Nuiaua – între tradiție și modernitate

Elevi care iau bătaie la palmă (sursa)

Cel mai puternic argument al tradiției – cu tot ceea ce include ea – este vechimea ei și, implicit, fezabilitatea ei. Acele cutume tradiționale au dovedit că pot ține laolaltă comunități, că pot prezerva norme morale și pot duce lumea mai departe – o lume în care mereu binele și răul au coexistat. E foarte greu de bătut un astfel de argument dacă e să fii onest și să nu pleci de la premisa tălâmbă că tot ce e vechi e rău și tot ce e nou e bun.

N-am să insist prea mult pe ideea cunoscută că „nuiaua” (a.k.a. pedeapsa corporală) face parte din moștenirea culturală, cel puțin în Occident, dar cu siguranță că și ceilalți pământeni stau bine la acest capitol, fiindcă metoda e foarte la îndemână, iar eficiența ei e imediată. Însuși faptul că a fost interzisă prin lege (mai ales în ultimii 50 de ani) stă mărturie pentru amploarea fenomenului.

Am discutat deja din mai multe puncte de vedere acest subiect (puteți vedea aici și aici) și nu vreau să revin asupra acestor unghiuri, ci promit un text final separat pentru niște concluzii mai ample și observații.

Aici vreau doar să semnalez câteva dintre principiile și premisele pe care tradiția ce folosea „nuiaua” ca obiect de corecție, pe de o parte, și modernitatea care o interzice, pe de altă parte, le folosesc adesea fără să le precizeze. Și de data asta, dând mai mult credit… tradiției. Nu pentru că ar fi intrinsec bună – doar fiindcă e veche și verificată –, ci pentru cred că e nedrept să fie tratată cu superficialitate și pentru că nu mi-e totuna de pe ce poziție se critică o tradiție.

Zic unii că „nimeni nu a murit de la o palmă (sau de la o urechere)”. Dar sunt repeziți numaidecât că ar face apologia abuzului. Trebuie însă observat că, strict sub raport logic și empiric, această afirmație este în general adevărată – nu se moare de la o palmă. Și se mai poate observa că este o afirmație ponderată și cu bun-simț, dar deja am anticipat un pic.

Înainte de a trece mai departe, va fi nevoie de un mic ocol. Istoria și literatura consemnează numeroase cazuri de torturi fizice. Cele mai celebre sunt poate torturile medievale – de obicei puse pe seama Inchiziției, dar, în realitate, specifice pentru cultura vremii (sunt torturi medievale inventate de otomani, de chinezi, de japonezi și putem recurge la exemple, dacă se cere).

Mai aproape de vremea noastră, avem scriitori care adesea au remarcat abuzurile la adresa copiilor. E suficient să ne amintim de Dickens, Hugo sau Dostoievski. În Frații Karamazov, schingiuirea gratuită a copiilor este motivul pentru care Ivan este profund revoltat împotriva lui Dumnezeu că nu intervine să-i trăsnească pe loc pe sadicii respectivi.

Exemplele invocate dovedesc un alt lucru imposibil de evitat: chiar și în epoci mai puțin „evoluate” decât a noastră, exista ideea de abuz, cu toate că se practica pedeapsa fizică. Fiindcă, dacă vrem să fim onești, nimeni nu considera că torturile medievale sau maltratarea copiilor sunt exemple demne de urmat. Dimpotrivă, erau fie excepții regretabile (chiar dacă – torturile unor perturbatori – erau socotite necesare pentru a păzi societatea de derapaje grave), fie practici condamnabile.

Acum putem reveni la observația de mai sus care zice că nu se moare de la o palmă dată la fund. Și putem adăugă fără teama de a greși că și cine gândește tradițional admite că pot exista abuzuri. Atâta doar că, mizând pe un bun-simț comun, nu-și pune problema că un părinte întreg la cap, responsabil și cum mai vreți dumneavoastră ar trece peste acea graniță – nedefinită legal, dar subînțeleasă (și aici vom reveni) cutumiar – astfel încât să-și nenorocească pruncii. Iar excepțiile, care au existat, erau privite cu ochi răi în comunitate, ca apucături denaturate, inumane.

S-ar putea ca unii să sară repede să atace acest punct într-adevăr problematic: dacă nu e definit legal, nu cumva fiecare își definește după capul lui abuzul? Ei bine, problema e complexă, dar se poate reduce la a spune că depinde foarte mult de relațiile comunitare. Multe (muuuuuuulte) lucruri au fost secole întregi doar subînțelese și reglate exclusiv prin cutume comunitare, fără nicio lege, dar iată că au rămas destul de bine definite (definiția căsătoriei; responsabilitățile față de copii, respectiv față de părinți; interdicția consangvinizării; prohibirea incestului; blamarea adulterului etc.).

Așadar, e incorect să spunem că cei care admit, în principiu, corecții fizice aplicate copiilor susțin implicit abuzul – și mai ale orice abuz, așa cum se sugerează frecvent. E corect să spunem însă că definiția pe care o aceștia o dau (implicit, prin practică) abuzului este, cel mai probabil, diferită de cea folosită în zilele noastre, dar ea există.

Să vedem acum cine hotărăște și cum se formulează definiția de azi a abuzului. Căci, înainte de a intra în beția de cuvinte și în criza isterică de amor pentru copilul torturat, trebuie să avem dreptul (eu aș propune chiar obligația) să examinăm un pic și premisele celor care jonglează în prezent cu termeni precum „abuz”, „traumă”, „interes superior” etc.

Înainte de orice, vreau să fac precizarea că mă interesează pentru acest text mai mult mesajul implicit și explicit pe care destui mulți specialiști (n-am cum să le verific eu competențele, dar așa sunt prezentați sau se recomandă singuri) îl generează și, publicându-și opiniile în locuri foarte vizibile, formează un curent de opinie la modă.

Iarăși trebuie să fac o mică paranteză. Există un adevărat cult al specialistului, un mit în toată regula. Când vorbește specialistul (sau „grupul de experți”), se presupune cumva că nu mai e nimic de adăugat. Dar acest mit e foarte periculos, fiindcă, dincolo de specialitatea lui, tehnocratul (alt nume idolatrizat) e om cu principii, iar acum e foarte la modă să fii corect politic. Și, da, ideoligia influențează dacă nu rezultatele muncii, atunci cu siguranță interpretarea lor, mai ales în domenii umaniste.

Una dintre premisele fundamentale (pe care practic se construiește întregul discurs) e aceea că epoca noastră este una suficient de evoluată încât să nu mai fie nevoie să apelăm la metode de disciplinare barbare (adică la pedeapsă fizică). În spatele acestei premise se ascunde ideea/convingerea că omenirea este într-o continuă evoluție, iar acum ne aflăm în cel mai înalt punct al acestei evoluții.

Or, după cum știm bine, există serioase îndoieli cu privire la această ipoteză (care, de altfel, nici nu poate fi demonstrată) exprimate de filosofi, teologi, economiști, eticieni, antropologi, savanți și chiar și psihologi. De ce am ajunge altfel să vorbim despre „criza” omului contemporan reflectată în boli, gesturi disperate, refugiul în online, consumerism etc. etc. etc.?

Dar să admitem, ca să putem merge mai departe, că am fi pe culmea evoluției psiho-socio-morale omenești. Totuși, nu facem nici măcar un pas mai departe fiindcă tocmai pe această culme găsim că există o seamă întreagă de concetățeni „retrograzi” care… probabil au refuzat să evolueze. Deși rasa a făcut pasul spre viitor, ei au rămas cumva în trecut.

Mai mult, ei sunt în principiu deja vinovați de un fel de sadism și de sete de violență revărsată (culmea!) împotriva propriilor lor copii. Totuși, slavă cerului!, avem niște specialiști care au evoluat și care pot să-i ajute și pe cei cu apucături de bestii, incapabile să facă vreo diferență între un incident și un abuz sadea.

Două mici observații. În primul rând, ideea unei evoluții permamente este una puternic alimentată de o tradiție de gândire idealist-pozitivistă. Deci a critica tradiția e cumva un act de autosabotare logică. Și doi, se pare că tocmai faptul că există atât de mulți „retrograzi” invalidează această teorie, căci se vădește că umanitatea nu evoluează în ansamblu, ci cam… selectiv.

Dar acum ajungem la miezul problemei. De unde știm că această castă superioară este mai evoluată? Ei bine, trebuie să o credem ca atare, fiindcă ea însăși se legitimează și ni se impune, la nevoie, prin lege.

Aici sunt iarăși câteva probleme de fond. În primul rând, e adevărat că vechimea nu poate atesta valoarea, dar e la fel de adevărat că un lucru nu este mai bun doar pentru că este mai nou! Or exact asta se sugerează, că, în virtutea faptului că e mai recentă, mai nouă, mai informată, abordarea actuală este mai bună. Ei bine, acest argument nu este valid științific.

Pe urmă, adesea se uită că psihologia este o „știință” care lucrează cu ipoteze. Unele au fost deja invalidate, altele au dovedit că că au aplicabilitate limitată, altele sunt doar în curs de testare. Nici măcar faptul că ele „funcționează” nu dovedește viabilitatea lor, fiindcă ar trebui să treacă mai multe generații de oameni crescuți într-o anumită mentalitate ca să vedem că, într-adevăr, aceasta e direcția pe care trebuie să mergem.

În cel mai bun caz, e tot ce există mai bun la acest moment. Dar asta impune o modestie în abordare fie și în virtutea acelei ipoteze a evoluției continue care aproape ne obligă să admitem că mâine s-ar putea să descoperim ceva mult mai viabil și benefic pentru om și omenire. Știm că deja „modelul suedez” pare să fi eșuat, ce garanții avem că nu urmează alte „modele” actuale?

Nu spun că ar trebui să neglijăm complet tot ce vine dinspre aceste discipline (am numit doar psihologia, dar cu siguranță că e acolo și sociologie, și antropologie, și filosofia din spatele lor). Ci doar să privim cu mult mai multă prudență și să tratăm cu mult mai mare rigoare orice „descoperire”. Noutatea e un prilej de sărbătoare și de reflecție critică simultan, altfel sună a ideologie pură și găunoasă.

Mai invoc aici un gând oleacă „neortodox”. În goana nebună după titluri, posturi, cariere, adesea se produc tot felul de teorii. Universitarii trebuie să facă cercetare, să-și valideze statutul, să-și consolideze poziția etc. etc. Or toate acestea, oricât de bine intenționate ar fi (deși din multe părți se emit avertismente că se lucrează cu multă impostură!), sunt acțiuni ce ascund și un interes – foarte legitim, dar străin muncii de cercetare ca atare – exterior (bani, prestigiu, competiție, popularitate).

Metodele tradiționale însă aveau în vedere coeziunea comunității, adică interese comune, ce țineau de viitorul speciei, dacă pot spune așa. Nu putem trece cu vederea această deosebire fundamentală. Nu spun că n-ar exista și oameni mânați de nobile idealuri, dar nu trebuie niciodată neglijate și motive mai meschine. Cum s-or fi născut altfel tot soiul de psihologii populare și vandabile?

Un alt lucru care lipsește acestor teorii moderne este privirea autocritică. Ori de câte ori se spune că o anumită metodă are probleme sau limite, ți se arată succesele. Ceea ce e foarte bine și corect, într-o anumită măsură. Dar atunci exact același tratament ar trebui aplicat și altor metode – cum ar fi cele tradiționale, de ce nu? Inclusiv din punct de vedere științific, lipsa analizei autocritice este o slăbiciune gravă.

Următorul aspect problematic este limbajul vag. Am înțeles, de pildă, că orice corecție fizică (urechere, palmă la fund, liniar la palmă etc.) intră în categoria abuzului fizic. Asta măcar e clar.

Dar mai avem și alte tipuri de „abuzuri” și „traume”. Iar când ajungi acolo, definițiile sunt foarte imprecise. Așa că, în orice moment, dacă te-ai certat cu copilul, poți fi acuzat de „traumă emoțională”. Această imprecizie terminologică nu e doar păguboasă pentru discuții și pentru clarificări, dar e de-a dreptul perversă, fiindcă aici pot intra în scenă actorii statului (precum în cazul Barnevernet).

Nu mai spun că nici măcar discuțiile despre cazurile grave de abuz, pe care le recunosc chiar și „retrograzii”, sunt imposibil de purtat când termenii sunt impreciși. Căci realmente există torturi psihice, abuzuri sexuale, violențe fizice în unele familii disfuncționale, unde trebuie intervenit, iar în prezent doar statul are pârghiile necesare. Dar cum să mai faci distincția dacă totul e o apă și un pământ?

Când lași definițiile laxe, atunci abuzul funcționarului e practic imposibil de dovedit și aproape inevitabil.

Un alt concept la fel de vag este și „interesul superior al copilului”. Din start, aici copilul este izolat, scos deasupra oricărui cadru relațional imediat (familie, școală, comunitate) și toți cei din jurul său sunt tratați ca potențiali infractori – în raport cu acest principiu.

Totuși, nu discutăm despre pui de animale „relocate”, ci despre o ființă umană. A pretinde că niște funcționari (fie ei și foarte bine instruiți), care lucrează 8 ceasuri și apoi pleacă acasă, pot discerne în mod absolut acest „bine superior” mi se pare deja o formă de cinism grotesc – dar care nu mai e observat de vreme ce copilul devine o „entitate” ce intră în sarcinile de serviciu ale cuiva.

Ideea fundamentală că „binele superior” nu are neapărat vreo legătură cu familia este monstruoasă în sine. Orwell, Huxley și alți autori de distopii au anticipat așa ceva, dar la capitolul grozăviilor. Monstruos e faptul că statul își arogă, prin lege, dreptul de a hotărî acest „bine superior” pe baza teoriilor vehiculate de către niște specialiști ce funcționează inclusiv pe baza unor premise puternic ideologizate.

În subtextul tuturor acestor idei există, în fond, un dispreț nedisimulat al „elitelor” pentru „mase”. Și neîncrederea funciară în vreo posibilă „evoluție” a umanității. De fapt, se mizează pe o impunere a „evoluției”, ceea ce, mai devreme sau mai târziu, va lua forma unei ideologii dictatoriale, care urmărește nimic altceva decât un… bine suprem al umanității (distrugând pentru acest scop oricâți indivizi ar fi necesar).

De aici înainte, problema e simplă. Câtă vreme specialistul are vreun respect pentru ideea de familie, crede în ea, o va valorifica în consecință. Dacă nu are, atunci el va decide exclusiv potrivit cu teoria și legislația momentului care este „binele superior”. Când pentru legislație și teoriile despre abuz familia devine un adversar, copilul este scos tocmai din contextul în care, credem noi, creștinii, Dumnezeu l-a pus să se dezvolte.

Există familii care au nevoie de ajutor, n-am nicio îndoială. Multe familii evanghelice ar avea nevoie de educație pentru creșterea copiilor. Dar pentru asta s-ar presupune că există comunitățile, pentru a interacționa pe diverse teme de interes comun.

Aici e punctul în care nu se poate evita cu niciun chip suspiciunea că există interesul unor ideologi(i) de a distruge familia. „Binele superior” ar trebui să fie, din punct de vedere creștin, prin definiție legat de familia lui, iar numai cu titlu de excepție să poată fi gândit, temporar sau în cazuri grave, separat. Însă numai pentru ca eventuala victimă a abuzurilor unor părinți degenerați să fie repusă într-un cadru cât mai asemănător (familiile de adopție).

Nu susțin pedeapsa corporală, cred că e greu de argumentat biblic ca regulă. Dar nu pot cu niciun chip accepta să contest tradiția care admite acest tip de corecție de pe pozițiile unei ideologii care gândește atât de evident împotriva a tot ceea ce știam – din tradiție – că reprezintă binele comum al unei familii: armonia, bunăstarea, sănătatea laolaltă. E dezumanizant atât pentru părinții (mereu suspectați că ar fi niște fiare însetate de sânge sau niște oligofreni care-și ucid copiii lent) și pentru copii (care sunt tratați ca niște obiecte de care statul poate dispune după bunul plac al unor teorii valabile la un moment dat).

Repet ca să fie clar, vorbesc aici de principii fundamentale, nu de aplicarea lor mai umană sau mai degenerată. Cadrul actual permite și deschide tocmai posibilitatea unor abuzuri ale unor specialiști pe care, când îi auzi vorbind, îți vine să-ți bați copiii doar ca să nu le dai lor dreptate.

Iar dacă mă opun pedepsei corporale ca regulă, admiţând-o cu precauții ca excepție, mă gândesc mai degrabă că pentru un creștin ar trebui să fie o adevărată provocare spirituală să-și crească copiii în așa fel încât să fie mai sus decât minimul pe care-l lasă Biblia.

Notă (later edit): Nu disprețuiesc achizițiile psihologiei, nici teoriile ca atare, ci doar încerc o delimitare de anumite presupoziții care apar tot mai frecvent în discursul public actual.

https://drezina.wordpress.com/2016/02/02/nuiaua-intre-traditie-si-modernitate/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/diverse/nuiaua-intre-traditie-si-modernitate/

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s