Pagina de Istorie
Începând cu luna Februarie 2005, vă punem la dispoziţie o lucrare de Istorie Baptistă scrisă de autorul J. M. Cramp, care prezintă istoria mişcării baptiste într-o formă condensată şi interesantă, începând cu fondarea bisericii primare şi ajungând până în perioada prezentă. Sperăm ca prin acest material să vă îmbogăţiţi cunoştinţele şi să aflaţi detalii diversificate şi interesante legate de istoria creştină. Mai multe informaţii şi scrieri din domeniul istoriei creştine puteţi găsi pe paginile Bibliotecii electronice a Misiunii Vox Dei, prin accesarea link-ului din dreapta, cu Istorie Baptistă.
ISTORIE BAPTISTĂ
De la fondarea biserici creştine până în prezent de J. M. Cramp, D.D. (1796-1881)
Capitolul VI – Perioada Agitată, din anul 1567 până în anul 1688
Secţiunea VI. Istoria Bisericii Broadmead, din Bristol
Secţiunea VII
Declaraţia de Indulgenţă – Confesiunea de Credinţă – Persecuţia aprinsă – Thomas Delaune – Rebeliunea Ducelui de Monmouth – Relatări despre Hewlings – Doamna Gaunt – Timpul întunecat – O altă Declaraţie de Indulgenţă – William Kiffin – Revoluţia Glorioasă
Au existat intervale de odihnă în cadrul acestei perioade. Regele Charles a fost înclinat spre a înlătura restricţiile impuse asupra Romano Catolicilor, şi în câteva ocazii severitatea persecuţiei a fost relaxată, în speranţa că vreo măsură generală avea să fie introdusă în Parlamentul care cuprindea toate partidele. În 1672, el a emis o „Declaraţie de Indulgenţă”, prin care în exerciţiul prerogativei operarea legiferării penale era suspendată în timpul plăcerii regale. Mulţi predicatori Nonconformişti s-au folosit de aceasta, şi şi-au luat licenţe ca să poată predica.
Dar Neconformiştii în general au refuzat să primească „Declaraţia”, considerând-o un exerciţiu nelegitim al prerogativei, şi temându-se de consecinţele care ar putea urma admiterea Romano Catolicilor la putere. Ei au făcut mai mult. Ei s-au supus fără murmur Actului de Test, care a fost emis în 1673, şi prin care toate persoanele care acceptau vreun oficiu de sub Guvernare li se cereau să ia Cina Domnului conform ritualurilor Bisericii Angliei, şi să subscrie unei declaraţii împotriva transubstanţierii. Obiectul primar al acelui act era excluderea Romano-Catolicilor de la putere, şi realizând aceasta, se aşteptau ca uşa să fie deschisă faţă de Neconformiştii Protestanţi, printr-o abrogare a testului de care erau ei preocupaţi. Însă bigotismul a ţinut uşa închisă până în anul 1828, şi Cina Domnului era în tot acest timp „o cheie de oficiu, o cheie falsă către un loc”.
În mijlocul incertitudinilor şi al primejdiilor vremii, o întâlnire de predicatori şi delegaţi a fost convocată în 1675, pentru a considera proprietatea de a face paşi pentru educarea candidaţilor pentru lucrare. Dacă s-a ţinut sau nu întâlnirea, nu putem spune acest lucru; însă propunerea în sine, sub acele circumstanţe, indică curajul moral precum şi părerile iluminate.
După doi ani, o Confesiune de Credinţă a fost publicată, sub următorul titlu: „O Confesiune de Credinţă, expusă de bătrânii şi fraţi multor congregaţii de creştini (botezaţi ca urmare a profesării credinţei lor) în Londra şi ţară. Cu o Anexă cu privire la botez”.
În puncte doctrinare limbajul Confesiunii Adunări este pentru cea mai mare parte adoptat, în timp ce cu privire la botez şi guvernarea Bisericii părerile denominaţiei noastre sunt foarte clare şi pe deplin exprimate. Presupusele motive de botez al pruncilor sunt critic examinate în Anexă, şi insuficienţa lor dovedită. „Să nu se judece aşadar de către noi (pentru că multe s-au scris în acest subiect, şi totuşi continuam această practică a noastră diferită de a altora) că este din încăpăţânare; ci mai degrabă, aşa cum este adevărul, că noi în acest loc, conform celei mai bune înţelegeri a noastre, ne închinăm lui Dumnezeu, dintr-o minte pură, prezentând ascultarea faţă de preceptul Său, în acea metodă pe care o luăm drept cea mai agreabilă faţă de scripturile adevărului şi a practicii primitive. . . Nu s-ar cuveni ca noi să producem vreo sesizare care să poartă vreo asemănare că ceea ce facem noi în serviciul lui Dumnezeu este fără îndoială conştiincios, sau cu vreun temperament al minţii, că facem astfel pentru prezent cu o rezervă că să facem altfel pe viitor asupra deliberării mai mature; şi nici nu avem vreo cauză să facem astfel, fiind pe deplin convinşi că ceea ce facem este agreabil cu voia lui Dumnezeu. Şi totuşi propunem cu toată inima aceasta, că dacă vreunul din slujitorii Domnului nostru Isus Hristos, în spiritul umilinţei, va încerca să ne convingă de vreo greşeală, ori în judecată sau practică, noi vom considera sârguincios argumentele sale, şi îl vom socoti prietenul nostru şef care să fie un instrument pentru a ne converti de la orice eroare care ar fi în căile noastre; căci noi nu putem face intenţionat ceva împotriva adevărului, ci toate lucrurile pentru adevăr”1.
Acesta este un limbaj pe deplin Baptist. Aşa am susţinut şi am profesat întotdeauna. Suntem „gata să dăm un răspuns oricărui om care ne întreabă de vreun motiv al speranţei care este în noi”, şi credem că vom fi pururi mulţumitori oricărui om care ne va convinge de eroare sau să ne arate „o cale mult mai excelentă”.
Persecuţia s-a dezlănţuit furioasă în anii târzii ai domniei lui Charles II. S-a părut a fi politica stabilită a Curţii de a zdrobii pe Nonconformişti. Informatorii s-au îngrăşat pe urma lor. Judecătorii şi magistraţii au încurajat pe informatori, şi au fost la rândul lor îndemnaţi spre un zel şi o sârguinţă mai mare în cariera lor informatoare de către cler, chiar şi de episcopi. Câţiva dintre Nonconformişti au fost citaţi în curţile spirituale, şi excomunicaţi, care era egal cu ruina, în timp ce persoana excomunicată era în afara protecţiei legii. Alţii au fost urmăriţi în justiţie pentru frecventarea caselor de rugăciune sau că nu s-au dus la biserică, şi proprietatea lor a fost apucată pentru plata amenzilor. Atât de numeroase erau aceste cazuri, încât în micul oraş din Uxbridge şi în vecinătatea sa (la cincisprezece mile de Londra) „s-au emis două sute de mandate de extenuare”. Predicatorii, în particular, erau vânaţi precum fiarele sălbatice. Mulţi dintre ei s-au aflat sub necesitatea vinderii mobilei şi cărţii gospodăriei lor pentru a oferii mâncare pentru familiile lor flămânde. S-a estimat că proprietatea până în valoare de două milioane de lire era luată de la Nonconformişti în timpul domniei lui Charles II şi James II.
Temniţele erau aglomerate, numere mari au murit în captivitate – de parcă ar fi fost duşi la moarte – ucişi – de parcă ar fi fost spânzuraţi sau împuşcaţi. Vom selecta o instanţă.
Thomas Delaune era un nativ din Irlanda. Părinţii săi erau Romano Catolici. Domnul pe a cărui proprietate locuiau ei observând în tânărul Delaune o aptitudine pentru studiu, l-a trimis la o mănăstire din Kilcrash, la circa şapte mile de Cork, pentru educaţie. Rămânând acolo nouă ani, a obţinut o situaţie la Kingsale, drept cler pentru un domn Bampfield, care era în mare parte implicat în pescuitul de sardele. Eforturile lui Bampfield au fost binecuvântate pentru convertirea sa de la Papie şi păcat. După câţiva ani el a găsit a fi necesar să părăsească Irlanda, zelul său religios stârnind persecuţia. S-a stabilit în cele din urmă în Londra, drept învăţător, şi a fost bine cunoscut drept un om pios, învăţat şi exemplar. El s-a bucurat de prietenia lui Benjamin Keach, William Kiffin şi alţi predicatori Baptişti, de care el era mult stimat.
Dr. Benjamin Calamy, unul din capelanii regali, a publicat o predică intitulată, „O conştiinţă scrupuloasă”. El i-a provocat pe Nonconformişti la o discuţie despre punctele în discuţie dintre Biserica Angliei şi ei, şi i-a invitat pentru a propune îndoielile şi dificultăţile lor, ca adevărul să fie stabilit. Domnul Delaune a acceptat provocarea, şi a scris lucrarea sa „Pledare pentru Nonconformişti”, în care subiectul este mânuit cu abilitate desăvârşită. „Cartea”, spune Defoe, „este perfectă în sine. Niciodată autorul nu a lăsat în urma sa o piesă mai finisată; şi cred că disputa este pe deplin încheiată. Dacă ar întreba vreun om ce am putea spune, de ce Neconformiştii diferă de Biserica Angliei, şi ce pot pleda ei pentru aceasta – nu pot recomanda o replică mai bună decât aceasta. Fie ca ei să răspundă scurt, Thomas Delaune, şi persoana care pune întrebări să citească cartea”. Înainte ca lucrarea să fie terminată la presă, aceasta a fost cuprinsă de un mesager al regelui, şi autorul acesteia a fost dus în temniţă. El a fost mai întâi „încredinţat la Wood Street Compter, şi pus între prizonierii de latură comună, unde a avut o bancă dură pentru capul său, şi două cărămizi drept pernă a sa”. De acolo a fost dus la Newgate, şi pus între criminali, a căror „companie îngrozitoare”, aşa cum îi scria acesta Dr. Calamy, i-a oferit „o reprezentare perfectă a locului îngrozitor pe care îl descrii când menţionezi iadul”. Apoi i s-a permis să se asocieze cu prizonierii de un fel mai bun. Înaintea procesului său, el a apelat la Dr. Calamy pentru interferenţa prietenoasă în dreptul său. Doctorul, aşa cum i-a amintit acestuia, a invitat discuţia, şi în scrierea cărţii el a răspuns doar la provocarea acestuia. Însă în locul tratamentului la care s-ar aştepta un cercetător de la altul, el a fost aruncat în temniţă. El „s-ar obliga să fie convins de ceva mai mult ca divinitatea decât de Newgate”. „Am avut ceva gânduri”, spunea el, într-un alt comunicat, „că ai îndeplinit oficiul unui preot, în vizitarea mea în locul meu de captivitate; ori ca să mă argumentezi din îndoielile mele, ceea ce puteau cu uşurinţă să o facă Scriptura şi raţiunea ta promisă, nu un ordin de întemniţare sau Newgate. Faţă de prima pot ceda. Faţă de ultima se pare că trebuie. Aceasta este o logică de tip sever, şi probabil că mă va contesta din această lume” – Dar Dr. Calamy a fost surd faţă de apelul său, şi destul de negeneros pentru a se abţine de la exercitarea vreunei influenţe în favoarea oponentului său.
Domnul Delaune a fost judecat la Old Bailey în ianuarie 1684, pentru „o calomnie cu sigur falsă, înclinată spre răzvrătire şi scandaloasă împotriva Regelui şi a Cărţii Rugăciunii Comune”. El a implorat ca întrebarea să fie examinată atent şi în mod corect. „Doresc”, spunea el, „a paragrafe întregi să fie citite, din care crimele care mi se aduc acuzaţie să reiasă. Dacă s-ar produce doar câteva fragmente, din care să nu se deducă nici un sens perfect, voi fi tratat în mod incorect. Coerenţa sensului dintr-un discurs continuat, nu resturi şi bucăţi rupte din propoziţii, pot demonstra scopul unui argument. Dacă ceea ce am scrie e adevărat, nu este nici o crimă, doar dacă adevărul este făcut crimă. Dacă este fals, fie ca Dr. Calamy sau oricare dintre ghizii Bisericii voastre să mă dezaprobe (aşa cum a promis el în predica menţionată anterior), prin buna Scriptură şi bunul simţ; apoi mă voi preda. Dacă nu se va prelua ultima metodă, trebuie să o repet, e tare greu, domnul meu, e tare greu”.
Fără nici o îndoială că a fost „greu, foarte greu”. Însă Jeffreys se afla pe bancă. Un verdict de „vinovat” a fost înregistrat, şi sentinţa a decurs astfel: – „Thomas Delaune amendat cu o sută de mărci, şi să fie ţinut prizonier, etc., şi să-şi găsească securitatea pentru bunul său comportament pentru un an întreg după aceea; şi calomniile de răzvrătire şi cărţile publicate de el să fie arse cu foc înaintea Royal Exchange, Londra”.
Sentinţa l-a încredinţat la un martiraj încet şi dureros. Îl cităm din nou pe Defoe, care a scris o prefaţă de recomandare la ce-a de-a 17a ediţie a „Pledării:-”
„Scumpa punere sub acuzare, privarea acestuia de mijloacele de trai, care era o şcoală de gramatică, şi lunga întemniţare, l-au făcut nu numai incapabil să plătească amenda sa, ci incapabil să se întreţină pe sine şi familia sa”.
„El a continuat în captivitatea strânsă din temniţa de la Newgate circa 15 luni, şi a suferit trei mari greutăţi prin sărăcia extremă, fiind redus în întregime de dezastrul său, încât nu mai avea nici un mijloc de trai decât ceea ce contribuiau prietenii care veneau să-l viziteze”.
„Comportamentul lui în necazul acesta a fost precum măreţia minţii pe care a descoperit-o la procesul său. Şi acelaşi duh care apare în scrierile sale a apărut în conversaţia sa, şi l-a susţinut cu răbdare invincibilă sub cele mai mari extremităţi. Însă necazul şi captivitatea lungă de diferite feluri l-au cucerit în cele din urmă. El avea o soţie şi doi copii mici, toţi alături de el în temniţă, căci ei nu aveau alt mijloc de trai în altă parte. Apropierea şi inconvenienţa locului l-au afectat mai întâi pe el, şi pe toţi ceilalţi trei, prin suferinţa şi boala de durată, murind în temniţă. În final, epuizat de necaz, şi deznădăjduit de uşurare, şi prea mult abandonat de cei care ar fi trebuit să se fi îngrijit măcar de el, această persoană excelentă s-a înecat sub povară şi acolo a şi murit. Nu ne putem reţine din a spune că un astfel de campion, al unei astfel de cauze, să fi meritat un folos mai bun. Şi a fost tare greu că un astfel de om, un astfel de creştin, un astfel de cercetător, şi într-o astfel de ocazie, să moară de foame într-o temniţă; şi că întreg trupul de Neconformişti din Anglia, pentru a căror cauză a murit el apărând-o, să nu adune £66 şi 13s 4d ca să-i salveze viaţa”.
„Dacă eram lucrător”, spunea John Sharp,pastor al Baptist Church de la Frome, Somersetshire, la scurtă vreme după Revoluţia din 1688, „aş fi luat un cal, şi călăream până îmi ieşea pielea, şi aş fi adus banii ca să plătesc amenda sa”2.
„Îmi pare rău să spun”, observă Defoe, „el este unul din cei aproape opt mii de Neconformişti Protestanţi ce au pierit în temniţă în zilele acelui Prinţ milos, Regele Charles II, şi aceasta doar pentru neconformarea faţă de Biserică în punctele unde ei putea oferi astfel de motive precum desemnează această ‚Pledare’; şi nu au fost înăbuşiţi pentru altă cauză, aproape că am spus omorâţi, în temniţe, pentru religia lor”.
La scurtă vreme după avansarea lui James II, rebeliunea Ducelui de Monmouth a izbucnit, şi a atras numere mari în ruină. Anumiţi Baptişti au fost compromişi în aceasta. Aceasta nu este de mirare. James II era un Papist şi un tiran. El era cunoscut a fi un om cu inimă rece şi însetat de sânge. Nu s-a crezut că libertăţile Angliei ar fi în siguranţă în mâinile lui. Pe lângă acestea, anumiţi insurgenţi au privit pe Monmouth drept fiul legitim al lui Charles II, şi prin urmare moştenitorul legitim la tron; în timp ce alţi au considerat că era mai bine să se treacă cu vederea pata naşterii lui, şi astfel să se asigure o succesiune Protestantă, mai degrabă decât să expună regatul faţă de domnia greşită a unui despot Papal. Dacă ar fi reuşit aventura, ei ar fi fost aplaudaţi drept patrioţi; prin înfrângerea sa, numele lor au fost încredinţate urmaşilor drept trădători. Mulţi dintre ei au suferit de răzbunarea legii. Judecătorul brutal, Jeffreys, a prezidat la procesele lor, şi şi-a grăbit victimele sale către spânzurătoare prin cele mai scurte procese, şi cu toată veselia unui călău practicat.
Soarta a doi tineri bărbaţi a exercitat compătimire neuzuală. Benjamin şi Thomas Hewling erau nepoţii lui William Kiffin, cu a cărui fiică s-a căsătorit tatăl lor. După ce a murit tatăl lor, domnul Kiffin a preluat conducerea familiei, şi a asistat părintele în viaţă în oferirea acestora o educaţie şi pregătire excelentă. William a fost la un seminar în Olanda când Ducele de Monmouth a plănuit expediţia sa nefericită. El l-a însoţit pe Duce în Anglia. Benjamin, „conversând cu cei ce se aflau într-o mare nemulţumire, văzând Papismul încurajat, şi religia şi libertatea a fi invadate, şi-a făcut rost de arme, şi s-a dus la numitul Duce”. După lupta dezastruoasă de la Sedgemoor, cei doi fraţi au încercat să scape pe mare, însă au fost duşi înapoi de vânturile opuse, şi au fost constrânşi să iasă la ţărm şi s-au predat ca prizonieri. După o scurtă captivitate în temniţa Exeter, ei au fost trimişi la Londra, unde au fost puşi în Newgate, şi au rămas acolo trei săptămâni, când au fost trimişi înapoi în Vest pentru proces.
Bunicul său s-a luptat din greu ca să-i salveze. Totul era corupt în acele zile. „Dacă ar fi să fie”, spune domnul Kiffin, „ca Regele să facă doar pe câţiva care să fie luaţi apoi drept exemple, şi să lase restul ofiţerilor, să poarte de grijă pentru vieţile lor, încerc împreună cu fiica mea, mama lor, să tratez cu un mare om, fiind de acord să-i dau trei mii de lire dacă ar obţine eliberarea lor. Însă faţa lucrurilor a fost curând alterată, aşa încât doar severitatea s-a mai putut să fie aşteptată. Într-adevăr, am pierdut uşa corectă, căci Domnul Judecător Şef [Jeffreys], descoperind că s-au făcut acorduri cu alţi, şi că i s-a acordat aşa puţină atenţie lui, a fost cu atât mai mult provocat să folosească toată maniera de cruzime faţă de săracii prizonieri, aşa că puţini au scăpat, şi printre restul aceşti doi tineri au fost executaţi”3.
Sora lor a fost neobosită în strădaniile ei în dreptul lor. Când toate celelalte mijloace au căzut, ea s-a determinat să prezinte o petiţie Regelui. „Pentru acest scop ea a fost introdusă de Lordul Churchill, după sărbătoritul Duce de Marlborough. În timp ce ei aşteptau în ante-cameră, pentru a fi admişi, stând lângă consola de cămin, Lord Churchill a asigurat-o de cele mai profunde dorinţe ale sale de succes faţă de petiţia ei. ‚Dar, madam’, a spus el, ‚nu îndrăznesc să vă flatez cu vreo speranţă, căci acea marmură e la fel de capabilă de simţirea compasiunii precum este inima Regelui’”4.
Aşa s-a şi dovedit. Inima Regelui era tare precum granitul. Cei doi Hewling au fost executaţi: William, la Lyme, 12 septembrie 1685; Benjamin, la Taunton, pe 30 al aceleiaşi luni. Felul cum şi-au petrecut ultimele zile ale vieţii lor, şi felul cum au murit, a fost spus în mod admirabil de sora lor, din a cărei povestire voi oferi un scurt abstract.
„La Salisbury, pe 30 august, am avut prima oportunitate de a conversa cu ei. I-am găsit a fi într-un calm excelent al minţii, declarând experienţa lor despre harul şi bunătatea lui Dumnezeu faţă de ei în toate suferinţele lor, în purtarea de grijă şi întărirea oferită lor, întorcând inimile tuturor acelora în a căror mâini se aflau ei, atât la Exeter cât şi pe navă, pentru a arăta milă şi a-i favoriza, deşi de când au sosit la Newgate ei au fost dur folosiţi, şi acum în călătoria lor au fost puşi în fiare grele şi trataţi mult mai inuman. Ei au declarat cu voioşie că erau mai bine, şi într-o situaţie mai fericită, decât oricând în viaţa lor, din sensul că aveau din dragostea iertătoare a lui Dumnezeu în Isus Hristos faţă de sufletele lor, în întregime referindu-se la Dumnezeul lor înţelept şi plin de har ca să aleagă pentru ei viaţă sau moarte, exprimându-se ei înşişi astfel: – ‚Tot ceea ce e pe placul lui Dumnezeu, tot ceea ce vede El că e cel mai bun, aşa să fie. Noi ştim că El poate să elibereze, dar dacă nu o face, binecuvântat să fie numele Său; moartea nu este teribilă acum, ci de dorit’”.
„Pe şase septembrie domnul Benjamin Hewling a fost trimis la Taunton ca să fie judecat acolo. Luându-mi rămas bun de la el, acesta a spus, ‚Oh! Binecuvântat fie Dumnezeu pentru nenorociri. Nu aş fi fost lipsit de ele pentru toată această lume’”.
„Eu am mai rămas la Dorchester, ca să aştept rezultatul Domnului William Hewling, faţă de care, după proces, am avut liber acces, şi a cărui discurs a fost în mare parte umplut cu admiraţii ale harului lui Dumnezeu care a fost manifestat faţă de el în scoaterea sa din starea sa naturală. El a spus, Dumnezeu prin Sfântul Său Duh a apucat deodată inima sa când el nu s-a gândit la ea, în locaşul său retras din Olanda, ca şi când ar şopti în secret inimii sale, ‚Caută faţa Mea’, permiţându-i să răspundă faţă de chemarea Sa de har şi să reflecte la propriul său suflet, arătându-i răul păcatului şi necesitatea lui Hristos, din acea vreme purtându-l către o aderenţă sensibilă faţă de Hristos pentru justificare şi viaţa veşnică. De aici el a găsit un izvor de bucurie şi dulceaţă dincolo de mângâierile întregului pământ”.
„Când am venit la el în dimineaţa următoare, când primise ştiri că trebuia să moară în ziua următoare, şi că avea să fie dus la Lyme în acea zi, l-am descoperit într-un cadru mult mai excelent, ridicat şi spiritual decât înainte. El era satisfăcut, spunea el, că Dumnezeu a ales ceea ce este mai bine pentru el. ‚El ştie ce ar fi fost ispitirile vieţii. Poate că aş fi trăit şi aş fi uitat de Dumnezeu; însă acum mă duc acolo unde nu voi mai păcătuii deloc. Oh, este un lucru binecuvântat să fiu eliberat de păcat şi să fiu cu Hristos! Oh! Ce mari au fost suferinţele lui Hristos pentru mine, dincolo de ceea ce aş putea suporta eu! Ce mare este slava spre care merg. Aceasta va înghiţii curând toate suferinţele noastre acolo!’”
„În timp ce treceau prin oraşul Dorchester către Lyme, mulţimi de oameni se uitau la ei cu mari lamentări, admirând comportarea sa la despărţirea lui de sora sa. De-a lungul drumului, discursul său a fost excesiv de spiritual, profitând de ocazia de a vorbi despre slava spre care mergeau ei. Privind la ţară în timp ce trece pe acolo, el a spus, ‚Aceasta este o glorioasă creaţie, dar ce o să fie dar paradisul lui Dumnezeu spre care mergem. Mai sunt doar câteva ore, şi vom fi acolo, şi vom fi pururi cu Domnul’”.
„La Lyme, înainte de a merge să moară, citind Ioan 14:8, el a spus la unul din tovarăşii lui de suferinţă, ‚Aici este o dulce promisiune pentru noi – ‚Nu vă voi lăsa fără mângâiere, voi venii la voi. Hristos va fi cu noi până la final!’ Unul care şi-a luat rămas bun de la el a spus, ‚La revedere până ne vom vedea în ceruri. În prezent vom fi cu Hristos. Oh, nu aş schimba condiţiile cu oricare altul din această lume. Nu aş sta în urmă pentru zece mii de lumi’”.
„Apoi s-a rugat pentru trei sferturi de oră cu cea mai mare ardoare, binecuvântând din plin pe Dumnezeu pentru Isus Hristos, adorând bogăţiile harului Său în el, în toate roadele glorioase ale acestuia faţă de el, rugându-se pentru pacea Bisericii lui Dumnezeu, şi al acestor naţiuni în particular; şi toate cu asistenţa aşa de eminentă a Duhului lui Dumnezeu drept convins, uluit şi topit înspre compătimirea inimilor celor prezenţi, chiar şi a celor mai răutăcioşi adversari, forţând lacrimi şi expresii din partea lor; unii spuneau că nu ştiau ce avea să fie cu ei după moarte, însă era evident că el se duce spre mare fericire”.
„Când abia se depărta din lume, cu o expresie de bucurie, a spus, ‚Oh, bucuria şi mângâierea mea este de a avea un Hristos spre care să merg’; şi aşa de dulce şi-a cedat spiritul său lui Hristos”.
„Un ofiţer care s-a arătat atât de răutăcios încât să numească pe prizonieri drept ‚diavoli’, când îi păzea pe aceştia, era de acum aşa de convins încât a spus mai apoi unei persoane de calitate că nu a fost niciodată atât de afectat de trăsătura sa bucuroasă şi rugăciunea aprinsă, una de care nu s-a mai auzit vreodată, mai ales de la unul aşa de tânăr; şi a spus, ‚Cred, că dacă Lordul Şef de justiţie ar fi fost aici, nu l-ar fi lăsat să moară’”.
„După ce s-a dar şerifului trupul său să fie îngropat, deşi a fost adus de la locul de execuţie fără vreo înştiinţare, cu toate acestea foarte mulţi din oraş, până la numărul de două sute, au fost să-l însoţească; şi câteva femei tinere dintre cele mai bune din oraş l-au pus în sicriul său în cimitirul din Lyme, pe 13 septembrie 1685”.
Când am venit în Taunton la domnul Benjamin Hewling, el s-a exprimat în acest sens – ‚Noi nu avem nici o cauză să ne temem de moarte, dacă prezenţa lui Dumnezeu este cu noi; nu este nici un rău în aceasta, imboldul ei fiind îndepărtat. Nu este nimic decât ignoranţa noastră faţă de slava pe care sfinţii o transmit prin moartea care pare să arate întunecată pentru noi sau rudele noastre; dacă suntem în Hristos, ce este această lume ca să ne dorim vreun locaş în ea? Totul este deşertăciune şi nesatisfăcător, plin de păcat şi mizerie’. Şi el a sugerat propriile aşteptări bucuroase care aveau să urmeze curând (el abia ce auzise de moartea fratelui său), descoperind atunci şi în tot parcursul marea seriozitate şi sensul lucrurilor spirituale şi veşnice, fără să se plângă de ceva în circumstanţele sale prezente ci dorea un loc de retragere pentru a conversa mult mai neîntrerupt cu Dumnezeu şi sufletul său; spunând că timpul său singuratic din Newgate a fost cel mai dulce din întreaga sa viaţă”.
„Când a fost un raport general că nu va mai murii nimeni, el a spus, ‚Nu ştiu ce Dumnezeu a făcut contrar aşteptărilor noastre; dacă El îmi prelungeşte viaţa, sunt sigur că toată este a Lui, şi prin harul Său o voi devota în întregime Lui’. Însă pe 29 septembrie, între 10 şi 11 noapte, găsim înşelăciunea acestui raport, spunându-li-se că aveau să moară în dimineaţa următoare, care a fost neaşteptată precum caracterul ei brusc. Însă şi aici Dumnezeu şi-a glorificat puterea Sa, harul, şi credincioşia, prin a oferii suport potrivit şi mângâiere prin prezenţa Sa binecuvântată, care a apărut când a venit la el la vremea aceea şi l-a găsit pe deplin liniştit. El a spus, ‚Deşi oamenii tind să surprindă, Dumnezeu face şi va îndeplini Cuvântul Său, de a fi un ajutor prezent în vreme de nevoi’”.
„În dimineaţa următoare, când l-am văzut din nou, fericirea şi confortul său crescuseră, aşteptându-l pe şerif cu cea mai mare dulceaţă şi seninătate a minţii . . . Cu o înfăţişare cu zâmbet, el a cuvântat despre slava cerului . . . Speranţa şi mângâierea sa încă creşteau, cu asigurarea unui interes în acea moştenire glorioasă faţă de posesiunea căreia se îndrepta, el spunea, ‚Moartea era mult mai de dorit decât viaţa, şi mai degrabă am murii decât să mai trăim aici’. . . . Apoi, citind Scripturile şi meditând în sine, el a sugerat marea mângâiere pe care a încredinţat-o Dumnezeu sufletului său în aceasta; spunând, ‚Oh, ce comoară nepreţuită este Cuvântul binecuvântat al lui Dumnezeu! În toate condiţiile de aici este o magazie de consolare puternică’. Unul care dorea Biblia sa, acesta i-a răspuns, ‚Nu, aceasta va fi compania mea până în ultimul moment al vieţii mele’”.
„Astfel rugându-se împreună, citind, meditând şi conversând despre lucrurile cereşti, ei şi-au aşteptat şeriful, care, atunci când a sosit, lipsit de toată compasiunea şi politeţea, i-a zorit, abia dacă i-a lăsat să-şi ia rămas bun de la prietenii lor. În ciuda acestora, şi a murmurului trist a celor din jurul lor, bucuria expresiei lui era crescută. Astfel el a părăsit temniţa, şi aşa a apărut în sanie, unde au stat cam jumătate de oră înainte ca ofiţerii să forţeze caii să tragă; de aceasta au fost tare înfuriaţi, fără să fie vreo împiedicare din partea greutăţii sau a drumului. În cele din urmă primarul şi şeriful i-a mânat înainte, precum Balaam, trăgând caii”.
„Când au ajuns la locul execuţiei, care era înconjurat de spectatori, mulţi dintre cei ce au aşteptat venirea lor au spus că atunci când l-au zărit ci apoi a venit cu aşa o veselie şi bucurie, şi evidenţa prezenţei lui Dumnezeu cu ei, a făcut ca moartea să apară cu un alt aspect. Ei mai întâi s-au îmbrăţişat unul pe altul cu mare afecţiune; apoi, doi dintre bătrâni care s-au rugat audibil, s-au alăturat cu mare seriozitate. Apoi el [Benjamin] a solicitat şerifului să îl lase să se roage în particular; însă acesta nu i-a oferit aceasta, şi i-a cerut doar să se roage pentru Rege. El i-a răspuns, ‚Eu mă rog pentru toţi oamenii’. Apoi el a cerut ca ei să cânte un imn. Şeriful i-a spus că trebuie să fie cu frânghia pe gâturile lor; ceea ce ei au acceptat cu bucurie, şi au cântat cu o asemenea bucurie cerească şi dulceaţă încât mulţi dintre cei prezenţi au spus că s-au frânt şi s-au bucurat în acelaşi timp în inimile lor. Astfel că în experienţa încântării laudei lui Dumnezeu pe pământ, el şi-a închis de bună voie ochii într-o lume deşartă, ca să treacă spre acea bucurie eternă”.
„Toţi cei prezenţi din toate soiurile au fost extrem de afectaţi şi uimiţi. Unii ofiţeri care au spus anterior cu insulte, ‚Cu siguranţă că aceste persoane nu au gânduri de moarte, ci vor fi surprinşi de ea’, acum recunoşteau ceea ce au văzut şi că au avut ceva extraordinar în interior, care i-a purta în acest timp cu aşa multă bucurie. Alţii au spus că au fost aşa de convinşi de fericire lor încât ar fi fost încântaţi să schimbe condiţia cu a lor. Soldaţii în general, şi toţi ceilalţi, au plâns în exces, spunând, ‚A fost un lucru aşa de trist să îi vezi cum sunt înlăturaţi, încât abia puteau să mai suporte’. Unii din cei mai răutăcioşi din acel lor, de la care nu se aştepta nimic altceva decât ocară, au spus, în timp ce aceştia erau duşi la cimitirul din biserica Taunton, ‚Aceste persoane au lăsat evidenţă suficientă că sunt de acum sfinţi glorificaţi în ceruri’. Un mare ofiţer din armata Regelui, s-a auzit că ar fi spus, ‚Dacă vrei să înveţi să mori, du-te la tinerii bărbaţi din Taunton’”5.
Execuţia doamnei Gaunt a fost o altă chestiune oribilă. Este una din cele mai negre din catalogul de crime cu care stă acuzat James II în istorie.
Elizabeth Gaunt era o doamnă Baptistă, rezidentă din Londra. Viaţa ei a fost o serie de acte caritabile. Ea era constant angajată în vizitarea temniţelor, şi administrarea de ajutoare după mijloacele ei, către cei nenorociţi şi în necaz. La aflarea revoltei de la Rye House, unul Burton, care era profund implicat în aceasta, şi pentru a cărui prindere s-a oferit o recompensă de £100, a găsit adăpost în casa ei. Ea l-a ajutat ca să scape înspre Olanda, unde acesta a trăit câteva luni. S-a întors apoi în Anglia cu Ducele de Monmouth, şi a fost la bătălia din Sedgemoor. După ce a hoinărit o vreme, a primit tăinuire în casa lui John Fernley, un bărbier, din Whitechapel, Londra. Fernley era un om sărac, dar, deşi ştia de recompensa oferită pentru prinderea lui Burton, el nu avea să-l trădeze. Pe cât de mult dorea acesta banii, onoarea sa nu era să fie vândută. Acel sentiment nobil l-a costat viaţa. Nenorocitul de Burton a aflat că Regele era deosebit de exasperat împotriva celora care adăposteau pe trădători. El a informat împotriva ambilor săi protectori. Amândoi au fost aduşi la judecată şi condamnaţi. Fernley a fost spânzurat; doamna Gaunt a fost îngropată de vie, aceasta fiind pe atunci pedeapsa femeilor pentru această ofensă. Singurii martori împotriva ei era ticălosul Burton şi servitoarea ei: însă fata a fost ignorantă de caracterul şi poziţia lui Burton, şi putea să mărturisească doar despre ascundere, aşa că cerinţa legii, care solicita doi martori, nu a fost satisfăcută. Însă judecătorul care a prezidat procesul a respins excepţia luată în această relatare, şi un verdict de „vinovat” a fost adus, în opoziţie faţă de ceea ce era drept. Buna femeie a suferit pedeapsa teribilă într-o asemenea manieră încât să stârnească puternica simpatie în favoarea ei. Episcopul Burnet spune, „Ea a murit cu o statornicie, chiar cu bună dispoziţie, care i-a lovit pe toţi cei care au văzut aceasta. Ea a spus, caritatea era parte a religiei ei precum şi credinţa; aceasta în cel mai rău caz alimenta un duşman. Aşa că ea a sperat că va avea răsplată cu El, de dragul căruia să fie prima care să sufere prin foc în această domnie, şi că suferinţa ei era un martiraj pentru acea religie care era toată dragostea. Penn, Quaker-ul, mi-a spus că a văzut-o cum moare. Ea a lăsat paiul vieţii ei să ardă repede, şi s-a comportat în aşa manieră încât toţi spectatorii s-au topit în lacrimi”6.
Execuţia a avut loc pe 23 octombrie 1685. Când ea a părăsit temniţa pentru locul de ardere, doamna Gaunt a dat o hârtie paznicului de la Newgate, din care extragem următoarele paragrafe: –
„Să nu gândească nimeni dur, sau să fie descurajat de ceea ce mi s-a întâmplat; căci El nu face nimic fără sens în tot ceea ce a făcut pentru mine, El fiind sfânt în toate căile Sale, şi drept în toate lucrările Lui; şi este doar sorţul meu, în comun cu săracul Sion părăsit din această zi. Nici eu nu găsesc în inima mea cel mai mic regret pentru ceva care să fi făcut în serviciul Domnului şi Stăpânului meu Isus Hristos, în asigurarea şi ajutorarea vreunuia din săracii suferinzi ai Lui care au arătat favor, cum am gândit eu, faţă de dreapta Sa cauză; cauză care, deşi acum ar părea căzută şi călcată în picioare, aceasta poate trezi, şi Dumnezeu o poate pleda la o altă vreme mai mult decât a făcut El vreodată, cu toţi oponenţii ei şi răutăcioşii urâtori. Şi eu doresc să binecuvântez sfântul Său nume căci El m-a făcut de folos în generaţia mea, spre mângâierea şi ajutorarea multora dezolaţi; ca binecuvântarea multora ce erau gata să piară să vină la mine, şi eu am ajutat ca inima văduvei să sară de bucurie. Şi binecuvânt numele Lui sfânt că în toate acestea, împreună cu ceea ce am fost acuzată, îmi pot aproba inima Lui, că am făcut voia Sa, deci trece pe a omului”.
După ce a menţionat câteva persoane angajate în punerea sub acuzare, a căror răutate şi cruzime au agravat suferinţele ei, ea continuă: – „Toţi aceştia, împreună cu cel mare [James II], prin a cărui putere ei şi mulţimile multe de cruzimi sunt făcute, eu iert liber şi cu toată inima, ca fiind împotriva mea: dar întrucât este făcut într-o minte implacabilă împotriva Domnului Isus Hristos şi a cauzei Sale drepte şi a urmaşilor Săi, îi las Aceluia Care este răzbunătorul tuturor acestor rele, şi Care va călca în picioare prinţii ca pe un mortar, şi să fie teribil faţă de regii pământului”7.
Cea mai întunecată vreme din istoria Neconformiştilor din cadrul acestei perioade a fost intervalul dintre toamna lui 1685 şi vara lui 1686. Macaulay spune: – „Niciodată, nici chiar sub tirania lui Laud, condiţia Puritanilor nu a fost atât de deplorabilă în această vreme. Niciodată n-au fost spionii atât de activ implicaţi în detectarea congregaţiilor. Niciodată magistraţii, marile jurii, rectorii şi epitropii nu au fost aşa de mult în alertă. Mulţi Neconformişti au fost citaţi înaintea curţilor eclesiastice. Laţii au găsit a fi necesar că cumpere complicitatea agenţilor Guvernului prin daruri de butoaie de vin, şi de mănuşi umplute cu guinee. Era imposibil pentru sectanţi să se roage laolaltă fără precauţii cum ar fi utilizate de falsificatorii de bani şi primitorii de bunuri furate. Locurile de întâlnire erau frecvent schimbate. Închinarea era îndeplinită uneori chiar înaintea crăpării zilei, şi alte ori la închiderea nopţii. În jurul clădirii unde se aduna turma laolaltă, erau postate santinele, ca să dea alarma dacă un străin se apropia. Predicatorul, deghizat, era introdus prin grădină şi curtea din spatele caselor. În anumite case erau uşi cu trapă, prin care, în caz de pericol, el putea să se coboare. Acolo unde Nonconformiştii trăiau uşă lângă uşă, pereţii erau adesea deschişi între ei, şi pasaje secrete erau făcute din clădire în clădire. Nu se cânta nici un psalm şi se foloseau multe născociri pentru a preveni vocea predicatorului, în momentele zelului său, ca să nu fie auzit dincolo de ziduri. Cu toate aceste griji, se descoperea adesea a fi imposibil să se eludeze vigilenţa informatorilor. În suburbiile Londrei, în special, legea era pusă în aplicare cu cea mai mare rigoare. Câţiva domni opulenţi erau acuzaţi că ţin case de rugăciune. Casele lor erau căutate cu stricteţe, şi se percepeau taxe care ajungeau la multe mii de lire . . . Predicatorii neconformişti, oricât ar fi de fără de vină în viaţă, oricât de eminenţi ar fi pentru învăţătură şi abilităţi, nu se puteau aventura să umble pe străzi de teama insultelor, care nu numai că nu erau reprimate, ci încurajate de cei a căror datorie era să menţină pacea. Anumiţi preoţi de mare faimă erau în temniţă. Printre aceştia era Richard Baxter. Alţii, care, în timpul unui sfert de secol, s-au născut împotriva opresiunii, şi-au pierdut de acum inima, şi au renunţat la împărăţie. Printre aceştia a fost şi John Howe”8.
Atunci Regele şi-a schimbat brusc politica. Asumându-şi puterea de a suspenda legile, prin exerciţiul prerogativei regale, el a determinat mai întâi să se emită licenţe, care protejau partidele ce le ţineau de la toate tulburările de persecutare, şi le-a permis acestora să re-ocupe locurile lor de închinare; şi aceasta a urmat, în aprilie 1687, de sărbătorita „Declaraţie de Indulgenţă”, care înlătura, în timpul plăcerii Maiestăţii sale, toate restricţiile asupra Nonconformiştilor, fie că erau Protestanţi sau Papişti. Proiectul acestor acte a fost stabilirea Papiei, însă au fost acoperite de pretinsă simpatie pentru libertatea conştiinţei.
Câţiva dintre Baptişti au fost influenţaţi să se alăture printr-o adresare înaintea Regelui, mulţumindu-i pentru libertatea nedorită. Majoritatea, totuşi, au văzut procedurile lui ca fiind totodată neconstituţionale, şi nu s-ar compromite prin a face vreun pas care să fie construit ca un pas de admitere a legalităţii lor. În timp ce s-au folosit de libertatea nou dobândită, ei au privit-o ca restaurarea unui drept de care ei au fost privaţi pe nedrept, şi nu ca acordarea unui avantaj.
Sperând prin urmare să câştige asistenţă în punerea în efect a scopurilor sale ulterioare, James II a curtat pe Neconformişti. Printre ei era William Kiffin. Regele îndepărtase cartograful Oraşului Londrei, şi a încercat să remodeleze guvernarea oralului prin numiri arbitrare ale sale. „Kiffin”, spune Noble, în Memoriile sale despre casa Cromwell, „era cunoscut personal atât lui Charles cât şi lui James; şi când ultimul din aceşti prinţi, după ce a privat arbitrar oraşul de vechii cartografi, a determinat să pună pe mulţi din Neconformişti în magistratură, sub trandafirul pe care l-a trimis pentru Kiffin pentru a fi alături de el la Curte. Când acesta a mers într-acolo, ca ascultare faţă de porunca Regelui, el a găsit mulţi lorzi şi gentlemeni. Regele a venit imediat la el, şi s-a adresat acestuia cu puţinul har care îl deţinea. El a discutat de favoarea sa faţă de Neconformişti în stilul de curte al acestui sezon, şi a concluzionat prin a-i spune lui Kiffin că l-a respins drept membru al consiliului municipal în noua sa cartă. ‚Sire’, a răspuns Kiffin, ‚Sunt un om foarte bătrân, şi m-am retras din tot felul de afaceri de ceva ani, şi sunt incapabil să mai fac vreun serviciu într-o astfel de afacere pentru Maiestatea sa în oraş. În plus, sire’, a continuat bătrânul, aţintindu-şi ochii neclintit asupra Regelui, în timp ce lacrimi îi curgeau pe obraji, ‚moartea nepoţilor mei a dat o rană inimii mele, care încă mai sângerează, şi nu se va închide decât în mormânt’. Regele a fost profund lovit de manieră, libertatea şi spiritul acestei mustrări neaşteptate. O tăcere totală a urmat, în timp ce expresia enervantă a lui James părea să se cufunde la asemănare oribilă. Într-un minut sau două, totuşi, e şi-a revenit destul ca să poată spune, ‚Domnule Kiffin, voi găsi un balsam pentru acea bubă’, şi el imediat a făcut o întorsură faţă de un lord în aşteptare”9.
Se cunoaşte ceea ce a urmat. Englezii nu aveau să fie traşi pe sfoară. Ei nu aveau nici un gust pentru Papalitate şi putere arbitrară. Eliberatorul a venit. Tiranul a fugit. Persecuţia a încetat. Slavă lui Dumnezeu pentru revoluţia din 1688.
Note de subsol
1 Confessions of Faith, &c., p. 232.
2 Ivimey, ii. p. 556.
3 Life of Kiffin, p, 63.
4 Ibid, p. 64.
5 Life of Kiffin, pp. 66-78.
6 History of his Own Times, iii. p. 62.
7 Ivimey, i. pp. 456-458.
8 History of England, vol. i. chap. v.
9 Vol. ii. p. 463.
http://publicatia.voxdeibaptist.org/istorie_apr07.htm
Apreciază:
Apreciere Încarc...
Haley Stewart este soția unui apicultor, mamă a patru copii, conferențiar și autor de cărți (The Grace of Enough: Pursuing Less and Living More in a Throwaway Culture). Blogul său poate fi citit la adresa 
Oamenii care vor primi actele de identitate cu semnul sau inscripția „fiarei”, conținute în codul de bare, ca să aibă acces la informațiile lor bancare vor trebui să dea un accept, care va fi înregistrat ca o informație biometrică de identificare a persoanei; în urma acestui accept, adică a furnizării informației biometrice necesare, semnalul 5G va primi cheia de pătrundere în ADN-ul persoanei – susține Tolko Fakty.
Blog Creștin Ardelean Viorel 