O Evanghelie care schimbă viaţa  R. C. Sproul

download

O Evanghelie care schimbă viaţa  R. C. Sproul

Continuăm acum studiul nostru despre esenţa Evangheliei aşa cum este aceasta articulată în documentul publicat recent, intitulat, “O celebrare a Evangheliei.” Am privit îndeaproape la porţiunea acestui document ce include 18 articole de afirmaţie şi negare, cu referiri specifice la esenţa Evangheliei. Şi până în acest moment am acoperit primele 14 din aceste articole, iar astăzi vom aborda articolul 15. Şi articolul 15 sună astfel:

Afirmăm că credinţa mântuitoare rezultă în sfinţire, în transformarea vieţii şi creşterea în conformitate cu Hristos prin puterea Duhului Sfânt. Sfinţirea înseamnă pocăinţă continuă, o viaţă de întoarcere de la păcat pentru a-L sluji pe Isus Hristos în supunere recunoscătoare faţă de El ca Domn şi Stăpân. Respingem orice vedere a justificării care o separă pe aceasta de uniunea noastră sfinţitoare cu Hristos şi conformarea noastră progresivă cu imaginea Sa prin rugăciune, pocăinţă, purtarea crucii, şi viaţa în Duhul.

Acum, ceea ce se are în vedere în acest articol este relaţia dintre ceea ce noi numim justificare şi sfinţire. Aşa cum am văzut în ultima noastră sesiune, justificarea se referă în special la declaraţia legală a lui Dumnezeu prin care El declară oameni ce sunt încă păcătoşi ca fiind drepţi în ochii Lui în momentul în care ei îmbrăţişează pe Hristos prin credinţă adevărată. Noi suntem drepţi prin virtutea imputării sau a transferului neprihănirii lui Hristos nouă, neprihănire care, am văzut, este singura bază pe care Dumnezeu ne declară neprihăniţi. Şi, am menţionat în ultima noastră întâlnire că Luther a prins esenţa acestui concept prin binecunoscuta sa frază în limba latină, simul justus et peccator, spunând că păcătosul justificat este în acelaşi timp drept şi păcătos în ochii lui Dumnezeu. El este drept prin transferul neprihănirii lui Hristos în contul nostru dar totuşi, în şi din el însuşi, el încă rămâne un păcătos. Locul unde dorea să ajungă Luther era că în momentul în care ne punem încrederea în Hristos noi nu suntem vindecaţi imediat de păcat. Într-un cuvânt, creştinii continuă să păcătuiască chiar şi după ce au fost îndreptăţiţi. Şi procesul prin care suntem sfinţiţi şi aduşi în conformitate cu imaginea lui Hristos, care începe la momentul justificării, este numit sfinţire.

Luther a vorbit de ea în aceşti termeni. El a spus, “Când Dumnezeu pronunţă o persoană ca fiind dreaptă, în acelaşi timp El face ceva ca şi cum, în acel moment Dumnezeu administrează o doză de medicament care, în mod necesar, va vindeca pacientul complet. Dar vindecarea are efect în timp.” Adică, vindecarea de păcat se găseşte în sfinţirea noastră şi sfinţirea este un proces ce durează întreaga viaţă, şi nu atinge punctul culminant până când nu murim şi intrăm în, ceea ce Biblia numeşte, glorificare. Glorificarea concluzionează acest proces îndelungat al justificării.

Unul dintre lucrurile pe care doresc să le clarific astăzi, pe care îl găsim în acest document, este că sfinţirea este văzută ca un rezultat necesar sau ca un rod al justificării. Nu este o consecinţă posibilă ci o consecinţă sigură. Şi acest lucru este important pentru că există o controversă în această lume chiar acum în care unii oameni învaţă că o persoană poate fi justificată şi să nu intre niciodată în procesul sfinţirii; că poate rămâne, ceea ce se numeşte, creştin carnal pe toată perioada vieţii. Carnal, nu în sensul căderii în ispitele cărnii ci în sensul că rămân complet în carne.

Doar speculez aici dar cred că acest lucru se naşte din problema cu care ne confruntăm zilnic cu oamenii care profesează credinţa în Hristos sau răspund la vreun fel de evanghelizare şi apoi nu demonstrează sau manifestă absolut nici o schimbare aparentă în viaţa lor. Şi pentru a fi optimişti în încrederea faţă de profesiunea credinţei lor, vehiculează această idee: “Ei bine, ei sunt de fapt creştini dar pur şi simplu nu şi-au început sfinţirea.” Ei bine, aceasta se află în opoziţie directă cu creştinismul clasic ce afirmă, din nou, că odată ce o persoană este justificată aceasta nu purcede doar în mod inevitabil spre sfinţire ci în mod necesar ia cursul sfinţirii.

Acum, ideea pe care doresc să o înţelegem aici este că orice persoană justificată este, în ceea ce priveşte lucrurile ce se petrec în justificare, persoană schimbată. Atunci cum putem spune că o persoană justificată este, în mod necesar, o persoană schimbată? Ei bine, sunt unele diferenţe de bază aici care ar trebui să fie evidente. Prima este că nu poţi fi justificat fără a poseda o credinţă veritabilă. La un moment dat erai necredincios şi acum eşti credincios. Şi aceasta reprezintă o schimbare semnificativă în dispoziţia sufletului tău. Deci, o persoană care este justificată este o persoană schimbată, cel puţin, în ceea ce priveşte posedarea credinţei.

Acum, nu toţi creştinii sunt de acord în ceea ce priveşte ordinea prezenţei credinţei şi prezenţei naşterii din nou. Sunt mulţi creştini care cred că în ordinea mântuirii, mai întâi o personă are credinţă şi apoi, ca o consecinţă imediată a acestei credinţe, nu numai că au justificarea dar au de asemenea regenerarea sau renaşterea care se referă la lucrarea Duhului Sfânt prin care o persoană este înviată dintr-o stare de moarte spirituală şi transformată într-o stare de viaţă spirituală. La aceasta ne referim când vorbim despre regenerare. Şi regenerarea cu siguranţă descrie o schimbare în natura esenţială a persoanei. Oricine este regenerat, oricine este născut din nou, oricine a trecut prin naştere din nou este o persoană schimbată.

Acum, după cum spun, există mulţi creştini care cred că trebuie să ai credinţă şi ca un rezultat direct al credinţei tale ai regenerarea. Şi astfel aceasta ar însemna două schimbări semnificative care sunt legate de justificare. Adică, imediat ce o persoană are credinţă, devine credincioasă şi nu mai este necredincioasă şi acum este regenerată şi nu neregenerată.

Bineînţeles, credinţa reformată, care nu include tot evanghelismul modern ci doar un segment al acestuia şi este segmentul în care eu trăiesc şi mă mişc şi exist, ar schimba ordinea acestor două elemente de credinţă şi renaştere sau credinţă şi regenerare şi am spune că regenerarea vine înaintea credinţei. Când spunem că vine înainte nu ne referim la cronologie, ca şi cum cineva ar fi regenerat şi apoi 15 ani mai târziu are credinţă, sau că este regenerat şi 5 minute mai târziu are credinţă. Vorbim despre acţiunile simultane în ceea ce priveşte timpul, dar când privim la aceasta dintr-o perspectivă logică am spune că regenerarea vine înaintea credinţei în sensul că regenerarea este o condiţie necesară, o condiţie pentru prezenţa credinţei. Adică, teologia reformată învaţă că nimeni nu va avea credinţă din carne. Carnea nu va produce niciodată o credinţă adevărată. Ci singura cale prin care credinţa adevărată poate fi manifestată în viaţa unei persoane este dacă Dumnezeu, mai întâi, înfăptuieşte o lucrare de har în sufletul acestei persoane prin operarea Duhului Sfânt prin care este adusă din moarte spirituală la viaţă spirituală şi este, deci, renăscută. După cum i-a spus Isus lui Nicodim, dacă un om nu se naşte din nou el nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu, şi cu atât mai mult să intre în ea.

Dar ideea mea aici este că, fără să considerăm această controversă sau dispută referitoare la ordinea credinţei şi regenerării, totuşi ar părea să indice că oricine crede că o persoană are credinţă adevărată este de asemenea o persoană regenerată. Este de asemenea o persoană care a fost renăscută. Şi de aceea vedem că sfinţirea trebuie să urmeze justificării noastre pentru că dacă credinţa este prezentă şi o persoană a fost renăscută, iar aceasta înseamnă că acea persoană a fost schimbată şi a fost schimbată în persoana interioară prin lucrarea Duhului Sfânt. Atunci, procesul sfinţirii a început cu siguranţă.

Din nou, afirmăm că credinţa mântuitoare rezultă în sfinţire, care apoi se descrie prin transformarea vieţii în conformare progresivă cu Hristos prin puterea Duhului Sfânt. Când vorbim despre creştere spirituală şi folosim această metaforă pe care o împrumutăm din natură – creşterea dintr-o sămânţă în fruct – vorbim aici despre un tip special de creştere şi este o creştere în conformare. Nu o conformare cu această lume ci este o conformare care izvorăşte din puterea transformatoare a Duhului Sfânt şi o conformare cu imaginea lui Hristos.

Numele programului nostru radio este “Înnoirea minţii”, împrumutat din scrisoarea lui Pavel către Romani când el dă însemnul, “nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi – cum? – prin înnoirea minţii voastre.” Şi astfel am indicat aceasta doar în trecere.

Apoi continuă spunând că sfinţirea înseamnă pocăinţă continuă. Acum, în această dimineaţă când predam, aveam un tânăr care este oaspete în studio cu numele de Nathan. Şi când a intrat am spus: „Oh, iată vine Nathan. Sper că nu eşti ca Natan din Biblie să vii să mă confrunţi şi să îmi spui, „Tu eşti omul acesta…”, cum i-a făcut el lui David, şi să mă chemi la pocăinţă. Şi astfel am glumit puţin cu Nathan despre aceasta înaintea programului nostru de astăzi. Dar unii creştini au tendinţa să gândească că singurul moment când un creştin este chemat să se pocăiască este la iniţierea vieţii creştine unde avem primul răspuns la Evanghelie prin care ne mărturisim păcatele în faţa lui Dumnezeu şi avem o schimbare de inimă, o schimbare de minte pe care o numim pocăinţă. Dar ideea documentului aici este că pocăinţa este o practică ce durează întreaga viaţă. Viaţa creştină este o viaţă penitentă. Pentru că atât timp cât rămâne păcat în vieţile noastre, nevoia de mărturisire şi de întoarcere de la acest păcat rămâne. Astfel că pocăinţa iniţială pe care o aducem la piciorul crucii nu este o pocăinţă odată pentru totdeauna care ne poate da o răscumpărare odată pentru totdeauna, ci suntem chemaţi să fim în procesul în care nu permitem păcatului să ne domine ci prin pocăinţă şi cererea iertării de la Dumnezeu prin care Îi mărturisim păcatele noastre zilnic şi pe măsură ce creştem în sfinţire ne depărtăm tot mai mult de obiceiurile şi faptele păcătoase pentru a ne conforma cu Hristos.

Este apoi definită ca o viaţă de depărtare de păcat, pentru a sluji pe Isus Hristos în încredere plină de recunoştinţă ca Domnul şi Stăpânul nostru. Această frază „a ne depărta de păcat pentru a sluji lui Isus Hristos în supunere plină de recunoştinţă” îmi aminteşte de o afirmaţie a unui profesor pe care l-am avut, G. C. Berkhower de la Free University of Amsterdam, cu ocazia unei lecţii, spunând, „domnilor…”, spunea el, „esenţa teologiei este harul. Şi esenţa eticii este recunoştinţa.” Unde dorea dânsul să ajungă de fapt, era aceasta. Când totul ajunge la un punct decisiv înţelegem că suntem mântuiţi prin harul lui Dumnezeu şi numai prin harul lui Dumnezeu. Şi noi nu numai că trebuie să ne bazăm întotdeauna pe acest har, ci atitudinea acestei supuneri în care slujim pe Hristos ca Domn şi Stăpân este o atitudine de recunoştinţă. Adică, suntem mulţumitori pentru acest har. Deci ceea ce ne motivează la supunere şi la slujire în Hristos nu este vreo dedicare abstractă, ideologică faţă de lege, nici măcar dintr-un simţ al datoriei, ci suntem conduşi şi motivaţi de o dragoste pentru Hristos şi o recunoştinţă copleşitoare pentru tot ceea ce El a făcut pentru noi în răscumpărarea noastră.

Aţi auzit istorisirea acelui om care era în închisoare şi în timp ce era acolo a fost convertit primind pe Hristos şi a spus că dacă ar fi eliberat din acea închisoare ar fi dispus să se târască pe cioburi de sticlă pentru a se întoarce la prietenii săi şi a le spune despre măreţia lui Hristos. Adică, ar fi fost dispus să suporte orice durere sau suferinţă pentru a-şi exprima bucuria şi recunoştinţa faţă de Domnul său pentru că l-a răscumpărat, slujindu-L pe El în acelaşi timp.

Respingem orice vedere a justificării care o separă pe aceasta de uniunea noastră sfinţitoare cu Hristos şi conformarea noastră progresivă cu imaginea Sa prin rugăciune, pocăinţă, purtarea crucii, şi viaţa în Duhul.

Acum, există câteva elemente în această negare asupra cărora aş dori să atrag atenţia. Primul este că ceea ce se respinge aici este o justificare fără sfinţire, sau o justificare ce neagă în mod fundamental una dintre cele mai importante roade pe care le avem în urma justificării, adică unirea cu Hristos. Noul Testament spune multe despre uniunea lui Hristos cu credinciosul, care este dincolo de înţelegerea obişnuită. Şi există două prepoziţii în Noul Testament referitor la aceasta. Una este cuvântul grecesc eis, care se traduce prin cuvântul în. Şi cealaltă este cuvântul grecesc en, care este tradus în limba română la fel cu în. Când Biblia spune „crede în Domnul Isus Hristos” şi cheamă oamenii să creadă în Hristos, în mod normal prepoziţia folosită aici este cuvântul eis, care înseamnă în. Astfel că ceea ce spune Biblia este să credem în Hristos. Dar apoi după ce devenim credincioşi Scriptura vorbeşte în mod repetat despre starea noastră ca oameni ce suntem în Hristos. Hristos este în noi. Noi suntem în El. Şi cuvântul folosit în acest caz în mod frecvent este cuvântul grecesc en sau în. Evident, noi suntem într-o încăpere împreună, cei ce suntem acum în acest studio. Noi suntem cu toţii în interiorul camerei. Dar nu am fost aici o oră în urmă. O oră în urmă noi eram în afara camerei şi pentru ca noi să fim în cameră a trebuit mai întâi de toate să intrăm în cameră. Şi pentru a intra în cameră ce trebuie să faci? Trebuie să mergi în ea pentru a ajunge acolo. Şi astfel iată ce se petrece aici în dinamica nou-testamentală a ceea ce noi numim uniunea mistică cu Hristos. Pentru că atunci când avem credinţă adevărată avem credinţă în Hristos, în timp ce acum suntem aduşi în uniune spirituală cu El şi El este în noi şi noi suntem în El. Şi datorită acestei uniuni a lui Hristos cu credinciosul, este dus la îndeplinire acest proces de sfinţire.

Comentarii de încheiere

 În „Corum Deo” („în faţa lui Dumnezeu” în latină), permiteţi-mi să amintesc tuturor celor care ascultă că odată ce suntem mântuiţi, sau suntem aduşi într-o relaţie mântuitoare cu Hristos, acesta nu este sfârşitul căutării noastre după neprihănire. Este chiar începutul. Atât de des ne gândim la căutarea lui Dumnezeu ca la ceva ce se încheie când Îl găsim pe El, pe când de fapt, Scriptura ne spune că nimeni nu caută pe Dumnezeu în starea naturală. Noi nu începem cu adevărat să Îl căutăm pe Dumnezeu până când Dumnezeu nu ne găseşte. Şi căutarea după Dumnezeu şi după Împărăţia Sa este o acţiune ce durează întreaga viaţă, şi începe cu justificarea noastră. În acel moment devenim dedicaţi în căutarea sufletului nostru după Dumnezeu. Deci, îţi aduc aminte că dacă eşti creştin nu ţi-ai atins scopul încă. Eşti într-o stare confortabilă în care ai fost pronunţat şi proclamat drept de către Dumnezeu dar încă eşti în procesul de a căuta conformarea cu imaginea Lui. Şi această conformare apare prin rugăciune continuă, pocăinţă, purtarea crucii şi trăirea vieţii în prezenţa şi puterea Duhului Sfânt.

Tradus de Cristian Coţovan

http://www.rcrwebsite.com/changing.htm

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.