitea adâncimea dragostei sale către Dumnezeu și a fost primit pe deplin de Dumnezeu cu bucurie. În plus, acea expresie de închinare era o glorificare a lui Dumnezeu și o exaltare a Lui. Îl onora pe ElÎl venera pe el. Aceasta îl înălța pe El mai presus de orice altceva iubea acea persoană, mai presus de ceea ce onora și venera. A lua acel act de glorificare și onoare și a-l pângării cu umor este ofensator față de Dumnezeu. Aceasta îl ofensează pe Dumnezeu.

2. Pângărește închinarea

Pângărirea închinării este un lucru foarte serios și Dumnezeu ia acest lucru în serios. Citim în cadrul Vechiului Testament despre doi bărbați – Nadab și Abihu – care au încercat să ofere un ”foc profan” înaintea lui Dumnezeu. Focul lui Dumnezeu a ieșit și i-a devorat pe aceștia. Dumnezeu este un Dumnezeu gelos. El a spus: ”«În mijlocul celor ce se apropie de Mine Mă voi arăta sfânt și înaintea întregului popor voi fi slăvit.»” (Levitic 10:3). A lua în râs închinarea înseamnă a o pângării. Noi eșuăm să-L privim pe Dumnezeu ca sfânt și să-L glorificăm atunci când luăm actele de închinare pe care El le-a creat și le transformăm într-o poantă.

3. Ne distrage pe noi înșine

BUN, deci nu am realizat cât de ofensator este pentru Dumnezeu să râdem de comediantul creștin care a făcut de râs felul cum oamenii își ridicau mâinile în închinare. Dar vine și rândul zilei de duminică, stăm pe scaune în biserică și începe muzica. Pe măsură ce oamenii din jur încep să se închine, deodată notăm cât de amuzant arată ei în timp ce-și ridică mâinile în diferite unghiuri, și găsim că este greu să mai intrăm – noi înșine – în închinare deoarece ne stă gândul doar lavideoclipul zăpăcit pe care l-am urmărit zilele trecute și la cât de amuzant părea comediantul care imita felul cum își ridică unii oameni mâinile în închinare.

4. Îi distrage pe alții

Dar cum rămâne cu cei care ne-au auzit de peste umăr cum râdeam și chicoteam despre felul ciudat de ridicat al mâinilor, despre cât de idiot este să bați din palme la măsura ”1 și 3”, și cum că… doar tipii mișto bat din palme la măsura ”2 și 4”, sau cât de patetic e să cânți acele cântece vechi de închinare? Acum, când ei intră în prezența lui Dumnezeu, ei nu mai simt libertatea pe care obișnuiau să o simtă. Ei pur și simplu nu mai pot da drumul la inhibițiile lor și să se închine deoarece se simt de parcă ar fi centrul atenției cuiva care îi va face centrul unui banc prost de mai târziu. Acum ei se gândesc doar la ”Oare cum arăt eu când îmi ridic mâinile în închinare?””Of, și sunt total de aiurea că bat la 1 și la 3? Ce e de fapt 1 și 3?””Știu că acest cântec nu mai este popular, dar chiar îmi place. Oare o să arăt demodat dacă mă închin cu un cântec vechi?”Inhibițiile care nu erau acolo înainte deodată încep să distragă de parcă oamenii realizează că intimitatea lor a fost invadată de oameni care au îndrăznit să pângărească ceea ce este sfânt și intim.

5. Descoperă o inimă rece

Atunci când inima noastră arde cu dragoste pentru Domnul, ne bucurăm de o apropiere și de o intimitate cu El, care ne permite să simțim bucuria care o simte El și durerea care este în inima Sa. Într-adevăr, Duhul Sfânt din interiorul nostru va transmite semnale de avertizare atunci când ceva este ofensator față de Dumnezeu. Unii oamenii numesc aceasta ”o verificare din duhul meu” (sau o cercetare personală). Indiferent de felul cum îi spui tu, simți ceva care nu este la locul potrivit, ceva nu este în regulă. Este acel moment când inima noastră a devenit rece și distantă încât nu mai putem simți acea ”verificare” (cercetare). Noi nu putem spune când ceva nu este în regulă din moment ce inima noastră rece și distantă nu mai simte avertizările Duhului Sfânt.

Atunci când putem cu ușurință să ne distrăm la un comediant care profanează ceea ce este sfânt, care ia în râs cântecele de închinare, care schimbă cu ușurință cuvintele să spună ceva prostuț, care face liste de cântece de închinare care sunt ”pe bune” sau ”nașpa”, oferind libertatea de a arăta disprețul pentru cele care sunt ”nașpa” sau să facă din actele intime de închinare a altor persoane o poantă, atunci când putem râde la acestea și nu simțim cât de profund îl ofensează de fapt pe Dumnezeu, putem să fim siguri că inima noastră a devenit rece.

Rosilind Jukic - imagine preluată de pe Pinterest.com

Notă: Materialul de mai sus este un articol scris inițial de Rosilind Jukic (foto alăturat) în Charisma News pe 3 aprilie 2016 (de unde a fost preluată și fotografia de la începutul acestei postări). Rosilindeste o nativă americană din zona Pacific nord-vest, la momentul apariției acestui articol era misionară în Croația, căsătorită cu eroul ei bosniac și au doi băieți. Pasiunea ei pentru scris a dus-o să devină autoarea cărții best-selling The Missional Handbook. Pe site-ul ei A Little R & R ea încurajează femeile să descopere mulțumirea în ceea ce le-a creat Dumnezeu să fie. Dacă citați acest material în altă parte, rog să păstrați toate link-urile din el, inclusiv această notă de final și să oferiți sursa citării, adică acest blog. Mulțumesc!

3 întrebări care să ți le pui înainte să faci o decizie

Lucruri care să le faci înainte să iei o decizie - foto de Denys Nevozhai de pe Unsplash.com

Te afli în momentul unei mari decizii? Ai de ales între asta sau cealaltă, să mergi într-o direcție sau alta și nopțile lipsite de somn sunt doar o parte din simptomele care îți reamintesc că nu ești încă acomodat în ceea ce să faci?

Deciziile.

 

Sunt ceea ce fiecare dintre noi experimentăm la un anumit punct din viața noastră. Și partea cea mai grea este faptul că deciziile nu respectă frivolitatea umană din noi, nesiguranța de a face alegerea greșită. Și uneori chiar și cea mai decisivă persoană dintre noi ar vrea ca cineva să-i ofere răspunsul, să îi spună ce să facă atunci când se întrevede momentul unei mari decizii.

Împărtășesc aceste lucruri pentru că de multe ori în viața mea mi-am dorit ca Dumnezeu să-mi spună calea exactă și planul, pe care drum să pășesc și unde să îmi dau ”da”-ul meu. Atunci când nu se simțea dator să o facă… planul meu B a fost acela de a mă întoarce la oameni să le cer opinia lor, de a pune în balanță cu înțelepciunea lor ceea ce trebuia să fac. Niciodată nu este o idee rea să aduni informații de la oameni înțelepți – era concepția care am început să o cred deodată. Doar că la un anumit punct… sunt lăsat față în față cu alegerea mea. Trebuie să îl caut pe Dumnezeu, să fiu cinstit cu mine însumi, să îmi fac un inventar, să îmi pun anumite întrebări spre a determina care este alegerea corectă pentru mine, care să o iau la momentul acelei mari decizii.

Așadar, vă invit să faceți Testul Celei mai Bune Alegeri: sunt de fapt trei întrebări cheie care să ți le pui înainte de a face o decizie importantă în viață.

Vă avertizez că acest Test nu este o formulă magică prin care să vi se garanteze că veți face decizia corectă. Am descoperit că aceasta este o modalitate simplă de a scoate ce e mai bun din mine prin intermediul introspecției sincere. Majoritatea călcărilor noastre strâmbe sunt atunci când nu ne luăm timp să fim intenționați și să ne liniștim destul de mult ca să putem cugeta la întrebările importante care ne fac să dăm socoteală în momentele de decizii majore din viață. Acest test este cu privire la a-ți lua timp să iei în considerare și să cântărești consecințele, și te va ajuta să gândești lucruri importante în acest proces.

(O mică paranteză: E nevoie de sinceritate. A ne spune nouă înșine adevărul va solidifica tăria spirituală și ne va ajuta să vedem lucrurile în mod clar. S-ar putea să te simți incomod și inconvenient la început… dar minciunile duc la slăbiciune și noi nu avem timp să fim slabi atunci când vine vorba să facem o alegere crucială în viață.)

Întrebarea 1: Este această decizie înțeleaptă?

Te-a călăuzit Dumnezeu spre această alegere prin rugăciune, Scriptură și prin adeziunea partenerilor de dare de socoteală spirituală și/sau a autorităților spirituale sub care ești? La finalul zilei, alegerea aceasta îi face bine sufletului tău? Întrebările nu sunt ”Vreau aceasta? (Aceasta o vom trata la următoarea întrebare) Este dreptul meu să am aceasta? Este aceasta ceea ce fac o mulțime de oameni?” A urmări înțelepciunea mai înainte de toate ne va ține în cele din urmă departe de multe necazuri. Proverbe 4:7 spune lucrurile atât de simplu și de strălucit: ”Înțelepciunea este lucrul de căpătâi; de aceea, obține înțelepciune; și cu toate cele obținute, obține înțelegere.”

Întrebarea 2: Este această decizie cu privire la mine?

Nu că Dumnezeu nu ar vrea să ne dea dorințele inimii noastre (Psalmul 145:19). Dar iată cheia: El nu vrea să avem aceste dorințe în loc la ascultarea de El. Mulți dintre noi ne luptăm să facem diferența dintre dorințele temporare, lumești (dorințele de moment ale firii) și adevăratele dorințe ale inimii (acele năzuințe divine când inima este în relație dreaptă cu Dumnezeu) pentru că lumea este stridentă și bună să ne convingă că fiecare năzuință puternică provine din inimă. (Dorința firii poate fi insuportabil de puternică.) Așa că multe din deciziile noastre sunt cu privire la noi: ce vrem noi, ce credem noi că e cel mai bine, ce simțim că avem nevoie la un moment de frenezie, ce credem că merităm și suntem îndreptățiți să avem. Dar deciziile bazate pe dorințe egoiste ne vor pune pe noi și pe alți oameni în risc. Deciziile bazate pe Dumnezeu ne vor duce la pace și bucurie.

Întrebarea 3: Este această decizie ce are Dumnezeu mai bun?

Accentul de aici este pe cuvintele cel mai bun. Putem alege multe lucruri zi de zi. Putem face multe decizii. Există chiar și lucruri bune pe care le-am putea alege, și aici lucrurile devin și mai confuze. Însă în calitatea de credincioși în Isus Hristos noi trebuie să fim în urmărirea lucrurilor Lui cele mai buneEl nu a mers jumătate de drum pentru noi; nici noi nu trebuie să mergem jumătate de drum pentru El. Noi nu vom fi perfecți și nu vom face decizii perfecte. Dar trebuie să ne rugăm pentru cel mai bun al Săusă cerem ce are El cel mai bun, să nu ne aplanăm la ceva ce arată bine când de fapt știm în inimile noastre că aceasta nu este cel mai bun lucru. E dificil să renunți la ceva bun pentru ceva cel mai bunDoar că la final, bunul ală nu va fi destul de bun. Va fi la fel de rău ca răul dacă nu a fost cel mai bun lucru al lui Dumnezeu.

Viața e plină de decizii. Unele dintre ele sunt mari și vor necesita un nivel mai mare de rugăciune și considerare atentă. Suntem înțelepți atunci când ne luăm timp să ne punem aceste întrebări care să ne ajute să manevrăm căile diferite din viață.

Pentru alegerile drepte, alegerile corecte – acelea care poartă cu ele un impact de durată – merită să le oferim un timp și un efort în plus.

Lisa Whittle - fotografie preluată de pe site-ul lisawhittle.com

Notă. Materialul de mai sus este o adaptare după un articol scris de Lisa Whittle (foto alăturat) în Charisma News pe 23 iunie 2017. Lisa este un lider, autor și vorbitor cu o inimă și pasiune de a comunica un lucru unicat: Isus este totul. Dragostea ei profundă este aceea de a vedea pe oameni cum îl urmează întreaga viață pe Isus, să crească înrădăcinați în credință și să umble puternic în mijlocul unei lumi care adesea pare că a înnebunit. Ea este autoarea a șase cărți, ultima sa lucrare este intitulată Put Your Warrior Boots On(Pune-ți cizmele de luptător) în care are o abordare de învățător al Bibliei cu o poziție plină de îndrăzneală și fermitate. Ea este soție și mamă a trei copii și locuiește în North Carolina. Pentru mai multe detalii vizitați site-ul ei la LisaWhittle.com. Dacă citați sau folosiți acest material în altă parte, vă rog să păstrați toate link-urile din el, această notă de final și să oferiți sursa citării, adică acest blog. Mulțumesc.

Ora de Religie este bullying?

Ieri am văzut un live transmis din Mall Vitan, „Love is Fun” (cam simplificat conceptul, după gustul meu). Se vorba despre educația copiilor iar psihologul Gaspar Gyorgy, cunoscut pentru conferințele de parenting, a avut-o ca invitată pe Oana Moraru, prezentată de el ca expertul nr.1 din România în educație. 

Bun, lucruri interesante, de popularizare, până când a picat o întrebarea legată de ora de religie. Unde m-au făcut praf.

Pe lângă amestecul de energii, chakre și alte concepte esoterice, m-a deranjat apelul la ideea că „o nouă revoluție tehnologică implică o nouă revoluție spirituală” iar „religia îndoctrinează prin ritual și condiționare”. Păi domnii mei ritual este și Sfânta Liturghie care adună creștinii în fiecare duminică de 2.000 de ani și ceva, și rugăciunea Tatăl Nostru spusă pentru binecuvântarea mesei în familie.

Gaspar sugerează în discuție că ora de religie ar fi de fapt de fapt o temă comună bullying-ului. Părerea mea este că agresiunea este exact inversă, subliminal se transmite mesajul că a participa la ora de religie confesională, a fi membru al Bisericii este nașpa, dar a fi conectat la nu-știu-ce energii spirituale anoste este „cool”. Ca teolog remarc fără echivoc faptul că cei doi influenceri propuneau de fapt new-age, o amestecătură ce s-ar dori religia viitorului, remodelare confortabilă a lui Dumnezeu livrată omului fără tradiție. Evident new-age nu are nicio legătură cu biserica lui Hristos, venirea Fiului lui Dumnezeu fiind una dintre ficțiunile religioase ale istoriei.

Ce să mai zic, că tot a fost vorba, cred că nu există revoluție spirituală decât în măsura în care îl întâlnim pe Dumnezeu iar acesta este același în istorie, nu trebuie să îl „reformulăm” noi. Am predat ore de religie și cred că este loc de mai bine în acest discurs dar totodată este cu mult folos pentru copii.

Cam asta este, atenție când mergem cu copilul la specialist. Sub conceptul de life-style se poate ascunde manipularea fină a conștiințelor noastre, asezonarea unor concepții cu care poate nu am fi de acord dacă ar fi prezentate frust, în nuditatea lor spirituală.

https://www.activenews.ro/stiri/Ora-de-Religie-este-bullying-149966

Autosugestia Creştină

download

Autosugestia Creştină

Da. Sunt împotriva autosugestiei. Pentru că este o pomadă temporară care îşi pierde efectul într-un timp dat după care revenim la situaţia iniţială. După cum nu poţi crede veridic în Dumnezeu prin acest procedeu de asemenea nu poţi trăi ca şi creştin minţindu-te încontinuu că aşa trebuie să faci, deci vei face.

Augustin spune aşa de romantic într-una dintre scrierile sale: “Adam s-a îndrăgostit de Eva nu pentru că era frumoasă ci pentru că iubirea lui a făcut-o frumoasă”. Marele gânditor prefigura dilema actuală a mesajului social oferit de Biserică: Autosugestie sau Exerciţiu Sfânt?

De ce zâmbim când ni se vorbeşte urât? De ce plângem cu cei ce plâng? De ce mergem duminica la Biserică?

Reprezintă totul o consecinţă a unei relaţii reale cu Dumnezeu sau am reuşit să punem la punct atât de bine un sistem psiho-social care să funcţioneze ca un ceas elveţian?

Societatea, în simplitatea ei şi în dorinţa amplă de a experimenta lucruri noi cu toate că majoritatea duc la “fracaso” reuşeşte totuşi să-şi menţină eul social la un nivel de plutire pe care noi îl numim normalitate. Dumnezeu vrea să fim oameni normali?

Am convingerea că segregarea finală se va face şi după acest criteriu. Am învăţat a fi creştini sau am fost pur şi simplu creştini?

Una dintre cele mai tulburătoare drame ale societăţii moderne este fobia faţă de dragoste. Frica eşecului ne macină minţile în aşa fel încât acestea devin pervertite şi nu mai pot răspunde coerent în faţa stimulului social. Paradoxul apare din faptul că totul are faţada normalului. Ne este frică să iubim pentru că ne este frică să fim înşelaţi. Avem teamă în a oferi dragoste nu pentru că mâine putem căpăta ura ci din cauza faptului că nu o avem.

Rezidenţa lucidităţii în noi ar trebui să aibe ca rezultat recunoaşterea nimicniciei noastre şi nici pe departe o lecţie de “amor” învăţată la Sunday School sau în decursul anilor petrecuţi într-o biserică.

Una dintre cele mai ciudate aspecte ale relatării evangheliilor constă în faptul că în nici un loc nu este prezentată vreo lecţie a vreunui ucenic în timpul celor trei ani şi jumătate petrecuţi cu Isus. L-au lăsat pe El. Sunt convins că fiecare dintre ei ar fi putut face măcar o singură reprezentaţie oratorică către mulţimi. Şi totuşi nu s-a întâmplat asta. L-au lăsat pe Isus să vorbească pentru ei. Aspect rar întâlnit în vremurile moderne.

Pentru că trăieşti intre oameni eşti om. Spiţa ta regească, sângele tău albastru s-a convertit într-un rit absurd, plictisitor, redundant. Tu trebuie să fii creştin, nu eşti creştin.

Acuz creştinismul acestui mileniu de frivolitate. Lucrurile de căpătâi au fost uitate şi doar comportamentul social-cristianic a fost adoptat corespunzător. Foloseşte cuiva zâmbetul oferit când nu este făcut din inimă? Are vreo relevanţă dărnicia în condiţii mai puţin etice? Da, are dar doar pentru beneficiari. Nu şi pentru tine, subiectul.

Este aşa de ciudat că totuşi oamenii nu au înţeles în două mii de ani cum că doar lucrurile făcute din dragoste reala pot mişca inima lui Dumnezeu şi nu creştinismul de Broadway. Biserica nu este un ONG, este amprenta lui Dumnezeu în spaţiu.

Din punct de vedere psihologic imposibilitatea găsirii unei certitudini produce acte ca cele relatate mai sus. Oamenii încearcă din răsputeri să umple vidul care îi domină, prin acte, gesturi, lucrări care însă sunt sterpe în ele însele lipsindu-le de mireasma esenţială, dragostea.

Exerciţiul cu divinitatea este însă altceva. Reprezintă lupta zilnică împotriva păcatului, este recunoaşterea micimii tale, este trăirea empirică a bucuriei unei victorii şi a lacrimilor în cazul căderii. Este discuţia continuă cu Creatorul, este cearta ta cu El, este liniştea în care îl asculţi când iţi şopteşte la ureche, este pacea înţelegerii că eşti Fiu de Dumnezeu.

Autosugestia răpeşte omului farmecul poticnirii, îi provoacă un şomaj în munca alergării, îi răpeşte dorul după premiul mult dorit, îi clatină speranţa pentru o lume viitoare, îi năpăstuieşte planurile şi discuţiile cu Dumnezeu. Lupta cu mine trebuie să existe. Este un fragment din creştinism. Restul este doar haos aranjat de psihic într-o formă aparent viabilă. Avem un război ancestral cu răul şi trebuie să simţim asta. În lupta cu mine sigur eu voi ieşi învins. Autosugestia este o lucrare a mea şi axiomatic voi pierde. Lipsa argumentului divin îmi transformă lupta către cer într-o zonă de complacere. Lecţiile bine învăţate îmi dau vizibilitate sociala şi mă transformă în vid pentru Creator.

Tocmai acest proces de lupte interioare, de înfruntare a momentului ne dă statutul de oameni cu pretenţii paradisiace şi nu autosugestia care ne conferă trivialitatea unui software inteligent. O stea străluceşte ca o lumânare a lui Dumnezeu şi o pot vedea pe cer dar şi în sclipirea unui lac pe o stradă lăturalnică. Depind de El. Această dependenţă fizică faţă de Creator este omisă în mod constant de creştinismul actual care pare că vrea să fiinţeze în el însuşi. Este însă imposibil. Cum spuneam într-un alt text, suntem chemaţi să dăm ceea ce nu avem (de fapt) şi anume dragostea. Magia este peste puterile mele dar Dumnezeu o transformă în act prin mine.

Fiorul lăsat în tine de Dumnezeu ia formă printr-un act regesc, de dragoste. Stimularea propriului psihic duce la anarhie, haos, vid, surogat.

Trebuie să ajungem să binecuvântam pe oameni cu lacrimile noastre, nu să consumăm batiste. Trebuie să mergem la Biserică duminica căci Dumnezeu ne-a dat întâlnire acolo nu pentru că aşa am făcut zece ani şi acum nu mai pot încălca regula.

Dumnezeu nu vrea de la mine să îmi suspend emoţiile, să încremenesc clipa, sau să dau rugina la o parte de pe trecutul meu. Vrea să trăiesc intens fiecare clipă, să aleg, să-L simt şi să dau dragoste.

Este plictisitor şi obositor în acelaşi timp să trăieşti în autosugestie. Este un ritm de viaţă care nu aduce nici un dram de bucurie. Capeţi victorii fictive, triumfuri fugare care nu îţi demonstrează în timp decât incapacitatea ta ca şi individ de a putea trece peste rău.

Dumnezeu ar fi ales să nu se reveleze oamenilor dacă ştia că aceştia pot învinge totul singuri. S-ar fi “limitat” în a exista fără să intervină.

Numesc autosugestia o luptă cu tine însuţi fără ajutorul lui Dumnezeu. Este răul nelocalizat care domneşte în societatea modernă peste sufletul indivizilor. Spun nelocalizat pentru că din punct de vedere social este invizibil. Noi NU ştim dacă x sau y face un bine sau a învăţat să facă un bine. Doar El ştie. Am ajuns să ne apoteozăm prin a ne induce acte sociale fără să credem în ele. Suntem dumnezeii noştri. E tragic.

Comportamentul veridic stă într-un exerciţiu sfânt, de luptă, trăiri, bucurii, eşecuri alături de Creator la care ne raportăm în funcţie de stadiul nostru spiritual în momentul dat. Este impenetrabilitatea, imunitatea de ambasadori ai Cerului oferită cadou odată cu întoarcerea la El. Autoinducerea unor acte sociale duce la o rutină rudă cu pervertirea sufletului şi are ca rezultat eşecul.

Nu vreau să-L proiectez pe Dumnezeu în societate ca pe o stea care se vede în lac ci ca una căreia i se poate savura splendoarea direct de pe cer…

  Dan Spaniard

http://www.sincolores.com

http://publicatia.voxdeibaptist.org/articole_apr07.htm

SOTERIOLOGIE – doctrina despre mântuire / PLANUL MÂNTUIRII – Partea IV (Universalismul) – Benjamin B. Warfield

download

Planul mântuirii – Partea IV (Universalismul)   Benjamin B. Warfield

Nota evanghelică este în mod formal alcătuită din totalitatea Protestantismului organizat. Adică, toate marile grupări protestante, în confesiunile lor oficiale, sunt de acord în a mărturisi totala dependenţă a omului păcătos doar de harul lui Dumnezeu pentru mântuire, şi în exprimarea că această dependenţă pe cât este de imediată atât este şi de directă de la Duhul Sfânt, care acţionează ca o persoană şi operează direct pe inima păcătosului. Această notă evanghelică determină particularitate pietăţii Bisericilor Protestante. Trăsătura caracteristică a acestei pietăţi este o conştiinţă profundă a comuniunii intime cu Dumnezeu Salvatorul, pe care sufletul îşi bazează dragostea şi încrederea. În mod evident această pietate este individualistă în centrul ei şi depinde pentru sprijinul ei de o convingere intensă asupra faptului că Dumnezeu Domnul se preocupă de fiecare suflet păcătos în mod direct şi pentru acesta. Cu toate acestea, contrar faţă de aceste sentiment individualist care informează întreaga pietate evanghelică reală, există în Protestantism o tendinţă răspândită de a interpreta activităţile lui Dumnezeu referitoare la mântuire nu în mod individual ci universal, pentru a declara, într-un cuvânt, că tot ceea ce face Dumnezeu în cadrul mântuirii omului păcătos, El nu o face către sau pentru oameni individuali ci către sau pentru toţi oamenii asemenea, adică nu face nici o distincţie. Aceasta este disputa caracteristică a ceea ce noi cunoaştem sub numele de Arminianism Evanghelic şi Luteranism Evanghelic şi este convingerea sinceră a grupărilor mari de Protestanţi adunaţi în multe comuniuni, sub multe nume.

În prim plan, s-ar părea că dacă Dumnezeu Domnul este singurul care poate produce mântuirea, printr-o operaţie a harului Său în mod imediat asupra inimii (ceea ce este miezul confesiunii evanghelice), şi dacă tot ceea ce face Dumnezeu referitor la mântuire pentru oameni o face către şi pentru toţi oamenii asemenea (care este substanţa disputei universaliste), atunci ce motiv ar mai fi ca toţi oamenii fără excepţie să trebuiască să fie mântuiţi. De această concluzie se pare că se poate scăpa doar prin a relaxa într-un fel sau altul convingerea unuia sau a altuia despre premisele presupuse. Ar trebui să se susţină ori că nu este Dumnezeu şi doar Dumnezeu cel care înfăptuieşte mântuirea, ci că plăcerea actuală a mântuirii atârnă de un punct decisiv din om, sau de ceva făcut de om (apoi am căzut din evanghelism im simplul naturalism sau auto-soterism); sau trebuie să se susţină că activităţile graţioase ale lui Dumnezeu în ceea ce priveşte mântuirea nu sunt în cele din urmă absolut universale în operarea lor (apoi ne-am depărta şi de la presupusul universalism); altfel s-ar părea inevitabil ca noi să admitem ca toţi oamenii sunt mântuiţi. Evanghelismul consistent şi universalismul consistent pot coexista doar dacă suntem pregătiţi să declarăm mântuirea prin harul măreţ al lui Dumnezeu pentru toţi oamenii fără excepţie.

În consecinţă, a existat din totdeauna o tendinţă în acele cercuri evanghelice care se dau înapoi mai mult sau mai puţin decisiv de la atribuirea unui particularism desăvârşit lui Dumnezeu în cadrul distribuirii harului Său, pentru a presupune mântuirea actuală a tuturor oamenilor, oferită, adică, că sensul lor de dependenţă completă a păcătosului de Dumnezeu pentru mântuire este puternic şi operativ. Printre condamnările de erori incluse în Summa Confessionis et Conclusionum al Sinodului ţinut la Debrezeen în 24 februarie 1567, descoperim o clauză direcţionată împotriva a ceea ce este numit acolo „Holopraedestinani”, care este enunţată astfel: „Sfânta Scriptură respinge din aceste motive şi Holopraedestinani, adică, aceia care îşi imaginează că întreaga lume este aleasă şi că predestinarea universală urmează după promisiunea universală, şi învaţă că predestinarea este a câtorva, în particular, şi acel număr de aleşi este sigur, şi catalogarea lor se extinde la firele lor din cap. Căci toate firele din cap ne sunt numărate. . . Însă nu rezultă din această doctrină că Dumnezeu este parţial sau unul care să respecte persoanele.” Despre cine au fost aceşti Holopraedestinani ai secolului al şaisprezecelea nu am fost noi prea atenţi ca să-i cercetăm; dar în mod sigur, că din acel timp şi până acum, nu s-a dus lipsă de aceia care fiind în interesul protejării lui Dumnezeu de acuzarea de „parţialitate sau de respect de persoane” au fost înclinaţi să susţină că El i-a ales pe toţi oamenii pentru mântuire şi că prin harul Său măreţ El îi aduce la acel ţel binecuvântat.

Cele mai recente şi probabil şi cele mai instructive instanţe ale acestei tendinţe sunt oferite de doi preoţi ai Bisericii Scoţiei din zilele noastre, Dr. William Hastie, profesor de teologie la Universitatea din Glasgow şi Dr. William P. Peterson, lectorul departamentului de teologie, preşedinte la Chalmers and Flint, de la Universitatea din Edinburg. În cadrul admirabilelor sale discursuri Croall despre „Teologia Bisericilor Reformate în cadru Principiilor ei Fundamentale”, Dr. Hastie anunţă că „cuvântul veşnicei speranţe pare a fi pentru mine cel mai întârziat mesaj al Teologiei Reformate”; Dr Peterson ia această aluzie şi o desfăşoară în cadrul excelentului capitol despre „Mărturia Bisericilor Reformate” incluse în discursurile sale Baird in „Regula credinţei”. Dr. Peterson consideră faptul că mişcarea Calvinistă conţine în sine elemente „care sunt mutual repulsive”, în cadrul „doctrinelor ei despre pedeapsa veşnică” pe de-o parte, şi în cadrul „doctrinei sale despre alegere şi harul irezistibil” pe de altă parte. Uşurarea se poate obţine, „atunci când gândurile rebele împotriva a-l face pe Dumnezeu responsabil” pentru pedeapsa veşnică a unora „printr-o doctrină de condamnare”, prin refugiul într-un „anumit tip de gândire Arminiană sau semi-Arminiană”. Această uşurare ar fi procurată, totuşi, la preţul prea drag al abandonării graţiei gândirii, şi la căderea din credincioşie în principiul evanghelic, care este miezul Creştinismului. Conform Dr. Peterson nu mai rămâne nici o altă cale decât să renunţăm la doctrina pedepsei veşnice, şi să „rezolvăm condamnarea într-o lipsă temporară de privilegiu şi realizare spirituală”. Şi el remarcă oarecum complăcut faptul că „este o circumstanţă curioasă aceasta, în timp ce Calvinismul a devenit nepopular în principal datorită identificării sale cu o doctrină aspră şi fără remuşcare a pedepsei veşnice, acesta este singurul sistem care conţine principii – în cadrul doctrinelor despre alegere şi harul irezistibil – care ar putea face credibilă o teorie a restaurării universale.”

Ceea ce spune Dr. Peterson în aceste ultime cuvinte este destul de adevărat: dar este adevărat doar pentru că, atunci când este luat corect în considerare, Calvinismul, cu doctrinele sale despre alegere şi har irezistibil, este singurul sistem care poate face credibilă mântuirea oricărui păcătos: din moment ce în aceste doctrine sunt înfăţişate în puritatea sa principiile evanghelice că mântuirea este doar de la Dumnezeu şi că doar de la El este lucrarea infinită a harului Său. Dacă acest har în mila neînţeleasă a lui Dumnezeu este oferit doar la anumiţi oameni sau este revărsat peste toţi oamenii în mod asemănător, este o întrebare diferită care trebuie cercetată la propria sa temelie. Şi această întrebare de sigur că nu este uşor de rezolvat prin simpla presupunere că mila lui Dumnezeu trebuie să fie turnată peste toţi în mod asemănător, căci altfel nu toţi oamenii ar fi mântuiţi. Presupunerea fundamentală a unei astfel de arogări nu este alta decât că Dumnezeu datorează tuturor oamenilor mânuirea, adică, că păcatul nu este de fapt păcat şi că acesta trebuie să fie înfruntat mai degrabă ca o calamitate decât ca o boală.

Despre faptul că această perspectivă a păcatului este aşa de scăzută este ceea ce a determinat întreaga direcţie a gândirii Dr. Peterson din acest punct să devină imediat aparentă asupra referirii la termenii argumentului său. „Se spunea de obicei,” motivează el, ”că dacă nu ar fi fost nici o nedreptate în pedepsirea a tuturor fiinţelor vinovate, s-ar putea să nu fie nici una dintre fiinţele vinovate din acest număr la pedeapsă. Cei ce sunt mântuiţi sunt datorită milei lui Dumnezeu, în timp ce oamenii care sunt pierduţi se datorează păcatelor lor. Aceasta este la fel de adevărat ca şi când am spune că acele persoane bolnave care sunt salvate prin îndemânarea şi devoţiunea unui doctor datorează acestuia vieţile lor, şi că cei ce mor pier din cauza bolilor lor; însă în acest caz doctorul nu scapă de condamnare dacă se poate arăta că era în puterile sale să fi tratat şi să-i salveze pe cei care au murit. Este prin urmare imposibil să spunem că doctrina dragostei divine nu este afectată, din moment ce în principiul Calvinist este în puterea lui Dumnezeu de a se ocupa de toţi în acelaşi fel cu s-a ocupat şi cu restul. Căci ex hypothesi este în puterea lui Dumnezeu, în virtutea principiului harului irezistibil, să salveze chiar pe cei mai răi, şi dacă totuşi există o parte a rasei umane care este încredinţată pedepsei veşnice, se pare a fi doar explicabil pe presupunerea că dragostea divină nu este perfectă, deoarece aceasta nu este o dragoste atot-îmbrăţişătoare şi neobosită.”

Este oare, deci, de neconceput faptul că mâna divină să poată să se retragă de la a-i mântui pe toţi datorită altui lucru în afară de lipsa puterii? Întreaga materia a condiţiei de boală a păcatului şi a dreptăţii lui Dumnezeu care răspunde acesteia cu o indignare aprinsă, este omisă din raţionamentul Dr. Peterson. Dacă ar fi fost aşa cum el reprezintă cazul şi oamenii din simpla lor mizerie, apelând doar la mila lui Dumnezeu, stau înaintea minţii divine, ar fi inexplicabil că El nu i-a mântuit pe toţi. Doctorul care, având puterea de a-i trata şi a-i remedia pe toţi pacienţii săi, discriminează în mod arbitrar între aceştia şi se mulţumeşte doar cu slujirea la unii dintre ei, ar primi pe drept condamnarea oamenilor. Însă oare nu judecătorul, având simpla putere de a-i elibera pe criminali, ar putea să se reţină prin consideraţii mai înalte de la a-i elibera? Ar putea fi inexplicabil motivul pentru care un doctor în cazul presupus să nu-i trateze pe toţi, în timp ce mirarea ar fi în cazul judecătorului mai degrabă decât pe faptul că el ar putea să elibereze pe oricare. Dragostea lui Dumnezeu este în exerciţiul ei în mod necesar sub controlul neprihănirii Sale; şi a pleda că dragostea Lui a suferit o eclipsare deoarece El nu le face la toţi ceea ce ar putea să facă, este prin urmare a nega natura Sa morală. Adevărata soluţie la dilema care este ridicată referitor la distribuirea harului divin este, prin urmare, că ea nu trebuie să fie căutată printre liniile ori ale negării omnipotenţei harului lui Dumnezeu cu Arminienii, sau al negării realităţii al acestei condamnări cu neo-universaliştii noştri, ci în afirmarea neprihănirii Lui. Răspunsul vechi este în cele din urmă singurul suficient: Dumnezeu în dragostea sa îi salvează pe cât de mulţi poate dintre cei vinovaţi din rasa umană care consimt cu întreaga Sa natură de a mântui. Fiind Dumnezeu şi tot ceea ce este El, Dumnezeu nu va permite ca dragostea Sa infailibilă să-l trădeze în oricare acţiune care nu este corectă. Şi prin urmare din acest motiv noi Îl lăudăm şi ne încredem în El şi în dragostea Sa. Căci El nu este parte Dumnezeu, un Dumnezeu ici şi acolo, cu câteva dar nu toate atributele care aparţin adevăratului Dumnezeu: El este Dumnezeu în totalitate, şi că El este tot ceea ce trebuie El să fie.

Între timp, nu este universalismul consistent cel care cere mântuirea actuală a tuturor păcătoşilor, lucru care a fost îmbrăţişat de masa Protestanţilor universalizaţi. Cu siguranţă, Scripturile sunt prea clare ca să permită din contra indulgenţa acestui vis plăcut: este prea sigur că toţi oamenii nu sunt mântuiţi, însă în ziua de pe urmă vor rămâne cele două clase ale celor mântuiţi şi celor pierduţi, fiecare fiind trimis spre destinul veşnic de care aparţine. Marea problemă trebuie să fie abordată de evanghelicii universalizaţi, deci, referitor la cum de este doar Dumnezeu cel care mântuieşte sufletul, şi că tot ceea ce face Dumnezeu referitor la mântuirea sufletului o face către şi pentru toţi oamenii în mod asemănător, şi totuşi nu toţi oamenii sunt mântuiţi. Încercarea lor de a rezolva această problemă ne-au oferit acele construcţii doctrinare cunoscute sub numele de Luteranism Evanghelic şi Arminianism Evanghelic, ambele combinând un evanghelism expres şi un universalism expres, aceasta ca să răspundă la diversele chestiuni despre mântuire şi condamnare. Că aceste sisteme au reuşit în cadrul rezolvării acestei probleme (să o spunem cu francheţe că este de nerezolvat), cu siguranţă că noi nu credem aşa ceva; şi elementul din cadrul problemei care suferă în cadrul ajustărilor forţate pe care ei le propun, este în ambele cazuri elementul evanghelic. Cu toate acestea trebuie să se recunoască cu sinceritate că ambele sisteme declară că au găsit o soluţie şi că sunt prin urmare autoritate în declaraţiile lor despre un pur evanghelism şi un complet universalism în cadrul operaţiei lui Dumnezeu referitor la mântuire. Ar fi vrednic ca noi să clarificăm aceasta. Făcând astfel vom alege afirmaţii din care putem învăţa ceva mult din spiritul şi punctele de vedere ale acestor mari sisteme decât despre faptele particulare care ne atrag atenţia mult mai imediat.

Cât de incrustat este convingerea evanghelică în conştiinţa Arminianismului evanghelic putem descoperi din enunţarea instructivă a acestuia de către Dr. Joseph Agar Beet. Această enunţare are loc într-un context în care Dr. Beet respinge cu o anumită căldură doctrina alegerii necondiţionate. „Groaznica eroare,” spune el, „predominantă acum un secol în urmă, este doar o supraestimare a importantului adevăr al Evangheliei că mântuirea este, de la întoarcerea timpurie la Dumnezeu până la mântuirea finală, o lucrare deplină a lui Dumnezeu în om, şi o realizare miloasă a unui scop al lui Dumnezeu înaintea întemeierii lumii.” „În respingerea noastră a acestei doctrine a alegerii necondiţionate şi a predestinării, trebuie să ne reamintim că mântuirea, de la dorinţa bună de la început şi până la mântuirea finală, este realizarea unui scop divin al milei format înainte de întemeierea lumii.” În respingerea doctrinei alegerii necondiţionate, Dr. Beet este astfel atent să păstreze evanghelismul care, recunoaşte el, stă în centrul el, astfel el oferă o definiţie a evanghelismului din punctul de vedere Wesleyan. Aceasta dovedeşte a fi că întregul proces de mântuire este de la Dumnezeu, şi că toată puterea exercitată în salvarea sufletului este a lui Dumnezeu. Am putea fi încântaţi prin a întreba dacă acest evanghelism este chiar separabil de doctrina alegerii necondiţionate de care vrea Dr. Beet să o separe; şi să notăm în acelaşi timp că el însuşi pare să recunoască faptul că în minţile a câtorva cel puţin cele două trebuie să meargă laolaltă. Însă ceea ce ne face pe noi să observăm în particular acum este accentul cu care, un Wesleyan, Dr. Beet îşi duce mărturia sa la postulatul evanghelic general. Dacă dă validitate sau nu acestui postulat în întreaga sa gândire este de sigur o altă chestiune.

Din partea luterană conştiinţa principiului evanghelic este la fel de proeminent. Într-adevăr Evanghelismul Luteran este foarte apt să privească la evanghelism ca la propria sa posesiune şi să trădeze o anumită măsură din surpriză atunci când îl găseşte în mâinile altora. A. J. Haller, scriind în revista Zahn and Burger, se exprimă în următorul limbaj autoritar: „Că mântuirea nu este dobândită de oameni prin intermediul propriilor sale activităţi, ci că îi este dată lui prin harul lui Dumnezeu, că nu pot crede în Isus Hristos Domnul meu sau să vin la El prin propria-mi putere sau raţiune, decât dacă m-a chemat Duhul Sfânt, m-a iluminat, m-a sfinţit şi m-a păstrat, aceasta este cu siguranţă alfa şi omega crezului evanghelic şi nu este negat nici de Calvinişti şi nici de Metodişti.” Puritatea acestei confesiuni evanghelice trebuie să fie sincer recunoscută, chiar dacă nu putem evita neliniştea dacă este permisă condiţionarea tuturor gândurilor de către autorul lor, nelinişti referitoare la cine va fi imediat justificat atunci când vom vorbi despre regenerare, şi încă a vorbi despre ea într-o manieră care este în spirit mai puţin evanghelică decât sacerdotă, şi că nu este de fapt neatinsă de natruralismul care însoţeşte de obicei sacerdotalismul. El este sigur că regenerarea este monergistică, dar şi că acesta este efectul botezului în calitatea de cauză produsă; şi el este destul de preocupat în a apăra această concepţie de acuzarea că ar fi o lucrare magică. „S-ar putea numi magică,” remarcă el, „dacă s-ar fi susţinut că oamenii erau în mod complet transformaţi în regenerare, fără să se mai facă nici o cerere ulterioară asupra lor pentru vreo auto-determinare etică. Adică o nouă putere absolută este creată în ei de către Dumnezeu, a cărei acţiune salvatoare sau condamnatoare depinde de determinarea lor ulterioară sau contemporană (Entscheidung), ceea ce are puţin de a face cu magia în calitatea crezului că la Cina Domnului trupul lui Hristos şi sângele Său sunt în mod sigur şi într-adevăr date pentru binecuvântarea unora, şi pentru judecata altora.”

Un pasaj ca acesta dezvăluie dificultatea unui luteran care doreşte să rămână în confesiunea sa oficială care dă efect profesiunii sale evanghelice. El ar putea declara că toată puterea exercitată în mântuirea sufletului este de la Dumnezeu, însă aceasta este traversată de conştiinţa sa sacerdotă că harul este transmis ca mijloacele sale, altfel nu. Harul regenerării, de exemplu, este transmis în mod obişnuit (unii spun doar) prin botez. Şi acest har al regenerării este operaţia monergistică a lui Dumnezeu. Chiar şi în acest caz, totuşi, nu se poate spune că efectul este tot al lui Dumnezeu. Căci, în primul rând, dacă are vreun efect, aceasta depinde de atitudinea primitorului. El nu poate coopera cu Dumnezeu în al produce, dar poate să-i reziste în mod fatal. De aceea Baier defineşte cu atenţie: „Dumnezeu produce în omul care este botezat şi care nu se opune harului divin lucrarea de regenerare sau de renovare prin însăşi Sacramentul acest (hoc actu ipso)”. Apoi, în al doilea rând, fie că acest dar al regenerării oferă o binecuvântare sau un blestem peste primitor depinde de felul cum acesta îl ia şi se ocupă de el. „O putere absolut nouă este creată în el de Dumnezeu,” spune Haller, „a cărei acţiune, ori înspre binecuvântare ori spre blestem, este dependentă de decizia ulterioară sau care este deja operativă în prezent.” Aceasta duce la faptul că, ceea ce este de fapt acoperit aici, această auto-determinare s primitorului este propria sa auto-determinare naturală. Căci dacă aceasta ar fi fost dată în cadrul noii puteri comunicate în regenerare, atunci ar fi de neconceput ca aceasta să acţioneze altfel decât pentru binecuvântare. Dacă omul e mântuit sau nu, nu depinde în nici un sens de regenerarea monergistică înfăptuită de Dumnezeu în botezul acestuia. Aceasta deprinde de felul cum omul primeşte această „nouă putere comunicată lui şi de felul cum o foloseşte”. Şi aşa am ajuns din nou pe terenul naturalismului pur.

Am putea foarte bine pune la îndoială faptul dacă evanghelismul nutrit de construcţia Wesleyană şi de cea Luterană nu este cumva mai mult teoretică decât practică; deşi între timp trebuie să recunoaştem că ei postulează cel puţin principiul evanghelic în teorie.

Este, totuşi, nota universalistă cea care caracterizează aceste construcţii. Aşa cum declară profesorul Henry C. Sheldon de la Universitatea din Boston: „Disputa noastră este pentru universalitatea oportunităţii mântuirii ca fiind împotriva unei alegeri exclusive şi necondiţionate de individuali înspre viaţa veşnică.” Din această declaraţie putem nota (1) accentul conştient al universalismului ca notă caracteristică a Wesleyanismului, şi (2) recunoaşterea prin consecinţă a faptului că tot ceea ce face Dumnezeu în ceea ce priveşte mântuirea este de a oferi o oportunitate pentru aceasta; aşa că ceea ce este de fapt conţinut nu este că Dumnezeu nu-i salvează pe unii ci că El chiar nu salvează pe nimeni – El doar deschide o cale a mântuirii pentru toţi şi dacă e să fie mântuit careva ei trebuie să se mântuiască singuri. Atât de inevitabil este aceasta încât noi declarăm că tot ceea ce face Dumnezeu referitor la mântuire El o face către şi pentru toţi în mod asemănător şi cu toate acestea nu toţi sunt mântuiţi, noi facem ca tot ceea ce face El să fie lipsit de mântuirea actuală: nimeni nu trebuie să primească mai mult decât acela care a primit cel mai puţin.

Poate totuşi că nota universalist esenţială a construcţiei Arminiene nu primeşte niciodată o declaraţie mai puternică decât acela din cadrul crezului Uniunii Evanghelice, aşa numiţii Morrisonieni, motiv pentru a căror existenţă trebuie să se ridice un protest împotriva necondiţionalităţii alegerii. Crezu său însumează în sine ceea ce este denumit „cele trei universalităţi”: „dragostea lui Dumnezeu Tatăl în darul şi jertfa lui Isus pentru toţi oameni de pretutindeni fără excepţie sau diferenţă de persoane; dragostea lui Dumnezeu Fiul, în darul şi jertfa Sa ca adevărată ispăşire pentru păcatele lumii; dragostea lui Dumnezeu Duhul Sfânt, în lucrarea Sa personală şi continuă de aplicare la sufletele tuturor oamenilor proviziile harului divin.” Cu siguranţă că dacă se declară că Dumnezeu iubeşte pe toţi oamenii în mod asemănător, de Fiul care are împăcarea pentru toţi oamenii asemenea, şi Duhul Sfânt care să fi aplicat beneficiile acestei împăcări la toţi oamenii asemenea, nimic nu mai rămâne decât să declarăm că prin urmare toţi oamenii sunt în mod asemănător mântuiţi; sau să spunem că tot ceea ce poate face Dumnezeu pentru omul păcătos nu-i poate fi de folos ca să-l mântuiască şi acesta trebuie lăsat să se mântuiască pe sine. Atunci unde este evanghelismul nostru cu marea sa afirmare că este doar Domnul Dumnezeu cu harul Său măreţ cel care mântuieşte sufletul?

O lumină strălucitoare este aruncată peste originea reală a acestor declaraţii viguroase despre universalismul activităţilor salvatoare ale lui Dumnezeu de către anumite remarci ale unui compătimitor istoric care vorbeşte despre ridicarea sectei Morrisoniene. „Despre mişcare ce are să ne capteze acum atenţia,” remarca el, ”nimic nu e mai adevărat decât că aceasta a fost odrasla anilor ei. în timpul anilor 30 ai secolului trecut, legislaturile ţării noastre au fost făcute să recunoască drepturile omului, aşa cum n-a mai fost înainte. În politică lunga noapte a privilegiului era departe petrecută, şi răsăritul unei noi ere începea să apară. Frăţietatea, egalitatea şi cinstea erau aclamate cu tărie la fiecare uşă închisă, care refuza să se întoarcă. O revendicare corespunzătoare, chiar independentă de politică, a fost făcută în numele teologiei creştine. Şi aici s-a cerut ca uşile privilegiului să se deschidă. Libertate pentru toţi, hrană pentru toţi, educaţie pentru toţi şi mântuire pentru toţi, avea să devină lozincile naţionale.” Cuvintele se puteau alege din greu care să prezinte mai ascuţit cerea pentru cele „trei universalităţi” în calitate de protejatoare ale inimii naturale pentru egala distribuţie a bunurilor celeilalte vieţi precum şi ale acesteia, cu alte cuvinte, dar şi aspectul religios al cererii de „nivelare” care a umplut lumea noastră modernă. Strigătul „Daţi-ne o şansă egală!” îşi poate avea justificarea relatată atunci când aceasta este exprimată din nevoia oamenilor care pier sub călcâiul privilegiului legitim. Dar ce vom spune despre aceasta când este de fapt doar o auto-declaraţie turbulentă a unei mulţimi de criminali, care asaltează o curte de justiţie, de unde se distribuie nu doar „şanse” de a scăpa ci doar pedepse, ci doar o clemenţă bine direcţionată, având în vedere toate drepturile implicate? Cu siguranţă că stare rea a păcatului, guvernarea dreaptă a lui Dumnezeu şi harul de neînţeles al mântuirii ies în mod fatal din minte atunci când oamenii fac raţiuni referitoare la procedura adecvată a lui Dumnezeu în aducerea păcătoşilor la mântuire prin ajutorul analogiilor derivat din nivelarea politicii de astăzi. Nu ar trebui oare să ne fixăm în minţile noastre că mântuirea este dreptul omului; că o „şansă” de a se salva pe sine însuşi nu este o „şansă” de mântuire pentru nimeni; şi că, dacă cineva din rasa păcătoasă a omului este mântuit, aceasta trebuie să fie printr-un miracol al harului divin, la care acesta nu are nici o revendicare, şi, contemplând prin care poate fi el umplut cu o adorare măreaţă despre minunile dragostei inexplicabile a lui Dumnezeu? A cere ca tuturor criminalilor să li se dea o „şansă” de a scăpa de pedepsele lor, ca mai apoi tuturor să li se dea o „şansă egală”, este pur şi simplu o batjocură la ideea dreptăţii, şi nu mai puţin şi la adresa ideii de iubire.

Universalismul tuturor operaţiilor divine referitoare la mântuire este la fel de viguros afirmat în schema luterană ca în cea arminiană, însă, dacă e posibili, cu chiar mai putină logică în presupunerea că principiul evanghelic al dependenţei doar de Dumnezeu pentru mântuire trebuie să fie păstrat. Într-adevăr plămădeala sacerdotalismului preluat de forma luterană de la biserica veche, doctrina sa despre mijloacele harului, de la prima pată fatală cu însăşi puritatea universalismului ei, schimbând-o într-o simplă indiscriminare, care este ceva foarte diferit; şi a dat naştere printre luteranii moderni la dezvoltări de rău augur.

Vechiul Luteranism, pretinzând că onoarea lui Dumnezeu cerea ca El să facă tot ceea ce trebuia pentru mântuirea tuturor oamenilor în mod asemănător, a afirmat că Hristos a murit prin urmare pentru a lua păcatul lumii întregi, şi că s-au făcut provizii în mijloacele harului pentru aplicarea efectivă a jertfei lui faţă de toţi oamenii. Aceste mijloace de har (având mintea asupra proclamării evangheliei în care culminează acestea), au fost de fapt transmise tuturor oamenilor fără excepţie. Desigur că nu este de fapt adevărat că evanghelia a fost proclamată tuturor fără excepţie; şi s-a făcut un efort prin urmare pentru a acoperi falsitatea manifestată a declaraţiei prin substituirea acesteia cu poziţii diferite din punct de vedere esenţial care în trei stagii istorice (adică, vremea lui Adam, al lui Noe şi a apostolilor), evanghelia a fost făcută de cunoscut tuturor oamenilor care trăiau atunci, „şi”, este adăugat, „dacă aceasta a devenit universală în acele trei generaţii atunci aceasta a ajuns în mod indirect şi la succesorii săi.” Inutilitatea acestui avantaj de a ascunde faptul că de fapt evanghelia nu ar fi fost transmisă la fiecare om viu care trăia (şi nimic altceva nu poate satisface cerinţele acestui caz), este prea clar pentru a cere dovedirea; şi nu putem să mai fim surprinşi că disputa în sine a încetat să mai fie făcută. „Teologii ortodocşi mai recenţi din biserica noastră,” continuă să ne spună istoricul (preotul norvegian Lars Nielsen Dahle), „spun simplu că universalitatea chemării este o presupoziţie necesară, un postulat care trebuie să fie asumat pe baza mărturiei Scripturii despre voinţa universală de mântuire a lui Dumnezeu pe de-o parte, şi a adevărului stabilit din punct de vedere Scriptural pe de alta că această mântuire nu poate fi realizată pentru individ dacă nu îl atinge de fapt chemarea lui Dumnezeu; însă despre cum are loc aceasta noi nu putem spune, căci este un fapt că în prezent i-a atins doar pe câţiva în mod comparativ, sau cel mult o minoritate a omenirii.” Astfel profesorul Johnson scrie: „Universalitatea acestei chemări a harului, opus faţă de orice perspectivă particularistă despre aceasta, noi trebuie să o menţinem ca un postulat al adevărului, chiar dacă nu suntem capabili să arătăm cum aceasta atinge pe fiecare individ în parte.” Aceasta este un mister nerezolvat.

Luteranii, prin urmare, atât în încercarea de a lega harul mântuitor de mijloacele harului câţi şi de a-i da acestuia o răspândire universală actuală, s-au adus pe ei înşişi într-o dificultate în acest punct de care Wesleyenii, care fac universală lucrarea jertfitoare al lui Hristos şi darul consecvent al harului suficient independent de orice tranzacţii pământeşti aşa încât toţi oamenii sunt născuţi într-o stare de răscumpărare şi har, sunt liberi. Ultima soluţie care a fost descoperită de Luteranismul modern, la care contribuie şi Dahle, constă în inventarea unei doctrine a extinderii verificării umane în lumea următoare, faimoasa doctrină numită greşit „a doua probare”, căci nu există nici o doctrină de acest gen pentru oricare om ci doar doctrina că pentru fiecare om care trăieşte trebuie să i se prezinte evanghelia în mod decisiv, dacă nu în această viaţă atunci în cea care va urma. Prin invenţia acestei doctrine luteranii şi-au oferit pentru prima dată un adevărat universalism al harului. Din punct de vedere confesional nu există nici un suport Biblic pentru această doctrină: pur şi simplu este un postulat al universalismului voii lui Dumnezeu de mântuire în legătură cu limitarea harului în favoare mijloacelor harului. Scripturile învaţă că nici un om nu poate fi mântuit fără o cunoştinţă a lui Isus Hristos despre lucrarea Sa mântuitoare. Aceasta este transformată în opusul ei că nici un om nu poate fi pierdut fără o cunoaştere a lui Hristos în ceea ce priveşte lucrările Sale mântuitoare; apoi în interesele acestei propoziţii sunt făcute clauze pentru ca fiecare om să fie adus faţă în faţă cu evanghelia sub circumstanţe favorabile, dacă nu în această lume, atunci în cea următoare. Nu este nici o îndoială că o astfel de invenţie era necesară dacă premisele luterane trebuiau să fie susţinute. Însă oricine se poate gândi că necesitatea pentru o astfel de invenţie pentru a susţine aceste premise era o indicaţie suficientă că aceste premise au fost cel mai bine abandonate.

Evitând prin această invenţie a faptului că provizia pentru mântuire nu este de fapt universală, luteranii nu au scăpat deloc de dificultăţile lor. Ei sunt confruntaţi cu o dificultate şi mai mare, comună lor şi Wesleyenilor, aceea de a da socoteală de eşecul harului lui Dumnezeu, acum transmis în siguranţă tuturor oamenilor, din cadrul lucrării de mântuire a tuturor oamenilor. Şi aici nu este nici un indiciu decât cel al Wesleyenilor, adică de a aduce pe furiş naturalismul discreditat, şi de a atribui diferenţa din efectele harului către diferenţele oamenilor în preocuparea cu harul. Luteranii au propria lor cale, totuşi, de a-şi introduce naturalismul lor. Ei sunt autoritari în ceea ce priveşte faptul că omul, fiind mort în păcat, nu poate coopera cu harul lui Dumnezeu, că a apărut o dificultate la Arminianism prin postularea unei abilităţi restaurate în mod graţios pentru toţi oamenii, câştigată pentru ei de jertfa lui Hristos şi aplicată lor în mod automat. Dar ei presupun că, prin moartea în păcat, omul poate rezista, şi încă plin de succes, împotriva măreţului har. Rezistenţa este, totuşi, în sine o activitate: şi rezistenţa cu succes la o putere re-creatore atotputernică, este o activitate foarte considerabilă – mai ales pentru un om mort. Totul se întoarce, prin urmare, la fundamentul Pelagian că, în punctul decisiv, mântuirea omului este în propria sa putere: oamenii sunt mântuiri, sau nu, conform diferenţelor naturale din ei. Astfel harul lui Dumnezeu este în mod fundamental negat şi mântuirea este încredinţată, în ultima analiză, însăşi omului.

Concluzia întregii materii este că încercarea de a interpreta operaţiile graţioase ale lui Dumnezeu privitor la mântuire în mod universal, duce în mod inevitabil la una sau altă cale a naufragiului principiului evanghelic, pe baza căruia toate Bisericile Protestante (sau mai degrabă, să spunem, a principiului supranaturalist, pe baza căruia toate Bisericile creştine) declară că se unesc. Că acest universalism preia o formă sacerdotă sau una care îl eliberează de încurcătura cu lucrurile lumeşti acesta se încheie întotdeauna şi pretutindeni prin a transfera adevăratul factor decisiv în mântuire de la Dumnezeu la om. Aceasta nu este întotdeauna perceput clar sau să fie admis cu sinceritate, uneori este. Profesorul W. F. Steel de la Universitatea din Denver, de exemplu, distinge în mod clar şi admite franc acest lucru. Pentru el nu se poate vorbi despre „harul măreţ”. Ocupând o poziţie care este practic (orice am spune despre ea teoretic) insesizabilă de naturalism încrezut al lui W. E. Henley, primul articol al confesiunii sale este un crez din inimă în atotputernicia omului în sfera sa de alegeri morale. „Atunci când cineva spune,” declară el, „‚cred în Dumnezeu, Tatăl Atotputernic’, el o spune cu o rezervă căci în domeniul alegerilor morale ale omului sub har, omul în sine este atotputernic, conform limitărilor de sine ale lui Dumnezeu în a-l face pe om după chipul şi asemănarea Sa.” Însăşi Dumnezeu, continuă el să declare, are un crez care începe cam aşa: „Eu cred în om, atotputernic în alegerile sale.” Evident că un om în acest mod este incapabil de religie, însăşi esenţa a ceea ce este sensul dependenţei absolute de Dumnezeu, şi este totodată inhibat de la evanghelism, care constă în rezistarea umilă doar în Dumnezeu pentru mântuire. În locul Gloria Soli Deo din inima sa, el apucă plin de mândrie cârma şi se auto proclamă, separat de Dumnezeu, stăpânul propriului său destin. Moralismul a eliminat în totalitate religia. Oare nu a avut Luther exact acelaşi lucru în mintea sa atunci când el îl descrie în mod satiric pe moralistul zilelor lui în aceste cuvinte frapante: „Iată-ne aici dorind să întoarcem întotdeauna tablele şi să facem binele nostru pentru acel sărman om, o Doamne Dumnezeule, pentru care suntem mai gata să-l primim”?

Antipatia care se simte faţă de postulatul evanghelic fundamental care aduce sufletul în contactul imediat cu Dumnezeu şi îi suspendă întreaga ei sănătate în schimbul operaţiilor imediate ale lui Dumnezeu, îşi găseşte o ilustrare ciudată în învăţătura lui Albrecht Ritschl că obiectul direct chiar şi al justificării nu este individul ci societatea creştină; şi că „aceasta este lăsată individului doar ca rezultat al preluării acestuia a locului din părtăşia creştină şi împărtăşirea vieţii ei.” Aceasta este, de sigur, doar un alt fel mai sărac de afirmare a principiului construcţiei universaliste generale: Dumnezeu nu se preocupă în nici un stagiu al procesului de mântuire cu indivizii în mod direct: El are întotdeauna şi pretutindeni masele în vedere: şi este partea individului prin care propriul său act de a apuca mântuirea a ceea ce a pus astfel mântuirea la dispoziţia generală. Cât de diferit este Luther prin ceea ce scrie el: „nu e nevoie să faci asta sau aia. Doar dă-i Domnului Dumnezeu slavă, ia ceea ce El îţi dă, şi crede ceea ce îţi spune El.” Aceasta este într-adevăr o chestiune fundamentală şi este pe de-aproape închisă. Domnul Dumnezeu este Cel care ne salvează sau noi înşine? Şi ne salvează Domnul Dumnezeu, sau doar deschide calea spre mântuire şi o lasă la alegerea noastră, să umblăm sau nu pe ea? Împărţirea căilor este vechea împărţeală a căilor dintre Creştinism şi auto-soterism. Cu siguranţă că doar acela poate revendica a fi evanghelic care cu o conştiinţă deplină se bazează în întregime şi direct pe Dumnezeu şi numai pe El pentru mântuirea sa.

http://www.voxdeibaptist.org/plan_salvation_warfield04_trd.htm

Un gigant fast-food elimină cuvântul „ham” din faimosul hamburger pentru a nu-i ofensa pe musulmani

Un gigant fast-food elimină cuvântul „ham” din faimosul hamburger pentru a nu-i ofensa pe musulmani
Corectitudinea politică nu-și iese din mână nici când vine vorba de celebrii hamburgeri. După ce Camera Reprezentanților din SUA și-a schimbat codul vestimentar pentru a se conforma religiei musulmane,  acum, un mare lanț de restaurante fast-food a decis să schimbe numele produselor sale pentru a evita orice ofensă la adresa musulmanilor.
Business Insider informează că Burger King din Africa de Sud a decis să renunțe la denumirea „ham” a unor produse pentru a respecta religia musulmană.
Ceea ce era cunoscut pentru clienții gigantului cu denumirea de „Double Spicy Hamburger” va deveni de- acum „Double Spicy Burger”. „Triplu hamburger cu brânză” a fost redenumit „Triplu Burger cu brânză”, iar „Hamburger King Jr” din meniul copiilor a rămas doar un „Kids Burger”, scrie sursa citată.
Business Insider amintește că un hamburger este făcut din carne tocată de vită, fără niciun pic de carne de porc. „Ham” este pur și simplu o parte a numelui orașului german Hamburg, unde se presupune că au fost făcute primele chiftele.
Decizia gigantului fast-food i-a făcut pe mulți să se întrebe, pe bună dreptate, ce altă comunitate religioasă beneficiază de o astfel de considerație.
CELE MAI POPULARE

https://www.activenews.ro/externe/Un-gigant-fast-food-elimina-cuvantul-„ham-din-faimosul-hamburger-pentru-a-nu-i-ofensa-pe-musulmani-157771

Ce să faci când relația cu Dumnezeu ți se pare forțată? | Adevărul despre Adevăr

download

Bună dimineața,
Ai simțit vreodată că relația ta personală cu Dumnezeu este una forțată? Îți vine greu să citești sau să studiezi Biblia, să te rogi. Cum să depășești această stare? Află din emisiunea Adevărul despre Adevăr.
Dacă aveți nevoi de rugăciune sau întrebări din Biblie, la care căutați răspuns, contactați-ne pe una din căile de comunicare de mai jos.

O zi binecuvântată să aveți.

Cu drag, Vitalie Marian.
Administratorul siteu-ului Moldova Creștină.

De unde vine simțământul că ceva nu este în regulă în relația cu Dumnezeu? E normal să dorești să te rogi mai mult, să citești Biblia mai mult? E corect să renunți la temele de la facultate ca să te rogi mai mult, să citești Biblia? De ce mi se pare relația cu Dumnezeu una forțată? Cum să nu ai o relație forțată cu Dumnezeu? Ce să faci când îți apar diferite simțăminte care îți aduc îndoială în relația ta cu Dumnezeu? Abonează-te! Youtube: https://www.youtube.com/user/MoldovaC… Facebook https://www.facebook.com/moldovacrest… Vizitează-ne pe pagina noastră de Web: https://moldovacrestina.md/ Vrei să devii ucenicul lui Isus Hristos? Dă click aici https://moldovacrestina.md/raspunsuri… Ai întrebări din Biblie? Apasă aici https://moldovacrestina.md/ask-the-pa… PENTRU MANUALE DE STUDIU BIBLIC CONTACTAȚI LA +(373)69966779 SAU info@precept.md

 

Înapoi sus
POPAS PENTRU SUFLET

Cristian Ionescu

Vegheaza!

"Feriti-va de proorocii mincinosi, care vin la voi in haine de oi, iar pe dinauntru sunt lupi rapitori" (Matei 7:15)

Agora Christi

Blog evanghelic de teologie publica

Alteritas

cu Dănuț Jemna

Pagina creștină

Simion Ioanăș

Danut Tanase

Deschis si sincer, verde-n fata !

danielmiclea

Inca un gand

Semnele vremurilor din urmă

Iată, Eu vin curând!

Vegheaţi!

Mat 24:42 "Vegheaţi dar, pentru că nu ştiţi în ce zi va veni Domnul vostru."

Aradul Evanghelic

... pentru arădeni şi despre arădeni...şi nu numai!

B a r z i l a i - e n - D a n

Un Barzilai izvorât din Dan - O anagramare pentru Daniel Branzai

Nickbags

Har si Pace

Vrăbiuțe

Cip! Cip!

Bogdan DUCA

Pentru ca în viitor să nu se spună "Acele timpuri au fost întunecate pentru că ei au tăcut"...

ARMONIA MAGAZINE - USA

Locul in care te intalnesti cu CREDINTA.

Mana Zilnica

Mana Zilnica

Life Mission

"Ceea ce face farmecul unui om este bunatatea lui"

Ciprian I. Bârsan

...din inima pentru tine

Informatii si mesaje

Pecetea Dumnezeului Celui Viu primită de către Maria Divinei Milostiviri în mesajele de la Sfânta Treime și Fecioara Maria

Bucuresti Evanghelic

A topnotch WordPress.com site

Misiunea Genesis

Duceti-va in toata lumea

Marius Cruceru

...fără cravată

Cu drezina

de Teofil Stanciu

Semnele vremurilor

Lumea contemporana in lumina profetiilor

Miere și migdale

Luați cu voi ... puțin leac alinător și puțină miere, mirodenii, smirnă, fisticuri și migdale - Geneza 43:12

Noutati Crestine

Ca sa stii!

PERSPECTIVE CRESTINE

Gânduri către o altă lume...

Creştinul Azi

Revista Uniunii Bisericilor Creştine Baptiste din România

Persona

Blog of Danut Manastireanu

Revista ARMONIA - Saltmin Media

Hrană pentru minte și lumină pentru suflet

Moldova Creștină

Răspunsuri relevante și actuale din Biblie

EvangheBlog - Un blog din suflet, pentru suflet

„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viața veșnică.” (IOAN 3: 16) „Dacă cred că există Dumnezeu şi El nu există, n-am pierdut nimic. Dar dacă nu cred că există şi El există cu adevărat, atunci am pierdut foarte mult.” (BLAISE PASCAL, filosof, matematician și fizician creștin francez)

Emanuel - un blog creștin

Învățătura este o lumină, sfatul este o candelă, iar îndemnul și mustrarea sunt calea vieții. Prov. 6:23

%d blogeri au apreciat: