Ariana Grande, Lady Gaga și alți 140 de artiști din industria muzicală cântă o piesă care celebrează avortul și susține organizația transnațională Planned Parenthood

Dacă mai era nevoie de vreo dovadă că giganul Planned Parenthood nu are nevoie de bani din taxelele contribuabililor, este suficient să ne uităm la unii dintre cei mai bogați și mai privilegiați oameni din lume. În weekendul trecut, o mulțime de vedete de la Hollywood și-au unit forțele cu unii dintre cei mai bogați oameni din America pentru a susține campania gigantului din industria avorturilor, campanie intitulată „Bans Off My Body” (în traducere: jos interdicțiile de pe corpul meu).

140 de artiști din industria muzicală au filmat pentru o reclamă care va face parte din campanie, conform publicației Broadway World. Ei susțin că legile pro-life care au fost votate în unele state americane reprezintă „o restricție draconică față de reproducerea și libertatea reproductivă.”

Printre aceste acte legislative se numără legi care privesc consimțământul în cunoștință de cauză, legi care protejează copilul nenăscut, după ce au fost detectate bătăile inimii, legi care reglementează funcționarea clinicilor de avort, și legi care cer ca părinții să fie consultați atunci când o adolescentă sub 18 ani vrea să facă un avort.

Printre muzicienii care luptă împotriva legilor pro-viață se numără Ariana Grande, Lady Gaga, Beck, Billie Eilish, Bon Iver, John Legend, Nicki Minaj, Demi Lovato, G-Eazy, HAIM, Troye Sivan, Macklemore, Hayley Kiyoko, Megan Thee Stallion, Miley Cyrus, Kacey Musgraves, Carole King, Dua Lipa, Meghan Trainor, LIZZO și alții.

Artiștii le cer celor care le urmăresc conturile de social media să acționeze împotriva acestor legi care apără viața, să semneze o petiție națională care să ceară abrogarea acestor legi. Scopul lor este să strângă o jumătate de milion de semnături până la aniversarea deciziei în cazul Roe v. Wade, în ianuarie 2020. Decizia Roe v. Wade a fost cea care a dus la prăbușirea legilor care apărau viața copilului nenăscut, în Statele Unite.

Revista presei internaționale pro-viață și pro-familie din 6 septembrie

Revista presei românești pro-viață și pro-familie din 6 septembrie

Buzdugan și Morar, pelerini în Athos: „E o liniște nefirească, dar dulce”

Pedalând spre fericire: Zece copii din Pleaşa au biciclete noi

Zeci de mii de costaricani au participat la Marșul pentru Viață în Costa Rica

Revista presei românești pro-viață și pro-familie

Sursă: Lifenews.com

Ariana Grande, Lady Gaga și alți 140 de artiști din industria muzicală cântă o piesă care celebrează avortul și susține organizația transnațională Planned Parenthood

Pagina de Discuţii de pe Forum – Intelegerea Baptismului – Caius Obeada

download

Pagina de Discuţii de pe Forum

NOTĂ: Acest mesaj a fost preluat de pe Grupul de Discutii Confesionala. Folosit cu permisiunea webmaster-ului.

Intelegerea Baptismului

Dragii mei,

S-au facut o serie de sugestii si comentarii in ce priveste Baptismul, si cele mai interesante au fost (pentru mine) interjectia facuta de cei care nu sunt si nu cunosc cine sunt Baptisti. Incercarea de ajutor de multe ori este facuta pe o linie critica, cu oferte de schimbare care in fond nu iau in considerare cea ce ne leaga ca Baptisti. Pe scurt am sa scot in relief niste puncte care ar putea sa ajute pe cei care asa de benevoli incearca sa ne ajute, incercind sa explic pe scurt ce inseamna a fi Baptist.

In primul rind respect bunavointa lui Alin, si deschiderea pe care a facut-o spatiului virtual, dind posibilitatea unor discutii libere Confesionale. Criticele unora, si intentiile de a pune sub semnul intrebari persoana si caracterul lui Alin, nu poat trece cu vedere contributia pe care a facut-o spatiului virtual crestin Baptist. Sunt putini care din resurse propii au sustinut o lucrare la un nivel mondial roman. Noi din America am facut ce am putut, insa multumim Domnului pentru cei din Romania care prin putinele resurse financiare pe care l-au avut, ne-au ajutat si pe noi cei din diaspora sa fim la pas cu lucrarile si schimbarile a cea ce am cunoscut in tinerete.

Diferentele de opinie, si lucrarile paralele pe care le-am facut prin imputernicia lui Dumnezeu, sunt un exemplu viu a cea ce Baptismul este. Individualitatea unui caracter baptist a adus o binecuvintare Bisericii Sale si a lucratorilor Sai. IN spatele acestor lucratori care aparent sunt despartiti de opinii si ideei, exista o conectie a spiritului baptist care ne-a caracterizat de sute de ani.

In Bisericile Baptiste din America la scolile duminicale sau de caticheza cind este introdus Baptismul este folosit acronimul BAPTIST, care este explicat astfel:

B – „Biblical autority” – autoritatea Biblica. Tot ce avem si cunoastem este in baza autoritati Scripturilor. Doctrinele care ne unesc sunt in baza autoritatii Biblice. Traditia, Biserica, autoritatea Eclesiastica nu poate interferi sau precede autoritatea Biblica, asa cum se intimpla in Biserica Catolica, Ortodoxa si altele.

A – „Authonomy” – Autonomia bisericii locale. Fiecare adunare are o autonomie locala, ea nu depinde de deciziile Asociatiei, Cultului sau a altor agentii care ar parea ca au influenta eclesiastica. Fiecare Biserica este o entitate autonoma, condusa prin Duhul Sfint la nivel local. Ideea ca Cultul Baptist ar putea sa influenteze decizile unei biserici locale este in contradictie a Statutului Cultului Baptist, atit din Romania cit si din America, si a Asociatiilor Baptiste din jurul lumii.

P – „Priesthood” – Preotia fiecarui credincios. Biserica lui Dumnezeu este teocratica, in care Dumnezeu este Tatal tuturor, Cristos este Capul si Marele Preot, iar noi suntem preotii alesi a Domnului, intr-o egalitate unica in fata prezentei Sale. Exista o egalitate intre copii lui Dumnezeu prin ungerea primita din partea Domnului de a fi preoti, o egalitate in care ierarhie eclesiastica nu isi are loc si nu este recunascuta.

T – „Two ordinance” – doua ordinante: Botezul si Cina Domnului. Daca Ortodoxismul recunoaste 7 ordinante, Baptismul recunoaste doua, asa cum le vedem pe paginile Bibliei, initiate de insusi Domnul Isus.

I – „Individual soul liberty” – Libertate individuala a credinciosilor. Asa cum am mai scris, sunt diferente de opinii intre multi dintre noi ca baptisti. Masa Rotunda si chiar intrunirea in acest spatiu virtual sunt exemple destul de clare in ce priveste diferenta de opinie. Nu sunt de acord totodeuna cu unii sau cu altii, insa diferenta de opinie nu imi da autoritatea si imputernicirea de al ataca pe fratele meu, a incepe o cearta si un scandal virtual care nu zideste pe nimeni. Baptismul nu este o atasare si acceptanta completa a tuturor lucrurilor, nu are o linie autoritativa care da pe unii afara si accepta pe altii. Conceptul doctrinelor Baptiste este bazat pe libertatea fiecarui credincios in expresie religioasa, nivelul spiritual si intelegerea punind pe fiecare la un nivel diferit, sperind ca Duhul Sfint sa ne uneasca.

S – „Separation of the Church and State” – Separarea Bisericii de Stat este conceptul Baptist, in care autoritatile statale nu intervine in problemele si nevoile bisericii locale. Baptisti nu se supun in probleme de doctrine si invatatura Biblica la influenta si legea statala care interfereaza cu invatatura doctrinara Cristica.

T – Two offices of the church. Baptisti recunosc doua ofiici a bisericii: presbiteri si diaconi. Unii presbiteri avind chemarea de pastorire, astfel fiind chemati si numiti pastori.

Istoricul baptist Walter B. Shurden scoate in evidenta cele 4 libertati a baptistilor:

Libertate sufletului – contempleaza ideea ca fiecare suflet are capabilitatea de a face decizii de credinta fara interventia sau fortarea facuta din partea autoritatilor eclesistice sau civile.

Libertatea Bisericii – libertatea bisericii locale de a lua decizii fara interventia sau fortarea la ascultare si supunere din partea autoritatilor civile, supunindu-se numai legilor care nu interfereaza cu credinta si doctrina credintei lasate pe paginile Bibliei.

Libertate Biblica – contempleaza ideea ca fiecare credincios este liber sa interpreteze Biblia pentru el insusi, folosind cele mai bune instrumente scolastice si Biblice puse la dispozitia fiecaruia.

Libertate religioasa – fiecare individ este liber sa practice sau nu religia sa, a altora sau nici o religie. Separatia intre stat si Biserica este semnul libertatii religioase la care fiecare credincios are dreptul.

Dragii mei, a fi baptist nu inseamna o adunare de oameni care se aseamana, care sunt identici, care se copiaza unii pe altii. Fiecare individ este unic in fata lui Dumnezeu si in Biserica Sa. Individualitatea fiecarui credincios este folosita de Duhul Sfint prin darurile pe care fiecare le primeste pentru edificare altora din trupul lui Cristos. Suntem baptisti si totusi diferim in intelegeri, insa ne unim in cea ce caracterizeaza Baptismul.

Astfel ca in Baptism poti intilni Calvinisti si Arministi, poti intilni milenisti si post-milenisti, poti intilni Biserici organizate pe sistem still celular, pe cind alte Biserici au un sistem presbiterian, altele sunt congregationale. Nu exista o uniformitate, Duhul Sfint lucrind in mod diferit de la Biserica la Biserica, folosindu-se de resursele si posibilitatile locale. Numai asa putem sa intelegem existenta unui Caius, Ton, Daniel, Negrut, Marius, Alin si multimea slujitorilor baptisti. Suntem cu toti de acord in toate? NU! Avem aceleasi intelegeri si principii organizative? NU! Suntem baptisti? DA!

A fi baptist nu inseamna a fi perfect, si problemele care ne inconjoara de multe ori ne pun intr-o tabara sau alta. Cu unii reusim sa ne apropiem mai mult, cu altii ne distantam datorita opiinilor si initiativelor care nu ne carcterizeaza. IN toate, totusi, la fel ca si o familie, nu ne-am ales noi fratii si surorile, ci ne-au fost date de la Dumnezeu. Unii sau strecurat printre noi, chiar ajungind la pozitii mari in Bisericile noastre, totusi, in fata Domnului sunt necunoscuti, niste impotrivitori si hoti de slava desarta.

A fi un copil a lui Dumnezeu nu este usor. Nu numai ca esti atacat de lume si capeteniile vazduhului, dar chiar si de fratii tai. Crucea pe care o ducem de multe ori este mai grea decit posibilitatile pe care le avem de a o purta, totusi, cu rabdare, asteptam ziua cind Domnul ne va unii pe toti ai Sai, in care vom ajunge sa slavim pe Dumnezeu impreuna cu inainatasii nostri, cei care au dus stafeta credintei pina in zilele noastre.

Coram Deo!

Un credincios baptist

Caius Obeada

http://publicatia.voxdeibaptist.org/discutii_forum_apr07.htm

SOTERIOLOGIE – doctrina despre mântuire – EGĂMÂNTUL HARULUI – Planul salvării – Charles Hodge

download

Legământul harului – Planul salvării  Charles Hodge

Planul mântuirii este prezentat sub forma unui legământ. Aceasta este evident, –

Mai întâi, din folosirea constantă a cuvintelor berit şi diatheke cu referire la acesta. Cu privire la primul din aceste cuvinte, deşi este uneori folosit ca o lege, dispoziţie, sau aranjament în general, unde lipsesc elementele unui legământ, vorbind strict, nu poate fi totuşi îndoială că în conformitate cu folosirea lui predominantă în Vechiul Testament, înseamnă un contract mutual între două sau mai multe părţi. Este foarte des folosit în acordurile între persoane şi mai ales între regi şi conducători. Avraam şi Abimelec au făcut un legământ. (Gen. 21.27) Iosua a făcut un legământ cu poporul. (Ios. 24.25.) Ionatan şi David au făcut un legământ. (1 Sam. 18.3) Ionatan a făcut un legământ cu casa lui David. (1 Sam. 20.16.) Ahab a făcut un legământ cu Ben Hadad, (1 regi 20.34.) Deci, îl întâlnim constant. Deci nu este loc pentru îndoială că acest cuvânt “berit” este folosit în tranzacţiile dintre oameni şi înseamnă un acord mutual. Nu avem dreptul să-I dăm alt sens cănd este vorba de o tranzacţie între Dumnezeu şi om. Este repetată menţionarea legământului lui Dumnezeu cu Avraam, în Gen. 15.8; 17.13 şi după aceea cu Isaac şi iacov. Apoi cu Israeliţii la Muntele Sinai. Vechiul Testament are ca fundaţie această idee a relaţiei prin legământ între Dumnezeu şi poporul teocratic.

Sensul cuvântului diatheke în Scriptura greacă este la fel de sigur şi uniform. Este derivate din verbul diatithemi a aranja şi deci, în greaca obş;nuită este folosit pentru orice aranjament sau dispoziţie. În Biblie este folosit aproape uniform cu sensul de legământ. În Septuaginta este traducerea lui berit în toate cazurile la care ne-am referit mai sus. Este termenul folosit întotdeauna în Noul Testament pentru a desemna legământul cu Avraam, cu Israeliţii şi cu credincioşii. Vechiul legământ şi cel nou sunt prezentate în contrast. Ambele erau legăminte. Dacă acest cuvânt are sensul acesta când este aplicat la tranzacţia cu Avraam şi cu Evreii, trebuie să aibă acelaşi sens când este aplicată la planul salvării revelat de Evanghelie.

În al doilea rând, faptul că planul salvării este prezentat în biblie sub forma unui legământ este dovedit nu numai de semnificaţia şi utilizarea cuvintelor menţionate mai sus, vârsta cuvintelor menţionate mai sus, ci şi de faptul decisive că elementele unui legământ sunt incluse în acest plan. Sunt părţi, promisiuni mutuale sau stipulaţii şi condiţii Acesta este de fapt un legământ, oricum ar fi el numit. Acesta fiind felul biblic de reprezentare, este foarte important să fie reţinut în teologie. Singura noastră siguranţă pentru reţinerea adevărurilor biblice este de a adera la Scriptură cât de aproape posibil în modul nostrum de prezentare a doctrinelor revelate acolo.

http://www.voxdeibaptist.org/the_covenant_of_grace_trd.htm

„În spatele vîntului” sau „pe aripile vîntului” – Partea a II-a

download

urmare de AICI

Ce este de făcut atunci? Chiar totul este deşertăciune? Da, privind din spatele vîntului, totul este deşertăciune.

Se pare că Scriptura ne îndeamnă în Eclesiast, dincolo de evaluarea vieţii dinspre sfîrşit spre început, dincolo de falsul îndemn Carpe diem, să ne raportăm corect la vreme, dar prin relaţia cu Cel care este dincolo de timp şi creator al timpului.

1. Soluţia pentru o perspectivă corectă asupra timpului nu este nostalgia, are de-a face cu întoarcerea, dar cu o altfel de întoarcere. Întoarce-te către Creatorul tău, cel care a creat totul. Dacă priveşti totul din perspectiva Celui care  a creat totul, văzutele şi nevăzutele, există o posibiltate să descoperi că nu totul este gol. Întoarcerile spre trecut pot genera mîndrie sau frustrare, întoarcerea spre Dumnezeu ne poate oferi un punct de ancorare deasupra istoriei noastre şi a omenităţii.

Ecc 12:1  Dar adu-ţi aminte de Făcătorul tău

2. Nu uita. Timpul trece. Chiar în aceste momente mori. Vei pierde capacităţi, abilităţi, simţuri, memorie. Cu alte cuvinte… îmbătrîneşti. Amînarea întoarcerii spre Dumnezeu poate fi împinsă spre vremea în care capacităţile de judecată îţi vor fi afectate în aşa măsură încît nu vei mai putea deosebi stînga de dreapta, întunericul de lumină, zgomotul de muzică, dreapta cumpănire de gîndul rău.

Verbele pocăinţei se conjugă întotdeauna la prezent. Acum este timpul lui Dumnezeu pentru tine.

, pînă nu vin zilele cele rele şi pînă nu se apropie anii, cînd vei zice: „Nu găsesc nici o plăcere în ei”;
Ecc 12:2  pînă nu se întunecă soarele, şi lumina, luna şi stelele, şi pînă nu se întorc norii îndată după ploaie;
Ecc 12:3  pînă nu încep să tremure paznicii casei (mînile), şi să se încovoaie cele tari (picioarele); pînă nu se opresc ceice macină (dinţii), căci s’au împuţinat; pînă nu se întunecă ceice se uită pe ferestre (ochii);
Ecc 12:4  pînă nu se închid cele două uşi dinspre uliţă (buzele), cînd uruitul morii slăbeşte, te scoli la ciripitul unei pasări, glasul tuturor cîntăreţelor se aude înăbuşit,
Ecc 12:5  te temi de orice înălţime, şi te sperii pe drum; pînă nu înfloreşte migdalul cu peri albi, şi de abea se tîrăşte lăcusta, pînă nu-ţi trec poftele, căci omul merge spre casa lui cea vecinică, şi bocitorii cutreieră uliţele;
Ecc 12:6  pînă nu se rupe funia de argint, pînă nu se sfarmă vasul de aur, pînă nu se sparge găleata la izvor, şi pînă nu se strică roata dela fîntînă;

3. Contemplă-ţi moartea! întotdeauna numără-ţi bine zilele, cum spune Psalmistul. Totdeauna dinspre moarte spre ziua de azi. Cînd este începătura numărătorii? La sicriu! Şi cînd va fi totuşi aceasta? Poate fi mîine! Poate fi azi! Călugării deşertului aveau un bun obicei, să doarmă în propriile sicrie. Bună obişnuinţă. Şi un alt gînd, gîndeşte-te ce anume va scrie pe piatra de mormînt.

Ecc 12:7  pînă nu se întoarce ţărîna în pămînt, cum a fost, şi pînă nu se întoarce duhul la Dumnezeu, care l-a dat.

4. Caută adevărul acum. Învaţă, cercetează, ascultă, adînceşte-te în ştiinţă. Orice adevăr, chiar şi tabelul lui Mendeleev este adevăr, parte din adevărul mai mare despre lume. Poate, căutînd, Îl vei descoperi  pe Cel care spune despre Sine: „Eu sînt Calea, Adevărul şi Viaţa”. Vei spune că multă învăţătură oboseşte trupul. Da, este corect. Şi nu de un trup obosit are nevoie un tînăr? Prea multa odihnire a pîntecului, spuneau cei vechi, aceea dă poftele nesăbuite. Mai presus de orice, adînceşte-ţi privirile în Legea desăvîrşită a slobozeniei, cum spune Iacov.

Ecc 12:9  Pe lîngă că Eclesiastul a fost înţelept, el a mai învăţat şi ştiinţa pe popor, a cercetat, a adîncit şi a întocmit un mare număr de zicători.
Ecc 12:10  Eclesiastul a căutat să afle cuvinte plăcute, şi să scrie întocmai cuvintele adevărului.
Ecc 12:11  Cuvintele înţelepţilor sînt ca nişte bolduri; şi, strînse la un loc, sînt ca nişte cuie bătute, date de un singur stăpîn.
Ecc 12:12  Încolo, fiule, ia învăţătură din aceste lucruri; dacă ai voi să faci o mulţime de cărţi, să ştii că n’ai mai isprăvi, şi multă învăţătură oboseşte trupul.

5. Teme-te de Domnul! Ce înseamnă acest lucru în contextul Eclesiastului? Ascultă-I poruncile. Şi acum, mai mult ca niciodată, poruncile Lui nu sînt grele, pentru că au fost împlinite în Cristos.

Ecc 12:13  Să ascultăm dar încheierea tuturor învăţăturilor: Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui. Aceasta este datoria oricărui om.

6. Nu uita judecata. Iată o a doua raportare le viitor. Dacă numărarea bună a zilelor vine dinspre moarte spre prezent, atunci judecata viitoare ne oferă perspectiva escatologică minimală pentru a ne trăi bine prezentul.

Ecc 12:14  Căci Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată, şi judecata aceasta se va face cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău

7. Cum vei călători în acest an? În spatele vîntului? Urmărindu-i traseul, nicio urmă dreaptă nu va rămîne în spatele tău. De unde vei alege să urmăreşti istoria? De sub soare? Sub soare şi în în alergarea după vînt, chiar dacă vei fi atins toate obiectivele, totul este deşertăciune.

Mai există o perspectivă posibilă: „Pe aripile vîntului”.

Psa 18:10  Călărea pe un heruvim, şi sbura, venea plutind pe aripile vîntului.

M-au fascinat întotdeauna zborurile din basme. Pe coame de balauri, în spatele unor gîşte sau vulturi uriaşi. Există o posibilitate de a ne aşeza faţă de istorie într-un cu totul alt punct de vedere faţă de cel obişnuit: din perspectiva lui Dumnezeu, de deasupra istoriei, de pe aripile vîntului.

Cînd ai totul, totul este deşertăciune şi goană după vînt. A probabat-o cu viaţa şi nenorocirea lui cel mai înţelept om din lume.

Cînd eşti de partea şi al Celui care a făcut totul şi care are toate în mîini, cînd priveşti istoria din genunchi, în închinare faţă de Cel care ţine frîiele istoriei, plecat, prăbuşit, cu privirile în piept, totul poate fi răscumpărat şi întregul capătă sens.

Trăim vremuri tulburi. Am spus în urmă cu 2008 că această criză economică va dura 10 ani. Colegii economişti mi-au spus… maxim 2. Iată că am ajuns în al 5-lea an şi nu se văd alţi 5 mai buni.

Trăim vremuri tulburi în ţară. Alergînd după oameni, partide, intelectuali de stînga, de dreapta, opinii, informaţii, după profeţi şi ghicitori de talk-show putem alerga precum aleargă copiii după fluturi ziua în căldură. Vom rămîne cu plasele goale şi cu mintea năucită de căldura zilei.

Cea mai înaltă perspectivă asupra pămîntului se obţine întotdeauna de la nivelul scoarţei, din proşternere înaintea Tronului Slavei (proskynew – tîrîindu-ne precum cîinii în faţa stăpînilor). Aşa a văzut clar Daniel propria istorie şi dincolo de ea. Aşa a văzut Isaia şi Ieremia istoria propriului popor, dar dincolo de aceasta, spre Noul Popor al lui Dumnezeu.

România nu are nevoie acum de mai mulţi oameni în stradă, udaţi de pompieri şi cu focuri molotov în mînă. România are mai multă nevoie de oameni pe genunchi, în micile sufragerii înghesuite, asudaţi de rugăciune şi cu focul dorului de cer în piept. Aceşti oameni cu „capul în nori”, la Tronul de Slavă, aceştia schimbă istoria. Au dovedit-o în atîtea rînduri.

„În spatele vîntului” sau „pe aripile vîntului” – Partea a II-a

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole/in-spatele-vintului-sau-pe-aripile-vintului-partea-a-ii-a/

„În public şi din casă în casă”

download

Un articol de C. H. Mackintosh

Cuvintele pe care tocmai le-am scris sunt extrase din cuvântarea de rămas bun a lui Pavel adresată bătrânilor din Efes, așa cum este menționată în Fapte 20 bookmark document. Este o expresie foarte sugestivă și arată într-un fel foarte pronunțat strânsa legătură dintre lucrarea unui învățător și cea a unui păstor. „Nu am ascuns nimic din ceea ce este de folos”, spune apostolul, „ca să vă vestesc şi să vă învăţ în public şi prin case”.

Pavel nu era doar un apostol, el îmbina, într-un fel remarcabil, darurile de evanghelist, păstor și învățător. Ultimele două menționate sunt în strânsă legătură, așa cum vedem în Efeseni 4:11 bookmark document. Este important ca această legătură să fie înțeleasă și păstrată. Învățătorul arată adevărul, păstorul îl aplică. Învățătorul aduce lumină în înțelegere, păstorul privește la starea inimii. Învățătorul furnizează hrana spirituală, păstorul se îngrijește de folosul care reiese din ea. Învățătorul se preocupă el însuși mai mult cu Cuvântul, păstorul se îngrijește de suflet. Lucrarea învățătorului este, în cea mai mare parte, publică; lucrarea păstorului, în cea mai mare parte, în particular. Atunci când sunt combinate într-o singură persoană, darul de învățător conferă o imensă putere morală păstorului, iar elementul pastoral conferă o blândețe plină de dragoste învățătorului.

Cititorul nu trebuie să confunde un păstor cu un bătrân sau un episcop. Cei doi sunt total distincți. Bătrân și episcop sunt frecvent interschimbabili, însă păstorul nu este niciodată confundat cu niciunul dintre ei. Bătrân reprezintă o slujbă cu caracter local, păstorul este un dar. Nu ni se spune nimic despre bătrâni sau episcopi în 1. Corinteni 12 bookmark document sau 14, sau în Efeseni 4 bookmark document, deși în aceste locuri din Scriptură avem cea mai amplă descriere a subiectului darurilor. Trebuie să deosebim cu grijă darul de slujba locală. Bătrânii sau episcopii sunt pentru conducere și supraveghere. Învățătorii și păstorii sunt pentru a da hrană și pentru a zidi. Un bătrân poate fi un învățător sau un păstor, însă el trebuie să țină cele două lucruri separat. Ele au temelii cu totul diferite și nu trebuie niciodată confundate.

Totuși, scopul nostru în acest scurt articol nu este de a scrie un tratat despre slujire, sau sa descriem elaborat diferența dintre darurile spirituale și slujba locală, ci doar de a oferi cititorilor noștri câteva cuvinte despre imensa importanță a darului de păstor în Adunarea lui Dumnezeu, pentru ca ei să fie stârniți la a se ruga cu stăruință marelui Cap al Adunării, ca El să binevoiască să reverse acest dar prețios mai din abundență în mijlocul nostru. La El niciodată nu suntem strâmtorați. Comoara vieții spirituale nu a secat, iar Domnul nostru Isus Își iubește Adunarea, și Își găsește plăcerea în a-Și îngriji și a-Și hrăni trupul Său și a-i împlini orice nevoie din infinita Lui plinătate.

Puțini dintre cei care înțeleg ce înseamnă păstorirea, și care sunt familiarizați cu adevărata stare a Adunării, pot nega faptul că există o nevoie urgentă de grijă de păstor în Adunarea lui Dumnezeu. Cât de rar este adevăratul păstor duhovnicesc! Este ușor să iei numele și să îți asumi slujba dar, de fapt, păstorirea nu reprezintă nici o slujbă și nici un nume, ci o realitate vie – un dar conferit în mod divin – un lucru transmis de Capul Adunării pentru creșterea și binecuvântarea mădularelor Sale. Un adevărat păstor este un om care nu doar că posedă un dar spiritual autentic, ci este de asemenea însuflețit de chiar afecțiunile inimii lui Hristos față de fiecare mielușel și oaie din turma Lui răscumpărată cu sânge.

Da, o repetăm, fiecare mielușel și oaie. Un păstor adevărat este un păstor în întreaga lume. El este unul care are o inimă, un mesaj, o slujbă, pentru fiecare mădular al trupului lui Hristos. Nu astfel stau lucrurile cu un bătrân sau episcop. El are o slujbă locală, restrânsă la localitatea în care o astfel de slujbă i-a fost încredințată. Însă domeniul de lucru al păstorului îl reprezintă întreaga Adunare a lui Dumnezeu, la fel precum domeniul de lucru al evanghelistului este lumea largă. În New York, în Londra sau în Paris, un păstor este un păstor, iar el își desfășoara binecuvântata lui lucrare pretutindeni. A presupune că un păstor trebuie restrâns la o anumită congregație față de care se așteaptă ca el să exercite funcțiile de evanghelist, învățător, bătrân sau episcop, este ceva cu totul străin de învățătura Noului Testament.

Însă cât de puțini păstori se găsesc în mijlocul nostru! Cât de rar este darul de păstor, inima de păstor! Unde să-i găsim pe cei care îmbină potrivit cele două mari și importante elemente din titlul acestei scrieri – în public și prin case? Poate cineva ne poate adresa o scurtă cuvântare în ziua Domnului, sau o prelegere în timpul săptămânii, însă unde este partea cu „prin case”? Unde este grija sinceră, stăruitoare, arzătoare față de suflete individuale zi de zi? Se întâmplă foarte des ca învățătura în public să treacă pur și simplu pe lângă urechi. Învățătura „din casă în casă” este cea care, în mod sigur, își va face locuința în inimă. Cât de frecvent se întâmplă ca ceva rostit în public să fie în întregime înțeles și pus în aplicare în mod greșit, până când vizita pastorală în dragoste în timpul săptămânii să furnizeze adevăratul înțeles și aplicarea corectă.

Aceasta nu este totul. Cât de multe lucruri se află în domeniul de lucru al păstorului, pe care învățătorul în public nu le poate niciodată cuprinde! Fără îndoială că a da învățătură în public este de maximă importanță; ce bine ar fi să avem parte de aceasta mai mult decât avem în prezent. Lucrarea învățătorului este de neprețuit, iar atunci când este îndulcită de afecțiunea blândă și profundă a inimii unui păstor, poate parcurge o lungă cale în a întâmpina feluritele nevoi ale sufletului. Însă păstorul care cu dragoste, seriozitate, credincioșie, și cu rugăciune merge din casă în casă, poate să răzbată la încercările adânci ale sufletului, la suferințele inimii, la întrebările încâlcite ale minții, la greutățile serioase ale conștiinței. El poate pătrunde, cu profunda compasiune a unei inimi afectuoase, în miile de mici împrejurări și suferințe pe cale. El poate îngenunchia cu cel încercat, cel ispitit, cel zdrobit, și cel care suferă înaintea tronului de îndurare, și ei își pot vărsa inimile împreună și pot primi dulce mângâiere de la Dumnezeul oricărui har și Părintele îndurărilor.

Învățătorul în public nu poate face aceasta. Fără îndoială că, așa cum am spus, dacă el are ceva din aptitudinea unui păstor, el poate anticipa în cuvântarea sa publică o mare parte din încercările, suferințele și greutățile ascunse ale sufletului. Însă el nu poate împlini pe deplin nevoia individuală a sufletului. Aceasta este lucrarea sfântă a păstorului. Îmi pare că păstorul este pentru un suflet ceea ce doctorul este pentru trup. El trebuie să înțeleagă boala și leacul. El trebuie să fie în stare să indice cauza. El trebuie să fie în stare să discearnă starea spirituală pentru aplica remediul potrivit. Ah, cât de puțini sunt astfel de păstori! Este un lucru să iei doar titlul și un cu totul alt lucru să faci lucrarea.

Cititor creștin, te rugăm stăruitor să ni te alături în rugăciune arzătoare cu credință către Dumnezeu pentru a ridica adevărați păstori între noi. Suntem într-o mare nevoie. Oile lui Hristos nu sunt hrănite și îngrijite. Suntem atât de mult ocupați cu ale noastre că nu avem timp să îngrijim de scumpa turmă a lui Hristos. Și chiar în astfel de ocazii, când răscumpărații Domnului se adună în public, cât de puțin se găsește pentru sufletele lor prețioase! Ce pauze lungi și seci și tăceri sărăcăcioase! Ce cântări și rugăciuni fără scop auzim! Cât de puțină conducere a turmei prin verzile pășuni ale Sfintei Scripturi și la apele liniștite ale dragostei divine! Iar apoi, în timpul săptămânii, câteva apeluri de păstorire în dragoste, câteva întrebări cu îngrijorare cu privire la trup și suflet. Pare că nu mai există timp. Fiecare clipă este înghițită de activitatea de a îngriji de noi și familiile noastre. Vai! Nu este altceva decât vechea poveste: „toţi caută cele ale lor, nu cele ale lui Isus Hristos”.

Cât de diferit stăteau lucrurile cu binecuvântatul apostol. El a găsit timp să facă corturi și de asemenea să învețe „în public şi prin case”. El nu era doar evanghelistul plin de zel,  cutreierând continente și înființând adunări, dar el era de asemenea și păstorul iubitor, doica blândă, iscusitul medic spiritual. Aici se află întregul secret al acestei chestiuni. Este minunat ce poate să înfăptuiască o inimă iubitoare. Dacă iubesc cu adevărat Adunarea, voi dori binecuvântarea și creșterea ei și voi căuta să contribui la acestea, potrivit cu aptitudinea mea.

Fie ca Domnul să ridice în mijlocul poporului Său păstori și învățători după inima Sa – oameni umpluți cu Duhul Său și mișcați de o dragoste autentică pentru Adunarea Lui – oameni competenți și gata să învețe: „în public şi prin case”.

http://comori.org/articol.php?item=1493

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole/in-public-si-din-casa-in-casa/

Nuiaua – între tradiție și modernitate

Elevi care iau bătaie la palmă (sursa)

Cel mai puternic argument al tradiției – cu tot ceea ce include ea – este vechimea ei și, implicit, fezabilitatea ei. Acele cutume tradiționale au dovedit că pot ține laolaltă comunități, că pot prezerva norme morale și pot duce lumea mai departe – o lume în care mereu binele și răul au coexistat. E foarte greu de bătut un astfel de argument dacă e să fii onest și să nu pleci de la premisa tălâmbă că tot ce e vechi e rău și tot ce e nou e bun.

N-am să insist prea mult pe ideea cunoscută că „nuiaua” (a.k.a. pedeapsa corporală) face parte din moștenirea culturală, cel puțin în Occident, dar cu siguranță că și ceilalți pământeni stau bine la acest capitol, fiindcă metoda e foarte la îndemână, iar eficiența ei e imediată. Însuși faptul că a fost interzisă prin lege (mai ales în ultimii 50 de ani) stă mărturie pentru amploarea fenomenului.

Am discutat deja din mai multe puncte de vedere acest subiect (puteți vedea aici și aici) și nu vreau să revin asupra acestor unghiuri, ci promit un text final separat pentru niște concluzii mai ample și observații.

Aici vreau doar să semnalez câteva dintre principiile și premisele pe care tradiția ce folosea „nuiaua” ca obiect de corecție, pe de o parte, și modernitatea care o interzice, pe de altă parte, le folosesc adesea fără să le precizeze. Și de data asta, dând mai mult credit… tradiției. Nu pentru că ar fi intrinsec bună – doar fiindcă e veche și verificată –, ci pentru cred că e nedrept să fie tratată cu superficialitate și pentru că nu mi-e totuna de pe ce poziție se critică o tradiție.

Zic unii că „nimeni nu a murit de la o palmă (sau de la o urechere)”. Dar sunt repeziți numaidecât că ar face apologia abuzului. Trebuie însă observat că, strict sub raport logic și empiric, această afirmație este în general adevărată – nu se moare de la o palmă. Și se mai poate observa că este o afirmație ponderată și cu bun-simț, dar deja am anticipat un pic.

Înainte de a trece mai departe, va fi nevoie de un mic ocol. Istoria și literatura consemnează numeroase cazuri de torturi fizice. Cele mai celebre sunt poate torturile medievale – de obicei puse pe seama Inchiziției, dar, în realitate, specifice pentru cultura vremii (sunt torturi medievale inventate de otomani, de chinezi, de japonezi și putem recurge la exemple, dacă se cere).

Mai aproape de vremea noastră, avem scriitori care adesea au remarcat abuzurile la adresa copiilor. E suficient să ne amintim de Dickens, Hugo sau Dostoievski. În Frații Karamazov, schingiuirea gratuită a copiilor este motivul pentru care Ivan este profund revoltat împotriva lui Dumnezeu că nu intervine să-i trăsnească pe loc pe sadicii respectivi.

Exemplele invocate dovedesc un alt lucru imposibil de evitat: chiar și în epoci mai puțin „evoluate” decât a noastră, exista ideea de abuz, cu toate că se practica pedeapsa fizică. Fiindcă, dacă vrem să fim onești, nimeni nu considera că torturile medievale sau maltratarea copiilor sunt exemple demne de urmat. Dimpotrivă, erau fie excepții regretabile (chiar dacă – torturile unor perturbatori – erau socotite necesare pentru a păzi societatea de derapaje grave), fie practici condamnabile.

Acum putem reveni la observația de mai sus care zice că nu se moare de la o palmă dată la fund. Și putem adăugă fără teama de a greși că și cine gândește tradițional admite că pot exista abuzuri. Atâta doar că, mizând pe un bun-simț comun, nu-și pune problema că un părinte întreg la cap, responsabil și cum mai vreți dumneavoastră ar trece peste acea graniță – nedefinită legal, dar subînțeleasă (și aici vom reveni) cutumiar – astfel încât să-și nenorocească pruncii. Iar excepțiile, care au existat, erau privite cu ochi răi în comunitate, ca apucături denaturate, inumane.

S-ar putea ca unii să sară repede să atace acest punct într-adevăr problematic: dacă nu e definit legal, nu cumva fiecare își definește după capul lui abuzul? Ei bine, problema e complexă, dar se poate reduce la a spune că depinde foarte mult de relațiile comunitare. Multe (muuuuuuulte) lucruri au fost secole întregi doar subînțelese și reglate exclusiv prin cutume comunitare, fără nicio lege, dar iată că au rămas destul de bine definite (definiția căsătoriei; responsabilitățile față de copii, respectiv față de părinți; interdicția consangvinizării; prohibirea incestului; blamarea adulterului etc.).

Așadar, e incorect să spunem că cei care admit, în principiu, corecții fizice aplicate copiilor susțin implicit abuzul – și mai ale orice abuz, așa cum se sugerează frecvent. E corect să spunem însă că definiția pe care o aceștia o dau (implicit, prin practică) abuzului este, cel mai probabil, diferită de cea folosită în zilele noastre, dar ea există.

Să vedem acum cine hotărăște și cum se formulează definiția de azi a abuzului. Căci, înainte de a intra în beția de cuvinte și în criza isterică de amor pentru copilul torturat, trebuie să avem dreptul (eu aș propune chiar obligația) să examinăm un pic și premisele celor care jonglează în prezent cu termeni precum „abuz”, „traumă”, „interes superior” etc.

Înainte de orice, vreau să fac precizarea că mă interesează pentru acest text mai mult mesajul implicit și explicit pe care destui mulți specialiști (n-am cum să le verific eu competențele, dar așa sunt prezentați sau se recomandă singuri) îl generează și, publicându-și opiniile în locuri foarte vizibile, formează un curent de opinie la modă.

Iarăși trebuie să fac o mică paranteză. Există un adevărat cult al specialistului, un mit în toată regula. Când vorbește specialistul (sau „grupul de experți”), se presupune cumva că nu mai e nimic de adăugat. Dar acest mit e foarte periculos, fiindcă, dincolo de specialitatea lui, tehnocratul (alt nume idolatrizat) e om cu principii, iar acum e foarte la modă să fii corect politic. Și, da, ideoligia influențează dacă nu rezultatele muncii, atunci cu siguranță interpretarea lor, mai ales în domenii umaniste.

Una dintre premisele fundamentale (pe care practic se construiește întregul discurs) e aceea că epoca noastră este una suficient de evoluată încât să nu mai fie nevoie să apelăm la metode de disciplinare barbare (adică la pedeapsă fizică). În spatele acestei premise se ascunde ideea/convingerea că omenirea este într-o continuă evoluție, iar acum ne aflăm în cel mai înalt punct al acestei evoluții.

Or, după cum știm bine, există serioase îndoieli cu privire la această ipoteză (care, de altfel, nici nu poate fi demonstrată) exprimate de filosofi, teologi, economiști, eticieni, antropologi, savanți și chiar și psihologi. De ce am ajunge altfel să vorbim despre „criza” omului contemporan reflectată în boli, gesturi disperate, refugiul în online, consumerism etc. etc. etc.?

Dar să admitem, ca să putem merge mai departe, că am fi pe culmea evoluției psiho-socio-morale omenești. Totuși, nu facem nici măcar un pas mai departe fiindcă tocmai pe această culme găsim că există o seamă întreagă de concetățeni „retrograzi” care… probabil au refuzat să evolueze. Deși rasa a făcut pasul spre viitor, ei au rămas cumva în trecut.

Mai mult, ei sunt în principiu deja vinovați de un fel de sadism și de sete de violență revărsată (culmea!) împotriva propriilor lor copii. Totuși, slavă cerului!, avem niște specialiști care au evoluat și care pot să-i ajute și pe cei cu apucături de bestii, incapabile să facă vreo diferență între un incident și un abuz sadea.

Două mici observații. În primul rând, ideea unei evoluții permamente este una puternic alimentată de o tradiție de gândire idealist-pozitivistă. Deci a critica tradiția e cumva un act de autosabotare logică. Și doi, se pare că tocmai faptul că există atât de mulți „retrograzi” invalidează această teorie, căci se vădește că umanitatea nu evoluează în ansamblu, ci cam… selectiv.

Dar acum ajungem la miezul problemei. De unde știm că această castă superioară este mai evoluată? Ei bine, trebuie să o credem ca atare, fiindcă ea însăși se legitimează și ni se impune, la nevoie, prin lege.

Aici sunt iarăși câteva probleme de fond. În primul rând, e adevărat că vechimea nu poate atesta valoarea, dar e la fel de adevărat că un lucru nu este mai bun doar pentru că este mai nou! Or exact asta se sugerează, că, în virtutea faptului că e mai recentă, mai nouă, mai informată, abordarea actuală este mai bună. Ei bine, acest argument nu este valid științific.

Pe urmă, adesea se uită că psihologia este o „știință” care lucrează cu ipoteze. Unele au fost deja invalidate, altele au dovedit că că au aplicabilitate limitată, altele sunt doar în curs de testare. Nici măcar faptul că ele „funcționează” nu dovedește viabilitatea lor, fiindcă ar trebui să treacă mai multe generații de oameni crescuți într-o anumită mentalitate ca să vedem că, într-adevăr, aceasta e direcția pe care trebuie să mergem.

În cel mai bun caz, e tot ce există mai bun la acest moment. Dar asta impune o modestie în abordare fie și în virtutea acelei ipoteze a evoluției continue care aproape ne obligă să admitem că mâine s-ar putea să descoperim ceva mult mai viabil și benefic pentru om și omenire. Știm că deja „modelul suedez” pare să fi eșuat, ce garanții avem că nu urmează alte „modele” actuale?

Nu spun că ar trebui să neglijăm complet tot ce vine dinspre aceste discipline (am numit doar psihologia, dar cu siguranță că e acolo și sociologie, și antropologie, și filosofia din spatele lor). Ci doar să privim cu mult mai multă prudență și să tratăm cu mult mai mare rigoare orice „descoperire”. Noutatea e un prilej de sărbătoare și de reflecție critică simultan, altfel sună a ideologie pură și găunoasă.

Mai invoc aici un gând oleacă „neortodox”. În goana nebună după titluri, posturi, cariere, adesea se produc tot felul de teorii. Universitarii trebuie să facă cercetare, să-și valideze statutul, să-și consolideze poziția etc. etc. Or toate acestea, oricât de bine intenționate ar fi (deși din multe părți se emit avertismente că se lucrează cu multă impostură!), sunt acțiuni ce ascund și un interes – foarte legitim, dar străin muncii de cercetare ca atare – exterior (bani, prestigiu, competiție, popularitate).

Metodele tradiționale însă aveau în vedere coeziunea comunității, adică interese comune, ce țineau de viitorul speciei, dacă pot spune așa. Nu putem trece cu vederea această deosebire fundamentală. Nu spun că n-ar exista și oameni mânați de nobile idealuri, dar nu trebuie niciodată neglijate și motive mai meschine. Cum s-or fi născut altfel tot soiul de psihologii populare și vandabile?

Un alt lucru care lipsește acestor teorii moderne este privirea autocritică. Ori de câte ori se spune că o anumită metodă are probleme sau limite, ți se arată succesele. Ceea ce e foarte bine și corect, într-o anumită măsură. Dar atunci exact același tratament ar trebui aplicat și altor metode – cum ar fi cele tradiționale, de ce nu? Inclusiv din punct de vedere științific, lipsa analizei autocritice este o slăbiciune gravă.

Următorul aspect problematic este limbajul vag. Am înțeles, de pildă, că orice corecție fizică (urechere, palmă la fund, liniar la palmă etc.) intră în categoria abuzului fizic. Asta măcar e clar.

Dar mai avem și alte tipuri de „abuzuri” și „traume”. Iar când ajungi acolo, definițiile sunt foarte imprecise. Așa că, în orice moment, dacă te-ai certat cu copilul, poți fi acuzat de „traumă emoțională”. Această imprecizie terminologică nu e doar păguboasă pentru discuții și pentru clarificări, dar e de-a dreptul perversă, fiindcă aici pot intra în scenă actorii statului (precum în cazul Barnevernet).

Nu mai spun că nici măcar discuțiile despre cazurile grave de abuz, pe care le recunosc chiar și „retrograzii”, sunt imposibil de purtat când termenii sunt impreciși. Căci realmente există torturi psihice, abuzuri sexuale, violențe fizice în unele familii disfuncționale, unde trebuie intervenit, iar în prezent doar statul are pârghiile necesare. Dar cum să mai faci distincția dacă totul e o apă și un pământ?

Când lași definițiile laxe, atunci abuzul funcționarului e practic imposibil de dovedit și aproape inevitabil.

Un alt concept la fel de vag este și „interesul superior al copilului”. Din start, aici copilul este izolat, scos deasupra oricărui cadru relațional imediat (familie, școală, comunitate) și toți cei din jurul său sunt tratați ca potențiali infractori – în raport cu acest principiu.

Totuși, nu discutăm despre pui de animale „relocate”, ci despre o ființă umană. A pretinde că niște funcționari (fie ei și foarte bine instruiți), care lucrează 8 ceasuri și apoi pleacă acasă, pot discerne în mod absolut acest „bine superior” mi se pare deja o formă de cinism grotesc – dar care nu mai e observat de vreme ce copilul devine o „entitate” ce intră în sarcinile de serviciu ale cuiva.

Ideea fundamentală că „binele superior” nu are neapărat vreo legătură cu familia este monstruoasă în sine. Orwell, Huxley și alți autori de distopii au anticipat așa ceva, dar la capitolul grozăviilor. Monstruos e faptul că statul își arogă, prin lege, dreptul de a hotărî acest „bine superior” pe baza teoriilor vehiculate de către niște specialiști ce funcționează inclusiv pe baza unor premise puternic ideologizate.

În subtextul tuturor acestor idei există, în fond, un dispreț nedisimulat al „elitelor” pentru „mase”. Și neîncrederea funciară în vreo posibilă „evoluție” a umanității. De fapt, se mizează pe o impunere a „evoluției”, ceea ce, mai devreme sau mai târziu, va lua forma unei ideologii dictatoriale, care urmărește nimic altceva decât un… bine suprem al umanității (distrugând pentru acest scop oricâți indivizi ar fi necesar).

De aici înainte, problema e simplă. Câtă vreme specialistul are vreun respect pentru ideea de familie, crede în ea, o va valorifica în consecință. Dacă nu are, atunci el va decide exclusiv potrivit cu teoria și legislația momentului care este „binele superior”. Când pentru legislație și teoriile despre abuz familia devine un adversar, copilul este scos tocmai din contextul în care, credem noi, creștinii, Dumnezeu l-a pus să se dezvolte.

Există familii care au nevoie de ajutor, n-am nicio îndoială. Multe familii evanghelice ar avea nevoie de educație pentru creșterea copiilor. Dar pentru asta s-ar presupune că există comunitățile, pentru a interacționa pe diverse teme de interes comun.

Aici e punctul în care nu se poate evita cu niciun chip suspiciunea că există interesul unor ideologi(i) de a distruge familia. „Binele superior” ar trebui să fie, din punct de vedere creștin, prin definiție legat de familia lui, iar numai cu titlu de excepție să poată fi gândit, temporar sau în cazuri grave, separat. Însă numai pentru ca eventuala victimă a abuzurilor unor părinți degenerați să fie repusă într-un cadru cât mai asemănător (familiile de adopție).

Nu susțin pedeapsa corporală, cred că e greu de argumentat biblic ca regulă. Dar nu pot cu niciun chip accepta să contest tradiția care admite acest tip de corecție de pe pozițiile unei ideologii care gândește atât de evident împotriva a tot ceea ce știam – din tradiție – că reprezintă binele comum al unei familii: armonia, bunăstarea, sănătatea laolaltă. E dezumanizant atât pentru părinții (mereu suspectați că ar fi niște fiare însetate de sânge sau niște oligofreni care-și ucid copiii lent) și pentru copii (care sunt tratați ca niște obiecte de care statul poate dispune după bunul plac al unor teorii valabile la un moment dat).

Repet ca să fie clar, vorbesc aici de principii fundamentale, nu de aplicarea lor mai umană sau mai degenerată. Cadrul actual permite și deschide tocmai posibilitatea unor abuzuri ale unor specialiști pe care, când îi auzi vorbind, îți vine să-ți bați copiii doar ca să nu le dai lor dreptate.

Iar dacă mă opun pedepsei corporale ca regulă, admiţând-o cu precauții ca excepție, mă gândesc mai degrabă că pentru un creștin ar trebui să fie o adevărată provocare spirituală să-și crească copiii în așa fel încât să fie mai sus decât minimul pe care-l lasă Biblia.

Notă (later edit): Nu disprețuiesc achizițiile psihologiei, nici teoriile ca atare, ci doar încerc o delimitare de anumite presupoziții care apar tot mai frecvent în discursul public actual.

https://drezina.wordpress.com/2016/02/02/nuiaua-intre-traditie-si-modernitate/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/diverse/nuiaua-intre-traditie-si-modernitate/