„Cetățenia noastră este în ceruri” Samuel Prod’hom

download

Fragment dintr-o scrisoare scrisă în 4 Septembrie 1919, Vevey, Elveția

Nu trebuie să căutăm în Scriptură justificare pentru gândurile noastre, ci noi să ne corectăm gândurile prin Cuvânt. Nici un cuvânt din Scriptură nu îl încuviinţează pe un credincios să voteze.

Cel credincios nu este din lume, după cum nici Domnul nu este din lume (Ioan 17:14,16 ): „Cetăţenia noastră este în ceruri“ (Filipeni 3:20 ). În Epistola către Romani 13:1-7 , ni se descriu care sunt datoriile noastre civice, datoriile de străini în mijlocul lumii: a fi supus autorităţilor (ceea ce nu înseamnă să le stabileşti) şi a-ți plăti impozitele. Dacă mă va obliga cineva să votez, voi pune un buletin de vot în alb.

Autoritatea este hotărâtă de Dumnezeu. Eu trebuie s-o recunosc, dar nu să o stabilesc; ea este de la Dumnezeu, indiferent în ce mâini se află. În timpul apostolului Pavel, această autoritate se afla în mâinile lui Nero – cel mai teribil dintre împăraţii romani, un tiran, un despot. Sub domnia lui, Pavel a spus: „Oricine să fie supus stăpânirilor celor mai înalte; căci nu există stăpânire care să nu vină de la Dumnezeu“ (Romani 13:1 ).

Se va spune că noi nu mai suntem sub o putere despotică, ci suntem democraţi, republicani etc. Dar, în democraţie, poporul este suveran însă cel credincios nu este sub nicio formă suveran în lumea din care nu mai face parte; el este străin, pentru că este din cer. Ori cel care votează face un act de suveranitate şi nu de supunere.

Lumea se află într-un curent al răului care nu se va putea opri decât prin judecata lui Dumnezeu, aşa că niciun om credincios nu va putea opri curentul răului. Numai Dumnezeu poate să Se servească de autorităţi, pentru că acestea sunt de la El; El le va menţine, dar nu este treaba noastră să le stabilim.

Tot sistemul lumii reprezintă o stare de lucruri, iar cel credincios se află în afara acestui sistem. Însuşi Domnul este în afară şi va fi până când va lua în mână împărăţia Sa, începând cu exercitarea judecăţilor asupra acestor stări de lucruri. În mijlocul lor, noi suntem martori, dar nu facem parte din ele.

El a spus: „Împărăția Mea nu este din lumea aceasta“ (Ioan 18:36). A pune întrebarea: „ Trebuie un creştin să voteze?“ , este o dovadă de pierdere a mărturiei; altădată în mijlocul fraţilor n-ar fi fost ridicată o asementea întrebare. Mărturia înseamnă să rămâi despărțit de lume și dependent numai de Dumnezeu.

http://comori.org/viata-de-credinta/cetatenia-noastra-este-in-ceruri/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole/cetatenia-noastra-este-in-ceruri-samuel-prodhom/

“Apologetica” trădării

download

Artocole: Tamara Solomon

 

Moto:”Datorită bucuriei, frumuseţea vieţii ne intră în suflet. Datorită durerii, ne pătrunde în corp.”Simone Weil Una din cele mai dramatice scene din Biblie este aceea a trădării lui Iisus. Nu vreau să focalizez atenţia asupra lui Cristos, cu toate că El este Centrul, ci asupra lui Iuda. Iuda… la acest nume, gândurile noastre plăsmuiesc imagini horror. Doar numele.. şi avem impresia că ne referim la un drac, nu la un simplu om. Poate îl judecăm prea aspru. Ce este atât de zguduitor la actul trădării împlinit de Iuda?

Căci nu Iuda L-a răstignit pe Hristos. Nu, nu el. Nu Iuda a dat cu biciul. Nu Iuda L-a scuipat! Şi totuşi, aproape că îl urâm pe Iuda.

Atenţie, dragilor şi dragelor… păcatul lui Iuda este unul foarte subtil. Şi foarte lesne putem cădea în el.

Nu ştim motivaţiile lui Iuda aşa că nu îl putem judeca aspru. Nu-l putem chema la bară, să dea mărturie. Putem doar specula. Una, eu cred că Iuda a ţinut la Iisus. De ce afirm asta? Pentru că e imposibil să fii în preajma lui Iisus trei ani de zile, să vezi atâta bunătate şi să rămâi indiferent.

Şi totuşi, într-un moment de slăbiciune, Iuda a ales să facă cevacontra Prietenului său. Asta e definiţia pe care eu o dau trădării. A acţiona contra cuiva pe care îl iubeşti sau afirmi că îl iubeşti. Răul făcut duşmanului nu este trădare. Asta e drăcovenia faptului. Că unde este iubire, intervine căderea. Ruptura. Ca breşă urmată de întoarcerea de la cel pe care îl iubim şi abia apoi, actul concret – rezultatul logic al primelor două – trădarea.

Nu există nimic mai dureros ca cel ce te iubeşte să îţi întoarcă spatele, să te abandoneze. Asta e letal.

În Jurnalul fericirii, Nicolae Steinhardt reliefează următorul aspect:”Da, au făcut ei ceva încă nefăcut. Au adus, e drept, în lume ceva nou: până acum, dacă voiai să pierzi un om, te adresai duşmanilor săi: soţiei de care a divorţat, prietenului de care s-a rupt, asociatului pe care l-a târât la tribunal; aportul noului, inovaţia cea mai de seamă, este că pentru a distruge un ins einu merg la certaţii, ci la prietenii lui, la nevastă, la copii, la ibovnice, la cei pe care-i iubeşte şi-n care şi-a pus omeneşteprosteşte, încrederea şi setea de afecţiune.”[s.n.]

Numai că nu este inovaţie – nici un rău nu este original; şi trădarea lui Iuda implică acelaşi principiu… în cazul torţionarilor, principiul deja se aplica în masă

Dumitru Bordeianu în „Mărturisiri din mlaştina deznădejdii”, relatând maniera demascărilor de la Piteşti şi ilustrând tehnicalovirii persoanei pe care mai înainte, ante, o respectai, o iubeai, accentuează latura demonică a acestora:”Înainte ca Ţurcanu să plece din camera 2 parter, i-a cerut lui Prisăcaru şi celor din echipa lui să vină la camera 4 spital, unde au stat vreo două ore.

Când cei trei din comitetul de tortură, s-au întors în cameră, erau toţi schimbaţi la faţă. O furie demonică le stăpânea fiinţa. Ca stăpâniţi de delirul nebuniei, abia intraţi în cameră, au şi pus mâna pe ciomege, strigând la ceilalţi să iasă dintre paturi şi să se grupeze lângă uşă, aşezaţi pe două rânduri. Celor întinşi pe paturi le-au spus să stea pe loc, iar celorlalţi, dându-le câte un ciomag, le-au ordonat să se lovească unul pe altul până ce nu vor mai putea. Aceasta, desigur în urma ordinului primit de la Ţurcanu.

Eram atent să văd dacă mai era cineva care nu voia să lovească. Şi, spre surprinderea mea, afară de cei doi elevi, care nu-l bătuseră pe Comsa, mai erau vreo cinci, şase tineri, dintre care cunoşteam şi eu pe unul, care nu au acceptat să lovească. Prisăcaru le-a spus acestor tineri refractari să treacă lângă uşă, unde au fost atât de crunt bătuţi, că nu se mai puteau mişca.

Ceilalţi s-au bătut între ei până la sânge. Prisăcaru, după ce a considerat că era îndeajuns, a ordonat oprirea bătăii.

Spectacolul acesta ne-a cutremurat pe cei de pe ciment într-atât încât nu mai ştiam ce să cerdem. Cei 30 care se năpustiseră asupra noastră erau puşi acum să se omoare între ei. Doamne Sfinte, ce grozăvie!” Sau, ilustrând propria-i cădere, Bordeianu povesteşte:”Acum îmi venea rândul mie. Când mi s-a dat ciomagul în mâini (nici atunci nu mi-am dat seama, nici altă dată nu mi-am amintit, ce am gândit şi judecat în acea clipă) l-am auzit pe Prisăcaru strigând:<<Loveşte-ţi mentorulbanditule, că te-a învăţat filosofie şi este un mare şef legionar.>>

La spusele lui Prisăcaru mi-am dat seama că Oprişan, Iosub şi cu mine ne găseam acolo datorită lui Lunguleac, care fusese adus special în camera 18 de la etajul 2, cu misiune.

Lunguleac s-a apropiat şi m-a izbit în faţă cu atâta putere, că din câteva lovituri m-a doborât la pământ. Apoi tot el mi-a pus ciomagul în mână, zicându-mi: <<Loveşte-ţi profesorul, banditule, că de nu te omor eu aici.>>

Ştiu că am lovit, dar nu din cauza ameninţării, ci a confuziei care mă învăluise, incapabil fiind a mai raţiona. Că am lovit tare sau nunu mai are nici o importanţă, ci faptul că am lovit pe omul cel mai drag, de la care învăţasem atâtea. Am lovit omul pentru care aş fi fost capabil să merg la moarte. De aici a început căderea.”

Analizând, sesizez că deşi m-am ferit să acţionez contra ta (ce-a dea treia şi ultima treaptă a căderii), le-am accesat pe primele două: breşa, apoi, întoarcerea. Cred că, în cazul meu, întoarcerea cu faţa de la tine a constituit lovitura cea mai dureroasă. Un semn concludent al întoarcerii a fost faptul că nu m-am mai rugat pentru tine! Şi ce chin am simţit în lunile acelea când simţeam imboldul interior (vocea Duhului, nu?) să o fac…

–Roagă-te pentru…

–Nuu…

–Tamara, trebuie să te rogi pentru… are nevoie…

–Nu…

–Uite, dă-i smsul asta…

–Nu!!!!!!!

Vocea a insistat o perioadă, apoi a cedat. Asta pentru că Hristos e politicos.

Apropo, lepădarea de Hristos la Bordeainu a constituit-o faptul că nu s-a mai rugat (ce coincidenţă stranie!):”Când am fost întrebat de Zaharia dacă mai cred sau nu în Dumnezeu, pentru prima şi ultima dată în viaţa mea am avut o întunecare a minţii şi o rătăcire pe care nimeni nu o va putea înţelege, decât eu, cel care-am trăit-o. Cine mi-a întunecat puterea de judecată în acel moment? N-am putut discerne ce gânduri satanice mi-au întunecat conştiinţa şi mintea.

Dumnezeu a încercat atunci să-mi dea posibilitatea ca, prin această ultimă încercare, să-mi mărturisesc deschis şi fără frică credinţa în El. Eu nu i-am cerut însă ajutorul, ca să-mi lumineze mintea şi conştiinţa, şi atunci am oscilat să mărturisesc din toată inima.

Cei care îşi închipuie că în încercări excepţionale se poate face faţă numai cu puterile proprii, se înşeală şi se vor înşela până la sfârşitul lumii. Au doar n-a spus Iisus:<<Fără Mine nu veţi putea face nimic>>?

De aceea când nu am strigat şi nu am implorat ajutorul lui Dumnezeu, m-am prăbuşitŞi prăbuşirea mea a fost mare. (…)

Atunci când m-a întrebat Zaharia, ce-i cu credinţa mea, un gând care nu era al meu şi nici de la Dumnezeu m-a stăpânit şi mi-a şoptit:<<Spune că nu te mai rogi lui Dumnezeu!>> Şi aşa am şi rostit, public, în camera 3 subsol:<<Nu mai fac rugăciunea, nu mă mai rog lui Dumnezeu!>> Şi din acel moment, nu mi-am mai făcut rugăciunea.”

Şi atunci s-a frânt conexiunea dintre noi. (Exista una. Nu poţi nega.) S-a rupt. Ireparabil. Irevocabil. (Sau cel puţin, aşa am crezut eu atunci.)

Eu nu m-am lepădat de Dumnezeu, ci de planul Lui. Dar oare nu este acelaşi lucru? (Dacă aş vrea să-mi caut justificări, aş găsi. Însă nu acesta e scopul meu. Asumarea e opţiunea mea.)

A fost un război spiritual. Cauzele din spatele acestui conflict nu le ştiu. De asemenea nu ştiu de ce era aşa important ca eu să mă rog pentru tine.

Cu toate acestea, Dumnezeu nu mi-a întors spatele. Dar m-a lăsat să simt pe propria-mi piele efectele răzvrătirii. Şi am băut întreaga cupă a amărăciunilor.

Nu vreau să îţi fie milă. Pe tărâmul acesta, al luptei spirituale, nu e loc de milă. Un brav războinic ştie asta.

“–Cred, Doamne, ajută necredinţei [neputinţei, n.n.] mele!”

–…

Odată cu renunţarea la rugăciune a venit şi o împietrireextraordinară, pe care poate doar eu o pot înţelege, căci am trăit-o.

Însă dacă Dumnezeu vrea să facă ceva, face! Misterios, dar în momente când nu mă gândeam la tine deloc, îmi apăreai în vise. Ca apoi, să apari în realitate, zicând aceleaşi lucruri. Sau având aceeaşi atitudine. Mi s-a întâmplat. [Cu o zi înainte să te întâlnesc ultima oară, te visasem. A fost ceva extrem de straniu. Nu ştiam că venisei… şi când te-am văzut a doua zi, mi s-au muiatpicioarele.] Să înţeleg că legătura încă persista? Contra mea?… Contra ta?…

Când am fost pe moarte… [Ce experienţă sufocantă a fost aceea! Traumatică! Parcă mi se golise mintea de gânduri.. nu mă mai puteam concentra la nimic. Şi atât de dureros era acest fapt!] Încercam să mă gândesc la mama, la ai mei.. dar nu reuşeam! Parcă nu mai înţelegeam ce înseamnă mama.. ce înseamnă tata.. sora.. nepoţeii… Nimic. Un imens gol. Şi era aşa iritantă senzaţia! Şi ce deznădejde mă apucase! Ştiam că mor! Acummor! Gata, până aici mi-a fost! Şi sângele acela curgând… şi durerile provocate de ulcer şi intestine…

În acel moment de maximă suferinţă.. chipul tău mi-a apărut deodată în minte. Erai calm, mă priveai. Dar frumuseţea chipului era contaminată de un soi de tristeţe fără leac… Şi cu toate astea, imaginea ta mi-a făcut bine, atunci, pe patul de suferinţă. Şi acest fapt mi s-a părut debordând de stranietate…

Un alt fapt notabil. De când nu mă mai rugam pentru tine, parcă şi Duhul Sfânt se înstrăinase de mine. Mă simţeam goală şi uscată, fără a putea să identific cauza… Când m-am rugat prima oară pentru tine, (o, ce greu a fost acel moment!), Duhul Sfânt S-a coborât peste mine instantaneu. Cu o aşa putere!!!… M-a bucurat faptul, dar m-a şi întristat, pentru că nu am înţeles de ce se întâmplă toate astea.. ca şi cum raportarea mea la Dumnezeu e strâns corelată cu raportarea mea la tine!

Şi acum… nu reuşesc să te văd global. Misterele încă domnesc.

Frânturi de amintiri… sau…

Te pot percepe întreg doar în câte un verset ce îmi vorbea de tine, cu tine era impregnat.. “Cu Tine mă năpustesc asupra unei oşti înarmate, cu Dumnezeul meu sar peste un zid întărit!”; “Lucrul acesta nu se va face nici prin putere, nici prin tărie, ci prin Duhul Meu…”; “Cu Dumnezeu vom face mari isprăvi…”, etc.

Proza scrisa de Tamara Solomon

“Apologetica” trădării

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole/apologetica-tradarii/

NESPĂLAŢII LUMII

 de Daniel Brânzei

 Henrich al 4 lea

Incredibil, dar adevărat! Date surprinzătoare despre conflictul cu apa și săpunul

Cele mai noi bancuri spun ca NASA a decis să trimită români pe Marte, că ei oricum nu folosesc apa. E adevărat că suntem codaşii Europei în această privinţă şi că cu mai puţin de 100 de ani în urmă, jandarmii îi alergau pe ţărani cu furtunul ca să-i spele, dar până de curând nici cealaltă parte a continentului nu excela la acest capitol. Ciuma, tuberculoza şi alte boli apărute din cauza lipsei de igienă făceau ravagii prin oraşele care azi se spală cu şampon şi te uimesc cu curăţenia lor.

Oraşele şi palatele nobililor, cele mai murdare

Franța

În secolul XVIII, măcelarii, de exemplu, îşi tranşau animalele chiar pe stradă, iar câinii trăgeau de intestinele animalelor sacrificate, sângele curgând în voie pe trotuar. Resturile care nu puteau fi prelucrate şi refolosite continuau să zacă pe străzi, iar mirosul pestilenţial trecea dincolo de oraşe. Doar ploaia mai reuşea să spele străzile, iar atunci resturile se scurgeau în adevarate şuvoaie şi torente de gunoi.

La acea vreme, satele erau mult mai curate decât oraşele, palatele şi castelele nobililor, pentru că ţăranii şi-au săpat gropi pentru nevoile fiziologice.

Orăşenii, în schimb, se uşurau pe unde apucau, pe stradă, pe scările clădirilor sau direct de la balcon.

În palatul francez Luvru, nu exista nicio toaletă. Dacă era nevoie, oaspeţii, curteni şi regi, fie se aliniau pe pervazul lung de la fereastră, fie li se aduceau oliţe de noapte, al căror conţinut se elibera în spatele palatului. Aşa era şi la Versailles. Doamnele de la palat, îmbrăcate strălucitor, aveau obiceiul ca în timpul discuţiilor şi uneori chiar în timpul slujbelor religioase să se ridice şi, extrem de relaxate, să se uşureze într-unul dintre colţurile camerei. Umbra arbuştilor frumos crescuţi din parcurile regale erau un loc preferat al curtenilor şi al slujitorilor pentru satisfacerea nevoilor fiziologice.Barbatii nu făceau notă distinctă

Dar asta nu este tot. Oamenii nu erau nici ei mai curaţi decât oraşele lor. Se credea că băile slăbesc organismul şi deschid porii din piele, ceea ce ar fi condus la contractarea unor boli grave şi mortale. Băile publice se închideau, una câte una, prin decret regal. Dacă în secolele XV-XVI nobilii îşi făceau baie o dată la 6 luni, în următorii două sute de ani ei, pur si simplu, uitau definitiv unde se află cada. Toată igiena intimă în acele vremuri consta în spălarea fugitivă a mâinilor şi a gurii, dar nu şi a dinţilor. Conform medicilor vremii, faţa nu trebuia spălată cu niciun chip, deoarece acest lucru ar fi adus riscul deteriorării definitive a vederii.

Dinţii albi şi sănătoşi erau un semn de pauperitate, iar cei cariaţi şi negri, un semn al bogăţiei. Dacă ne referim la igiena corporală, oamenii mai înstăriţi foloseau câteva şerveţele parfumate cu care îşi ştergeau zonele intime, bărbaţii purtau între cravată şi cămaşă mici săculeţi cu ierburi aromatice, iar femeile foloseau o pudră puternic aromatizată. Celebrele parfumuri franţuzeşti apar ca o nevoie de a acoperi cu ceva aceste mirosuri, care erau emanate din cauza igienei intime inexistente. Cu toate acestea, oamenii îşi schimbau lenjeria de corp destul de des, deoarece se credea că acestea adună toată mizeria corporală.

Preoţii catolici îi îndemnau pe enoriaşi să nu se spele, pentru a nu îndepărta de pe corp apa sfinţită de la botez. Nunţile la englezi aveau loc în general în luna iunie, pentru că singura baie din an se făcea în luna mai şi în prima lună a verii viitorii soţi încă miroseau acceptabil. Oricum, corpul era deja îmbibat de “miresmele” transpiraţiei şi ca să mascheze cât de cât mirosul neplăcut, miresele purtau în braţe un buchet de flori, de unde obiceiul buchetului purtat de mireasă!

Regina spaniolă Isabella Castillo a recunoscut că în toată viaţa ei s-a spălat de doar două ori, la naştere şi la nunta sa.

Maria Stuart primeşte următoarele sfaturi de la mama ei: “Din totdeauna ai fost leneşă şi nu-ţi scoteai jegul de pe cap”. Fiica unui rege francez a murit plină de păduchi.

Regina Elisabeta I a Angliei a rămas celebră şi prin următoarea declaraţie, făcută cu mândrie: “Fie că e nevoie sau nu, eu o dată la trei luni tot mă spăl! “.

Din cauza mizeriei în care trăia, papa Clement al V-lea se îmbolnăveşte de dizenterie, boală din cauza căreia va şi muri. Exemplele de acest fel sunt extrem de multe şi se întind şi de-a lungul secolelor următoare.

Henric IV Regele care a pus interesele regatului mai presus de credinţa personală când a dat Parisului o liturghie, era şi el un duşman al apei şi săpunului. Chiar dacă de o eleganţă deosebită – îşi schimba cămăşile în fiecare zi – acest rege cu pasiuni sexuale cel puţin dubioase nu s-a spălat niciodată. Pasionat vânător, el călărea ore în şir, urmărind prada prin pădurile Franţei, după care, spre a-şi masca damful de transpiraţie, se stropea din belşug cu parfum. O amantă mai îndrăzneaţă, Gabrielle d’Estrees, i-a spus cândva că miroase ca un starv, ceea ce probabil era perfect adevărat, iar a doua sa soţie, Maria de Medicis, a leşinat atunci când l-a întâlnit prima dată şi s-a spălat, efectiv, cu parfum, pentru a putea rezista alături de rege, în noaptea nunţii.

Ludovic XIV

Nici nepotul lui Henric, Ludovic XIV, măreţul Rege Soare, nu era atras de igienă. Se ştie clar că el nu a făcut în toată viaţa lui decât două băi, şi acelea la insistenţele medicilor, care le considerau un mijloc terapeutic. El prefera ca, în loc să se spele, să-i fie curăţată pielea cu o piele îmbibată în alcool şi apoi să fie pomădat cu o pulbere parfumată. Speriat de tot ce însemna medicină – e drept că la acea vreme chirurgia era încă la stadiul de “măcelarie” – Ludovic a refuzat o intervenţie la un picior cangrenat, intervenţie care i-ar fi putut salva viaţa, şi a murit.

Frederic cel Mare

Frederic a transformat Prusia dintr-o putere de mâna a doua într-o forţă militară de prim rang. Dar Frederic nu iubea doar glasul tunurilor, “muzica” plăcută urechilor sale ci şi arta. El a fost un mare patron al artiştilor, coresponda cu iluminiştii francezi, se voia despot şi cânta, cu plăcere, la flaut. A construit, la Sanssouci, un palat cum puţine sunt în Europa dar pe de alta parte era extreme de deficitar la capitolul curăţenie. De pildă, în splendidele săli ale palatului său umblau nestingheriţi uriaşi ogari de vânătoare, care-şi făceau nevoile pe unde nimereau iar regele făcea crize de isterie dacă îndrăznea cineva să cureţe după ei. Spre sfârşitul vieţii, probabil având mintea afectată de o maladie psihică, Frederic a devenit tot mai reclusiv. Nu-şi schimba hainele cu lunile, nu se spăla şi când a murit, în 1786, cămaşa lui era atât de murdară şi de ruptă încât valetul a trebuit să-i ofere una dintre cămăşile sale, pentru a fi îngropat.

Charles Howard, duce de Norfolk

Mare om politic britanic, ferm inamic al lui George III şi lider al opoziţiei faţă de acesta, în Regatul Unit, Charles Howard, duce de Norfolk ar fi fost un personaj admirabil dacă ar fi acceptat, de bună voie, să se îmbăieze. Nu a făcut-o însă niciodată şi nu-i de mirare că a rămas în istorie drept “Dirty Duke”. Valetul său obişnuia să-l îmbete zdravăn şi doar aşa reuşea să-l bage în baie şi să-l săpunească, într-o epocă în care nasurile domnişoarelor de la curtea regală deja nu mai suportau mirosul de sudoare…

Harald I al Norvegiei…..

La 20 ani, Harald a moştenit de la tatăl său conducerea câtorva stătuleţe nordice, slabe şi risipite. El a făcut atunci jurământ că nu-şi va mai tunde părul până ce nu va unifica întreaga Norvegie sub sceptrul sau. A reuşit acest lucru, dar abia peste zece ani, timp în care păduchii şi-au format adevărate comunităţi în pletele sale, de unde i-a rămas şi supranumele de Harald cel Păduchios.
Ludwig van Beethoven

Probabil că veţi fi uimiţi, poate chiar oripilaţi, să-l regăsiţi pe lista “nespălaţilor celebri” şi pe cel mai mare compozitor din toate timpurile. Dar acesta e adevărul: Beethoven nutrea o aversiune teribilă faţă de baie, aversiune dată de durerile pe care apa i le provoca, din cauza intoxicării cronice cu plumb. Bolnav, ursuz, neînţeles – nu doar la figurat ci şi la propriu, fiindcă avea un defect de vorbire care-i făcea pe ceilalţi să nu înţeleagă adesea sensul cuvintelor sale, Beethoven s-a retras în sine şi a devenit un mizantrop dar şi un adversar al curăţeniei. Puţinii prieteni pe care-i mai avea erau nevoiţi să-i fure, efectiv, hainele în timp ce dormea şi să i le dea la spălat.

Karl Marx

Filosoful de numele căruia se leagă una dintre cele mai întunecate perioade din istoria omenirii nu suporta apa deoarece îi provoca dureri atroce: gânditorul german suferea de o dermatoză extrem de gravă, manifestată prin apariţia de furuncule dureroase. El considera că igiena personală constituie un exces burghez, în schimb n-avea habar că durerile erau accentuate de fumatul excesiv şi de abuzul cronic de alcool. Marx se mândrea că paginile manuscrisului original de la Das Kapital erau pătate de propriul lui sânge, pretinzând că, prin durerile sale, simţea pe deplin suferinţele proletariatului.

Mao Zedong

Programele social-politice ale lui Mao au dus la uciderea a milioane de chinezi dar au ajutat la transformarea ţării sale dintr-un stat înapoiat, aproape feudal, într-una dintre cele mai mari puteri ale planetei. Atitudinea sobră, aproape cazonă, pe care liderul chinez o afişa în public nu era de complezenţă. Toată viaţa el a trăit foarte cumpătat, fără excese şi privea cu reticenţă confortul. Inclusiv baia sau spălatul pe dinţi îi provocau repulsie. De altfel, nu s-a spălat niciodată pe dinţi, ci prefera să mestece frunze de ceai, în vreme ce concubinele sale îi frecau trupul cu prosoape umede. Când un medic a avut îndrăzneala să-i ofere o periuţă de dinţi, Mao l-a privit cu dispreţ, argumentând că n-a văzut până atunci ca un tigru să-şi spele colţii.

Che Guevara

Revoluţionarul cel mai celebru al epocii moderne, care l-a ajutat pe Fidel Castro să ajungă la putere, iubea rugby-ul, vinul, friptura argentiniană de vită, îi plăcea să fumeze trabuc şi să poarte ceas Rolex, dar ura să facă baie. În copilărie, i se spunea “Chanco” (Purceluşul) din cauza acestei aversiuni şi se mândrea să poarte acelaşi tricou timp de o săptămână. Când a fost capturat în Bolivia, nu se mai spălase de luni de zile şi avea, în loc de pantofi, cinci perechi de ciorapi groaznic de murdari.

Sursă articol:http://barzilaiendan.com/2016/03/10/nespalatii-lumii

http://publicatia.voxdeibaptist.org/pastorala_mar16.htm

Probleme Baptiste de Caius Obeada

download

Nostra Aetate  În Zilele Noastre

Probleme Baptiste  de Caius Obeada

Octavian C. Obeada, Presedintele Misiunii Vox Dei

 Anul aceasta am avut ocazia să vedem mult trafic pe internet, cu toate că suntem numai în luna a patra a anului. Baptismul la fel ca şi alte denominaţii sunt într-o continuă luptă atât din afară cât şi dinăuntru, nemulţumirea şi aşteptările altora cerând să fie onorate cu orice chip. Mulţi rămân stupefiaţi de iniţiativele neconstructive care sunt lansate, unii se bucură de o tiradă de acuzaţii şi atacuri anonime lansate în lumea virtuală, pe când alţii rămân în tăcere, cerând ajutorul Domnului să-şi păstreze Biserica Sa intactă în faţa acestor atacuri şi încercări prin care trecem.

Fiecare biserică trece prin încercări, începutul anului fiind timpul schimbărilor pentru unele comitete, conduceri eclesiastice, noi cursuri şi iniţiative sunt propuse şi aduse Bisericii Sale, încurajând pe unii la lucrare; alţii sunt chemaţi să susţină lucrarea Domnului prin darurile pe care le-au primit, spirituale sau financiare. Aş dori să scot în evidenţă câteva încercări care necesită cercetare şi rugăciune, sperând ca unitatea Duhului lui Dumnezeu ne va ţine în jurul Cuvântului Său, în unitatea Bisericii Sale. Cel puţin 6 încercări au creat o criză temporară, care necesită o cercetare personală, o maturitate şi credinţă care ne împinge la o răbdare în care Duhul lui Dumnezeu ajunge să aducă glorie Fiului şi Dumnezeului, care ne-a chemat pe unii dintre noi la viaţă veşnică, cerând o consolidare a frăţietăţii la dragoste, îndelungă răbdare şi darurilor Duhului care ar trebui să fie manifestate prin trăirea în Duhul Adevărului.

Am să încerc să tratez fiecare încercare, sugerând o cercetare personală, îngăduind Duhului Sfânt să-şi facă lucrarea.

Masa Rotundă şi atacul la persoana fratelui Ţon

În luna august a anului 2006 a luat fiinţă Masa Rotundă, un grup de discuţii la Yahoo Groups sub auspiciu moderatorilor Daniel Brânzei şi Iosif Ţon. Scopul acestui grup de la început a fost stabilit şi explicat de fratele Ţon prin mesajul general găsit în filele site-lui. Într-un mod elocvent, fratele Ţon explică decizia iniţieri unui astfel de grup virtual scriind:

SCOPUL acestui forum.

–    Să formulăm un diagnostic mai clar al situaţiei de stagnare în care se află multe Biserici evanghelice. Am arătat deja că situaţia se manifestă prin stagnare numerică, prin apatie (lipsă de viaţă, de pasiune, de entuziasm, de bucurie), prin formalism (trecerea prin toate formele de cult fără să ne gândim măcar ce facem şi de ce facem ce facem) şi prin trăirea sau comportamentul exact ca al celorlalţi oameni din lume. (1)

Un început şi o perspectivă unică pentru unii, de a putea sta la o masă de discuţii libere la care au participat o serie de pastori, teologi, diaconi, fraţi şi surori din bisericile evanghelice, iar printre toţi s-au mai strecurat şi nişte duşmani personali a fratelui Ţon. După două luni de discuţii, timp în care s-au înscris peste 300 de participanţi, fratele Ţon sugerează ca experienţa acumulată să fie mai bine structurată în aceste dezbateri. Unul din primele mesaje scrise face următorul apel:

„Daca tot ne-am înscris în acest grup, cred că ar fi cazul să ne întrebăm fiecare încotro ne îndreptăm: ca şi cult, ca biserică, persoană şi mai mult ca trup a lui Hristos. Este dureros că mulţi dintre membrii bisericilor baptiste au ajuns la gândirea statică a altor culte şi cred că dacă este membru într-o biserică şi vine din când în când este îndeajuns. Cauzele acestor manifestări sunt generate şi de starea de oboseală sau mai rău de somnolenţă a cultului baptist în întregul lui. Cred că poezia fratelui Dugulescu intitulată „Treziţi-vă” este foarte actuală şi scrisoarea către biserica din Efes este un semnal de alarmă şi pentru noi (vezi Apocalipsa 2:4) Mult har, pace şi înţelepciune de la Dumnezeu, Tatăl nostru. Calin Morostes (2)

Un punct de plecare sănătos, a unei cercetări personale, a unei stări care ar exista în unele din bisericile noastre. Totul începe frumos, dintr-o dorinţă de trezire spirituală, a unei analize constructive. Totuşi, de la un început frumos se ajunge la o prăpastie, în care ajung să fie împinşi de la spate unii dintre fraţii, ajungându-se la atacuri si polemizări zadarnice. Nu durează nici 36 de ore ca un mesaj tulburător să fie lansat şi să-şi culeagă roadele unei divergenţe ideologice şi doctrinare în care o serie de opinii şi idei personale încep să inunde minţile participanţilor la Masa Rotundă.

Discuţiile mesei merg înainte, fratele Ţon încercând să direcţioneze discuţiile în mod constructiv, devenind uneori imposibil, având de a face cu oameni care aveau alte intenţii decât cele a unei părtăşii frăţeşti. Numărul membrilor Mesei ajunge la peste 700, devenind din ce în ce mai greu o coordonare şi o unificare a temelor discutate. Unii ajung să fie disciplinaţi prin excluderea de pe lista membrilor, în speranţa unei calmări a spiritelor.

Fratele Ţon se îmbolnăveşte, iar un nou mesaj de tulburare îşi face apariţia, atacând direct persoana şi caracterul fratelui Ţon. Astfel că luna februarie 2007 îşi începe un discurs mai puţin plăcut când un avertisment personal este adresat fratelui:

„Ştiu ca va incomodează mesajul şi postările mele dar ele sunt venite ca semnale de alarmă în vederea trezirii dumneavoastră pe ultima sută de metrii….. Vă sfătuiesc veniţi-vă în fire, treziţi-vă şi recunoaşteţi întreg adevărul pocăindu-vă cu adevărat, astfel s-ar putea să plătiţi poliţa adevărului care pe fiecare ne urmăreşte…..

V-am,,,,, ,,, transmis mesajul aşa cum l-am primit din partea celui care spuneţi că-l slujiţi. Dovediţi-o.” (3)

Mesajul lansat este în contextul unor mesaje apărute pe internet prin care fratele Ţon şi-ar fi însuşit nişte experienţe de prigoană comunistă prin care de fapt nu a trecut niciodată. Autorul mesajului de la Masa Rotundă corelează boala fratelui Ţon, cu pedeapsa lui Dumnezeu pentru acceptarea unor lucruri care nu au fost adevărate, dar care i-au înălţat postura de martir în faţa credincioşilor americani. Astfel începe un atac care duce discuţiile pe o linie moartă, în care se pierde scopul şi intenţiile organizării acestui grup de discuţii.

Peste 700 de membri îşi pierd posibilitatea de o continuare paşnică din cauza infiltrării unor elemente care îşi aveau scopul şi intenţia de promovare a unor programe de dărâmare, preocupaţi cu săparea păcatelor vechi, cunoscute şi iertate de Dumnezeu prin jertfa Crucii. După 5 luni de existenţă, Masa Rotundă îşi închide porţile, însă nu şi continua atacare a fratelui Ţon. Informaţia de Vest apărând cu un articol intitulat „Înger sau Demon” în care ar redă nişte documente din anii 1980 prin care fratele Ţon se angaja să lucreze pentru securitate. Atacurile merg mai departe prin insinuarea unui roman din America prin care ar face cunoscut faptul că Ţon ar fi fost un ofiţer al securităţii.

Indiferent de lucrarea şi chemarea fratelui Ţon cunoscută şi văzută de noi toţi, atacurile personale nu se vor opri, încercarea de înjosire a unui om a lui Dumnezeu fiind o luptă continuă, a agoniei, a puterilor văzduhurilor, prin complicitatea celor care şi-au dat o identitate de creştini, luptători a adevărului. Indiferent de paguba creată, indiferent de metodele folosite, aceşti indivizi se cred lucrători a Domnului, asasinând caractere şi reputaţii, însă fără să se poată atinge de duhul şi spiritul celor care sunt identificaţi a fi copiii Săi.

Deconspirarea pastorilor şi a celor care au colaborat cu securitatea

Într-un mesaj scris de fratele Marius David Cruceru, redat pe Masa Rotundă şi EurActive.ro , pune problema Cultului Baptist în prisma unei crize morale prin care trece. Datorită deciziei guvernamentale de deschidere a dosarelor securităţii, bisericile baptiste au fost confruntate cu posibilitatea unor descoperiri ascunse, a unui trecut pe care unii s-au chinuit să-l şteargă din memoria lor, pe când alţii cu mare entuziasm au întâmpinat decizia unei deconspirări la nivel naţional, a tuturor fraţilor, şi mai ales a păstorilor care ar fi colaborat cu securitatea.

În mesajul menţionat mai sus, fratele Marius scrie: „Nu aş dori ca acest lucru să fie interpretat greşit, dar cred că aspectul atins în articol, dosariada păstorilor baptişti, este elefantul alb din mijlocul sufrageriei pe care toţi îl ocolim, care ne încurcă, dar despre care nimănui nu vrea să pomenească.” (4)

Deconspirarea în sine este o acţiune necesară, prin care Biserica ar fi putut să se debaraseze de elementele canceroase care au împiedicat avansarea lucrărilor la care am fost chemaţi. Problema şi dificultatea implementării unei iniţiative la nivel naţional baptist constă în greutatea care a ridicat aceasta iniţiativă, datorită înrădăcinări acestor elemente în viaţa bisericii, ramificaţiile dezrădăcinării creând o ruptură şi o anihilare a multor biserici, rupând şi dezmembrând multe adunări. Ştim de existenţa şi lucrarea unora, suntem în necunoştinţă de efectul pe care lucrările altora le-au adus Bisericii, însă suntem conştienţi de jocul pe care unii fraţi au trebuit să-l joace pentru continuarea vieţii colective a celor numiţi pocăiţi.

Pentru a înţelege cât de complicată a fost situaţia în era comunistă, aş putea menţiona regula de existenţă impusă păstorilor. Din convorbirile avute cu diferiţi păstori, datoria şi obligaţia fiecărui păstor era să se prezinte la departamentul cultelor, să dea o socoteală a ceea ce a luat loc în biserica sa duminică. Cine a vorbit la şcoala duminicală, cine a predicat, cine a cântat sau spus poezii, de unde au fost vizitatori, au fost feţe noi în biserică? O serie de întrebări care trebuiau răspunse în faţa autorităţilor. A fost o trădare? A suferit cineva din cauza implicaţiei că fratele Caius a luat cuvântul la şcoala duminicală?

Bineînţeles că nu. Problema mai acută care a fost ridicată a fost aceea de a complica pe unii fraţi în lucrări incriminatorii faţă de stat. De exemplu: de unde vin Bibliile, cine a adus noile broşuri în biserică, cine are legătură cu străinii, aceste informaţii au ajuns să aducă suferinţă, prigoană, repercusiuni, care au adus suferinţă la multe familii. Îmi aduc aminte când am fost urmărit de securitate pentru că participasem la un studiu Biblic clandestin cu Navigatorii la Brăila. Am fost prins în parcul Brăilei, luat la întrebări să vadă ce caută Caius în acest oraş. Repercusiunile participării mele la Brăila nu au fost prea mari, având în vedere că am fost singurul care nu a fost chemat la securitate. Probabil reputaţia familiei mele era cunoscută, părinţii mei, bunicii, mei, străbunicii mei fiind bine cunoscuţi de insubordonare în favoarea Crucii şi credinţei pe care am primit-o din partea Cristosului care ne-a chemat pe nume.

Deconspirarea devine un nou val care vine transformat dintr-o schimbare spirituală şi morală a Bisericii, într-o goană după vânt, în care elemente care nu au nimic de a face cu credinţa sau cu viaţa în Cristos ajung să suporte o iniţiativă neînţeleasă, nu în spiritul şi lumina Cuvântului, ci din dorinţa de răzbunare, de lovire şi dărâmare. Problemele baptiste nu se opresc aici şi nici nu vor fi oprite de cerinţa liderilor baptişti la o calmare şi re-analizare a unei condiţii care trebuie rezolvată în lumina Cuvântului Său, ci nu a unui impuls firesc de răzbunare.

Plagiatul fratelui Paul Negruţ

Problema plagiatului fratelui Paul Negruţ devine de interes internaţional datorită unui „grup de credincioşi baptişti” (români), care lansează acuzaţia de plagiat. Subsemnaţii acestui document încearcă să scoată în evidenţă abuzul pe care fratele Negruţ îl face prin traducerea a opt capitole din cele 13, din cartea „Moral Choices”(5), fără să fi cerut aprobarea autorului sau a editurii care a lansat cartea în limba engleză.

Două articole scrise de Sorin Cristescu la ediţia online a revistei virtuale Informaţia de Vest, scoate în evidenţă acuzaţia de plagiat şi comentariu teologului Dănuţ Manastireanu la răspunsul fratelui Negruţ la aceste acuzaţii.(6) Este evident atacul la persoana fratelui Negruţ, punându-se deoparte orice principiu Biblic, invocând o aderare la adevăr, fără a se ţine cont de faptul că situaţia creată până la urmă nu reuşeşte să convingă pe fratele Negruţ de plagiat decât în ochii celor care doresc să creadă o astfel de acuzaţie.

Toată vâlva creată ajunge să aibă roade constructive prin faptul că Negruţ printr-o întâlnire privată cu Scott B. Rae (autorul cărţi în discuţie), nu numai că îşi cere iertare de situaţia creată, însă ajunge să primească permisiunea traduceri oficiale a cărţii spre folosul nu numai a studenţilor dar a tuturor românilor. Mulţimea mesajelor private, a discursurilor din lumea virtuală a scos în evidenţă diversitatea opiniilor, a unităţii frăţeşti de care unii dau dovadă şi a duşmanilor care tot timpul sunt gata să arunce cu piatra când li se pare oportun să o facă.

Articolul fratelui Brânzei: „Harababură „baptistă” (7) lansat prin grupul Yahoo de la Roboam şi retransmis pe multe alte situri creştine, scoate în evidenţă exemplele Bibliei care ar fi putut fi considerate plagiat, şi totuşi Duhul Sânt foloseşte pasaje paralele fără o insinuare de plagiat. În zilele noastre ajungem să ne atacăm unii pe alţii nu în dorinţă de rectificare ci de ucidere a unui caracter, a da jos ceea ce nu ne-ar convine, chiar dacă Dumnezeu este coordonatorul şi fondatorul împărăţiei Sale, în care am ajuns să lucrăm unii dintre noi.

Site-ul Publicaţiei de Apologetică Baptistă redă articolele şi argumentele făcute împotriva fratelui Negruţ, în speranţa de a scoate în evidenţă modul lumesc a unor „credincioşi” lipsiţi de Dumnezeu, care pretind a face dreptate, a aduce la lumină adevărurile unei lumi fără Dumnezeu.

Atacurile conducerii Cultului Baptist

În ultimi 18 ani un număr de credincioşi au ajuns la concluzia că conducerea Cultului Baptist nu îşi face datoria, nu se văd progrese, dictatura Negruţiană îşi spune cuvântul în toate acţiunile Cultului. Nu a trebuit să fie o masă mare de critici, ca rupturi şi certuri să-şi facă apariţia în lumea virtuală. Bucureştiul împotriva Oradei, Universitatea Emanuel împotriva Universităţi de la Bucureşti. Pe deoparte, unii ar fi caracterizaţi a fi conservativi, pe când alţii ar fi liberali. Unii ar fi Calvinişti, alţii Arminişti.

Unii au uitat istoria Baptistă din România, crezând că Baptismul este o libertate a expresiei, indiferent de exprimare şi consecinţele unor astfel de separări. Se pare că unii trăiesc din certuri, conducerea Cultului fiind o ţintă uşoară, trecându-se cu vederea problemele pe care democraţia le-a adus Bisericii Baptiste. Acomodarea şi tranzacţia de la un regim dictatorial, la un regim democratic, pe mulţi i-a dus la concluzia că a venit timpul să facem ce vrem, cum vrem şi cât mai mult, eliminând ecuaţia prezenţei şi a planului lui Dumnezeu în Biserica Sa.

Generaţia mai tânără, fără o experienţă a trăirii, se lansează într-o reînnoire care cere generaţiei mai bătrâne să-şi schimbe atitudinile, pentru că democraţia este noul stil de viaţă Bisericească. O serie de voci s-au ridicat împotriva unui control a direcţiei, spontaneitatea fiind regula democraţiei, cerând transformare şi libertate de exprimare, în toate departamentele eclesiastice, fie că este vorba de şcolile duminicale, fie că este vorba de programele de tineret de duminică seara. O impunere unilaterală a unor idei şi opinii personale, ne-experimentate şi fără o probă de succes.

Un sfat devine interpretat ca o acuzaţie, o sugestie devine un plan, un dialog devine o confruntare. Tabere şi grupuri de suport sunt gata de atac şi apărare, majoritatea fiind puse deoparte, minoritatea ajungând să creadă că este mai capabilă de a decide decât influenţa Duhului Sfânt peste majoritatea Bisericii Sale. Astfel, s-a ajuns la concluzia unei schimbări forţate a direcţiei, a conduceri Cultului, crezând că în mod democratic, prin campanii electorale, ajungem să influenţăm cursul şi direcţia Baptistă din România.

Intrarea în democraţie a României se pare că a adus confuzie în bisericile noastre, crezând că Biserica este o organizaţie democrată, în care votul fiecăruia poate ajuta la schimbarea sau direcţionarea Bisericii şi a Cultului. Cristos este eliminat, elementele negative a Bisericii Sale ajungând să creadă că votul, şi nu Duhul, este soluţia nemulţumirilor a unor oameni fireşti lipsiţi de călăuza Duhului care cheamă, împuterniceşte, echipează şi dă direcţia Bisericii fiului Lui Dumnezeu, Isus Cristos. Cine conduce Biserica lui Cristos?

Salariile pastorale susţinute de stat

În luna Martie, 2007 pe blog-ul fratelui Adonis Vidu, profesor asistent de teologie la Facultatea Baptistă de Teologie de la Bucureşti, lansează un articol intitulat: Episodul 1: Ar trebui să accepte pastorii UBR salarii de la stat?(8) Acest articol lansează în lumea virtuală o discuţie care frământă minţile multora în direcţia pe care Uniunea Baptistă ar trebui să o ia în legătura financiară între Stat şi Uniune, în resursele financiare care ar fi putut fi asigurate, aşa cum şi Biserica Ortodoxă se foloseşte de deciziile guvernamentale în asigurarea salariilor preoţeşti. Mulţi din păstorii bisericilor noastre, împreună cu conducerea Cultului s-au afirmat împotriva unei relaţii financiare cu Statul. Totuşi, mulţi membrii ai bisericii baptiste îşi pun întrebarea dacă o subvenţionare statală a pastorilor de la sate, nu ar fi un avantaj financiar şi o întărire a resurselor pe care le avem în ce priveşte lucrările de la ţară.

Fratele Vidu scrie: „Nu doar că este neîntemeiată, dar poate fi tocmai o piedică în calea rezolvării unei probleme mari a UBR: păstoritul bisericilor mici de la ţară. Totuşi nu vreau să intru aici, pentru că acest argument este bine cunoscut şi aş repeta nişte locuri comune. Dar vreau să pun o întrebare: de ce preferăm să ne ferim de un pericol distant, teoretic, puţin probabil, şi care poate fi combătut printr-un întreg arsenal de mijloace, când am putea să rezolvam aici şi acum o problemă aşa de presantă cum este nevoia bisericilor mici de la ţară de pastori?” (9)

Problema salariilor şi a asigurării lucrătorilor la ţară este o problemă veche, fiecare generaţie fiind confruntată cu necesitatea asigurării de lucrători pe satele şi comunele nu numai din România, dar şi din întreaga lume. Nu ştiu dacă schimbările culturale, emanciparea celor care trăiesc la oraşe, sau lipsa de interes faţă de fraţii noştri a adus o stare de răcire, în care nu se mai vede necesitatea susţineri lucrărilor de la ţară. Tinerii noştri vor să fie pastori la biserici mari de la oraş, unde să stea în faţa la sute de membrii, să se bucure de beneficiile financiare pe care o astfel de biserică le asigură. Se pare că am uitat începuturile baptiste, am uitat de lucrările pionerilor credinţei pe meleagurile României, ne-am uitat istoria Baptistă.

Îmi aduc aminte de bunicul meu Dumitru Ştefan, care mergea în fiecare duminică, în afară de prima duminică a lunii, când trebuia să dea Cina în Biserica din Constanţa, cu autobuzul sau pe jos, vară sau iarnă, vizita şi ajuta bisericile de pe meleagurile Dobrogei. Eram un tinerel când împreună cu diaconii şi bătrânii bisericii mergem pe sate să ajutăm lucrările unor oameni simpli în vestirea evangheliei la vecinii lor. Unde sunt acei care să urmeze paşii înaintaşilor noştri cum au fost fratele Cure, Nichifor, Nicola, Bejenaru, Puha, Haralambie, şi mulţi alţii pe care-i putem citi pe paginile istorie Baptiste?

Fratele Vidu sugerează un discurs şi o analiză care ar trebui făcută nu din spiritul unei frici, ci a unei realităţi cu care suntem confruntaţi. Nu legătura cu statul ar trebui să ne sperie, ci realitatea lipsei pe care o avem în ce priveşte lucrările de la ţară. Necesitatea dialogului la nivel naţional, în care fiecare membru a bisericilor noastre ajung prin Duhul Sfânt să înţeleagă necesitatea susţinerii lucrărilor la ţară, pot să aducă un beneficiu mult mai mare decât cel pe care unii ar crede că un salariu statal l-ar fi putut asigura.

Uniunea Baptistă la răscruce

Alegerea noului preşedinte a Cultului Baptist se pare că sugerează pentru unii posibilitatea schimbării direcţiei Negruţiene, debarasându-se de stilul şi iniţiativele care au fost făcute până acum. Duşmani fratelui Negruţ deja au început campania electorală, sperând ca Bucureştiul şi nu Oradea să fie câştigătoarea alegerilor, sperând ca Oradea şi lucrătorii asociaţi cu facultatea Emanuel să fie puşi deoparte. Această „campanie” care dă o nuanţă firească, în care uităm deciziile lui Cristos, îmi aduc aminte de confruntările Baptiştilor din Anglia când un grup liberal au încercat şi au reuşit să dea la o parte pe Spurgeon ca preşedinte a Asociaţiei Baptiste din Anglia.

Biserici liberale, cu pastori liberali, au încercat cu sârguinţă să schimbe conducerea prea conservatoare de care dădea dovadă prin preşedintele ei, fratele Spurgeon. După eliminarea lui Spurgeon, baptiştii din Anglia au suferit o cădere pe care şi în zilele noastre încă mai poate fi simţită. Astfel în idealurile unui lucrător firesc, nu lucrarea Domnului este pe primul loc, ci interesele personale, a unei siguranţe de conducere, care de multe ori este menţinută cu forţa democratică, şi nu teocratică a voii lui Dumnezeu.

Nu am cunoscut oameni a lui Dumnezeu care să ţină cu toată puterea la o poziţie, la asigurarea unui titlu, sau a unei situaţii economice. Copii Săi sunt conştienţi că Cristos este Capul, iar noi suntem mădularele. Nu alegerile democratice sunt soluţia Bisericii, ci deciziile Capului, manifestate prin membri Bisericii Sale. Fiecare generaţie pare să fie la o răscruce, şi această generaţie pare că nu îi lipseşte ocazia unei cercetări.

Baptismul nu este la o răscruce, ci numai la o mic popas, în care să ne odihnim picioarele, să ne uităm înainte şi să continuăm lucrările Celui care ne-a chemat să facem voia Sa. Fratele Ţon se adresa Mesei Rotunde sugerând că este timpul să:

– Să determinăm cauzele acestei situaţii.

– Să găsim calea de redresare (ce schimbări ar trebui să facem ca să ieşim din situaţia actuală).

– Să trasăm nişte jaloane pentru drumul pe care ar trebui să mergem de aici înainte, ca indivizi, ca Biserici, ca Uniune (cult).

Nu viitorul Baptismului ar trebui să ne corupă inimile, şi nu continuarea Negruţiană ar trebui să ne mobilizeze, ci dragostea pentru Cuvântul Său, bucuria slujirii, indiferent dacă este la ţară sau oraş. Pesimismul unora nu ar trebui să afecteze viitorul care este în Cristos. Baptismul nu este la răscruce, ci atitudinea noastră faţă de Cristos.

Concluzii

Baptismul a existat nu datorită unor alegeri, unei iniţiative, sau sârguinţa unui grup de oameni. Din generaţie în generaţie, Dumnezeu s-a folosit de nişte oameni a credinţei identificaţi a fi baptişti, în răspândirea Evangheliei chemând pe păcătos nu la Baptism ci la Cristos. Ca părtaşi a numelui şi suferinţelor lui Cristos, nu este de mirare că, indiferent de timpurile politice în care trăim, fie comunism fie democraţie, Biserica Sa să fie lovită, nu numai din afară dar chiar şi din mijlocul ei de oameni fireşti, care nu au ajuns să cunoască sau să înţeleagă valoarea Crucii.

Necesitatea creşterii în Cristos, a predării şi relaţiei personale cu Mântuitorul este o realitate pe care fiecare generaţie o trăieşte. Ca apologet baptist nu perpetuarea Baptismului este idealul lucrărilor mele, sau neglijarea problemelor, trecerea cu vedere a greşelilor pe care le facem este. Am apărat şi apăr istoria părinţilor noştri, a celor chemaţi să lucreze pentru Cristos din seminţiile Baptiste. Am apărat şi explicat înţelegerile doctrinare Baptiste, nu ca un înlocuitor al Evangheliei ci ca o înţelegere pe care noi Baptiştii o avem.

Suntem toţi la fel în doctrine sau dogme? NU! Totuşi, Cristos ne uneşte pe toţi sub jertfa Crucii, astfel că, indiferent de timpurile pe care le trăim, noi nu suntem la răscruce, ci la o continuare a lucrărilor la care am fost chemaţi. Certuri, neînţelegeri, supărări au existat din totdeauna, chiar de la începutul Bisericii Primare, însă continuitatea lucrărilor Sale, a fost asigurată de însăşi prezenţa Duhului şi a Cristosului care conduce totul. Ceea ce unii consideră a fi „probleme baptiste”, în faţa lui Dumnezeu nu sunt decât nişte perioade de cercetare, de creştere şi unificare în jurul Crucii Sale.

Coram Deo!

Note de subsol:

  1. Masa Rotunda file http://groups.yahoo.com/group/masa_rotunda
  2. ibid 1
  3. ibid 2
  4. Forumul EurActiv.ro: Cerem impreuna cu intelectuali dosarele Bisericii!!!
  5. http://www.abpnews.com/1806.article
  6. http://www.informatiadevest.ro
  7. http://www.roboam.com
  8. http://adividu.wordpress.com/2007/03/17/episodul-1-ar-trebui-sa-accepte-pastorii-ubr-salarii-de-la-stat/#comments
  9. ibid 8

http://publicatia.voxdeibaptist.org/editorial_apr07.htm

SOTERIOLOGIE – doctrina despre mântuire – HARUL IREZISTIBIL John Murray

download

HARUL IREZISTIBIL   John Murray

Referitor la toate aspectele sub care harul salvator al lui Dumnezeu poate fi privit, trebuie să luăm în considerare realitatea şi gravitatea păcatului. Salvarea pe care ne-a dat-o Dumnezeu este mai mult decât salvare de păcat şi de consecinţele lui. Planul acesta conţine mai mult decât bogăţiile harului lui Dumnezeu şi ia în considerare cel mai înalt destin posibil ce ar putea fi dat creaţiei în conformitate cu chipul Fiului lui Dumnezeu, ca El să fie primul născut dintre mai mulţi fraţi. (cf. Rom. 8:29). Dar un astfel de destin nu poate fi prevăzut sau obţinut fără salvarea din păcat cu toate ramificaţiile şi obligaţiile lui. Pentru a putea vorbi de salvare trebuie mai întâi vorbit de salvarea din păcat.

Nu putem evalua gravitatea păcatului dacă nu cercetăm ceea ce este central în definiţia lui. Dacă spunem că păcatul este egoism, afirmăm ceva ce aparţine caracterului păcatului, mai ales dacă ne gândim la centrarea pe sineşi interpretăm aceasta ca implicând închinarea la sine mai mult decât la Creator. (cf. Rom. 1:25). Nedreptatea păcatului este deci dezvăluită. Dacă spunem că păcatul este afirmarea autonomiei omeneşti împotriva suveranităţii lui Dumnezeu, spunem ceva relevant. Păcatul este aceasta şi este aparent în Eden, când a început păcatul rasei noastre.

Dar trebuie să întrebăm: sunt aceste analize suficiente? Cu alte cuvinte: nu dă Scriptura o definiţie mai pătrunzătoare? Când Pavel spune „umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu” (Rom. 8:7), ne-a furnizat elementul ultim al definiţiei păcatului. Păcatul este în contradicţie cu Dumnezeu, contradicţie pe toată linia slavei unice şi fundamentale a lui Dumnezeu. Nimic nu este mai apropiat de slava lui Dumnezeu decât adevărul Lui; El este adevărul. Ispititorul era conştient de aceasta şi deci strategia lui a fost făcută în conformitate. Femeii i-a spus: „Hotărât, că nu veţi muri!” (Gen. 3:4). Aceasta era o contradicţie ţipătoare a adevărului lui Dumnezeu. Când femeia a consimţit la această contradicţie, atunci integritatea ei a eşuat şi a devenit prizoniera păcatului. Acuzaţia Domnului nostru asupra ispititorului este datorată faptului că propria lui cădere din integritate a avut acelaşi caracter cu cea cu care a sedus-o pe Eva. „El de la început a fost ucigaş; şi nu stă în adevăr, pentru că în el nu este adevăr. Ori de câte ori spune o minciună, vorbeşte din ale lui, căci este mincinos şi tatăl minciunii.” (John 8:44).

Da, esenţa păcatului este a fi împotriva lui Dumnezeu (cf. Ps. 51:4); este vorba de contradicţia faţă de Dumnezeu în totalitatea conotaţiei şi aplicaţiei. Când Pavel a scris „umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu,” el a adăugat „căci, ea nu se supune Legii lui Dumnezeu,” (Rom. 8:7). Este semnificativ că legea lui Dumnezeu este menţionată în această legătură. Duşmănia se manifestă prin nesupunere la legea lui Dumnezeu. Şi nu numai aceasta. Nesupunerea este duşmănie, contradicţie. Deoarece legea este slava lui Dumnezeu ce se exprimă pentru aranjarea gândirii umane, cuvântului, acţiunii în acord cu chipul în care omul a fost creat. Păcatul poate fi definit în termenii legii ca fiind „fărădelege”  (I Ioan 3:4).

Contradicţia păcatului faţă de Dumnezeu şi de voinţa Lui, dacă nu este descrisă adecvat ca fiind o rezistenţă, atunci implică şi se exprimă prin rezistenţă. Scriptura foloseşte uneori acest termen sau echivalenţii lui pentru a exprima atitudinea necredinţei. (cf. Fapte 7:51; 13:45; Rom. 10:21; II Tim. 3:8; Tit. 1:9).Este evident că păcatul constă în rezistenţă faţă de voia lui Dumnezeu. Dacă cerinţele lui Dumnezeu nu erau rezistibile, atunci nu ar fi existat păcat. Cerinţele lui Dumnezeu se exprimă în Evanghelie şi toată respingerea Evangheliei şi a cererilor ei este rezistenţă. În Biblie avem revelaţia supremă a harului lui Dumnezeu, iar Hristos este întruparea acelui har. Slava lui Dumnezeu nu este nicăieri mai strălucitoare decât în faţa că Isus Hristos. Deci, necredinţa este rezistenţă în faţa harului, la zenitul dezvăluirii şi propunerii acestuia. Deci, a spune că tot harul este irezistibil înseamnă a nega faptele clare de observare şi experimentare din învăţăturile Scripturii. Ştefan a fost curajos pentru a pune sub acuzaţie audienţa necredincioasă  pentru că rezista Duhului Sfânt: „Voi totdeauna vă împotriviţi Duhului Sfânt. Cum au făcut părinţii voştri, aşa faceţi şi voi.” (Fapte 7:51). Aceasta este enormitatea necredinţei; este contradicţia păcatului ce se exprimă prin rezistenţa opusă cererilor şi propunerilor dragostei şi harului suprem. „judecata aceasta stă în faptul că, odată venită Lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina” (Ioan 3:19).

Când vorbim de harul irezistibil, nu o facem ca să afirmăm că tot harul este irezistibil, nici ca să negăm aspectele fără număr în care harul întâmpină opoziţie până la culmea rezistenţei până la osânda veşnică. De fapt adevărul despre şi necesitatea harului irezistibil poate fi demonstrată prin premisa harului rezistibil. Duşmănia inimii omeneşti este cea mai virulentă în punctul revelaţiei supreme a slavei lui Dumnezeu. Contradicţia este atât de adâncă şi persistentă, încât Salvatorul, ca şi întrupare a harului este respins. Numai când recunoaştem aceasta, este percepută nevoia pentru harul irezistibil.

În evanghelismul din ziua de astăzi se presupune că lucrul pe care omul îl poate face în practicarea propriei libertăţi este să creadă în Hristos pentru salvare. Se presupune că aceasta este contribuţia pe care trebuie să o facă omul însuşi pentru a pune forţele salvării în mişcare şi că Dumnezeu nu poate face nimic faţă de acest sfârşit până când omul nu ia decizia crucială. În această afirmaţie este un eşec total să iei în considerare decăderea umană, cu natura contradicţiei pe care o implică păcatul. Pavel ne spune că nu numai că mintea firească nu este supusă legii lui Dumnezeu, dar nici nu poate fi. (Rom. 8:7). Această imposibilitate se extinde şi la Evanghelie. Este implicaţia celorlalte cuvinte ale lui Pavel „Dar omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci, pentru el, Sunt o nebunie; şi nici nu le poate înţelege, pentru că trebuiesc judecate duhovniceşte.” (I Cor. 2:14). Dar pentru acest adevăr avem cel mai exact şi clar martor al Domnului Însuşi „.Nimeni nu poate veni la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl, care M-a trimis.” (Ioan 6:44); „că nimeni nu poate să vină la Mine, dacă nu i-a fost dat de Tatăl Meu.” (Ioan 6:65). Aici este martorul celui care ştie ce este în om şi care-L cunoaşte pe Tatăl, cum şi Tatăl îl cunoaşte pe el. Şi este ca urmare o imposibilitate spirituală şi morală pentru un om să vină la el, cu excepţia darului liber al Tatălui, în atragerea Lui secretă şi eficientă.

Cuvintele anterioare ale Domnului nostru trebuie coordonate cu altele din acelaşi context. „Tot ce-Mi dă Tatăl, va ajunge la Mine; şi pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară” (Ioan 6:37). Ceea ce dă Tatăl, în acest text, a fost înţeles ca o alegere în Hristos, făcută înainte de întemeierea lumii. (cf. Efes. 1:4, 5) sau cel puţin, în termenii dăruirii Fiului în mod corespunzător cu sau provenind din alegere. Dar în nici un caz, aceasta nu pare să fie ceea ce Tatăl a făcut, la care se referă textul. Există două motive pentru această concluzie. În primul rând, în alt loc din Evanghelie, când Isus vorbeşte despre cei care I-au fost daţi de Tatăl, ei sunt identificaţi ca fiind aceia daţi lui, ieşiţi din lume, ca cei care I-au ţinut cuvântul, ca cei care au ştiut că toate lucrurile date Lui erau de la Tatăl, ca cei care primiseră cuvintele date Lui şi ajunseseră să cunoască adevărul că El, Isus, venise de la Tatăl. (Ioan 17:6-8). Aceste caracterizări necesită mai mult decât alegere înainte de întemeierea lumii; ele implică o relaţie de credinţă. În al doilea rând, În contextul imediat, Isus se referă la atragerea eficace şi ceea ce Tatăl a dat. (Ioan 6:44, 65). Deci, trebuie să concludem că ceea ce Tatăl a dat este actul de a da ce apare în procesul harului, definit mai specific ca fiind atragerea şi darea din domeniul conştiinţei. Constrângerile harului Tatălui în inimile oamenilor sunt simultane cu, sau poate pot fi interpretate ca donaţii din partea Tatălui către Fiul. Dumnezeu Tatăl atrage oamenii, pune constrângeri sfinte asupra lor, îi cheamă la părtăşie cu Fiul Său, şi îi prezintă lui Hristos ca pe nişte trofee ale răscumpărării pe care Hristos Însuşi a realizat-o.

Această constrângere a fost numită „eficace”. Nici o altă concluzie ar putea fi trasă în mod rezonabil din Ioan 6:44, 45. Isus vorbeşte despre venirea la El, angajamentul credinţei şi despre imposibilitatea ce se află în afara atragerii Tatălui. Excepţia implică faptul că atunci când Tatăl atrage, intervine excepţia — persoana atrasă vine. Mai mult, ar fi o greşeală împotriva tuturor să se înţeleagă natura şi intenţia atragerii Tatălui şi a ceea ce El dăruieşte, în termenii versetelor 44, 65 ca aceste acţiuni să fie considerate ineficiente. Dar Ioan 6:37 pune aceasta dincolo de orice dubiu: „Tot ce-Mi dă Tatăl, va ajunge la Mine; şi pe cel ce vine la Mine,” Isus nu spune : tot ce Tatăl îmi dă îmi este adus. El foloseşte termenul care denotă mişcarea din partea persoanei —„va veni la Mine”. Venirea la Hristos este mişcarea angajamentului faţă de Hristos, venire ce angajează întreaga activitate a sufletului persoanei ce vine. Nu este vorba că ar putea veni, că are ocazia să vină, că probabil va veni, nu că are împuternicire să vină, ci că va veni. Este vorba de siguranţa absolută. Este o necesitate divină; porunca cerului asigură succesiunea.

Este o imposibilitate morală şi spirituală a persoanei de a veni la Hristos în afara atragerii Tatălui. Găsim că este o imposibilitate morală şi spirituală pentru persoana dăruită de Tatăl Fiului să nu vină. Aceasta este, după opinia lui Isus, conjunctura invariabilă a acestor două feluri diferite de acţiuni. – „tot ce îmi dă Tatăl, vine la Mine”. Este o eficienţă de neînvins în acţiunea Tatălui, iar aceasta înseamnă har irezistibil.

Realitatea acestui har este scrisă în cuvintele lui Isus. Dar învăţătura indică de asemenea şi necesitatea. Premisa învăţăturii Domnului nostru este imposibilitatea credinţei când există numai puterea omenească. Puterea Tatălui este interpusă pentru a întâmpina această imposibilitate şi imposibilitatea stabileşte indispensabilitatea interpunerii.

Până aici, atenţia a fost concentrată asupra acţiunii lui Dumnezeu Tatăl cu privire la constrângerea ce apare în credinţă. Este foarte important ca accentul Scripturii să fie apreciat. Altfel nu-L cinstim pe Dumnezeu Tatăl şi părerea noastră cu privire la asigurarea salvării este distorsionată serios. Dragostea Tatălui este fântâna din care toate actele şi procesele răscumpărării încep. Dar trebuie să recunoaştem de asemenea că începutul salvării este în lucrarea harului al cărui reprezentant este Tatăl. El este Cel care cheamă eficace la părtăşia cu Fiul (cf. Rom. 8:28, 30; I Cor. 1:9; Gal. 1:15, 16; Efes. 1:18) şi El atrage oamenii către Salvator. Când păcătoşii experimentează pentru prima dată atracţia de neînfrânt a Răscumpărătorului, sunt încântaţi de frumuseţea Sa, şi se predau Lui cu totul, aceasta se întâmplă deoarece Tatăl a făcut un dar Fiului Său şi a aşezat peste oameni o constrângere irezistibilă. A numi toate acestea mai puţin decât har irezistibil înseamnă a-i nega caracterul şi a pune la îndoială eficacitatea voinţei Tatălui.

Mai frecvent, în teologie, s-a crezut că harul irezistibil îşi are centrul în regenerare, iar aceasta este actul specific al Duhului Sfânt. (cf .Ioan 3:3-8). Ar fi simplu să spunem că acţiunile Tatălui, la care ne-am referit mai sus, sunt doar alte modalităţi de a exprima regenerarea. Aceasta este mult prea simplist şi eşuează în a considera varietatea lucrării harului. În planul salvării există o organizare. În realizarea pentru totdeauna a răscumpărării există o organizare. Adică sunt roluri specifice şi diferite ale persoanelor diferite ale Dumnezeirii. Există de asemenea o organizare în aplicarea răscumpărării şi trebuie să ţinem cont de diversitatea implicată. A egala acţiunile Tatălui cu regenerarea înseamnă a ignora diversitatea, teologia noastră este deci, trunchiată, iar credinţa noastră privată de bogăţia cerută de organizare.

Regenerarea este lucrarea specifică a Duhului Sfânt, iar aprecierea noastră cu privire la economia mântuirii ne cere să-L onorăm cu privire la rolurile distincte pe care le are.

Nici o parte a varietăţii procesului salvării nu este mai relevantă cu privire la subiectul harului irezistibil ca şi regenerarea. Din nou, învăţătura Domnului nostru este baza: „dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu.… dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu.” (Ioan 3:3, 5). Imposibilitatea găsită mai devreme în legătură cu credinţa apare aici în legătură cu înţelegerea şi participarea în Împărăţia lui Dumnezeu şi naşterea de sus, din apă şi din Duh este interpunerea ce întâmpină neputinţa umană. Nu există îndoială că evaluarea Domnului nostru asupra situaţiei omului este totala incapacitate referitor la ceea ce este cel mai relevant pentru bună-starea lui şi are acelaşi efect ca şi acuzaţia lui Pavel cu privire la omul firesc. (I Cor. 2:14).

Clauza harului apare în această legătură ca şi în Ioan 6:44, 65, cu excepţia faptului dacă este născut de sus, din apă şi din Duh, excepţia ce asigură înţelegerea şi participarea la Împărăţia lui Dumnezeu. Şi siguranţa acestui rezultat este sugerată nu numai în „dacă” din versetele 3 şi 5 dar este afirmată expres în versetul 6: „Ceea ce este născut din Duh este Duh.” O nouă persoană ce locuieşte înăuntru, călăuzită şi controlată de Duhul Sfânt.

Numai Ioan înregistrează pentru noi cuvintele Domnului către Nicodim. Efectul profund lăsat de această învăţătură asupra lui gândirii lui Ioan manifestat în prima sa epistolă. În şase ocazii apar referinţe la regenerare (I Ioan 2:29; 3:9; 4:7; 5:1, 4, 18). Pertinent pentru interesul nostru prezent este accentul pus pe invariabila concomitenţă a naşterii din Dumnezeu şi a vieţii noi. „Oricine este născut din Dumnezeu, nu păcătuieşte… şi nu poate păcătui, fiindcă este născut din Dumnezeu” (3:9). „Pentru că oricine este născut din Dumnezeu biruieşte lumea” (5:4). „Oricine este născut din Dumnezeu, nu păcătuieşte…şi cel rău nu se atinge de el.” (5:18). Deci persoana născută din Dumnezeu nu mai trăieşte în păcat, ci are biruinţa, deci este convertită.

Când aceste informaţii sunt puse în contrast cu imposibilitatea despre care vorbea Domnul nostru cu Nicodim, singura deducţie este că noua naştere este eficientă în mod invincibil, iar aceasta confirmă harul irezistibil.

Este semnificativ că în prologul Evangheliei lui Ioan apar cuvintele „născuţi nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu”  (Ioan 1:13). Trăsăturile negative cumulative întăresc pozitivul, iar lecţia este despre un monergism divin. Nu este vorba despre ceea ce face omul, ci despre ceea ce Dumnezeu face; şi numai Dumnezeu, până la excluderea întregii voinţe sau puteri umane. Acelaşi monergism este evident în învăţăturile Domnului nostru. În Ioan 3:3-8 nu putem înăbuşi analogia la care se întoarce limbajul regenerării. Când o persoană este născută din carne, nu este pentru că aceasta a decis acest eveniment. A fost datorită voinţei şi influenţei altora. La fel este şi în cadrul naşterii din nou. Şi prin a cărui voinţă şi putere nu este lăsată nici o îndoială. Numai Duhul Sfânt este puterea. În termenii versetului 3 acţiunea este supranaturală, în termenii versetului 5 este prin purificare radicală şi împărtăşire, în termenii versetului 6 este determinant în mod invincibil, în termenii versetului 8 este eficient în mod misterios şi suveran.

De ce ar exista ezitare în acceptarea adevărului harului irezistibil? Este intervenţia lui Dumnezeu de a face pentru noi ceva ce noi nu putem face. Este harul uimitor al lui Dumnezeu care întâmpină neputinţa noastră fără speranţă. Iată Evanghelia îndurării suverane. Este singura speranţă de succes pentru salvarea sufletelor pierdute. Duhul Sfânt însoţeşte declaraţia Bibliei cu puterea şi demonstraţia Lui suverană. Cei pierduţi sunt născuţi din Duh şi roada este sfinţirea, iar sfârşitul este viaţa veşnică.

În concluzie, ne întoarcem la Ioan 6:37, 44, 65. Când un păcătos vine la Hristos, în angajamentul credinţei, când voinţa rebelă este reînnoită şi lacrimi de pocăinţă încep să curgă, este datorită faptului că o tranzacţie misterioasă a avut loc între persoanele Dumnezeirii. Tatăl a făcut un dar, o donaţie Fiului Său. Astfel să piară gândul că a veni la Hristos îşi are explicaţia în hotărârea autonomă a voinţei umane. Îşi are cauza în voinţa suverană a lui Dumnezeu Tatăl. El a pus asupra acestei persoane constrângerea de care a fost captivată de slava Răscumpărătorului şi a investit în el toate interesele lui. Hristos este făcut înţelepciune de la Dumnezeu, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare. Aici este harul care depăşeşte şi este harul de neînvins.

 Despre autor

John Murray a fost profesor de teologie sistematică la Westminster Theological Seminary din Philadelphia, Pennsylvania. Profesorul Murray şi-a primit M.A. de la Universitatea din Glasgow şi Th. B şi Th. M. de la Princeton Theological Seminary. Profesorul Murray este cunoscut pentru publicaţiile sale, Răscumpărarea, realizată şi aplicată şi Principii de comportament.

Acest articol a fost extras din  Soli Deo Gloria: Essays in Reformed Theology, ed. R.C. Sproul, publicat de Presbyterian and Reformed Publishing, 1976

http://www.voxdeibaptist.org/irresistible_grace_John_Murray_trd.htm

Cătălin Sturza, după studiul care arată că NU există o „genă gay”: Pe cine ajută, atunci, această mișcare ideologică construită pe neadevăruri și pe nisipuri așa de mișcătoare?

de Ștefania Brândușă

Jurnalistul Cătălin Sturza comentează rezultatele unui recent studiu făcut public zilele trecute, conform căruia nu există o genă gay. Una din consecințele textului studiului publicat de revista Science este faptul că dacă gay-ii nu sunt „born that way” (născuți așa), atunci comportamentul h0m0sexual nu este un dat biologic, așa cum susține lobby-ul LGBTQI, ci este o alegere sau o PREFERINȚĂ, susține jurnalistul. El arată că lucrul de care se tem cel mai mult  activiștii LGBT ar fi prăbușirea și distrugerea minciunilor intrinseci ce reprezintă fundamentul «identității» lor gay, și a întregii baze pe care s-a construit mișcarea pentru «drepturile gay».

Acesta este textul postat:

Nu există o „genă gay”, a confirmat cel mai mare studiu realizat vreodată pe ADN-ul uman, ne spune Agerpres. „Aceasta este concluzia unei analize realizate pe 500.000 de profiluri ADN de un grup de cercetători din Europa și Statele Unite, ale căror concluzii, publicate joi în prestigioasa revistă Science, infirmă definitiv o ipoteză apărută în anii 1990, conform căreia ar exista o «genă gay» ce ar fi la fel de previzibilă ca aceea care influențează culoarea ochilor.”

Una din consecințele micului text de mai sus este faptul că dacă gay-ii nu sunt „born that way” (născuți așa), atunci comportamentul h0m0sexual nu este un dat biologic, așa cum susține lobby-ul LGBTQI, ci este o alegere sau o PREFERINȚĂ. Culturile tradiționale și psihologia tradițională îl numesc încă deviație sau perversiune (în sensul de pervertire a funcției sexuale normale); mulți se referă la el în termenii de „viciu” și „adicție”, „dependență”. În orice caz, dacă acest comportament reprezintă o peferință, nu există nici o bază pentru a legaliza „căsătorii”, „adopții” și orice altceva mai cere corectitudinea politică pentru persoanele de același sex (o bază nu exista oricum, deoarece căsătoria este ceea ce este, și nu poate să fie „extinsă” fără a fi în fapt distrusă.) Și atunci „căsătoriile” și „adopțiile” gay nu reprezintă un drept natural (care nu poate să fie acordat pe baza unei preferințe) ci reprezintă un privilegiu – acordat pentru simplul fapt că o grupare foarte zgomotoasă a pretins prin mijloace adeseori parapolitice să obțină aceste privilegii prin argumente și sloganuri care se dovedesc, în cea mai mare parte, goale de conținut.

O ironie imensă constă în faptul că diferențele de gen reprezintă „alegeri”, conform corectitudinii politice, deși biologia este în mod clar diferită, iar „orientarea sexuală” ar fi înnăscută, deși biologia este în mod indiscutabil identică. Feminismul susțin, de ceva timp, că ideea că diferențele de „gen” ar fi înnăscute este o mare erezie; ideologia susține că aceste diferențe sunt rezultatul alegerii personale și a condiționării sociale. Și asta în ciuda faptului că diferențele între bărbați și femei sunt „scrise” în ADN încă din momentul concepției și se manifestă la toate nivelurile biologice (fapt recunoscut de marea majoritate a medicilor). Pe de altă parte, lobby-ul LGBTQI susține că „orientarea sexuală” este înnăscută („we are born that way”), în ciuda absenței diferențelor biologice – între un bărbat straight și un bărbat gay nu există nici o diferență biologică. Chestiunea „genei gay” am văzut că a fost demontată prin acest studiu de la Harvard – însă studiile realizate pe gemeni identici au arătat încă de acum mulți ani că, în fapt, nu există nici o bază științifică solidă pentru a vorbi despre o predeterminare genetică h0m0sexuală în afara contextului social.

O a treia consecință e aceea că, dacă legile se schimbă pentru a legaliza inginerii sociale precum cele impuse de corectitudinea politică – prin redefinirea unor instituții umane fundamentale –, toți cei care se vor opune acestor inginerii vor intra sub incidența legii. Acolo unde s-au legalizat astfel de inginerii sociale, dacă eu voi spune, cu articolul de la Harvard în mână, că nu există nici o bază pentru „căsătoriile gay”, voi intra imediat sub incidența legii, deoarece aceste „inginerii” reprezintă deja status quo-ul, sunt recunoscute prin lege. Și voi putea să fiu amendat sau trimis la închisoare; metodele mai subtile de pedepsire a disidenților includ linșajul mediatic, marginalizarea și concedierea de la job. Exemplele sunt deja, din păcate, foarte numeroase; chiar dacă fluturi articolul de la Harvard și arăți că ai adevărul științific de partea ta (ca să nu mai vorbim de fundamentele teologice) – asta nu te va ajuta la absolut nimic. Libertatea de exprimare și libertatea de conștiință rămân, din ce în ce mai mult, vorbe goale, pe hârtie.

În sfârșit, tragedia este că, o dată cu modificarea legilor pentru a legaliza astfel de inginerii sociale, și o dată cu creșterea presiunii asupra bisericilor și a grupurilor tradiționale de a se confirma discursului oficial al corectitudinii politice, devine din ce în ce mai greu să îi ajuți pe cei care se lutpă cu astfel de comportamente și dependențe. Conform unei metaanalize care ia în considerare 30 de studii realizate între 1954 și 1994, 33% dintre h0m0sexualii care au urmat o formă de terapie (psihologică) au renunțat la acele comportamente. Prisihiatrul pro-gay Robert Spitzer a chestiuonat 200 de persoane care au trecut prin terapie și a constatat că există un succes clar al terapiei în tot ce înseamnă comportament, atracție, fantasmare și ale aspecte ale vieții și psihologiei. Însă o dată cu noile legi care se conformează presiunii corectitudinii politice, orice formă de terapie este scoasă în afara legii, în multe state americane (și nu numai).

Den Baily, un fost „gay” care a trecut printr-un proces de „restaurare” a orientării sexuale, scrie: „Oamenii se întreabă, adesea, de ce activiștii gay încearcă să scoată în afara legii mijloacele profesionale de terapie și consiliere care le oferă celor care doresc eliberarea de comportamentele h0m0sexuale nedorite, dacă acești activiști îmbrățișează cu adevărat «toleranța» pe care o predică? De ce se tem ei, de fapt, așa de tare? Vă voi spune că lucrul de care se tem cel mai tare este prăbușirea și distrugerea minciunilor intrinseci ce reprezintă fundamentul «identității» lor gay, și a întregii baze pe care s-a construit mișcarea pentru «drepturile gay». De aceea activiștii gay vor insista că această formă de comportament sexual disfuncțional reprezintă «cine» sunt ei. Este singurul lor mijloc de a rămâne blindați în falsurile și neadevărurile pe care le susțin.”

Ne puem întreba, așadar: pe cine ajută, atunci, această mișcare ideologică construită pe neadevăruri și pe nisipuri așa de mișcătoare? Cui folosește ea?”.

 

sursa activenews.ro