O Evanghelie care schimbă viaţa R. C. Sproul

O Evanghelie care schimbă viaţa  R. C. Sproul

Continuăm acum studiul nostru despre esenţa Evangheliei aşa cum este aceasta articulată în documentul publicat recent, intitulat, “O celebrare a Evangheliei.” Am privit îndeaproape la porţiunea acestui document ce include 18 articole de afirmaţie şi negare, cu referiri specifice la esenţa Evangheliei. Şi până în acest moment am acoperit primele 14 din aceste articole, iar astăzi vom aborda articolul 15. Şi articolul 15 sună astfel:

Afirmăm că credinţa mântuitoare rezultă în sfinţire, în transformarea vieţii şi creşterea în conformitate cu Hristos prin puterea Duhului Sfânt. Sfinţirea înseamnă pocăinţă continuă, o viaţă de întoarcere de la păcat pentru a-L sluji pe Isus Hristos în supunere recunoscătoare faţă de El ca Domn şi Stăpân. Respingem orice vedere a justificării care o separă pe aceasta de uniunea noastră sfinţitoare cu Hristos şi conformarea noastră progresivă cu imaginea Sa prin rugăciune, pocăinţă, purtarea crucii, şi viaţa în Duhul.

Acum, ceea ce se are în vedere în acest articol este relaţia dintre ceea ce noi numim justificare şi sfinţire. Aşa cum am văzut în ultima noastră sesiune, justificarea se referă în special la declaraţia legală a lui Dumnezeu prin care El declară oameni ce sunt încă păcătoşi ca fiind drepţi în ochii Lui în momentul în care ei îmbrăţişează pe Hristos prin credinţă adevărată. Noi suntem drepţi prin virtutea imputării sau a transferului neprihănirii lui Hristos nouă, neprihănire care, am văzut, este singura bază pe care Dumnezeu ne declară neprihăniţi. Şi, am menţionat în ultima noastră întâlnire că Luther a prins esenţa acestui concept prin binecunoscuta sa frază în limba latină, simul justus et peccator, spunând că păcătosul justificat este în acelaşi timp drept şi păcătos în ochii lui Dumnezeu. El este drept prin transferul neprihănirii lui Hristos în contul nostru dar totuşi, în şi din el însuşi, el încă rămâne un păcătos. Locul unde dorea să ajungă Luther era că în momentul în care ne punem încrederea în Hristos noi nu suntem vindecaţi imediat de păcat. Într-un cuvânt, creştinii continuă să păcătuiască chiar şi după ce au fost îndreptăţiţi. Şi procesul prin care suntem sfinţiţi şi aduşi în conformitate cu imaginea lui Hristos, care începe la momentul justificării, este numit sfinţire.

Luther a vorbit de ea în aceşti termeni. El a spus, “Când Dumnezeu pronunţă o persoană ca fiind dreaptă, în acelaşi timp El face ceva ca şi cum, în acel moment Dumnezeu administrează o doză de medicament care, în mod necesar, va vindeca pacientul complet. Dar vindecarea are efect în timp.” Adică, vindecarea de păcat se găseşte în sfinţirea noastră şi sfinţirea este un proces ce durează întreaga viaţă, şi nu atinge punctul culminant până când nu murim şi intrăm în, ceea ce Biblia numeşte, glorificare. Glorificarea concluzionează acest proces îndelungat al justificării.

Unul dintre lucrurile pe care doresc să le clarific astăzi, pe care îl găsim în acest document, este că sfinţirea este văzută ca un rezultat necesar sau ca un rod al justificării. Nu este o consecinţă posibilă ci o consecinţă sigură. Şi acest lucru este important pentru că există o controversă în această lume chiar acum în care unii oameni învaţă că o persoană poate fi justificată şi să nu intre niciodată în procesul sfinţirii; că poate rămâne, ceea ce se numeşte, creştin carnal pe toată perioada vieţii. Carnal, nu în sensul căderii în ispitele cărnii ci în sensul că rămân complet în carne.

Doar speculez aici dar cred că acest lucru se naşte din problema cu care ne confruntăm zilnic cu oamenii care profesează credinţa în Hristos sau răspund la vreun fel de evanghelizare şi apoi nu demonstrează sau manifestă absolut nici o schimbare aparentă în viaţa lor. Şi pentru a fi optimişti în încrederea faţă de profesiunea credinţei lor, vehiculează această idee: “Ei bine, ei sunt de fapt creştini dar pur şi simplu nu şi-au început sfinţirea.” Ei bine, aceasta se află în opoziţie directă cu creştinismul clasic ce afirmă, din nou, că odată ce o persoană este justificată aceasta nu purcede doar în mod inevitabil spre sfinţire ci în mod necesar ia cursul sfinţirii.

Acum, ideea pe care doresc să o înţelegem aici este că orice persoană justificată este, în ceea ce priveşte lucrurile ce se petrec în justificare, persoană schimbată. Atunci cum putem spune că o persoană justificată este, în mod necesar, o persoană schimbată? Ei bine, sunt unele diferenţe de bază aici care ar trebui să fie evidente. Prima este că nu poţi fi justificat fără a poseda o credinţă veritabilă. La un moment dat erai necredincios şi acum eşti credincios. Şi aceasta reprezintă o schimbare semnificativă în dispoziţia sufletului tău. Deci, o persoană care este justificată este o persoană schimbată, cel puţin, în ceea ce priveşte posedarea credinţei.

Acum, nu toţi creştinii sunt de acord în ceea ce priveşte ordinea prezenţei credinţei şi prezenţei naşterii din nou. Sunt mulţi creştini care cred că în ordinea mântuirii, mai întâi o personă are credinţă şi apoi, ca o consecinţă imediată a acestei credinţe, nu numai că au justificarea dar au de asemenea regenerarea sau renaşterea care se referă la lucrarea Duhului Sfânt prin care o persoană este înviată dintr-o stare de moarte spirituală şi transformată într-o stare de viaţă spirituală. La aceasta ne referim când vorbim despre regenerare. Şi regenerarea cu siguranţă descrie o schimbare în natura esenţială a persoanei. Oricine este regenerat, oricine este născut din nou, oricine a trecut prin naştere din nou este o persoană schimbată.

Acum, după cum spun, există mulţi creştini care cred că trebuie să ai credinţă şi ca un rezultat direct al credinţei tale ai regenerarea. Şi astfel aceasta ar însemna două schimbări semnificative care sunt legate de justificare. Adică, imediat ce o persoană are credinţă, devine credincioasă şi nu mai este necredincioasă şi acum este regenerată şi nu neregenerată.

Bineînţeles, credinţa reformată, care nu include tot evanghelismul modern ci doar un segment al acestuia şi este segmentul în care eu trăiesc şi mă mişc şi exist, ar schimba ordinea acestor două elemente de credinţă şi renaştere sau credinţă şi regenerare şi am spune că regenerarea vine înaintea credinţei. Când spunem că vine înainte nu ne referim la cronologie, ca şi cum cineva ar fi regenerat şi apoi 15 ani mai târziu are credinţă, sau că este regenerat şi 5 minute mai târziu are credinţă. Vorbim despre acţiunile simultane în ceea ce priveşte timpul, dar când privim la aceasta dintr-o perspectivă logică am spune că regenerarea vine înaintea credinţei în sensul că regenerarea este o condiţie necesară, o condiţie pentru prezenţa credinţei. Adică, teologia reformată învaţă că nimeni nu va avea credinţă din carne. Carnea nu va produce niciodată o credinţă adevărată. Ci singura cale prin care credinţa adevărată poate fi manifestată în viaţa unei persoane este dacă Dumnezeu, mai întâi, înfăptuieşte o lucrare de har în sufletul acestei persoane prin operarea Duhului Sfânt prin care este adusă din moarte spirituală la viaţă spirituală şi este, deci, renăscută. După cum i-a spus Isus lui Nicodim, dacă un om nu se naşte din nou el nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu, şi cu atât mai mult să intre în ea.

Dar ideea mea aici este că, fără să considerăm această controversă sau dispută referitoare la ordinea credinţei şi regenerării, totuşi ar părea să indice că oricine crede că o persoană are credinţă adevărată este de asemenea o persoană regenerată. Este de asemenea o persoană care a fost renăscută. Şi de aceea vedem că sfinţirea trebuie să urmeze justificării noastre pentru că dacă credinţa este prezentă şi o persoană a fost renăscută, iar aceasta înseamnă că acea persoană a fost schimbată şi a fost schimbată în persoana interioară prin lucrarea Duhului Sfânt. Atunci, procesul sfinţirii a început cu siguranţă.

Din nou, afirmăm că credinţa mântuitoare rezultă în sfinţire, care apoi se descrie prin transformarea vieţii în conformare progresivă cu Hristos prin puterea Duhului Sfânt. Când vorbim despre creştere spirituală şi folosim această metaforă pe care o împrumutăm din natură – creşterea dintr-o sămânţă în fruct – vorbim aici despre un tip special de creştere şi este o creştere în conformare. Nu o conformare cu această lume ci este o conformare care izvorăşte din puterea transformatoare a Duhului Sfânt şi o conformare cu imaginea lui Hristos.

Numele programului nostru radio este “Înnoirea minţii”, împrumutat din scrisoarea lui Pavel către Romani când el dă însemnul, “nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi – cum? – prin înnoirea minţii voastre.” Şi astfel am indicat aceasta doar în trecere.

Apoi continuă spunând că sfinţirea înseamnă pocăinţă continuă. Acum, în această dimineaţă când predam, aveam un tânăr care este oaspete în studio cu numele de Nathan. Şi când a intrat am spus: „Oh, iată vine Nathan. Sper că nu eşti ca Natan din Biblie să vii să mă confrunţi şi să îmi spui, „Tu eşti omul acesta…”, cum i-a făcut el lui David, şi să mă chemi la pocăinţă. Şi astfel am glumit puţin cu Nathan despre aceasta înaintea programului nostru de astăzi. Dar unii creştini au tendinţa să gândească că singurul moment când un creştin este chemat să se pocăiască este la iniţierea vieţii creştine unde avem primul răspuns la Evanghelie prin care ne mărturisim păcatele în faţa lui Dumnezeu şi avem o schimbare de inimă, o schimbare de minte pe care o numim pocăinţă. Dar ideea documentului aici este că pocăinţa este o practică ce durează întreaga viaţă. Viaţa creştină este o viaţă penitentă. Pentru că atât timp cât rămâne păcat în vieţile noastre, nevoia de mărturisire şi de întoarcere de la acest păcat rămâne. Astfel că pocăinţa iniţială pe care o aducem la piciorul crucii nu este o pocăinţă odată pentru totdeauna care ne poate da o răscumpărare odată pentru totdeauna, ci suntem chemaţi să fim în procesul în care nu permitem păcatului să ne domine ci prin pocăinţă şi cererea iertării de la Dumnezeu prin care Îi mărturisim păcatele noastre zilnic şi pe măsură ce creştem în sfinţire ne depărtăm tot mai mult de obiceiurile şi faptele păcătoase pentru a ne conforma cu Hristos.

Este apoi definită ca o viaţă de depărtare de păcat, pentru a sluji pe Isus Hristos în încredere plină de recunoştinţă ca Domnul şi Stăpânul nostru. Această frază „a ne depărta de păcat pentru a sluji lui Isus Hristos în supunere plină de recunoştinţă” îmi aminteşte de o afirmaţie a unui profesor pe care l-am avut, G. C. Berkhower de la Free University of Amsterdam, cu ocazia unei lecţii, spunând, „domnilor…”, spunea el, „esenţa teologiei este harul. Şi esenţa eticii este recunoştinţa.” Unde dorea dânsul să ajungă de fapt, era aceasta. Când totul ajunge la un punct decisiv înţelegem că suntem mântuiţi prin harul lui Dumnezeu şi numai prin harul lui Dumnezeu. Şi noi nu numai că trebuie să ne bazăm întotdeauna pe acest har, ci atitudinea acestei supuneri în care slujim pe Hristos ca Domn şi Stăpân este o atitudine de recunoştinţă. Adică, suntem mulţumitori pentru acest har. Deci ceea ce ne motivează la supunere şi la slujire în Hristos nu este vreo dedicare abstractă, ideologică faţă de lege, nici măcar dintr-un simţ al datoriei, ci suntem conduşi şi motivaţi de o dragoste pentru Hristos şi o recunoştinţă copleşitoare pentru tot ceea ce El a făcut pentru noi în răscumpărarea noastră.

Aţi auzit istorisirea acelui om care era în închisoare şi în timp ce era acolo a fost convertit primind pe Hristos şi a spus că dacă ar fi eliberat din acea închisoare ar fi dispus să se târască pe cioburi de sticlă pentru a se întoarce la prietenii săi şi a le spune despre măreţia lui Hristos. Adică, ar fi fost dispus să suporte orice durere sau suferinţă pentru a-şi exprima bucuria şi recunoştinţa faţă de Domnul său pentru că l-a răscumpărat, slujindu-L pe El în acelaşi timp.

Respingem orice vedere a justificării care o separă pe aceasta de uniunea noastră sfinţitoare cu Hristos şi conformarea noastră progresivă cu imaginea Sa prin rugăciune, pocăinţă, purtarea crucii, şi viaţa în Duhul.

Acum, există câteva elemente în această negare asupra cărora aş dori să atrag atenţia. Primul este că ceea ce se respinge aici este o justificare fără sfinţire, sau o justificare ce neagă în mod fundamental una dintre cele mai importante roade pe care le avem în urma justificării, adică unirea cu Hristos. Noul Testament spune multe despre uniunea lui Hristos cu credinciosul, care este dincolo de înţelegerea obişnuită. Şi există două prepoziţii în Noul Testament referitor la aceasta. Una este cuvântul grecesc eis, care se traduce prin cuvântul în. Şi cealaltă este cuvântul grecesc en, care este tradus în limba română la fel cu în. Când Biblia spune „crede în Domnul Isus Hristos” şi cheamă oamenii să creadă în Hristos, în mod normal prepoziţia folosită aici este cuvântul eis, care înseamnă în. Astfel că ceea ce spune Biblia este să credem în Hristos. Dar apoi după ce devenim credincioşi Scriptura vorbeşte în mod repetat despre starea noastră ca oameni ce suntem în Hristos. Hristos este în noi. Noi suntem în El. Şi cuvântul folosit în acest caz în mod frecvent este cuvântul grecesc en sau în. Evident, noi suntem într-o încăpere împreună, cei ce suntem acum în acest studio. Noi suntem cu toţii în interiorul camerei. Dar nu am fost aici o oră în urmă. O oră în urmă noi eram în afara camerei şi pentru ca noi să fim în cameră a trebuit mai întâi de toate să intrăm în cameră. Şi pentru a intra în cameră ce trebuie să faci? Trebuie să mergi în ea pentru a ajunge acolo. Şi astfel iată ce se petrece aici în dinamica nou-testamentală a ceea ce noi numim uniunea mistică cu Hristos. Pentru că atunci când avem credinţă adevărată avem credinţă în Hristos, în timp ce acum suntem aduşi în uniune spirituală cu El şi El este în noi şi noi suntem în El. Şi datorită acestei uniuni a lui Hristos cu credinciosul, este dus la îndeplinire acest proces de sfinţire.

Comentarii de încheiere

 În „Corum Deo” („în faţa lui Dumnezeu” în latină), permiteţi-mi să amintesc tuturor celor care ascultă că odată ce suntem mântuiţi, sau suntem aduşi într-o relaţie mântuitoare cu Hristos, acesta nu este sfârşitul căutării noastre după neprihănire. Este chiar începutul. Atât de des ne gândim la căutarea lui Dumnezeu ca la ceva ce se încheie când Îl găsim pe El, pe când de fapt, Scriptura ne spune că nimeni nu caută pe Dumnezeu în starea naturală. Noi nu începem cu adevărat să Îl căutăm pe Dumnezeu până când Dumnezeu nu ne găseşte. Şi căutarea după Dumnezeu şi după Împărăţia Sa este o acţiune ce durează întreaga viaţă, şi începe cu justificarea noastră. În acel moment devenim dedicaţi în căutarea sufletului nostru după Dumnezeu. Deci, îţi aduc aminte că dacă eşti creştin nu ţi-ai atins scopul încă. Eşti într-o stare confortabilă în care ai fost pronunţat şi proclamat drept de către Dumnezeu dar încă eşti în procesul de a căuta conformarea cu imaginea Lui. Şi această conformare apare prin rugăciune continuă, pocăinţă, purtarea crucii şi trăirea vieţii în prezenţa şi puterea Duhului Sfânt.

Tradus de Cristian Coţovan

http://www.rcrwebsite.com/changing.htm

„Familia modernă”. Tot mai multe tribunale din SUA încep să recunoască TREI PĂRINȚI pentru un copil

DE ȘTEFANIA BRÂNDUȘĂ  /   EXTERNE   

ARTICOLE RELAȚIONATE

Coaliția pentru Familie răspunde: Prin constituirea platformei „Respect” suntem în prezența unei​ agresiuni nemaiîntâlnite împotriva democrației și a suveranității naționale

Coaliția pentru Familie – creatia ACCEPT si a lobby-ului GAY

 

Madison este tânăra de 16 ani din California care are trei părinți. Legal.  Adulții pe care îi numește mama, tata și mami au fost prezenți la nașterea ei, după ce cele două femei, care formau un cuplu, au decis să aibă un copil împreună așa că s-au apropiat de un prieten de sex masculin, potrivit AP.

Dar, din punct de vedere legal, una dintre femei, Victoria Bianchi a devenit „părintele” lui Madison abia în această toamnă, alăturându-se unui număr mic, dar din ce în ce mai vocal de americani, care au convins instanțele din SUA să recunoască legal ceea ce ei numesc familie „triparentală”.

Bianchi s-a folosit de legea din California, din anul 2013, care prevede că un copil poate avea mai mult de doi părinți. O lege similară a intrat în vigoare în Maine anul trecut, instanțele din cel puțin 10 alte state americane, inclusiv din New York, începând să legalizeze o astfel de familie, deși numeroase tribunale din SUA și unii experți și-au manifestat îngrijorarea față de faptul că mai mulți părinți înseamnă un potențial conflict.

Instanțele americane au acordat timp de decenii anumite drepturi bunicilor, părinților vitregi și altor persoane în viața copiilor, însă părinții sunt cei care au drepturi și responsabilități mult mai mari. Apărătorii unei astfel de familii afirmă că recunoașterea unui al treilea părinte, fie pe baza unui certificat de naștere, prin adopție, fie printr-o hotărâre privind încredințarea sau sprijinul copilului,  reflectă realitățile moderne ale unor familii cum ar fi cuplurile homosexuale care au dorit să aibă un copil cu un prieten de sex opus, bărbații care încearcă să-și păstreze rolul patern deși testele ADN au arătat că altcineva este tatăl biologic sau alte situații.

După aceste decizii, tabloul devine tot mai complex. Spre exemplu, noile tehnici concepute pentru a evita anumite boli rare permit acum ca un copil să se nască cu o mică doză de ADN provnind de la o a treia persoană.

Fără drepturi legale, unii părinți și copii se confruntă cu ruperea legăturilor dintre ei, reclamă Cathy Sakimura, de la Centrul Național pentru Drepturile Lesbienelor din San Francisco, care a sprijinit la elaborarea legii din California.

Dar unele instanțe americane au decis să respingă extinderea limitelor calității de părinte. O decizie a Curții Supreme din Wyoming din 2014 se întreba cum va arăta o astfel de familie pe măsură ce tații sau mamele vor avea noi relații cu alte persoane.

Deși până acum nu au fost făcute prea multe cercetări legate de efectele familiei „triparentale” asupra copiilor, experții au păreri împărțite.

Anita Jones Thomas, profesor la Universitatea din Indianapolis, apreciază că există unele beneficii ale unei astfel de familii: „Acest sentiment suplimentar de susținere socială s-a dovedit a fi benefic pentru copii”.

În schimb, W. Bradford Wilcox, sociolog la Universitatea din Virginia, afirmă că în familiile stabile, cu doi părinți, copiii se simt mult mai bine din punct de vedere educațional și emoțional.  El spune că o familie „triparentală” va reprezenta „o formă de familie în care copiii sunt expuși la o mai mare complexitate și mai multă instabilitate”.

http://www.activenews.ro/externe/„Familia-moderna-.

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole/familia-moderna-tot-mai-multe-tribunale-din-sua-incep-sa-recunoasca-trei-parinti-pentru-un-copil/

„CU RĂBDAREA TRECI ȘI MAREA”

Publicat pe 29 August 2017 de ADMIN în Articole

Știi tipul ăla de oameni după care trebuie să aștepți tot timpul, care întarzie și sunt înceți de parcă fac intenționat să-ți testeze nervii?!? Trebuie să mărturisesc că uneori chiar eu fac parte din această categorie. Și când se întâmplă asta realizez, și simt cum celor din jur le este testată răbdarea. Sunt o persoană înceată și sincer, e o provocare să mă grăbesc. Realizez că de multe ori oamenii trebuie să aibă răbdare cu mine, așa că încerc să fiu o persoană răbdătoare și înțelegătoare cu ceilalți și cu mine.

Lumea asta în care trăim în prezent e așa grăbită. Totul trebuie să se întample acum, de parcă altfel pierzi ceva măreț. În orașele mari simți uneori cum plutește în aer un vânt de grabă. Dacă pierzi metroul și trebuie să aștepți cinci minute după următorul, deja ziua ți s-a stricat. Lumea e într-o continuă mișcare, nu se oprește pentru nimic și nimeni.

Un prieten mi-a zis o dată un lucru care mi-a rămas întipărit în minte: „Lucrurile se dovedesc în timp.” Și a avut dreptate. Pentru a construi ceva durabil și măreț în această viață, ai nevoie de răbdare. Dar răbdarea e o calitate învechită. Nu e la modă să aștepți, să cercetezi, să calculezi, să ceri ajutor divin, să treci prin tot procesul, pentru că asta înseamnă să nu ai ce-ți dorești, când vrei tu. Lumea încercă să găsescă scurtături iar scurtăturile îți aduc ce-ți dorești, dar nu când ești pregătit să primești.

Ceea ce am învățat este că, pentru fiecare lucru în viață există un moment potrivit. Și momentul potrivit merită să fie așteptat, procesul merită să fie parcurs complet, altfel nu te poți bucura pe deplin de ceea ce ți-ai dorit, pentru că nu vei reuși să apreciezi și să înțelegi la adevărata valoare lucrul respectiv. Evident, fiecare om este diferit și fiecare are ritmul lui de creștere personală și timpul lui pentru a intra în diferitele etape ale vieții. Da, pentru fiecare timpul potrivit e diferit, dar indiferent, merită să fie așteptat!

Răbdarea este importantă pentru că așteptarea timpului potrivit aduce bucuria completă!

http://tineri.betania.ro/cu-rabdarea-treci-si-marea/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole/cu-rabdarea-treci-si-marea/

NOSTALGIA COMUNISMULUI SAU CÂND NU ŞTII CE SĂ FACI CU LIBERTATEA.

Sunt născut sub comunism și am trăit suficient de mult până în 1990, încât să am amintiri și nostalgii din acea perioadă. E, cred, un dat uman general ca perioada copilăriei să stârnească, peste ani, ecouri nostalgice și amintiri înconjurate de o aură caldă, îmbietoare.

Inevitabil, o parte dintre tarele comuniste sunt incluse în acele amintiri și nu neapărat într-o lumină proastă, nici într-o perspectivă critică. Faptul că primeam ciocolată rar se traduce, în amintiri, doar în gustul extraordinar al ciocolatei atunci când era. Faptul că vedeam o dată pe an portocale se traduce în religiozitatea cu care le tratam când le aveam. Etc.

Din tot tabloul sumbru în care viețuiau cei mari (părinți, bunici, neamuri, apropiați), e destul de normal ca noi, copiii, să fi păstrat numai bucuriile și, eventual, relele grave, care ne afectau viața într-un fel sau altul.

Cu toate acestea, cred că după o anumită vârstă și cu capacitatea de a privi în urmă mai critic și mai detașat, dobândești discernământul necesar să înțelegi că unele lucruri erau suficient de rele încât să nu le regreți, chiar dacă le păstrezi încă în tezaurul amintirilor proprii.

E la modă acum să te extaziezi în fața colosalei performanțe reușite de Ceaușescu de a plăti toate datoriile externe ale României. Iar asta devine automat o înaltă formă de patriotism. Povești! În exact aceeași perioadă, tocmai ca să plătească datoriile respective, dictatorul își sărăcea populația, aducând-o la limita suportabilității. Frig, întuneric și foame. Astea nu-s povești, ci ingredientele atmosferei ultimilor ani de comunism.

Nu-mi spuneți că patriotul din fruntea țării nu știa. Știa foare bine unde voia să aducă țara, că nu degeaba se inspira din „revoluția culturală chineză” sau se avea bine cu o seamă de dictatori din alte țări.

În Frații Karamazov, capodopera lui Dostoievski, există celebrul episod întitulat „Marele Inchizitor”. Printre multe alte idei importante, apare și aceea că oamenii nu suportă libertatea, ci caută cu să și-o închine în schimbul unei existențe în care să nu poarte grija hranei și a îmbrăcămintei.

Judecată din această perspectivă, nostalgia după vremea comunistă capătă sens. Oamenii s-au trezit liberi, au tot ce le-a lipsit în comunism, dar nu știu cum să-și administreze libertatea. Nimănui nu-i trebuiește și atunci se simt derutați.

Există aici și un aspect ce nu poate fi ignorat. Toate regimurile politice care s-au perindat la noi după 1990 au făcut în așa fel încât libertatea să pară măcar împovărătoare, dacă nu chiar nefolositoare. Oamenii se simt, în ciuda libertății, neputincioși în fața mașinăriilor infernale de stat care nu pot fi clintite prin mijloace democratice.

Grație caracatiței corupției, sistemul s-a înstăpânit peste orice drepturi și libertăți pe care e întotdeauna dispus să le recunoască formal, dar foarte frecvent le infirmă și le calcă în picioare în realitate.

Mai există ceva ce acum s-a pierdut în chip iremedial: stabilitatea. Exista în anii comunismului o previzibilitate dătătoare de confort psihic. Ratele la CAR erau constante. Se știa cam care este dinamica pieței muncii. Se putea anticipa viitorul pe perioade destul de mari de timp – în cazul în care nu interveneau boli, catastrofe naturale, fenomene de mare anvergură.

În ciuda diverselor abuzuri și influențe politice, mai exista pe atunci și o ierarhie a valorilor. Câtă vreme se limita la feliuța lui, un inginer era recunoscut pentru valoarea lui. Dacă mai făcea și compromisul să se înscrie în partid, atunci ascensiunea sa nu era barată. La fel și cea a unui medic. Profesionalismul și competența erau, de cele mai multe ori, recunoscute și apreciate, mai ales dacă dosarul era „curat”. Oamenii bine pregătiți aveau un statut și formal și informal.

Toate acestea pot naște niște nostalgii explicabile, dar care, oricât de puternic ar fi contrastul cu vidul axiologic de azi, totuși nu trebuie să anuleze alte adevăruri dureroase din acea vreme: proiectele megalomanice (Casa Poporului, Canalul Dunăre-București etc.) care au înghițit resurse „naționale” ce puteau fi folosite pentru prosperitatea populației, suprimarea opoziției, cozile, raționalizarea alimentelor, „buletinul de oraș”, limitarea circulației, lipsa libertății de expresie, frica generalizată etc.

E însă relativ ușor de înțeles și de admis că oameni care au avut mari speranțe de la libertate au ajuns loviți de dezamăgire să se întoarcă cu nostalgie spre un trecut destul de greu de îndurat la vremea lui.

Dar nu trebuie uitat că o bună parte dintre acești nostalgici poartă responsabilitatea situației în care ne aflăm, pentru că au votat mereu în așa fel încât eventuala reformă morală a societății să fie amânată cât mai mult posibil. Au preferat minciuni frumoase în locul unor adevăruri inconfortabile, iar acum procedează la fel.

Ajung însă la un segment de populație a cărei nostalgie pare cu totul neavenită și stranie. Creștinii care sub comunism se plângeau că n-au destulă libertate au ajuns acum să-l plângă pe „iubitul fiu al poporului”, considerându-l mare iubitor de neam și țară.

Această memorie scurtă și capricioasă are toate semnele unei confuzii politice patologice și ale refuzului maturizării. Adică, după ani de zile de stăruințe în rugăciune ca Dumnezeu să aducă „vremuri de libertate” când „Evanghelia să fie predicată la radio, la televiziune, pe stadioane”, iată că toate acestea – visuri nebunești pe atunci – se întâmplă. Iar când se întâmplă, nu puțini creștin încep să plângă că era mai bine pe vremea comunismului. Dacă ăsta nu-i infantilism, atunci ce-i?

Cel mai adesea este regretat chiar… regimul opresiv ca atare, care, chipurile, ar fi fost mai de folos Bisericii. Culmea e că nu-i cu totul lipsit de fundament acest regret. Cel puțin din punct de vedere sociologic, comunitățile erau mai închegate, mizele erau mai clare, iar delimitările mai ușor de făcut. Exista și un preț pe care trebuia să-l plătești, iar dacă refuzai să ți-l asumi, te excludeai singur.

Din păcate însă, cel mai adesea, aceste regrete se fixează pe chestiuni ce dau în vileag diverse frici, forme de ignoranță, reflexe izolaționiste, deficiențe de educație, refuzul realității prezente etc.

Erau creștinii în general – şi evanghelicii în particular – mai sfinţi înainte de ’90? Mă îndoiesc! Ar fi de ajuns să facem un studiu printre cei care lucrau în „fabrici şi uzine” şi despre „ciubucurile” pe care le prestau în timpul serviciului. Erau mai entuziaşti? Fără-ndoială! Erau mai uniţi? Strict conjunctural, iarăşi da! Însă erau în mod cert mai puţini, mai omogeni din punct de vedere social şi mai limitaţi în ce priveşte orizontul lor de contact cu valorile societăţii din afara comunităţii.

Toate aceste câştiguri însă devin, paradoxal, prilej de văicăreală spiritualizată. Se înţelege că şi libertatea îşi are ispitele ei. Dar faptul că aceste ispite sunt mai tentante sau mai subtile nu le face pe cele din comunism mai de dorit. Atâta doar că, după câteva decenii, acelea erau deja foarte cunoscute.

Câtă vreme această nostalgie după răul de odinioară reflectă, să zicem, doar dorul după un teren de luptă bine cunoscut, ar putea fi acceptată şi înţeleasă. Când însă această nostalgie ascunde un refuz de a înfrunta problemele spinoase ale noilor condiţii socio-politice, atunci nu cred că merită tratată cu îngăduinţă.

Există în această atitudine ceva din acea colosală superficialitate a lui Esau (Isav, pentru cititorii ortodocşi), care a fost dispus să vândă un drept „teoretic” pe o ciorbă „concretă”. Cred că generaţiilor de azi ar trebui să le fie interzis să tranzacţioneze – chiar şi numai teoretic sau la nivel de aspiraţie – o libertate pentru care n-au plâns, n-au luptat şi n-au plătit mai nimic.

Dacă creştinii care propovăduiesc cea mai înaltă formă de libertate – libertatea în Cristos – nu ştiu să se descurce cu libertatea politică de care beneficiază, atunci pot fi suspectaţi că vând o marfă în care nici măcar ei înşişi nu cred.

Destui lideri evanghelici au avut nevoie de 10, 15 sau 20 de ani ca să se convingă că are rost ca creştinii să fie prezenţi şi în mediul online, de pildă, iar unii continuă să aibă impresia că se adresează unei biserici care-i ascultă fără să pună la îndoială adevărul unor interpretări sau corectitudinea unor informaţii. Iar dacă sunt sancţionaţi, au impresia că sunt persecutaţi „pentru credinţă”.

De asemenea, din pricina diverselor disensiuni confesionale, mijloacele de comunicare în masă au fost prost şi târziu exploatate (după un început bun cu RVE), lăsând locul pentru aberaţiile care au apărut odată cu democratizarea comunicării online, unde sunt mult prea prizate site-uri de aşa-zisă informare, dar care debordează de senzaţionalism şi lipsă de discernământ profesional (că până la cel creştinesc e încă o cale lungă…).

Câtă vreme creştinii evanghelici au cerut insistent de la Dumnezeu libertate (şi cred că au fost şi greco-catolici, ortodocşi, catolici care au făcut acelaşi lucru), ar face bine să arate că ştiu s-o folosească. Iar dacă nu ştiu, să fie dispuşi să înveţe, nu să se vaite laş, nostalgici după vremea comunistă.

Mai există o variantă, dar e destul de urâtă. Există, teoretic, posibilitatea ca nostalgicii să adopte următorul raţionament: „Dacă eu n-am fost nevoit să plătesc pentru credinţa mea, atunci înseamnă că regimul era bun”. Or ştim bine că au fost oameni care au plătit chiar cu viaţa pentru credinţa lor în perioada comunismului. Asta ar însemna să plângi după un confort amărât construit pe cadavrele victimelor sistemului.

Un asemenea dispreţ (fie el şi născut doar dintr-o tradiţie ce încă mai preţuieşte ignoranţa ca virtute) faţă de sacrificiile înaintaşilor este inadmisibil. Neştiinţa, în astfel de cazuri, nu este o scuză, ci o vină! şi chiar dacă n-ar şti nimic despre toate formele de opresiune, tot ştie orice român că la aşa-zisa „revoluţie”, au fost ucişi oameni nevinovaţi. Asta nu se poate trece cu vederea, fiindcă dacă şi crima devine un „mizilic” tolerabil atunci orice urmă de discernământ creştin s-a dus!

Da, atunci moravurile publice erau mai puţin corupte, dar nu din convingerea oamenilor (consumatorii de vulgaritate şi de dezmăţ de azi sunt aceeaşi oameni care au trăit în comunism şi copiii pe care i-au crescut ei, n-au ieşit din pământ alţi oameni, mai imorali!), ci fiindcă legea le-o impunea. Toate casele de copii sunt martorele înaltei „moralităţi” de care dădeau dovadă bărbaţi şi femei dispuşi să-şi abandoneze copiii pe care nu-i puteau avorta!

În ultimă instanţă, refuzul libertăţii e o subtilă formă de idolatrie: ceea ce creştinul obţine prin jertfa lui Cristos „vinde” sau încredinţează altcuiva, care să-i administreze acest bun – libertatea. Asta înseamnă că abdică de la discernământul lui şi totodată îşi exprimă neîncrederea că Dumnezeu ar fi în stare să-i dea puterea şi călăuzirea necesare inclusiv în vremuri de libertate.

Dacă tot simţim nevoia să raportăm la ceva prezentul decadent şi lipsit de coloană vertebrală, atunci nu la un iluzoriu trecut glorios comunist ar trebui raportat, ci la nişte repere umane care au rezistat în diverse epoci presiunilor şi compromisurilor esenţiale.

https://drezina.wordpress.com/2015/10/12/nostalgia-comunismului-sau-cand-nu-stii-ce-sa-faci-cu-libertatea/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/diverse/nostalgia-comunismului-sau-cand-nu-stii-ce-sa-faci-cu-libertatea/

Encratiţii / Pagina de Apologetică este realizată de Octavian C. Obeada Preşedintele Misiunii Vox Dei

Pagina de Apologetică

Pagina de Apologetică este realizată de Octavian C. Obeada Preşedintele Misiunii Vox Dei Apologet Baptist

„Eroarea, într-adevăr, nu este niciodată expusă în deformarea ei goală, ca nu cumva, fiind astfel expusă, să fie deodată detectată. Aceasta însă este ornată cu şiretenie într-o haină atractivă, ca prin această formă exterioară, să o facă să apară pentru cel neexperimentat (pe cât de ridicolă pară să fie expresia) mai adevărată decât adevărul în sine” (Irineu, Împotriva Ereziilor 1.2).

Cuvântul „erezie” provine de la grecescul hairesis, care înseamnă „alegere”, sau „sciziune”. La început termenul de erezie nu purta cu sine înţelesul negativ pe care îl are acum. Dar, pe măsură ce biserica timpurie a crescut în scopul şi influenţa ei în zona Mediteraneană, diferiţi învăţători au propus idei controversate cu privire la Hristos, Dumnezeu, mântuire, şi alte teme biblice. Devenise necesar pentru biserică să determine ce era şi nu era adevărat conform Bibliei. De exemplu, Arius de Alexandria (320 d. Hr.) a învăţat că Isus era o creaţie. Era aceasta adevărat? Era aceasta important? Ulterior au apărut alte erori. Docetiştii au învăţat că Isus nu era uman. Modaliştii au negat Trinitatea. Gnosticii au negat întruparea lui Hristos. Din necesitate, biserica a fost forţată să se confrunte cu aceste erezii prin a proclama ortodoxia. Şi prin a face astfel, a adus condamnare asupra acestor erezii şi ereticii au devenit o realitate.

ENCRATIŢII – Eretici care se abţineau de la carne, vin şi patul căsătoriei, socoteau acestea a fi impure în mod esenţial. Persoanele care se abţineau în acest fel se numeau continente (abstinente) (egkrateiV, Iren. i. 28, p. 107); şi forma uşor modificată, encratiţii, a devenit curând un nume tehnic pentru a-i denota pe cei a căror ascetism era privit ca având un caracter eretic.

Encratiţii

Encratiţii (EgkrateiV, Irenaeus; Egkrathtai, Clem. Alex.; Egkratitai, Hippol.), eretici care se abţineau de la carne, vin şi patul căsătoriei, se credeau a fi în esenţă impure. Persoanele care se abţineau astfel s-au numit abstinenţi (egkrateiV, Iren. i. 28, p. 107); şi forma uşor modificată, Encratiţii, care în la scurtă vreme a devenit numele tehnic care să denote pe cei a căror ascetism era privit de un caracter eretic (Clem. Alex. Paed. ii. 2, p. 182; Strom. i. 15, p. 359, vii. 17, p. 900; Hippol. Ref. viii. 20, p. 276). Nu suntem legaţi să presupunem că toţi cei care erau cunoscuţi prin acest nume a format o singură sectă unită. Irineu, de exemplu (l.c.), spune că câţiva dintre cei mai timpurii dintre ei erau urmaşi ai lui Saturninus şi Marcion; şi este rezonabil să înţelegem prin aceasta nu că ei se uneau sub un singur trup eretic, ci că, în mod independent foloseau acelaşi mod de viaţă şi făceau aceiaşi lăudare de abstinenţă, ei erau cunoscuţi ortodocşilor prin acelaşi nume. Practica de o astfel de abstinenţă a fost mai veche decât Creştinismul. Ca să nu mai spunem de asceticii indieni (la care Clement de Alexandria se referă în 294 ca predecesori ai Encratiţilor), abstinenţa Eseneilor, atât în privinţa mâncării cât şi a căsniciei, este notorie. Relatarea lui Josephus despre Esenei se face referire de către Porphyry, care, precum aceştia, a obiectat atât faţă de folosirea de mâncare animală cât şi faţă de sacrificiul animal. Un specimen interesant al doctrinei Pitagoriene despre acest subiect este lucrarea sa peri apoxhV twn emyucwn, adresată unui prieten care după un proces de abstinenţă a revenit în mod rău la folosirea dietei cu carne. El insistă asupra importanţei păstrării sufletului, pe cât este de posibil, liber de toate legăturile materiei, faţă de care mâncarea animală tinde să o înrobească; pe baza înţelepciunii evitării a toate asupra cărora demonii răi au putere, anume, toate lucrurile materiale, şi în special mâncarea animală; şi pe nedreptatea privării de viaţă pentru plăcerea noastră a animalelor înrudite nouă, care au raţiune, emoţii, sentimente, complet ca ale noastre.

Relatarea oferită de Hepesippus despre Iacov Justul (Eus. H. E. ii. 23) arată că neprihănirea tipului Esen era în mod clar susţinută în admiraţie în biserica creştină; şi 1 Timotei 4:3-6 arată că învăţătorii apăruseră deja care insuflau o astfel de abstinenţă ca o datorie. Însă nu se pare că ei ar deţine doctrina Gnostică, că materia este în esenţă rea, şi creaţia sa drept lucrarea unei fiinţe inferioare sau ostile faţă de Suprem; căci argumentul apostolului presupune drept bază comună că lucrurile pe care le-au respins ei erau creaturi ale bunului Dumnezeu. Găsim de la Clementines că sectele Ebionite care au ieşit din Esenism permiteau căsătoria, dar nu permiteau carnea şi vinul; şi că doctrina lor cu privire la lucrarea lui Dumnezeu despre creaţie era chiar ortodoxă. Hippolytus, de asemenea, care preia relatarea sa despre Encratiţi din obişnuinţa sa cu ei ca o sectă existentă pe atunci, îi descrie drept ortodocşi în doctrină cu privire la Dumnezeu şi Hristos, şi ca diferind de biserică doar în maniera de viaţă. Însă învăţătorii Gnostici numiţi de Irineu (l.c.) şi-au bazat fără îndoială ascetismul lor pe doctrine ale răului materiei, negând că acesta ar fi lucrarea lui Dumnezeu, şi prin urmare au considerat-o drept greşită, prin generaţie, pentru a aduce suflete noi sub dominaţia morţii, şi să le expună mizeriilor acestei vieţi. O discuţie completă a argumentelor lor apare în a treia carte Stromateis a lui Clement (deşi numele de Encretiţi nu apare acolo), scriitorii principali pe care-i combate fiind MARCION, TATIAN, deja menţionaţi de Irineu ca lider al acelei secte, şi Julius CASSIANUS. Evanghelia după Egipteni conţinea presupuse spuse ale Domnului, pe care ei le-au folosit în suport al doctrinelor lor. Epiphanius menţionează că ei au folosit alte scrieri apocrife, precum Faptele lui Andrei, Ioan şi Toma. Această controversă se pare că a fost activ îndeplinită în ultimul sfert al secolului al 2lea. Eusebius (H. E. iv. 28) relatează că Musanus, un scriitor timpuriu din acea perioadă, a adresat un argument efectiv de prevenire la anumiţi fraţi care s-au întors către acea sectă, pe atunci abia apărută; şi Theodoret (Haer. Fab. i. 21) menţionează că alt scriitor a oferit aceiaşi dată, Apollinaris, a scris contra Encratiţilor Severiani. Eusebius (iv. 29) derivă acest nume de Severiani de la un anume Severus, care a devenit un lider Encratit la scurtă vreme după Tatian. El adaugă că aceşti Severiani au primit Vechiul Testament şi Evangheliile, dar şi-au pus doar interpretările lor caracteristice asupra lor, însă l-au ocărât pe Pavel, respingând epistolele sale precum şi Faptele. Aceasta arată caracteristicile Ebionite, şi aceşti Severiani se prea poate să fi fost de origine Ebionită, căci probabil că a existat o mare diversitate între învăţătura persoanelor clasate laolaltă drept Encratiţi. Severianii sunt descrişi de Epiphanius (Haer. 45) cu toate caracteristicile unei secte Ophite; dar în mod evident doar din zvonuri, precum vorbeşte el despre sectă ca fiind aproape moartă; şi Lipsius (Q. – K. des Epiph. 215) oferă motiv bun pentru a gândi că nu a găsit nici un articol despre ei în tratatele eretice anterioare. Ephiphanius descrie (Haer. 48) pe Encratiţi ca larg răspândiţi, enumerând şapte ţări diferite în care erau ei de găsit. Evident, prin urmare, existau în aceste ţări eretici care duceau vieţi ascetice, deşi ar fi nesigur să afirmăm o identitate absolută în învăţătura lor. Am putea conclude că Epiphanius a greşit în a-i pune pe Encratiţi după Tatianiţi, de parcă ar fi fost o ramură a ultimei secte, adevărata relaţie fiind doar opusă. Câteva informaţii adiţionale despre Encratiţi sunt în cartea lui Macarius Magnes, pub. În Paris, 1876. El a scris c. 400, şi enumeră (iii. 43, p. 151) câteva ţări unde Encratiţii (pe care îi mai numea şi Apotactiţii şi Eremiţii) erau de găsit. El era aşadar, probabil, obişnuit cu lucrarea lui Epiphanius. Însă el adaugă că o apărare a doctrinelor lor în opt cărţi a fost publicată de un lider al lor, Dositheus, un Cilician, în care el protesta vehement împotriva căsătoriei şi a gustării vinului sau ceea ce aparţine de carne. În relatarea sa despre Samariteanul DOSITHEUS, Epiphanius introduce câteva caracteristici Encratite care nu sunt atestate de alte autorităţi, şi ar fi permis cunoştinţei lui despre doctrina unuia Dositheus să afecteze relatarea sa despre alta. Nu putem oferii mare greutate relatării lui Philaster, care (72) desemnează numele şi doctrina de Encratiţi urmaşilor lui AERIUS; şi am putea trece cu privirea inventivul „Praedestinatus” (care îi reprezintă pe Encratiţi ca fiind refuzaţi de un Epiphanusi, episcop de Ancyra), decât să repetăm distincţia sa dintre abstinenţii Encratiţi şi Catolici – anume, primul afirma că mâncarea pe care o respingeau ei era rea; ultimii spuneau că e bună, prea bună pentru ei. Canoanele Sf. Basil despre botezul Encratit (clxxxviii. can. i; cxcix. can. 47) au dat naştere la o anumită dispută, dar se pare a fi clar că Sf. Basil dorea să respingă botezul acestor Encratiţi, nu pentru că formula ortodoxă de botez le lipsea, ci pentru că, în privinţa lor ca fiind pătaţi cu eroarea Marcionită, el nu putea accepta recunoaşterea verbală a Tatălui în formula de botez ca ispăşire pentru insulta oferită Creatorului, a Cărui lucrare au privit-o ca rea. Ca o referinţă la aceste canoane, precum şi la legea codului Theodosian (381 d. Hr.) împotriva Manicheanilor, care s-au adăpostit sub numele de Encratiţi, vezi APOSTOLICI. Nu cu mulţi ani mai devreme Encratiţii erau o sectă existentă în 295.

Galatia; pentru Sozoen (v. 11) înregistrează suferinţele lui Busiris, la acea vreme unul dintre ei, în persecuţie sub Julian.

[G. S.]

Tatian un ENCRATIT

În anii săi de mai târziu, după moartea lui Iustin Martirul c. 163 d. Hr., se raportează despre Tatian că a devenit un Encratit. Irineu face referire la acest Tatian în Împotriva Ereziilor 1.28.1.

 

Multe vlăstare de numeroase erezii au fost deja formate din acei eretici pe care i-am descris. Aceasta apare din faptul că numeroşi dintre ei într-adevăr, am putea spune noi că cu toţi doresc să fie învăţători, şi să se rupă de erezia particulară în care au fost implicaţi ei. Formând un set de doctrine dintr-un sistem total diferit de opinii, şi apoi altele din altele, ei insistă asupra învăţării de ceva nou, declarându-se pe sine inventatori de orice fel de opinie pe care ar putea-o chema în existenţă. Pentru a da un exemplu: Ieşind din Saturninus şi Marcion, cei ce sunt numiţi Encratiţi (auto-controlaţi) au predicat împotriva căsătoriei, astfel punând deoparte creaţia originală a lui Dumnezeu, şi blamându-L în mod indirect pe Cel care a făcut pe bărbat şi femeie pentru propagarea rasei umane. Unii dintre aceştia s-au socotit printre cei care au introdus abstinenţa de la mâncarea animală, astfel dovedindu-se a fi nemulţumitori faţă de Dumnezeu, care a format toate lucrurile. Ei neagă, totodată, mântuirea aceluia care a fost mai întâi creat. Doar mai târziu, totuşi, această opinie a fost inventată printre ei. Un anume om pe nume Tatian a introdus mai întâi blasfemia. El era un ascultător al lui Iustin, şi atâta timp cât a continuat cu el nu şi-a exprimat astfel de păreri; dar după martirajul său el s-a separat de Biserică şi, încântat şi umflat de mândria gândului de a fi un învăţător, de parcă ar fi fost superior altora, şi-a compus tipul său particular de doctrină. El a inventat un sistem de anumiţi Aeoni invizibili, precum sunt urmaşii lui Valentinus; în timp ce, precum Marcion şi Saturninus, el a declarat că mariajul nu era nimic altceva decât corupere şi păcat trupesc. Însă negarea sa a mântuirii lui Adam a fost o opinie care s-a datorat lui însuşi.

Puteţi citi alte articole de apologetică

pe pagina de Apologetică a Bibliotecii Misiunii Vox Dei

http://publicatia.voxdeibaptist.org/apologetica_apr07.htm

SOTERIOLOGIE – doctrina despre mântuire – MÂNTUIREA EXPERIMENTALĂ – Arthur W. Pink. MÂNTUIREA

Mântuirea experimentală Arthur W. Pink

MÂNTUIREA poate fi privită din diferite unghiuri şi contemplată sub diferite aspecte, însă din oricare parte am privi-o trebuie să ne amintim întotdeauna că „Mântuirea este a Domnului”. Mântuirea a fost planificată de Tatăl pentru aleşii Săi înainte de întemeierea lumii. Aceasta a fost cumpărată pentru ei prin viaţa sfântă şi moartea mandatară a Fiului Său întrupat. Aceasta este aplicată şi lucrată în ei de către Duhul Său cel Sfânt. Ea este cunoscută şi savurată prin studiul Scripturilor, prin exercitarea credinţei şi prin comuniunea cu Dumnezeul triunic.

Teama cea mare este faptul că există o mulţime în cadrul Creştinismului care îşi imaginează şi cred în mod sincer că ei sunt printre cei mântuiţi, dar care sunt încă străini totali de lucrarea harului divin în inimile lor. Este un lucru să ai concepţii intelectuale clare despre adevărul lui Dumnezeu şi este un alt lucru să ai o cunoştinţă personală, de inimă cu aceasta. Este un lucru să crezi că păcatul este lucrul groaznic pe care îl declară Biblia, însă este o altă chestiune să ai o oroare sfântă şi ură a acestuia în suflet. Este un lucru să ştii că Dumnezeu cere pocăinţa şi este un alt lucru să plângi şi să te jeleşti în mod experimental peste ticăloşia noastră. Este un lucru să crezi că Hristos este singurul Mântuitor pentru păcătoşi, este o altă chestiune să te încrezi într-adevăr în El din inimă. Este un lucru să crezi că Hristos este Suma excelenţei, dar este un alt lucru SĂ-L IUBEŞTI mai presus de toţi alţii. Este un lucru să crezi că Dumnezeu este Cel măreţ şi sfânt, este chiar un alt lucru să îi acorzi reala reverenţă şi frică de El. Este un lucru să crezi că mântuirea este a Domnului, însă este o altă chestiune a deveni un părtaş actual al acesteia prin lucrările Sale graţioase.

În timp ce este adevărat faptul că Sfintele Scripturi insistă asupra responsabilităţii omului, şi că prin toate acestea Dumnezeu se ocupă de păcătos în calitatea de fiinţă răspunzătoare, este de asemenea adevărat că Biblia arată în mod clar şi constant faptul că nici un fiu al lui Adam nu s-a măsurat cu responsabilitatea sa, că fiecare a eşuat în mod mizerabil să se scape de responsabilitatea sa. Aceasta este ceea ce constituie nevoia profundă ca DUMNEZEU să lucreze în păcătos şi să facă pentru el ceea ce el este incapabil să facă pentru sine. „Cei care sunt în firea păcătoasă nu pot să placă lui Dumnezeu” (Romani 8:8). Păcătosul este „fără putere” (Romani 5:6). Separaţi de Domnul noi nu „putem face nimic” (Ioan 15:5).

În timp ce este adevărat că Evanghelia oferă o chemare cât şi o poruncă pentru toţi cei ce o aud, este de asemenea adevărat că TOŢI cei care dispreţuiesc această chemare şi nu ascultă de acea poruncă – „Dar toţi, fără excepţie au început să se scuze” (Luca 14:18). Aici este locul unde păcătosul comite cel mai mare păcat şi manifestă cel mai mult groaznica sa duşmănie împotriva lui Dumnezeu şi a Hristosului Său: căci atunci când i se prezintă acestuia un Salvator, potrivit nevoilor sale, el îl „dispreţuieşte şi îl respinge” pe Acesta (Isaia 53:3).

Aici arată păcătosul cât de este el de rebel incorigibil, şi demonstrează că el merită doar chinurile veşnice. Însă chiar în acest punct Dumnezeu îşi manifestă suveranitatea şi HARUL Său minunat. El nu numai că a planificat şi a oferit mântuirea, ci El o acordă de fapt asupra acelora pe care El i-a ales.

Această acordare a mântuirii este mai mult decât o simplă proclamare a faptului că mântuirea s-ar găsi în Domnul Isus: este chiar mai mult decât o invitaţie pentru păcătoşi să-l primească pe Hristos ca Mântuitor al lor. Este de fapt momentul lui Dumnezeu de salvare a poporului Său. Aceasta este propria Sa suveranitate şi lucrarea atotputernică a harului faţă şi în aceia care sunt în întregime destituiţi de merit, şi care sunt aşa de depravaţi în ei înşişi încât ei nu vor face şi nu vor putea face un pas pentru obţinerea mântuirii. Aceia care au fost de fapt mântuiţi datorează mult mai mult harului divin decât îşi imaginează ei. Nu numai că Hristos a murit pentru a înlătura păcatele lor, ci şi Duhul Sfânt a produs o lucrare în ei – o lucrare care aplică lor virtuţile morţii ispăşitoare a lui Hristos.

În acest punct eşuează mulţi predicatori în expunerea lor a Adevărului. În timp ce mulţi dintre ei afirmă faptul că Hristos este singurul Mântuitor pentru păcătoşi, ei mai învaţă faptul că El a devenit de fapt al nostru doar prin consimţământul nostru. În timp ce aceştia admit faptul că Duhul Sfânt face lucrarea de convingere de păcat şi că doar El ne arată condiţia noastră decăzută şi nevoia de Hristos, cu toate acestea ei mai insistă asupra ideii că factorului decisiv în mântuire este propria voinţă a omului. Sfintele Scripturi învaţă însă că „mântuirea este a DOMNULUI” (Iona 2:9), şi că nimic din creatură nu intră în acesta în oricare punct. Dumnezeu poate sfinţi numai ce a fost produse de El Însuşi. Deşi este adevărat că mântuirea nu devine partea personală a păcătosului până ce acesta a crezut, din inima sa, în Domnul Isus Hristos, aceeaşi ÎNCREDERE este lucrată în el de către Duhul Sfânt: „Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu” (Efeseni 2:8).

Este extrem de solemn să descoperi faptul că există o „încredere” în Hristos din partea omului natural, care NU este o încredere spre mântuire. Aşa cum şi budiştii cred în Buda, la fel şi în Creştinism sunt mulţimi care cred în Hristos Şi această „încredere” este ceva mai mult decât una intelectuală. Adesea este mult sentiment conectat cu acesta – emoţiile pot fi profund stârnite. Hristos a învăţat, în cadrul Pildei Semănătorului, că există o clasă de oameni care aud Cuvântul şi îl primesc cu bucurie, dar nu are rădăcină în ei înşişi (Matei 13:20, 21). Aceasta este temător de solemn, căci încă se mai întâmplă şi astăzi. Scripturile ne mai spun că Irod l-a auzit pe Ioan „cu plăcere”. Astfel, simplul fapt că cititorul acestor pagini se bucură să asculte la un predicator sănătos nu este deloc o dovadă că el este un suflet regenerat. Domnul Isus a spus fariseilor despre Ioan Botezătorul, „Doar pentru o vreme aţi fost gata să vă bucuraţi în lumina lui”, totuşi continuarea arată clar că nici o lucrare reală a harului nu a avut loc în ei. Şi aceste lucruri sunt înregistrare în Scriptură ca avertizări solemne!

Este uluitor şi solemn să remarcăm faptul exactităţii cuvintelor din ultimele două citate scripturale la care am făcut referinţă. Notaţi repetatul pronume personal din Marcu 6:20: „Căci Irod se temea de Ioan (nu de ‚Dumnezeu’!, fiindcă îl ştia om neprihănit şi sfânt; îl ocrotea, şi, când îl auzea, de multe ori sta în cumpănă, neştiind ce să facă; şi-l asculta cu plăcere”. A fost personalitatea lui Ioan ceea ce l-a atras pe Irod. Cât de des este şi cazul din zilele noastre! Oamenii sunt fermecaţi de personalitatea predicatorului: ei sunt duşi prin stilul său şi câştigaţi de sinceritatea sa faţă de suflete. Însă dacă nu este nimic mai mult decât aceasta, pentru ei va exista într-o zi o trezire rudimentară. Ceea ce este de fapt vital este o „dragoste pentru adevăr”, nu pentru cel care îl prezintă, aceasta este ceea ce-i distinge pe oamenii lui Dumnezeu de „mulţimea amestecată” care s-a asociat cândva cu ei.

Aşa că în Ioan 5:35 Hristos a spus fariseilor referitoare la precursorul său: „Ioan era lumina, care este aprinsă şi luminează, şi voi aţi vrut să vă veseliţi câtva vreme la lumina lui”, nu „în lumină”! În aceeaşi manieră, sunt mulţi astăzi care ascultă la acela căruia Dumnezeu i-a permis să deschidă câteva din misterele şi minunile Cuvântului Său şi ei se bucură „în lumina acestuia” în timp ce ei înşişi se află în întuneric, neprimind niciodată în mod personal „vreo ungere de la Duhul Sfânt”. Aceia care „iubesc adevărul” (2 Tesaloniceni 2:10) sunt aceia în care o lucrare divină a harului a fost lucrată. Ei au ceva mai mult decât o înţelegere clară şi intelectuală a Scripturii: aceasta este hrana sufletelor lor, bucuria inimilor lor (Ieremia 15:16). Ei iubesc adevărul, şi pentru că fac aceasta, ei urăsc eroarea şi se feresc de ea ca de o otravă mortală. Ei sunt geloşi pentru slava Autorului Cuvântului, şi nu vor asculta vreun predicator a cărui învăţătură Îl dezonorează; ei nu vor asculta la predicarea care înaltă omul în locul de supremaţie, aşa încât el să fie cel ce hotărăşte propriul său destin.

„DOAMNE, Tu ne vei da pacea, căci Tu ai împlinit pentru noi toate lucrările noastre” (Isaia 26:12). Aici este inima şi confesiunea necalificată a adevăratului popor al lui Dumnezeu. Notaţi prepoziţia: „Tu ai împlinit pentru noi toate lucrările noastre”. Aceasta vorbeşte despre o lucrare divină a harului împlinit în inima sfântului. Acesta nu este singurul text. Cântăriţi cu atenţie şi următorul: „Dar când Dumnezeu – care m-a pus deoparte din pântecele maicii mele, şi m-a chemat prin harul Său – a găsit cu cale să descopere în mine pe Fiul Său” (Galateni 1:15, 16).

„Iar a Celui ce, prin puterea care lucrează în noi, poate să facă nespus mai mult decât cerem sau gândim noi” (Efeseni 3:20). „Sunt încredinţat că Acela care a început în voi această bună lucrare, o va isprăvi până în ziua lui Isus Hristos” (Filipeni 1:6). „Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi, şi vă dă, după plăcerea Lui, şi voinţa şi înfăptuirea” (Filipeni 2:13). „Voi pune legile Mele în inimile lor, şi le voi scrie în mintea lor” (Evrei 10:16). „Dumnezeul păcii… să vă facă desăvârşiţi în orice lucru bun, ca să faceţi voia Lui, şi să lucreze în noi ce-I este plăcut” (Evrei 13:20). Aici sunt şapte pasaje care vorbesc despre lucrările interioare ale harului lui Dumnezeu, sau în alte cuvinte despre mântuirea experimentală.

„DOAMNE, Tu ne dai pace, căci tot ce facem noi, Tu împlineşti pentru noi” (Isaia 26:12). Există vreun răspuns care să răsune în inima noastră faţă de aceasta, cititorul meu? Este oare pocăinţa ta ceva mai adânc decât remuşcarea şi lacrimile omului natural? Îşi are aceasta rădăcina într-o lucrare divină a harului pe care să o fi lucrat-o Duhul Sfânt în sufletul nostru? Este credinţa ta în Hristos ceva mai mult decât o chestiune intelectuală? Este relaţia ta ci El mai vitală decât oricare alt act comis de tine, fiind făcut deja una cu El prin puterea şi operaţia Duhului? Este dragostea ta pentru Hristos ceva mai mult decât un sentiment pios, ca acela al îndrăgostitului care cântă despre „gentilul” şi „dulcele” Isus? Purcede dragostea ta pentru El dintr-o natură total nouă, pe care a creat-o Dumnezeu în tine? Ai putea spune şi tu cu Psalmistul: „Pe cine altul am eu în cer în afară de Tine? Şi pe pământ nu-mi găsesc plăcerea în nimeni decât în Tine”. Este oare profesia ta însoţită de o blândeţe şi un caracter umil al inimii? Este uşor să îţi dai singur nume şi să spui, „Sunt o creatură nevrednică şi neprofitabilă”, însă eşti tu chiar aşa? Te simţi că eşti „cel mai mic şi mai neînsemnat dintre toţi sfinţii”? Pavel s-a simţit! Dacă nu te simţi astfel, şi dacă în schimb te consideri superior rangului şi nivelului creştinilor, cine le deplânge căderile lor, mărturiseşte slăbiciunea lor şi strigă, „O, nenorocitul de mine!” – este un motiv grav de a conclude faptul că tu eşti un străin pentru Dumnezeu!

Ceea ce face distincţia dintre evlavia autentică şi religiunea umană este aceasta: una este externă, cealaltă este internă. Hristos se plângea de farisei zicând, „Vai de voi, cărturari şi Farisei făţarnici! Pentru că voi curăţiţi partea de afară a paharului şi a blidului, dar înăuntru Sunt pline de răpire şi de necumpătare” (Matei 23:25). O religie carenală este în întregime la suprafaţă. Dumnezeu lucrează cu inima şi cu inima se ocupă El. Referitor la poporul Său, El spune: „Iată legământul pe care-l voi face cu ei după acele zile, zice Domnul: voi pune legile Mele în inimile lor, şi le voi scrie în mintea lor” (Evrei 10:16).

„Doamne, Tu ne dai pace, căci tot ce facem noi, Tu împlineşti pentru noi”. Cât de umilitor este aceasta pentru mândria omului! Aceasta face totul din Dumnezeu şi nimic din creatură! Tendinţa naturii umane de care este plină lumea este de a fi auto-suficientă şi auto-satisfăcută; ca să spunem împreună cu laodicenii, „Sunt bogat, m-am îmbogăţit, şi nu duc lipsă de nimic” (Apocalipsa 3:17). Însă aici este ceva care să ne smerească şi să ne golească de mândrie. Din moment ce Dumnezeu a făcut toate lucrările noastre în noi, atunci noi nu mai avem nici o tendinţă să ne lăudăm. „Ce lucru ai pe care să nu-l fi primit? Şi dacă l-ai primit, de ce te lauzi ca şi cum nu l-ai fi primit?” (1 Corinteni 4:7).

Cine sunt dar aceia în care Dumnezeu lucrează astfel? Din partea divină, poporul Său favorizat, ales şi răscumpărat. Din partea umană: aceia care, în ei înşişi nu au nici o revendicare despre lucrarea Lui; care sunt destituiţi de orice merit; care au totul în ei pentru a putea provoca mânia Sa sfântă; aceia care sunt eşecuri mizerabile în vieţile lor, şi total depravaţi şi corupţi în persoanele lor. Însă acolo unde păcatul a fost mult, harul a făcut mult mai mult, şi a făcut pentru ei şi în ei ceea ce ei nu ar face şi nu ar putea face pentru ei înşişi.

Dar ce „lucrează” Dumnezeu în poporul Său? – Toate lucrările lor. În primul rând El îi impulsionează: „Duhul este acela care dă viaţă, carnea nu foloseşte la nimic” (Ioan 6:63). „El, de bună voia Lui, ne-a născut prin Cuvântul adevărului” (Iacov 1:18). În al doilea rând, El acordă pocăinţa: „Pe acest Isus, Dumnezeu L-a înălţat cu puterea Lui, şi L-a făcut Domn şi mântuitor, ca să dea lui Israel pocăinţa şi iertarea păcatelor” (Faptele Apostolilor 5:31). „Dumnezeu a dat, deci, şi Neamurilor pocăinţă, ca să aibă viaţa” (Faptele Apostolilor 11:18; 2 Timotei 2:25). În al treilea rând, El dă credinţă: „Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu” (Efeseni 2:8). „Fiind îngropaţi împreună cu El, prin botez, şi înviaţi în El şi împreună cu El, prin credinţa în puterea lui Dumnezeu, care L-a înviat din morţi” (Coloseni 2:12). În al patrulea rând, El oferă pricepere spirituală: „Ştim că Fiul lui Dumnezeu a venit, şi ne-a dat pricepere să cunoaştem pe Cel ce este adevărat” (1 Ioan 5:20). În al cincilea rând, El efectuează serviciul nostru: „Prin harul lui Dumnezeu Sunt ce Sunt. Şi harul Lui faţă de mine n-a fost zădarnic; ba încă am lucrat mai mult decât toţi: totuşi nu eu, ci harul lui Dumnezeu, care este în mine” (1 Corinteni 15:20). În al şaselea rând, El ne asigură perseverenţa noastră: „Voi Sunteţi păziţi de puterea lui Dumnezeu, prin credinţă, pentru mântuire” (1 Petru 1:5). În al şaptelea rând, El produce roada noastră: „De la Mine îţi vei primi rodul” (Osea 14:8). „Roada Duhului” (Galateni 5:22). Da, El a înfăptuit toate lucrările noastre în noi.

De ce a „lucrat Dumnezeu toate lucrările noastre în noi”? În primul rând, dacă El nu o făcea aşa, toţi am fi pierit pentru veşnicie (Romani 9:29). Noi eram „fără putere”, incapabili de a împlini cerinţele neprihănite ale lui Dumnezeu. De aceea, în harul suveran, El a făcut ceea ce ar fi trebuit să facem noi, dar nu am putut. În al doilea rând, că toată slava să fie a Lui. Dumnezeu este un Dumnezeu gelos. El o spune. El nu-şi va împărţi slava cu un altul. Prin aceasta se înţelege că El asigură toată lauda, aşa că noi nu avem nici un fundament pentru a ne lăuda. În al treilea rând, ca mântuirea noastră să poată fi realizată şi asigurată. Dacă ar mai fi existat vreo parte a mântuirii noastre lăsate pentru noi, aceasta nu ar fi fost nici eficientă şi nici asigurată. Orice atinge omul aceea el spurcă: eşec este scris peste tot ceea ce încearcă el. Însă ceea ce face Dumnezeu este perfect şi dăinuieşte în veci: „Am ajuns la cunoştinţa că tot ce face Dumnezeu dăinuieşte în veci, şi la ceea ce face El nu mai este nimic de adăugat şi nimic de scăzut, şi că Dumnezeu face aşa pentru ca lumea să se teamă de El” (Eclesiastul 3:14).

Cum pot să fiu sigur că lucrările mele au fost „înfăptuite în mine” de Dumnezeu? Prin efectele sale. Dacă ai fost născut din nou, ai în interior o natură nouă. Această nouă natură este spirituală şi contrară firii – contrară în dorinţele şi aspiraţiile ei. Deoarece natura cea veche şi cea nouă sunt contrare una faţă de alta, există un război continuu între ele. Eşti conştient de acest conflict interior?

Dacă pocăinţa ta este una produsă de Dumnezeu, atunci tu te auto-deteşti; dacă pocăinţa ta este una autentică şi spirituală, atunci te minunezi de ce nu te-a aruncat mai devreme Dumnezeu în iad. Dacă pocăinţa ta este darul lui Hristos, atunci jeleşti zilnic întoarcerea mizerabilă pe care o faci faţă de harul minunat al lui Dumnezeu; tu urăşti păcatul, te necăjeşti în secret înaintea lui Dumnezeu pentru multele tale nelegiuiri. Aceasta nu o faci aşa de simplu ca la convertire, ci zilnic.

Dacă credinţa ta este una comunicată de Dumnezeu, ea este evidenţiată de întoarcerea ta de la toate încrederile în creatură, printr-o renunţare a propriei tale neprihăniri, printr-o repudiere a propriilor tale fapte. Dacă credinţa ta este „credinţa aleşilor lui Dumnezeu” (Tit 1:1), atunci te odihneşti în Hristos ca fundament al acceptării tale înaintea lui Dumnezeu. Dacă credinţa ta este rezultatul „operării lui Dumnezeu”, atunci tu crezi în mod implicit în Cuvântul Său, îl primeşti cu blândeţe, crucifici raţiunea şi accepţi tot ceea ce El a spus cu o simplicitate ca de copil.

Dacă dragostea ta pentru Hristos este roada Duhului (Galateni 5:22, 25), atunci aceasta se evidenţiază pe sine prin căutarea constantă în a fi plăcut lui Dumnezeu, şi prin abţinerea de la ceea ce tu ştii că nu este plăcut pentru El: într-un cuvânt, printr-o umblare de ascultare. Dacă dragostea ta pentru Hristos este dragostea „omului nou”, atunci tu tânjeşti după El, îţi câştigi comuniunea cu el mai presus de orice altceva. Dacă dragostea pentru Hristos este de acelaşi fel (deşi nu în grad) cu cea a Lui pentru tine, atunci tu priveşti cu ardoare la glorioasa Sa revenire, atunci când El va apărea să primească la Sine pe poporul Său, ca ei să fie pentru totdeauna cu Domnul. Fie ca harul discernământului spiritual să fie dat cititorului pentru a vedea dacă profesarea sa de creştin este reală sau o ipocrizie, dacă speranţa sa este clădită pe Stânca Veacurilor sau pe nisipurile mişcătoare ale rezoluţiilor, eforturilor, deciziilor sau a sentimentelor umane; dacă, pe scurt, mântuirea sa este „A DOMNULUI” sau imaginaţia deşartă a propriei sale inimii înşelătoare.

http://www.voxdeibaptist.org/experimental_salvation_trd.htm

Parlamentar finlandez investigat pentru ură după ce a citat din Biblie

Un parlamentar creștin finlandez este cercetat pentru că a criticat Biserica, care  a fost partener oficial al evenimentului Helsinki Pride .

Deputata creştin-democrată Päivi Räsänen a criticat pe reţelele sociale, în luna iunie, participarea Bisericii Evanghelice Luterane din Finlanda (ELCF) la evenimentele de la Helsinki LGBT Pride.

Biserica Evanghelică Luterana din Finlanda este biserica națională oficială protestantă cu aproape 3,8 milioane de membri.

Räsänen a distribuit pe Facebook o imagine cu citatul din Romani 1:24-27 din Noul Testament, care descrie relațiile de același sex drept „scârboase”.

În postare ea a contestat decizia Bisericii Luterane de a sprijini evenimentul LGBT spunând: „Cum poate fi compatibilă doctrina fundamentală a Bisericii, Biblia, cu înălţarea rușinii și a păcatului ca subiect de mândrie?”

Poliția finlandeză a lansat o anchetă împotriva lui Räsänen cu privire la suspiciunea de instigare la ură împotriva minorităților sexuale și de gen.

Opiniile conservatoare ale acestei politiciane despre avort, eutanasie și căsătorie au stârnit controverse și în trecut, atunci când ea și le-a făcut cunoscute într-o dezbatere TV despre căsătorie în anul 2010.

Se crede că zeci de mii de creștini au părăsit ELCF, la care Räsänen este încă membră, ca urmare a acelei dezbateri TV.

Alți doi parlamentari, social-democratul Hussein Al-Taee și politicianul Finns Party, Juha Mäenpää, se află, de asemenea, sub anchetă pentru suspiciune de instigare din cauza unor comentarii considerate rasiste.

Pe 13 august, Räsänen a scris pe Twitter: „Nu sunt îngrijorata pentru mine, deoarece am încredere că acest demers nu va ajunge la procurori. Cu toate acestea, sunt îngrijorată dacă citarea Bibliei va fi considerată chiar şi „puţin” ilegală. Sper că această anchetă nu va avea ca efect o atitudine de autocenzură în rândul creștinilor.”

Partidul minoritar al lui Räsänen, creștin-democrații, deţin în prezent 5 locuri în Parlamentul finlandez, care are 200 de locuri.

Sursa: premier.org.uk

https://www.stiricrestine.ro/2019/09/05/parlamentar-finlandez-investigat-pentru-ura-dupa-ce-a-citat-din-biblie/?

Cearta dintre Trump și politicienele americane antisemite continuă

 29.08.2019  |    Stiri Israel si Orientul Mijlociu  |

Președintele Trump a provocat un val de controverse când a criticat evreii care susțin partidul democrat, acuzându-i că nu sunt loiali Israelului. Să fi fost acesta antisemitism, așa cum spun unii, sau o remarcă ce trebuia făcută? Dale Hurd vine cu detalii.

https://alfaomega.tv/stiri/stiri-despre-israel/11126-cearta-dintre-trump-si-politicienele-americane-antisemite-continua

Israelul și America încearcă să mențină pacea în Orientul Mijlociu

9.08.2019  |    Stiri Israel si Orientul Mijlociu  |

În afara Israelului, tensiunile cresc între regimul iranian și Statele Unite, și mare parte din aceasta e din cauza căilor maritime din Marea Mediterană și din Golful Persic. Gabe LaMonica ne aduce mai multe detalii.

https://alfaomega.tv/stiri/stiri-despre-israel/11124-israelul-si-america-incearca-sa-mentina-pacea-in-orientul-mijlociu