Dunca Gavril 1900 – 1986 din Negrilești

Fratele Dunca Gavril, s-a născut la data de 15 noiembrie a anului 1900 în comuna Negrilești, fiind cel de al doilea copil din cei opt, pe care îi aveau împreună George și Irina Dunca. Aceștia erau de credință ortodoxă, astfel că și copii lor au fost crescuți tot în acest spirit, ei având de citit și memorat diferite rugăciuni, care mai apoi trebuiau repetate zilnic. A urmat cursurile școlii primare, cu mari sacrificii din partea părinților, care au fost nevoiți ca la vârsta fragedă de doar 10 ani să-l dea ca și servitor în sat la unele familii mai înstărite. La doar 12 ani muncea alături de tatăl lui sau la pădure.

La începutul anului 1914, tatăl lui Gavril face pașapoarte pentru el și cei doi băieți mai mari ai lui, pentru a putea merge în România, cum se spunea atunci ca să-și poată întrețină întreaga familie. Ajungând la Ploiești, din păcate n-au aflat de lucru decât pentru Gavril, care este angajat acolo, iar tatăl și fratele lui pleacă în altă parte, urmând ca după ce vor afla de lucru, să-l aducă și pe el cu ei. Din păcate, împrejurările i-au făcut pe aceștia să se întoarcă acasă pe alt drum, astfel încât , Dunca Gavril rămâne la 13 – 14 ani singur printre străini de rea-credință. Singur, disprețuit și batjocorit, umblând să-și caute și sperând să afle în cele din urmă un stăpân îngăduitor, el a încercat să-și găsească alinarea în religie, repetând rugăciunile învățate acasă ori cumpărându-și cărți religioase de pe unde găsea.

Este la un pas de a i se amputa un picior în urma unui accident suferit, pentru ca în anul 1917 să zacă pe patul unui spital de boli contagioase, suferind de febră tifoidă, boală de care era convins că va muri. Pe patul de suferință scrie câteva rânduri către familie, care după moartea lui să fie trimise celor dragi ai lui, dar din păcate nu reușește din cauza febrei foarte mare care îi afectase vederea. În pragul morții de care credea că nu mai scapă, Dunca Gavril își exprimă nemulțumirea față de sine și de modul în care își trăise până atunci viața. În sufletul și psihicul lui se ducea o luptă interioară accentuată de posibilitatea unei morți aparent iminente.

Dar, din fericire se întâmplă în viața lui un miracol și tânărul Gavril iese învingător din lupta cu boala, iar la o vreme după aceea întâlnește un călugăr, alături de care va purta numeroase discuții, în urma cărora el decide să se călugărească. Sub îndrumarea și cu ajutorul acelui călugăr, a făcut toate demersurile necesare și urma ca în toamna anului 1918, fr. Gavril să se călugărească.  Însă Dumnezeu avea pentru el alte planuri. Redăm mai jos care a fost momentul de trezire al fratelui în ce privește planurile de călugărie, mărturisit chiar de acesta:

,, Înainte de a-mi aduce la îndeplinire planul de călugărie, s-a întâmplat că fiica stăpânului meu terminaseșcoala secundară. Ea avea un Nou Testament din care învățase religia la școală.După terminarea școlii nu a mai avut nevoiede Noul Testament și mil-a aruncat mie, ca să mă călugăresc cu el. Pentru prima oară în viață am văzut Noul Testament și  l-am avut înmână.  Am citit aceastăcarte în întregimeDouă lucruri m-au impresionat adânc: judecățile și pedepsele scrise în Apocalipsă și suferințele DomnuluiIsus Cristos  pentru  mântuirea omenirii.”

Așadar după citirea Noului Testament, Dunca renunță la intențiile sale de a se călugări, iar apoi odată cu terminare războiului este înștiințat de moartea tatălui său din timpul războiului și se hotărăște să se reîntoarcă acasă. În drum spre casă, fiind nevoit să se interneze într-un spital din Cluj, acolo întâlnește un om pe nume, Todoruț Ion, pe care ceilalți pacienți îl numeau ,,pocăit și calvin”. Acesta îl sfătuiește pe Gavril să nu se bazeze pe nimic altceva decât pe Noul Testament, sfat pe care îl va urma de-a lungul întregii lui vieți creștinești.

Ajuns acasă în Negrilești, în primăvara anului 1919, intră în contact cu un grup al celor întorși de pe front cu idei adventiste și mileniste, care erau numiți ,,pocăiți”, dar constată că ceea ce susțin ei nu corespunde cu ceea ce scrie în Noul Testament. După câteva discuții contradictorii avute cu aceștia renunță la întâlnirile cu ei, deoarece îl făceau să se îndoiască, iar el nu vroia una ca asta.

În luna noiembrie a anului 1919, fratele Dunca îl vizitează pe fratele Zadie, un vecin de-al lui, care tocmai se întorsese din America. Acest vecin îi oferă răspunsuri care îi satisfac în totalitate setea de cunoaștere a cuvântului Domnului. Pe lângă cuvânt de înțelepciune îi dăruiește o Biblie, o carte de cântări, cartea ,,Evanghelia și focul” scrisă de Gheorghe Slăv și ,,Catehismul apostolic” scris de I. R. Socaciu. Astfel că acum, Gavril Dunca a găsit răspunsul la toate întrebările și problemele legate de mântuire, care îl măcinau de multă vreme.

S-au iscat din nou discuții legate de cei ce simpatizau cu mileniștii, iar în scurt timp unii dintre aceștia au îmbrățișat credința baptistă, formând un grup de patru bărbați și două femei. Aceștia duminică dimineața mergeau la biserica ortodoxă iar după masă la fratele Zadie, unde ascultau Cuvântul lui Dumnezeu, cântau și se rugau. A doua zi după sărbătoarea Botezului Domnului aceștia au fost scoși afară din biserică, pe motiv că nu și-au făcut cruce și nu au sărutat icoanele. Din acest grup făcea parte și fratele Gavril Dunca, după cum putem bănui.

Mama tânărului Gavril, influențată fiind și de preoți, a încercat din toate puterile să-l îndepărteze pe acesta de la pocăință, crezând că fiul ei e un rătăcit, insistând pe lângă acesta, încât în cele din urmă, fratele Gavril a fost nevoit să plece de acasă, mergând să stea în casa fratelui Zadie, pe care îl ajuta în gospodărie. Datorită sârguinței de care dădea dovadă în studierea Scripturii, fratele Dunca reușește în scurt timp, să-l ajute pe fratele Zadie în predicarea Cuvântului lui Dumnezeu.

În data de 20 august 1920, fratele Dunca Gavril este botezat în râul Someș, la Dej, de către Nicolae Pop din Gârboul Clujului. Împreună cu acesta sunt botezați încă trei frați și două surori, botezul având loc noaptea, din cauză că le erau urmărite toate mișcările de către jandarmii care erau la dispoziția preoților.

După botez a urmat o perioadă extrem de grea, pentru tânărul frate baptist Gavril. Acesta a fost urmărit, dus la postul de jandarmi în miez de noapte, batjocorit, amendat, arestat, târât prin tribunale, umilit și bătut de nenumărate ori de jandarmi sau de către preoți, de nu mai ținea evidența bătăilor. Dar, ca un adevărat creștin nu a dat înapoi, nu s-a dezis de credința sa, ci a considerat că a suferi pentru Hristos este o mare cinste. Deși prigoana era din ce în ce mai mare, tot mai mulți oameni se întorceau la credință și veneau la întrunirile pocăiților. Dacă se întâmpla să fie vreo persoană decedată în sat, frații erau invitați să cânte, iar fratele Dunca era rugat să predice, lucru care nu era deloc pe placul preoților, care n-au așteptat prea mult ca să ia măsuri împotriva fratelui Dunca. Au plătit pe un tânăr, Bangean Costan, care să se ducă la un priveghi și acolo să-l bată pe Dunca, dar acesta ascultând cuvântul Evangheliei s-a pocăit. Cu o altă ocazie, un alt tânăr, pe nume Rus Elisei, a fost plătit ca să-l arunce de pe un pod pe Dunca, dar și acest tânăr s-a pocăit, fiind ordinat mai târziu ca și pastor. De câteva ori a fost bătut chiar de preotul greco-catolic, Viman Petru, care era deputat cu o mare influență în sat.

Fratele Dunca Gavril a fost un om care a dat dovadă de un mare curaj, la numai 20 de ani înfruntând în public pe prefectul județului, reducându-l pe acesta la tăcere. neștiind ce să mai spună. A contestat decizii ale tribunalelor, a făcut multe cereri, petiții, memorii către autoritățile de la acea vreme. A fost în numeroase audiențe, a făcut multe drumuri cu scopul de a lua legătura cu alte biserici, ajungând până la Uniunea Bisericilor Baptiste de la București, pentru a cere sprijin în problemele comunității baptiste. Uniunea Baptistă a intervenit prompt la Ministerul Cultelor pentru anularea unei amenzi de 10.200 lei, care la vremea respectivă era o sumă foarte mare. Această amendă a fost dată de Judecătoria Dej ca urmare a unei sesizări făcute de către jandarmii din Negrilești, care într-o duminică, au dat buzna în casa de adunare a baptiștilor, aflând 34 de persoane, deși numai 7 erau botezați. Fiecare din cei prezenți a fost amendat cu 300 lei, iar cumulat a rezultat 10.200 de lei. După ce Uniunea a intervenit, amenda a fost anulată.

Fratele Gavril a fost un misionar neînfricat, participând alături de alți frați în misiuni prin toate satele din jur și chiar mai departe, unde au fost invitați de oameni care auziseră de această mișcare baptistă din Negrilești. Din cauza lipsurilor materiale pleacă pentru câteva luni, să lucreze în Toplița, într-o fabrică de cherestea. Acolo, în fiecare duminică, împreună cu alți credincioși, țineau adunări într-o cameră pusă la dispoziție de conducerea fabricii. În luna martie a anului 1922, la 22 de ani este incorporat în armată la Dej, unde, este pus secretar la centrul de recrutare, deoarece știa să scrie și să citească. Comportându-se exemplar, o duce foarte bine, la început, chiar dacă este poreclit de cei din unitate ca ,,pocăitul”.

Aflându-se la doar 25 km de casă, primește permisie de Paște și petrece sărbătorile pascale în sânul bisericii din Negrilești. Seara, în cea de-a doua zi de Paști, fiind în drum spre unitatea militară este însoțit de câțiva frați și surori din localitatea natală a dânsului, alături de care se duce la o familie care era simpatizantă a cauzei baptiste. Aici s-au adunat mulți oameni, iar o dată cu venirea lor, sunt sesizați si jandarmii, care dau buzna în acea casă, legitimează pe fratele Dunca iar mai apoi scriu pe biletul de voie de la armată că l-au găsit făcând propagandă și agitație în rândul populației civile. Dar, asta nu a fost tot, pentru că după aceea l-au și bătut, cerându-i să părăsească casa, lucru pe care fr. Gavril l-a refuzat, din cauză că afară așteptau o mulțime de oameni puși pe scandal și în stare de ebrietate. După plecarea jandarmilor, a urmat o ploaie de pietre, care a distrus ferestrele casei.

După ce s-a satul s-a liniștit, a pornit noaptea târziu spre Dej, însoțit fiind de Pop Alexa și Pop Gheorghe, care erau înarmați cu furci, pentru a-l apăra și care l-au condus până la ieșirea din sat. După acest incident neplăcut, urmează depunerea jurământului, unde atrage atenția întregii unități prin faptul că refuză să sărute crucea, refuz în urma căruia se alege cu dosar la Consiliul de război. Adjunctul comandantului îl amenință cu închisoarea dacă nu se lasă de pocăință iar comandantul îi propune o înțelegere prin care îi promite că îi va distruge dosarul și îl va avansa în funcție, ca și sergent, dacă renunță la baptism. Dunca acceptă punând însă o condiție: ,,Renunț acum la credința mea dacă se va dovedi cu Noul Testament că e greșită și mă întorc la alta mai bună arătată tot de Noul Testament.” În urma acestui răspuns primește 10 zile de închisoare, unde pe lângă munca pe care este pus să o facă, este și bătut de către un ofițer. După ieșirea din închisoare, cere să fie lăsat să iasă la raport în fața generalului care vizita unitatea, dar îi este refuzat acest drept și este consemnat în cazarmă.

Frații din Dej auzind relele tratamente la care a fost supus, îl informează pe acesta că într-una din seri va veni la Dej fratele Socaciu. Ajunge să-l întâlnească pe fratele Socaciu și îi înmânează acestuia o mărturie scrisă, cu toate lucrurile rele ce i s-au întâmplat în armată. Astfel că, Uniunea Baptistă din București intervine la Ministerul de Război, care trimite o scrisoare comandantului din Dej, în urma căreia pedeapsa cu închisoarea nu i-a fost consemnată în acte, i-a fost anulat consemnul și nu a mai fost persecutat pentru o vreme. A fost transferat la Oradea, unde și aici a găsit 2-3 familii de baptiști care se adunau într-o casă veche de la marginea orașului, lângă cimitir.

După terminarea stagiului militar, mai stă doar câteva luni în Negrilești, fiind nevoit să se întoarcă din nou în Toplița, așa că la începutul anului 1924 se reangajează la fabrica de cherestea. Aici exisa deja o mică biserică baptistă alcătuită din câțiva baptiști veniți la muncă din Negrilești și o familie din Dej, care au vestit Cuvântul lui Dumnezeu și altora, care au primit să fie botezați. În contextul revenirii fratelui Dunca Gavril, bisericuța din Toplița a crescut, s-a dezvoltat mult. Astfel, datorită devotamentului și a muncii sale neobosite, în anul 1924 au loc 2 botezuri, fiind botezate în cadrul cărora au fost botezate 25 de persoane. Tot în același an s-a cumpărat o casă, care a fost transformată în prima casă de rugăciune a Bisericii Baptiste din Toplița. În urma celui de-al doilea botez, fratele Dunca a fost bătut crunt de către notarul orașului, bătaie care aproape l-a făcut să rămână surd. Apoi a fost dat afară de la serviciu și alungat din Toplița, fiind considerat ,,capul pocăiților”.

Se întoarce pentru puțin timp la Negrilești, iar cât timp este aici Comunitatea baptistă de Cluj îl invită la Garbăul Clujului, unde este ordinat ca pastor să slujească în orice loc va ajunge. După ordinare lucrează cu și mai multă abnegație fiind invitat în multe locuri pentru a oficia actele de cult. Se reîntoarce în Toplița și își începe munca asiduă de evanghelizare în împrejurimi. Încă din 1924 începuse a vizita câteva familii din Sarmaș, iar la ultimul botez din Toplița chiar a botezat și două femei din această localitate. Urmează să oficieze tot mai multe botezuri în anii ce vor urma, iar în 1932 cumpără o casă, care va urma să servească ca și casă de adunare, dar care, a fost demolată de către preot și oamenii din comună, în timp ce frații au fost duși la postul de jandarmi.

Fratele Dunca a vestit Cuvântul Evangheliei prin multe alte localități, pe unde a fost urmărit, bătut, alungat, închis de jandarmi și trimis prin tribunale, însă nu a dat nici un pas înapoi și nu a renunțat la convingerile lui creștine. Unele din localitățile în care a vestit Evanghelia sunt: Sarmaș, Corbu, Sirling, Ciobotani, Râpa de Jos, Tulgheș, Bicazul Ardelean, Bicaz Chei și Volobeni. Este alungat iarăși din Toplița și se mută la Bicaz, unde frații i-au pus la dispoziție un cal și o șaretă pentru a se putea deplasa mai ușor la toate bisericile, spre a propovădui lucrarea Domnului și Cuvântul cel Viu.

În 1928 se înscrie la Seminarul Teologic Baptist din București. Din cauza unor întreruperi absolvă cursurile doar în 1934 și este repartizat ca pastor în localitatea Iam din Banat (Caraș-Severin). În 1937 se căsătorește cu o tânără credincioasă pe nume, Ana Bănuț. După stabilirea lui în Iam, biserica se împrospătează, se înmulțesc botezurile în localitate, dar și în satele mai mici din jur unde predica fratele Dunca Gavril.

Slujește în Iam până în 1960, atunci când se pensionează, dar în fiecare an și-a făcut timp să mai treacă pe la bisericile pe care le-a slujit cu atâta drag în tinerețile lui. În 1975 este invitat de onoare în Biserica Baptistă din Bicaz, care celebra 50 de ani. La acest eveniment, cineva din mulțime s-a dus și a spus: ,,Vreau să sărut obrazul pe care l-am pălmuit acum 50 de ani?”. Apoi îi sărută obrazul fratelui Dunca. Respectivul om îi dăduse două palme în urmă cu 50 de ani, dar între timp se pocăise.

La doar câțiva ani după această întâmplare, fratele nostru Dunca a fost chemat acasă la Domnul, pentru a primi dulcea sărutare a Celui pe care-L slujise cu atâta iubire. 

Serviciul de înmormântare a avut loc în ziua de 1 octombrie 1986, în localitatea Iam și afost condus de fratele Liubimirescu Amfilofie păstorul Biserici creștine Baptiste din orașul Oravița.  

Surse:

Dunca Gavril

Gheorghe Clapa

Liubimirescu Amfilofie

Îndrumătorul Creștin Baptist

https://wordpress.com/read/feeds/94707255/posts/2406652096

Cine nu renunță la toate averile sale nu poate fi discipolul meu — Curajul credinței

Duminica a 23-a de peste an – 8 septembrie 2019 Cine nu renunță la toate averile sale nu poate fi discipolul meu – Comentariu la Evanghelie de pr. Alberto Maggi, OSM După ce a denunțat legăturile de interes, faimoasa clică a fariseilor, formată din prieteni, frați, rude și vecini bogați, acum Isus dizolvă aceste interese. […] […]

Manolescu E. Constantin 1894 – ? din Greci

Fratele Manolescu E. Constantin s-a născut în ziua de 3 decembrie 1894, în localitatea Greci, județul Dâmbovița, din părinții Ieremia și Elisabeta, de naționalitate română.

În anul 1915 este înscris în armată la Regimentul 1 Artilerie Grea, detașat la atelier de reparații clasa II-a. A participat în război la campania din 1916-1919, fiind lăsat la vatră ca invalid de război, cu gradul de locotenent. A fost decorat militar cu „Crucea Comemorativă cu baretele „Târgu-Ocna” și „Insigna invalidului 1916-1919”.

În luna aprilie 1924 se căsătorește în Grivița, municipiul București, cu sora Blanca și Domnul le-a dăruit următorii copii: Eugenia, născută în anul 1925, Maria II 1927, Paul 1931, Petre 1939, Costel 1941 și Maria I 1922.

A auzit Cuvântul Domnului la adunarea Creștinilor după Evanghelie, de pe strada Carol Davila din București, iar în ziua de 6 ianuarie 1931 este botezat la religia baptistă, de către fratele Victor Gorung.

În anul 1933 pleacă pentru 3 ani în Elveția, 1 an curs biblic misionar în Lausanre și 2 ani la Geneva, Școală Teologică.

În ziua de 10 aprilie 1932 este ordinat ca păstor de comisia compusă din Carol Strobel, Ioan Branea, Victor Gorung și Gheorghe Popși.

În curtea casei fratelui Manolescu Constantin construiește o sală ce va deveni biserică, prin adresa Uniunii nr. 155/1932, în ziua de 27 noiembrie 1932 când s-a făcut  o frumoasă serbare de deschidere, la care au participă mai mulți frați din București. Au cântat corurile bisericilor: București-Colentina, București-Grivița, corul Școalei Duminecale și corul de la Seminarul Teologic Baptist din București. 

În urma Congresului General al Cultului Creștin Baptist, ținut la Arad în zilele de 27 -28 octombrie 1945, fratele face parte din Comitetul Uniunii. La ședința Comitetului Uniunii, ținută în zilele de 29 -30 aprilie 1946, fratele este numit la secțiunea edilitară și publicități.

În ziua de 3 noiembrie 1957 participă la serbarea a 25 de ani de la deschiderea Bisericii Creștine Baptiste din Ferentari-București.

În ziua de 2 februarie 1958 participă la deschiderea Bisericii Creștine Baptiste din localitatea Traian, din cercul Turnu Măgurele.

A scris articole la revista „Îndrumătorul Creștin Baptist”.

Surse:

Alexa Popovici

Ioan Bunaciu

Arhive

Glasul Adevărului

Îndrumătorul Creștin Baptist

Mulțumesc că ai trecut pe aici. Lasă un mesaj.

https://wordpress.com/read/feeds/94707255/posts/2407027685

„Toleranţa”, „fanaticii religioşi” şi limbajul pervertit

download

Dacă 3.000.000  de români nu sunt de acord cu  homosexualii, cu îndoctrinarea ateistă, cu educaţia sexuală a copiilor mici, sunt atacaţi cu un cuvânt perfid: INTOLERANŢĂ.  Mai sunt atacaţi  şi cu alte cuvinte cum ar fi: fanatici, homofobi, tradiţionalişti, ultranaţionalişti, fascişti, haters, etc. toate cuvinte ale unui limbaj de lemn produse parcă de nouavorbă din lumea totalitară a lui Orwell. ( Vezi celebra şi actuala carte de mai jos)

Politicienii noştri ne demonstrează că sunt doar marionete în mâinile marilor păpuşari ai lumii, ai elitelor progresiste care le-au impus acelaşi limbaj uniform, aceleaşi expresii de lemn, inspirate de acelaşi duh satanic.În numele aşa zisei corectitudini politice, (o oribilă „corectitudine”) ni se cere să acceptăm tot valul de imoralitate, de destrabălare, ni se cere să ne călcăm în picioare valorile creştine care ne-au protejat ca familii şi ne-au ţinut în picioare ca naţiune. Scopul este acela de spălare pe creier, de îndobitocire a individului pentru a putea fi controlat în totalitate de către Oculta Mondială care a luat cu asalt toate statele libere si care va instaura „Noul totalitarism”. ( Vezi cât de actual pare totul când citeşti paginile Protocoalelor de la Toronto)

 

 

„Toleranţă”,  a devenit un cuvânt pervertit,  un cuvânt ameninţător

Poate ceva numit toleranţă să ne ameninţe? Este posibil să ne temem de ceea ce numim toleranţă?

Răspunsul este da. În societatea vremurilor noastre, numită şi postmodernă, suntem  şi vom fi martorii unei schimbări culturale ce poate fi etichetată drept cea mai vijelioasă şi mai întunecată din istoria omenirii( Josh McDowell). Şi toate aceste schimbări de rău augur se vor face în numele aşa zisei „Noua toleranţă”. Doctrina propagată azi, şi care se face tot mai simţită şi în ţara noastră, în special în şcoli, în universităţi şi politică este diferită de definiţia din dicţionare în  care toleranţa este descrisă astfel: „a recunoaşte şi a respecta credinţele, opiniile şi practicile altora fără a le împărtăşi”.

Toleranţa tradiţională era o frumoasă virtute creştină. Era  îngăduinţa creştină izvorâtă din iubire, care te îndemna să-ţi iubeşti aproapele, să-l respecţi, să-l preţuieşti şi să-l accepţi chiar dacă nu erai de acord cu comportamentul lui. Toleranţa tradiţională nu te obliga să aderi la convingerea şi comportamentul unei persoane sau grup de persoane cu care nu erai de acord.

Noua toleranţă este la kilometrii distanţă de ceea ce înseamnă toleranţa tradiţională.

Ea afirmă că nu mai există adevăr absolut. Toate convingerile, valorile, stilurile de viaţă sunt egale. Toate punctele de vedere trebuiesc respectate sau apaludate. După principiul toleranţei tradiţionale puteam transmite copiilor noştri respectul pentru nişte valori morale, de exemplu să-i fie fidel viitorului partener de viaţă, iar copiii noştri aveau dreptul atât să fie fideli cât şi să afirme că acest comportament este cel mai bun.

După noua toleranţă nu mai ai acest drept. Noua toleranţă spune că toate comportamentele sunt egale. Dacă judeci  comportamentul greşit al vreunei persoane eşti etichetat ca intolerant.

Un alt exemplu: În urmă cu câţiva ani nu numai societăţile creştine ci şi cele  capitaliste sau comuniste considerau că homosexualitatea este o boală, o aberaţie sexuală. Iar ca orice bolnav homosexualul trebuia înţeles, tratat şi vindecat. Chiar dacă acceptai persoana nu erai obligat să fii de acord cu comportamentul ei. Noua toleranţă spune că şi comportamentul acestor oameni este tot atât de demn de respect ca orice alt comportament. Învăţătura creştină spune că homosexualii (sodomiţii) alături de cei care comit adulter, de hoţi, beţivi, lacomi, defăimători nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu. O astfel de afirmaţie a învăţăturii creştine este socotită intolerantă de noua toleranţă.

Iată ce se afirmă într-un Centru al noii toleranţe din Chişinău. «  In domeniul moral indivizii au dreptul de a-si alege modul de viata, valorile la care vor sa ţină, chiar şi greşelile ce vor a le comite,  fara nici o intervenţie din partea societăţii sau a statului » (www. tolerance. org.)

Decesul adevărului

În noua toleranţă nu există adevăr absolut. Adevărul este relativ şi depinde de împrejurări. În noua toleranţă fiecare are adevărul lui. Nu mai există standarde morale, sisteme de referinţă. Este într-adevăr înfricoşător să te gândeşti în ce lume debusolată este posibil să trăiască copiii noştri, dacă noi vom accepta această ideologie, această doctrină.

Această ideologie loveşte cel mai tare în creştinism. „Avem de a face cu o schimbare de o asemenea amploare, încât implicaţiile ei sunt deconcertante. Lucrul cel mai înfricoşător rămâne totuşi ignoranţa şi pasivitatea celor mai mulţi dintre creştini”-spun Josh McDowell şi Bob Hostetler.

„Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”  afirmă, Isus Hristos Mântuitorul nostru. Pe măsură ce cunoşti Evanghelia şi pe Isus Hristos devi fascinat de semnificaţia, de lumina şi de puterea transformatoare acestei afirmaţii a Fiului Lui Dumnezeu. El Dumnezeu, venind ca Om şi trăind fără de păcat este Destinul nostru, Eliberatorul de păcate, Calea de împăcare cu Dumnezeu, Calea spre Viaţă.

În noua toleranţă afirmaţia de mai sus a Lui Isus Hristos este intolerabilă. Nimeni nu are voie să deţină adevărul absolut. Nu există adevăr absolut. Iată de ce noua toleranţă va lovi în special în creştinism.

Un copil ce îşi atacă părintele

Este ciudat faptul că noua toleranţă s-a născut şi s-a dezvoltat în societăţile cele mai democratice, mai dezvoltate şi mai civilizate. Cultura creştină este cea care a oferit baza morală pentru dezvoltatarea societăţilor respective şi mai mult de atât, a oferit omului cea mai mare libertate, comparativ cu alte religii şi culturi. Paradoxal însă, de această frumoasă libertate au început treptat să abuzeze diferiţi indivizi şi grupări minoritare: mişcări feministe, asociaţii pro-avort, activişti homosexuali, asociaţii pentru drepturile animalelor, etc. Ei sunt minoritarii şi vor drepturi ( discriminare pozitivă), vor nu numai să fie aceptaţi ca persoane ci vor să le fie acceptate şi aplaudate şi comportamentele şi paradoxal, societatea majoritară este de acord cu revendicările lor. În lumea noii toleranţe discriminarea selectivă este lăudabilă dacă discriminarea sau segregarea favorizează un „grup minoritar” în detrimentul aşa-zisei culturi dominante. Cultura creştină este „cultura dominantă” şi nu are voie să lezeze „drepturile civile” ale grupărilor minoritare. Şi astfel noua toleranţă tolerează orice înafară de a-ţi manifesta credinţa în Dumnezeu şi mai ales în Isus, pentru că acest lucru presupune că există adevăriri absolute. Acest lucru  presupune că răul este întotdeuna rău, că furtul, minciuna, crima, adulterul, etc. sunt greşite pentru toţi. Mai presupune că dreptatea, mila, smerenia, bunătatea sunt atitudini corecte pentru toţi oameni. Dar în noua toleranţă sunt intolerabile asemenea presupuneri.

Şi astfel cultura creştină a devenit „victima singurei forme de bigotism care pare a fi acceptat de noua toleranţă- bigotismul împotriva creştinilor”

sursa: https://marianagoron.wordpress.com

„Toleranţa”, „fanaticii religioşi” şi limbajul pervertit

O descoperire surprinzatoare

Imaginati-va ca intr-o zi aflati ca nu sunteti persoana care ati crezut initial ca sunteti. De fapt, sunteti ceva ce dispretuiti. Exact asta s-a intamplat unui politician radical din Ungaria. Dale Hurd ne va vorbi despre criza prin care a trecut acest om si despre transformarea sa uimitoare.

https://alfaomega.tv/embed/vod/?vid=9268

Dale Hurd: Candva a fost un lider aspirant al celui mai mare si controversat partid politic, Jobbik. Jobbik a fost considerat un partid fascist, antisemit. Tanarul Csanad Szegedi trecut de 20 de ani, s-a pregatit sa conduca acest partid intr-o buna zi.

Csanad Szegedi: Am devenit membrul partidului Jobbik in 2003 cand s-au pus bazele partidului. Am fost membru timp de noua ani. Am fost vicepresedinte timp de sase ani si membru al Parlamentului European din 2009.

Dale Hurd: Szegedi a fost considerat antisemit, desi el a negat acest fapt in timpul interviului.

Csanad Szegedi: Cand am devenit membru al partidului Jobbic, am simtit o indiferenta fata de evrei. Nu mi-a pasat de evrei. Nu mi-a pasat de Holocaust. Nu am considerat ca Holocaustul ar fi fost o tragedie pentru poporul ungar. Am citit multe materiale antisemite.

Dale Hurd: Insa, Szegedi a fost liderul unui partid care a fost considerat pe plan mondial un partid antisemit. Conform declaratiilor sale, nu a simpatizat cu evreii si nu a avut incredere in ei. Dar aceasta situatie s-a schimbat cand Csanad Szegedi a aflat ceva despre el insusi care i-a schimbat viata in mod radical. Csanad Szegedi a aflat ca este evreu. Pe internet, au inceput sa circule zvonuri despre radacinile ebraice ale lui Szegedi. El s-a dus sa vorbeasca cu bunica lui de 94 de ani care nu vorbise niciodata despre identitatea ei evreiasca.

Csanad Szegedi: Mi-a povestit despre viata ei, mi-a spus ca a fost trimisa la Auschwitz si ca toata familia noastra a fost ucisa.

Dale Hurd: Cum a schimbat aceasta informatie modul in care ati privit Holocaustul?

Csanad Szegedi: Am ramas socat. In primul rand, pentru ca am inteles ca Holocaustul a avut loc.

Dale Hurd: Deoarece nu a fost sigur ce sa faca, a incercat sa isi ascunda identitatea evreiasca si s-a comportat de parca nu s-ar fi intamplat nimic. In cele din urma, el a inteles ca nu poate ramane membru al Partidului Jobbik.

Csanad Szegedi: Am inteles ca nu pot face parte din nicio organizatie antisemita.

Dale Hurd: Ce ati face daca ati descoperi ca sunteti tocmai ce ati dispretuit? Csanad Szegedi s-a schimbat. Szegedi a luat legatura cu rabinul local Slomo Koves care, initial, a crezut ca este o gluma.

Stire difuzata in emisiunea Mapamond crestin 746 – noiembrie 2018. Ultimele stiri crestine:

 

Sursa: https://alfaomega.tv/stiri/mapamond-crestin/9633-o-descoperire-surprinzatoare

https://ardeleanlogos.wordpress.com/diverse/o-descoperire-surprinzatoare/

ISTORIE BAPTISTĂ De la fondarea biserici creştine până în prezent  de J. M. Cramp, D.D. (1796-1881) Capitolul VI – Perioada Agitată, din anul 1567 până în anul 1688   Secţiunea VI. Istoria Bisericii Broadmead, din Bristol

download

Pagina de Istorie

Începând cu luna Februarie 2005, vă punem la dispoziţie o lucrare de Istorie Baptistă scrisă de autorul J. M. Cramp, care prezintă istoria mişcării baptiste într-o formă condensată şi interesantă, începând cu fondarea bisericii primare şi ajungând până în perioada prezentă. Sperăm ca prin acest material să vă îmbogăţiţi cunoştinţele şi să aflaţi detalii diversificate şi interesante legate de istoria creştină. Mai multe informaţii şi scrieri din domeniul istoriei creştine puteţi găsi pe paginile Bibliotecii electronice a Misiunii Vox Dei, prin accesarea link-ului din dreapta, cu Istorie Baptistă.

ISTORIE BAPTISTĂ

De la fondarea biserici creştine până în prezent  de J. M. Cramp, D.D. (1796-1881)

Capitolul VI – Perioada Agitată, din anul 1567 până în anul 1688

 Secţiunea VI.  Istoria Bisericii Broadmead, din Bristol

Secţiunea VII

Declaraţia de Indulgenţă – Confesiunea de Credinţă – Persecuţia aprinsă – Thomas Delaune – Rebeliunea Ducelui de Monmouth – Relatări despre Hewlings – Doamna Gaunt – Timpul întunecat – O altă Declaraţie de Indulgenţă – William Kiffin – Revoluţia Glorioasă

Au existat intervale de odihnă în cadrul acestei perioade. Regele Charles a fost înclinat spre a înlătura restricţiile impuse asupra Romano Catolicilor, şi în câteva ocazii severitatea persecuţiei a fost relaxată, în speranţa că vreo măsură generală avea să fie introdusă în Parlamentul care cuprindea toate partidele. În 1672, el a emis o „Declaraţie de Indulgenţă”, prin care în exerciţiul prerogativei operarea legiferării penale era suspendată în timpul plăcerii regale. Mulţi predicatori Nonconformişti s-au folosit de aceasta, şi şi-au luat licenţe ca să poată predica.

Dar Neconformiştii în general au refuzat să primească „Declaraţia”, considerând-o un exerciţiu nelegitim al prerogativei, şi temându-se de consecinţele care ar putea urma admiterea Romano Catolicilor la putere. Ei au făcut mai mult. Ei s-au supus fără murmur Actului de Test, care a fost emis în 1673, şi prin care toate persoanele care acceptau vreun oficiu de sub Guvernare li se cereau să ia Cina Domnului conform ritualurilor Bisericii Angliei, şi să subscrie unei declaraţii împotriva transubstanţierii. Obiectul primar al acelui act era excluderea Romano-Catolicilor de la putere, şi realizând aceasta, se aşteptau ca uşa să fie deschisă faţă de Neconformiştii Protestanţi, printr-o abrogare a testului de care erau ei preocupaţi. Însă bigotismul a ţinut uşa închisă până în anul 1828, şi Cina Domnului era în tot acest timp „o cheie de oficiu, o cheie falsă către un loc”.

În mijlocul incertitudinilor şi al primejdiilor vremii, o întâlnire de predicatori şi delegaţi a fost convocată în 1675, pentru a considera proprietatea de a face paşi pentru educarea candidaţilor pentru lucrare. Dacă s-a ţinut sau nu întâlnirea, nu putem spune acest lucru; însă propunerea în sine, sub acele circumstanţe, indică curajul moral precum şi părerile iluminate.

După doi ani, o Confesiune de Credinţă a fost publicată, sub următorul titlu: „O Confesiune de Credinţă, expusă de bătrânii şi fraţi multor congregaţii de creştini (botezaţi ca urmare a profesării credinţei lor) în Londra şi ţară. Cu o Anexă cu privire la botez”.

În puncte doctrinare limbajul Confesiunii Adunări este pentru cea mai mare parte adoptat, în timp ce cu privire la botez şi guvernarea Bisericii părerile denominaţiei noastre sunt foarte clare şi pe deplin exprimate. Presupusele motive de botez al pruncilor sunt critic examinate în Anexă, şi insuficienţa lor dovedită. „Să nu se judece aşadar de către noi (pentru că multe s-au scris în acest subiect, şi totuşi continuam această practică a noastră diferită de a altora) că este din încăpăţânare; ci mai degrabă, aşa cum este adevărul, că noi în acest loc, conform celei mai bune înţelegeri a noastre, ne închinăm lui Dumnezeu, dintr-o minte pură, prezentând ascultarea faţă de preceptul Său, în acea metodă pe care o luăm drept cea mai agreabilă faţă de scripturile adevărului şi a practicii primitive. . . Nu s-ar cuveni ca noi să producem vreo sesizare care să poartă vreo asemănare că ceea ce facem noi în serviciul lui Dumnezeu este fără îndoială conştiincios, sau cu vreun temperament al minţii, că facem astfel pentru prezent cu o rezervă că să facem altfel pe viitor asupra deliberării mai mature; şi nici nu avem vreo cauză să facem astfel, fiind pe deplin convinşi că ceea ce facem este agreabil cu voia lui Dumnezeu. Şi totuşi propunem cu toată inima aceasta, că dacă vreunul din slujitorii Domnului nostru Isus Hristos, în spiritul umilinţei, va încerca să ne convingă de vreo greşeală, ori în judecată sau practică, noi vom considera sârguincios argumentele sale, şi îl vom socoti prietenul nostru şef care să fie un instrument pentru a ne converti de la orice eroare care ar fi în căile noastre; căci noi nu putem face intenţionat ceva împotriva adevărului, ci toate lucrurile pentru adevăr”1.

Acesta este un limbaj pe deplin Baptist. Aşa am susţinut şi am profesat întotdeauna. Suntem „gata să dăm un răspuns oricărui om care ne întreabă de vreun motiv al speranţei care este în noi”, şi credem că vom fi pururi mulţumitori oricărui om care ne va convinge de eroare sau să ne arate „o cale mult mai excelentă”.

Persecuţia s-a dezlănţuit furioasă în anii târzii ai domniei lui Charles II. S-a părut a fi politica stabilită a Curţii de a zdrobii pe Nonconformişti. Informatorii s-au îngrăşat pe urma lor. Judecătorii şi magistraţii au încurajat pe informatori, şi au fost la rândul lor îndemnaţi spre un zel şi o sârguinţă mai mare în cariera lor informatoare de către cler, chiar şi de episcopi. Câţiva dintre Nonconformişti au fost citaţi în curţile spirituale, şi excomunicaţi, care era egal cu ruina, în timp ce persoana excomunicată era în afara protecţiei legii. Alţii au fost urmăriţi în justiţie pentru frecventarea caselor de rugăciune sau că nu s-au dus la biserică, şi proprietatea lor a fost apucată pentru plata amenzilor. Atât de numeroase erau aceste cazuri, încât în micul oraş din Uxbridge şi în vecinătatea sa (la cincisprezece mile de Londra) „s-au emis două sute de mandate de extenuare”. Predicatorii, în particular, erau vânaţi precum fiarele sălbatice. Mulţi dintre ei s-au aflat sub necesitatea vinderii mobilei şi cărţii gospodăriei lor pentru a oferii mâncare pentru familiile lor flămânde. S-a estimat că proprietatea până în valoare de două milioane de lire era luată de la Nonconformişti în timpul domniei lui Charles II şi James II.

Temniţele erau aglomerate, numere mari au murit în captivitate – de parcă ar fi fost duşi la moarte – ucişi – de parcă ar fi fost spânzuraţi sau împuşcaţi. Vom selecta o instanţă.

Thomas Delaune era un nativ din Irlanda. Părinţii săi erau Romano Catolici. Domnul pe a cărui proprietate locuiau ei observând în tânărul Delaune o aptitudine pentru studiu, l-a trimis la o mănăstire din Kilcrash, la circa şapte mile de Cork, pentru educaţie. Rămânând acolo nouă ani, a obţinut o situaţie la Kingsale, drept cler pentru un domn Bampfield, care era în mare parte implicat în pescuitul de sardele. Eforturile lui Bampfield au fost binecuvântate pentru convertirea sa de la Papie şi păcat. După câţiva ani el a găsit a fi necesar să părăsească Irlanda, zelul său religios stârnind persecuţia. S-a stabilit în cele din urmă în Londra, drept învăţător, şi a fost bine cunoscut drept un om pios, învăţat şi exemplar. El s-a bucurat de prietenia lui Benjamin Keach, William Kiffin şi alţi predicatori Baptişti, de care el era mult stimat.

Dr. Benjamin Calamy, unul din capelanii regali, a publicat o predică intitulată, „O conştiinţă scrupuloasă”. El i-a provocat pe Nonconformişti la o discuţie despre punctele în discuţie dintre Biserica Angliei şi ei, şi i-a invitat pentru a propune îndoielile şi dificultăţile lor, ca adevărul să fie stabilit. Domnul Delaune a acceptat provocarea, şi a scris lucrarea sa „Pledare pentru Nonconformişti”, în care subiectul este mânuit cu abilitate desăvârşită. „Cartea”, spune Defoe, „este perfectă în sine. Niciodată autorul nu a lăsat în urma sa o piesă mai finisată; şi cred că disputa este pe deplin încheiată. Dacă ar întreba vreun om ce am putea spune, de ce Neconformiştii diferă de Biserica Angliei, şi ce pot pleda ei pentru aceasta – nu pot recomanda o replică mai bună decât aceasta. Fie ca ei să răspundă scurt, Thomas Delaune, şi persoana care pune întrebări să citească cartea”. Înainte ca lucrarea să fie terminată la presă, aceasta a fost cuprinsă de un mesager al regelui, şi autorul acesteia a fost dus în temniţă. El a fost mai întâi „încredinţat la Wood Street Compter, şi pus între prizonierii de latură comună, unde a avut o bancă dură pentru capul său, şi două cărămizi drept pernă a sa”. De acolo a fost dus la Newgate, şi pus între criminali, a căror „companie îngrozitoare”, aşa cum îi scria acesta Dr. Calamy, i-a oferit „o reprezentare perfectă a locului îngrozitor pe care îl descrii când menţionezi iadul”. Apoi i s-a permis să se asocieze cu prizonierii de un fel mai bun. Înaintea procesului său, el a apelat la Dr. Calamy pentru interferenţa prietenoasă în dreptul său. Doctorul, aşa cum i-a amintit acestuia, a invitat discuţia, şi în scrierea cărţii el a răspuns doar la provocarea acestuia. Însă în locul tratamentului la care s-ar aştepta un cercetător de la altul, el a fost aruncat în temniţă. El „s-ar obliga să fie convins de ceva mai mult ca divinitatea decât de Newgate”. „Am avut ceva gânduri”, spunea el, într-un alt comunicat, „că ai îndeplinit oficiul unui preot, în vizitarea mea în locul meu de captivitate; ori ca să mă argumentezi din îndoielile mele, ceea ce puteau cu uşurinţă să o facă Scriptura şi raţiunea ta promisă, nu un ordin de întemniţare sau Newgate. Faţă de prima pot ceda. Faţă de ultima se pare că trebuie. Aceasta este o logică de tip sever, şi probabil că mă va contesta din această lume” – Dar Dr. Calamy a fost surd faţă de apelul său, şi destul de negeneros pentru a se abţine de la exercitarea vreunei influenţe în favoarea oponentului său.

Domnul Delaune a fost judecat la Old Bailey în ianuarie 1684, pentru „o calomnie cu sigur falsă, înclinată spre răzvrătire şi scandaloasă împotriva Regelui şi a Cărţii Rugăciunii Comune”. El a implorat ca întrebarea să fie examinată atent şi în mod corect. „Doresc”, spunea el, „a paragrafe întregi să fie citite, din care crimele care mi se aduc acuzaţie să reiasă. Dacă s-ar produce doar câteva fragmente, din care să nu se deducă nici un sens perfect, voi fi tratat în mod incorect. Coerenţa sensului dintr-un discurs continuat, nu resturi şi bucăţi rupte din propoziţii, pot demonstra scopul unui argument. Dacă ceea ce am scrie e adevărat, nu este nici o crimă, doar dacă adevărul este făcut crimă. Dacă este fals, fie ca Dr. Calamy sau oricare dintre ghizii Bisericii voastre să mă dezaprobe (aşa cum a promis el în predica menţionată anterior), prin buna Scriptură şi bunul simţ; apoi mă voi preda. Dacă nu se va prelua ultima metodă, trebuie să o repet, e tare greu, domnul meu, e tare greu”.

Fără nici o îndoială că a fost „greu, foarte greu”. Însă Jeffreys se afla pe bancă. Un verdict de „vinovat” a fost înregistrat, şi sentinţa a decurs astfel: – „Thomas Delaune amendat cu o sută de mărci, şi să fie ţinut prizonier, etc., şi să-şi găsească securitatea pentru bunul său comportament pentru un an întreg după aceea; şi calomniile de răzvrătire şi cărţile publicate de el să fie arse cu foc înaintea Royal Exchange, Londra”.

Sentinţa l-a încredinţat la un martiraj încet şi dureros. Îl cităm din nou pe Defoe, care a scris o prefaţă de recomandare la ce-a de-a 17a ediţie a „Pledării:-”

„Scumpa punere sub acuzare, privarea acestuia de mijloacele de trai, care era o şcoală de gramatică, şi lunga întemniţare, l-au făcut nu numai incapabil să plătească amenda sa, ci incapabil să se întreţină pe sine şi familia sa”.

„El a continuat în captivitatea strânsă din temniţa de la Newgate circa 15 luni, şi a suferit trei mari greutăţi prin sărăcia extremă, fiind redus în întregime de dezastrul său, încât nu mai avea nici un mijloc de trai decât ceea ce contribuiau prietenii care veneau să-l viziteze”.

„Comportamentul lui în necazul acesta a fost precum măreţia minţii pe care a descoperit-o la procesul său. Şi acelaşi duh care apare în scrierile sale a apărut în conversaţia sa, şi l-a susţinut cu răbdare invincibilă sub cele mai mari extremităţi. Însă necazul şi captivitatea lungă de diferite feluri l-au cucerit în cele din urmă. El avea o soţie şi doi copii mici, toţi alături de el în temniţă, căci ei nu aveau alt mijloc de trai în altă parte. Apropierea şi inconvenienţa locului l-au afectat mai întâi pe el, şi pe toţi ceilalţi trei, prin suferinţa şi boala de durată, murind în temniţă. În final, epuizat de necaz, şi deznădăjduit de uşurare, şi prea mult abandonat de cei care ar fi trebuit să se fi îngrijit măcar de el, această persoană excelentă s-a înecat sub povară şi acolo a şi murit. Nu ne putem reţine din a spune că un astfel de campion, al unei astfel de cauze, să fi meritat un folos mai bun. Şi a fost tare greu că un astfel de om, un astfel de creştin, un astfel de cercetător, şi într-o astfel de ocazie, să moară de foame într-o temniţă; şi că întreg trupul de Neconformişti din Anglia, pentru a căror cauză a murit el apărând-o, să nu adune £66 şi 13s 4d ca să-i salveze viaţa”.

„Dacă eram lucrător”, spunea John Sharp,pastor al Baptist Church de la Frome, Somersetshire, la scurtă vreme după Revoluţia din 1688, „aş fi luat un cal, şi călăream până îmi ieşea pielea, şi aş fi adus banii ca să plătesc amenda sa”2.

„Îmi pare rău să spun”, observă Defoe, „el este unul din cei aproape opt mii de Neconformişti Protestanţi ce au pierit în temniţă în zilele acelui Prinţ milos, Regele Charles II, şi aceasta doar pentru neconformarea faţă de Biserică în punctele unde ei putea oferi astfel de motive precum desemnează această ‚Pledare’; şi nu au fost înăbuşiţi pentru altă cauză, aproape că am spus omorâţi, în temniţe, pentru religia lor”.

La scurtă vreme după avansarea lui James II, rebeliunea Ducelui de Monmouth a izbucnit, şi a atras numere mari în ruină. Anumiţi Baptişti au fost compromişi în aceasta. Aceasta nu este de mirare. James II era un Papist şi un tiran. El era cunoscut a fi un om cu inimă rece şi însetat de sânge. Nu s-a crezut că libertăţile Angliei ar fi în siguranţă în mâinile lui. Pe lângă acestea, anumiţi insurgenţi au privit pe Monmouth drept fiul legitim al lui Charles II, şi prin urmare moştenitorul legitim la tron; în timp ce alţi au considerat că era mai bine să se treacă cu vederea pata naşterii lui, şi astfel să se asigure o succesiune Protestantă, mai degrabă decât să expună regatul faţă de domnia greşită a unui despot Papal. Dacă ar fi reuşit aventura, ei ar fi fost aplaudaţi drept patrioţi; prin înfrângerea sa, numele lor au fost încredinţate urmaşilor drept trădători. Mulţi dintre ei au suferit de răzbunarea legii. Judecătorul brutal, Jeffreys, a prezidat la procesele lor, şi şi-a grăbit victimele sale către spânzurătoare prin cele mai scurte procese, şi cu toată veselia unui călău practicat.

Soarta a doi tineri bărbaţi a exercitat compătimire neuzuală. Benjamin şi Thomas Hewling erau nepoţii lui William Kiffin, cu a cărui fiică s-a căsătorit tatăl lor. După ce a murit tatăl lor, domnul Kiffin a preluat conducerea familiei, şi a asistat părintele în viaţă în oferirea acestora o educaţie şi pregătire excelentă. William a fost la un seminar în Olanda când Ducele de Monmouth a plănuit expediţia sa nefericită. El l-a însoţit pe Duce în Anglia. Benjamin, „conversând cu cei ce se aflau într-o mare nemulţumire, văzând Papismul încurajat, şi religia şi libertatea a fi invadate, şi-a făcut rost de arme, şi s-a dus la numitul Duce”. După lupta dezastruoasă de la Sedgemoor, cei doi fraţi au încercat să scape pe mare, însă au fost duşi înapoi de vânturile opuse, şi au fost constrânşi să iasă la ţărm şi s-au predat ca prizonieri. După o scurtă captivitate în temniţa Exeter, ei au fost trimişi la Londra, unde au fost puşi în Newgate, şi au rămas acolo trei săptămâni, când au fost trimişi înapoi în Vest pentru proces.

Bunicul său s-a luptat din greu ca să-i salveze. Totul era corupt în acele zile. „Dacă ar fi să fie”, spune domnul Kiffin, „ca Regele să facă doar pe câţiva care să fie luaţi apoi drept exemple, şi să lase restul ofiţerilor, să poarte de grijă pentru vieţile lor, încerc împreună cu fiica mea, mama lor, să tratez cu un mare om, fiind de acord să-i dau trei mii de lire dacă ar obţine eliberarea lor. Însă faţa lucrurilor a fost curând alterată, aşa încât doar severitatea s-a mai putut să fie aşteptată. Într-adevăr, am pierdut uşa corectă, căci Domnul Judecător Şef [Jeffreys], descoperind că s-au făcut acorduri cu alţi, şi că i s-a acordat aşa puţină atenţie lui, a fost cu atât mai mult provocat să folosească toată maniera de cruzime faţă de săracii prizonieri, aşa că puţini au scăpat, şi printre restul aceşti doi tineri au fost executaţi”3.

Sora lor a fost neobosită în strădaniile ei în dreptul lor. Când toate celelalte mijloace au căzut, ea s-a determinat să prezinte o petiţie Regelui. „Pentru acest scop ea a fost introdusă de Lordul Churchill, după sărbătoritul Duce de Marlborough. În timp ce ei aşteptau în ante-cameră, pentru a fi admişi, stând lângă consola de cămin, Lord Churchill a asigurat-o de cele mai profunde dorinţe ale sale de succes faţă de petiţia ei. ‚Dar, madam’, a spus el, ‚nu îndrăznesc să vă flatez cu vreo speranţă, căci acea marmură e la fel de capabilă de simţirea compasiunii precum este inima Regelui’”4.

Aşa s-a şi dovedit. Inima Regelui era tare precum granitul. Cei doi Hewling au fost executaţi: William, la Lyme, 12 septembrie 1685; Benjamin, la Taunton, pe 30 al aceleiaşi luni. Felul cum şi-au petrecut ultimele zile ale vieţii lor, şi felul cum au murit, a fost spus în mod admirabil de sora lor, din a cărei povestire voi oferi un scurt abstract.

„La Salisbury, pe 30 august, am avut prima oportunitate de a conversa cu ei. I-am găsit a fi într-un calm excelent al minţii, declarând experienţa lor despre harul şi bunătatea lui Dumnezeu faţă de ei în toate suferinţele lor, în purtarea de grijă şi întărirea oferită lor, întorcând inimile tuturor acelora în a căror mâini se aflau ei, atât la Exeter cât şi pe navă, pentru a arăta milă şi a-i favoriza, deşi de când au sosit la Newgate ei au fost dur folosiţi, şi acum în călătoria lor au fost puşi în fiare grele şi trataţi mult mai inuman. Ei au declarat cu voioşie că erau mai bine, şi într-o situaţie mai fericită, decât oricând în viaţa lor, din sensul că aveau din dragostea iertătoare a lui Dumnezeu în Isus Hristos faţă de sufletele lor, în întregime referindu-se la Dumnezeul lor înţelept şi plin de har ca să aleagă pentru ei viaţă sau moarte, exprimându-se ei înşişi astfel: – ‚Tot ceea ce e pe placul lui Dumnezeu, tot ceea ce vede El că e cel mai bun, aşa să fie. Noi ştim că El poate să elibereze, dar dacă nu o face, binecuvântat să fie numele Său; moartea nu este teribilă acum, ci de dorit’”.

„Pe şase septembrie domnul Benjamin Hewling a fost trimis la Taunton ca să fie judecat acolo. Luându-mi rămas bun de la el, acesta a spus, ‚Oh! Binecuvântat fie Dumnezeu pentru nenorociri. Nu aş fi fost lipsit de ele pentru toată această lume’”.

„Eu am mai rămas la Dorchester, ca să aştept rezultatul Domnului William Hewling, faţă de care, după proces, am avut liber acces, şi a cărui discurs a fost în mare parte umplut cu admiraţii ale harului lui Dumnezeu care a fost manifestat faţă de el în scoaterea sa din starea sa naturală. El a spus, Dumnezeu prin Sfântul Său Duh a apucat deodată inima sa când el nu s-a gândit la ea, în locaşul său retras din Olanda, ca şi când ar şopti în secret inimii sale, ‚Caută faţa Mea’, permiţându-i să răspundă faţă de chemarea Sa de har şi să reflecte la propriul său suflet, arătându-i răul păcatului şi necesitatea lui Hristos, din acea vreme purtându-l către o aderenţă sensibilă faţă de Hristos pentru justificare şi viaţa veşnică. De aici el a găsit un izvor de bucurie şi dulceaţă dincolo de mângâierile întregului pământ”.

„Când am venit la el în dimineaţa următoare, când primise ştiri că trebuia să moară în ziua următoare, şi că avea să fie dus la Lyme în acea zi, l-am descoperit într-un cadru mult mai excelent, ridicat şi spiritual decât înainte. El era satisfăcut, spunea el, că Dumnezeu a ales ceea ce este mai bine pentru el. ‚El ştie ce ar fi fost ispitirile vieţii. Poate că aş fi trăit şi aş fi uitat de Dumnezeu; însă acum mă duc acolo unde nu voi mai păcătuii deloc. Oh, este un lucru binecuvântat să fiu eliberat de păcat şi să fiu cu Hristos! Oh! Ce mari au fost suferinţele lui Hristos pentru mine, dincolo de ceea ce aş putea suporta eu! Ce mare este slava spre care merg. Aceasta va înghiţii curând toate suferinţele noastre acolo!’”

„În timp ce treceau prin oraşul Dorchester către Lyme, mulţimi de oameni se uitau la ei cu mari lamentări, admirând comportarea sa la despărţirea lui de sora sa. De-a lungul drumului, discursul său a fost excesiv de spiritual, profitând de ocazia de a vorbi despre slava spre care mergeau ei. Privind la ţară în timp ce trece pe acolo, el a spus, ‚Aceasta este o glorioasă creaţie, dar ce o să fie dar paradisul lui Dumnezeu spre care mergem. Mai sunt doar câteva ore, şi vom fi acolo, şi vom fi pururi cu Domnul’”.

„La Lyme, înainte de a merge să moară, citind Ioan 14:8, el a spus la unul din tovarăşii lui de suferinţă, ‚Aici este o dulce promisiune pentru noi – ‚Nu vă voi lăsa fără mângâiere, voi venii la voi. Hristos va fi cu noi până la final!’ Unul care şi-a luat rămas bun de la el a spus, ‚La revedere până ne vom vedea în ceruri. În prezent vom fi cu Hristos. Oh, nu aş schimba condiţiile cu oricare altul din această lume. Nu aş sta în urmă pentru zece mii de lumi’”.

„Apoi s-a rugat pentru trei sferturi de oră cu cea mai mare ardoare, binecuvântând din plin pe Dumnezeu pentru Isus Hristos, adorând bogăţiile harului Său în el, în toate roadele glorioase ale acestuia faţă de el, rugându-se pentru pacea Bisericii lui Dumnezeu, şi al acestor naţiuni în particular; şi toate cu asistenţa aşa de eminentă a Duhului lui Dumnezeu drept convins, uluit şi topit înspre compătimirea inimilor celor prezenţi, chiar şi a celor mai răutăcioşi adversari, forţând lacrimi şi expresii din partea lor; unii spuneau că nu ştiau ce avea să fie cu ei după moarte, însă era evident că el se duce spre mare fericire”.

„Când abia se depărta din lume, cu o expresie de bucurie, a spus, ‚Oh, bucuria şi mângâierea mea este de a avea un Hristos spre care să merg’; şi aşa de dulce şi-a cedat spiritul său lui Hristos”.

„Un ofiţer care s-a arătat atât de răutăcios încât să numească pe prizonieri drept ‚diavoli’, când îi păzea pe aceştia, era de acum aşa de convins încât a spus mai apoi unei persoane de calitate că nu a fost niciodată atât de afectat de trăsătura sa bucuroasă şi rugăciunea aprinsă, una de care nu s-a mai auzit vreodată, mai ales de la unul aşa de tânăr; şi a spus, ‚Cred, că dacă Lordul Şef de justiţie ar fi fost aici, nu l-ar fi lăsat să moară’”.

„După ce s-a dar şerifului trupul său să fie îngropat, deşi a fost adus de la locul de execuţie fără vreo înştiinţare, cu toate acestea foarte mulţi din oraş, până la numărul de două sute, au fost să-l însoţească; şi câteva femei tinere dintre cele mai bune din oraş l-au pus în sicriul său în cimitirul din Lyme, pe 13 septembrie 1685”.

Când am venit în Taunton la domnul Benjamin Hewling, el s-a exprimat în acest sens – ‚Noi nu avem nici o cauză să ne temem de moarte, dacă prezenţa lui Dumnezeu este cu noi; nu este nici un rău în aceasta, imboldul ei fiind îndepărtat. Nu este nimic decât ignoranţa noastră faţă de slava pe care sfinţii o transmit prin moartea care pare să arate întunecată pentru noi sau rudele noastre; dacă suntem în Hristos, ce este această lume ca să ne dorim vreun locaş în ea? Totul este deşertăciune şi nesatisfăcător, plin de păcat şi mizerie’. Şi el a sugerat propriile aşteptări bucuroase care aveau să urmeze curând (el abia ce auzise de moartea fratelui său), descoperind atunci şi în tot parcursul marea seriozitate şi sensul lucrurilor spirituale şi veşnice, fără să se plângă de ceva în circumstanţele sale prezente ci dorea un loc de retragere pentru a conversa mult mai neîntrerupt cu Dumnezeu şi sufletul său; spunând că timpul său singuratic din Newgate a fost cel mai dulce din întreaga sa viaţă”.

„Când a fost un raport general că nu va mai murii nimeni, el a spus, ‚Nu ştiu ce Dumnezeu a făcut contrar aşteptărilor noastre; dacă El îmi prelungeşte viaţa, sunt sigur că toată este a Lui, şi prin harul Său o voi devota în întregime Lui’. Însă pe 29 septembrie, între 10 şi 11 noapte, găsim înşelăciunea acestui raport, spunându-li-se că aveau să moară în dimineaţa următoare, care a fost neaşteptată precum caracterul ei brusc. Însă şi aici Dumnezeu şi-a glorificat puterea Sa, harul, şi credincioşia, prin a oferii suport potrivit şi mângâiere prin prezenţa Sa binecuvântată, care a apărut când a venit la el la vremea aceea şi l-a găsit pe deplin liniştit. El a spus, ‚Deşi oamenii tind să surprindă, Dumnezeu face şi va îndeplini Cuvântul Său, de a fi un ajutor prezent în vreme de nevoi’”.

„În dimineaţa următoare, când l-am văzut din nou, fericirea şi confortul său crescuseră, aşteptându-l pe şerif cu cea mai mare dulceaţă şi seninătate a minţii . . . Cu o înfăţişare cu zâmbet, el a cuvântat despre slava cerului . . . Speranţa şi mângâierea sa încă creşteau, cu asigurarea unui interes în acea moştenire glorioasă faţă de posesiunea căreia se îndrepta, el spunea, ‚Moartea era mult mai de dorit decât viaţa, şi mai degrabă am murii decât să mai trăim aici’. . . . Apoi, citind Scripturile şi meditând în sine, el a sugerat marea mângâiere pe care a încredinţat-o Dumnezeu sufletului său în aceasta; spunând, ‚Oh, ce comoară nepreţuită este Cuvântul binecuvântat al lui Dumnezeu! În toate condiţiile de aici este o magazie de consolare puternică’. Unul care dorea Biblia sa, acesta i-a răspuns, ‚Nu, aceasta va fi compania mea până în ultimul moment al vieţii mele’”.

„Astfel rugându-se împreună, citind, meditând şi conversând despre lucrurile cereşti, ei şi-au aşteptat şeriful, care, atunci când a sosit, lipsit de toată compasiunea şi politeţea, i-a zorit, abia dacă i-a lăsat să-şi ia rămas bun de la prietenii lor. În ciuda acestora, şi a murmurului trist a celor din jurul lor, bucuria expresiei lui era crescută. Astfel el a părăsit temniţa, şi aşa a apărut în sanie, unde au stat cam jumătate de oră înainte ca ofiţerii să forţeze caii să tragă; de aceasta au fost tare înfuriaţi, fără să fie vreo împiedicare din partea greutăţii sau a drumului. În cele din urmă primarul şi şeriful i-a mânat înainte, precum Balaam, trăgând caii”.

„Când au ajuns la locul execuţiei, care era înconjurat de spectatori, mulţi dintre cei ce au aşteptat venirea lor au spus că atunci când l-au zărit ci apoi a venit cu aşa o veselie şi bucurie, şi evidenţa prezenţei lui Dumnezeu cu ei, a făcut ca moartea să apară cu un alt aspect. Ei mai întâi s-au îmbrăţişat unul pe altul cu mare afecţiune; apoi, doi dintre bătrâni care s-au rugat audibil, s-au alăturat cu mare seriozitate. Apoi el [Benjamin] a solicitat şerifului să îl lase să se roage în particular; însă acesta nu i-a oferit aceasta, şi i-a cerut doar să se roage pentru Rege. El i-a răspuns, ‚Eu mă rog pentru toţi oamenii’. Apoi el a cerut ca ei să cânte un imn. Şeriful i-a spus că trebuie să fie cu frânghia pe gâturile lor; ceea ce ei au acceptat cu bucurie, şi au cântat cu o asemenea bucurie cerească şi dulceaţă încât mulţi dintre cei prezenţi au spus că s-au frânt şi s-au bucurat în acelaşi timp în inimile lor. Astfel că în experienţa încântării laudei lui Dumnezeu pe pământ, el şi-a închis de bună voie ochii într-o lume deşartă, ca să treacă spre acea bucurie eternă”.

„Toţi cei prezenţi din toate soiurile au fost extrem de afectaţi şi uimiţi. Unii ofiţeri care au spus anterior cu insulte, ‚Cu siguranţă că aceste persoane nu au gânduri de moarte, ci vor fi surprinşi de ea’, acum recunoşteau ceea ce au văzut şi că au avut ceva extraordinar în interior, care i-a purta în acest timp cu aşa multă bucurie. Alţii au spus că au fost aşa de convinşi de fericire lor încât ar fi fost încântaţi să schimbe condiţia cu a lor. Soldaţii în general, şi toţi ceilalţi, au plâns în exces, spunând, ‚A fost un lucru aşa de trist să îi vezi cum sunt înlăturaţi, încât abia puteau să mai suporte’. Unii din cei mai răutăcioşi din acel lor, de la care nu se aştepta nimic altceva decât ocară, au spus, în timp ce aceştia erau duşi la cimitirul din biserica Taunton, ‚Aceste persoane au lăsat evidenţă suficientă că sunt de acum sfinţi glorificaţi în ceruri’. Un mare ofiţer din armata Regelui, s-a auzit că ar fi spus, ‚Dacă vrei să înveţi să mori, du-te la tinerii bărbaţi din Taunton’”5.

Execuţia doamnei Gaunt a fost o altă chestiune oribilă. Este una din cele mai negre din catalogul de crime cu care stă acuzat James II în istorie.

Elizabeth Gaunt era o doamnă Baptistă, rezidentă din Londra. Viaţa ei a fost o serie de acte caritabile. Ea era constant angajată în vizitarea temniţelor, şi administrarea de ajutoare după mijloacele ei, către cei nenorociţi şi în necaz. La aflarea revoltei de la Rye House, unul Burton, care era profund implicat în aceasta, şi pentru a cărui prindere s-a oferit o recompensă de £100, a găsit adăpost în casa ei. Ea l-a ajutat ca să scape înspre Olanda, unde acesta a trăit câteva luni. S-a întors apoi în Anglia cu Ducele de Monmouth, şi a fost la bătălia din Sedgemoor. După ce a hoinărit o vreme, a primit tăinuire în casa lui John Fernley, un bărbier, din Whitechapel, Londra. Fernley era un om sărac, dar, deşi ştia de recompensa oferită pentru prinderea lui Burton, el nu avea să-l trădeze. Pe cât de mult dorea acesta banii, onoarea sa nu era să fie vândută. Acel sentiment nobil l-a costat viaţa. Nenorocitul de Burton a aflat că Regele era deosebit de exasperat împotriva celora care adăposteau pe trădători. El a informat împotriva ambilor săi protectori. Amândoi au fost aduşi la judecată şi condamnaţi. Fernley a fost spânzurat; doamna Gaunt a fost îngropată de vie, aceasta fiind pe atunci pedeapsa femeilor pentru această ofensă. Singurii martori împotriva ei era ticălosul Burton şi servitoarea ei: însă fata a fost ignorantă de caracterul şi poziţia lui Burton, şi putea să mărturisească doar despre ascundere, aşa că cerinţa legii, care solicita doi martori, nu a fost satisfăcută. Însă judecătorul care a prezidat procesul a respins excepţia luată în această relatare, şi un verdict de „vinovat” a fost adus, în opoziţie faţă de ceea ce era drept. Buna femeie a suferit pedeapsa teribilă într-o asemenea manieră încât să stârnească puternica simpatie în favoarea ei. Episcopul Burnet spune, „Ea a murit cu o statornicie, chiar cu bună dispoziţie, care i-a lovit pe toţi cei care au văzut aceasta. Ea a spus, caritatea era parte a religiei ei precum şi credinţa; aceasta în cel mai rău caz alimenta un duşman. Aşa că ea a sperat că va avea răsplată cu El, de dragul căruia să fie prima care să sufere prin foc în această domnie, şi că suferinţa ei era un martiraj pentru acea religie care era toată dragostea. Penn, Quaker-ul, mi-a spus că a văzut-o cum moare. Ea a lăsat paiul vieţii ei să ardă repede, şi s-a comportat în aşa manieră încât toţi spectatorii s-au topit în lacrimi”6.

Execuţia a avut loc pe 23 octombrie 1685. Când ea a părăsit temniţa pentru locul de ardere, doamna Gaunt a dat o hârtie paznicului de la Newgate, din care extragem următoarele paragrafe: –

„Să nu gândească nimeni dur, sau să fie descurajat de ceea ce mi s-a întâmplat; căci El nu face nimic fără sens în tot ceea ce a făcut pentru mine, El fiind sfânt în toate căile Sale, şi drept în toate lucrările Lui; şi este doar sorţul meu, în comun cu săracul Sion părăsit din această zi. Nici eu nu găsesc în inima mea cel mai mic regret pentru ceva care să fi făcut în serviciul Domnului şi Stăpânului meu Isus Hristos, în asigurarea şi ajutorarea vreunuia din săracii suferinzi ai Lui care au arătat favor, cum am gândit eu, faţă de dreapta Sa cauză; cauză care, deşi acum ar părea căzută şi călcată în picioare, aceasta poate trezi, şi Dumnezeu o poate pleda la o altă vreme mai mult decât a făcut El vreodată, cu toţi oponenţii ei şi răutăcioşii urâtori. Şi eu doresc să binecuvântez sfântul Său nume căci El m-a făcut de folos în generaţia mea, spre mângâierea şi ajutorarea multora dezolaţi; ca binecuvântarea multora ce erau gata să piară să vină la mine, şi eu am ajutat ca inima văduvei să sară de bucurie. Şi binecuvânt numele Lui sfânt că în toate acestea, împreună cu ceea ce am fost acuzată, îmi pot aproba inima Lui, că am făcut voia Sa, deci trece pe a omului”.

După ce a menţionat câteva persoane angajate în punerea sub acuzare, a căror răutate şi cruzime au agravat suferinţele ei, ea continuă: – „Toţi aceştia, împreună cu cel mare [James II], prin a cărui putere ei şi mulţimile multe de cruzimi sunt făcute, eu iert liber şi cu toată inima, ca fiind împotriva mea: dar întrucât este făcut într-o minte implacabilă împotriva Domnului Isus Hristos şi a cauzei Sale drepte şi a urmaşilor Săi, îi las Aceluia Care este răzbunătorul tuturor acestor rele, şi Care va călca în picioare prinţii ca pe un mortar, şi să fie teribil faţă de regii pământului7.

Cea mai întunecată vreme din istoria Neconformiştilor din cadrul acestei perioade a fost intervalul dintre toamna lui 1685 şi vara lui 1686. Macaulay spune: – „Niciodată, nici chiar sub tirania lui Laud, condiţia Puritanilor nu a fost atât de deplorabilă în această vreme. Niciodată n-au fost spionii atât de activ implicaţi în detectarea congregaţiilor. Niciodată magistraţii, marile jurii, rectorii şi epitropii nu au fost aşa de mult în alertă. Mulţi Neconformişti au fost citaţi înaintea curţilor eclesiastice. Laţii au găsit a fi necesar că cumpere complicitatea agenţilor Guvernului prin daruri de butoaie de vin, şi de mănuşi umplute cu guinee. Era imposibil pentru sectanţi să se roage laolaltă fără precauţii cum ar fi utilizate de falsificatorii de bani şi primitorii de bunuri furate. Locurile de întâlnire erau frecvent schimbate. Închinarea era îndeplinită uneori chiar înaintea crăpării zilei, şi alte ori la închiderea nopţii. În jurul clădirii unde se aduna turma laolaltă, erau postate santinele, ca să dea alarma dacă un străin se apropia. Predicatorul, deghizat, era introdus prin grădină şi curtea din spatele caselor. În anumite case erau uşi cu trapă, prin care, în caz de pericol, el putea să se coboare. Acolo unde Nonconformiştii trăiau uşă lângă uşă, pereţii erau adesea deschişi între ei, şi pasaje secrete erau făcute din clădire în clădire. Nu se cânta nici un psalm şi se foloseau multe născociri pentru a preveni vocea predicatorului, în momentele zelului său, ca să nu fie auzit dincolo de ziduri. Cu toate aceste griji, se descoperea adesea a fi imposibil să se eludeze vigilenţa informatorilor. În suburbiile Londrei, în special, legea era pusă în aplicare cu cea mai mare rigoare. Câţiva domni opulenţi erau acuzaţi că ţin case de rugăciune. Casele lor erau căutate cu stricteţe, şi se percepeau taxe care ajungeau la multe mii de lire . . . Predicatorii neconformişti, oricât ar fi de fără de vină în viaţă, oricât de eminenţi ar fi pentru învăţătură şi abilităţi, nu se puteau aventura să umble pe străzi de teama insultelor, care nu numai că nu erau reprimate, ci încurajate de cei a căror datorie era să menţină pacea. Anumiţi preoţi de mare faimă erau în temniţă. Printre aceştia era Richard Baxter. Alţii, care, în timpul unui sfert de secol, s-au născut împotriva opresiunii, şi-au pierdut de acum inima, şi au renunţat la împărăţie. Printre aceştia a fost şi John Howe”8.

Atunci Regele şi-a schimbat brusc politica. Asumându-şi puterea de a suspenda legile, prin exerciţiul prerogativei regale, el a determinat mai întâi să se emită licenţe, care protejau partidele ce le ţineau de la toate tulburările de persecutare, şi le-a permis acestora să re-ocupe locurile lor de închinare; şi aceasta a urmat, în aprilie 1687, de sărbătorita „Declaraţie de Indulgenţă”, care înlătura, în timpul plăcerii Maiestăţii sale, toate restricţiile asupra Nonconformiştilor, fie că erau Protestanţi sau Papişti. Proiectul acestor acte a fost stabilirea Papiei, însă au fost acoperite de pretinsă simpatie pentru libertatea conştiinţei.

Câţiva dintre Baptişti au fost influenţaţi să se alăture printr-o adresare înaintea Regelui, mulţumindu-i pentru libertatea nedorită. Majoritatea, totuşi, au văzut procedurile lui ca fiind totodată neconstituţionale, şi nu s-ar compromite prin a face vreun pas care să fie construit ca un pas de admitere a legalităţii lor. În timp ce s-au folosit de libertatea nou dobândită, ei au privit-o ca restaurarea unui drept de care ei au fost privaţi pe nedrept, şi nu ca acordarea unui avantaj.

Sperând prin urmare să câştige asistenţă în punerea în efect a scopurilor sale ulterioare, James II a curtat pe Neconformişti. Printre ei era William Kiffin. Regele îndepărtase cartograful Oraşului Londrei, şi a încercat să remodeleze guvernarea oralului prin numiri arbitrare ale sale. „Kiffin”, spune Noble, în Memoriile sale despre casa Cromwell, „era cunoscut personal atât lui Charles cât şi lui James; şi când ultimul din aceşti prinţi, după ce a privat arbitrar oraşul de vechii cartografi, a determinat să pună pe mulţi din Neconformişti în magistratură, sub trandafirul pe care l-a trimis pentru Kiffin pentru a fi alături de el la Curte. Când acesta a mers într-acolo, ca ascultare faţă de porunca Regelui, el a găsit mulţi lorzi şi gentlemeni. Regele a venit imediat la el, şi s-a adresat acestuia cu puţinul har care îl deţinea. El a discutat de favoarea sa faţă de Neconformişti în stilul de curte al acestui sezon, şi a concluzionat prin a-i spune lui Kiffin că l-a respins drept membru al consiliului municipal în noua sa cartă. ‚Sire’, a răspuns Kiffin, ‚Sunt un om foarte bătrân, şi m-am retras din tot felul de afaceri de ceva ani, şi sunt incapabil să mai fac vreun serviciu într-o astfel de afacere pentru Maiestatea sa în oraş. În plus, sire’, a continuat bătrânul, aţintindu-şi ochii neclintit asupra Regelui, în timp ce lacrimi îi curgeau pe obraji, ‚moartea nepoţilor mei a dat o rană inimii mele, care încă mai sângerează, şi nu se va închide decât în mormânt’. Regele a fost profund lovit de manieră, libertatea şi spiritul acestei mustrări neaşteptate. O tăcere totală a urmat, în timp ce expresia enervantă a lui James părea să se cufunde la asemănare oribilă. Într-un minut sau două, totuşi, e şi-a revenit destul ca să poată spune, ‚Domnule Kiffin, voi găsi un balsam pentru acea bubă’, şi el imediat a făcut o întorsură faţă de un lord în aşteptare”9.

Se cunoaşte ceea ce a urmat. Englezii nu aveau să fie traşi pe sfoară. Ei nu aveau nici un gust pentru Papalitate şi putere arbitrară. Eliberatorul a venit. Tiranul a fugit. Persecuţia a încetat. Slavă lui Dumnezeu pentru revoluţia din 1688.

Note de subsol

1  Confessions of Faith, &c., p. 232.

 2  Ivimey, ii. p. 556.

 3  Life of Kiffin, p, 63.

 4  Ibid, p. 64.

 5  Life of Kiffin, pp. 66-78.

 6  History of his Own Times, iii. p. 62.

 7  Ivimey, i. pp. 456-458.

 8  History of England, vol. i. chap. v.

 9 Vol. ii. p. 463.

http://publicatia.voxdeibaptist.org/istorie_apr07.htm