Închide

Dunca Gavril 1900 – 1986 din Negrilești

Fratele Dunca Gavril, s-a născut la data de 15 noiembrie a anului 1900 în comuna Negrilești, fiind cel de al doilea copil din cei opt, pe care îi aveau împreună George și Irina Dunca. Aceștia erau de credință ortodoxă, astfel că și copii lor au fost crescuți tot în acest spirit, ei având de citit și memorat diferite rugăciuni, care mai apoi trebuiau repetate zilnic. A urmat cursurile școlii primare, cu mari sacrificii din partea părinților, care au fost nevoiți ca la vârsta fragedă de doar 10 ani să-l dea ca și servitor în sat la unele familii mai înstărite. La doar 12 ani muncea alături de tatăl lui sau la pădure.

La începutul anului 1914, tatăl lui Gavril face pașapoarte pentru el și cei doi băieți mai mari ai lui, pentru a putea merge în România, cum se spunea atunci ca să-și poată întrețină întreaga familie. Ajungând la Ploiești, din păcate n-au aflat de lucru decât pentru Gavril, care este angajat acolo, iar tatăl și fratele lui pleacă în altă parte, urmând ca după ce vor afla de lucru, să-l aducă și pe el cu ei. Din păcate, împrejurările i-au făcut pe aceștia să se întoarcă acasă pe alt drum, astfel încât , Dunca Gavril rămâne la 13 – 14 ani singur printre străini de rea-credință. Singur, disprețuit și batjocorit, umblând să-și caute și sperând să afle în cele din urmă un stăpân îngăduitor, el a încercat să-și găsească alinarea în religie, repetând rugăciunile învățate acasă ori cumpărându-și cărți religioase de pe unde găsea.

Este la un pas de a i se amputa un picior în urma unui accident suferit, pentru ca în anul 1917 să zacă pe patul unui spital de boli contagioase, suferind de febră tifoidă, boală de care era convins că va muri. Pe patul de suferință scrie câteva rânduri către familie, care după moartea lui să fie trimise celor dragi ai lui, dar din păcate nu reușește din cauza febrei foarte mare care îi afectase vederea. În pragul morții de care credea că nu mai scapă, Dunca Gavril își exprimă nemulțumirea față de sine și de modul în care își trăise până atunci viața. În sufletul și psihicul lui se ducea o luptă interioară accentuată de posibilitatea unei morți aparent iminente.

Dar, din fericire se întâmplă în viața lui un miracol și tânărul Gavril iese învingător din lupta cu boala, iar la o vreme după aceea întâlnește un călugăr, alături de care va purta numeroase discuții, în urma cărora el decide să se călugărească. Sub îndrumarea și cu ajutorul acelui călugăr, a făcut toate demersurile necesare și urma ca în toamna anului 1918, fr. Gavril să se călugărească.  Însă Dumnezeu avea pentru el alte planuri. Redăm mai jos care a fost momentul de trezire al fratelui în ce privește planurile de călugărie, mărturisit chiar de acesta:

,, Înainte de a-mi aduce la îndeplinire planul de călugărie, s-a întâmplat că fiica stăpânului meu terminaseșcoala secundară. Ea avea un Nou Testament din care învățase religia la școală.După terminarea școlii nu a mai avut nevoiede Noul Testament și mil-a aruncat mie, ca să mă călugăresc cu el. Pentru prima oară în viață am văzut Noul Testament și  l-am avut înmână.  Am citit aceastăcarte în întregimeDouă lucruri m-au impresionat adânc: judecățile și pedepsele scrise în Apocalipsă și suferințele DomnuluiIsus Cristos  pentru  mântuirea omenirii.”

Așadar după citirea Noului Testament, Dunca renunță la intențiile sale de a se călugări, iar apoi odată cu terminare războiului este înștiințat de moartea tatălui său din timpul războiului și se hotărăște să se reîntoarcă acasă. În drum spre casă, fiind nevoit să se interneze într-un spital din Cluj, acolo întâlnește un om pe nume, Todoruț Ion, pe care ceilalți pacienți îl numeau ,,pocăit și calvin”. Acesta îl sfătuiește pe Gavril să nu se bazeze pe nimic altceva decât pe Noul Testament, sfat pe care îl va urma de-a lungul întregii lui vieți creștinești.

Ajuns acasă în Negrilești, în primăvara anului 1919, intră în contact cu un grup al celor întorși de pe front cu idei adventiste și mileniste, care erau numiți ,,pocăiți”, dar constată că ceea ce susțin ei nu corespunde cu ceea ce scrie în Noul Testament. După câteva discuții contradictorii avute cu aceștia renunță la întâlnirile cu ei, deoarece îl făceau să se îndoiască, iar el nu vroia una ca asta.

În luna noiembrie a anului 1919, fratele Dunca îl vizitează pe fratele Zadie, un vecin de-al lui, care tocmai se întorsese din America. Acest vecin îi oferă răspunsuri care îi satisfac în totalitate setea de cunoaștere a cuvântului Domnului. Pe lângă cuvânt de înțelepciune îi dăruiește o Biblie, o carte de cântări, cartea ,,Evanghelia și focul” scrisă de Gheorghe Slăv și ,,Catehismul apostolic” scris de I. R. Socaciu. Astfel că acum, Gavril Dunca a găsit răspunsul la toate întrebările și problemele legate de mântuire, care îl măcinau de multă vreme.

S-au iscat din nou discuții legate de cei ce simpatizau cu mileniștii, iar în scurt timp unii dintre aceștia au îmbrățișat credința baptistă, formând un grup de patru bărbați și două femei. Aceștia duminică dimineața mergeau la biserica ortodoxă iar după masă la fratele Zadie, unde ascultau Cuvântul lui Dumnezeu, cântau și se rugau. A doua zi după sărbătoarea Botezului Domnului aceștia au fost scoși afară din biserică, pe motiv că nu și-au făcut cruce și nu au sărutat icoanele. Din acest grup făcea parte și fratele Gavril Dunca, după cum putem bănui.

Mama tânărului Gavril, influențată fiind și de preoți, a încercat din toate puterile să-l îndepărteze pe acesta de la pocăință, crezând că fiul ei e un rătăcit, insistând pe lângă acesta, încât în cele din urmă, fratele Gavril a fost nevoit să plece de acasă, mergând să stea în casa fratelui Zadie, pe care îl ajuta în gospodărie. Datorită sârguinței de care dădea dovadă în studierea Scripturii, fratele Dunca reușește în scurt timp, să-l ajute pe fratele Zadie în predicarea Cuvântului lui Dumnezeu.

În data de 20 august 1920, fratele Dunca Gavril este botezat în râul Someș, la Dej, de către Nicolae Pop din Gârboul Clujului. Împreună cu acesta sunt botezați încă trei frați și două surori, botezul având loc noaptea, din cauză că le erau urmărite toate mișcările de către jandarmii care erau la dispoziția preoților.

După botez a urmat o perioadă extrem de grea, pentru tânărul frate baptist Gavril. Acesta a fost urmărit, dus la postul de jandarmi în miez de noapte, batjocorit, amendat, arestat, târât prin tribunale, umilit și bătut de nenumărate ori de jandarmi sau de către preoți, de nu mai ținea evidența bătăilor. Dar, ca un adevărat creștin nu a dat înapoi, nu s-a dezis de credința sa, ci a considerat că a suferi pentru Hristos este o mare cinste. Deși prigoana era din ce în ce mai mare, tot mai mulți oameni se întorceau la credință și veneau la întrunirile pocăiților. Dacă se întâmpla să fie vreo persoană decedată în sat, frații erau invitați să cânte, iar fratele Dunca era rugat să predice, lucru care nu era deloc pe placul preoților, care n-au așteptat prea mult ca să ia măsuri împotriva fratelui Dunca. Au plătit pe un tânăr, Bangean Costan, care să se ducă la un priveghi și acolo să-l bată pe Dunca, dar acesta ascultând cuvântul Evangheliei s-a pocăit. Cu o altă ocazie, un alt tânăr, pe nume Rus Elisei, a fost plătit ca să-l arunce de pe un pod pe Dunca, dar și acest tânăr s-a pocăit, fiind ordinat mai târziu ca și pastor. De câteva ori a fost bătut chiar de preotul greco-catolic, Viman Petru, care era deputat cu o mare influență în sat.

Fratele Dunca Gavril a fost un om care a dat dovadă de un mare curaj, la numai 20 de ani înfruntând în public pe prefectul județului, reducându-l pe acesta la tăcere. neștiind ce să mai spună. A contestat decizii ale tribunalelor, a făcut multe cereri, petiții, memorii către autoritățile de la acea vreme. A fost în numeroase audiențe, a făcut multe drumuri cu scopul de a lua legătura cu alte biserici, ajungând până la Uniunea Bisericilor Baptiste de la București, pentru a cere sprijin în problemele comunității baptiste. Uniunea Baptistă a intervenit prompt la Ministerul Cultelor pentru anularea unei amenzi de 10.200 lei, care la vremea respectivă era o sumă foarte mare. Această amendă a fost dată de Judecătoria Dej ca urmare a unei sesizări făcute de către jandarmii din Negrilești, care într-o duminică, au dat buzna în casa de adunare a baptiștilor, aflând 34 de persoane, deși numai 7 erau botezați. Fiecare din cei prezenți a fost amendat cu 300 lei, iar cumulat a rezultat 10.200 de lei. După ce Uniunea a intervenit, amenda a fost anulată.

Fratele Gavril a fost un misionar neînfricat, participând alături de alți frați în misiuni prin toate satele din jur și chiar mai departe, unde au fost invitați de oameni care auziseră de această mișcare baptistă din Negrilești. Din cauza lipsurilor materiale pleacă pentru câteva luni, să lucreze în Toplița, într-o fabrică de cherestea. Acolo, în fiecare duminică, împreună cu alți credincioși, țineau adunări într-o cameră pusă la dispoziție de conducerea fabricii. În luna martie a anului 1922, la 22 de ani este incorporat în armată la Dej, unde, este pus secretar la centrul de recrutare, deoarece știa să scrie și să citească. Comportându-se exemplar, o duce foarte bine, la început, chiar dacă este poreclit de cei din unitate ca ,,pocăitul”.

Aflându-se la doar 25 km de casă, primește permisie de Paște și petrece sărbătorile pascale în sânul bisericii din Negrilești. Seara, în cea de-a doua zi de Paști, fiind în drum spre unitatea militară este însoțit de câțiva frați și surori din localitatea natală a dânsului, alături de care se duce la o familie care era simpatizantă a cauzei baptiste. Aici s-au adunat mulți oameni, iar o dată cu venirea lor, sunt sesizați si jandarmii, care dau buzna în acea casă, legitimează pe fratele Dunca iar mai apoi scriu pe biletul de voie de la armată că l-au găsit făcând propagandă și agitație în rândul populației civile. Dar, asta nu a fost tot, pentru că după aceea l-au și bătut, cerându-i să părăsească casa, lucru pe care fr. Gavril l-a refuzat, din cauză că afară așteptau o mulțime de oameni puși pe scandal și în stare de ebrietate. După plecarea jandarmilor, a urmat o ploaie de pietre, care a distrus ferestrele casei.

După ce s-a satul s-a liniștit, a pornit noaptea târziu spre Dej, însoțit fiind de Pop Alexa și Pop Gheorghe, care erau înarmați cu furci, pentru a-l apăra și care l-au condus până la ieșirea din sat. După acest incident neplăcut, urmează depunerea jurământului, unde atrage atenția întregii unități prin faptul că refuză să sărute crucea, refuz în urma căruia se alege cu dosar la Consiliul de război. Adjunctul comandantului îl amenință cu închisoarea dacă nu se lasă de pocăință iar comandantul îi propune o înțelegere prin care îi promite că îi va distruge dosarul și îl va avansa în funcție, ca și sergent, dacă renunță la baptism. Dunca acceptă punând însă o condiție: ,,Renunț acum la credința mea dacă se va dovedi cu Noul Testament că e greșită și mă întorc la alta mai bună arătată tot de Noul Testament.” În urma acestui răspuns primește 10 zile de închisoare, unde pe lângă munca pe care este pus să o facă, este și bătut de către un ofițer. După ieșirea din închisoare, cere să fie lăsat să iasă la raport în fața generalului care vizita unitatea, dar îi este refuzat acest drept și este consemnat în cazarmă.

Frații din Dej auzind relele tratamente la care a fost supus, îl informează pe acesta că într-una din seri va veni la Dej fratele Socaciu. Ajunge să-l întâlnească pe fratele Socaciu și îi înmânează acestuia o mărturie scrisă, cu toate lucrurile rele ce i s-au întâmplat în armată. Astfel că, Uniunea Baptistă din București intervine la Ministerul de Război, care trimite o scrisoare comandantului din Dej, în urma căreia pedeapsa cu închisoarea nu i-a fost consemnată în acte, i-a fost anulat consemnul și nu a mai fost persecutat pentru o vreme. A fost transferat la Oradea, unde și aici a găsit 2-3 familii de baptiști care se adunau într-o casă veche de la marginea orașului, lângă cimitir.

După terminarea stagiului militar, mai stă doar câteva luni în Negrilești, fiind nevoit să se întoarcă din nou în Toplița, așa că la începutul anului 1924 se reangajează la fabrica de cherestea. Aici exisa deja o mică biserică baptistă alcătuită din câțiva baptiști veniți la muncă din Negrilești și o familie din Dej, care au vestit Cuvântul lui Dumnezeu și altora, care au primit să fie botezați. În contextul revenirii fratelui Dunca Gavril, bisericuța din Toplița a crescut, s-a dezvoltat mult. Astfel, datorită devotamentului și a muncii sale neobosite, în anul 1924 au loc 2 botezuri, fiind botezate în cadrul cărora au fost botezate 25 de persoane. Tot în același an s-a cumpărat o casă, care a fost transformată în prima casă de rugăciune a Bisericii Baptiste din Toplița. În urma celui de-al doilea botez, fratele Dunca a fost bătut crunt de către notarul orașului, bătaie care aproape l-a făcut să rămână surd. Apoi a fost dat afară de la serviciu și alungat din Toplița, fiind considerat ,,capul pocăiților”.

Se întoarce pentru puțin timp la Negrilești, iar cât timp este aici Comunitatea baptistă de Cluj îl invită la Garbăul Clujului, unde este ordinat ca pastor să slujească în orice loc va ajunge. După ordinare lucrează cu și mai multă abnegație fiind invitat în multe locuri pentru a oficia actele de cult. Se reîntoarce în Toplița și își începe munca asiduă de evanghelizare în împrejurimi. Încă din 1924 începuse a vizita câteva familii din Sarmaș, iar la ultimul botez din Toplița chiar a botezat și două femei din această localitate. Urmează să oficieze tot mai multe botezuri în anii ce vor urma, iar în 1932 cumpără o casă, care va urma să servească ca și casă de adunare, dar care, a fost demolată de către preot și oamenii din comună, în timp ce frații au fost duși la postul de jandarmi.

Fratele Dunca a vestit Cuvântul Evangheliei prin multe alte localități, pe unde a fost urmărit, bătut, alungat, închis de jandarmi și trimis prin tribunale, însă nu a dat nici un pas înapoi și nu a renunțat la convingerile lui creștine. Unele din localitățile în care a vestit Evanghelia sunt: Sarmaș, Corbu, Sirling, Ciobotani, Râpa de Jos, Tulgheș, Bicazul Ardelean, Bicaz Chei și Volobeni. Este alungat iarăși din Toplița și se mută la Bicaz, unde frații i-au pus la dispoziție un cal și o șaretă pentru a se putea deplasa mai ușor la toate bisericile, spre a propovădui lucrarea Domnului și Cuvântul cel Viu.

În 1928 se înscrie la Seminarul Teologic Baptist din București. Din cauza unor întreruperi absolvă cursurile doar în 1934 și este repartizat ca pastor în localitatea Iam din Banat (Caraș-Severin). În 1937 se căsătorește cu o tânără credincioasă pe nume, Ana Bănuț. După stabilirea lui în Iam, biserica se împrospătează, se înmulțesc botezurile în localitate, dar și în satele mai mici din jur unde predica fratele Dunca Gavril.

Slujește în Iam până în 1960, atunci când se pensionează, dar în fiecare an și-a făcut timp să mai treacă pe la bisericile pe care le-a slujit cu atâta drag în tinerețile lui. În 1975 este invitat de onoare în Biserica Baptistă din Bicaz, care celebra 50 de ani. La acest eveniment, cineva din mulțime s-a dus și a spus: ,,Vreau să sărut obrazul pe care l-am pălmuit acum 50 de ani?”. Apoi îi sărută obrazul fratelui Dunca. Respectivul om îi dăduse două palme în urmă cu 50 de ani, dar între timp se pocăise.

La doar câțiva ani după această întâmplare, fratele nostru Dunca a fost chemat acasă la Domnul, pentru a primi dulcea sărutare a Celui pe care-L slujise cu atâta iubire. 

Serviciul de înmormântare a avut loc în ziua de 1 octombrie 1986, în localitatea Iam și afost condus de fratele Liubimirescu Amfilofie păstorul Biserici creștine Baptiste din orașul Oravița.  

Surse:

Dunca Gavril

Gheorghe Clapa

Liubimirescu Amfilofie

Îndrumătorul Creștin Baptist

https://wordpress.com/read/feeds/94707255/posts/2406652096

Cine nu renunță la toate averile sale nu poate fi discipolul meu — Curajul credinței

Duminica a 23-a de peste an – 8 septembrie 2019 Cine nu renunță la toate averile sale nu poate fi discipolul meu – Comentariu la Evanghelie de pr. Alberto Maggi, OSM După ce a denunțat legăturile de interes, faimoasa clică a fariseilor, formată din prieteni, frați, rude și vecini bogați, acum Isus dizolvă aceste interese. […] […]

Manolescu E. Constantin 1894 – ? din Greci

Fratele Manolescu E. Constantin s-a născut în ziua de 3 decembrie 1894, în localitatea Greci, județul Dâmbovița, din părinții Ieremia și Elisabeta, de naționalitate română.

În anul 1915 este înscris în armată la Regimentul 1 Artilerie Grea, detașat la atelier de reparații clasa II-a. A participat în război la campania din 1916-1919, fiind lăsat la vatră ca invalid de război, cu gradul de locotenent. A fost decorat militar cu „Crucea Comemorativă cu baretele „Târgu-Ocna” și „Insigna invalidului 1916-1919”.

În luna aprilie 1924 se căsătorește în Grivița, municipiul București, cu sora Blanca și Domnul le-a dăruit următorii copii: Eugenia, născută în anul 1925, Maria II 1927, Paul 1931, Petre 1939, Costel 1941 și Maria I 1922.

A auzit Cuvântul Domnului la adunarea Creștinilor după Evanghelie, de pe strada Carol Davila din București, iar în ziua de 6 ianuarie 1931 este botezat la religia baptistă, de către fratele Victor Gorung.

În anul 1933 pleacă pentru 3 ani în Elveția, 1 an curs biblic misionar în Lausanre și 2 ani la Geneva, Școală Teologică.

În ziua de 10 aprilie 1932 este ordinat ca păstor de comisia compusă din Carol Strobel, Ioan Branea, Victor Gorung și Gheorghe Popși.

În curtea casei fratelui Manolescu Constantin construiește o sală ce va deveni biserică, prin adresa Uniunii nr. 155/1932, în ziua de 27 noiembrie 1932 când s-a făcut  o frumoasă serbare de deschidere, la care au participă mai mulți frați din București. Au cântat corurile bisericilor: București-Colentina, București-Grivița, corul Școalei Duminecale și corul de la Seminarul Teologic Baptist din București. 

În urma Congresului General al Cultului Creștin Baptist, ținut la Arad în zilele de 27 -28 octombrie 1945, fratele face parte din Comitetul Uniunii. La ședința Comitetului Uniunii, ținută în zilele de 29 -30 aprilie 1946, fratele este numit la secțiunea edilitară și publicități.

În ziua de 3 noiembrie 1957 participă la serbarea a 25 de ani de la deschiderea Bisericii Creștine Baptiste din Ferentari-București.

În ziua de 2 februarie 1958 participă la deschiderea Bisericii Creștine Baptiste din localitatea Traian, din cercul Turnu Măgurele.

A scris articole la revista „Îndrumătorul Creștin Baptist”.

Surse:

Alexa Popovici

Ioan Bunaciu

Arhive

Glasul Adevărului

Îndrumătorul Creștin Baptist

Mulțumesc că ai trecut pe aici. Lasă un mesaj.

https://wordpress.com/read/feeds/94707255/posts/2407027685

„Toleranţa”, „fanaticii religioşi” şi limbajul pervertit

download

Dacă 3.000.000  de români nu sunt de acord cu  homosexualii, cu îndoctrinarea ateistă, cu educaţia sexuală a copiilor mici, sunt atacaţi cu un cuvânt perfid: INTOLERANŢĂ.  Mai sunt atacaţi  şi cu alte cuvinte cum ar fi: fanatici, homofobi, tradiţionalişti, ultranaţionalişti, fascişti, haters, etc. toate cuvinte ale unui limbaj de lemn produse parcă de nouavorbă din lumea totalitară a lui Orwell. ( Vezi celebra şi actuala carte de mai jos)

Politicienii noştri ne demonstrează că sunt doar marionete în mâinile marilor păpuşari ai lumii, ai elitelor progresiste care le-au impus acelaşi limbaj uniform, aceleaşi expresii de lemn, inspirate de acelaşi duh satanic.În numele aşa zisei corectitudini politice, (o oribilă „corectitudine”) ni se cere să acceptăm tot valul de imoralitate, de destrabălare, ni se cere să ne călcăm în picioare valorile creştine care ne-au protejat ca familii şi ne-au ţinut în picioare ca naţiune. Scopul este acela de spălare pe creier, de îndobitocire a individului pentru a putea fi controlat în totalitate de către Oculta Mondială care a luat cu asalt toate statele libere si care va instaura „Noul totalitarism”. ( Vezi cât de actual pare totul când citeşti paginile Protocoalelor de la Toronto)

 

 

„Toleranţă”,  a devenit un cuvânt pervertit,  un cuvânt ameninţător

Poate ceva numit toleranţă să ne ameninţe? Este posibil să ne temem de ceea ce numim toleranţă?

Răspunsul este da. În societatea vremurilor noastre, numită şi postmodernă, suntem  şi vom fi martorii unei schimbări culturale ce poate fi etichetată drept cea mai vijelioasă şi mai întunecată din istoria omenirii( Josh McDowell). Şi toate aceste schimbări de rău augur se vor face în numele aşa zisei „Noua toleranţă”. Doctrina propagată azi, şi care se face tot mai simţită şi în ţara noastră, în special în şcoli, în universităţi şi politică este diferită de definiţia din dicţionare în  care toleranţa este descrisă astfel: „a recunoaşte şi a respecta credinţele, opiniile şi practicile altora fără a le împărtăşi”.

Toleranţa tradiţională era o frumoasă virtute creştină. Era  îngăduinţa creştină izvorâtă din iubire, care te îndemna să-ţi iubeşti aproapele, să-l respecţi, să-l preţuieşti şi să-l accepţi chiar dacă nu erai de acord cu comportamentul lui. Toleranţa tradiţională nu te obliga să aderi la convingerea şi comportamentul unei persoane sau grup de persoane cu care nu erai de acord.

Noua toleranţă este la kilometrii distanţă de ceea ce înseamnă toleranţa tradiţională.

Ea afirmă că nu mai există adevăr absolut. Toate convingerile, valorile, stilurile de viaţă sunt egale. Toate punctele de vedere trebuiesc respectate sau apaludate. După principiul toleranţei tradiţionale puteam transmite copiilor noştri respectul pentru nişte valori morale, de exemplu să-i fie fidel viitorului partener de viaţă, iar copiii noştri aveau dreptul atât să fie fideli cât şi să afirme că acest comportament este cel mai bun.

După noua toleranţă nu mai ai acest drept. Noua toleranţă spune că toate comportamentele sunt egale. Dacă judeci  comportamentul greşit al vreunei persoane eşti etichetat ca intolerant.

Un alt exemplu: În urmă cu câţiva ani nu numai societăţile creştine ci şi cele  capitaliste sau comuniste considerau că homosexualitatea este o boală, o aberaţie sexuală. Iar ca orice bolnav homosexualul trebuia înţeles, tratat şi vindecat. Chiar dacă acceptai persoana nu erai obligat să fii de acord cu comportamentul ei. Noua toleranţă spune că şi comportamentul acestor oameni este tot atât de demn de respect ca orice alt comportament. Învăţătura creştină spune că homosexualii (sodomiţii) alături de cei care comit adulter, de hoţi, beţivi, lacomi, defăimători nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu. O astfel de afirmaţie a învăţăturii creştine este socotită intolerantă de noua toleranţă.

Iată ce se afirmă într-un Centru al noii toleranţe din Chişinău. «  In domeniul moral indivizii au dreptul de a-si alege modul de viata, valorile la care vor sa ţină, chiar şi greşelile ce vor a le comite,  fara nici o intervenţie din partea societăţii sau a statului » (www. tolerance. org.)

Decesul adevărului

În noua toleranţă nu există adevăr absolut. Adevărul este relativ şi depinde de împrejurări. În noua toleranţă fiecare are adevărul lui. Nu mai există standarde morale, sisteme de referinţă. Este într-adevăr înfricoşător să te gândeşti în ce lume debusolată este posibil să trăiască copiii noştri, dacă noi vom accepta această ideologie, această doctrină.

Această ideologie loveşte cel mai tare în creştinism. „Avem de a face cu o schimbare de o asemenea amploare, încât implicaţiile ei sunt deconcertante. Lucrul cel mai înfricoşător rămâne totuşi ignoranţa şi pasivitatea celor mai mulţi dintre creştini”-spun Josh McDowell şi Bob Hostetler.

„Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”  afirmă, Isus Hristos Mântuitorul nostru. Pe măsură ce cunoşti Evanghelia şi pe Isus Hristos devi fascinat de semnificaţia, de lumina şi de puterea transformatoare acestei afirmaţii a Fiului Lui Dumnezeu. El Dumnezeu, venind ca Om şi trăind fără de păcat este Destinul nostru, Eliberatorul de păcate, Calea de împăcare cu Dumnezeu, Calea spre Viaţă.

În noua toleranţă afirmaţia de mai sus a Lui Isus Hristos este intolerabilă. Nimeni nu are voie să deţină adevărul absolut. Nu există adevăr absolut. Iată de ce noua toleranţă va lovi în special în creştinism.

Un copil ce îşi atacă părintele

Este ciudat faptul că noua toleranţă s-a născut şi s-a dezvoltat în societăţile cele mai democratice, mai dezvoltate şi mai civilizate. Cultura creştină este cea care a oferit baza morală pentru dezvoltatarea societăţilor respective şi mai mult de atât, a oferit omului cea mai mare libertate, comparativ cu alte religii şi culturi. Paradoxal însă, de această frumoasă libertate au început treptat să abuzeze diferiţi indivizi şi grupări minoritare: mişcări feministe, asociaţii pro-avort, activişti homosexuali, asociaţii pentru drepturile animalelor, etc. Ei sunt minoritarii şi vor drepturi ( discriminare pozitivă), vor nu numai să fie aceptaţi ca persoane ci vor să le fie acceptate şi aplaudate şi comportamentele şi paradoxal, societatea majoritară este de acord cu revendicările lor. În lumea noii toleranţe discriminarea selectivă este lăudabilă dacă discriminarea sau segregarea favorizează un „grup minoritar” în detrimentul aşa-zisei culturi dominante. Cultura creştină este „cultura dominantă” şi nu are voie să lezeze „drepturile civile” ale grupărilor minoritare. Şi astfel noua toleranţă tolerează orice înafară de a-ţi manifesta credinţa în Dumnezeu şi mai ales în Isus, pentru că acest lucru presupune că există adevăriri absolute. Acest lucru  presupune că răul este întotdeuna rău, că furtul, minciuna, crima, adulterul, etc. sunt greşite pentru toţi. Mai presupune că dreptatea, mila, smerenia, bunătatea sunt atitudini corecte pentru toţi oameni. Dar în noua toleranţă sunt intolerabile asemenea presupuneri.

Şi astfel cultura creştină a devenit „victima singurei forme de bigotism care pare a fi acceptat de noua toleranţă- bigotismul împotriva creştinilor”

sursa: https://marianagoron.wordpress.com

„Toleranţa”, „fanaticii religioşi” şi limbajul pervertit

O descoperire surprinzatoare

Imaginati-va ca intr-o zi aflati ca nu sunteti persoana care ati crezut initial ca sunteti. De fapt, sunteti ceva ce dispretuiti. Exact asta s-a intamplat unui politician radical din Ungaria. Dale Hurd ne va vorbi despre criza prin care a trecut acest om si despre transformarea sa uimitoare.

https://alfaomega.tv/embed/vod/?vid=9268

Dale Hurd: Candva a fost un lider aspirant al celui mai mare si controversat partid politic, Jobbik. Jobbik a fost considerat un partid fascist, antisemit. Tanarul Csanad Szegedi trecut de 20 de ani, s-a pregatit sa conduca acest partid intr-o buna zi.

Csanad Szegedi: Am devenit membrul partidului Jobbik in 2003 cand s-au pus bazele partidului. Am fost membru timp de noua ani. Am fost vicepresedinte timp de sase ani si membru al Parlamentului European din 2009.

Dale Hurd: Szegedi a fost considerat antisemit, desi el a negat acest fapt in timpul interviului.

Csanad Szegedi: Cand am devenit membru al partidului Jobbic, am simtit o indiferenta fata de evrei. Nu mi-a pasat de evrei. Nu mi-a pasat de Holocaust. Nu am considerat ca Holocaustul ar fi fost o tragedie pentru poporul ungar. Am citit multe materiale antisemite.

Dale Hurd: Insa, Szegedi a fost liderul unui partid care a fost considerat pe plan mondial un partid antisemit. Conform declaratiilor sale, nu a simpatizat cu evreii si nu a avut incredere in ei. Dar aceasta situatie s-a schimbat cand Csanad Szegedi a aflat ceva despre el insusi care i-a schimbat viata in mod radical. Csanad Szegedi a aflat ca este evreu. Pe internet, au inceput sa circule zvonuri despre radacinile ebraice ale lui Szegedi. El s-a dus sa vorbeasca cu bunica lui de 94 de ani care nu vorbise niciodata despre identitatea ei evreiasca.

Csanad Szegedi: Mi-a povestit despre viata ei, mi-a spus ca a fost trimisa la Auschwitz si ca toata familia noastra a fost ucisa.

Dale Hurd: Cum a schimbat aceasta informatie modul in care ati privit Holocaustul?

Csanad Szegedi: Am ramas socat. In primul rand, pentru ca am inteles ca Holocaustul a avut loc.

Dale Hurd: Deoarece nu a fost sigur ce sa faca, a incercat sa isi ascunda identitatea evreiasca si s-a comportat de parca nu s-ar fi intamplat nimic. In cele din urma, el a inteles ca nu poate ramane membru al Partidului Jobbik.

Csanad Szegedi: Am inteles ca nu pot face parte din nicio organizatie antisemita.

Dale Hurd: Ce ati face daca ati descoperi ca sunteti tocmai ce ati dispretuit? Csanad Szegedi s-a schimbat. Szegedi a luat legatura cu rabinul local Slomo Koves care, initial, a crezut ca este o gluma.

Stire difuzata in emisiunea Mapamond crestin 746 – noiembrie 2018. Ultimele stiri crestine:

 

Sursa: https://alfaomega.tv/stiri/mapamond-crestin/9633-o-descoperire-surprinzatoare

https://ardeleanlogos.wordpress.com/diverse/o-descoperire-surprinzatoare/

ISTORIE BAPTISTĂ De la fondarea biserici creştine până în prezent  de J. M. Cramp, D.D. (1796-1881) Capitolul VI – Perioada Agitată, din anul 1567 până în anul 1688   Secţiunea VI. Istoria Bisericii Broadmead, din Bristol

download

Pagina de Istorie

Începând cu luna Februarie 2005, vă punem la dispoziţie o lucrare de Istorie Baptistă scrisă de autorul J. M. Cramp, care prezintă istoria mişcării baptiste într-o formă condensată şi interesantă, începând cu fondarea bisericii primare şi ajungând până în perioada prezentă. Sperăm ca prin acest material să vă îmbogăţiţi cunoştinţele şi să aflaţi detalii diversificate şi interesante legate de istoria creştină. Mai multe informaţii şi scrieri din domeniul istoriei creştine puteţi găsi pe paginile Bibliotecii electronice a Misiunii Vox Dei, prin accesarea link-ului din dreapta, cu Istorie Baptistă.

ISTORIE BAPTISTĂ

De la fondarea biserici creştine până în prezent  de J. M. Cramp, D.D. (1796-1881)

Capitolul VI – Perioada Agitată, din anul 1567 până în anul 1688

 Secţiunea VI.  Istoria Bisericii Broadmead, din Bristol

Secţiunea VII

Declaraţia de Indulgenţă – Confesiunea de Credinţă – Persecuţia aprinsă – Thomas Delaune – Rebeliunea Ducelui de Monmouth – Relatări despre Hewlings – Doamna Gaunt – Timpul întunecat – O altă Declaraţie de Indulgenţă – William Kiffin – Revoluţia Glorioasă

Au existat intervale de odihnă în cadrul acestei perioade. Regele Charles a fost înclinat spre a înlătura restricţiile impuse asupra Romano Catolicilor, şi în câteva ocazii severitatea persecuţiei a fost relaxată, în speranţa că vreo măsură generală avea să fie introdusă în Parlamentul care cuprindea toate partidele. În 1672, el a emis o „Declaraţie de Indulgenţă”, prin care în exerciţiul prerogativei operarea legiferării penale era suspendată în timpul plăcerii regale. Mulţi predicatori Nonconformişti s-au folosit de aceasta, şi şi-au luat licenţe ca să poată predica.

Dar Neconformiştii în general au refuzat să primească „Declaraţia”, considerând-o un exerciţiu nelegitim al prerogativei, şi temându-se de consecinţele care ar putea urma admiterea Romano Catolicilor la putere. Ei au făcut mai mult. Ei s-au supus fără murmur Actului de Test, care a fost emis în 1673, şi prin care toate persoanele care acceptau vreun oficiu de sub Guvernare li se cereau să ia Cina Domnului conform ritualurilor Bisericii Angliei, şi să subscrie unei declaraţii împotriva transubstanţierii. Obiectul primar al acelui act era excluderea Romano-Catolicilor de la putere, şi realizând aceasta, se aşteptau ca uşa să fie deschisă faţă de Neconformiştii Protestanţi, printr-o abrogare a testului de care erau ei preocupaţi. Însă bigotismul a ţinut uşa închisă până în anul 1828, şi Cina Domnului era în tot acest timp „o cheie de oficiu, o cheie falsă către un loc”.

În mijlocul incertitudinilor şi al primejdiilor vremii, o întâlnire de predicatori şi delegaţi a fost convocată în 1675, pentru a considera proprietatea de a face paşi pentru educarea candidaţilor pentru lucrare. Dacă s-a ţinut sau nu întâlnirea, nu putem spune acest lucru; însă propunerea în sine, sub acele circumstanţe, indică curajul moral precum şi părerile iluminate.

După doi ani, o Confesiune de Credinţă a fost publicată, sub următorul titlu: „O Confesiune de Credinţă, expusă de bătrânii şi fraţi multor congregaţii de creştini (botezaţi ca urmare a profesării credinţei lor) în Londra şi ţară. Cu o Anexă cu privire la botez”.

În puncte doctrinare limbajul Confesiunii Adunări este pentru cea mai mare parte adoptat, în timp ce cu privire la botez şi guvernarea Bisericii părerile denominaţiei noastre sunt foarte clare şi pe deplin exprimate. Presupusele motive de botez al pruncilor sunt critic examinate în Anexă, şi insuficienţa lor dovedită. „Să nu se judece aşadar de către noi (pentru că multe s-au scris în acest subiect, şi totuşi continuam această practică a noastră diferită de a altora) că este din încăpăţânare; ci mai degrabă, aşa cum este adevărul, că noi în acest loc, conform celei mai bune înţelegeri a noastre, ne închinăm lui Dumnezeu, dintr-o minte pură, prezentând ascultarea faţă de preceptul Său, în acea metodă pe care o luăm drept cea mai agreabilă faţă de scripturile adevărului şi a practicii primitive. . . Nu s-ar cuveni ca noi să producem vreo sesizare care să poartă vreo asemănare că ceea ce facem noi în serviciul lui Dumnezeu este fără îndoială conştiincios, sau cu vreun temperament al minţii, că facem astfel pentru prezent cu o rezervă că să facem altfel pe viitor asupra deliberării mai mature; şi nici nu avem vreo cauză să facem astfel, fiind pe deplin convinşi că ceea ce facem este agreabil cu voia lui Dumnezeu. Şi totuşi propunem cu toată inima aceasta, că dacă vreunul din slujitorii Domnului nostru Isus Hristos, în spiritul umilinţei, va încerca să ne convingă de vreo greşeală, ori în judecată sau practică, noi vom considera sârguincios argumentele sale, şi îl vom socoti prietenul nostru şef care să fie un instrument pentru a ne converti de la orice eroare care ar fi în căile noastre; căci noi nu putem face intenţionat ceva împotriva adevărului, ci toate lucrurile pentru adevăr”1.

Acesta este un limbaj pe deplin Baptist. Aşa am susţinut şi am profesat întotdeauna. Suntem „gata să dăm un răspuns oricărui om care ne întreabă de vreun motiv al speranţei care este în noi”, şi credem că vom fi pururi mulţumitori oricărui om care ne va convinge de eroare sau să ne arate „o cale mult mai excelentă”.

Persecuţia s-a dezlănţuit furioasă în anii târzii ai domniei lui Charles II. S-a părut a fi politica stabilită a Curţii de a zdrobii pe Nonconformişti. Informatorii s-au îngrăşat pe urma lor. Judecătorii şi magistraţii au încurajat pe informatori, şi au fost la rândul lor îndemnaţi spre un zel şi o sârguinţă mai mare în cariera lor informatoare de către cler, chiar şi de episcopi. Câţiva dintre Nonconformişti au fost citaţi în curţile spirituale, şi excomunicaţi, care era egal cu ruina, în timp ce persoana excomunicată era în afara protecţiei legii. Alţii au fost urmăriţi în justiţie pentru frecventarea caselor de rugăciune sau că nu s-au dus la biserică, şi proprietatea lor a fost apucată pentru plata amenzilor. Atât de numeroase erau aceste cazuri, încât în micul oraş din Uxbridge şi în vecinătatea sa (la cincisprezece mile de Londra) „s-au emis două sute de mandate de extenuare”. Predicatorii, în particular, erau vânaţi precum fiarele sălbatice. Mulţi dintre ei s-au aflat sub necesitatea vinderii mobilei şi cărţii gospodăriei lor pentru a oferii mâncare pentru familiile lor flămânde. S-a estimat că proprietatea până în valoare de două milioane de lire era luată de la Nonconformişti în timpul domniei lui Charles II şi James II.

Temniţele erau aglomerate, numere mari au murit în captivitate – de parcă ar fi fost duşi la moarte – ucişi – de parcă ar fi fost spânzuraţi sau împuşcaţi. Vom selecta o instanţă.

Thomas Delaune era un nativ din Irlanda. Părinţii săi erau Romano Catolici. Domnul pe a cărui proprietate locuiau ei observând în tânărul Delaune o aptitudine pentru studiu, l-a trimis la o mănăstire din Kilcrash, la circa şapte mile de Cork, pentru educaţie. Rămânând acolo nouă ani, a obţinut o situaţie la Kingsale, drept cler pentru un domn Bampfield, care era în mare parte implicat în pescuitul de sardele. Eforturile lui Bampfield au fost binecuvântate pentru convertirea sa de la Papie şi păcat. După câţiva ani el a găsit a fi necesar să părăsească Irlanda, zelul său religios stârnind persecuţia. S-a stabilit în cele din urmă în Londra, drept învăţător, şi a fost bine cunoscut drept un om pios, învăţat şi exemplar. El s-a bucurat de prietenia lui Benjamin Keach, William Kiffin şi alţi predicatori Baptişti, de care el era mult stimat.

Dr. Benjamin Calamy, unul din capelanii regali, a publicat o predică intitulată, „O conştiinţă scrupuloasă”. El i-a provocat pe Nonconformişti la o discuţie despre punctele în discuţie dintre Biserica Angliei şi ei, şi i-a invitat pentru a propune îndoielile şi dificultăţile lor, ca adevărul să fie stabilit. Domnul Delaune a acceptat provocarea, şi a scris lucrarea sa „Pledare pentru Nonconformişti”, în care subiectul este mânuit cu abilitate desăvârşită. „Cartea”, spune Defoe, „este perfectă în sine. Niciodată autorul nu a lăsat în urma sa o piesă mai finisată; şi cred că disputa este pe deplin încheiată. Dacă ar întreba vreun om ce am putea spune, de ce Neconformiştii diferă de Biserica Angliei, şi ce pot pleda ei pentru aceasta – nu pot recomanda o replică mai bună decât aceasta. Fie ca ei să răspundă scurt, Thomas Delaune, şi persoana care pune întrebări să citească cartea”. Înainte ca lucrarea să fie terminată la presă, aceasta a fost cuprinsă de un mesager al regelui, şi autorul acesteia a fost dus în temniţă. El a fost mai întâi „încredinţat la Wood Street Compter, şi pus între prizonierii de latură comună, unde a avut o bancă dură pentru capul său, şi două cărămizi drept pernă a sa”. De acolo a fost dus la Newgate, şi pus între criminali, a căror „companie îngrozitoare”, aşa cum îi scria acesta Dr. Calamy, i-a oferit „o reprezentare perfectă a locului îngrozitor pe care îl descrii când menţionezi iadul”. Apoi i s-a permis să se asocieze cu prizonierii de un fel mai bun. Înaintea procesului său, el a apelat la Dr. Calamy pentru interferenţa prietenoasă în dreptul său. Doctorul, aşa cum i-a amintit acestuia, a invitat discuţia, şi în scrierea cărţii el a răspuns doar la provocarea acestuia. Însă în locul tratamentului la care s-ar aştepta un cercetător de la altul, el a fost aruncat în temniţă. El „s-ar obliga să fie convins de ceva mai mult ca divinitatea decât de Newgate”. „Am avut ceva gânduri”, spunea el, într-un alt comunicat, „că ai îndeplinit oficiul unui preot, în vizitarea mea în locul meu de captivitate; ori ca să mă argumentezi din îndoielile mele, ceea ce puteau cu uşurinţă să o facă Scriptura şi raţiunea ta promisă, nu un ordin de întemniţare sau Newgate. Faţă de prima pot ceda. Faţă de ultima se pare că trebuie. Aceasta este o logică de tip sever, şi probabil că mă va contesta din această lume” – Dar Dr. Calamy a fost surd faţă de apelul său, şi destul de negeneros pentru a se abţine de la exercitarea vreunei influenţe în favoarea oponentului său.

Domnul Delaune a fost judecat la Old Bailey în ianuarie 1684, pentru „o calomnie cu sigur falsă, înclinată spre răzvrătire şi scandaloasă împotriva Regelui şi a Cărţii Rugăciunii Comune”. El a implorat ca întrebarea să fie examinată atent şi în mod corect. „Doresc”, spunea el, „a paragrafe întregi să fie citite, din care crimele care mi se aduc acuzaţie să reiasă. Dacă s-ar produce doar câteva fragmente, din care să nu se deducă nici un sens perfect, voi fi tratat în mod incorect. Coerenţa sensului dintr-un discurs continuat, nu resturi şi bucăţi rupte din propoziţii, pot demonstra scopul unui argument. Dacă ceea ce am scrie e adevărat, nu este nici o crimă, doar dacă adevărul este făcut crimă. Dacă este fals, fie ca Dr. Calamy sau oricare dintre ghizii Bisericii voastre să mă dezaprobe (aşa cum a promis el în predica menţionată anterior), prin buna Scriptură şi bunul simţ; apoi mă voi preda. Dacă nu se va prelua ultima metodă, trebuie să o repet, e tare greu, domnul meu, e tare greu”.

Fără nici o îndoială că a fost „greu, foarte greu”. Însă Jeffreys se afla pe bancă. Un verdict de „vinovat” a fost înregistrat, şi sentinţa a decurs astfel: – „Thomas Delaune amendat cu o sută de mărci, şi să fie ţinut prizonier, etc., şi să-şi găsească securitatea pentru bunul său comportament pentru un an întreg după aceea; şi calomniile de răzvrătire şi cărţile publicate de el să fie arse cu foc înaintea Royal Exchange, Londra”.

Sentinţa l-a încredinţat la un martiraj încet şi dureros. Îl cităm din nou pe Defoe, care a scris o prefaţă de recomandare la ce-a de-a 17a ediţie a „Pledării:-”

„Scumpa punere sub acuzare, privarea acestuia de mijloacele de trai, care era o şcoală de gramatică, şi lunga întemniţare, l-au făcut nu numai incapabil să plătească amenda sa, ci incapabil să se întreţină pe sine şi familia sa”.

„El a continuat în captivitatea strânsă din temniţa de la Newgate circa 15 luni, şi a suferit trei mari greutăţi prin sărăcia extremă, fiind redus în întregime de dezastrul său, încât nu mai avea nici un mijloc de trai decât ceea ce contribuiau prietenii care veneau să-l viziteze”.

„Comportamentul lui în necazul acesta a fost precum măreţia minţii pe care a descoperit-o la procesul său. Şi acelaşi duh care apare în scrierile sale a apărut în conversaţia sa, şi l-a susţinut cu răbdare invincibilă sub cele mai mari extremităţi. Însă necazul şi captivitatea lungă de diferite feluri l-au cucerit în cele din urmă. El avea o soţie şi doi copii mici, toţi alături de el în temniţă, căci ei nu aveau alt mijloc de trai în altă parte. Apropierea şi inconvenienţa locului l-au afectat mai întâi pe el, şi pe toţi ceilalţi trei, prin suferinţa şi boala de durată, murind în temniţă. În final, epuizat de necaz, şi deznădăjduit de uşurare, şi prea mult abandonat de cei care ar fi trebuit să se fi îngrijit măcar de el, această persoană excelentă s-a înecat sub povară şi acolo a şi murit. Nu ne putem reţine din a spune că un astfel de campion, al unei astfel de cauze, să fi meritat un folos mai bun. Şi a fost tare greu că un astfel de om, un astfel de creştin, un astfel de cercetător, şi într-o astfel de ocazie, să moară de foame într-o temniţă; şi că întreg trupul de Neconformişti din Anglia, pentru a căror cauză a murit el apărând-o, să nu adune £66 şi 13s 4d ca să-i salveze viaţa”.

„Dacă eram lucrător”, spunea John Sharp,pastor al Baptist Church de la Frome, Somersetshire, la scurtă vreme după Revoluţia din 1688, „aş fi luat un cal, şi călăream până îmi ieşea pielea, şi aş fi adus banii ca să plătesc amenda sa”2.

„Îmi pare rău să spun”, observă Defoe, „el este unul din cei aproape opt mii de Neconformişti Protestanţi ce au pierit în temniţă în zilele acelui Prinţ milos, Regele Charles II, şi aceasta doar pentru neconformarea faţă de Biserică în punctele unde ei putea oferi astfel de motive precum desemnează această ‚Pledare’; şi nu au fost înăbuşiţi pentru altă cauză, aproape că am spus omorâţi, în temniţe, pentru religia lor”.

La scurtă vreme după avansarea lui James II, rebeliunea Ducelui de Monmouth a izbucnit, şi a atras numere mari în ruină. Anumiţi Baptişti au fost compromişi în aceasta. Aceasta nu este de mirare. James II era un Papist şi un tiran. El era cunoscut a fi un om cu inimă rece şi însetat de sânge. Nu s-a crezut că libertăţile Angliei ar fi în siguranţă în mâinile lui. Pe lângă acestea, anumiţi insurgenţi au privit pe Monmouth drept fiul legitim al lui Charles II, şi prin urmare moştenitorul legitim la tron; în timp ce alţi au considerat că era mai bine să se treacă cu vederea pata naşterii lui, şi astfel să se asigure o succesiune Protestantă, mai degrabă decât să expună regatul faţă de domnia greşită a unui despot Papal. Dacă ar fi reuşit aventura, ei ar fi fost aplaudaţi drept patrioţi; prin înfrângerea sa, numele lor au fost încredinţate urmaşilor drept trădători. Mulţi dintre ei au suferit de răzbunarea legii. Judecătorul brutal, Jeffreys, a prezidat la procesele lor, şi şi-a grăbit victimele sale către spânzurătoare prin cele mai scurte procese, şi cu toată veselia unui călău practicat.

Soarta a doi tineri bărbaţi a exercitat compătimire neuzuală. Benjamin şi Thomas Hewling erau nepoţii lui William Kiffin, cu a cărui fiică s-a căsătorit tatăl lor. După ce a murit tatăl lor, domnul Kiffin a preluat conducerea familiei, şi a asistat părintele în viaţă în oferirea acestora o educaţie şi pregătire excelentă. William a fost la un seminar în Olanda când Ducele de Monmouth a plănuit expediţia sa nefericită. El l-a însoţit pe Duce în Anglia. Benjamin, „conversând cu cei ce se aflau într-o mare nemulţumire, văzând Papismul încurajat, şi religia şi libertatea a fi invadate, şi-a făcut rost de arme, şi s-a dus la numitul Duce”. După lupta dezastruoasă de la Sedgemoor, cei doi fraţi au încercat să scape pe mare, însă au fost duşi înapoi de vânturile opuse, şi au fost constrânşi să iasă la ţărm şi s-au predat ca prizonieri. După o scurtă captivitate în temniţa Exeter, ei au fost trimişi la Londra, unde au fost puşi în Newgate, şi au rămas acolo trei săptămâni, când au fost trimişi înapoi în Vest pentru proces.

Bunicul său s-a luptat din greu ca să-i salveze. Totul era corupt în acele zile. „Dacă ar fi să fie”, spune domnul Kiffin, „ca Regele să facă doar pe câţiva care să fie luaţi apoi drept exemple, şi să lase restul ofiţerilor, să poarte de grijă pentru vieţile lor, încerc împreună cu fiica mea, mama lor, să tratez cu un mare om, fiind de acord să-i dau trei mii de lire dacă ar obţine eliberarea lor. Însă faţa lucrurilor a fost curând alterată, aşa încât doar severitatea s-a mai putut să fie aşteptată. Într-adevăr, am pierdut uşa corectă, căci Domnul Judecător Şef [Jeffreys], descoperind că s-au făcut acorduri cu alţi, şi că i s-a acordat aşa puţină atenţie lui, a fost cu atât mai mult provocat să folosească toată maniera de cruzime faţă de săracii prizonieri, aşa că puţini au scăpat, şi printre restul aceşti doi tineri au fost executaţi”3.

Sora lor a fost neobosită în strădaniile ei în dreptul lor. Când toate celelalte mijloace au căzut, ea s-a determinat să prezinte o petiţie Regelui. „Pentru acest scop ea a fost introdusă de Lordul Churchill, după sărbătoritul Duce de Marlborough. În timp ce ei aşteptau în ante-cameră, pentru a fi admişi, stând lângă consola de cămin, Lord Churchill a asigurat-o de cele mai profunde dorinţe ale sale de succes faţă de petiţia ei. ‚Dar, madam’, a spus el, ‚nu îndrăznesc să vă flatez cu vreo speranţă, căci acea marmură e la fel de capabilă de simţirea compasiunii precum este inima Regelui’”4.

Aşa s-a şi dovedit. Inima Regelui era tare precum granitul. Cei doi Hewling au fost executaţi: William, la Lyme, 12 septembrie 1685; Benjamin, la Taunton, pe 30 al aceleiaşi luni. Felul cum şi-au petrecut ultimele zile ale vieţii lor, şi felul cum au murit, a fost spus în mod admirabil de sora lor, din a cărei povestire voi oferi un scurt abstract.

„La Salisbury, pe 30 august, am avut prima oportunitate de a conversa cu ei. I-am găsit a fi într-un calm excelent al minţii, declarând experienţa lor despre harul şi bunătatea lui Dumnezeu faţă de ei în toate suferinţele lor, în purtarea de grijă şi întărirea oferită lor, întorcând inimile tuturor acelora în a căror mâini se aflau ei, atât la Exeter cât şi pe navă, pentru a arăta milă şi a-i favoriza, deşi de când au sosit la Newgate ei au fost dur folosiţi, şi acum în călătoria lor au fost puşi în fiare grele şi trataţi mult mai inuman. Ei au declarat cu voioşie că erau mai bine, şi într-o situaţie mai fericită, decât oricând în viaţa lor, din sensul că aveau din dragostea iertătoare a lui Dumnezeu în Isus Hristos faţă de sufletele lor, în întregime referindu-se la Dumnezeul lor înţelept şi plin de har ca să aleagă pentru ei viaţă sau moarte, exprimându-se ei înşişi astfel: – ‚Tot ceea ce e pe placul lui Dumnezeu, tot ceea ce vede El că e cel mai bun, aşa să fie. Noi ştim că El poate să elibereze, dar dacă nu o face, binecuvântat să fie numele Său; moartea nu este teribilă acum, ci de dorit’”.

„Pe şase septembrie domnul Benjamin Hewling a fost trimis la Taunton ca să fie judecat acolo. Luându-mi rămas bun de la el, acesta a spus, ‚Oh! Binecuvântat fie Dumnezeu pentru nenorociri. Nu aş fi fost lipsit de ele pentru toată această lume’”.

„Eu am mai rămas la Dorchester, ca să aştept rezultatul Domnului William Hewling, faţă de care, după proces, am avut liber acces, şi a cărui discurs a fost în mare parte umplut cu admiraţii ale harului lui Dumnezeu care a fost manifestat faţă de el în scoaterea sa din starea sa naturală. El a spus, Dumnezeu prin Sfântul Său Duh a apucat deodată inima sa când el nu s-a gândit la ea, în locaşul său retras din Olanda, ca şi când ar şopti în secret inimii sale, ‚Caută faţa Mea’, permiţându-i să răspundă faţă de chemarea Sa de har şi să reflecte la propriul său suflet, arătându-i răul păcatului şi necesitatea lui Hristos, din acea vreme purtându-l către o aderenţă sensibilă faţă de Hristos pentru justificare şi viaţa veşnică. De aici el a găsit un izvor de bucurie şi dulceaţă dincolo de mângâierile întregului pământ”.

„Când am venit la el în dimineaţa următoare, când primise ştiri că trebuia să moară în ziua următoare, şi că avea să fie dus la Lyme în acea zi, l-am descoperit într-un cadru mult mai excelent, ridicat şi spiritual decât înainte. El era satisfăcut, spunea el, că Dumnezeu a ales ceea ce este mai bine pentru el. ‚El ştie ce ar fi fost ispitirile vieţii. Poate că aş fi trăit şi aş fi uitat de Dumnezeu; însă acum mă duc acolo unde nu voi mai păcătuii deloc. Oh, este un lucru binecuvântat să fiu eliberat de păcat şi să fiu cu Hristos! Oh! Ce mari au fost suferinţele lui Hristos pentru mine, dincolo de ceea ce aş putea suporta eu! Ce mare este slava spre care merg. Aceasta va înghiţii curând toate suferinţele noastre acolo!’”

„În timp ce treceau prin oraşul Dorchester către Lyme, mulţimi de oameni se uitau la ei cu mari lamentări, admirând comportarea sa la despărţirea lui de sora sa. De-a lungul drumului, discursul său a fost excesiv de spiritual, profitând de ocazia de a vorbi despre slava spre care mergeau ei. Privind la ţară în timp ce trece pe acolo, el a spus, ‚Aceasta este o glorioasă creaţie, dar ce o să fie dar paradisul lui Dumnezeu spre care mergem. Mai sunt doar câteva ore, şi vom fi acolo, şi vom fi pururi cu Domnul’”.

„La Lyme, înainte de a merge să moară, citind Ioan 14:8, el a spus la unul din tovarăşii lui de suferinţă, ‚Aici este o dulce promisiune pentru noi – ‚Nu vă voi lăsa fără mângâiere, voi venii la voi. Hristos va fi cu noi până la final!’ Unul care şi-a luat rămas bun de la el a spus, ‚La revedere până ne vom vedea în ceruri. În prezent vom fi cu Hristos. Oh, nu aş schimba condiţiile cu oricare altul din această lume. Nu aş sta în urmă pentru zece mii de lumi’”.

„Apoi s-a rugat pentru trei sferturi de oră cu cea mai mare ardoare, binecuvântând din plin pe Dumnezeu pentru Isus Hristos, adorând bogăţiile harului Său în el, în toate roadele glorioase ale acestuia faţă de el, rugându-se pentru pacea Bisericii lui Dumnezeu, şi al acestor naţiuni în particular; şi toate cu asistenţa aşa de eminentă a Duhului lui Dumnezeu drept convins, uluit şi topit înspre compătimirea inimilor celor prezenţi, chiar şi a celor mai răutăcioşi adversari, forţând lacrimi şi expresii din partea lor; unii spuneau că nu ştiau ce avea să fie cu ei după moarte, însă era evident că el se duce spre mare fericire”.

„Când abia se depărta din lume, cu o expresie de bucurie, a spus, ‚Oh, bucuria şi mângâierea mea este de a avea un Hristos spre care să merg’; şi aşa de dulce şi-a cedat spiritul său lui Hristos”.

„Un ofiţer care s-a arătat atât de răutăcios încât să numească pe prizonieri drept ‚diavoli’, când îi păzea pe aceştia, era de acum aşa de convins încât a spus mai apoi unei persoane de calitate că nu a fost niciodată atât de afectat de trăsătura sa bucuroasă şi rugăciunea aprinsă, una de care nu s-a mai auzit vreodată, mai ales de la unul aşa de tânăr; şi a spus, ‚Cred, că dacă Lordul Şef de justiţie ar fi fost aici, nu l-ar fi lăsat să moară’”.

„După ce s-a dar şerifului trupul său să fie îngropat, deşi a fost adus de la locul de execuţie fără vreo înştiinţare, cu toate acestea foarte mulţi din oraş, până la numărul de două sute, au fost să-l însoţească; şi câteva femei tinere dintre cele mai bune din oraş l-au pus în sicriul său în cimitirul din Lyme, pe 13 septembrie 1685”.

Când am venit în Taunton la domnul Benjamin Hewling, el s-a exprimat în acest sens – ‚Noi nu avem nici o cauză să ne temem de moarte, dacă prezenţa lui Dumnezeu este cu noi; nu este nici un rău în aceasta, imboldul ei fiind îndepărtat. Nu este nimic decât ignoranţa noastră faţă de slava pe care sfinţii o transmit prin moartea care pare să arate întunecată pentru noi sau rudele noastre; dacă suntem în Hristos, ce este această lume ca să ne dorim vreun locaş în ea? Totul este deşertăciune şi nesatisfăcător, plin de păcat şi mizerie’. Şi el a sugerat propriile aşteptări bucuroase care aveau să urmeze curând (el abia ce auzise de moartea fratelui său), descoperind atunci şi în tot parcursul marea seriozitate şi sensul lucrurilor spirituale şi veşnice, fără să se plângă de ceva în circumstanţele sale prezente ci dorea un loc de retragere pentru a conversa mult mai neîntrerupt cu Dumnezeu şi sufletul său; spunând că timpul său singuratic din Newgate a fost cel mai dulce din întreaga sa viaţă”.

„Când a fost un raport general că nu va mai murii nimeni, el a spus, ‚Nu ştiu ce Dumnezeu a făcut contrar aşteptărilor noastre; dacă El îmi prelungeşte viaţa, sunt sigur că toată este a Lui, şi prin harul Său o voi devota în întregime Lui’. Însă pe 29 septembrie, între 10 şi 11 noapte, găsim înşelăciunea acestui raport, spunându-li-se că aveau să moară în dimineaţa următoare, care a fost neaşteptată precum caracterul ei brusc. Însă şi aici Dumnezeu şi-a glorificat puterea Sa, harul, şi credincioşia, prin a oferii suport potrivit şi mângâiere prin prezenţa Sa binecuvântată, care a apărut când a venit la el la vremea aceea şi l-a găsit pe deplin liniştit. El a spus, ‚Deşi oamenii tind să surprindă, Dumnezeu face şi va îndeplini Cuvântul Său, de a fi un ajutor prezent în vreme de nevoi’”.

„În dimineaţa următoare, când l-am văzut din nou, fericirea şi confortul său crescuseră, aşteptându-l pe şerif cu cea mai mare dulceaţă şi seninătate a minţii . . . Cu o înfăţişare cu zâmbet, el a cuvântat despre slava cerului . . . Speranţa şi mângâierea sa încă creşteau, cu asigurarea unui interes în acea moştenire glorioasă faţă de posesiunea căreia se îndrepta, el spunea, ‚Moartea era mult mai de dorit decât viaţa, şi mai degrabă am murii decât să mai trăim aici’. . . . Apoi, citind Scripturile şi meditând în sine, el a sugerat marea mângâiere pe care a încredinţat-o Dumnezeu sufletului său în aceasta; spunând, ‚Oh, ce comoară nepreţuită este Cuvântul binecuvântat al lui Dumnezeu! În toate condiţiile de aici este o magazie de consolare puternică’. Unul care dorea Biblia sa, acesta i-a răspuns, ‚Nu, aceasta va fi compania mea până în ultimul moment al vieţii mele’”.

„Astfel rugându-se împreună, citind, meditând şi conversând despre lucrurile cereşti, ei şi-au aşteptat şeriful, care, atunci când a sosit, lipsit de toată compasiunea şi politeţea, i-a zorit, abia dacă i-a lăsat să-şi ia rămas bun de la prietenii lor. În ciuda acestora, şi a murmurului trist a celor din jurul lor, bucuria expresiei lui era crescută. Astfel el a părăsit temniţa, şi aşa a apărut în sanie, unde au stat cam jumătate de oră înainte ca ofiţerii să forţeze caii să tragă; de aceasta au fost tare înfuriaţi, fără să fie vreo împiedicare din partea greutăţii sau a drumului. În cele din urmă primarul şi şeriful i-a mânat înainte, precum Balaam, trăgând caii”.

„Când au ajuns la locul execuţiei, care era înconjurat de spectatori, mulţi dintre cei ce au aşteptat venirea lor au spus că atunci când l-au zărit ci apoi a venit cu aşa o veselie şi bucurie, şi evidenţa prezenţei lui Dumnezeu cu ei, a făcut ca moartea să apară cu un alt aspect. Ei mai întâi s-au îmbrăţişat unul pe altul cu mare afecţiune; apoi, doi dintre bătrâni care s-au rugat audibil, s-au alăturat cu mare seriozitate. Apoi el [Benjamin] a solicitat şerifului să îl lase să se roage în particular; însă acesta nu i-a oferit aceasta, şi i-a cerut doar să se roage pentru Rege. El i-a răspuns, ‚Eu mă rog pentru toţi oamenii’. Apoi el a cerut ca ei să cânte un imn. Şeriful i-a spus că trebuie să fie cu frânghia pe gâturile lor; ceea ce ei au acceptat cu bucurie, şi au cântat cu o asemenea bucurie cerească şi dulceaţă încât mulţi dintre cei prezenţi au spus că s-au frânt şi s-au bucurat în acelaşi timp în inimile lor. Astfel că în experienţa încântării laudei lui Dumnezeu pe pământ, el şi-a închis de bună voie ochii într-o lume deşartă, ca să treacă spre acea bucurie eternă”.

„Toţi cei prezenţi din toate soiurile au fost extrem de afectaţi şi uimiţi. Unii ofiţeri care au spus anterior cu insulte, ‚Cu siguranţă că aceste persoane nu au gânduri de moarte, ci vor fi surprinşi de ea’, acum recunoşteau ceea ce au văzut şi că au avut ceva extraordinar în interior, care i-a purta în acest timp cu aşa multă bucurie. Alţii au spus că au fost aşa de convinşi de fericire lor încât ar fi fost încântaţi să schimbe condiţia cu a lor. Soldaţii în general, şi toţi ceilalţi, au plâns în exces, spunând, ‚A fost un lucru aşa de trist să îi vezi cum sunt înlăturaţi, încât abia puteau să mai suporte’. Unii din cei mai răutăcioşi din acel lor, de la care nu se aştepta nimic altceva decât ocară, au spus, în timp ce aceştia erau duşi la cimitirul din biserica Taunton, ‚Aceste persoane au lăsat evidenţă suficientă că sunt de acum sfinţi glorificaţi în ceruri’. Un mare ofiţer din armata Regelui, s-a auzit că ar fi spus, ‚Dacă vrei să înveţi să mori, du-te la tinerii bărbaţi din Taunton’”5.

Execuţia doamnei Gaunt a fost o altă chestiune oribilă. Este una din cele mai negre din catalogul de crime cu care stă acuzat James II în istorie.

Elizabeth Gaunt era o doamnă Baptistă, rezidentă din Londra. Viaţa ei a fost o serie de acte caritabile. Ea era constant angajată în vizitarea temniţelor, şi administrarea de ajutoare după mijloacele ei, către cei nenorociţi şi în necaz. La aflarea revoltei de la Rye House, unul Burton, care era profund implicat în aceasta, şi pentru a cărui prindere s-a oferit o recompensă de £100, a găsit adăpost în casa ei. Ea l-a ajutat ca să scape înspre Olanda, unde acesta a trăit câteva luni. S-a întors apoi în Anglia cu Ducele de Monmouth, şi a fost la bătălia din Sedgemoor. După ce a hoinărit o vreme, a primit tăinuire în casa lui John Fernley, un bărbier, din Whitechapel, Londra. Fernley era un om sărac, dar, deşi ştia de recompensa oferită pentru prinderea lui Burton, el nu avea să-l trădeze. Pe cât de mult dorea acesta banii, onoarea sa nu era să fie vândută. Acel sentiment nobil l-a costat viaţa. Nenorocitul de Burton a aflat că Regele era deosebit de exasperat împotriva celora care adăposteau pe trădători. El a informat împotriva ambilor săi protectori. Amândoi au fost aduşi la judecată şi condamnaţi. Fernley a fost spânzurat; doamna Gaunt a fost îngropată de vie, aceasta fiind pe atunci pedeapsa femeilor pentru această ofensă. Singurii martori împotriva ei era ticălosul Burton şi servitoarea ei: însă fata a fost ignorantă de caracterul şi poziţia lui Burton, şi putea să mărturisească doar despre ascundere, aşa că cerinţa legii, care solicita doi martori, nu a fost satisfăcută. Însă judecătorul care a prezidat procesul a respins excepţia luată în această relatare, şi un verdict de „vinovat” a fost adus, în opoziţie faţă de ceea ce era drept. Buna femeie a suferit pedeapsa teribilă într-o asemenea manieră încât să stârnească puternica simpatie în favoarea ei. Episcopul Burnet spune, „Ea a murit cu o statornicie, chiar cu bună dispoziţie, care i-a lovit pe toţi cei care au văzut aceasta. Ea a spus, caritatea era parte a religiei ei precum şi credinţa; aceasta în cel mai rău caz alimenta un duşman. Aşa că ea a sperat că va avea răsplată cu El, de dragul căruia să fie prima care să sufere prin foc în această domnie, şi că suferinţa ei era un martiraj pentru acea religie care era toată dragostea. Penn, Quaker-ul, mi-a spus că a văzut-o cum moare. Ea a lăsat paiul vieţii ei să ardă repede, şi s-a comportat în aşa manieră încât toţi spectatorii s-au topit în lacrimi”6.

Execuţia a avut loc pe 23 octombrie 1685. Când ea a părăsit temniţa pentru locul de ardere, doamna Gaunt a dat o hârtie paznicului de la Newgate, din care extragem următoarele paragrafe: –

„Să nu gândească nimeni dur, sau să fie descurajat de ceea ce mi s-a întâmplat; căci El nu face nimic fără sens în tot ceea ce a făcut pentru mine, El fiind sfânt în toate căile Sale, şi drept în toate lucrările Lui; şi este doar sorţul meu, în comun cu săracul Sion părăsit din această zi. Nici eu nu găsesc în inima mea cel mai mic regret pentru ceva care să fi făcut în serviciul Domnului şi Stăpânului meu Isus Hristos, în asigurarea şi ajutorarea vreunuia din săracii suferinzi ai Lui care au arătat favor, cum am gândit eu, faţă de dreapta Sa cauză; cauză care, deşi acum ar părea căzută şi călcată în picioare, aceasta poate trezi, şi Dumnezeu o poate pleda la o altă vreme mai mult decât a făcut El vreodată, cu toţi oponenţii ei şi răutăcioşii urâtori. Şi eu doresc să binecuvântez sfântul Său nume căci El m-a făcut de folos în generaţia mea, spre mângâierea şi ajutorarea multora dezolaţi; ca binecuvântarea multora ce erau gata să piară să vină la mine, şi eu am ajutat ca inima văduvei să sară de bucurie. Şi binecuvânt numele Lui sfânt că în toate acestea, împreună cu ceea ce am fost acuzată, îmi pot aproba inima Lui, că am făcut voia Sa, deci trece pe a omului”.

După ce a menţionat câteva persoane angajate în punerea sub acuzare, a căror răutate şi cruzime au agravat suferinţele ei, ea continuă: – „Toţi aceştia, împreună cu cel mare [James II], prin a cărui putere ei şi mulţimile multe de cruzimi sunt făcute, eu iert liber şi cu toată inima, ca fiind împotriva mea: dar întrucât este făcut într-o minte implacabilă împotriva Domnului Isus Hristos şi a cauzei Sale drepte şi a urmaşilor Săi, îi las Aceluia Care este răzbunătorul tuturor acestor rele, şi Care va călca în picioare prinţii ca pe un mortar, şi să fie teribil faţă de regii pământului7.

Cea mai întunecată vreme din istoria Neconformiştilor din cadrul acestei perioade a fost intervalul dintre toamna lui 1685 şi vara lui 1686. Macaulay spune: – „Niciodată, nici chiar sub tirania lui Laud, condiţia Puritanilor nu a fost atât de deplorabilă în această vreme. Niciodată n-au fost spionii atât de activ implicaţi în detectarea congregaţiilor. Niciodată magistraţii, marile jurii, rectorii şi epitropii nu au fost aşa de mult în alertă. Mulţi Neconformişti au fost citaţi înaintea curţilor eclesiastice. Laţii au găsit a fi necesar că cumpere complicitatea agenţilor Guvernului prin daruri de butoaie de vin, şi de mănuşi umplute cu guinee. Era imposibil pentru sectanţi să se roage laolaltă fără precauţii cum ar fi utilizate de falsificatorii de bani şi primitorii de bunuri furate. Locurile de întâlnire erau frecvent schimbate. Închinarea era îndeplinită uneori chiar înaintea crăpării zilei, şi alte ori la închiderea nopţii. În jurul clădirii unde se aduna turma laolaltă, erau postate santinele, ca să dea alarma dacă un străin se apropia. Predicatorul, deghizat, era introdus prin grădină şi curtea din spatele caselor. În anumite case erau uşi cu trapă, prin care, în caz de pericol, el putea să se coboare. Acolo unde Nonconformiştii trăiau uşă lângă uşă, pereţii erau adesea deschişi între ei, şi pasaje secrete erau făcute din clădire în clădire. Nu se cânta nici un psalm şi se foloseau multe născociri pentru a preveni vocea predicatorului, în momentele zelului său, ca să nu fie auzit dincolo de ziduri. Cu toate aceste griji, se descoperea adesea a fi imposibil să se eludeze vigilenţa informatorilor. În suburbiile Londrei, în special, legea era pusă în aplicare cu cea mai mare rigoare. Câţiva domni opulenţi erau acuzaţi că ţin case de rugăciune. Casele lor erau căutate cu stricteţe, şi se percepeau taxe care ajungeau la multe mii de lire . . . Predicatorii neconformişti, oricât ar fi de fără de vină în viaţă, oricât de eminenţi ar fi pentru învăţătură şi abilităţi, nu se puteau aventura să umble pe străzi de teama insultelor, care nu numai că nu erau reprimate, ci încurajate de cei a căror datorie era să menţină pacea. Anumiţi preoţi de mare faimă erau în temniţă. Printre aceştia era Richard Baxter. Alţii, care, în timpul unui sfert de secol, s-au născut împotriva opresiunii, şi-au pierdut de acum inima, şi au renunţat la împărăţie. Printre aceştia a fost şi John Howe”8.

Atunci Regele şi-a schimbat brusc politica. Asumându-şi puterea de a suspenda legile, prin exerciţiul prerogativei regale, el a determinat mai întâi să se emită licenţe, care protejau partidele ce le ţineau de la toate tulburările de persecutare, şi le-a permis acestora să re-ocupe locurile lor de închinare; şi aceasta a urmat, în aprilie 1687, de sărbătorita „Declaraţie de Indulgenţă”, care înlătura, în timpul plăcerii Maiestăţii sale, toate restricţiile asupra Nonconformiştilor, fie că erau Protestanţi sau Papişti. Proiectul acestor acte a fost stabilirea Papiei, însă au fost acoperite de pretinsă simpatie pentru libertatea conştiinţei.

Câţiva dintre Baptişti au fost influenţaţi să se alăture printr-o adresare înaintea Regelui, mulţumindu-i pentru libertatea nedorită. Majoritatea, totuşi, au văzut procedurile lui ca fiind totodată neconstituţionale, şi nu s-ar compromite prin a face vreun pas care să fie construit ca un pas de admitere a legalităţii lor. În timp ce s-au folosit de libertatea nou dobândită, ei au privit-o ca restaurarea unui drept de care ei au fost privaţi pe nedrept, şi nu ca acordarea unui avantaj.

Sperând prin urmare să câştige asistenţă în punerea în efect a scopurilor sale ulterioare, James II a curtat pe Neconformişti. Printre ei era William Kiffin. Regele îndepărtase cartograful Oraşului Londrei, şi a încercat să remodeleze guvernarea oralului prin numiri arbitrare ale sale. „Kiffin”, spune Noble, în Memoriile sale despre casa Cromwell, „era cunoscut personal atât lui Charles cât şi lui James; şi când ultimul din aceşti prinţi, după ce a privat arbitrar oraşul de vechii cartografi, a determinat să pună pe mulţi din Neconformişti în magistratură, sub trandafirul pe care l-a trimis pentru Kiffin pentru a fi alături de el la Curte. Când acesta a mers într-acolo, ca ascultare faţă de porunca Regelui, el a găsit mulţi lorzi şi gentlemeni. Regele a venit imediat la el, şi s-a adresat acestuia cu puţinul har care îl deţinea. El a discutat de favoarea sa faţă de Neconformişti în stilul de curte al acestui sezon, şi a concluzionat prin a-i spune lui Kiffin că l-a respins drept membru al consiliului municipal în noua sa cartă. ‚Sire’, a răspuns Kiffin, ‚Sunt un om foarte bătrân, şi m-am retras din tot felul de afaceri de ceva ani, şi sunt incapabil să mai fac vreun serviciu într-o astfel de afacere pentru Maiestatea sa în oraş. În plus, sire’, a continuat bătrânul, aţintindu-şi ochii neclintit asupra Regelui, în timp ce lacrimi îi curgeau pe obraji, ‚moartea nepoţilor mei a dat o rană inimii mele, care încă mai sângerează, şi nu se va închide decât în mormânt’. Regele a fost profund lovit de manieră, libertatea şi spiritul acestei mustrări neaşteptate. O tăcere totală a urmat, în timp ce expresia enervantă a lui James părea să se cufunde la asemănare oribilă. Într-un minut sau două, totuşi, e şi-a revenit destul ca să poată spune, ‚Domnule Kiffin, voi găsi un balsam pentru acea bubă’, şi el imediat a făcut o întorsură faţă de un lord în aşteptare”9.

Se cunoaşte ceea ce a urmat. Englezii nu aveau să fie traşi pe sfoară. Ei nu aveau nici un gust pentru Papalitate şi putere arbitrară. Eliberatorul a venit. Tiranul a fugit. Persecuţia a încetat. Slavă lui Dumnezeu pentru revoluţia din 1688.

Note de subsol

1  Confessions of Faith, &c., p. 232.

 2  Ivimey, ii. p. 556.

 3  Life of Kiffin, p, 63.

 4  Ibid, p. 64.

 5  Life of Kiffin, pp. 66-78.

 6  History of his Own Times, iii. p. 62.

 7  Ivimey, i. pp. 456-458.

 8  History of England, vol. i. chap. v.

 9 Vol. ii. p. 463.

http://publicatia.voxdeibaptist.org/istorie_apr07.htm

SOTERIOLOGIE – doctrina despre mântuire – Planul de mântuire – Partea II (Auto-soterismul) Benjamin B. Warfield

download

Planul de mântuire – Partea II (Auto-soterismul)  Benjamin B. Warfield

Din punct de vedere fundamental există doar două doctrine despre mântuire: că ea este de la Dumnezeu, şi că ea este de la noi. Prima este doctrina Creştinismului comun, ultima este doctrina păgânismului universal. „Principiul păgânismului,” remarca Dr. Herman Bavinek, „este negativ, negarea adevăratului Dumnezeu şi a darului harului Său; şi pozitiv, noţiunea că mântuirea poate fi asigurată prin propria putere şi înţelepciune a omului. ‚Hai să ne zidim o cetate şi un turn al cărui vârf să atingă cerul şi să ne facem un nume’ Geneza 11:4. Dacă lucrările prin care păgânismul caută calea mântuirii aduce sau nu o caracteristică mai rituală sau una mai etică, sau dacă sunt sau nu de vreo natură mai pozitivă sau mai negativă, în oricare caz omul rămâne propriul său salvator; toate religiile în afara Creştinismului sunt auto-soterice. . . Filozofia însă nu a făcut nici un avans în această privinţă: însăşi Kant şi Schopenhauer, care, având ochiul lor pe păcătoşenia înnăscută a omului recunosc necesitatea unei regenerări, ajung în cele din urmă la un apel al voinţei, al înţelepciunii şi puterii omului.”

A fost chiar nimerit, prin urmare, atunci când Jerome a pronunţat Pelagianismul, primul sistem organizat de auto-mântuire învăţat de Biserică, „erezia lui Pitagora şi Zeno”. Aceasta a fost în efectul ei cristalizarea în forme creştine a eticii stoice larg difuzate, de care gândul oamenilor ar fi fost guvernat în decursul întregii istorii a Bisericii ce a urmat. În jurul principiului central al abilităţii plenare a voinţei umane, ţinută şi proclamată cu o deplină confidenţă, nu în forma negativă slabă prin care obligativitatea este limitată de abilitate, ci în forma pozitivă triumfătoare a faptului că abilitatea este pe deplin competentă faţă de întreaga obligaţie, Pelagius, în nici un caz un sistematizator, a construit cu sistem complet auto-soteric. Pe de-o parte acest sistem a fost protejat de negarea oricărei „căderi” îndurate de omenire în primul rând, şi în consecinţă a oricărei atrageri după sine a răului, fie că este din păcat sau simpla slăbiciune, care a derivat din istoria sa trecută. Fiecare om este născut în aceeaşi condiţie în care a fost creat Adam şi fiecare om îşi continuă viaţa în aceeaşi condiţie în care este născut. Prin căderea sa Adam ne-a dat cel mult un exemplu rău, care, totuşi, nu trebuie să îl urmăm decât dacă îl alegem noi; şi păcatele noastre din trecut, deşi vom da socoteală pentru ele şi va trebui să îndurăm pedeapsa dreaptă pentru ele, nu pot în nici un fel să rezume sau să contracte puterea noastră inerentă de a face ceea ce este drept. „Eu spun,” declara Pelagius, „că omul e capabil să fie fără păcat, şi că el e capabil să ţină poruncile lui Dumnezeu.” Şi această abilitate rămâne intactă nu numai după ce Adam a căzut în păcat ci şi chiar după ce păcătuim noi. Aceasta este, aşa cum declara Julian de Eclanum, „la fel de complet după păcate ca atunci cum era înaintea păcatelor.” În oricare moment ales de el, totuşi, orice om poate înceta orice păcătuire şi din acel punct înainte să fie şi să continue perfect. Pe de altă parte, această afirmaţie din jurul întregii abilităţi de a împlini fiecare neprihănire este protejată de negarea întregului „har”, în sensul ajutorului interior din partea lui Dumnezeu. Şi un astfel de ajutor de la Dumnezeu nu este necesar, şi nici nu este oferit; fiecare om lucrează în sensul cel mai absolut propria sa mântuire: ori cu frică şi tremur sau nu, aceasta va depinde doar de propriul său temperament. Pentru a fi siguri, termenul „har” este prea adânc întipărit în reprezentările Scripturale pentru a fi total înlăturat. Pelagienii au continuat prin urmare să îl întrebuinţeze, însă îl explicau după o modalitate care îl golea de sarcina sa Scripturală. Prin „har” ai eu vrut să spună că înzestrarea fundamentală a omului cu inalienabila sa libertate a voinţei, şi odată cu aceasta, convingerile pe care Dumnezeu le-a întrebuinţat pentru ca acesta să-şi poată folosi libertatea pentru bine.

Schema Pelagiană îmbrăţişează prin urmare următoarele puncte. Dumnezeu l-a înzestrat pe om cu o libertate a voinţei inalienabilă, prin a cărei virtute el este pe deplin capabil să facă tot ceea ce i se cere să facă. Acestui mare dar Dumnezeu a adăugat darurile legii şi evanghelia pentru a ilumina calea neprihănirii şi de a-l convinge pe om să o urmeze, ba chiar şi darul lui Hristos de a oferi o ispăşire pentru păcatele din trecut pentru toţi cei ce vor trăi neprihăniţi, în special pentru a oferi un exemplu. Aceia care, fiind sub convingerile acestea şi în puterea libertăţi lor imposibil de eradicat, se întorc de la păcatele lor la neprihănire, vor fi acceptaţi de Dumnezeu neprihănit şi răsplătiţi ca atare.

Aceasta a fost prima schemă pur auto-soterică publicată în Biserică, şi este întru totul tipică tuturor acelora care au urmato din acea zi şi până acum.

În cadrul providenţei lui Dumnezeu publicarea acestei scheme auto-soterice a fost imediat întâmpinată de o afirmaţie pe cât de clară pe atât de consistentă produsă de doctrina „harului”, aşa că marele conflict dintre har şi voinţă a fost dezbătut pentru Biserică odată pentru totdeauna în acei ani de deschidere a secolului al cincisprezecelea. Campionul harului din această controversă a fost Augustin, al cărui întreg sistem pivota în jurul declaraţiei harului ca fiind singura sursă a întregului bine din om pe atât de adevărat şi de complet ca cel al lui Pelagius referitor la declaraţia despre abilitatea plenară a neajutoratei voinţe de a îndeplini neprihănirea. Atingerea declaraţiei lui Augustin este drept revelată de către cererile Conciliului de la Cartagina din 417-418 d. Hr., care a refuzat să fie satisfăcut de ceva mai puţin decât o recunoaştere neechivocă a faptului că „noi suntem ajutaţi de harul lui Dumnezeu, prin Hristos, nu numai să ştim dar şi să facem ceea ce este drept, în fiecare act unic, aşa încât fără de har noi nu putem avea, gândi, vorbi, sau face ceva care are de a face cu pietatea.” Opoziţia dintre cele două sisteme a fost astfel absolută. Într-unul, totul era atribuit omului; într-altul totul a fost atribuit lui Dumnezeu. În ele, două religii, singurele două religii posibile de jos, s-au întâlnit pe câmpul de luptă: religia credinţei şi religia faptelor; religia care alungă eul şi care îşi pune toată nădejdea pe Dumnezeu Salvatorul, şi religia care îşi pune întreaga încredere în eu; sau din moment ce religia în însăşi natura ei exprimă dependenţa de Dumnezeu, religia în puritatea concepţiei ei şi un simplu moralism cvasi-religios. Bătălia a fost aprinsă, însă din fericire problema nu a fost îndoielnică. În triumful Augustinianismului s-a stabilit odată pentru totdeauna faptul că Creştinismul avea sa rămână o religie, şi încă o religie pentru oamenii păcătoşi, care au nevoie de mântuire, şi nu pentru a putrezi într-un simplu sistem etic, potrivit doar pentru cei drepţi care nu au nevoie de mântuire.

Dar, după cum ni s-a spus că preţul libertăţii este vigilenţa veşnică, aşa Biserica a descoperit curând că religia în sine poate fi stăvilită doar prin costul luptei perpetue. Pelagianismul a murit din greu; sau mai degrabă acesta nu a murit deloc, ci doar s-a retras mai mult sau mai puţin din vedere şi şi-a aşteptat vremea lui; între timp a necăjit Biserica cu forme modificate ale sale, modificate doar îndeajuns pentru a scăpa de litera de condamnare a Bisericii. În locul Pelagianismului a păşit deodată Semi-pelagianismul; apoi controversa cu Semi-pelagianismul a avut loc şi a fost înfrântă, în locul său apărând semi-semi-pelagianismul în care Conciliul de la Orange a trădat Biserica, geniul unui Aquinas a sistematizat pentru ea, şi Conciliul de la Trent a legat în fine cu nituri de fier acea porţiune a bisericii care a ascultat de acesta. Necesitatea harului a fost recunoscută ca fiind rezultatul controversei Pelagiene: anticiparea sa, drept rezultat al controversei Semi-pelagiene: însă eficacitatea ei sigură, „irezistibilitatea” sa după cum o numesc oamenii, a fost compromisul fatal pe care cei de la Orange l-au negat, astfel marşul cuceritor al Augustinianismului a fost verificat şi pura mărturisire a mântuirii doar prin har a devenit pentru totdeauna imposibilă în cadrul acelei secţiuni a Bisericii a cărei laudă măreaţă este că aceasta este semper eadem. Nu a mai fost posibilă din punct de vedere legal, într-adevăr, ca în cadrul limitelor Bisericii să se atribuie omului, odată cu Pelagienii, întreaga mântuire; şi nici cu Semi-pelagienii, iniţierea mântuirii. Însă nici nu mai era legal posibil să atribui mântuirea atât de deplin harului lui Dumnezeu încât aceasta se putea realiza pe sine fără ajutorul voinţei discreditate a omului, ajutorul ei doar ca împuternicită şi mişcată într-adevăr de harul anticipat, însă nu mişcat în mod efectiv, pentru ca acesta să nu poată să împiedice şi să apere operaţiile harului salvator.

Gravitatea acestui sistem Synergistic este în mod evident descendent, şi prin urmare nu putem fi surprinşi să aflăm că aceasta a căzut cu uşurinţă în acel Semi-pelagianism expres care, în ciuda condamnării sale oficiale de către Biserică, se pare că a format credinţa practică a majorităţii oamenilor din Evul Mediu, şi în care actul determinant în mântuire este atribuit nu harului lui Dumnezeu care transmite mântuire, ci în consensul voinţei, oferind harului atotputernic al lui Dumnezeu eficienţa acestuia. Aici este o lucrare a mântuirii deşi nu atât de evidentă ca în timpul purului Pelagianism; şi în consecinţă, în decursul Evului Mediu, Legalismul a domnit în mod suprem, un legalism care a produs în mod precis aceleaşi efecte ca ceea ce descrie Heinrich Weinel atât de intens, ca manifestându-se pe sine în cercurile evreieşti din care a ieşit apostolul Pavel. „Numai acela poate fi fericit sub o dispensaţie a legii,” spune Weinel, „care poate să trăiască o minciună de o viaţă. . . Însă mândru, în mod vădit, pentru că naturile consistente nu pot fi amânate cu o minciună. Dacă nu pot să reziste, ei mor din minciună; dacă sunt tari, minciuna este cea care moare. Minciuna inerentă în lege a fost presupunerea că aceasta putea fi împlinită. Fiecare din asociaţii lui Pavel au înţeles că porunca nu putea fi ţinută, însă nu ca un câştig pentru ei. Bătrânul s-a comportat în prezenţa celui mai tânăr ca şi când aceasta ar putea fi ţinută; unul credea prin tăria celuilalt şi nu a recunoscut imposibilitatea faţă de sine. Ei s-au orbit prin propriul lor păcat prin a se compara cu alţi oameni drepţi, şi au recurs la îndepărtatele vârste ale lui Enoh, Noe şi Daniel, pentru a putea produce apărători pentru sufletele lor. Ei au sperat că Dumnezeu ar lăsa ca faptele bune ale sfinţilor să acopere deficienţele lor, iar aceştia nu au uitat să se roage ocazional pentru milă, însă ei au ţinut în întregime de minciună şi au mers mai departe de parcă totul ar fi fost bine.”

Aceasta este o adevărată imagine a Evului Mediu. Oamenii ştiau foarte bine că nu putea să câştige pentru ei înşişi mântuirea chiar şi sub stimularea harului lui Dumnezeu; ei ştiau prea bine că au eşuat în „faptele lor bune”, în fiecare stagiu, şi cu toate acestea au susţinut oribila ficţiune. Nu au fost acolo oameni puternici care să „omoare minciuna”? Oamenii puternici apăreau ici şi acolo, un Gottschalk în secolul al nouălea, un Bradwardine, un Wyclif în al paisprezecelea, un Huss în al cincisprezecelea, un Jansen întârziat în al şaptesprezecelea; însă în ciuda protestelor lor, minciuna încă a mai trăit până ce în final a apărut adevăratul bărbat puternic, Martin Luther, şi minciuna a murit. Augustinianismul care era reprezentat în Biserica din Roma nu putea fi suprimat. Biserică s-a legat pe sine că ea nu va conţine aceasta. Nu a existat nimic pentru ea apoi decât dacă ar fi ieşit din limitele Bisericii şi să curgă din ea. Explozia a venit în ceea ce noi numim Reformă. Căci Reforma nu este nimic altceva decât Augustinianism care a ajuns în drepturile sale: întoarcerea de la tot ceea ce este uman pentru a se baza doar pe Dumnezeu pentru mântuire.

În consecinţă, nimic nu este mai fundamental în doctrina Reformatorilor decât inabilitatea completă a omului şi a nevoii sale absolute de harul divin; şi Reformatorii nu stau împotriva la nimic mai ferm decât faţă de atribuirea omului a puterii native de bine. Pentru Luther, Pelagianismul a fost erezia ereziilor, din punct de vedere religios a perspectivei echivalente cu necredinţa, din punct de vedere etic a simplei vanităţi. Acesta a fost „pentru el termenul cuprinzător pentru tot ceea ce el doreşte să atace în Biserica Catolică.” Tratatul său De Servo Arbitrio scris împotriva exaltării Pelagianiste a lui Erasmus a abilităţii umane, a fost estimat de el ca fiind singura dintre cărţile sale, în afara Catehismului, în care nu a găsit nimic de corectat. „Cât despre doctrina voinţei libere aşa cum a fost predicată înaintea lui Luther şi care a apărut în alţi Reformatori,” scrie Calvin, „ce alt efect ar fi putut acea aceasta decât de a-i umple pe oameni de o opinie trufaşă despre propria lor virtute, umflându-i cu vanitate, şi lăsând nici un alt loc pentru harul şi asistenţa Duhului Sfânt.” „Atunci când noi spunem unui om,” scrie el din nou, „să caute neprihănirea şi viaţa în afara sinelui său, adică doar în Hristos, deoarece el nu are în sine decât păcat şi moarte, se naşte imediat o controversă cu referire la libertatea şi puterea voinţei. Căci dacă omul are vro abilitate a sa de a-i sluji lui Dumnezeu, el nu obţine în întregime mântuirea prin harul lui Hristos, ci în parte o atribuie şi lui însuşi. Deşi nu negăm faptul că omul acţionează spontan şi dintr-o liberă voinţă atunci când este călăuzit de Duhul Sfânt, noi susţinem că întreaga sa natură este impregnată cu depravare pe care de la sine nu deţine nici o abilitate de a acţiona în mod corect.”

Cu toate acestea, nu a durat mult până ce şi în aceste cercuri de Augustinianism realizat, în care atribuirea mântuirii doar lui Dumnezeu era ceva ca o pasiune, aluatul vechi al auto-salvării a început să lucreze din nou. Aceasta nu a fost într-o persoană mai mică decât Philip Melanchthon în care această nouă „cădere din har a intrat în gândirea Reformei, deşi în cadrul învăţăturii sale aceasta a făcut doar un mic progres. Trei perioade sunt distincte în dezvoltarea doctrinei sale. În prima dintre acestea el a fost un Augustinian atât de pur ca şi Luther sau Calvin. În cea de-a doua, începând cu 1527, el începe să meargă la şcoala lui Aristotel în cadrul doctrinei sale generale despre voinţă. În cea de-a treia, din 1532, el permite voinţei omului, deşi doar ca o putere pur formală, un oarecare loc în însăşi cadrul procesului de mântuire: aceasta poate pune afecţiunile spirituale create doar de Duhul Sfânt în lanţuri sau pe tron. De la acest început, synergismul a căpătat rapid formă în Biserica Luterană. Aceasta s-a confruntat cu opoziţia, e adevărat: Luteranii vechi, un Amsdorf, un Flacius, un Wigand, un Brenz erau cu toţi Augustinieni convinşi. Însă opoziţia nu era aşa de prietenoasă precum dacă nu ar fi fost la înălţime controversa cu Calviniştii. Chiar Brenz i-a permis lui Strigel să-l tachineze pe acesta la Disputa Weimar cu predestinaţionismul lui, fără să o ia ca o ofensă. Astfel Andrea putea corupe doctrina lui Luther la Conferinţa de la Mompelgard, 1586, fără nici o mustrare; Aegidius Hunnius putea să înveţe în mod deschis responsabilitatea harului; şi John Gerhard putea să condiţioneze alegerea pe previziunea credinţei. Apoi Melanchthon s-a jucat cu astfel de fraze ambigue de genul „Dumnezeu îi atrage pe cei ce vor la Sine”, „Voinţa liberă este puterea omului de a se aplica pe sine însuşi harului”, care erau de fapt un joc cu focul. O sută de ani mai târziu teologii Saxoni, Hoe van Hohenegg şi Policarp Leyser la Conferinţa din Leipzig din martie 1631 au putut să reprezinte cu confidenţă drept doctrină Luterană declaraţia că „Dumnezeu ne alege cu siguranţă din har în Hristos; însă aceasta a avut loc conform prevederii aceluia care ar crede în mod adevărat şi constant în Hristos; iar pe aceia pe care Dumnezeu i-a întrezărit să ar crede, acestora El i-a predestinat şi i-a ales să-i facă binecuvântaţi şi slăviţi.” Harul făcător de minuni al lui Dumnezeu care învie pe morţi pe care Luther l-a proclamat aşa de pasionat, a fost de acum pus în întregime la dispoziţia acelei voinţe a omului pe care Luther a declarat-o a fi total robită păcatului şi capabilă de a se mişca în partea bună doar atâta timp cât aceasta este adusă şi produsă de har.

Lucrurile nu s-au îmbunătăţit odată cu trecerea anilor. Unul între cei mai stimaţi învăţători luterani ale zilelor noastre, Wilhem Schmidt, profesor de teologie la Breslau, nu spune că „scopul divin şi dragostea se pot realiza doar cu şi prin voinţa fiinţei faţă de care este direcţionat aceasta;” şi „într-un cuvânt există împotriva decretelor sfinte a lui Dumnezeu o libertate stabilită de sine însuşi, faţă de care ele sunt de obicei destul de zdrobiţi, şi se prea poate ca la fiecare caz individual să fie zdrobiţi.” Prin urmare el nu este mulţumit să respingă predestinatio stricte dicta a Calviniştilor, ci repudiază în mod egal predestinatio late dicta a preoţilor vechi luterani, care învaţă un decret al lui Dumnezeu prin care toţi oamenii sunt desemnaţi mântuirii printr-o voinţă antecedentă, în timp ce printr-o voinţă consecventă toţi aceştia sunt puşi deoparte şi ordinaţi spre salvare, care, Dumnezeu prevede, „vor crede în final în Hristos”. Căci, spune el, „cu divinul, adică, infailibila prevedere a lor, deciziile oamenilor încetează să mai fie libere.” Astfel, nu numai predestinarea divină dar şi prevederea divină sunt sacrificate pe altarul libertăţii umane, iar concluzia întregii materii este enunţată în următoarele cuvinte: „Toţi oamenii sunt, în ceea ce-l priveşte pe Dumnezeu, scrişi în Cartea Vieţii (benevolentia universalis) dar care dintre ei stau scrişi în ea este determinat în final doar la sfârşitul zilei.” Rezultatul nu poate fi cunoscut dinainte, nici chiar de Dumnezeu. Nu este îndeajuns ca răscumpărarea să implice voinţa, aşa încât el să spună că nu există răscumpărare „decât dacă păcătosul cooperează foarte energic cu aceasta”, chiar dacă aceasta ar fi interpretată ca însemnând că „îi permite acestuia să fie răscumpărat”. Trebuie să continuăm şi să spunem că „răscumpărarea trebuie să eşueze în finalul ei şi să rămână fără efect, oricât de mult ar dori voinţa divină de dragoste şi sfat de mântuire să fie altfel, dacă efectul ei nu este dată de admiterea omului că, din propria sa iniţiativă, el apucă mână salvatoare şi face penitenţă, o rupe cu păcatul şi duce o viaţă neprihănită.” Atunci când Schmidt apare ca să vorbească despre Aplicarea Mântuirii de către Duhul Sfânt, el este explicit în a nega faţă de Duhul Sfânt orice putere de a produce mântuirea într-un suflet nedoritor. „Chiar Duhul Sfânt,” ne spune el, „nu poate, în prezenţa voinţei libere ce aparţine omului prin natura sa, să constrângă pe nimeni să accepte mântuirea. Chiar el poate realiza scopul său mântuitor cu noi doar dacă nu împiedicăm, dacă nu ne retragem, sau dacă nu ne opunem lucrării lui pentru noi. Toate aceste ne stau în puterea noastră şi el este neajutorat (ohnmachtig) referitor la aceasta dacă o folosim greşit. . . Cel care nu voieşte să fie mântuit nu poate fi ajutat nici măcar de Duhul Sfânt.”

Declaraţia de sine ar putea să meargă mai departe, poate nu chiar ca în acele agitate dar sigure versete rostite de W. W. Henley:

Din noaptea care mă acoperă,

Neagră ca groapa de la pol la pol,

Eu mulţumesc de ceea ce ar face Dumnezeu

Pentru sufletul meu de necucerit.

În prinsoarea criminală a circumstanţei

Eu nu m-am dat înapoi şi nici nu am strigat,

Sub loviturile de bâtă ale şansei

Capul îmi este sângerat, dar nu aplecat.

Dincolo de-acest loc de lacrimi şi mânie

Se vede doar Oroarea umbrei,

Dar chiar şi ameninţarea anilor

Mă va găsi şi sunt neînfricat.

Nu mai contează cât e de dreaptă poarta,

Cât de-ncărcate cu pedeapsă este pergamentul,

Eu sunt stăpânul soartei mele:

Sunt căpitanul sufletului meu.

Acesta este cu siguranţă Pelagianisim neruşinat – doar dacă nu am prefera să îl numim păgânism veritabil. Şi totuşi acesta este citat cu o caldă aprobare de către un lucrător stimat la Bisericii Scoţiei, scriind chiar în spiritul ei despre marele subiect al „Alegerii”. El foloseşte aceasta pe loc pentru a sprijină o declaraţie plăcută a principiului Pelagian fundamental că abilitatea limită obligaţia: „Această viaţă conştientă care vorbeşte spunând ‚Ar trebui’, trezeşte un ecou la fel de sigur, care spune ‚Pentru că ar trebui eu pot’. Acel ‚pot’ rămâne pentru totdeauna, deşi poate deveni slăbit.” Pelagius nu ar mai putea cere nimic.

Se poate deduce dintr-un astfel de fenomen ca cel care a fost menţionat faptul că Bisericile Reformate, deşi îşi păstrează mărturia lor Augustiniană pe care nu ar putea-o face cea luterană, şi debarasându-se de Semi-pelagianismul Arminian care a apărut devreme în secolul al şaptesprezecelea pentru a-i ofensa aşa cum luteranii nu ar putea-o face faţă de synergismul lor, au devenit cu toate acestea în zilele noastre unite cu aceleaşi concepţii Pelagianizatoate. Aceasta este adevărat în ceea ce priveşte confruntarea noastră de astăzi, chiar şi în Bisericile Reformate, cu cele mai nemăsurate declaraţii despre independenţa umană, şi despre calitatea necontrolată şi de neprezis a acţiunii voinţei umane. Extremele spre care poate merge aceasta sunt de-a dreptul ilustrate de nişte remarci, fără îndoială că sunt ceva incidentale, care sunt făcute de Dr. David W. Forrest în nefericita carte pe care el o numeşte, cu siguranţă foarte greşit îndrumată, „Autoritatea lui Hristos” (1906). În mâinile lui libertatea umană a crescut atât de atotputernică precum şi destulă pentru a desfiinţa nu numai principiile comune ale religiei evanghelice ci şi întreaga credinţă în providenţa divină. Drept urmarea el a adoptat o perspectivă a agentului liber care îi rezervă omului independenţa completă şi exclude orice control divin sau chiar prevederea acţiunii umane. Incapabil de a guverna actele agenţilor liberi, Dumnezeu este redus la necesitatea ajustării constante a Lui faţă de ei. În consecinţă Dumnezeu trebuie să accepte în universul Său mult din ceea ce mai degrabă ar prefera să nu fie acolo. Există, de exemplu, întreaga sferă a accidentalului. Dacă noi cooperăm cu alţii în angajamente periculoase, sau, să spunem că am merge să căutăm plăcere într-un grup vânătoare, noi am putea fi ucişi de un act neîndemânatic al vreunui tovarăş de muncă sau de împuşcătura incidentală a vreunui lunetist neglijent. Dumnezeu este neajutorat în această materie, şi nu ar fi de nici un folos să apelăm la El în această privinţă.

Dr. Forrest spune că Dumnezeu ar putea să prevină doar pe muncitorul rău sau pe lunetist de la a cauza moartea altora prin a-l deprava de libertatea acestuia de a-şi ascuţi propriul său curs. Mai pe scurt nu există nici un control providenţial despre faptele agenţilor liberi. În consecinţă. Dr. Forrest ne spune că un om înţelept nu va fi surprins că cruzimile tragice ar putea ava loc în lume, care ar părea aproape neuşurător de greşit: „el va recunoaşte posibilităţile libertăţii omului în sfidarea voii lui Dumnezeu, atât prin  pricinuirea suferinţei cât şi de refuzul de a fi învăţat de suferinţă.” Nici harul lui Dumnezeu nu poate interveni pentru a remedia defectele providenţei Sale. Voinţa liberă umană se interpune unei bariere în vigoare faţă de lucrarea harului Său; şi Dumnezeu nu are nici o putere de a învinge opoziţia inimii umane. „Nu există nici o barieră în drumul intrării Duhului Sfânt în inimă,” remarcă Dr. Forrest cu aerul unei mari mărturisiri, „decât cea creată de refuzul inimii de a-l întâmpina,” evident un alt fel de a spune că refuzul inimii este o barieră de neînvins în cadrul intrării Duhului Sfânt în ea. Prin urmare, procesul împărăţiei Lui în lume nu poate fi prevăzut în detaliile acestea de către Domnul, ci sunt doar în mintea Sa doar ca sublinieri în caracteristicile ei generale. „El a văzut,” spune Dr. Forrest, „că acea ‚conversie’ a avut atât factorul ei uman cât şi cel divin; şi că faptele măreţe ale lui Dumnezeu ar putea fi redate ca imposibile prin perversităţile şi necredinţa omului. De aici cursul detaliat al împărăţiei în lume a fost un lucru impenetrabil. . . .” Chiar şi în cadrul Bisericii scopul divin poate eşua, în ciuda prezenţei Duhului Sfânt din Biserică căreia i-a fost promis acesteia: căci, deşi Duhul nu va eşua în a călăuzi Biserica, Biserica ar putea eşua în a „împlini condiţiile în care aceasta ar putea profita de călăuzirea Duhului”. Atât de zelos este Dr. Forrest pentru a-l emancipa pe om de la domnia lui Dumnezeu încât el merge atât de aproape până la a-l pune pe Dumnezeu sub domnia omului. Lumea pe care a creat-o Dumnezeu a scăpat dincolo de limitele sale; nu este nimic de făcut pentru Dumnezeu decât sa accepte aceasta aşa cum o găseşte şi să se ajusteze pe Sine pe cât de bine poate faţă de ea. Lui Thomas Carlyle i s-a spus odată că Margaret Fuller a anunţat în calea ei solemnă „Eu accept universul”, „Doamne, ea e mai bună”, a fost simplul comentariu despre această cugetare. Este oare şi Domnul Dumnezeul Atotputernic în acelaşi caz?

Dacă acesta ar fi în oricare nivel şi cazul lui Dumnezeu, atunci nu se poate vorbi de faptul că Dumnezeu îl slujeşte pe om. Dacă omul trebuie să fie mântuit în cele din urmă, deşi este o îndoială dacă „mântui” este cuvântul potrivit de folosit aici, este clar că el trebuie să se „mântuiască” pe sine însuşi. Dacă încă mai putem vorbi despre un plan de mântuirea din partea lui Dumnezeu, acel plan va trebui redus doar la păstrarea deschisă a căii spre mântuire, ca omul, care e stăpânul propriului său destin, să nu aibă nici o piedică atunci când vine să meargă pe aceasta. Într-adevăr, aceasta este concepţia „mântuirii” care în cele mai largi cercuri este proclamată acum cu confidenţă. Aici este prinsoarea, într-adevăr, pe care se întoarce întregul gând al acelui Nou Protestantism care a apărut în zilele noastre, repudiind Reforma şi toate lucrările sale ca fiind simplu mediavalism, şi ataşându-se pe sine mai degrabă de Iluminare, ca naştere a lumii noi, o nouă lume în care domneşte doar Omul, Domnul tuturor. Am fost obişnuiţi să numim întreaga mişcare „Raţionalism”, iar faza următoare acestuia este ceea ce urmează, în Rationalismus Vulgaris al lui Wegscheider, vom spune; în Kant şi urmaşii lui; în Şcolile post-Kantiene; iar acum în „Noul Protestantism” al nostru ar trebui măcar să-i acordăm acestuia lauda aducerii minunatului adevăr faţă de tip.

Gânditorii profunzi ca şi Kant şi poate am putea spune, chiar mai mult, a gânditorilor spirituali ca Rudolf Eucken, pot fi incapabili de superficiala estimare a naturii umane care vede în aceasta nimic altceva decât bine. Însă chiar şi percepţia răului radical a naturii umane nu-i poate elibera de cercul fixat de gândire care declară abilitatea umană pentru întreaga sferă a obligaţiei umane, cu toate că această abilitatea poate fi interpretată. „Cum este posibil pentru un om rău din punct de vedere natural să se facă un om bun,” exclamă Kant; „aceasta ne zăpăceşte mintea în întregime referitor la cum ar putea un pom stricat să producă roadă bună?” Însă el este, în ciuda imposibilităţii percepute a acesteia, capabil să se odihnească în soluţia, sau mai degrabă în nici o soluţie, a celui slab, „Trebuie să fie posibil pentru noi a deveni mai buni, chiar dacă ceea ce suntem capabili să facem ar trebui să fie de la sine insuficient, şi tot ceea ce am putea face este aceea de a ne face pe noi înşine receptivi pe o asistenţă mai înaltă de un fel impenetrabil.” Dincolo de un apel al unei puteri impenetrabile mistice care curge prin viaţa unui om care încearcă să se ajute pe sine, nici Rudolf Eucken nu poate ajunge la aceasta. Aşa că gândul nostru cel mai modern produce doar anticul Pelagianism, cu un sens mai puţin profund al vinei şi un sens mai profund al dificultăţilor pe care răul le-a adus asupra omului. Despre ispăşire nu se va auzi nimic; şi în timp ce aceasta face lor pentru ajutorare, aceasta trebuie să fie un ajutor care curge în suflet ca răspuns la şi către propriile sale eforturi creative.

În afara filozofiilor mai profunde chiar şi aceasta se anulează, şi formele cele mai superficiale ale Pelagianismului urmăresc din afară cu o totală libertate din sensul întreg de insuficienţă. Cea mai caracteristică expresie a acestui punct general de vedere este oferită, poate, în dependenţele curente ale pildei Fiului Risipitor ca înfăţişând nu numai esenţa ci şi întregimea evangheliei. Pe cât este de preţioasă această pildă pentru marele ei mesaj că este bucurie în ceruri când un singur păcătos se pocăieşte, atunci când ea este pervertită de la scopul pentru care a fost rostită şi să fie făcută să stea pentru întreaga evanghelie (corruptio optimi pessima), aceasta devine instrumentul de rupere a întregului material de Creştinism. Nu este nici o ispăşire în această pildă, şi într-adevăr nici măcar un Hristos nu este în funcţia cea mai atenuată care poate fi atribuită unui Hristos. Nu este nici un har creativ în această pildă; şi într-adevăr nici un Duhul Sfânt în vreo operare cea mai ineficace care ar putea fi atribuită lui. Nu este nici o căutare a dragostei lui Dumnezeu în această pildă: tatăl din pildă nu acordă nici o atenţie fiului său rătăcitor, îl lasă în pace numai, şi aparent nu simte nici o grijă pentru el. Considerată ca reprezentare pitorească a evangheliei, învăţătura ei este aceasta, şi nimic mai mult: atunci când oricine, din deplina sa motivaţie, alege să se ridice şi să se întoarcă la Dumnezeu, va fi primit cu aclamaţie. Cu siguranţă că aceasta este o evanghelie foarte linguşitoare. Este linguşitor să fie spus că noi ne putem ridica şi să mergem la Dumnezeu oricând alegem noi, şi că nimeni nu are să ne bată la cap în această privinţă. Este linguşitor să ţi se spună că atunci când alegem să ne întoarcem la Dumnezeu putem comanda o recepţie prezentabilă, şi să nu se pună nici o întrebare. Dar este aceasta evanghelia lui Isus Hristos? Este oare întreaga învăţătură însumată în aceasta: că porţile cerului stau deschise şi că oricine poate intra oricând vrea? Aceasta este, totuşi, ceea ce întreaga gruparea a teologilor liberali de astăzi ne spun: Harnack şi Bousset ai noştri şi nenumăraţii lor ucenici şi imitatori.

„Nenumăraţii” ucenici şi imitatori, spun eu: căci cu siguranţă că această învăţătură s-a supra-răspândit lumea. Erich Schader ne spune că în timpul vieţii sale de profesorat nici un student nu a venit la el având în mintea lor prezentarea celor două pilde ale fariseului şi ale vameşului ce se rugau în templu şi a fiului risipitor, în sensul că iertarea lui Dumnezeu nu este condiţionată de nimic şi că nu ar fi nevoie de nici o ispăşire, nu a făcut pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă o mare şi profundă impresie. Aceasta este un Pelagianism, vezi, care îl de-pelagianizează pe Pelagius. Pelagius a avut o oarecare recunoaştere a vinei păcatului şi a acordat o oarecare recunoaştere lucrării de ispăşire a lui Hristos în a face penitenţă pentru această vină; şi nici această teologie nu face acelaşi lucru. Neavând nici un sens real de vină, şi fără de cel mai mic sentiment pentru incapacităţile care vin în urma păcatului, aceasta îl pune din complacere iertarea lui Dumnezeu al dispoziţia oricăruia care va binevoi să o ia din mâinile Sale. Perspectiva lui Dumnezeu care este implicată, cineva a numit-o în mod inapt şi tăios „concepţia animalică domestică a lui Dumnezeu”. Aşa cum cineva ţine oi ca să îi dea lână, şi vaci pentru lapte, la fel ţine pe Dumnezeu ca să îi dea iertare. Ceea ce se intenţionează de fapt este ilustrat în mod îndârjit de săracul Heinrich Heine, chircindu-se de durere pe patul de agonie, care, întrebat fiind de un vizitator servil dacă avea speranţa iertării păcatelor lui, acesta a răspuns cu o privire ridicată şi cu o amărăciune batjocoritoare, „De ce, da, de sigur: doar pentru asta-i Dumnezeu”. Doar pentru asta-i Dumnezeu! Astfel gândeşte teologia noastră liberală modernă despre Dumnezeu. El are doar o funcţie şi intră în contact cu omul doar la un punct: El există ca să îi ierte păcatele.

Cam în acelaşi spirit auzim pretutindeni proclamarea pasionată a ceea ce aderenţilor ei le place să numească o „evanghelie a oricărui va voii”. Nu este nici o îndoială în privinţa universalităţii ofertei evangheliei care este intenţionată a fi accentuată. Dar oare nu tragem noi dincolo de semn atunci când părem să agăţăm mântuirea pur şi simplu de voinţa umană? Şi oare nu ar trebui să ne oprim să luăm în considerare faptul că, dacă astfel deschidem noi mântuirea către „oricine va voii” din ţară, pe de-o parte, pe de altă parte o deschidem numai la „oricine va voii”? Şi cine din această lume de moarte şi păcat, nu spun că doar va voi, ci poate, să voiască binele? Oare nu este întotdeauna adevărat că ciorchinii nu sunt culeşi dintre spini, şi nici smochinele din scaieţi; că acesta este singurul pom bun care aduce roadă bună în timp ce pomul rău aduce întotdeauna şi pretutindeni doar roadă rea? Nu doar Black Giles Braconierul al lui Hanna More, care din fericire ar „găsi a fi dificil să se pocăiască când voieşte”. Este inutil să vorbim despre mântuire ca fiind pentru „oricine va voii” într-o lume de „nevoinţă” universală. Aici este punctul real al dificultăţii: cum şi unde putem obţine voinţa? Să-i lăsăm pe alţii să se bucure într-o „evanghelie a oricui va voii”: căci păcătosul care se ştie că e păcătos şi ştie ce înseamnă să fi un păcătos, doar o evanghelie a „voii lui Dumnezeu” îl va satisface. Dacă evanghelia ar fi să fie încredinţată voinţelor moarte ale oamenilor păcătoşi, şi dacă nu ar mai fi nimic dincolo de aceasta, oare cine ar putea să fie mântuit?

În calitate de scriitor recent, care nu face afirmaţii mari faţă de ortodoxia specială ci are doar câteva sublinieri de însemnătate filozofică, „eul care trebuie să determine este ca eul care e să fie determinat”; „eul care conform lui Pelagius trebuie să facă un bine este eul rău care are nevoie să fie făcut bun”. „Boala este în voinţă, nu într-o parte a noastră alta decât voinţa pe care ea însăşi o controlează. Oare cum va oferi remediul cel bolnav?” „Locul problemei este voinţele noastre; noi am putea fi buni dacă am vrea, dar nu vom vrea; şi nu putem să voim aceasta doar dacă nu vom începe, adică dacă vom voii de fapt. ‚Cine mă va elibera pe mine de acest trup al morţii? Îi mulţumesc lui Dumnezeu prin Isus Hristos, Domnul nostru.’ Îmi este spus să mă pocăiesc dacă vreau să fiu iertat, dar cum mă pot pocăi? Eu fac numai ceea ce este greşit pentru că îmi place, şi nu pot să mă opresc din a-mi place acesta sau să-mi placă altceva mai bun pentru că  mi se spune aşa, şi nici dacă s-ar dovedi că ar fi mai bine pentru mine aceasta. Dacă e să fiu schimbat, ceva trebuie să mă apuce şi să mă schimbe.” „Poate un piersic să-şi reînnoiască floarea căzută?” întreabă Christina G. Rossetti, mai poetic, însă cu acelaşi punct iute:

Îşi poate piersicul reînnoi pierduta înflorire,

Sau violeta parfumul ei pierdut,

Ori zăpada murdărită să se prefacă albă ca peste noapte?

Omul nu poate-atinge aceasta, şi nu se teme dară,

Naaman leprosul arată că Dumnezeu voieşte şi poate.

Dumnezeul care a lucrat atunci lucrează şi aici,

De-aceea nu lăsa ruşina, nici înflorirea să-ţi nuanţeze a ta sprânceană

Dumnezeul care a lucrat atunci lucrează şi acum.

Doar în iubirea omnipotentă şi omnipotenta dragoste a lui Dumnezeu în care se poate încrede un păcătos. „Hristos” declara Charles H. Spurgeon, „nu este ‚puternic ca să salveze’ pe aceia care se pocăiesc, ci poate să îi facă pe oameni să se pocăiască. El îi va duce în cer pe cei care cred; dar El este pe deasupra capabil să dea oamenilor inimi noi şi să producă în ei credinţă. El este puternic de capabil să facă pe omul ce urăşte sfinţenia, să o iubească, şi să-l constrângă pe cel ce dispreţuieşte numele Său să-şi plece genunchii înaintea Lui. Ba mai mult, aceasta nu este tot înţelesul, căci puterea divină este în mod egal văzută în lucrarea de apoi. . . El este puternic de capabil să-i facă pe ai Săi sfinţi după ce i-a făcut aşa, şi să-i păstreze în frică şi dragoste, până ce le va consuma existenţa lor spirituală în ceruri.”

Dacă nu ar fi fost aşa, cazul păcătosului ar fi fost disperat. Doar în harul atotputernic poate spera un păcătos; căci numai acest har poate învia morţii. La ce profită a trimite pe un trompetist să cânte în mijlocul rândurilor de morţi: „Porţile cerului stau deschise: oricine va voi poate intra”? Întrebarea reală care se imprimă este, Cine va face aceste oase uscate să trăiască? Împotriva întregii învăţături care l-ar ispiti pe om să se încreadă în sine pentru orice parte, chiar şi cea mai mică, a mântuirii sale, Creştinismul îl lasă pe acesta în totalitate în seama lui Dumnezeu. Este Dumnezeu şi doar Dumnezeu cel care mântuieşte, şi aceasta în fiecare element al procesului de mântuire. „Dacă ar fi doar o singură cusătură,” spune Spurgeon cu competenţă, „în haina cerească a neprihănirii noastre pe care trebuie să ne-o punem pe noi, noi suntem pierduţi.”

http://www.voxdeibaptist.org/plan_salvation_warfield02_trd.htm

George Soros ar putea fi declarat TERORIST! Toate fondurile și organizațiile sale ar urma să fie SECHESTRATE

George Soros ar putea fi declarat TERORIST! Toate fondurile și organizațiile sale ar urma să fie SECHESTRATE
Controversatul om de afaceri George Soros ar putea fi declarat terorist în SUA, zeci de mii de americani semnând în acest scop o petiție pe site-ul Casei Albe. Pentru a putea fi luată în considerare de Casa Albă, numărul semnatarilor trebuie să fie 100.000.

Pe site-ul petitions.whitehouse.gov se spune că „George Soros a încercat în mod intenționat și continuu să destabilizeze și să comită acte de revoltă împotriva Statelor Unite și a cetățenilor săi. Programele finanțate de Soros au contribuit la colapsul sistemului constituțional al SUA și la dezvoltarea unei influențe nesănătoase asupra Partidului Democrat și a unei mari părți din guvernul federal al SUA.”.

Potrivit theepochtimes.com, Soros a fost finanțator-cheie pentru multe revoluții din toată lumea și a jucat un rol decisiv în colapsul unor monede naționale, inclusiv în faimosul atac asupra lirei sterline. În SUA, Soros a ajutat organizarea opoziției față de președintele Donald Trump.

Potrivit petiției, Soros aplică un model terorist similar celor propuse de radicalul marxist Saul Alinsky.
Soros, un personaj cu mari interese în România

Din 1990 și până acum, George Soros a dezvoltat în România o adevărată rețea de ONG-uri, cu care a acaparat noul concept de „societate civilă”, necunoscut românilor, astfel că a reușit să influențeze, în mod major, deciziile la nivel guvernamental. Pe lângă GDS și Fundația Soros, s-au dezvoltat o puzderie de ONG-uri legate de numele magnatului american.

Enumerăm doar câteva din ONG-urile apărute după 1990: „Soros Advising and Placement Center”, „Soros Educational Advising Center” , „Uniunea pentru Reconstructia Romaniei”, „Centrul de Parteneriat pentru Egalitate”, „Centrul pentru Dezvoltare Economica”, Fundatia „Concept” , „Centrul pentru Drepturile Omului – București”,  „Asociația pentru Apărarea Drepturilor Omului în România – Comitetul Helsinki (APADOR-CH)”, „Asociația „Pro Democrația”, „Societatea Academică Română” etc, care la rândul lor au „născut” alte ONG-uri.

Finanțările lui Soros către rețeaua sa de ONG-uri din România s-au efectuat ori prin intermediul vehiculelor sale financiare din străinătate, cum este CEE Trust – un ONG-mamă, care a direcționat bani în toate statele din estul si centrul Europei unde magnatul american avea interese, ori prin Fundația Soros deschisă la București, care acum se numeste Fundația pentru Dezvoltarea Societății Civile.

CELE MAI POPULARE
PE ACELAȘI SUBIECT

Andrei Caramitru și hulele împotriva Fecioarei Maria

Andrei Caramitru și hulele împotriva Fecioarei Maria
Andrei Caramitru ne urează la mulți ani de Sfânta Maria printr-o serie de hule și blasfemii la adresa Sfintei Fecioare Maria.
Noul Vadim Tudor al PLUSR-Rezist ne spune că Fecioara Maria nu e altceva decât cultul lui Isis, mama lui Horus, „reîncarnat” în creștinism. El își demonstrează teza elucubrantă prin două poze – una a lui Isis-Horus, și o icoană bizantină a Fecioarei Maria cu pruncul Iisus în brațe.
– Șmecheria din spatele tezei lui Andrei Caramitru poate să fie demontată foarte ușor dacă ne uităm chiar la poza cu care își ilustrează acesta scamatoria. Statuia lui Isis-Horus seamănă cu icoana bizantină doar privită dintr-un anumit unghi; din alte unghiuri (de exemplu, din față), statuia aceea nu aduce deloc cu respectiva icoană bizantină; gestica e diferită, la fel e și poziția corpurilor personajelor, a mamei în raport cu copilul, semnificația gesturilor e cu totul alta, etc.
– Cultul lui Isis-Horus nu are nici o legătură cu venerarea în bisericile apostolice a Fecioarei Maria. Isis îl învie pe soțul ei mort, Osiris, după ce acesta fusese tăiat în bucăți de Set; Isis este, în același timp, și fratele lui Osiris; Isis și Osiris sunt asociați cu abundența vegetației și cu fertilitatea solurilor inundate de Nil, și sunt zeități imanente, adică aparțin lumii acesteia. Horus este moștenitorul lui Osiris și rivalul lui Set. Horus ar fi rădăcina dinastiei faraonilor care au domnit în Egipt. În alte tradiții, mama lui Horus nu este Osiris, ci zeița Hathor (simbolizată printr-o vacă); zeița Hathor îi este, în același timp, și mamă, și soție lui Horus.
– Ce legătură au aceste zeități ale vegetației, aflate în relații incestuoase unele cu altele, cu o tânără evreică fecioară și evlavioasă, aflată în rugăciune, care acceptă de bunăvoie planul și lucrarea lui Dumnezeu? Ce legătură au aceste zeități care aparțin planului imanent al lumii acesteia cu miracolul întrupării transcedentale a Celui necuprins, Acela care a făcut cerul și pământul? Ce legătură are Horus, care este strămoșul faraonilor din Egipt, cu Hristos, care spune foarte explicit că „Împărăția Mea nu este din lumea aceasta”? Cele două figuri sunt cum nu se poate mai diferite – în fapt, sunt radical opuse.
– Cultul Fecioarei Maria nu a fost „inventat” de Sf. Ambrozie, așa cum scrie Calamitru Jr. Cultul Fecioarei Maria are rădăcini solide în Evnaghelii. Arhanghelul Gavriil îi aduce din cer Fecioarei Maria mesajul divin, zicându-i „bucură-te ceea ce ești plină de har!”. Elisabeta, verișoara sa, o întâmpină, la rândul ei, rostind „binecuvântată ești tu între femei!”. O femeie din popor, minunându-se de frumusețea pildelor rostite de Iisus, exclamă spontan: „Fericit este pântecele care Te-a purtat și sânii la care ai supt! Când Mântuitorul Hristos se afla pe Cruce, nu numai că Acesta nu o uită în pofida chinurilor și durerilor dramatice. Ci îi acordat o atenție specială, încredințând-o ucenicului iubit, prin cuvintele: „Fiule, iată pe mama ta!” – cu alte cuvinte, „să ai grijă de ea ca de propria mamă”. În plus, pe Fecioara Maria o regăsim în toate prorocirile mesianice ale Vechiului Testament: firul mesianic care prevestește întruparea Mântuitorului este mereu împletit cu cel care prorocește despre lucrarea Fecioarei Maria.
– Iar Mircea Eliade nu susține perspectiva evoluționistă asupra istoriei, așa cum crede Calamitru Jr. Mircea Eliade vorbește despre mituri și miteme care se găsesc în toate culturile lumii; cum este mitul unui potop universal, care se regăsește până și la civilizațiile de aborigeni din Australia. Dar nu spune că aceste mituri și miteme „evoluează” unele din altele; ci acceptă ipoteza că ele ar putea să aibă o cauză sau o origine comună (de exemplu, chiar să fi existat un potop universal de pe urma căruia să fi rămas aceste mituri).
– Încă o dată, acest truc „evoluționist” poate să îți iasă doar dacă privești lucrurile dintr-un anumit unghi care dă o anumită iluzie optică. Și dacă expediezi totul într-o postare de cinci rânduri, în care nu intri în nici un fel de detalii. Pentru că dacă intri fie și un pic în detalii, iluzia prestidigitatorului se prăbușește.
În sfârșit, dacă tot vorbim de Evanghelii, aș pune mai degrabă postarea lui Andrei Caramitru pe baza acestor versete din Apocalipsa Apostolului Ioan: „Iar când a văzut balaurul că a fost aruncat pe pământ, a prigonit pe femeia care născuse pruncul” (11:13); „Și balaurul s-a aprins de mânie asupra femeii și a pornit să facă război cu ceilalți din seminția ei, care păzesc poruncile lui Dumnezeu și țin mărturia lui Iisus.” (11.17); „Și și-a deschis [fiara] gura sa spre hula lui Dumnezeu, ca să hulească numele Lui și cortul Lui și pe cei ce locuiesc în cer.” (13. 6). Știm, așadar, că Fecioara Maria va fi o țintă predilectă a acestor hule, și că aceste hule vor fi pline de multă răutate și viclenie.
Iar dacă pentru Calamitru Jr. Fecioara Maria este doar o Isis, adică o zeitate care nu există, de ce face atâtea spume la gură și se obosește atâta să o hulească? După se preface viclean că urează la mulți ani celor care îi poartă numele Sfintei Maria?
PE ACELAȘI SUBIECT

https://www.activenews.ro/stiri-politic/Andrei-Caramitru-si-hulele-impotriva-Fecioarei-Maria-

De ce să aduci copii în această lume întunecată? (de Haley Stewart)

Haley Stewart este soția unui apicultor, mamă a patru copii, conferențiar și autor de cărți (The Grace of Enough: Pursuing Less and Living More in a Throwaway Culture). Blogul său poate fi citit la adresa Carrots for Michaelmas.

Fiecare copil este speranță întrupată. Poate că cel mai curajos protest într-o lume întunecată este să alungăm întunericul prin lumina unei vieți noi.

Un preot înțelept mi-a spus cândva că, în aceste vremuri, a avea copii pare un act de nebunie. Pare prostesc și nebunesc să aduci o nouă viață într-o lume atât de întunecată de suferință, rău și nedreptate. Cu toate acestea, mi-a explicat, tocmai acest tip de nebunie este construit pe nădejdea Evangheliei, care sfidează această lume. Fără să credem că Dumnezeu nu ne-a abandonat, cum ar putea cineva să justifice că are copii?

Judecând după existența BirthStrike, o mișcare în ascensiune a femeilor care aleg să nu aibă copii ca o modalitate de a protesta împotriva crizei climatice, mulți nu pot aduce asemenea justificare.

Când am auzit despre decizia fondatorului BirthStrikeBlythe Pepino, de a nu procrea, în ciuda dorinței sale de a fi mamă, nu i-am găsit de neînțeles temerea față de un dezastru climatic. Sunt un milenial (persoană născută în jurul anilor 2000, n.tr.) Viața copiilor mei va fi afectată de criza climatică. Ca mamă a patru copii mici, aș minți dacă nu aș recunoaște că această realitate îmi provoacă o teamă semnificativă atunci când privesc către viitorul lor. Găsesc dovezile care indică o catastrofă climatică credibile, dar și urgente în nevoia unui răspuns radical. Întrebarea dacă există sau nu consens științific cu privire la problemele de mediu depășește scopul acestui scurt eseu.

În schimb, vreau să explic de ce – deși simpatizez cu temerile celor de la BirthStrikers – cred că forma lor de protest este profund greșită. Deși nu își dau seama, mișcarea lor dezvăluie adâncurile disperării pe care cultura noastră le atinge. Începem să îmbrățișăm ideea sinuciderii rasei umane. Dacă o criză a mediului va face ca omenirea să sufere, este mai bine să accepți lumea sumbră și muribundă din filmul Children of Men decât să aduci mai mulți copii în ea.

Dar noi, creștinii, suntem chemați la ceva mai mult de atât. Răspunsul nostru la acest dezastru nu trebuie să însemne abandonul în disperare sau căderea în capcana utilitaristă a cântăririi fiecărei alegeri pe un cântar plăcere versus suferință. Ci trebuie să dăm mărturie despre inerenta bunătate a existenței umane, care transcende astfel de rele. Trebuie să dăm un răspuns creștin, plin de speranță, la întrebarea dacă vom aduce sau nu o nouă viață într-o lume care se prăbușește.

Speranță – răspunsul creștin la suferință

Nașterea unui copil a fost întotdeauna un act îndrăzneț. De-a lungul istoriei umane, au existat întotdeauna suferințe, dezastre și crize în curs – sau, așa cum a spus Isus, „războaie și zvonuri de războaie” (Matei 24,6).

Magazin Anacronic
Magazin Editura Anacronic

 

Cu toate acestea, în ultimii o sută de ani, umanitatea s-a confruntat pentru prima dată nu doar cu o mare suferință, ci și cu posibilitatea distrugerii complete. Amenințarea războiului nuclear (care uneori nu a fost doar o posibilitate îndepărtată, ci un pericol imediat), iar acum catastrofa climatică înseamnă că, deși suferința l-a însoțit mereu pe om, scala amenințării s-a schimbat. Astfel, să respingi anxietățile BirthStrikers pe motiv că au existat întotdeauna motive să nu faci copii nu este un răspuns suficient. Răspunsul unui creștin la o potențială suferință – indiferent dacă este vorba de o boală, căderea Imperiului Roman sau o criză ecologică globală – nu poate fi unul banal.

De fapt, răspunsul care ne-a fost transmis din tradiția creștină este profund și bogat, dar nu ușor de înțeles. Trebuie să privim spre complicata și adesea neînțeleasa virtute a speranței.

Dintre cele trei virtuți teologice, consider că speranța este cea mai dificil de definit, mai ales că este adesea înfățișată greșit ca o atitudine senină de optimism. Nimic mai puțin adevărat. Speranța este legată în mod intim de virtutea credinței. Așa cum subliniază Papa Benedict al XVI-lea în enciclica Spe Salvi, în multe pasaje biblice „credința” și „speranța” sunt aproape interșanjabile.

Speranța admite că noi, ca persoane, și marea aventură a răscumpărării de către Dumnezeu a lumii suntem, ambele, niște „lucrări în curs”. Speranța se naște din realitatea că suntem pelerini aflați „pe drum”, așa cum nota filosoful catolic de secol XX Josef Pieper. Virtutea este cea care recunoaște că ne aflăm pe drum spre destinația noastră, că nu am ajuns încă. Trăim în acel „încă nu”, cu speranța împlinirii a ceea ce Dumnezeu ne-a promis. Pieper explică și că natura proprie omului trebuie să fie creată din nimic și totuși să se îndrepte către existență.

Disperare și prezumție

Mișcarea către nimic, o descriere adecvată a nihilismului suicid practicat de BirthStrike este o reprezentare a păcatului disperării. Totuși, disperarea nu este singura cale de a rata esența virtuții speranței. Adevărata speranță creștină nu înseamnă doar găsirea unei „căptușeli de argint”. Nu se găsește în refuzul de a accepta realitatea sau în băgarea capului în nisip în fața dezastrelor. O astfel de atitudine este prezumție, este ceea ce Sfântul Augustin numește „perversa securitas”. Sau, după cum explică Pieper în tratatul său Despre speranță, prezumția este atunci când „dorința de siguranță a omului este atât de exagerată încât depășește limitele realității”. În calitatea noastră de creștini, nu putem ignora dovezile rezonabile ale iminenței unui dezastru doar pentru că nu dorim să îl înfruntăm. Nu putem numi „speranța” amăgirile noastre.

Imaginează-ți personajele lui J.R.R. Tolkien, Samwise și Frodo, neglijându-și misiunea de a lua inelul puterii pentru a-l distruge în focul de pe Muntele Osândei și în schimb rămânând în Comitat. „La urma urmei, Sauron este atât de departe”, ar spune ei. „Cu siguranță nimic rău nu ni se poate întâmpla aici.” Asta nu ar fi speranță, ci nebunie. În schimb, speranța este virtutea care le-a dat curajul de a-și duce la îndeplinire misiunea – care foarte bine s-ar fi putut încheia cu moarte și dezastru – atunci când situația era cruntă.

Spre deosebire de disperare și prezumție, speranța nu este paralizantă. Dimpotrivă, ea ne propulsează pe drumul spre destinația noastră. După cum subliniază Papa Benedict al XVI-lea, virtutea este cea care ne dă „curajul de a acționa și de a persevera”. În calitate de creștini, suntem chemați la o speranță autentică în cele nevăzute; suntem chemați la credință. Această adevărată speranță, când totul pare întunecat, este exemplificată de titanii credinței din Vechiul Testament. Figuri precum Noe, Avram, Sara, Iosif și Moise au avut credință în Dumnezeu atât de mare încât a fost suficient de puternică pentru a închide „gurile leilor”. Ei și-au urmat chemarea de a participa la răscumpărarea lumii. Au urmat-o, chiar și când nu era clar cum va salva Dumnezeu pe poporul Său. Nu au căzut nici în deznădejde, nici în amăgire. În schimb, credința lor este cea care i-a dus către o speranță vie.

Dragoste și reponsabilitate

Dacă nu acceptăm realitatea lui Hristos cel răstignit și înviat, cum putem naviga într-o lume a suferinței? Fără a crede că Iubirea „mișcă soarele și celelalte stele”, așa cum a spus Dante, suntem condamnați să existăm la bunul plac al vânturilor haosului.

Trebuie să avem încredere că, așa cum explică Papa Benedict al XVI-lea, „Viața nu este un simplu produs al legilor și al întâmplătorului materiei, ci în orice și în același timp mai presus de orice există o voință personală, există un Duh care în Isus s-a revelat ca iubire.” Într-adevăr, singurul mod prin care putem avea curajul de a aduce copiii în această lume dezastrelor ecologice, a crizei opioidelor, a avortului, a crimelor și abuzurilor sexuale este să credem că noi și copiii noștri nu vom fi niciodată abandonați de Dumnezeu, indiferent de ce și cum am putea (și vom) îndura.

Încrederea că nu suntem abandonați de Dumnezeu ne scutește de disperare, dar nu ne scutește de responsabilitatea de a ne îngriji de cămin, de pământ și de chemarea noastră de a participa la lucrarea lui Dumnezeu în lume. Deși știm că Dumnezeu a promis că porțile iadului nu vor birui Biserica, ignorarea problemelor Bisericii și alegerea inacțiunii nu înseamnă credință, ci amăgire. În schimb, trebuie să lucrăm pentru îmbunătățirea Bisericii și pentru reînnoire. Același tip de acțiune, născut din speranță mai degrabă decât paralizat de disperare, este cerut de la noi în confruntarea cu dezastrul ce ne înconjoară.

Curajul de a învinge disperarea

În timp ce privim cum în jur lumea noastră se confruntă cu stricăciunile, ne-am putea dori cu disperare, așa ca Frodo în Frăția Inelului, ca acestea „să nu se fi întâmplat în vremea mea.” Înțeleptul Gandalf i-a răspuns atunci lui Frodo: „La fel și eu… la fel și toți cei care trăiesc să vadă astfel de vremuri. Dar nu e decizia lor aceasta. Tot ce trebuie să decidem noi este ce facem cu timpul care ne este dat.” S-ar putea să ne întristăm când vedem răul în lumea din jurul nostru, dar virtutea speranței ne dă curajul de a învinge disperarea și de a spune, așa cum a spus Sf. Ioana d’Arc: „Nu mi-e teamă. Sunt născut(ă) să fac asta!”

Sf. Ioana l-a urmat pe Hristos până la martiriul ei, iar în calitate de creștini noi credem că destinul i-a fost rezultatul trăirii unei vieți pline de speranță. Dar căutarea neobosită a lui Dumnezeu o arăta pe Ioana ca pe o nebună în ochii lumii. Papa Benedict al XVI-lea ne amintește: „Cel care are speranță trăiește altfel; cel care speră a primit darul unei vieți noi.” Viața nouă despre care ne vorbește este, desigur, viața spirituală a învierii cu Isus Hristos în gloria Sa. Dar acest dar al unei noi vieți s-ar putea manifesta la fel de bine și sub forma unui prunc, născut într-o lume ce pare întunecată, o lume ce este întunecată.

Acesta este darul pe care Dumnezeu l-a oferit omenirii atunci când Isus s-a născut ca Dragoste Întrupată, ca un prunc neajutorat care va să fie vânat de un rege ucigaș. Acest copil va crește pentru a deveni un bărbat torturat și ucis, deși nu comisese nicio crimă. Și totuși, ultimul cuvânt al poveștii Sale nu a fost moartea, ci Iubirea, cea care face ca existența în sine să fie cu adevărat bună, chiar și într-o lume întunecată.

Protestul BirthStrikers poate fi motivat de o îngrijorare autentică pentru soarta unor copii pe care aceste femei nu îi vor avea niciodată și pentru lumea pe care o văd sfărâmându-se în bucăți. Și totuși, în cele din urmă, el este motivat de disperare. În calitate de creștini, putem alege să nu acceptăm sinuciderea rasei umane ci, în schimb, să creștem acei copii care vor proteja creația lui Dumnezeu. Putem fi noi înșine un protest al speranței ce sfidează o lume suferindă.

Ce protest mai sfințitor contra răului există decât gloria unei vieți noi? Fiecare copil este speranță întrupată. Poate că cel mai curajos protest într-o lume întunecată este să alungăm întunericul prin lumina unei vieți noi.

De ce să aduci copii în această lume întunecată? (de Haley Stewart)

#MeToo, între morală și politică

Este campania #MeToo doar un mod de a denunța abuzurile bărbaților aflați în poziție de putere? Sau e vorba de o schimbare de percepție asupra sexualității?

Campania #MeToo a cuprins și România cu o viteză epidemică. Surpinzător, nu doar femei, dar și bărbați au început să dezvăluie cu lux de amănunte episoade din trecut în care au fost victimele unor hărțuiri sau poate doar ale unor simple quiproquo-uri sexuale. Nu mai e un subiect de presă, ci un veritabil fenomen de societate. Impresia lăsată e că asistăm la un imens scandal multă vreme reținut și care a găsit acum spațiul de manifestare.

Dar nu lipsesc, din fericire, și câteva reflecții morale mai cuprinzătoare, care nu ezită să dezvăluie o complicitate a victimelor care au acceptat de fapt termenii unei tranzacții. Nu doar în lumea filmului, ci peste tot există barbați influenți care se oferă să susțină cariera unei tinere și promițătoare debutante, în mediul academic, în politică sau, schimbând ce e de schimbat, în mediul eclezial. Un lider liberal din România denunța de altfel aceste practici în cursul unei întruniri publice a militantelor din propriul partid, provocând la vremea respectivă impresii contradictorii. ”Nu trebuie să treceți prin patul nici unui șef dacă vreți să ajungeți în funcții publice importante”, spunea el cu o sinceritate lipsită de tact, care i-a atras destule critici sonore, dar și aprobări tăcute.

Să facem distincțiile necesare. Nu vorbim de viol, de forța care nu are nevoie de argumente, ci de mult mai numeroasele situații în care victima se simte incapabilă să reacționeze, în care ”nu are de ales”, în care încearcă o profundă umilință pentru propria ei neputință și lipsă de curaj. Dar chiar și aceste situații gri au atâtea nuanțe diferite pe care nu le putem deosebi din afară, ca de pildă aceea în care victima acceptă o tranzacție, una umilitoare desigur, și, din acest motiv, inavuabilă, dar totuși una din care obține beneficii importante: un rol, o promovare profesională șamd. Situația e comparabilă cu a informatorilor Securității care s-au temut să refuze colaborarea și care au regretat gestul, hotărând în sinea lor să nu facă rău nimănui, deși era deja prea târziu.

În sfârșit nu e vorba de a arunca blamul asupra victimelor hărțuirii sexuale, ci de a atrage atenția unor aproximații morale care au permis  și favorizat ”căderea” chiar și atunci când nu existaseră amenințări explicite. Dar mai ales e important să observăm că aceste lucruri profund regretabile se petrec și datorită unei ambianțe favorizante. În trecut, ceea ce oferea atâta putere Securității era natura carcerală a regimului, din care nu exista ieșire (cu excepțiile de rigoare) și care oferea victimei iluzia nu doar că e privilegiată, dar că devine utilă, că se înscrie în logica secretă a lumii. Puterea de ”seducție” a Securității consta în aceea că oferea celui racolat un sens, învestind-ul cu o misiune ”patriotică”.

Într-o oarecare măsură este la fel și în cazul femeilor hărțuite care împărtășesc ideea dominatoare că este important să fii sociabil, mereu disponibil, că faptul de a fi necondiționat ”agreabil” este o valoare socială, că trebuie să te arăți deschis la toate experiențele și, nu în cele din urmă, că este imperios necesar să fii ”sexy”.  A fi ”sexy” a devenit o valoare indiscutabilă atât de larg acceptată, încât cuvântul acesta a depășit de multă vreme domeniul sexualității stricte, devenind un sinonim pentru orice superlativ pozitiv, aplicabil la orice. Lista electorală, meniul, discursul, mașina, salariul etc. toate pot fi ”sexy” în cazul în care se arată seducătoare. Termenul a intrat și în limbajul copiilor, căci este ca și cum toate lucrurile ar fi infuzate cu o sexualitate generică.

Or, aici rezidă scandalul secret al situației, în această sexualizare excesivă a vieții sociale, care reprezintă mediul favorizant pentru ”tranzacțiile” cele mai revoltătoare. Închise în acest joc al seducției obligatorii, al sexualității exhibate, victimele hărțuirii încearcă sentimentul că ”nu au de ales” și că în cele din urmă consimțământul este singura cale. Există în toate situațiile vinovății și responsabilități personale, dar e important să vedem că limbajul social este acela care adoarme susceptibilitățile victimei, lăsând-o fără apărare în fața josniciei. Multe victime s-au temut nu de blamul moral al societății (la Hollywood cel puțin nu era cazul) ci, invers, au acceptat tranzacția ca să nu pară ridicole, neadecvate, ”premoderne” și lipsite de savoir faire. Și apoi, în ciuda intuiției intime, au tăcut vreme îndelungată ca să păstreze presupoziția că participă la aceeași cultură dezinvoltă și libertară.

Nu știm unde va duce până la urmă această campanie. Dar așa cum se vede de pe acum (pe alocuri sunt deja anunțate noi legi mai severe împotriva hărțuirii sexuale), există riscul să fie tratate numai efectele și cauzele să rămână neatinse.

#MeToo, între morală și politică

Conexiunea dintre 5G, cip-uri, nanoparticule și actele biometrice

Un recent documentar științific rusesc, produs de canalul independent Tolko Fakty (Doar fapte) și postat pe situl acestuia pe 9 mai 2019, susține existența unei legături complexe dintre telecomunicațiile 5G, tehnologiile transhumaniste (de creare a hibrizilor om-mașină sau a cyborgilor), genetica umană și nanoparticule. Acestea ar fi, conform filmului, fațetele aceluiași proiect global de control al populației.

Conexiunile ar părea, la prima vedere, conspiraționiste, dar analiza bine documentată, bazată pe studii de referință, pe care scurt-metrajul de doar 14 minute (intitulat „5G și ciparea oamenilor sunt intercondiționate?!”) o întreprinde asupra acestor noi direcții ale științei și tehnologiei contemporane aduce elucidări neașteptate.

Toată atenția opiniei publice mondiale este astăzi îndreptată spre asaltul fără precedent al noilor antene de telecomunicații 5G – susține filmul. Acestea sunt amplasate în stațiile de transport în comun, în parcuri, pe blocuri, oriunde îți poți sau nu îți poți imagina, adesea fiind mascate printre copaci, disimulate în cactuși etc.

Cea mai mare parte a oamenilor încă nu conștientizează sau refuză să conștientizeze pericolul lor. Totuși, date științifice și inginerești de ultimă oră relevă pericolul major reprezentat de aceste antene și conexiunea lor cu nanotehnologiile, transhumanismul și sistemul de identificare biometrică a populației. Filmul demonstrează că toate acestea sunt ramurile aceluiași megaproiect global de control al populației.

Sub pretextul „îmbunătățirii” genomului uman (ca de pildă controlul durerii și al emoțiilor și creșterea performanțelor fizico-intelectuale, recuperarea disfuncțiilor unor organe etc.), realizată prin colaborarea dintre nanotehnologie, neuroștiințe și ingineria genetică, tehnocrații și liderii lumii vorbesc deja deschis despre crearea unor cyborgi pentru o preconizată „armată a viitorului”, alcătuită din humanoizi robotici și oameni artificiali inspirați din megaproducțiile SF, precum și de o generație de oameni „perfecți” (supraoameni), care au acum toate șansele să iasă din studiourile cinematografice în stradă.

Principii ale emisiei 5G 

Dar cum stau lucrurile în detaliu? Canalul Tolko Fakty observă că, spre deosebire de antenele de telecomunicații de până acum, cele 5G sunt de dimensiuni mai mici. Ele vor fi amplasate mult mai aproape una de alta, și anume la distanțe de 100-150 metri între ele, împânzind astfel orașele și alte spații locuite.

Motivul amplasării atât de dese a antenelor 5G este explicabil de fizica oscilațiilor electromagnetice. Formula:

Magazin Anacronic
Magazin Editura Anacronic

E = h x ν (unde E este energia undei, h este constanta lui Plank iar ν, frecvența, măsurată în Hertzi)

ne arată că, emițând frecvențe mult mai înalte, noile antene 5G emit o energie mult mai mare decât cele precedente. Cu cât frecvența este mai mare, cu atât lungimea de undă este mai mică, iar raza de acoperire a undei scade. Astfel că, pentru o bună receptare a semnalului, este necesară amplasarea unor antene suplimentare care să asigure continuitatea în spațiu a semnalului.

Este la fel ca la radio: odinioară, când radiourile funcționau pe unde medii și scurte, prindeam ușor posturi de radio din alte țări (ca Europa Liberă și Vocea Americii), fără ca acestea să aibă relee de retransmisie în România. După 1990, odată cu explozia emisiei în FM (ultrascurte), tehnologic mai performantă, aria de acoperire a emisiilor s-a micșorat mult, astfel că un post de radio de la Timișoara nu mai putea fi recepționat la Brașov sau la București. Același lucru se întâmplă acum, în cazul trecerii de la antenele de 3 sau 4 GHz la cele de 5 GHz (adică 5 miliarde de oscilații pe secundă). Așadar, menținerea nivelului optim al semnalului impune ca antenele (sau „turnurile”) să fie amplasate aproape una de alta (ceea ce le va crește mult numărul) și mai aproape de locuințele noastre.

Sateliții 5G 

Dar și mai periculoasă decât radiația acestor zeci de mii de antene 5G ce ar urma să împânzească centrele locuite ale Terrei este radiația undelor îndreptate către Pământ, emisă de zecile de mii de sateliți de telecomunicații, care vor fi lansați pentru a reflecta undele emise în spațiu de antene și a le retrimite către alte zone ale Pământului.

Pe 29 martie 2018, Comisia Federală de Telecomunicații a SUA a aprobat lansarea de către compania Space X a unei „constelații” de 4420 de sateliți de joasă orbită [1]. În general, companiile de telecomunicații intenționează să lanseze pe orbite înalte și joase peste 20 de mii de sateliți. La o reuniune din seria „Implementation of 5G small cell technology in the district”, desfășurată în S.U.A. la sfârșitul anului 2018, un specialist a spus următoarele:

„Acești sateliți reprezintă o imensă amenințare pentru mediul înconjurător și la adresa siguranței oamenilor. Dar, în loc să eliminăm această aparatură, căci avem la dispoziție tehnologie prin fibră optică, nepericuloasă pentru mediu și om, nu se știe din ce motive cheltuim milioane și miliarde de dolari ca să deschidem porțile acestei noi industrii. Pentru ca aceasta să își stoarcă profitul din noi. Tocmai acum avem nevoie de reprezentanții noștri, care să ne apere interesele și să stopeze această tehnologie a morții…”

 Principiul transmisiilor 5G

Tehnologia 5G va fi implementată prin așa-numitele rețele de antene cu comandă de fază (phased array antennas), alcătuite dintr-o matrice de antene ce emit simultan, care își vor dirija fronturile de microunde spre telefoanele noastre mobile – explică filmul.

Sateliții 5G aferenți vor folosi același sistem de comandă ca cel al rețelelor de antene din sistemele terestre 5G. Rezultă că acești sateliți vor trimite un semnal de microunde foarte puternic și îngust, ca o lance ațințită spre fiecare echipament de recepție 5G de pe pământ (telefon mobil, router etc.) din raza lor de acțiune.

Rețelele de antene cu comandă de fază constau din grupuri (matrici) de sute de antene de mici dimensiuni, care emit simultan fascicule de microunde de foarte înaltă frecvență. O matrice de astfel de mini-antene poate arăta destul de inofensiv, ocupând o suprafață de doar 10 x 10 cmp, dar fasciculele de microunde emise de ea se comportă ca niște gloanțe. Ele vor avea o asemenea intensitate, încât vor putea penetra ziduri, precum și trupurile oamenilor.

Fiecare sistem de telecomunicații 5G va dispune de câteva rețele de antene cu comandă de fază, care vor trimite fronturi de microunde de mare intensitate, capabile să penetreze totul în jur, spre sateliți și celelalte echipamente de telecomunicații. Vom fi cu toții înconjurați și penetrați de aceste unde de foarte înaltă frecvență, foarte nocive corpului omenesc, cu o energie de zeci de ori mai mare decât cea a telefoniei actuale.

Efecte asupra mediului și a corpului omenesc

Nocivitatea radiațiilor 5G pentru mediul înconjurător și mai ales pentru animale și om este dată de energia lor extrem de mare: 5 miliarde de oscilații pe secundă – vă puteți imagina o asemenea frecvență? Penetrând moleculele vii, cu a căror dimensiune sunt compatibile, aceste microunde generează fenomene de rezonanță (unde staționare) în cavitatea moleculară, pe care o supraîncălzesc într-un mod atipic viului (din interior spre exterior) și o fac efectiv să explodeze, rupându-i membrana și distrugând structura bio-informațională a țesutului și organismului. Este ceea ce se întâmplă în cuptorul cu microunde. Numai că acum toate mediile locuite și în special locuințele și birourile noastre vor deveni cuptoare cu microunde! Acest tip de microunde interferă cu undele emise de organismul uman, inclusiv de creier, ceea ce le face să aibă o influență asupra corpului uman și a întregului mediu viu incomparabil mai nocivă decât aparatura de telecomunicație actuală. Și nu vom avea unde ne ascunde de aceste radiații!

Microundele 5G vor fi recepționate și vor interfera cu cele ale sistemelor de calcul și ale celorlalte dotări ale așa-numitei „case inteligente” (contoare digitale de electricitate și apă, aparatură electrocasnică telecomandată, cuptor cu microunde etc.). Echipamentele staționare (router-e) pentru internet Wi-Fi din locuințe și de la birouri vor fi reglate spre a recepționa microundele transmise de acești sateliți, care vor fi de 15 ori mai puternice decât cele emise de telefoanele celulare 5G și de 150 de ori mai puternice decât telefoanele 4G – susține Tolko Fakty.

Arthur Firstenberg, om de știință și scriitor, activist pentru limitarea radiațiilor de înaltă frecvență din mediul înconjurător, analizează efectele acestor radiații 5G. Studiul său The Invisible Rainbow a fost publicat de platforma editorială Microwave News.

Firstenberg a descoperit că, atunci când o radiație electromagnetică clasică traversează corpul omenesc, ea produce mișcări de sarcini și curenți electrici. Dar când corpul omului este traversat de impulsuri nanometrice (unde cu frecvență 5G), atunci apare un fenomen cu totul diferit: sarcinile electrice în mișcare din corp se transformă ele însele în antene microscopice care, la rândul lor, emit un câmp electromagnetic ce se transmite mai adânc în structurile intime ale corpului omenesc (printre altele, în ADN). Aceste unde electromagnetice secundare se numesc precursori Brillouin. Ele devin semnificative atunci când energia sau faza undei se schimbă suficient de rapid, ambele condiții fiind îndeplinite de undele 5G.

A treia spirală ADN

Dar pericolul cel mai mare care ni se ascunde, susține Tolko Fakty, este că tehnologia 5G va putea conduce la apariția celei de-a treia spirale ADN! De altfel, există studii recente pe tema celei de-a treia spirale ADN și a potențialului ei mutagen, care ar conduce ori la boli nevindecabile, ori la dezvoltarea unor puteri paranormale [2]. Această a treia spirală poate fi alcătuită din înlănțuirea așa-numitelor elemente reziduale ale lanțului ADN, generate la primirea unor impulsuri electromagnetice. Ea este, în mod normal, neconstituită sau inactivă – susține filmul. Dar niveluri foarte înalte ale impulsurilor electromagnetice pot activa elementele reziduale. Vă amintiți din genetică de genele recesive, provocatoare de mutanți și de monștri?

Dacă în viitorul apropiat vom fi cufundați într-o baie de radiații 5G, aceste elemente reziduale se pot activa. Pentru că bombardarea permanentă cu radiații 5G poate activa nanoparticulele din corpul nostru, ingerate în urma unor proceduri medicale sau datorită poluării, care deocamdată sunt în stare pasivă. Cel de-a treilea lanț ADN se va manifesta în unii oameni, care nici nu vor conștientiza că se întâmplă cu ei ceva deosebit și că au creierul conectat la noile tehnologii – susține filmul.

Astăzi inhalăm nanoparticule prin aerosolii împroșcați de trasoarele chimice ale avioanelor ori prin organismele modificate genetic pe care le ingerăm – susține Tolko Fakty. Tot mediul înconjurător este poluat cu nanoparticule, astfel că corpurile noastre conțin nanoparticule extrem de ușoare și aflate deocamdată în stare pasivă, dar pe care impulsurile de foarte înaltă frecvență le pot activa.

Multe profeții susțin că în curând vom fi lipsiți de acces la informațiile financiare privind conturile noastre bancare: în anumite condiții ni se va interzice accesul la banii și economiile noastre – ne atrage atenția filmul. „Puteți deține milioane, dar dacă nu veți primi așa-numitul „semn al fiarei”, cu alte cuvinte, codul de bare și cipul de pe actele de identitate, nu veți avea acces la banii și conturile dumneavoastră bancare” – susține Tolko Fakty.

Nimeni nu va putea cumpăra, nici vinde, afară de cel ce va avea semnul, adică numele fiarei, sau numărul numelui ei” (Apoc. 13, 17).

Oamenii care vor primi actele de identitate cu semnul sau inscripția „fiarei”, conținute în codul de bare, ca să aibă acces la informațiile lor bancare vor trebui să dea un accept, care va fi înregistrat ca o informație biometrică de identificare a persoanei; în urma acestui accept, adică a furnizării informației biometrice necesare, semnalul 5G va primi cheia de pătrundere în ADN-ul persoanei – susține Tolko Fakty.

Dantela neuronală: cea mai fină interfață creier-computer

Iată de ce inventatorul și antreprenorul miliardar canadiano-american Elon Musk, fondatorul SpaceX, Neuralink și al altor super-corporații bio-high-tech de mare succes, vorbește de „dantela neuronală” (neural lace), un sistem care asigură interfața dintre creierul omului și calculator. În acest scop el proiectează și dezvoltă, în scopuri declarat medicale, „interfețe implantabile între creier și mașină”. Printre obiectivele propuse de Musk sunt calculatoarele sau dronele controlate de la distanță de gândul omului, recâștigarea controlului bolnavilor asupra membrelor paralizate și multe altele. Dar acest tip de control nu este unidirecțional (dinspre om spre mașină), ci și invers (dinspre mașină spre corpul omului). Interfața dintre creierul omenesc și computer nu este concepută astfel încât centrul de control să fie doar creierul omului, ci și invers: computerul va putea controla, prin curenți neuronali, creierul și trupul omenesc.

Dacă multă vreme acest control se realiza în laboratoarele medicale prin electrozi lipiți de scalpul uman, Elon Musk și-a propus să realizeze un cip implantabil în creierul omului. De altfel, astfel de cipuri se folosesc deja în neurochirurgie (pentru stimularea creierului bolnavilor de Parkinson, de pildă). Totuși, pentru că procedura implică o trepanație a craniului, fiind extrem de invazivă, oamenii de știință și-au propus să găsească o metodă de pătrundere a mașinii în creier mai delicată. Astfel, în 2016 a fost elaborată „dantela neuronală” (neural lace): o rețea cibernetică biocompatibilă cu țesuturile creierului, atât de fină, încât se introduce în corp printr-o simplă injecție în arteră, pe care fluxul sanguin o aduce la creier, pentru a pătrunde în neuroni și sinapse și a asigura interfața creier-computer. Există multă literatură științifică pe această temă [3].

Acest mecanism al dantelei neuronale, odată introdus în creier, poate fi influențat de semnalele 5G emise de antenele de comunicații, cu care este perfect compatibil, făcând din om o ființă controlabilă cibernetic, adică un robot.

„Ordinea mondială prin haos înseamnă controlul asupra omenirii, început la nivelul ADN, mai precis, prin activarea celei de-a treia spirale ADN” – susține documentarul rusesc. Iată și argumentele.

Cipuri pentru recuperarea paraliziei

Cole Salderson, inginer constructor de microsisteme de calcul, unul din inventatorii și dezvoltatorii microcipului, a povestit în cadrul unei alocuțiuni publice în orașul Spokane din statul Washington, în 1993, că a avut ocazia să dezvolte un proiect de neurotehnologie în orașul american Phoenix din Arizona. În paralel, același experiment se desfăsura în statele Massachusets și California.

„Am realizat un experiment asupra unei femei paralizate, în măduva spinării căreia am cusut câteva microscheme cu semnale radio. Până atunci era total nemișcată, toate funcțiile motorii ale corpului ei fiind perturbate. După intervenția noastră ea a început să miște mâinile și picioarele, mușchii au început să poată fi controlați, dar numai prin comenzi date de computer. Ea singură nu își putea controla mișcările, doar noi i le puteam controla. Am continuat să lucrăm la perfecționarea microschemelor și am ajuns să controlăm comportamentul femeii. Trebuie să subliniez că eu sunt inginer și nu medic, în sarcina mea era realizarea microschemelor, iar nu influențarea organismului femeii, de care se ocupau alți cercetători. Am făcut experimente și pe deținuți. Treptat, microschema devenea plată, fiind potrivită pentru a fi implantată, adică introdusă în corpul omenesc. Trebuia să realizăm microschema unui cip foarte mic, care să poată fi introdus în acul unei seringi epidemiologice, ceea ce în final am făcut, obținând un microcip asemănător unui bob de orez. Am experimentat funcționarea acestui microcip pe multe animale în orașele Sacramento și Los Angeles din statul California”.

De altfel, astăzi aceste cipuri nici nu mai este nevoie să fie injectate, ele putându-se realiza pe suporturi polimerice perfect compatibile cu corpul omenesc, fiind ușor aplicabile pe piele într-un mod practic insesizabil, asemenea tatuajelor moderne; acest polimer cu circuite integrate se absoarbe în piele, nemaiputând fi eliminat.

Este uimitor cum oameni care cunosc textul Apocalipsei nu fac ori refuză să facă conexiunea dintre toate aceste fapte – observă filmul.

„S-au cheltuit milioane de dolari pentru a determina partea din corpul omenesc în care ar fi cel mai eficient de implantat acest microcip, alcătuit din 250 000 de elemente. Pentru a rezolva problema autoalimentării cu energie a microcipului, trebuia să ne folosim de schimbarea rapidă a temperaturii corpului omenesc, adică să găsim o zonă din corpul omenesc în care temperatura să se schimbe foarte repede. S-au găsit două astfel de zone: fruntea omului și mâna sa dreaptă

– susține un cercetător citat de filmul rusesc.

Autoritățile a tot mai multe țări insistă pentru introducerea obligatorie a identificării biometrice a populației, adică a actelor civile, a cardurilor medicale și bancare biometrice. Ei susțin că fac asta doar pentru confortul și siguranța oamenilor. Așa să fie, oare? – se întreabă, în final, filmul.

_____

[1] spacenews.comreuters.com

[2] ncbi.nlm.nih.govijpsonline.comperfect-mind.com

[3] cultocracy.wordpress.comnanotec.or.th

Conexiunea dintre 5G, cip-uri, nanoparticule și actele biometrice

De ce sunt homofob (de Bronisław Wildstein)

Eseul scriitorului conservator polonez Bronislaw Wildstein ne răspunde la întrebarea de ce comportamentul sexual – problemă de viață privată, prin definiție – a devenit în România subiect de discuție publică și de ce „orientarea sexuală” e, brusc, atât de importantă pentru o națiune sărăcită, falimentară și afundată fără speranță în criză. Vă invităm să citiți și nota de final, care ne aparține.

Nu sunt homofob. Homosexualii nu-mi trezesc panică, nici vreun alt fel de teamă, și nu-mi provocă acele reacții fiziologice necontrolate ce constituie simptomele medicale ale fobiei.

Doar că, astăzi, în cazul homosexualității, cuvântul „fobie” și-a pierdut semnificația inițială, iar limbajul în care se vorbește despre chestiune a fost atât de puternic ideologizat, încât împiedică, în loc să faciliteze înțelegerea acesteia. Acest limbaj, care, de fapt, ar trebui numit jargon, a fost însușit de către grupuri contraculturale agresive și transformat într-un instrument al luptei pentru putere. Așa-numitele grupuri gay fac parte din acest front și, prin reversiune, vorbesc în numele tuturor homosexualilor.

Se poate considera că, în cazul lor, ca și în cazul organizațiilor feministe cărora le place să fie numite „feminine” și să-și atribuie dreptul de a reprezenta femeile în general, avem de-a face cu o dialectică tipică pentru reprezentarea politică a minorităților. Reprezentanții autodesemnați ai acestora nu sunt interesați de integrarea minorității în societate, lucru ce se înțelegea în mod tradițional prin obținerea drepturilor depline, ci, dimpotrivă, tind spre o tensiune maximă între grupul pe care vor să-l reprezinte și toți ceilalți. O astfel de situaţie le consolidează rolul în mod radical. Într-o societate integrată, aceştia ar fi de-a dreptul inutili. Subliniind anatagonismele, ei se fac indispensabili, în scopul luptei, nu atât pentru drepturi, cât pentru o anume poziție în comunitatea considerată ca un agregat de grupuri și minorități. Fiindcă grupările care vorbesc astăzi în Occident în numele drepturilor minorităților, luptă, de fapt, în mare măsură, împotriva ordinii civilizației, și atacă ideea însăși de bine comun, care stă la baza concepției tradiționale asupra politicii.

Unul dintre fronturile acestei lupte este tentativa – tipică pentru mișcările ideologice – de a pune stăpânire pe limbaj. Consecințele acesteia le-am cunoscut foarte bine în timpul dominației comunismului. Adoptarea limbajului marxist înlătura de fapt posibilitatea de a polemiza cu ideologia care stătea la baza acestuia. La fel este și astăzi în cazul jargonului stângist-liberal. Din el face parte termenul „homofob”, menit să-i stigmatizeze pe toți cei care nu se aliniază lobby-ului gay. Faptul că trebuie să dea de fiecare dată explicații, cum că nu este homofob, îl împinge polemist în defensivă și face imposibilă discuția. Prin urmare, poate, ar fi mai bine să ne asumăm această distincție. Dacă homofob desemnează o persoană rezistentă la presiunea grupului gay, ar trebui să acceptăm această denumire.

Citește și Termenul „Homofobie” ca armă a terorismului intelectual

În acest caz, eu sunt homofob și sunt mândru de asta.

Chestiune privată sau publică

Cu o jumătate de secol în urmă, în multe țări occidentale, homosexualitatea încă era pedepsită. Susținătorii drepturilor egale pentru homosexuali ridicau de obicei argumentul că opțiunile sexuale se manifestă în domeniului privat al individului și, dacă ele privesc persoane responsabile, și nu încalcă libertatea nimănui, nu ar trebui să facă obiectul unor sancțiuni legale.

„Suntem la fel ca și voi” – spuneau homosexualii – „și singurul lucru care ne diferențiază sunt preferințele noastre erotice, care constituie o chestiune privată.”

Magazin Editura Anacronic
Magazin Anacronic

De-a lungul acestor decenii, totul s-a schimbat. Homosexualitatea a devenit o chestiune publică, iar grupurile gay o consideră drept un factor determinant al atitudinii omului. Termeni cum ar fi „cultura” sau „sensibilitatea” gay trebuie să conducă la concluzia că homosexualitatea creează un tip anume de umanitate. Punctul culminant al unei astfel de abordări este revendicarea parităților după modelul parităților gender – care, potrivit feministelor, ar trebui să fie remediul față de nedreptățirea femeilor -, de unde rezultă că avem de a face cu o diferență și o specificitate de esență a grupului homosexual.

Aceasta subliniază unul dintre paradoxurile contraculturii contemporane, constând în faptul că, respingând identitățile tradiționale, naturale, susținătorii ei apelează la substitute ideologice ale acestora. Nu este vorba, deci, de un act de eliberare a omului de orice constrângeri – lucru, de altfel, imposibil -, ci de a crea forme artificiale ale acestora. Faptul că aceste forme de constrângere sunt noi nu înseamnă că ele sunt mai puțin restrictive.

„Suntem la fel ca voi, și, prin urmare, nu puteți să ne tratați altfel!” – accentuau susținătorii grupurilor homosexuale cu câteva decenii în urmă.

„Suntem altfel decât voi, și, ca atare, dorim să avem aceleași drepturi!” – cer succesorii lor de azi.

„Preferințele noastre sexuale sunt o chestiune privată și nu ar trebui să vă ocupați de ele!” – susțineau cei dintâi.

„Orientarea noastră sexuală ar trebui să fie acceptată public ca esența diferenței noastre. Atitudinea față de ea este măsura toleranței și deschiderii voastre!” – pretind cei din urmă.

Dacă totuși aceste opțiuni sexuale trebuie să devină o chestiune publică și principiul existenței unei noi minorități, prin aceasta, ele ar trebui să facă obiectul dezbaterii generale. Încercările de a li se închide gura tuturor celor care ar dori să ia parte la aceasta și stigmatizarea discuției propriu-zise, ca pe o manifestare de intoleranță, sunt tipice pentru teroarea politică utilizată de către grupările corectitudinii politice contra-culturale. Fiindcă noua abordare a homosexualității ridică unele întrebări de principiu. Cea fundamentală privește chestiunea naturii.

Erotismul ca problemă

Tratarea homosexualității ca orientare de rang egal și egal îndreptățită față de relațiile heterosexuale schimbă fundamental modul de abordare a erotismului. Consecință a acestui fapt este revendicarea așa-numitei căsătorii homosexuale, care, la rândul său, duce la metamorfozarea atitudinii noastre față de instituția socială fundamentală, care este familia, și deci și față de societate ca întreg. În urma acestora trebuie să survină o răsturnare antropologică, deci o schimbare esențială a concepției despre om.

Se poate spune că secularizarea societăților occidentale, și în special inventarea pilulei anticoncepționale, au condus la transformarea modului de abordare a sexualității. Tabu-ul asociat acesteia a fost respins, iar erotismul trebuia să devină sursa unei fericiri fără probleme. Dreptul la orgasm a fost recunoscut ca un drept fundamental și el trebuia să conducă la crearea paradisului pe pământ.

Contracultura anilor ’60 și ’70 a promovat revoluția sexuală în locul revoluției proletare. Teoreticienii ei, în frunte cu Herbert Marcuse, au vestit transformarea fundamentală a lumii după eliberarea acestui element al naturii, care este erotismul. „Faceți dragoste, nu război” chemau sloganele din acei ani. În această perspectivă, „dragostea” era înțeleasă ca act fizic. Acest lucru a condus la contestarea abordării civilizaționale a erotismului, și, în cele din urmă, a culturii ca atare. Locul culturii tradiționale, „patriarhale”„opresive” trebuia ocupat de bucuria neîngrădită de nimic a copulației.

Această abordare era extrem de puerilă și trivială. Chiar și unul dintre părinții modernității, Sigmund Freud, care s-a luptat cu atitudinea represivă, complexogenă față de sexualitate, era totuși conștient de necesitatea unor restricții pe care le aduce cu sine civilizația. Lucrarea sa Disconfort în cultură nu lasă nicio îndoială. Limitarea, renunțarea și suferința rezultată din acestea este fundamentul culturii.

Ca fenomen natural elementar și puternic, erotismul a constituit întotdeauna o problemă culturală. El este în același timp un impuls indispensabil și o amenințare mortală, un element pe cât de creator, pe atât de distructiv. Formele culturii l-au civilizat și l-au înnobilat. Eliberat de cătușele acestora, a reușit să distrugă totul.

Înecarea veselă și infantilă în sexualitatea eliberată a adus imediat consecințe sumbre. Creatorii mai raționali au început să vadă latura întunecată a acestei distracții deja în anii ’70. Filme cum ar fi În căutarea Domnului Goodbar de Richard Brooks, Șoferul de taxi de Martin Scorsese, precum și cele ulterioare, Luna amară de Roman Polanski (bazat pe romanul lui Pascal Bruckner din 1981) au arătat unele consecințe sumbre ale eliberării sexuale.

Dar, probabil, cea mai completă și mai șocantă imagine a distrugerii provocate de acest taifun contracultural o dă celebrul roman al lui Michel Houellbecq Particulele elementare apărut în 1998. O mărturie sumbră a nebuniei contraculturale sunt și jurnalele copiiilor acelei generații, astăzi deveniți adulți.

S-a dovedit că împărăția orgasmului fără griji s-a transformat în singurătatea unor obsedați, aflați în căutarea unor experiențe sexuale tot mai efemere, ce rup orice legături de loialitate. Armonia sexuală se dovedește a fi domnia egoismului, iar existența umană a fost redusă la căutarea plăcerii imediate, pe care o însoțește o mahmureală tot mai adâncă.

Sex și căsătorie

Aceste consecințe sunt evidente pentru oricine care, măcar la nivel elementar, cunoaște textele clasice ale culturii noastre. Faptul că, în zilele noastre, ele suferă o grotescă aplatizare este o altă poveste. Este suficient să menționăm doar mitul lui Tristan și Isolda, care, la origine, este o poveste despre nebunia oarbă, despre patima care răpeşte libertatea și distruge totul în calea sa, iar astăzi este transpusă în nenumărate adaptări despre istorioara melodramatică a unor tineri pe care bătrânii nu-i lasă să se iubească.

Pasiunea, ca element al naturii, a fost cuprinsă în tradiția culturală în cadrul legăturii căsătoriei. Trăinicia acesteia era garantată de presiunea socială, iar soarta descendenţilor îi determina perspectiva. În acest sens, familia nu era doar instituția socială fundamentală, ci şi modelul de funcţionare al comunității, care avea să se manifeste deplin în stat. O astfel de comunitate constituie legătura dintre părinți și copii, moșteneşte și transmite mai departe, şi astfel permite oamenilor să se smulgă din efemeritatea şi contingenţa lor muritoare.

De aceea, familia și căsătoria, ca fundament al acesteia, trebuie să se bucure de ocrotire din partea statului și de drepturi speciale, adică de privilegii. Soţii iau asupra lor angajamentul de a creşte noi cetăţeni și nicio instituție nu este în măsură să îi înlocuiască în acest sens.

Copiii au nevoie de mamă și de tată. Dezbinarea familiei este întotdeauna în detrimentul lor. Astăzi, sunt adesea accentuate patologiile care apar în familii, ca şi în orice întreprindere umană. Trebuie luptat împotriva acestora, dar ele nu pot duce la contestarea instituțiilor umane, aşa cum riscul ca cineva să facă abuz de lege nu poate duce la respingerea legii ca atare.

Experiența americană a familiilor fără tată, observată în anumite medii din rândul negrilor, oferă o imagine statistică a manifestărilor asociate acestui tip de patologie. Scriu despre asta toți specialiștii. Este, de altfel, suficient bunul simț și simpla observație pentru a înțelege că cel mai bine pentru copiii este să fie crescuţi în familia naturală.

Astăzi, în Occident, instituția căsătoriei trăieşte o criză. Din ce în ce mai des este privită ca o legătură ce are drept unic scop producerea satisfacției erotice. Când pasiunea slăbeşte, soții se despart şi merg să caute excitaţie în altă parte. Aceasta se face în detrimentul copiilor. De altfel, cuplurile căsătorite se hotărăsc să aibă copii tot mai târziu și mai rar. Rezultatul este criza demografică. Aceasta este o consecință a concentrării narcisiste şi infantile asupra propriilor plăceri.

Acest lucru nu înseamnă totuşi că ar trebui să demontăm definitiv instituția căsătoriei. Aşa cum leacul pentru boală nu este sinuciderea.

Drepturile copiiilor – drepturile homosexualilor

Un tată și o mamă pentru toți copiii
„Un tată și o mamă pentru toți copiii” (imagine de la o manifestație din Franța)

Homosexualitatea a existat dintotdeauna. Au fost perioade când era tratată într-un mod destul de tolerant. Cu toate acestea, relațiile homosexuale nu au fost niciodată până în prezent considerate ca fiind echivalente căsătoriei. Nici chiar în Grecia clasică, la care grupurile gay fac referire atât de des, nimănui nu i-ar fi trecut prin cap să le pună la egalitate. Maturitatea însemna căsătorie și grija pentru urmași.

Relația homosexuală are drept unic scop satisfacția partenerilor. Există relații heterosexuale similare. Nimeni nu interzice în ziua de astăzi acest tip de relație. Dar încercarea de a reduce căsătoria la o astfel de relație o distruge.

Este semnificativ faptul că susținătorii relațiilor homosexuale fac referire doar la confortul participanților. Întrebarea de ce nu se bucură de aceleași privilegii ca și căsătoria este absurdă și arată infantilizarea culturii noastre. Beneficiile pentru soți sunt consecința obligațiilor lor faţă de descendenţi, fie ei și numai potențiali.

În schimb, „cultura gay” se bazează în întregime pe modelul hedonist. Totul trebuie să fie plăcere. Nu întâmplător creatorii ei s-au identificat cu denumirea gay, de la englezescul „gay” – vesel, glumeţ. Chiar dreptul la adopție este justificat de aceştia în acelaşi fel ca dreptul de a avea un animal domestic. Acest lucru se reflectă în întrebarea, pusă adesea de susţinătorii grupurilor gay, de ce homosexualii să nu aibă dreptul de a adopta, ca toţi ceilalţi? Răspunsul este evident. Pentru că aceasta ar constitui un experiment scandalos asupra copiilor și, în acest caz, nu aşa-numitele drepturi ale homosexualilor sunt importante, ci grija pentru cei mai vulnerabili, adică pentru copiii.

Este semnificativ faptul că în perspectiva mișcării gay nu figurează societatea sau ţara, obiectul acțiunilor lor rămâne individul egoist în căutarea plăcerii. De altfel, nu este vorba, de fapt, de nevoia homosexualilor de a se căsători, nici, cu atât mai puţin, de dorinţa de adopţie din partea lor. În sens statistic, acestea sunt cazuri marginale.

E vorba de demontarea căsătoriei și schimbarea abordării în privinţa omului. După experimentul comunist cu economia și cu statul, survine era experimentării cu cultura. Omul ar trebui să respingă corsetul modelelor, virtuților și obligațiilor și să se realizeze într-un trecător paradis lumesc al împlinirilor hedoniste.

Decadența Europei contemporane, care-şi iroseşte capitalul acumulat de generații, se afundă în criza culturală și demografică şi nu mai ține pasul cu viteza concurenței globale, arată unde duce acest experiment. Desigur, aceasta nu-i opreşte pe susţinătorii săi. Ei sunt, de altfel, reprezentanții elitelor occidentale, care încearcă să impună tuturor drept model felul lor propriu de viață, iar lupta împotriva culturii tradiționale este pentru ei, în acelaşi timp, o luptă pentru putere.

Am oare dreptul să judec?

În decursul unei mari părţi a vieții mele, de departe cea mai îndelungată, nu m-am ocupat de preferințele erotice ale oamenilor pe care i-am întâlnit. Așa cum nu am aprofundat întrebarea, care dintre modalitățile de a face sex îi satisfac cel mai mult, tot astfel, nu m-a interesat în mod special ce sex prezintă. Acum încep, încet, încet, să mi se ivească în această chestiune îndoieli. Homosexualitatea apare în natură, ceea ce nu înseamnă că este concordantă cu natura. Conceptul de natură are, totuşi, în limbile europene, şi o nuanţă normativă. În acest sens, există deviaţii în natură, dar ele nu sunt naturale. Creșterea homosexualității ar duce la punerea în pericol a speciei.

De asemenea, este greu să închizi ochii faţă de o altă problemă: revendicările agresive ale grupurilor gay au în mod clar un substrat resentimentar, adică rezultă din complexe, deci dintr-un sentiment al inferiorităţii acestora. Revendicarea deplinei egalităţi, deci eliminarea din cultură a ideii de ordine naturală, este o chemare la o profundă revoluție contraculturală. Totul în numele îmbunătățirii – de fapt iluzorii – a stării de spirit a grupurilor gay. De altfel, nu e vorba, până la urmă, numai de acea îmbunătăţire, ci de distrugerea ordinii tradiționale. Iar acesteia ar trebui să i se opună orice om raţional.

Există homosexuali care nu doresc să fie „respectaţi” pentru faptul că sunt homosexuali, ci pentru ceea ce fac. Ei rămân la vechiul principiu, că preferințele lor sexuale sunt chestiunea lor privată. Au tot dreptul la asta.

Dar când cineva îmi cere totuşi să mă ocup de viața lui sexuală și să-mi exprim aprobarea faţă de aceasta şi, în plus, face din ea nucleul umanității sale – nu numai că nu îmi exprim acordul, ci răspund în mod clar că întotdeauna voi considera un astfel de comportament ca fiind mai prejos şi mai prost decât modelele de viață mai înalte. Omul este prins în biologia sa, dar poate să o depășească și prin aceasta este o fiinţă superioară. În prezent, nu numai grupurile gay par a nu înțelege asta.

Articol publicat în săptămânalul Do Rzeczy, Nr. 5 / 25 feb – 3 mar 2013. Traducere și adaptare de InLinieDreapta.net.

De ce sunt homofob (de Bronisław Wildstein)

Înapoi sus
Tinerețe în cuvânt

„Nimeni să nu disprețuiască tinerețile tale!”

Ana-Maria Negrilă

Universul între paginile unei cărți

Nervi de Sezon

Blog Filozofic

POPAS PENTRU SUFLET

Cristian Ionescu

Agora Christi

Blog evanghelic de teologie publica

Alteritas

cu Dănuț Jemna

Pagina creștină

Simion Ioanăș

Danut Tanase

Deschis si sincer, verde-n fata!

danielmiclea

Inca un gand

Semnele vremurilor din urmă

Iată, Eu vin curând!

Vegheaţi!

Mat 24:42 "Vegheaţi dar, pentru că nu ştiţi în ce zi va veni Domnul vostru."

Aradul Evanghelic

... pentru arădeni şi despre arădeni...şi nu numai!

barzilaiendan.wordpress.com/

Un Barzilai izvorât din Dan - O anagramare pentru Daniel Branzai

Nickbags

Har si Pace

Vrăbiuțe

Cip! Cip!

Bogdan DUCA

Pentru ca în viitor să nu se spună "Acele timpuri au fost întunecate pentru că ei au tăcut"...

ARMONIA MAGAZINE - USA

Locul in care te intalnesti cu CREDINTA.

Mana Zilnica

Mana Zilnica

Life Mission

"Ceea ce face farmecul unui om este bunatatea lui"

Ciprian I. Bârsan

...din inima pentru tine

Informatii si mesaje

Pecetea Dumnezeului Celui Viu primită de către Maria Divinei Milostiviri în mesajele de la Sfânta Treime și Fecioara Maria

Bucuresti Evanghelic

A topnotch WordPress.com site

Misiunea Genesis

Susținem misionari și proiecte de misiune peste tot în lume

Marius Cruceru

...fără cravată

Cu drezina

de Teofil Stanciu

Semnele vremurilor

Lumea contemporana in lumina profetiilor

Miere și migdale

Luați cu voi ... puțin leac alinător și puțină miere, mirodenii, smirnă, fisticuri și migdale - Geneza 43:12

Noutati Crestine

Ca sa stii!

PERSPECTIVE CRESTINE

Gânduri către o altă lume...

Creştinul Azi

Revista Uniunii Bisericilor Creştine Baptiste din România

Persona

Blog of Danut Manastireanu

Revista ARMONIA - Saltmin Media

Hrană pentru minte și lumină pentru suflet

Moldova Creștină

Răspunsuri relevante și actuale din Biblie

%d blogeri au apreciat: