Educația sexuală bazată pe metode contraceptive și „școala crimei” — Revista ARMONIA – Saltmin Media

de Gabriel Popa De sărbătoarea Sfinților Părinți Ioachim și Ana, Libertatea preia un „studiu” de la Sexul și Barza, o platformă de activism „progresist” al cărui obiect de activitate îl face promovarea în România a educației sexuale bazate pe metode contraceptive. Conform studiului, România ar pierde 670.000 de euro din cauza faptului că nu face […]

Conferința profesorilor care predau religie baptistă — Revista Creştinul Azi

CĂTRE, PROFESORII DE RELIGIE DIN UNITĂȚILE DE ÎNVĂȚĂMÂNT Dragi colegi, Departamentul pentru Învățământul Preuniversitar din cadrul Cultului Creștin Baptist… Post-ul Conferința profesorilor care predau religie baptistă apare prima dată în Revista Creştinul Azi. via Conferința profesorilor care predau religie baptistă — Revista Creştinul Azi

10 diferențe dintre un credincios și un creștin

download

Persoană într-o biserică - foto de Karl Fredrickson - unsplash.com
În acest articol vom prezenta câteva aspecte care s-ar putea să vă scuture credința. Tu crezi că există un singur Dumnezeu. Bine! Că și demonii cred asta – și ei se cutremură – Iacov 2:19.Mai jos aveți lista cu 10 diferențe dintre un credincios și un creștin.

1. Un credincios crede în Isus. Un creștin urmează poruncile Lui.

2. Un credincios merge la biserică când sunt sărbători. Un creștin știe că o comunitate de biserică este paradigma credinței sale.

3. Un credincios își citește Biblia atunci când lucrurile devin dure. Un creștin își citește Biblia în mod regulat.

4. Un credincios se roagă când e în necaz. Un creștin aduce mulțumiri în oricare circumstanță.

5. Un credincios sucește Biblia ca să se potrivească cu stilul său de viață. Un creștin lucrează să-și facă viața asemenea învățăturilor Bibliei.

6. Un credincios va sacrifica ceva atunci când îi va fi convenabil. Un creștin va sacrifica indiferent de potențialul rezultat.

7. Un credincios dă zeciuială atunci când nu are nici un risc. Un creștin va da zeciuială indiferent de risc.

8. Un credincios se conformează sub presiunea culturii. Un creștin se ține tare pe cale împotriva ispitei.

9. Un credincios își va împărtăși credința atunci când se va simți confortabil. Un creștin își va împărtăși credința indiferent de scenariu.

10. Un credincios știe despre Isus. Un creștin îl știe pe Isus ca Domnul și Mântuitorul său.

Ce alte diferențe ați mai enunța voi?

Materialul de mai sus a fost scris de Jarrid Wilson pe 7 august 2017, preluat de site-ul Church Leaders. dacă citați acest material în altă parte, rog să oferiți sursa.

Este acceptabil să spui mărturia personală fără a-ți da numele? (VIDEO)

download

Vasile Filat

M-am confruntat recent cu aşa situaţie. Creştini care nu doresc să îşi spună numele cînd depun o mărturie. În așa caz, fără nume, neatribuită nimănui, mărturia rămâne seacă, pentru că nu este legată de un om concret. Acest lucru nu se referă la situaţia când cineva trăieşte într-o ţară musulmană sau într-un context mai ostil, unde ar fi periculos pentru persoana respectivă să-și divulge identitatea. Mă refer la cineva care trăieşte într-o ţară liberă, unde poate liber să îşi spună mărturia. Motivaţia pentru acest refuz de a menționa numele ar fi să nu dea un prilej mândriei sau îngâmfării. Acesta nu este un motiv întemeiat.

Este corect să spui mărturia fără a menționa numele?

Este adevărat că Domnul Isus în predica de pe munte a spus că atunci când posteşti nu trebuie să trâmbiţezi ca s-o ştie toată lumea. Când faci milostenii, de asemenea, să nu ştie stânga ce face dreapta. Când te rogi să intri în cămeruța ta și să te rogi, spune Domnul Isus. Aceste pilde Domnul Isus le-a spus ca fiecare lucru pe care îl facem să nu fie făcut de ochii oamenilor.

Aceasta nu înseamnă că nu trebuie să ne rugăm în public, dimpotrivă trebuie să facem aceasta. De asemenea, când este nevoie să ne unim toţi în post şi facem colecte în biserică ca să ajutăm pe cei lipsiţi, pe sfinţii din alte ţări, nu putem face aceasta decât public și în comun. Tot ce a vrut Domnul Isus să spună în predica de pe munte este să nu facem din motiv de mândrie ceva.

Acum dacă ai descoperit că ai în inimă un motiv de mândrie, trebuie să te pocăieşti. Însă dacă tot insişti să nu îţi spui numele când spui mărturia, atunci verifică dacă nu este acesta motivul mândriei, refuzînd categoric să spui numele, argumentînd că trebuie să fie slavit Dumnezeu şi nu persoana ta. Acest lucru poate fi un altfel de manifestare a mândriei.

Un alt lucru pe care vreau să îl spun este că mărturia trebuie neapărat să se indentifice numai decât cu martorul. Nu poate fi o mărturie fără martor. Domnul Isus Hristos a spus noi să fim martori ai Lui şi atunci noi Îl reprezentăm pe Domnul Isus Hristos. Noi avem identitatea martorilor care Îl mărturisim pe Domnul Isus. Mărturisim despre lucrările lui Dumnezeu pe care le face în noi şi prin noi în alţi oameni şi-I dăm slavă lui Dumnezeu astfel.

Vă îndemn să vă verificaţi în privinţa aceasta. Lipsind mărturia de nume lipsiţi mărturia de putere. Martorul dă puterea unei mărturii, dar odată ce martorul îşi ascunde identitatea lui lipseşte mărturia de putere.

Puteți urmări mesajul și în acest video live publicat pe facebook:

https://moldovacrestina.md/video-este-acceptabil-sa-spui-marturia-personala-fara-ti-da-numele/

Învierea lui Hristos: Un fapt istoric de Benjamin B. Warfield  

download

Pagina Pastorală

Învierea lui Hristos: Un fapt istoric   de Benjamin B. Warfield

Următorul eseu a fost publicat original în Jurnalul de Filozofie Creştină – The Journal of Christian Philosophy, vol. III., 1884, pp. 305-318.

Este oarecum o chestiune dificilă să faci distincţia dintre faptele şi relatările creştine. Doctrinele Creştinismului sunt doctrine doar pentru că ele sunt fapte; iar faptele Creştinismului devin doctrinele sale cele mai indispensabile. Întruparea Dumnezeului veşnic este în mod necesar o dogmă: nici un ochi uman nu ar putea mărturisi plecarea sa faţă de starea omului, nici o limbă umană nu putea aduce mărturie despre aceasta ca un fapt. Şi totuşi, dacă aceasta nu ar fi un fapt, credinţa noastră este în zadar, noi suntem încă în păcatele noastre. Pe de altă parte, Învierea lui Hristos este un fapt, un caz extern din cadrul cunoaşterii oamenilor pentru a fi stabilit de mărturia lor. Şi totuşi, aceasta este doctrina cordială a sistemului nostru: de aceasta atârnă toate celelalte doctrine ale noastre.

Au existat unii care, într-adevăr, au refuzat să admită importanţa esenţială a acestui fapt pentru sistemul nostru; şi chiar un critic atât de considerabil ca şi Keim s-a anunţat pe sine ca susţinător al acestui punct de vedere. Strauss a văzut, totuşi, cu ochi mult mai înseninaţi, declarând într-adevăr faptul învierii lui Hristos ca fiind „centrul centrului, inima reală a Creştinismului”, pe care stă sau cade adevărul său. Faţă de acestea, totuşi, un gânditor mai bătrân şi mai profund decât Strauss a mărturisit din abundenţă cu mult timp în urmă. Scepticul modern nu face nimic decât să repete cuvintele apostolului Pavel. Dar scepticul modern trebuie să fie debarasat de învierea lui Hristos. Acesta a recunoscut necesitatea şi şi-a aplecat toate energiile în strădanie.

Însă urmaşii Salvatorului au recunoscut şi ei suprema importanţă a acestui fapt; şi înregistrările Creştinismului conţin o masă de dovadă pentru aceasta, de o varietate atât de convingătoare şi putere convingătoare încât dilema faimosului Hume1 se dă îndărăt pe capul său. Este mult mai imposibil că legile mărturiei ar trebui să fie pe departe puse separat, încât o astfel de mărturie să fie greşită, decât ca legile naturii să fie puse separat şi ca un om să învie din morţi. Însăşi oponenţii revelaţiei fiind ei înşişi martori, mărturia cărţilor istorice ale Noului Testament dacă mărturia martorilor oculari este suficient de amplă pentru a stabili aceasta, pentru ei, un fapt absolut de zdrobitor. Este admis aproape universal faptul că Evangheliile conţin mărturie pentru învierea lui Hristos, care, dacă stă pe picioare, dovedeşte faptul; şi dacă Hristos a înviat din morţi, tot motivul şi toată posibilitatea negării oricărui fapt supranatural al Creştinismului este înlăturat pentru totdeauna.

De sigur, a devenit necesar, dar, pentru aceia care neagă o origine supranaturală a Creştinismului pentru a pune sub acuzare credibilitatea acestor martori. Este admis faptul că dacă relatarea Evangheliei ar fi într-adevăr mărturia martorilor oculari, atunci Hristos a înviat din morţi, însă este imediat adăugat faptul că Evangheliile sunt compoziţii târzii care au venit la lumină în al doilea secol – încât ele reprezintă, nu mărturia unor martori oculari, ci sălbaticele vise ale unei fantezii mitologice sau invenţiile mai primitive ale unui fals lipsit de scrupule; şi din aceasta, prin urmare, ei sunt nevrednici de creditare şi martori fără valoare faţă de fapt. Astfel, este proclamat, acest caz pretins al învierii din morţi a lui Isus că este dezgolit de toată mărturia pretinsă a martorilor; şi toată discuţia despre întrebarea dacă acesta ar fi sau nu un fapt este pentru totdeauna pus deoparte – singura întrebare rămânând aceea care se preocupă cu originea şi propagarea acestui crez fanatic.

În această poziţie îl găsim pe sceptic îngrădit – o poziţie puternică asigurată şi aleasă cu îndemânare desăvârşită. Aceasta însă nu este de neînvins. Există cel puţin două cursuri deschise pentru noi în atacarea acesteia. Am putea ori să înfuriem lucrările sau, prin a întoarce flancurile ei, să ne aducem armele noastre pentru a sta împotriva lor din spate. Autenticitatea Evangheliilor noastre este negată – noi ori am putea nega autenticitatea lor şi astfel şi caracterul mărturiei pe care îl conţin, sau am putea să renunţăm la întrebarea cărţilor atacate şi, să le folosim doar pe acelea care scepticii le declară a fi recunoscute drept autentice, şi să dovedim din ele că învierea lui Hristos a avut de fapt loc2.

Primul curs, fiind cel mai direct, este de obicei cel adoptat. Aici bătălia este intensă, însă subiectul ei nu este de îndoit. În mod intern, acele cărţi se dovedesc ele însele a fi autentice. Ele nu numai că proclamă o învăţătură absolut de originală şi evident de divină, ci ele au prezentat o biografie lumii pe care nici un om sau grupare de oameni nu ar putea să o născocească. Nici un mitolog nu ar fi putut inventa o Personalitate divino-umană – desemnând proporţiile exacte în care divinitatea şi umanitatea sa să fie arătate în viaţa sa, şi apoi să dramatizeze acest caracter printr-un curs aşa de lung de învăţătură şi acţiune fără nici o singură contradicţie sau inconsistenţă. Simplii ţărani au reuşit într-o sarcină în care o grupare de filozofi ar fi eşuat în mod sigur fără de speranţă, ceea ce poate fi justificat doar pe ipoteza că ei eu detaliat în mod simplu faptele actuale.

Din nou, sunt multe coincidenţe evident de neintenţionate în puncte minuţioase care trebuiesc observate între cartea Faptele Apostolilor şi acele epistole ale lui Pavel acceptate ca autentice, care dovedesc dincolo de orice îndoială că această carte este istorie autentică. Autenticitatea Faptelor este susţinută de cea a Evangheliei după Luca, şi mărturia acestor două întemeiază Învierea.

Dar pe lângă evidenţa internă, evidenţa externă pentru autenticitatea cărţilor istorice ale Noului Testament este incontestabilă. Succesorii imediaţi ai apostolilor le-au înzestrat pe acestea şi le-au stimat ca documente autoritare ale religiei lor unul din scriitorii acestei ere (pus de Hingenfield în secolul întâi) îl citează pe Matei ca Scriptură: un altul pune în mod explicit cartea Faptele Apostolilor printre „Cărţile Sfinte”, o colecţie ce conţine  termenii comuni ai Vechiului Testament şi cel puţin o parte largă a Noului: toţi citează aceste cărţi istorice cu respect şi reverenţă. Nu există nici un fundament extern, istoric şi nici un loc nu este lăsat pentru negarea autenticităţii Evangheliilor şi a Faptelor; şi de aici, nu rămâne nici un loc pentru negarea faptului Învierii. Rezultatul unui conflict de la mijlocul secolului în această linie de atât a rezultat în justificarea triumfătoare a credibilităţii înregistrărilor creştine.

Nu ne propunem, totuşi, să luptăm în această privinţă din nou acum. Al doilea din cursurile de mai sus au fost mai puţin adoptate în mod comun, însă duce le rezultate egal de satisfăcătoare. A expune aceasta este obiectul nostru prezent. Cele mai extreme şcoli ale scepticismului admit faptul că Apocalipsa este de Sf. Ioan; şi că Romani, 1 şi 2 Corinteni, şi Galateni sunt scrisori autentice ale Sf. Pavel3. Mulţi lideri ai gândirii anti-creştine admit şi alte epistole; dar doresc să ne limităm la cea mai îngustă bază. Sarcina noastră prezentă, prin urmare, este, renunţând la toată referinţa la cărţile disputate, să arătăm că mărturia acestor scrieri mărturisite ca autentice ale apostolilor este destulă pentru a întemeia faptul Învierii. Suntem chiar gată să ne asumăm o cale şi mai îngustă. Apocalipsa este admisă că a fost scrisă de un martor ocular al morţii lui Hristos şi al tranzacţiilor ulterioare; şi cartea Apocalipsa atestă învierea lui Hristos. În ea el este descris ca Cel care a fost mort şi care a venit la viaţă (2:8), şi ca primul născut dintre cei morţi (1:5). Prin urmare, aici este admis unul că a fost un martor ocular care atestă Învierea. De dragul simplificării argumentului nostru, totuşi, vom omite mărturia Apocalipsei şi să ne întrebăm dacă ceea ce mărturisesc cele patru epistole confirmate ale lui Pavel – Romani, 1 şi 2 Corinteni şi Galateni – sunt în acord cu faptul că Hristos a înviat din morţi.

Este clar la prima privire a acestor epistole că ele au foarte multe de zis despre Înviere. Sarcina noastră este să extragem valoarea esenţială a acestor referinţe.

Am nota, dar, în primul rând, că Pavel revendică a fi el însuşi un martor ocular al unui Hristos înviat. După ce afirmă ca un fapt că Hristos a înviat din morţi şi enumeră variatele sale apariţii la urmaşii săi, el adaugă: „După ei toţi, ca unei stârpituri, mi s-a arătat şi mie” (1 Corinteni 15:8). Şi din nou, el îşi bazează apostolia sa pe această vedere spunând (1 Corinteni 9:1), „Nu sunt eu apostol? N-am văzut eu pe Isus, Domnul nostru?” „Vederea” lui a Domnului Isus a fost, prin urmare, de un aşa fel încât ea a constituit o chemare la apostolie. Aceasta nu a fost, deci, o simplă vedere a lui Isus înaintea crucificării lui: aşa cum este dovedit din faptul că după toate apariţiile pe care le-a binevoit el după învierea sa către urmaşii săi, că Pavel l-a văzut (1 Corinteni 15:8). Rămâne adevărat, atunci, că Pavel revendică a fi un martor ocular al faptului că Hristos a înviat. Nu este de ajuns să spunem că Pavel revendică să fi avut doar o „teofanie” cum şi era – o „vedere” a duhului viu al lui Hristos, care nu ar implica învierea trupului său. Aşa cum a indicat cu mult timp în urmă Bevschlag, că întregul argument din 1 Corinteni 15  fiind desemnat să însemne o dovadă a învierii trupeşti pentru credincioşi de la învierea lui Hristos, are necesită ideea ca Pavel, ca şi ceilalţi martori aduşi ca dovadă, să fi văzut pe Hristos în trup. Nici nu este dificil să determinăm când revendică Pavel că l-a văzut pe Hristos: aceasta este admis de tot ceea ce a fost această „vedere” care a produs conversia lui şi l-a chemat la apostolie. Conform cu Galateni 1:19 ambele chemări erau simultane.

Trasând astfel conversia sa şi bazând apostolia lui pe învierea lui Hristos, nu este ciudat faptul că Pavel nu a putut să-şi menţină epistolele sale de la a fi zburlite cu însemne ale intensei cale convingeri a faptului Învierii. Comparaţi de exemplu Romani 1:4; 4:24, 25; 5:10; 6:4, 5, 8-11, 13; 7:4; 8:11, 34; 10:7,9; 15:9. Nu putem dar nega fără ridiculizare faptul că Pavel era pe deplin convins că el l-a văzut pe Isus cel înviat, şi însăşi scepticii se simt forţaţi să admită acest fapt.

Ce să facem dar cu această revendicare a lui Pavel de a fi un martor ocular? Să declarăm „vederea” sa că nu a fost una reală, ci o viziune înşelătoare? Pavel s-a gândit la aceasta în întregime şi ca o vedere. Însă ni se spune că lui Pavel i s-a dat să aibă viziuni – că el era de fapt din acel temperament spiritual entuziast – ca Francis de Assisi de exemplu – care nu distinge între ideile obiective vi şi faptele externe. Dar în timp ce trebuie admis faptul că Pavel a văzut viziuni, tot criticismul sobru trebuie să nege în întregime că el era un vizionar. Renunţând la faptul că chiar şi viziunile lui Pavel erau comunicate în mod exterior lui şi nu erau proiecţii ale unei imaginaţii bolnave, precum şi toată discuţia generală a elementelor caracterului lui Pavel, această ipoteză vizionară este zdrobită de simplul fapt că Pavel ştia diferenţa dintre „vederea” sa a lui Isus şi viziunile sale, şi enunţă distincţia dintre ele în mod tăios. Această „vedere” a fost, aşa cum el însuşi ne spune, ultima dintre ele; şi singura viziune prin care principiile oponenţilor noştri pot fi atribuite lui, acea înregistrată în 2 Corinteni 12 este descrisă de Pavel într-o asemenea manieră încât să facă contrastul foarte puternic dintre confidenţa sa în această „vedere” şi incertitudinea sa faţă de ceea ce i s-a întâmplat atunci. De sigur, nu se poate face nici un apel corespunzător faţă de istoria „falsă” a Faptele Apostolilor; dar, dacă se încearcă, este suficient să spunem că conform cărţii Faptele Apostolilor, Pavel l-a văzut pe Isus după această vedre a 1 Corinteni 15; dar că aceasta era într-o transă (Fapte 22:18 şu), şi în ciuda acesteia vederea din 1 Corinteni 15 era „ultima” dată când a fost văzut Isus. Cu alte cuvinte, Pavel atrage încă o dată o distincţie strictă între „viziunile” şi această „vedere” a sa.

Este instructiv să notăm metodele prin care se încearcă să se facă această ipoteză vizionară mai credibilă. O imagine grafică este trasată de Baur, Strauss şi Renan, despre condiţia psihologică şi fizică Sf. Pavel. El a fost atins de statornicia creştinilor; a fost adânc mişcat de grandoarea morţii lui Ştefan; a început să se îndoiască de faptul dacă învierea lui Hristos nu cumva a avut de fapt loc; şi, bolnav în trup şi distras în minte, lovit de fulgerul unei furtuni, a fost îngenuncheat în calea lui spre Damasc şi a văzut în delirul său – o viziune groaznică imaginată de sine. Ar fi uşor de arătat că punctele principale ale acestei imagini sunt contrazise de Pavel: el nu cunoaşte nimic despre distragerea minţii sau de îndoielile deschise înaintea venirii catastrofei (cf. Galateni 1:13 şu). Ar fi din nou uşor să arătăm că, pe câte era aceasta de strălucită, această imagine eşuează în a relata faptele, notabilă pentru imensa schimbare morală (recunoscută de însăşi Pavel) prin care el a fost transformat de la cel mai setos de sânge dintre fanatici în cel mai gingaş dintre sfinţi. Dar ar fi suficient pentru scopul nostru prezent că nu numai ceea ce îl lasă a fi plauzibil este legătura sa cu anumite fapte înregistrate în istoria „de necrezut”, Faptele Apostolilor. Descoperim noi înşine, dar, în această dilemă că dacă Faptele Apostolilor nu ar fi istorie adevărată, atunci aceste fapte nu ar fi folosite aşa; dacă Faptele Apostolilor ar fi într-adevăr istorie, atunci conversia lui Pavel a şi avut loc; şi din nou, dacă Fapte este adevărată, atunci şi Evanghelia după Luca este; şi Fapte şi Luca sunt destule pentru a autentifica învierea lui Hristos. În oricare caz, cauza noastră este câştigată.

În ceea ce priveşte această întreagă schemă vizionară mai avem încă o remarcă de făcut: este de notat că şi dacă ar fi mai plauzibilă decât este, aceasta tot nu ar mai fi vrednică de o consideraţie ulterioară. Căci Pavel credea în faptul învierii lui Hristos nu pentru că l-a văzut el pe Domnul, ci şi din mărturia altora. Noi am fi notat, astfel, în al doilea loc faptul că Pavel ne introduce pe alţi martori oculari ai învierii lui Hristos. El şi-a bazat evanghelia sa pe acest fapt; şi în Galateni 2:6 şu, el ne spune că evanghelia sa era aceeaşi ca cea predicată de Petru, Iacov şi Ioan. Cei trei credeau cu aceeaşi intensitate că Hristos a înviat din morţi. Am văzut deja că această mărturie în ceea ce-l priveşte cel puţin pe Ioan, este sprijinită de ceea ce el însuşi a scris în Apocalipsa. În consistenţă cu deducţia, din nou, Pavel declară în mod explicit în 1 Corinteni 15:3 şu, că Hristos cel înviat a fost văzut nu doar de el ci şi de Chifa, Iacov, şi de toţi apostolii; şi aceasta de mai multe ori. Ba mai mult: el declară că el a fost văzut de peste cinci sute de fraţi odată, majoritatea dintre ei erau încă în viaţă când Pavel a scris această scrisoare, şi a căror mărturie o invocă el. Aici, Pavel ne prezintă un nor de martori.

În respect faţă de ei următoarele fapte sunt demne de remarcat. Aceşti martori au fost numeroşi; erau cel puţin cinci sute. Ei nu erau o simplă gloată necunoscută: cunoaştem ceva de unii dintre ei şi îi cunoaştem drept oameni practici. Majoritatea dintre ei erau încă în viaţă când Pavel a scris şi el putea face apel la ei pentru a aduce mărturie pentru corinteni.

Rezultatul este că tot ceea ce este notat în 1 Corinteni este echivalent cu mărturia lor individuală. Pavel este crezut a fi un scriitor sobru şi demn de încredere; epistola aceasta se admite a fi autentică a lui; şi el în acest document contemporan provoacă un apel faţă de martorii oculari în viaţă. El nu ar fi făcut acest apel confident dacă aceşti oameni nu ar fi profesat, în mod sobru şi cinstit, că l-au văzut pe Hristos. Avem, dar, nu numai pe Pavel revendicându-se a fi un martor ocular al Învierii, ci un număr mare de oameni, peste două sute şi cincizeci care erau cunoscuţi a fi încă în viaţă când a scris el. Nu trebuie să dăm socoteală pentru revendicarea unui om care l-a văzut pe Isus viu după ce a murit acesta, ci pentru aceeaşi revendicare adusă de o mulţime. Ne va fi oare de vreun folos argumentarea cuiva că Pavel avea uneori viziuni? Şi încă mai este un punct vrednic de a fi remarcat. Martorii la care se face apel aici sunt ucenicii şi apostolii originali ai Domnului. Din aceasta rezultă două lucruri: unu, ucenicii originali au crezut că l-au văzut pe Domnul înviat; şi al doilea, ei revendică faptul că l-au văzut în a treia zi după îngroparea lui (1 Corinteni 15:4). Aceasta, conform cu Pavel, este un fapt sigur.

Notaţi apoi în al treilea rând că această mărturie (aşa cum a fost deja arătată) nu era doar absolut de convingătoare pentru apostolul Pavel, ci era aşa şi faţă de întregul trup de creştini. Pavel nu numai că şi-a bazat adevărul întregului Creştinism pe adevărul acestei mărturii, şi şi-a bazat conversia lui pe aceasta, ci şi toţi creştinii. El nu putea conta pe toţi cititorii săi că sunt la fel de ferm convinşi de acest fapt aşa cum era el. Către corinteni, galateni, romani – aceasta este dogma Creştinismului. Când Pavel doreşte să-şi dovedească apostolia sa corintenilor sau galatenilor lui nu îi este teamă să o bazeze pe faptul astfel admis al învierii lui Hristos (1 Corinteni 9:1; Galateni 1:1): când el vrea să facă justificarea noastră să pară sigură pentru romani, el face apel la învierea lui Hristos în dovedirea ei (Romani 4:24, 25). Acestea sunt doar specimene ale practicii lui. Atât aluziile propuse cât şi cele incidentale sunt făcute faţă de Înviere în toate aceste patru epistole în minţile cititorilor lui. Ori de câte ori el le scrie corintenilor, galatenilor sau romanilor, aceasta este la fel de adevărată. Luaţi în considerare forţa acestui lucru. În unele din aceste biserici, trebuie să ne reamintim, erau disensiuni, diviziuni, partide îmbrăcate într-o ostilitate amară împotriva unii altora, partide cu negare insolentă a apostoliei, sau care renunţau la conducerea lui Pavel. Cu toate acestea toate partidele credeau în învierea lui Hristos: Pavel poate face apel la toţi să accepte o doctrină bazată pe aceasta. Oponenţilor lui cei mai amari el le va dovedi apostolia lui prin a revendica că l-a văzut pe Domnul cel înviat. Este clar, deci, că învierea lui Hristos era considerată în zilele lui Pavel drept o doctrină primordială, universală şi esenţială pentru Creştinism.

Din nou, unii din cititorii lui Pavel au fost departe de a fi simplii creduli. Era o partidă în biserica din Corint, de exemplu, care, cu toate instinctele criticismului filozofic modern, revendica dreptul de a încerca pe baza raţiunii doctrinele supuse acceptării lor. Ei nu puteau accepta o astfel de absurditate cum era învierea trupurilor acelora care au adormit în Domnul: „Dacă morţii învie, cu ce trup vor învia ei?” era doar un argument din cercetările lor. Aceeaşi clasă de dificultăţi în privinţa învierii oamenilor, cum ar începe în vremurile moderne în cercetările oamenilor de ştiinţă, era în mod evident înaintea minţilor lor. Cu toate acestea ei credeau ferm în învierea lui Hristos. Când Pavel vrea să se argumenteze cu ei în privinţa învierii lor, el îşi bazează argumentul său pe fundamentul comun al învierii lui Hristos. Este clar, deci, că credulii nesocotiţi nu vor justifica acceptarea universală a acestei doctrine: oameni capabili şi mai mult decât doritori să aplice testele critice faţă de evidenţă erau credincioşi fermi în aceasta.

Şi totuşi, una dintre aceste scrisori este adresată unei biserici cu care Pavel nu avea nici o legătură personală. Aceasta nu a fost fondată de el; nu a fost vizitată niciodată de el; nu i s-a adresat înainte acesteia. Erau aceia din ea care erau opuşi faţă de cele mai dragi învăţături ale lui: erau în ea acei umili urmaşi ai lui Hristos în timp ce el se tot înfuria împotriva Bisericii lui. Totuşi, cu toţii credeau ferm aşa ca el în învierea lui Hristos. El le putea dovedi doctrinele sale cel mai bine prin a se baza pe această credinţă comună. Este clar, deci, că această doctrină nu a fost de o creştere târzie din cadrul Bisericii, şi nici nu îşi avea originea în Pavel. Aceasta a fost întotdeauna crezul universal al Bisericii: oamenii nu credeau aceasta deoarece Pavel a predicat-o, ci ei şi Pavel o credeau datorită caracterului convingător al evidenţei. Când a avut o credinţă, atât de universal acceptată ca parte a Creştinătăţii aborigene în anul 58 d. Hr., o oportunitate de a creşte spre fiinţă? Şi dacă a crescut, cum rămâne cu mărturia acelora peste două sute cincizeci care încă erau martori în viaţă faţă de acest fapt?

Aici ne-am putea opri de drept ca să adunăm rezultatele. Aceasta se pare a fi indiscutabil de evident din aceste patru epistole ale lui Pavel: Primul, Învierea lui Hristos era crezută în mod universal în Biserica Creştină atunci când aceste epistole au fost scrise: fie că existau partide pe acolo, oricât de aproape ar fi fost, totuşi ei nu tăiau prin această dogmă. Al doilea, Că urmaşii originali ai lui Hristos, incluzând apostolii săi, au revendicat a fi martori oculari ai faptului învierii sale; şi prin urmare, de la început (a treia zi) întreaga Biserică a fost convinsă de adevărul ei. peste 250 din aceşti martori erau în viaţă atunci când a scris Pavel. Al treilea, Că Biserica credea în mod universal că îşi datora viaţa ei, precum şi continua sa existenţă şi creştere, fermei sale credinţe în această dogmă. Pentru ceea ce trebuie justificat este: 1. Nu pentru crezul unui om că el l-ar fi văzut pe Domnul, ci a câtorva peste 500. 2. Nu pentru convingerea unei partide, şi aceasta după un anumit timp, că Domnul a înviat, ci crezul universal şi imediat al întregii Biserici. 3. Efectul acestei credinţe în schimbarea absolută a caracterelor şi umplerea cu entuziasm a primilor săi posesori. Şi 4. Puterea lor de propagare a credinţei lor, în clădirea pe această dogmă stranie o comuniune largă şi rapid de crescătoare, toţi devotaţi faţă de aceasta ca fiind elementul prim şi de bază al credinţei lor.

Există doar trei teorii care pot fi afirmate pentru a da socoteală pentru aceste fapte. Ori ucenicii originali ai lui Hristos au fost înşelaţi şi şi-au inventat în mod intenţionat povestea Învierii, sau ei erau amar de înşelaţi; sau că Învierea a fost un fapt.

I. Prima dintre aceste teorii, pe cât de veche este ea (Matei 28:11 şu), se admite acum pe toate părţile că este ridicolă. Strauss şi Volkmar, de exemplu, o dispreţuiesc ca o explicaţie imposibilă. Noi o vom trece cu privirea în câteva cuvinte. Trupul mort al lui Hristos stând în mormântul său gata să fie produs de evrei în oricare moment, din sine distruge această teorie. Căci trebuie să ne amintim faptul că crezul în înviere datează din ziua a treia. Ori, dacă trupul nu mai este în mormânt, unde era acesta? Trebuie ori să fi fost luat de duşmanii săi, în care caz aceasta ar fi produs o respingere a Învierii; sau să fie furat de însăşi ucenici. Noi suntem tăcuţi faţă de aceste două ipoteze, căci doar o posibilă a treia (că trupul nu ar fi fost niciodată îngropat ci aruncat peste o grămadă de gunoi) este în afara discuţiei, martorii oculari mărturisind în mod expres, conform cu Pavel, că acesta a fost îngropat (1 Corinteni 15:4 şu….). Nimeni nu se va ridiculiza pe sine în aşa fel în această eră încât să se lupte cu faptul că ucenicii au furat trupul. Aceasta nu numai că este sigur că ei nu puteau să-şi asume curajul să facă această încercare, dar însăşi ideea Creştinismului de datorare a vieţii sale unui asemenea act este mai rău decât absurd. Imaginativă, dacă ar putea cineva, această bandă de ucenici deprimaţi adunaţi şi complotând cu calm de a cuceri lumea pentru ei înşişi prin a proclama ceea ce trebuia să fie văzut pentru a fi promisiunea absurdă a vieţii veşnice prin Unul care a murit – a murit şi nu a mai înviat. Imaginează-ţi apoi să descoperi pe falsul lor un sistem de un adevăr cel mai minunat – pe acest act de răpire a unui sistem al celor mai perfecte morale. Îţi poţi imagina că trupul este furat şi adus în mijlocul lor – care credeau că pot fi înflăcăraţi spre strădania nobilă prin vederea acestuia? „Ne-am putea imagina un spectacol mult mai înspăimântător?” exclamă Dr. Nott, „decât acela al unui Hristos mort furat din cavoul său şi încercuit de deznădăjduiţii urmaşi pustiiţi după cer? Şi că aici, gândeşti tu, în camera cadaverică… în această bântuială de păcat, de falsitate, de mizerie, şi de putrefacţie, că sistemul transcendent şi nemuritor al credinţei şi moralelor creştine au fost adoptate? A fost acesta furat, deformat, cadavru lipsit de viaţă singurul punct de adunare al creştinilor? A fost oare la vederea acestuia care… a fortificat, şi a umplut cu cel mai îndrăzneţ curaj, cele mai lipsite de moarte speranţe, întregul trup al ucenicilor?” Bine au declarat oponenţii noştri această absurdă presupunere. Hristos a înviat din morţi, altfel ucenicii săi erau un grup de oameni îngrozitor de înşelaţi.

II. Atunci, va întâmpina a doua teorie cazul? Este oare faptul admis că urmaşii timpurii ai lui Hristos au fost cu toţii convinşi că el a înviat din morţi, adecvat fiind explicat de presupunerea că ei erau victimele unei amăgiri? Trebuie să ne amintim că mărturia martorilor oculari declară că Hristos a înviat a treia zi; şi avem astfel să justificăm credinţa imediată. Dar, atunci, este trupul mort al lui Isus stand în mormânt! Cum s-ar putea ca întreaga grupare a acelor oameni să fie aşa de înşelaţi într-o chestiune aşa de importantă cu mijloacele testării adevărului ei la îndemâna lor? De aici, este admis în mod comun că mormântul era gol. Însăşi Strauss recurge la ipoteza părerii de rău că apariţia Hristosului înviat a fost în toată Galileea, şi că înainte ca ce 40 de zile care au intervenit înainte ca ucenicii să se reîntoarcă la Ierusalim să treacă, locul mormântului (sau movila) a fost în întregime uitată atât de prieteni cât şi de duşmani. Însă există acea mărturie inatacabilă a martorilor oculari că apariţiile au început în ziua a treia: şi faptul egal de asigurat (Romani 6:4; 1 Corinteni 15:4), că trupul a fost aruncat pe o movilă dar că acesta era un mormânt veritabil. Aşa că mormântul gol încă ne mai priveşte. Dacă Hristos nu a înviat, cum se face că mormântul este gol? Aici este dificultatea de vârf pe care toată ingenuitatea întregii şcoli critice moderne nu a putut să o explice. A fost acesta golit de proprii urmaşi ai lui Hristos? Aceasta are fi fost o impostură, şi scepticii dispreţuiesc un astfel de mijloc: ba mai mult, ipoteza că apostolii au fost impostorii a fost deja lăsată deoparte (în paragraful anterior). A fost atunci golit acesta de duşmanii săi? Cât de curând ar fi fost produs trupul, atunci, pentru a confrunta şi a confunda o erezie atât de repede crescând! Sau dacă aceasta nu era posibil, cât de curând ar fi fost adusă înainte dovada copleşitoare a mutării trupului! Atunci cum a fost golit mormântul? Să spunem că Isus nu a fost chiar mort, şi că a reveni din leşin, el însuşi s-a furişat din mormânt? Aceasta era ipoteza lui Schleiermacher. Aceasta nu numai că este în directă contradicţie cu mărturia martorilor oculari (1 Corinteni 15:3; 2 Corinteni 5:15; Romani 15:9, etc.), care este explicit că Hristos a murit; dar aceasta a fost simţită de toţi liderii gândirii sceptice pentru a fi inadecvată ca explicaţie. Strauss însuşi şi-a spus judecata asupra acesteia. Aceasta nu numai că pune o pată ruşinoasă pe caracterul moral al Domnului nostru, ci este în sine plin cu absurditate. „Ar fi fost imposibil astfel să se greşească un om rănit, murind din epuizare, pentru Mesia aşteptărilor evreilor, sau ca mai apoi să se amplifice aceasta într-o înviere din morţi”. Un muribund în ascunziş, centrul vieţii creştine! Aceasta umple entuziasmul şi curajul din ciuda morţii a fondatorilor Bisericii! Pe lângă toate, ipoteza îi face pe apostoli ori ticăloşi ori nebuni, nici una nefiind, după cum admit scepticii, adevăr posibil. De aici, ei înşişi se unesc cu noi în a respinge ca deplin de absurd acest vis al lui Schleiermacher. Încă o dată, deci, cum am putea justifica mormântul gol? Noi nu riscăm nimic în a afirma că acest singur fapt este distructiv faţă de toate teoriile învierii lui Hristos care au fost începute în efortul nervos de a se scăpa de realitatea sa. Acel mormânt gol este destul de ajuns pentru a se putea fonda Creştinismul pe el.

Dar să presupunem pentru un moment, că am asuma imposibilul, şi să permitem lui Strauss că locul mormântului era deja pierdut. Atunci ce? Ucenicii erau deja convinşi că Hristos a înviat. Cum să justificăm această convingere invincibilă? Singurul mijloc posibil este către ipoteza uzată a viziunii. Renan trasează o imagine frumoasă a Mariei Magdalena în dragostea şi durerea ei imaginând-o că ea era îndurerată după Domnul; şi una nu chiar atât de frumoasă a credulilor ticăloşi şi idioţi dintre ucenici care au crezut-o, şi apoi, pentru că au crezut-o, şi-au imaginat că ei înşişi l-au văzut pe el. Se poate dar ca această pictură a ceea ce a fost să stea pentru testul faptelor? Mormântul ne priveşte din nou în faţă: dacă trupul încă mai era în el, nu mai era loc pentru nici o viziune sau că era în afara acestora; dacă nu era în el, cum de a ieşit atunci?

Prin a enunţa acest argument final de premisă, însăşi teoria nu poate sta în picioare. 1. Nu a fost nici o aşteptare a unei învieri, şi de aici nu e nici o bază pentru viziuni. Cam atât mergem până acum. Dacă am fi putut apela la Evanghelii am fi putut merge mai departe şi am arăta că ucenicii şi-au pierdut inima şi „imaginaţia lor era pe departe de la a crea prezenţa sensibilă a lui Isus, încât ei nu l-au mai recunoscut din prima”. Renan câştigă toate faptele pe care îşi fondează teoria sa din Evanghelii: fie ca şi el să fie respins din aceleaşi înregistrări. Cum se poate ca mintea lui Maria Magdalena să fi creat viziunea lui Isus când ea nu l-a recunoscut ca Isus atunci când el a apărut? 2. Nu era nici un timp pentru a se crede în Înviere ca ea să crească în mod mitic. Bine stabilita ziua a treia ne întâmpină aici. Şi în cadrul a 40 de zile întreaga comunitate creştină, peste 500 în număr, nu numai că au crezut ferm în Înviere, ci au crezut, fiecare dintre ei, că au văzut pe Domnul. Trebuie să justificăm aceasta. 3. Aceştia 500 sunt prea mulţi vizionari spre a fi creaţi. Era oare toată Palestina locuită de Francişi de Assisi? Ceea ce poate fi declarat despre Pavel sau Maria îşi pierde toată verosimilitatea când este declarat de toţi contemporanii lor. Şi astfel nu putem decât să concludem că toate încercările de a explica credinţa urmaşilor timpurii ai lui Hristos în înviere ca o amăgire, cade în totalitate. Dacă aceasta nu era fondată pe fraudă şi amăgire, atunci nu era oare fondată pe fapt? Se pare că nu este nici o altă alternativă: martorii oculari mărturisesc din abundenţă faţă de fapt; dacă ei nu erau nici înşelători şi nici înşelaţi, atunci Hristos a înviat din morţi.

Nu trebuie să ne imaginăm, totuşi, că aceasta este toată dovada pe care o avem despre acest mare fapt. Am lucrat foarte inadecvat la o singură venă. Există un alt curs foarte convingător de argumentare care ar putea fi bazat pe rezultatele învierii lui Hristos – în transformarea acelora care au crezut aceasta – în fondarea unui Biserici. Şi apoi, deci, există şi cealaltă formă de argument deja arătată care constă în sarcina nu prea dificilă de justificare a autorităţii Evangheliilor şi a Faptelor Apostolilor, sau a relatării incluse în ele. Luând toate liniile de dovadă laolaltă, nu este deloc extravagant să afirmăm că nici un fapt din istoria lumii este atât de autentificat cât este faptul învierii lui Hristos. Şi aceasta fiind întemeiat, toată creştinătatea este întemeiată şi ea. Elementul ei supranatural este justificat de originea sa supranaturală dovedită. Apoi, credinţa noastră nu este în zadar, şi noi nu mai suntem în păcatele noastre. Lumea a fost răscumpărată pentru Dumnezeul nostru, şi toată firea poate vedea mântuirea lui. Atunci şi Cel Atotînţelept şi Atotiubitor şi-a justificat dragostea sa pentru totdeauna. Apoi, cântecul suprem al cerului ar putea fi corespunzător repetat pe pământ: „Vrednic este Mielul care a fost înjunghiat să primească puterea, şi bogăţiile, şi înţelepciunea, şi tăria şi cinstea şi slava şi binecuvântarea”. Apoi, putem ştii că nimic nu ne separă de dragostea sa – că însăşi moartea a eşuat în încercarea ei; şi că aceasta este astfel oferită muritorilor pentru a exprima în triumf strigătul nemuritor: „Moartea a fost înghiţită de victorie!”

___________________

Note de subsol

1. Enquiry Concerning Human Understandings, sec. 10 (1894, p. 115f.) [Cercetare referitoare la priceperile umane] „Nici o mărturie nu este suficientă pentru a stabili un miracol, decât dacă mărturia de acest fel că falsitatea sa ar fi mult mai miraculoasă decât faţa pe care se încumetă să o stabilească”.

2. O încă a treia metodă de procedură ar fi să renunţăm la toate întrebările autenticităţii Evangheliilor şi să examinăm originea şi vrednicia tradiţiei duble şi triple întruchipată în cele trei Sinoptice sau oricare două dintre ele. S-ar ajunge astfel la rezultate satisfăcătoare.

3. Astfel de extremişti individuali ca şi Bruno Bauer, Pierson şi Loman nu trebuiesc să mai fie enunţaţi aici.

Ediţia electronică a acestui articol a fost scanată şi editată de Shane Rosenthal. Aceasta este în domeniul public şi poate fi copiată şi distribuită liber.

http://publicatia.voxdeibaptist.org/pastorala_apr07.htm

SOTERIOLOGIE – doctrina despre mântuire – PLANUL MÂNTUIRII – Partea III (Sacerdotalismul) – Benjamin B. Warfield.

download

Planul mântuirii – Partea III (Sacerdotalismul)   Benjamin B. Warfield

Este mărturia consistentă a Bisericii universale faptul că mântuirea este de la Dumnezeu şi numai de la Dumnezeu. Tendinţa care se prezintă în mod constant în toate ramurile Bisericii asemănătoare este aceea de a concepe mântuirea ca, într-un fel sau altul, la un grad mai mare sau mai mic, faţă de om, fiind întipărită de întreaga Biserică în cadrul mărturiei sale oficiale ca o amintire pentru păgâni care nu a fost încă eliminată pe deplin din gândirea şi simţirea acelora care profesează şi se numesc creştini. Continua reapariţie a acestei tendinţe într-o formă sau alta în cadrul Bisericii este destul de evidentă, totuşi, a dificultăţii pe care o simt oamenii în păstrarea în puritatea sa a atribuirii creştine de mântuire doar lui Dumnezeu. Şi această dificultate se impune pe sine într-un alt fel într-o diferenţă mult mai depărtată care a apărut în cadrul mărturiei organizate a însăşi Bisericii cu referire la modul operaţiei divine din lucrarea de mântuire din oameni.

Deşi mântuirea este declarată a fi în întregime a lui Dumnezeu, care doar El poate mântui, s-a învăţat într-o mare porţiune a Bisericii (până în zilele de astăzi într-o mare porţiune a Bisericii), că Dumnezeu atunci când produce mântuirea nu operează asupra sufletului uman în mod direct ci indirect; adică, prin instrumentalităţi pe care El le-a stabilit ca mijloace prin care harul Său salvator este comunicat oamenilor. Atunci când aceste instrumentalităţi sunt încredinţate în mâini umane pentru administrarea lor, un factor uman este astfel nepoftit între harul salvator al lui Dumnezeu şi operaţia sa eficientă în sufletele oamenilor; şi acest factor uman este făcut de fapt factorul determinant în mântuire. Împotriva acestui sistem Sacerdot, după cum este acesta numit corespunzător, întreaga Biserică Protestantă, în toate părţile ei, Luterană şi Reformată, Calvinistă şi Arminiană, îşi ridică protestul ei mânios. În interesul supranaturalismului pur de mântuire aceasta insistă asupra faptului că Dumnezeu însuşi lucrează prin harul Său în mod imediat asupra sufletelor oamenilor, şi că nu a suspendat mântuirea nici unui om pe credincioşia sau capriciul urmaşilor Săi. În cuvintele lui John Hooper, aceasta condamnă ca „o opinie neevlavioasă” noţiunea „care atribuie mântuirea omului pe primirea unui sacrament extern,” „ca şi când Duhul Sfânt al lui Dumnezeu nu ar putea fi dus prin credinţă în conştiinţa penitentă şi mâhnită decât dacă aceasta călăreşte într-o căruţă şi un sacrament extern.” Opus faţă de această „opinie neevlavioasă” Protestantismul suspendă bunăstarea sufletului în mod direct, fără nici un intermediar, în favoare doar a harului lui Dumnezeu.

Principiul sacerdot îşi găseşte expresia completă în sistemul compactat complet dezvoltat şi logic al Bisericii din Roma. Conform acestui sistem Dumnezeu Domnul nu face nimic referitor la mântuirea omului în mod direct şi imediat: tot ceea ce face El pentru mântuirea oamenilor o face prin medierea Bisericii, către care, fiind înzestrată cu puteri adecvate acestei sarcini, El i-a încredinţat întreaga lucrare a mântuirii. „Este foarte incorect să spunem,” remarca Dr. W. P. Peterson în explicarea doctrinei Bisericii din Roma despre acest punct, „că în concepţia Romano-catolică trăsătura centrală din religia creştină este instituţia supranaturală care reprezintă pe Hristos, care continuă lucrarea Sa, şi care acţionează ca mediator virtual al binecuvântării şi a mântuirii. Vocaţia sau comisiunea ei este cu nimic mai puţin decât perpetuarea lucrării Răscumpărătorului. Aceasta nu elimină, de sigur, lucrarea lui Hristos. Presupoziţia sa este că Hristos, Fiul Veşnic al lui Dumnezeu, a pus temelia lucrării ei în întruparea şi în moartea Sa ispăşitoare; ca prin El să vină în final toată puterea, autoritatea şi harul, şi ca din El purced toate binecuvântările spirituale, aşa că Lui îi aparţine toată slava. Însă în dispensaţia prezentă, Biserica, în mare măsură, a preluat lucrarea lui Hristos. Aceasta este într-un sens real, o reincarnare a lui Hristos spre finalul continuării şi completării misiunii Sale răscumpărătoare. Prin Biserica Sa, El continuă să execute funcţiile de Profet, Preot, şi de Rege. Slujba Sa profetică o perpetuează aceasta prim mărturisirea adevărului odată dat sfinţilor, şi prin interpretare şi determinarea doctrinei cu o autoritate infailibilă care poartă aceeaşi greutate şi asigurare cu cea a revelaţiei Lui originale. În ceea ce priveşte slujba de preot, biserica în succede pe pământ pentru a exercita această funcţie. Aceasta Îl reprezintă atât de complet în funcţia preoţească de mediator dintre Dumnezeu şi om încât aşa cum nu mai este nici un alt nume dat printre oameni decât cel al lui Isus, prin care să fim mântuiţi, în acelaşi fel nu există nici o mântuire de înţelegere în afara organizaţiei vizibile în care El este Capul nevăzut. Aceasta este mai departe concepută că Îl reprezintă în calitate de preot jertfitor prin repetarea perpetuă din cadrul Împărtăşaniei a ispăşirii pe care El a oferit-o odată pe cruce. În acest sacrificiu divin care este sărbătorit la Mesa, se învaţă că ‚acelaşi Hristos este conţinut şi sacrificat într-o manieră netrupească pe altarul crucii; şi aceste sacrificiu este într-adevăr binefăcător’. Şi, în cele din urmă, aceasta administrează puterea împărătească a lui Hristos pe pământ. Aceasta are o revendicare absolută la ascultare din partea membrilor ei în toate materiile de credinţă şi datorie, cu dreptul şi sarcina de a pedepsi pe cei neascultători pentru încălcarea legilor ei, şi spre a constrânge pe cei nesupuşi.

Într-un cuvânt, Biserica din acest sistem este concepută a fi însăşi Isus Hristos în forma Sa pământească, şi este prin urmare substituită pentru El ca obiect apropiat de credinţa creştinilor. „Biserică vizibilă,” declară Mohler, „este Fiul lui Dumnezeu care apare în mod continuu, se repetă pe Sine însuşi şi îşi reînnoieşte tinereţea printre oameni în formă umană. Aceasta este întruparea perpetuă.” Deci, oamenii trebuie să privească la Biserică pentru mântuirea lor; doar prin ea şi decretele ei este comunicată oamenilor mântuirea; cu alte cuvinte este Biserica mai degrabă decât Hristos sau harul lui Dumnezeu către care este atribuită în mod imediat mântuirea oamenilor. Doar „prin cele mai sfinte sacramente ale Bisericii,” este declarat simplu, „se începe judecata adevărată, sau dacă a început este crescută; sau dacă s-a pierdut, aceasta este reparată.” „Defectul religios al concepţiei,” comentează Dr. Peterson cu justeţe, „este că acesta îl face pe păcătos să cadă în mâinile oamenilor, mai degrabă decât în mâinile atotmilostivului Dumnezeu. Noi privim la Dumnezeu pentru mântuire, şi noi suntem referiţi la o instituţie, care în ciuda revendicărilor ei elevate, este prea coruptă în mod manifestat şi controlată de gândurile oamenilor ca noi înşine.” Şi din nou: „Eroarea radicală a sistemului Roman a fost că Biserica vizibilă, care este umană atât de mult cât este divină, şi care a devenit mai mult umană, s-a împins pe sine în locul lui Dumnezeu şi al Mântuitorului: şi pentru intuiţia religioasă mai profundă se părea că oamenii erau invitaţi şi li se cerea să facă o aventură nesatisfăcătoare de a se încrede pe ei înşişi în proviziile şi legile de origine umană drept condiţie pentru obţinerea mântuirii divine. S-a simţit că nevoia sufletului a fost aceea de a presa instrumentul pământesc nesigur, cu serviciile şi revendicările ei mediatoare, spre promisiunile lui Dumnezeu şi spre o lucrare terminată a Salvatorului divin, şi să privească la Dumnezeu pentru o mai bună asigurare a adevărului şi a mântuirii care este oferită în interior de Duhul Sfânt al lui Dumnezeu. Revizia Protestantă, pe scurt, a fost cu mult mai justificată de nevoia religioasă de a baza mântuirea pe un fundament pur divin, şi de împărţire cu maşinăria eclesiastică ceea ce era în mare uman în originea şi concepţia sa.” Întrebarea care se naşte în sacerdotalism, într-un cuvânt, este dacă e Dumnezeu Domnul care ne mântuieşte, sau sunt oamenii, acţionând în numele şi îmbrăcaţi cu puterea lui Dumnezeu, spre care trebuie să privim în ceea ce priveşte mântuirea. Aceasta este chestiunea care divizează sacerdotalismul şi religia evanghelică.

Esenţa schemei sacerdote referitoare la mântuirea actuală a oamenilor individuali, s-ar putea a fi exprimată mai bine prin a spun că, conform acesteia, Dumnezeu doreşte cu adevărat (sau aşa cum o spune şi jargonul în fraza, voieşte printr-o voinţă condiţională antecedentă)mântuirea tuturor oamenilor, şi a făcut proviziile adecvate pentru mântuirea lor în Biserică cu sistemul ei sacramental: însă El încredinţează lucrarea actuală a Bisericii şi a sistemului ei sacramental operaţiei cauzelor secundare prin care aplicare harului prin Biserică şi sistemul ei este efectuat. În timp ce acest sistem de cauze secundare nu a fost instituit cu ideea de transmitere a sacramentelor la oameni particulari sau la reţinerea lor de la aceştia, ci aparţine proviziei Sale generale pentru guvernarea lumii, distribuirea actuală a harului lui Dumnezeu prin Biserică şi sacramente stă în afara guvernării voii Sale graţioase. Aceia care sunt mântuiţi prin obţinerea sacramentelor, şi aceia ce sunt pierduţi prin pierderea lor, sunt salvaţi sau respectiv pierduţi, nu prin ordinea divină, ci prin lucrarea naturală a cauzelor secundare. Voia condiţională antecedentă a lui Dumnezeu ca toţi să fie mântuiţi, adică, prin condiţia ca ei să primească harul prin sacramentele distribuite sub guvernarea cauzelor secundare, este înlocuită de o voinţă absolută subsecventă de mântuire, deci, doar în cazul acelora care El îi prevede, fiind sub guvernarea cauzelor secundare, vor primi de fapt sacramentele şi harul care este transmis de ei. Astfel, se presupune că Dumnezeu este eliberat de toată responsabilitatea în ceea ce priveşte inegalitatea de distribuire a harului divin. Prin voinţa Sa condiţional antecedentă El vrea mântuirea tuturor. Faptul că nu toţi sunt mântuiţi se datorează eşecului unora de a primi harul necesar prin intermediul sacramentelor; iar aceasta se datorează acţiunii cauzelor secundare faţă de care au fost încredinţată distribuirea sacramentelor, adică, înspre lucrarea unei cauze generale, destul de independente de voinţa antecedentă a lui Dumnezeu de mântuire. Aceasta pare să satisfacă minţile raţionaliştilor sacerdoţi. Pentru unul din afară aceasta ar părea că înseamnă doar că Dumnezeu, prin faptul că a făcut anumite provizii generale pentru mântuire, încredinţează mântuirea oamenilor în lucrarea sistemului general de cauze secundare; adică, El declină în a fi personal preocupat de mântuirea oamenilor şi îi lasă pe oameni în seama „naturii” pentru şansele mântuirii lor.

Întregul materie este foarte precis explicată  de un scriitor iezuit acut, William Humphrey S. J., cu referinţă particulară la cazul special al copiilor care mor nebotezaţi (şi, prin urmare, sunt pierduţi în mod inevitabil), care este privit aparent ca fiind un caz destul de greu, necesitând un tratament foarte atent. Aceasta ne va recompensa pentru a-i urma expunerea sa.

„Ordinea de gândire,” ne spune el, „este după cum urmează. Consecvent pe provizia păcatului original, şi de infecţia ulterioară a întregii rase umane, prin libera infracţiune a lui Adam, progenitura şi capul acestuia, Dumnezeu în mila Sa doreşte restaurarea întregii rase umane. Pentru acest moment El este menit din veşnicie, şi promite şi trimite la plinătatea vremii, pe Fiul Său Întrupat, cu o natură însuşită de la aceeaşi rasă umană. El doreşte ca acest Fiu Întrupat, care este Hristos, să expună întreaga compensaţie pentru toate păcatele, pe care El, aşa cum a fost prevăzut, o acceptă. La vremea rânduită, Hristos o oferă de fapt pentru toate păcatele umane. ‚Dumnezeu a trimis pe Fiul Său ca lumea să fie mântuită prin EL.’ ‚El este jertfa de ispăşire pentru păcatele întregii lumi.’ În cadrul rasei umane restaurate toate sunt cuprinse, chiar şi cei ce mor în pruncie, înainte să-şi folosească raţiunea. În voinţa de răscumpărare toţi aceşti prunci sunt prin urmare cuprinşi. În cadrul voii divine care acceptă compensaţia, şi în voinţa umană a lui Hristos care oferă compensaţia pentru toate păcatele umane, mai există şi o acceptare şi o oferire a compensaţiei pentru păcatul original cu care toţi aceşti prunci sunt infectaţi. De aici, în perspectiva şi în meritele vărsării de sânge a lui Hristos, Dumnezeu instituie pentru toţi aceşti prunci un sacrament, prin ca cărui mijloc se poate aplica fiecăruia meritele şi compensaţia lui Hristos. Toate aceste provizii au fost, prin natura lor, predestinate de Dumnezeu pentru mântuirea pruncilor.

„O voinţă de mântuire care este ca aceasta nu mai este o complezenţă în bunătatea obiectului privit de aceasta, în acest caz, complezenţa în bunătatea mântuirii. Din partea lui Dumnezeu aceasta este o voinţă activă şi operativă de a mântui pruncii. Iar această voinţă de răscumpărare această relatată pentru toţi şi fiecare dintre ei.

„Dumnezeu voieşte să efectueze aplicare sacramentului de botez, nu prin sine în mod imediat, ci prin intermediul cauzelor secundare; iar prin aceste cauze nu la toţi pruncii prin voinţă absolută, ci la toţi pruncii în ceea ce priveşte cauzele secundare, aşezate în conformitate cu providenţa Sa universală şi ordinară, care acţionează sub ea.

„Printre aceste cauze secundare sunt, în primul rând, voinţele libere ale fiinţelor umane, asupra cărora aplicarea sacramentului în cazul a cel puţin foarte mulţi prunci, este dependentă. Dumnezeu anticipează aceste voinţe umane, le agită şi le înclină prin preceptele, sfaturile şi ajutoarele Sale, atât de prin natural câte şi supranatural. El oferă aceasta prin sârguinţa şi solicitudinea acelora preocupaţi; prin ascultare şi cooperarea lor cu harul primit, prin meritele corespunzătoare şi fapte bune, prin fapte de milostenie şi în special de rugăciunile părinţilor, şi a acelora spre care au fost încredinţaţi spre tutelă pe cei micuţi, şi prin faptele apostolice ale lucrătorilor Lui, copii trebuie aduşi la harul botezului. Ca şi în cazul ordinii naturale la fel este şi în cel supranatural de sfinţire şi mântuire veşnică, Dumnezeu voieşte să se îngrijească şi pentru prunci prin alte fiinţe umane, şi în concordanţă cu cerinţele legii generale ale providenţei divine.

„În acest fel voinţa divină a actelor de mântuire bazat pe voinţele oamenilor pentru a procura mântuirea a cât mai mulţi prunci care, cu toate acestea, din greşeala oamenilor nu sunt mântuiţi. În ceea ce priveşte pe aceşti prunci, voia antecedentă a lui Dumnezeu este una activă, ca ei să fie mântuiţi; deşi aceasta nu este absolută, ci sub condiţia ca oamenii din partea lor să secundeze voinţa divină, aşa cum pot de fapt şi ar trebui să facă, şi cu toate acestea, în consecinţa acţiunii contrare din partea oamenilor, Dumnezeu permite moarte în cadrul păcatului original, şi, în prevederea acestuia, nu voieşte cu o voinţă consecventă salvarea acelor prunci.

Pe lângă voinţele fiinţelor umane, care sunt în ordinea morală şi sunt libere, mai există şi cauzele secundare ale ordinii fizice şi acestea nu sunt libere. Aceste cauze contribuie, în conformitate cu legile comune şi ordinare ale providenţei, la acordarea botezului ca fiind ori posibil or imposibil. Cursul acestor cauze, şi legile universale prin care sunt acestea guvernate, Dumnezeu, consecvent faţă de păcatul original, voieşte ca ei să rămână aşa cum sunt acum. Dumnezeu nu a restaurat starea supranaturală a nemuririi, chiar după ce răscumpărarea rasei umane de către Hristos a fost decretată şi efectuată. De aici, în concordanţă cu cursul ordinar al acestor legi, urmează moartea a mulţi prunci înainte de a folosi raţiunea, iar aceasta uneori în mod independent de orice exerciţiu al voinţei şi a liberei acţiuni a fiinţelor umane.

„Odată cu acest curs natural al evenimentelor, există în întregime consistentă o voinţă antecedentă condiţională în Dumnezeu despre mântuirea a tuturor acestor prunci. Condiţia în care El voieşte ca lor să li se aplice botezul este pe departe ca ordinul general, care a fost instituit pe drept şi înţelepţeşte, permiţând.

„Dacă Dumnezeu a voit această ordine de cauze fizice până la sfârşit ca pruncii să moară în păcatul original, cu siguranţă că El a voit salvarea acestora. Dumnezeu nu a instituit acest ordin până la acest final şi nici nu îl direcţionează prin voia Sa. EL voieşte aceasta pentru alte sfârşituri, cele mai înţelepte.

„De aici, Dumnezeu nu intenţionează în mod direct moartea consecventă a pruncilor în păcat. El doar permite aceasta, tot atât de mult precum nu împiedică, pentru toţi pruncii, cerinţele naturale ale legilor fizice, printr-o schimbare a ordinii generale sau prin minuni continue.

„O astfel de permisiune dovedeşte doar că în Dumnezeu nu există o voinţă absolută de salvare a acestor prunci şi că nu există deloc în Dumnezeu o voinţă condiţională de salvarea tuturor acestora.

„Pe scurt, Dumnezeu voieşte mântuirea tuturor pruncilor care mor în păcatul original printr-o voinţă antecedentă, în conformitate cu providenţa Sa comună. În cadrul acesteia Dumnezeu predefineşte pentru toate un anumit sfârşit, El concepe şi pregăteşte mijloacele suficiente în vederea obţinerii acelui sfârşit, El lasă toate lucrurile să folosească aceste mijloace, în conformitate cu cererea naturii sale. Aceasta este pentru a spune că El lasă cauzele naturale şi cele necesare pentru a acţionat în consecinţă, cauzele accidentală să acţioneze accidental, iar cauzele libere să acţioneze în mod liber.”

Destul! Întreaga schemă este acum înaintea noastră (care generalizează din exemplul particular tratat) şi în mod evident este după cum urmează: că Dumnezeu a făcut provizii suficiente pentru mântuirea tuturor oamenilor, le-a pus toate în lume sub guvernarea cursului ordinar al naturii, şi a lăsat mântuirea actuală a oamenilor să se desfăşoare de la sine în conformitate cu acest curs ordinar al naturii. Aceasta este un fel de concepţie Deistă a planului de mântuire: Dumnezeu introduce în afluenţa cauzelor prin care este guvernată lumea un nou set de cauze, lucrând în conformitate ce acestea, lucrând pentru mântuire, iar apoi le lasă spre lucrarea interioară a acestor două seturi de cauze atârnarea rezultatelor actuale. El nu va „schimba ordinea generală”; şi El nu va interveni în ordinea generală prin „miracole continui”. El doar încredinţează mântuirea ordinii generale aşa cum a fost stabilit de fapt. Aceasta este în mod evident a atribui mântuirea individului lui Dumnezeu, doar în sensul în care îi atribui lui Dumnezeu oricare alt eveniment care îl face El să se întâmple; acesta are loc sub operarea legilor generale. Nu există nici un supranaturalism special în mântuirea Sa, deşi El a mântuit prin operaţia mijloacelor speciale supranaturale inserate în ordinea lumii. Dumnezeu se retrage în spatele faptelor Sale, şi omul, dacă vrea să fie mântuit, este mântuit prin lege.

Prin urmare dacă ne întrebăm, după această schemă, de ce un om este mântuit mai degrabă decât altul, trebuie să răspundem, Pentru că sacramentele ajung la unul şi nu la altul. Dacă ne întrebăm de ce sacramentele vin la unul mai degrabă decât altul, trebuie să răspundem, Deoarece ordinea generală a providenţei, instituită cu dreptate şi înţelepciune pentru guvernarea lumii le permite acestora să vină la unul şi nu la altul; iar agenţii liberi implicaţi, sub comanda lui Dumnezeu se desfăşoară la acel sfârşit într-un caz şi nu într-altul. Dacă întrebăm dacă nu este Dumnezeu acela care a dispus astfel providenţa pentru a produce aceste efecte precise, trebuie să răspundem, Nu, căci ordinea generală a providenţei a fost instituită pentru guvernarea înţeleaptă generală a lumii şi aceste efecte particulare sunt doar incidentale faţă de aceasta. Dacă continuăm şi întrebăm, Nu a putut oare Dumnezeu să aranjeze în aşa fel providenţa Sa generală încât să producă rezultate mai bune, şi nu putea El oare să guverneze lumea în aşa fel încât să asigure tot ce ar mai fi dorit El şi încă şi mântuirea oamenilor în numere mari şi cu o particularitate mai mare a alegerii din partea sa, că noi suntem posaci. Căci există o supunere clară a activităţilor lui Dumnezeu aici faţă de lucrarea mijloacelor pe care le-a rânduit El; există o subordonare evidentă a lui Dumnezeu în operaţiile Sale faţă de cauzele secundare; sau, să o punem în alt fel, există o clară înlăturare a omului în materia mântuirii Sale de la controlul direct al lui Dumnezeu şi încredinţarea Lui în schimbul îndurărilor unui mecanism.

Explicaţia Creştinismului în termeni de sacerdotalism nu este din nefericire limitată în zilele noastre de vechea Biserică nereformată din care s-a rupt Protestantismul, mai precis ca aceasta să poată scăpa de dependenţa de Biserică mai degrabă decât doar de Dumnezeu în materia mântuirii. O grupare foarte influentă (poate că în prezent este cea mai influentă, şi în special pentru spectatori, cea mai evident) în marea Biserică Protestantă a Angliei şi, urmând aceasta, în multe grupări în cadrul Bisericilor ei fiice, a revitalizat aceasta într-o completare mai mică sau mai mare de expresie şi cu siguranţă fără nici o ezitare de afirmare. Este comun în zilele de astăzi să auzi de oameni referiţi de scriitori anglicani Bisericii mai degrabă decât lui Dumnezeu pentru mântuire, mai ale să ai Biserica drept definiţie pentru ei ca fiind „extensia întrupării”. „La oricine care se gândeşte cu atenţie şi crede în Întrupare,” ni se spune de către clericul influenţator al Bisericii Angliei, cu tot accentul pe convingere, „este evident faptul că Biserica, Trupul lui Hristos, unit din totdeauna cu Capul ei divin, deţine în sine forţele vieţii lui,” şi prin urmare este „echipată,” nu doar ca să vorbească pentru Domnul ei, ci în mod predominant „să aplice sufletului individual harul câştigat pentru Biserica Sa de către Răscumpărătorul nostru binecuvântat, şi să locuiască în acel Trup datorită unirii sale veşnice de Cap.” Întregul sistem sacerdot este împachetat în această afirmaţie. Biserica, după cum ne spune Darwell Stone, este o societate vizibilă, a cărei lucrare este dublă, aceea de a corespunde lucrării Domnului, după cum este exprimat în Ioan 1:17: „Harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos”: „Biserica, în calitate de trup mistic şi organ al Său în lume, este învăţătorul adevărului şi depozitul harului.” „De la Rusalii, ziua înfiinţării Bisericii Creştine,” explică acesta mai departe, „felul normal prin care Dumnezeu atribuie har asupra sufletelor oamenilor este prin umanitatea glorificată a Domnului nostru, şi prin lucrarea lui Dumnezeu Duhul Sfânt. Cele mai apropiate mijloace de uniune cu umanitatea glorificată a lui Hristos, şi cel mai imediat mod de contact cu Dumnezeu Duhul Sfânt, sunt în cadrul trupului mistic al lui Hristos, adică Biserica, şi sunt deschise pentru oameni în cadrul folosirii sacramentelor. Astfel Biserica Creştină este canalul harului.” De la început, domnul Stone continuă să clarifice sistemul sacerdot într-o manieră nedistingătoare de expunerea sa ordinară din cadrul Bisericii din Roma.

Vom întreba, totuşi, un preot american să ne explice sistemul sacerdot aşa cum a fost acesta învăţat în Bisericile Episcopale Protestante. „Omul,” citim în cartea Dr. A. G. Mortimer, Catholic Faith and Practice [Credinţa şi practica catolică], „fiind căzut dinaintea scopului iubitor al lui Dumnezeu putea fi împlinit, el trebuie să-şi amintească aceasta, adus înapoi din robia sa, eliberat de păcatul său, reunit încă o dată cu Dumnezeu, aşa încât Viaţa Divină să poată curge din nou în natura sa slăbită” (p. 65). „Prin viaţa şi moartea Sa, Hristos a compensat pentru păcatele tuturor oamenilor, adică, suficient pentru toată omenirea, căci prin Ispăşire harul suficient se acordă fiecărui suflet pentru mântuirea sa; dar harul, deşi este suficient, dacă este neglijat, devine nefolositor” (p. 82). „Întruparea şi Ispăşirea a afectat omenirea doar ca rasă. Era astfel nevoie de anumite mijloace pentru a se transmite darurile nepreţuite care curgeau din acestea înspre indivizii pentru care rasa a fost compromisă, nu numai la vremea când Domnul nostru a fost pe pământ, ci până la capătul lumii. Pentru această nevoie, prin urmare, Domnul nostru a fondat Biserica” (p. 84). „Astfel Biserica a devenit agentul viu prin care harurile şi binecuvântările, care curgeau din Hristos, au fost revărsate peste fiecare suflet individual care s-ar apropia de ele” (p. 84). „Biserica revendică nu numai că ar fi învăţătorul adevărului şi ghidul în lucrurile morale, ci. . . şi dispensatoarea acelui har care ne ajută să-i împlinim legile ei” (p. 100), „a acelui har care doar el poate permite omului să creadă ceea ce este adevărat, să facă ceea ce este drept şi să-şi atingă adevăratul său final, să-l slujească în mod acceptabil pe Dumnezeu aici, şi să trăiască cu Dumnezeu fericit în viaţa de apoi” (p. 114). „Mijloacele principale ale harului sunt Sacramentele” (p. 120). „Aceste sunt canalele prin care darurile spirituale sunt transmise sufletelor noastre. . . . Sacramentele Creştine, prin urmare, nu semnifică doar har, ci îl şi conferă. De aici ele sunt numite semne ‚efective’ ale harului. Acţiunea lor este ex opere operato” (p. 122). „Botezul este absolut necesar pentru mântuire, căci o persoană nu poate avea viaţă dacă nu s-a născut. Acesta este numit ‚necessitas medii’, din moment ce Botezul este mijlocul prin care viaţa supranaturală este oferită sufletului şi individul este întrupat în Hristos.” „Fără ajutorul (Eucharistului), mântuirea ar fi atât de dificilă de obţinut pe cât este de imposibil de practicat” (p. 127). Aici este evident un sacerdotalism ca cel al Bisericii din Roma, de la care, într-adevăr aceasta s-a împrumutat pur şi simplu. Biserica a preluat în mod complet locul Duhului lui Dumnezeu ca sursă proximă a harului, şi acţiunea Duhului divin în aplicare mântuirii este amânată şi supusă operaţiilor Bisericii prin decretele ei. Astfel sufletul este scos din dependenţa imediată de Dumnezeu şi este învăţat mai degrabă să vină la Biserică şi să se aştepte la toate înzestrările harului directe de la aceasta.

O formă modificată şi mai blândă de sacerdotalism este inerentă în Luteranismul Confesional, şi continuă să se ridice la o proeminentă mai mică sau mai mare în anumite faze ale gândirii luterane, astfel creând o mare partidă bisericească şi în cadrul Bisericii Luterane. A fost lauda Luteranismului că acesta reprezintă, în distincţia faţă de Calvinism, o reformă „conservativă”. Lauda este justificată, însă în alte privinţe precum şi în cel menţionat, acesta a integrat în cadrul sistemului său confesional esenţa sacerdotalismului care a caracterizat învăţătura Bisericii vechi. Luteranismul Confesional, ca şi Romanismul, învaţă să harul mântuirii este transmis oamenilor în mijloacele harului, altfel nu. Însă acesta face anumite modificări în învăţătura sacerdotă pe care acesta la preluat de la Biserica veche, şi aceste modificări sunt de un caracter aşa de depărtat încât transformă întregul sistem. Nu auzim prea comun în cadrul sacerdotalismului Luteran prea multe despre „Biserică”, care este de fapt cor cordis al sacerdotalismului Roman: ceea ce auzim în schimb este „mijloacele harului”. Printre aceste mijloace ale harului, principalul accent nu este pus pe sacramente, ci pe „Cuvântul” care este definit ca principalul „mijloc de har”. Şi mijloacele harului nu sunt reprezentate ca acţionând ex opere operato ci este constant declarat că ele sunt eficiente doar faţă de credinţă. Nu spun că schema este una consistentă: de fapt este îngrădită cu inconsistenţe. Însă acesta rămâne suficient de sacerdot a limita activităţile harului salvator către mijloacele harului, adică, către Cuvânt şi sacramente, şi astfel să interpună mijloacele harului dintre păcătos şi Dumnezeul lui. Răul central din sacerdotalism este prin urmare prezent în această schemă în deplina sa manifestare, şi oriunde îl vedem a fi pe deplin operativ descoperim oameni care înalţă mijloacele harului şi uită mai mult sau mai puţin de adevăratul agent a tuturor operaţiunilor graţioase, însăşi Duhul Sfânt, în preocuparea lor cu mijloacele doar prin care poate el să lucreze. Într-un sens de interes pur religios Reformaţii, precum şi Luteranii, insistă cu energie că, pe cât sunt de importante mijloacele harului, şi pe cât de onorate trebuie să fie acestea de către noi pentru că sunt onorate de Dumnezeu Duhul Sfânt ca instrumente de şi prin care El lucrează harul în inimile oamenilor, deşi tot harul pe care El îl înfăptuieşte de şi prin ele, El le împlineşte nu din ele ci în mod imediat din Sine, extrinsecus accedens.

Există trei aspecte ale lucrării sistemului sacerdot care trebuiesc ţinute clar în vedere, dacă dorim să apreciem cu vreo acurateţe injuriile faţă de interesele religioase pe care acesta le produce în mod inevitabil. La acestea s-a făcut mai multă sau mai puţină aluzie deja, însă se pare că este de dorit să atragem atenţia asupra lor în mod formal şi laolaltă.

În primul loc, sistemul sacerdot separă sufletul de contactul direct cu dependenţa imediată de Dumnezeu Duhul Sfânt ca sursă a tuturor activităţilor sale graţioase. Acesta se interpune între suflet şi sursa întregului har cu un trup de instrumentalităţi de care se vrea să se depindă; şi acesta trădează astfel sufletul în favoarea unei concepţii mecanice despre mântuire. Biserica, mijloacele harului, iau locul lui Dumnezeu Duhul Sfânt în cadrul gândirii creştinului, şi astfel acesta pierde toată bucuria şi puterea care vine în urma unei comunicări directe conştiente cu Dumnezeu. Acesta face toată diferenţa în viaţa religioasă cât şi în ceea ce priveşte confortul şi asigurarea speranţei religioase, fie că suntem sau nu dependenţi în mod conştient de mijloacele harului, sau de însăşi Dumnezeu Domnul, experimentată în mod personal de sufletele noastre, lucrând mântuirea în harul Său iubitor. Cele două tipuri de pietate, nutrite de dependenţa de mijloacele jarului şi comuniunea conştientă cu Dumnezeu Duhul Sfânt ca un Salvator personal, sunt total diferite, şi diferenţa din punctul de vedere al religiei vitale nu este favorabil sacerdotalismului. Acesta este interesul religiei vitale, deci, ca spiritul Protestant să repudieze sacerdotalismul. Şi această repudiere este cea care constituie esenţa în sine a evanghelismului. Mai precis ceea ce înseamnă religia evanghelică este dependenţa imediată a sufletului de Dumnezeu şi doar de Dumnezeu pentru mântuire.

În al doilea loc, sacerdotalismul are de a face cu Dumnezeu Duhul Sfânt, sursa întregului har, în totală neglijare a personalităţii Sale, de parcă El ar fi o forţă naturală care operează, nu când unde şi cum îi place Lui, ci uniform şi regular acolo unde activităţile Sale sune eliberate. Acesta vorbeşte despre Biserică în calitate de „instituţie a mântuirii,” sau chiar ca „depozit al harului” cu o aparentă inconştienţă completă că astfel el vorbeşte de mântuire ca ceva ce poate fi acumulat sau depozitat pentru folosinţă după nevoie. Concepţia nu este diferită de cea a depozitării electricităţii, să spunem, într-un borcan Leyden, de unde se poate scoate ca să fie folosită. Cât de teribilă este concepţia poate fi văzut prin simpla vorbire despre ea cu francheţe sub adevăratele ei forme de expresie: este echivalent a spune că harul salvator, Dumnezeu Duhul Sfânt, este ţinut la robinet, şi este eliberat la voinţa Bisericii de a face lucrarea cerută de ea. Probabil că nu ar fi nici o exagerare să spunem că nici o erezie nu ar putea fi mai grosolană decât acea erezie care îşi imaginează operaţiile lui Dumnezeu Duhul Sfânt sub formele acţiunii unei forţe naturale, impersonale. Şi totuşi este destul de evident că la bază aceasta este concepţia care subliniază sistemul sacerdot. Biserica, mijloacele harului, conţin în el Duhul Sfânt ca o putere făcătoare de mântuire care operează oricând şi oriunde aceasta, abia dacă am putea spune că El, este aplicată.

Şi aceasta implică în mod evident al treilea loc, supunerea Duhului Sfânt în cadrul operaţiilor Sale graţioase controlului oamenilor. În schimbul Bisericii şi a sacramentelor, mijloacele harului, fiind exprimate, aşa cum sunt ele reprezentate în Scripturi, şi aşa cum trebuiesc ele învăţate în toate concepţiile religioase sănătoase despre ele, ca mijloace pe care Duhul Sfânt le foloseşte în înfăptuirea mântuirii, Duhul Sfânt este făcut un instrument pe care Biserica, mijloacele harului, îl folosesc în a produce mântuirea. Iniţiativa este pusă în Biserică, în mijloacele harului, şi Duhul Sfânt sunt puse la dispoziţia lor. El merge acolo unde este El transmis de acestea; lucrează atunci când îl eliberează să lucreze; operaţiile lui aşteaptă permisiunea lor; şi aparte de direcţia şi controlul lor El nu poate înfăptui nici o mântuire. Nu ar mai fi necesar să spunem că există o concepţie degradantă a modurilor de activitate ale Duhului Sfânt. Afinităţile ei nu sunt cu religia în nici un sens vrednic al cuvântului, care implică relaţii personale nu cu un Dumnezeu personal, ci cu magia. În fine, aceasta se exprimă cu privire la operaţiile divine ca fiind la dispoziţia omului, care îl foloseşte pe Dumnezeu pentru propriile sale ţeluri; şi uită în totalitate că mai degrabă Dumnezeu trebuie să fie conceput ca fiind Cel ce îl foloseşte pe om pentru ţelurile Lui.

Să ne rupem de toate aceste şi să ne întoarcem la Dumnezeu Duhul Sfânt într-o umilă dependenţă de El ca Salvator graţios al nostru, Domnul nostru personal şi sfântul nostru Guvernator şi Lider, ca evanghelismul să refuze să nu aibă nimic de a face cu sacerdotalismul şi să se întoarcă de la toate mijloacele de mântuire pentru a-şi pune unica încredere în Salvatorul personal al sufletului.

http://www.voxdeibaptist.org/plan_salvation_warfield03_trd.htm

Ce luptă trebuie să ducă creștinul

download

de Walter Gschwind

Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti. (Efeseni 6:12)

Creştinul are de dus zilnic o luptă până va fi mutat de pe pământ în cer. Pentru a lupta cu succes, orice bun conducător de oşti trebuie mai întâi să cunoască bine situaţia. El trebuie să cunoască foarte bine teritoriul pe care îl apără. El trebuie să ştie care este puterea şi care sunt armele duşmanului, să ştie unde şi cum atacă acesta. Atunci va putea duce trupele sale gata de luptă în poziţiile cele mai avantajoase şi le va menţine în stare de alarmă. Pentru ca creştinul să poată „sta în picioare“, trebuie să cunoască toate amănuntele luptei sale.

Despre ce luptă este vorba?

Nu este o luptă contra „cărnii“! Mulţi creştini, în deosebi începătorii pe calea credinţei, se luptă cu ei înşişi, cu omul lor vechi sau cu plăcerile şi poftele acestuia. Astfel fac experienţe descurajatoare. Din învăţătura Cuvântului rezultă că izvorul răului, „carnea“, rămâne în noi cât timp suntem în acest trup. Nimeni nu va putea să o facă să dispară şi să ajungă într-o stare în care să nu fie ispitit de „pofta cărnii“, de „pofta ochilor“ sau de „trufia vieţii“.

Dar credinciosul nu mai este în „carne“ (Romani 8:9). Cuvântul lui Dumnezeu îi dă mărturia clară că acum este, conform poziţiei, „în duh“, care locuieşte în el. Pentru că este născut din nou prin Duhul lui Dumnezeu şi a venit la viaţă, poate „umbla în Duhul“ (Galateni 5:25). El poate privi carnea împreună cu patimile şi poftele ei ca fiind răstignite împreună cu Hristos (Galateni 5:24). Astfel poate elimina în puterea Duhului orice gând rău, orice pornire a plăcerii păcătoase care se ridică în el. Dacă face aceasta imediat, nu se va întina.

Lupta propriu-zisă, care îl face pe credincios capabil să umble în afara plăcerilor cărnii, a fost câştigată de Hristos la cruce. El se poate bizui oricând pe lupta încheiată şi pe victoria lui Hristos.

Nu este o luptă contra greutăţilor pustiului. Umblarea de patruzeci de ani prin pustiu a fost pentru poporul Israel un lanţ de încercări şi greutăţi. Drumul prin pustiu a avut ca scop să-l smerească pe Israel şi să descopere starea inimii sale (Deuteronom 8:2). Însă experienţele din ţara promisă au fost de altă natură. Abia acolo au avut loc luptele pentru posedarea practică a Canaanului.

Aşa este şi pentru noi creştinii. Lumea, în care trăim aici, jos, este pentru noi un pustiu. Tot ce este în jurul nostru se află în contradicţie cu natura nouă, cu viaţa divină pe care am primit-o. Calea este plină de neplăceri şi necazuri.

De aceea trebuie să trecem prin toate vicisitudinile vieţii în supunere faţă de voia lui Dumnezeu, să păstrăm caracterul de străini şi să ne menţinem nepătaţi de lume. Nu are oare deseori viaţa în lume pentru noi creştinii caracterul unei lupte tocmai pentru că nu ne supunem în toate lucrurile cu încredere copilărească şi ascultare lui Dumnezeu, ci privim la împrejurări?

Adevărata luptă a creştinului (Efeseni 6:10-12) se află în legătură cu drepturile sale mari. Dumnezeu l-a aşezat, conform poziţiei, în Hristos Isus în locurile cereşti (chiar dacă ar fi cel mai tânăr, neştiutor şi neexperimentat credincios) şi l-a binecuvântat acolo în El o dată pentru totdeauna şi irevocabil cu orice binecuvântare duhovnicească.

Dar acolo sunt puteri spirituale rele care de fapt nu pot să-i răpească aceste drepturi, dar care se străduiesc să-l împiedice să realizeze poziţia sa cerească şi să ia în posesie şi să savureze binecuvântările spirituale. Aceasta este de fapt lupta noastră.

Sunt implicaţi în această luptă toţi credincioşii?

Dacă s-ar presăra într-o piaţă monede de aur, cât de harnici ar fi trecătorii să le strângă şi cât s-ar lupta pentru a poseda această bogăţie!

Cu cât mai mult ar fi de aşteptat ca fiecare credincios, văzând bogăţiile minunate şi netrecătoare care îi sunt dăruite, pe care le descoperă ochilor săi mai ales epistola către Efeseni, să renunţe la toate celelalte şi să se bucure de aceste lucruri preţioase care îi aparţin. Îndată ce face acest lucru, începe necondiţionat lupta cu duşmanul care doreşte să-l împiedice să se bucure de toate aceste bogăţii.

Dar câţi creştini se pare că nu cunosc aceste bogăţii! Cu ei nu trebuie să lupte duşmanul. Aceşti oameni binecuvântaţi din belşug se află într-o stare sărăcăcioasă care îi place duşmanului!

Premise pentru luptă

Înainte să înceapă lupta cu canaaniţii, poporul Israel a trecut Iordanul, a păşit în ţara promisă, a fost tăiat împrejur la Ghilgal şi a mâncat din produsele ţării: pâine nedospită şi boabe prăjite (Iosua 3 şi 5).

Înainte de a începe lupta, creştinul trebuie să cunoască rezultatele măreţe ale lucrării lui Hristos şi să le aplice, chiar dacă greşeşte deseori în realizarea lor: el nu se bucură numai de iertarea vinei sale, de eliberarea de sub puterea duşmanului, a păcatului şi a lumii. Şi el, la rândul său, a trecut prin credinţă Iordanul, o imagine a morţii sale şi a învierii sale cu Hristos. El a recunoscut că este aşezat acum ca o creatură nouă în Hristos în locurile cereşti, în ţara cerească. El ştie că a fost „circumcis… în dezbrăcarea trupului cărnii, în circumcizia lui Hristos“ (Coloseni 2:11). Moartea stă între el şi viaţa veche a propriei sale voinţe şi a încrederii în sine, moartea lui Hristos, care este în acelaşi timp moartea sa, pentru că a murit împreună cu El. În Hristos a putut păşi în libertate şi poate rămâne acolo unde Hristos este proslăvit. Ce mai are de-a face cu lumea?

Încă ceva important: înainte de pornirea luptei se poate hrăni din „roadele ţării“, din „bogăţia de nepătruns“ a unui Hristos înviat şi proslăvit care reprezintă slava şi frumuseţea copleşitoare a câmpiei şi a binecuvântărilor cereşti. Bucurându-se în Hristos, credinciosul poate renunţa la lucrurile şi slăvile frumoase ale acestui pământ, care sunt necurate prin păcat, dar care par atât de atrăgătoare pentru omul firesc.

Cu ce duşman are de-a face creştinul?

Lupta noastră nu este împotriva sângelui şi a cărnii“, aşa cum a fost cazul la poporul Israel. În Canaan, duşmanul a fost recrutat din rândurile de luptă ale popoarelor care locuiau acolo şi care voiau să îi conteste poporului Israel posesiunea acelei ţări, dată lui de Dumnezeu.

Lupta noastră este „împotriva stăpânirilor, împotriva autorităţilor, împotriva stăpânitorilor lumii întunericului acestuia, împotriva puterilor spirituale ale răutăţii în locurile cereşti“ (Efeseni 6:12), pe scurt spus împotriva diavolului şi a slujitorilor săi care sunt încă în cer (Apocalipsa 12:9). Dar noi nu avem de luptat împotriva duşmanului ca persoană. Domnul Însuşi l-a biruit la cruce, iar după o luptă cu îngerul lui Dumnezeu, diavolul va fi aruncat din cer. Noi trebuie să ne împotrivim uneltirilor diavolului.

Când are loc lupta?

În „ziua cea rea“ (Efeseni 6:13). Aceasta cuprinde într-un sens general întreaga perioadă a absenţei lui Hristos până la revenirea Sa. Acum este ziua în care diavolul îşi desfăşoară uneltirile sale. În viaţa credincioşilor se ivesc anumite zile în care duşmanul îşi îndreaptă în mod deosebit atacurile sale împotriva lor.

Unde este locul de luptă?

Duşmanul se luptă întotdeauna pe teritoriul pe care vrea să-l conteste altui popor. Tot la fel, lupta puterilor răului, prin care încearcă să-i împiedice pe credincioşi să se bucure de posesiunea lor spirituală, cerească, are loc la un nivel spiritual, în cer. Din punctul de vedere al învăţăturii epistolei către Efeseni, totul se află în cer: sfinţii (Efeseni 2:6), binecuvântările lor (Efeseni 1:3), mărturia lor ca adunare (Efeseni 3:10), duşmanul şi lupta lor (Efeseni 6:12). Deoarece suntem puşi în apropierea nemijlocită a lui Dumnezeu, avem nevoie de multă putere pentru a ne putea menţine acolo în duhul. Dar ce bine că acest loc este şi locul puterii lui Dumnezeu!

Modul de luptă al duşmanului

Chiar dacă lupta are loc în locurile cereşti, diavolul foloseşte şi lucrurile vizibile contra noastră. El încearcă prin aceasta să ne tulbure şi să ne orbească şi să ne umple inimile cu lucrurile pământului, pentru ca în acest fel să uităm poziţia noastră în Hristos. El mobilizează totul pentru a izgoni mintea şi duhul nostru (care se menţin în credinţă, prin puterea lui Dumnezeu, în domeniul binecuvântărilor cereşti în Hristos) din acest loc. Cine poate număra sutele de lucruri care apar într-o singură zi în familie, la serviciu, în viaţa de zi cu zi prin care încearcă să-şi atingă scopul! Se foloseşte de oameni, animale şi nefiinţe, ba chiar obiecte, care nici pe departe nu ne fac să bănuim că în spatele lor ar putea sta împotrivitorul. Persoane străine sau chiar din acelea cu care suntem în relaţii strânse trupeşti şi spirituale pot deveni în mâna lui un instrument care ne-ar putea dăuna sau duce la cădere.

De câte ori nu sunt grijile cele care ne despart de Domnul, iar noi nu observăm că diavolul se ascunde în spatele lor! El le aruncă pe calea noastră pentru a diminua puterea Cuvântului în noi.

Şi prin îndatoririle zilnice, ba chiar şi prin slujba noastră pentru Domnul, duşmanul ne poate îndepărta inima şi gândirea de la preocuparea cu posesiunea noastră cerească în Hristos. De aceea, cât este de important să facem totul în puterea Sa, în dependenţă de El şi în Numele Său! Să nu se interpună nimic din toate aceste lucruri între Domnul slăvit şi noi!

Diavolul va încerca mereu la noi, cei care am trecut Iordanul şi am dezbrăcat în Ghilgal „trupul cărnii“, să aducă la viaţă „omul vechi“. El nu oboseşte în a provoca într-un oarecare mod carnea din noi. El ştie că atât timp cât aceasta este activă, nu ne putem ocupa practic poziţia cerească şi nu ne putem hrăni dintr-un Hristos slăvit.

Deseori, duşmanul trimite învăţători falşi care întunecă într-o dragoste şi un adevăr aparente realităţile Cuvântului şi astfel ne răpesc savurarea posesiunii noastre preţioase. Demonii devin duhul de minciună în gurile „profeţilor“ pentru a împlini intenţiile stăpânului lor (1. Împăraţi 22:22).

Să nu uităm că suntem zilnic înconjuraţi de uneltirile diavolului. Ele maschează duşmanul şi planurile sale nimicitoare şi conferă armelor sale periculoase aparenţa unui caracter inofensiv. Dar dacă rămânem în prezenţa lui Dumnezeu, vom recunoaşte aceste uneltiri diavoleşti, vom recunoaşte provenienţa lor. Astfel îşi vor pierde puterea şi vom scăpa de ele.

Urmările victoriei în această luptă

Cine înaintează victorios în „tăria puterii“ Domnului în această luptă continuă, are nu numai personal parte de fericire, de bucurie şi de pacea lui Dumnezeu, ci el este apoi în mâna Sa un instrument folositor pentru binecuvântarea altora şi un mărturisitor plin de putere al acestor lucruri cereşti.

În această privinţă, Pavel este un exemplu. Ce l-a determinat în închisoarea din Roma să scrie această epistolă adunării din Efes şi să prezinte într-un mod insistent atât lor, cât şi tuturor credincioşilor de mai târziu drepturile lor înalte? Ce i-a dat putere pentru a stărui în rugăciune pentru toţi sfinţii, pentru ca omul din interior să fie întărit pentru a înţelege care este „lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea“ tuturor acelor slăvi? Acest luptător experimentat a putut „să stea în picioare“ şi să biruiască în „ziua cea rea“ (pe care o simţea atunci în mod deosebit) în puterea Domnului şi cu întreaga armură a lui Dumnezeu.

Armele creştinului

Am constatat că acel creştin care realizează poziţia sa cerească în Hristos, care savurează binecuvântările din locurile cereşti şi care vrea să pătrundă în acea ţară minunată, este implicat într-o luptă de către puterile şi forţele răului care locuiesc acolo. Acestea încearcă să-şi atingă scopul abătându-i inima de la Persoana lui Hristos, „Adevărul“, sau determinându-l, printr-o oarecare infidelitate în umblare şi prin neîncredere, să întrerupă părtăşia cu Dumnezeu.

Ne-am preocupat cu locul şi momentul luptei, cu tactica duşmanului şi cu premisele care trebuie îndeplinite de creştin pentru a lua practic în posesie acele binecuvântări. Acum însă trebuie să ne preocupăm pe larg cu armura creştinului care i-a fost dată pentru această luptă (Efeseni 6:10-20).

Contra unui duşman supraomenesc, spiritual şi de mii de ori mai tare, credinciosul nu poate face nimic cu armele omeneşti, cu propria înţelepciune şi putere. Nici chiar cu platoşa şi coiful unui împărat nu l-ar putea întâmpina pe acest duşman (1. Samuel 17:38). Să fim întotdeauna conştienţi de acest fapt!

Apostolul ne îndeamnă: „Fiţi tari în Domnul şi în tăria puterii Lui.“ Noi putem începe lupta numai în Numele şi în puterea Celui care a biruit duşmanul şi numai după ce am îmbrăcat întreaga armură a lui Dumnezeu. Să nu lipsească nici una din părţile componente ale acestei armuri (versetele 11-13)!

Cât de fatal ar fi pentru un luptător, care ar fi implicat pe nepregătite într-o luptă pe viaţă şi pe moarte, să nu ştie să mânuiască armele sau să-i lipsească o parte din armură! Fiecare creştin trebuie să cunoască toate armele făurite de Dumnezeu pentru el şi să exerseze cu sârguinţă mânuirea lor.

În textul nostru ne sunt prezentate mai întâi trei părţi ale armurii, care se referă la starea spirituală a creştinului şi la umblarea sa: mijlocul încins cu adevărul, platoşa dreptăţii şi picioarele încălţate cu râvna Evangheliei păcii.

Mijlocul încins cu adevărul

Adevărul“ joacă un rol foarte important în viaţa creştinului. În primul rând, creştinul trebuie să-şi încingă mijlocul cu acesta. Abia după aceea va putea folosi adevărul ca sabie, ca armă de atac într-o slujbă după voia lui Dumnezeu.

Mijlocul este sediul puterii omului şi include rinichii, care sunt o imagine a pornirilor şi a sentimentelor sale ascunse. „Duhul adevărului“ se străduieşte continuu să aducă, prin „Cuvântul adevărului“, aproape de inima credinciosului Persoana lui Hristos („Adevărul“). Dacă „îmbracă“ această componentă a armurii, aceasta are asupra creştinului un efect dublu:

-Tot ceea ce nu corespunde în el şi pe calea sa cu adevărul, este descoperit şi condamnat. Toate acţiunile care provin de la natura cea veche, de la carne sau de la lume, sunt eliminate (Evrei 4:12, 13).

– În schimb, gândirea şi felul său de a fi se formează corespunzător chipului Hristosului slăvit (Ioan 17:14-17).

În Orient, hainele lungi erau suflecate pentru muncă şi slujbă şi prinse cu o cingătoare. Creştinul care se încinge cu adevărul, nu permite ca gândurile, sentimentele şi înclinaţiile sale să fluture şi nu urmează impulsului propriei sale voinţe. El este veghetor şi se stăpâneşte. Adevărul domneşte în inima sa. Ceea ce este bun are putere şi autoritate asupra inimii sale. Creştinul Îl iubeşte pe Hristos şi savurează în El lucrurile cereşti. Astfel, nu se supune unei obligaţii sau legi exterioare; inima însăşi vrea ceea ce vrea Domnul. La un astfel de creştin, diavolul nu găseşte nici un punct de legătură. La toate ispitele, asalturile şi răstălmăcirile duşmanului, inima răspunde: „Este scris!

Să nu uităm însă: această încingere cu adevărul, aplicarea ei la inima noastră trebuie să aibă loc zilnic şi trebuie să fie o stare permanentă. Putem face acest lucru numai în părtăşie cu Dumnezeu şi în puterea Duhului Său Sfânt.

Platoşa dreptăţii

Mijlocul încins cu adevărul“ menţine omul interior pentru a fi în concordanţă practică cu Dumnezeu; dar faţă de oameni trebuie să fim caracterizaţi de o umblare în dreptate şi evlavie (Faptele Apostolilor 24:16).

Aici nu este vorba despre dreptatea desăvârşită şi neschimbată, pe care credinciosul o posedă în Hristos şi care îi permite să stea în faţa unui Dumnezeu sfânt. Nu poziţia dreptăţii, ci doar o umblare sfântăşi o conştiinţă bună pot sluji ca platoşă împotriva diavolului.

Care sunt premisele pentru o conştiinţă bună? – Creştinul a judecat şi a condamnat tot ceea ce se află în urma lui conform luminii date de Dumnezeu. El nu îngăduie nici un fel de rău. Mijlocul său este încins cu adevărul şi se străduieşte în harul lui Dumnezeu să păstreze viaţa sa zilnică, ascunsă şi vizibilă, activitatea şi slujba sa în concordanţă cu adevărul aplicat la inima sa. – Carnea din noi nu cauzează o conştiinţă rea şi nu întrerupe părtăşia cu Dumnezeu atât timp cât nu îi oferim posibilitatea. Dar, dacă sunt vinovat de o nedreptate şi comportamentul meu nu corespunde voii lui Dumnezeu pe care o cunosc, se schimbă totul: duşmanul îmi poate reproşa pe bună dreptate greşelile mele, chiar dacă ele sunt ascunse de ochii oamenilor. El m-a adus la cădere în luptă, părtăşia mea cu Dumnezeu s-a întrerupt, Duhul Sfânt din mine s-a întristat şi am devenit fără putere în faţa duşmanului.

A rămâne în această stare este fatal. Conştiinţa rea mă face un laş şi mă conduce la altă nesinceritate. Atunci sunt îngrijorat că răul va ieşi la iveală şi voi fi dat de ruşine în faţa celorlalţi. Într-o astfel de stare voi face şi alte nedreptăţi. Atunci voi deveni incapabil de luptă, ca Israel în faţa cetăţii Ai. Dacă voi continua să slujesc şi să lupt – probabil pentru a păstra aparenţa -, aceasta ar mărturisi despre indiferenţa faţă de păcat. Nimeni nu-mi va primi cuvântul şi lumea mi-ar spune: Nu eşti mai bun decât noi.

Credinciosul care trăieşte fără platoşa dreptăţii, nu va putea lua în posesie nici cea mai mică parcelă de ţară în locurile cereşti. Creşterea sa este blocată, iar viaţa sa Îl necinsteşte pe Domnul.

Dar, mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, există posibilitatea de a îmbrăca din nou această parte componentă indispensabilă a armurii: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nedreptate“ (1. Ioan 1:9 ).

Picioarele încălţate cu râvna Evangheliei păcii

Vestea bună a plecat de la „Dumnezeul păcii“. Prin această veste bună, El vesteşte oamenilor pacea pe baza jertfei lui Hristos. Această veste păstrează pacea pentru cine o primeşte.

Credinciosul încins cu adevărul şi îmbrăcat cu platoşa dreptăţii, va fi, ca urmare, şi încălţat cu această râvnă a Evangheliei păcii. Pe baza lucrării lui Hristos, el nu doar are „pace cu Dumnezeu“, ci trăieşte în părtăşie netulburată cu „Dumnezeul păcii“. De aceea pacea umple inima credinciosului şi el este „gata“ să o facă cunoscută fiecărui om pe care îl întâlneşte: „Ce frumoase sunt picioarele celor care vestesc Evanghelia păcii!“ (Romani 10:15). Credinciosul culege, probabil, în lume ură în loc de iubire, duşmănie în loc de mulţumire, dar, cât depinde de el, trăieşte în pace cu toţi oamenii (Romani 12:18).

De ce este lumea plină de ceartă şi lipsită de pace? Pentru că oamenii luptă pentru averi pământeşti şi avantaje materiale şi pentru că inima lor egoistă, încăpăţânată şi ambiţioasă nu îngăduie nimic celuilalt şi se înalţă deasupra lui. Într-o astfel de situaţie, creştinul poate răspândi o briză de pace din cerul în care trăieşte, pentru că el savurează averile sale de sus şi caută onoarea nu la oameni, ci la Dumnezeu.

Dar din lipsă de veghere, putem fi uşor descălţaţi şi se observă şi la noi nemulţumire, proastă dispoziţie şi invidie. Duşmanul foloseşte aceste lucruri pentru a produce neînţelegere şi ceartă în propria noastră casă, printre credincioşi sau chiar în relaţiile cu oamenii acestei lumi. Ce mult triumfă el atunci! Pentru moment, el a biruit şi astfel ne-a făcut incapabili pentru un timp să savurăm binecuvântările cereşti.

Ce parte componentă importantă din armură! Noi putem fi în lume vestitori folositori ai Evangheliei păcii, când comportamentul nostru faţă de oameni dă mărturie despre aceasta. Următoarele părţi componente ale armurii: scutul credinţei şi coiful mântuirii se referă mai mult la menţinerea încrederii practice în Dumnezeu.

Scutul credinţei

Dacă gândurile, înclinaţiile şi sentimentele noastre sunt păstrate în disciplină, iar umblarea în exterior se caracterizează prin dreptate şi pace, sufletul poate înălţa scutul credinţei. Aici nu este vorba despre credinţa care primeşte mărturia lui Dumnezeu despre Hristos pentru mântuirea sufletului, ci mai degrabă despre încrederea de nezguduit în Dumnezeul dragostei care este „pentru noi“ (Romani 8:3) şi care S-a descoperit ca Tată în Hristos Isus.

Cine ţine sus acest scut într-o astfel de încredere, nu va cugeta şi analiza profund, ci „împotriva speranţei, va crede cu speranţă“ şi va afla că Dumnezeu îl păzeşte şi îl ocroteşte şi că sufletul care se încrede în El nu va fi dat de ruşine niciodată. Credinţa simplă este într-adevăr un scut din care ricoşează toate săgeţile arzătoare ale celui rău.

Cât de necesar este acest scut pentru creştin! Pe de o parte poate sta în duhul în locurile cereşti; pe de altă parte trebuie să treacă prin lume, sub conducerea şi permisiunea lui Dumnezeu, prin diferite situaţii, examene, suferinţe şi necazuri. Diavolul foloseşte deseori neînţelegerea căilor lui Dumnezeu pentru a umple inima cu neîncredere faţă de El şi a trezi îndoială faţă de dragostea, credincioşia şi purtarea Sa de grijă. El încearcă de asemenea să clatine încrederea noastră în veridicitatea şi autenticitatea Cuvântului lui Dumnezeu. Tot ceea ce slujeşte la înstrăinarea noastră de Dumnezeu şi de binecuvântările cereşti în Hristos îi este bine venit.

Dar credinţa Îl aduce pe Dumnezeu între credincios şi împrejurări şi tot ceea ce vrea să îl neliniştească. Avram a putut spune: „Mi-am ridicat mâna spre Domnul Dumnezeul Preaînalt, Stăpânul cerurilor şi al pământului“, iar Dumnezeu i-a răspuns: „Nu te teme, Avrame! Eu sunt scutul tău şi răsplata ta foarte mare“ (Geneza 14:22 15:1). Dacă ne împotrivim diavolului, el va fugi de la noi.

Cum este posibil să pătrundă săgeţile celui rău în inima unui credincios şi să aprindă acolo un foc al îndoielii, al neliniştii şi al fricii chinuitoare? Acel credincios a neglijat nu numai scutul, ci şi brâul, platoşa şi încălţămintea. A început probabil prin faptul că miile de lucruri mărunte ale acestei lumi i-au atras privirea de la Hristosul proslăvit. Atunci, inima sa nu a mai fost în lumină, ci a urmat traseul gândurilor şi al înclinaţiilor naturale sau chiar al plăcerilor care „se războiesc cu sufletul“. Atunci nu a mai fost ocrotit de săgeţile arzătoare ale celui rău. Când este întreruptă părtăşia intimă cu Dumnezeu, cum mai putem privi plini de încredere spre Dumnezeu? Încrederea nu rezultă din umblare; ea se bazează pe Dumnezeu; dar umblarea fidelă este terenul pe care creşte încrederea.

Spre îmbărbătarea noastră adaug însă că Domnul nostru mijloceşte pentru noi în orice timp ca Mare Preot în cer, pentru a fi apţi de luptă şi a rămâne aşa sau pentru a putea îmbrăca din nou întreaga armură după o cădere.

Coiful mântuirii

Pentru a nu arăta duşmanului nici o latură vulnerabilă şi pentru a fi ocrotiţi din toate părţile de atacurile sale, trebuie să luăm şi „coiful mântuirii“. Trebuie să umblăm zilnic conştientizând şi savurând mântuirea deplină în Hristos, pe care diavolul nu o poate nici distruge, nici răpi. Numai aşa este ocrotit capul nostru în ziua luptei.

Scutul simbolizează ceea ce este Dumnezeu pentru noi, coiful ceea ce a făcut El pentru noi.

Mântuirea, aşa cum ne este prezentată în epistola către Efeseni, cuprinde nu numai mântuirea noastră deplină, iertarea păcatelor noastre, eliberarea din starea stricată, din robia păcatului şi de sub puterea duşmanului, ci şi faptul că eu sunt în Hristos şi în El sunt pus în locurile cereşti. Mântuirea noastră este atât de desăvârşită, ea nu poate fi modificată şi nici pierdută, încât nu mai trebuie să ne preocupăm cu noi înşine. Totul este asigurat, coiful poate fi expus tuturor loviturilor. Mântuirea ne conferă curaj şi energie, iar acum suntem liberi în puterea Duhului Sfânt pentru a fi activi pentru Domnul, fără a fi neliniştiţi cu privire la noi sau fără a fi împiedicaţi.

Sabia Duhului

În timp ce celelalte părţi componente ale armurii se referă la starea noastră proprie şi slujesc la ocrotirea noastră, sabia Duhului, Cuvântul lui Dumnezeu, ne este dată în mână spre folosul altora, o armă de atac în lucrarea pentru Domnul.

Numai în măsura în care mă aflu cu inima în adevăr, umblu în dreptate practică, merg calea mea în pace prin această lume duşmănoasă, inima mea se încrede în Dumnezeu şi sunt sigur de mântuirea în Hristos, pot intra în acţiune şi lupt cu succes, ocrotit fiind în omul dinăuntru şi ascuns de toate atacurile din exterior. Starea interioară premerge activităţii exterioare şi o însoţeşte.

Acesta este un punct foarte important, de care deseori nu ţinem suficient seama. Pornim la luptă fără judecată de sine şi fără a fi pe deplin conştienţi că Dumnezeu este cu noi. Dar cu un Acan în tabără, Dumnezeu nu ne poate însoţi (Iosua 7), iar sfârşitul va fi o înfrângere ruşinoasă. Dacă dorim să fim activi pentru Domnul, trebuie să venim din prezenţa Sa, fie că este vorba de o slujbă în familie în viaţa zilnică, fie de o activitate publică. Deci arma noastră de atac este sabia Duhului, Cuvântul lui Dumnezeu, iar duşmanul nu se teme de nimic atât de tare ca de această armă. Dacă este folosită sub puterea şi călăuzirea Duhului Sfânt, se arată puterea şi ascuţimea acesteia, căreia nu i se poate împotrivi nimic. Ea este atunci „ca un foc şi ca un ciocan care sfărâmă stânca“ (Ieremia 23:29). Cuvântul lui Dumnezeu este „viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri şi pătrunzând până la despărţirea sufletului şi a duhului, a încheieturilor şi a măduvei, şi în stare să judece gândurile şi intenţiile inimii“ (Evrei 4:12).

Să luăm Cuvântul în mână aşa cum ni-l oferă sala de arme divină! Să nu adăugăm şi să nu scoatem nimic din el. Imediat ce facem acest lucru, nu mai este sabia Duhului şi Cuvântul lui Dumnezeu. El este tot atât de desăvârşit ca mântuirea şi dreptatea noastră, independent de contribuţia noastră. El este suficient şi încercat, dacă îl folosim în dependenţă de Dumnezeu.

În tot Cuvântul, mai ales în Psalmi, găsim exemple cum este aplicat Cuvântul lui Dumnezeu de către cei sfinţi. Dar în folosirea acestei arme spirituale, Domnul nostru este exemplul desăvârşit. El S-a folosit de Cuvânt în ispitele şi în discuţiile Sale cu iudeii care Îl contraziceau mereu. Dar dacă nu umblăm în puterea Duhului Sfânt, nu putem nici măcar să prindem bine această sabie şi, cu atât mai puţin, să o folosim. Numai prin puterea şi lumina Duhului Sfânt putem să avem la momentul potrivit cuvântul potrivit. Atunci, un singur verset va putea birui cel mai puternic duşman, ca piatra din praştia lui David.

Cât de necesar este ca în via Domnului să fie astfel de lucrători care sunt „tari în Domnul“, pentru că au îmbrăcat întreaga armură şi ştiu astfel să folosească în mod corect sabia Duhului.

Rugăciunea

Apostolul aminteşte ca ultimă armă rugăciunea. Aceasta arată ce poziţie trebuie să ia credinciosul pentru a putea folosi toate părţile componente ale armurii.

Fiind conştient că puterea, înţelepciunea şi călăuzirea se găsesc numai în Dumnezeu, credinciosul se poate îndrepta în orice timp în rugăciune spre tronul de har. În acest mod este ocrotit în prezenţa lui Dumnezeu; ochiul său rămâne curat şi inima sa este eliberată de griji. Numai aşa poate sta deasupra împrejurărilor şi poate afirma poziţia sa în locurile cereşti. Cu cât preocuparea semenilor, pentru care credinciosul se dăruieşte, este mai pământească, cu atât mai mult credinciosul trebuie să nu neglijeze rugăciunea.

Rugăciunea este „termometrul“ sigur al dependenţei credinciosului. La Domnul s-a arătat în desăvârşire în „zilele vieţii Sale“. El era „mereu în rugăciune“ şi Îi plăcea să se retragă pentru a petrece ore în şir în rugăciune cu Dumnezeu (Evrei 5:7, 8; Psalm 109:4; Marcu 1:35Luca 6:12). Pavel şi apostolii, Epafra şi toţi cei care s-au remarcat în slujba pentru Domnul au fost oameni ai rugăciunii. Aceasta explică succesul lor în slujbă şi răbdarea lor în necazuri şi suferinţe.

Utilizând corect armura, creştinul poate sluji altora; rugăciunea sa nu se va opri la nevoile proprii, ci se va transforma în rugăciunea cu stăruinţă pentru toţi sfinţii şi slujitorii Domnului: „veghind la aceasta cu toată stăruinţa şi cu cerere pentru toţi sfinţii, şi pentru mine.“ Prin aceasta nu numai lucrarea Domnului aici jos, ci şi lupta în locurile cereşti devine un lucru comun.

Aşa trebuie să fie; credincioşii sunt una, lucrarea este o lucrare comună, iar diavolul este duşmanul comun. Ca atare, şi Adunarea este prezentată în epistola către Efeseni ca un trup: „Este un singur trup şi un singur Duh.“ Dacă luptăm într-adevăr, vom veghea desigur să includem pe toţi sfinţii şi întreaga lucrare în rugăciunile noastre cu stăruinţă. Astfel păstrăm, cât depinde de noi, unitatea Duhului, ne păstrăm departe de tot ceea ce o tulbură şi zădărnicim atacurile duşmanului.

Să ne dea Domnul tuturor harul de a rămâne conştienţi de poziţia noastră cerească şi, înarmaţi cu toată armura lui Dumnezeu, să luptăm lupta din locurile cereşti! „Încă puţin, foarte puţin şi Cel care vine va veni.“ Când vom fi la Domnul, duşmanul nu va mai fi în cer şi nu vom mai avea nevoie de nici o armură şi de nici o armă!

de Walter Gschwind (din revista „Cercetaţi Scripturile”)

Ce luptă trebuie să ducă creștinul