Închide

Sfatul medicului … divin — B a r z i l a i – e n – D a n

A văzut pe ucenici că se necăjesc cu vâslirea. (Marcu 6:48) Necăjindu-ne şi luptându-ne nu împlinim lucrarea pe care ne-a dat-o Dumnezeu de făcut. Numai Dumnezeu Însuşi, care lucrează întotdeauna fără stres şi fără încordare şi care niciodată nu Se surmenează, poate face lucrarea pe care o dă copiilor Lui. Când ne încredem liniştiţi în […] […]

„Să crezi în tine însuți” nu este întotdeauna cel mai bun sfat

Să crezi în tine însuți nu este întotdeauna cea mai bună idee - caricatură de Ron Anderson - christianpost.com

În cadrul unei ceremonii de absolvire din cadrul unei instituții creștine cineva trebuia să se ridice să aducă un discurs… și înainte să fie numite persoanele ce aveau să primească diplomele și restul…, la una din persoane i s-a spus ca să țină discursul– așa spontan, instantaneu. Respectiva persoană s-a ridicat și a început să spună studenților cât de mult a apreciat ea munca lor, cum că Dumnezeu a dat fiecăruia din ei daruri care provin numai de la El, și că ei ar trebui să slujească întotdeauna lui Dumnezeu și altora cu aceste daruri.

Apoi ea s-a oprit din discurs, probabil că făcea o pauză datorată emoțiilor momentului, după care a continuat, ”Dar cel mai important, întotdeauna să credeți în voi înșivă!””Trebuie doar să crezi în tine însuți!” Oare de câte ori ni s-a spus această declarație ca o vorbă de entuziasm și revigorare?

Cultura prezentă ne spune că aceasta este un mare atribut pe care trebuie să-l posedăm – abilitatea aceea de a lucrurile în propriile mâini, să fim cei care determină propriul nostru destin și căpitan al propriei noastre corăbii. Poți face tot ceea ce ți-ai pus în minte să realizezi. Crede și realizează! Și trage-te în sus de propriile bretele. Sunt secțiuni imense în anumite biblioteci devotate să te ajute să gândești în acest fel, să ai o încredere în sine mai presus de orice altceva, și să te bazezi pe tine și numai pe tine însuți.

Acest tip de sfat rezonează cu propria noastră natură umană deoarece la finalul zilei la toți ne place să luăm lucrurile în mâinile noastre. Mai degrabă ne-am încrede în noi înșine deoarece ne face să ne simțim ”în control. Și totuși, cu tristețe spus, acolo undeva adânc, în adevărata esență a ceea ce suntem noi, în propriul nostru suflet și spirit, știm că asta este o minciună.

Nimeni nu te-a îndrumat mai greșit decât tu însuți. Nimeni nu te-a mințit mai mult decât te-ai mințit tu singur. Nimeni nu te-a rănit, distras sau te-a împiedicat mai mult decât ai făcut-o tu. De fapt, cu cât mai mult ”crezi în tine însuți”, cu atât mai adâncă va fi groapa în care o să te găsești.

Cu recunoștință spunem acum că Biblia este cea care ne oferă speranță și scăpare de noi înșine prin a ne oferi motive mărețe pentru care tu nu ar trebui să crezi în tine însuți:

”Să crezi în tine” a determinat căderea rasei umane:

Șarpele (Lucifer) ispitește pe Adam și Eva cu exact același lucru care l-a azvârlit din ceruri, spunându-le esența: ”Voi puteți și veți fi precum Dumnezeu. Nu este nici un alt motiv să vă mai încredeți în Dumnezeu pentru că puteți fi precum însuși Dumnezeu.” Aceasta a fost marea ispită din Grădina Edenului. A fost mai mult decât a lua o mușcătură din fruct. A fost de fapt omenirea ce dorea să fie Dumnezeu, ascultând de șarpe în defavoarea Creatorului ei, și ”a crede în sine” mai mult decât a se încrede în direcția lui Dumnezeu.

”Căci Dumnezeu știe că, în ziua când veți mânca din el, vi se vor deschide ochii și veți fi ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul.” (Geneza 3:5)

”Să crezi în tine” a cauzat probleme pentru israeliți în Vechiul Testament:

Una din cele mai puternice acuzații pe care Dumnezeu le-a avut în mod continuu față de israeliți a fost faptul că ei continuu să facă ”ceea ce era drept înaintea ochilor lor” în loc să se încreadă în El. Oamenii nu aveau nevoie de Dumnezeu pentru că ei credeau în aceiași declarație pe care o credem și noi azi: ”Să învețe pe ai săi”. Israeliții făceau ceea ce simțeau că era bine, ei de fapt ”credeau în ei înșiși”, și simțeau că nu aveau nici o nevoie să creadă în Dumnezeu pentru direcție.

”În zilele acelea nu era rege în Israel, și fiecare făcea ce era drept în ochii săi.” (Judecători 17:6)

”Să crezi în tine” este opusul a ceea ce a învățat Isus:

Declarația fundamentală pe care Isus ne-a dat-o cu privire la a-L urmanu era ca noi ”să credem în noi înșine”ci, mai degrabă, exact opusul – ”să ne lepădăm de noi înșine”.Această negare este mai mult decât a da drumul la vreo dorință sau vis personal. Chemarea este de a ne lepăda de întregul eu, de toate motivele și impulsurile noastre naturale care sunt în conflict cu afirmațiile lui Hristos. De fapt, El merge chiar mai departe și spune că noi trebuie ”să ne luăm crucea”, care este un instrument al morții. Deci, se presupune acum că noi trebuie să credem în noi înșine? Nu, de fapt se presupune ca noi să murim față de sine!

”Atunci Isus le‑a zis ucenicilor Săi: Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să‑și ia crucea și să Mă urmeze.” (Matei 16:24)

Credința în cea mai pură formă a ei este a crede în Dumnezeu mai degrabă decât a crede în mine însumi. Atunci când încerc să ”cred în mine însumi” prin a fi în control, de fapt aceasta mă face să sufăr de stres, îngrijorare și anxietate, pentru că încerc să fac o slujbă care este cu mult mai presus de gradul meu de plată.

A fi în control este o slujbă care o acaparează doar Dumnezeu! Prin urmare, singura mea slujbă este să mă încred în Dumnezeu să facă slujba Lui știind că El este foarte, foarte bun la slujba Sa! În realitate, parte a marii vești a evangheliei este că unul din cei mai periculoși dușmani ai mei va fi pus la moarte, care este eul meu! Isus a murit ca vechiul meu eu să moară, El a fost îngropat ca vechiul meu eu să fie îngropat, și El trăiește acum ca un nou eu să poată trăi. Și acest nou eutrebuie să fie de acum obligat zilnic ”să creadă în Isus”!

”Am fost răstignit împreună cu Cristos și nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăiește în mine, iar viața pe care o trăiesc acum în trup o trăiesc prin credința în Fiul lui Dumnezeu, Care m‑a iubit și S‑a dat pe Sine Însuși pentru mine.” (Galateni 2:19-20)

Dr. Shane Pruitt

Notă: Materialul de mai sus este o adaptare personală după o postare scrisă de Dr. Shane Pruitt (foto alăturat) pe 15 iunie 2017 în Christian Post (de unde a fost preluată și imaginea de la început). Shane este director al departamentului de Misune din cadrul Convenției Baptiste Sudice din Texas și scrie pe I Already Am – blogul său personal. Dacă citați sau folosiți acest material în altă parte, rog să păstrați toate link-urile din el și să oferiți sursa citării, adică acest blog. Mulțumesc.

MOARTEA NEAGRĂ

download

„Moartea neagră” revine: un oraş de 30.000 de persoane a fost izolat complet după ce un bărbat a murit de ciumă bubonică

 

Valentin Vidu | 23.07.2014 |

 

Puricii devin adesea purtători ai ciumei bubonice, după ce ciupesc un şobolan sau un rozător contaminat, putând transmite boala oamenilor.    (Ilustraţie: Shutterstock.com)+ZOOM
„Moartea neagră” revine: un oraş de 30.000 de persoane a fost izolat complet după ce un bărbat a murit de ciumă bubonică

Galerie foto (1)

Un oraş chinezesc a fost izolat, iar 151 de persoane au fost plasate în carantină începând de săptămâna trecută, după ce un bărbat a decedat de ciumă bubonică, a anunţat marţi presa oficială.

Cei aproximativ 30.000 de locuitori ai oraşului Yumen din provincia Gansu, în nord-vestul Chinei, nu sunt autorizaţi să părăsească oraşul, iar poliţia impune vehiculelor să ocolească localitatea, a anunţat pstul chinez CCTV.

Victima, în vârstă de 38 de ani, a tranşat o marmotă moartă, posibil contaminată, pentru a-şi hrăni câinii, potrivit ziarului Beijng News.

„Oraşul dispune de suficient orez, făină şi ulei să-şi hrănească locuitorii timp de o lună”, a adăugat CCTV. „Locuitorii, inclusiv cei plasaţi în carantină, sunt toţi în stare bună”, potrivit postului.

CCTV a precizat că „autorităţile nu mai permit nimănui să părăsească oraşul”. „Patru sectoare de carantină” au fost instituite, a anunţat cotidianul China Daily.

Ciuma bubonică este o infecţie bacteriană care afectează în principal animalele.

Puricii devin adesea purtători ai ciumei bubonice, după ce ciupesc un şobolan sau un rozător contaminat, putând transmite boala oamenilor.

În secolul al XIV-lea o epidemie de ciumă bubonică – Ciuma Neagră – a atins zeci de milioane de persoane în Europa.

La începutul acestui an, cercetătorii avertizau într-un studiu publicat în The Lancet că o nouă pandemie de ciumă este oricând posibilă.

Surse: MediafaxThe Guardian

 

SĂRBĂTORILE  PRIMĂVERII  elemente naturale şi supra naturale de Vasile Hozan

 

Vasile Hozan

Articole de la cititori

 

SĂRBĂTORILE  PRIMĂVERII 

elemente naturale şi supra naturale de Vasile Hozan

Şi în acest an 2007, avem pe calendar sărbătorile: Morţii şi a învierii Domnului, înălţarea Lui la cer, şi Rusaliile, ca în fiecare an, în aceste  lunii de primăvară, în care totul înfloreşte şi creşte spre bucuria oricărui ochi a oricărei făpturi vii – de la ochiul omului şi până la ochiul tuturor vieţuitoarele.

An de an de fapt, sărbătorim aceste mari şi unice sărbători. Evenimente irepetabile.Ziua Morţii este o zi de penetenţă şi smerenie.Ziua învierii Dom-nului este o zi de bucurie pentru credincioşi. El a înviat la începutul zilei, ca un simbol a hotarului dintre întunericul gros ce acoperea ţara Galileii; pre-cum şi lumea întreagă. După care Lumina Lumii ce răsărea şi alunga intunereicul. Prin acest simbol mai arăta că totul este un început nou; chiar ziua de cult se schimbă: din a şaptea în întâia zi a săptămânii.

La fel este Ziua înălţării la cer a Domnului Isus. Dar şi Ziua Pogorârii Duhului Sfânt; acestea patru sărbători sunt unice. Ele sunt nişte evenimente de seamă în toată istoria omenirii şi a Evangheliei. Dacă am face o analiză a elementelor însoţitoare ale acestor sărbători, am constata că ele cuprind elemente naturale şi supra-naturale.

natural ca din când în când să auzi de câte un cutremur de pământ. Dar a fost supra-natural că s-a întâmplat tocmai când El îşi da Duhul pe crucea din Golgota.

natural să cadă câte o piatră din vreo orecare stâncă, dar a fost supra-natural faptul că stâncile s-au despicat, când El a strigat tare <S-a Sfârşit> şi la fel de supra-natural când mormintele s-au deschis.

natural să vină un nor să întunece soarele, dar a fost supra-natural să vină întunericul, ziua în ameaza-mare, de la 6 la 9, respectiv de la 12 la ora 3 după masa, tocmai când El era pe cruce atârnat între cer şi pământ. Şi încă un amănunt supra-natural, căci numai peste ţara lui Izrael s-a făcut întuneric.

natural să se rupă o pânză, o ţesătură, dar a fost supra-natural ca perdeaua din lăuntru Templului să se rupă în două de sus până jos, tocmai când inima lui Isus ceda şi viaţa pământea a Lui se încheia aici.   Deci când pleacă dintre pământeni, Cel hulit de gloatele şi noaroadele lui Israel, se petrec lucruri grozave naturale; dar încărcate de o putere supra-naturală  dar încărcate de o putere supra-naturală care le împlinea exact la momentul oportun şi în condiţii nemaipomenite.

(Pentru avă convinge citiţi vă rog, următoarele amânări din Evanghelii: Matei 27:45,46,51,52; Marcu 15:24, 33,34, 38; Luca 23:44,45 şi  Ioan 19:30 ).

Învierea Domnului

Privind în Sfintele Scripturi cu atenţie, vom observa căci şi evenimentul învierii are elemente naturale şi elemente supra-naturale, dar deosebite de cele ce noi le cunoaştem ca oameni. Cum spuneam mai inainte, e natural cutremurul, dar este supra-natural faptul că a fost dirijat de Dumnezeu Tatăl, tocmai în momentul în care Isus Slăvitul trebuia să învieze dintre cei morţi la o viaţă veşnică şi eternă, împreună cu Dumnezeu Tatăl Său.

Aproape că ar fi natural o trezire din moarte a cuiva după un orecare timp, dar este supra-natural ca un mort înbălsămat cu 100 de litrii de aloie şi smirnă, făcut după mesteşugul făcătorilor de balsame pentru a înbalsama morţii, conform vremii şi care era ca o pupă a unui verme de mătasă, să iasă fără ca să fie nici o vătămare a acestui înveliş în care a fost trupul înfăşurat şi înbalsamat.

Lucrul acesta l-a convins pe Petru şi pe Ioan în dimineaţa învierii de au crezut, când au văzut fâşiile de pânsă ne stricate, puţin întărite în gelatine aceia uleioasă în care au fost îmbibate. Ei au intrat în mormânt şi au văzut şi au crezut. Ne spune Scriptura.

Este natural ca o piatră să fie mişcată de pe locul ei, dar această piatră mare care era o problema datorită mărimii şi greutăţi ei, ca cineva să o dea de pe mormânt la o parte. Dar acum ea fără ajutorul unei mâini este dată complect deoparte de pe gura mormântului căci Isus nu putea fi ţinut sub sigile şi nici de paznicii lui Pilat. Aceasta afost supra-natural

E ceva aproape de natural, că adică, se mai întâmplă ca cineva să aibă vedenii; dar ca să vezi cu ochii liberi îngeri şi să stai de vorbă cu ei şi apoi să-ţi spună totul despre Isus, aceasta este supra-natural.

natural ca să-l întâlneşti pe cineva după mulţi ani şi să nu-l recunoşti, dar să stai cu el zi de zi trei ani şi jumătate şi apoi după trei zile să nu-L poţi recunoaşte nicicum, asta este supra-naturalul,  care a făcut ca Isus să aibă un trup nou şi cu totul diferit, aşa că de multe ori după înviere S-a arătat, dar niciodată nu L-au cunoscut ucenicii Lui. Totdeauna trebuia să le arate, să le documenteze, să se indentifice pe Sine.

Era natural ca ucenicii să fie într-o casă şi cineva să-i viziteze, cum se întâmplă, dar fără să deschidă uşa, sau geamul numai să apară aşa deodată şi să fie pipăit şi să simţi că este carne şi oase, că este trup. Este inexplicabil fiindcă aceaste toate erau de domeniul Divinului şi supra-naturalului. (cf. Ioan 19:39,40; 20:1-9, 12; Luca 24:1-3,6,7,11,12, 31,32,39,40; Marcu 16:2,3;Matei28:1,2)..

Înălţarea la Cer

<După patima Lui, li s-a înfăţişat viu, prin multe dovezi, arătându-li-Se deseori, timp de patruzeci de zile, şi vorbind cu ei despre lucruri privitoare la Împărăţia lui Dumnezeu> .

Este natural să te urci cu un grup fidel pe un munte şi acolo să ţii o conferinţă, o cuvântare de un anumit timp: mai lung sau mai scurt; dar ca să vezi pe cel în care ţi-ai pus toată încrederea că aşa cum stă de vorbă numai că se saltă de la pământ ne schimbându-şi de loc poziţia, ne făcând nici un efort, ci pur şi simplu ca un fulg uşor, al unei pene de pasăre, ce se ridică în aer. Aşa S-a ridicat mântuitorul în timp ce “şi rostea binecuvântarea Sa asupra ucenicilor Lui, aceasta a fost dea drept supra-natural.

natural să vezi câte un nor, dar ca norul să vină aşa de jos şi să ascundă în el o persoană pe care să nu mai ai ocazia ca să o vezi, aceasta este supra-naturalul care   şi-a arătat puterea Sa despre care a zis El: < Datu-Mi-sa toată puterea în cer şi pe pământ> astfel el a făcut ceea ce a ştiut că trebuie să facă fără ca cineva să-L poată comenta sau împiedeca. Deoarece nu mai era un om natural ci era Dumnezeu, ca atare era supra-natural.Şi să pierzi din privire pe cineva datorită distanţei, trecând un deal, sau o vale, este natural, dar ca imediat să vină alte două persoane din seninul cerului şi să te încuviinţeze că <Acest Isus care S-a înălţat la cer din mijlocul vostru, va venii în acelaşi fel cum L-aţi văzut mergând la cer>. Acestea toate sunt supra-naturale, numai  Dumnezeu le poate face.

După cele ce noi ştim este natural să te ridici în aer cu un balon, sau alte mijloace, dar ca singur şi fără nici o sforţare, numai să ţi se desprindă talpa picioarelor de către pământ şi să o iai spre înaltul cerului aceasta este dea dreptul şi cu desăvârşire supra-naturalul, dovedind dumnezeirea Lui în faţa tuturor. (cf.Fapt.A.1:3,9,10,11,12; Luca 24:51).

Rusaliile

Sărbătoare Rusaliilor adică a poborârii Duhului Sfânt, este pentru creştinii de azi ca şi pentru toţi din toate timpurile cea mai însemnată sărbătoare, socotind că aceasta este pentru Biserică, ceea ce este certificatul de naştere pentru un copil nou născut şi apărut în lumea noastră. Lucrurile obişnuite şi naturale ca şi cele neobişnuite şi supra-naturale să petrec şi de data aceasta supra-punându-se. A fi adunaţi la olaltă o grupare de vreo120 de persoane este natural  şi normal, dar ceea ce i-a putut ţinea pe aceşti 120 de  oameni să nu se despartă nici zi nici noapte; şi ceea ce  i-a obligat să strige într-una în rugăciunile lor către Dumnezeu a fost supra-naturalul. Fiind că ei se rugau cu voce tare, după cum se ruga poporul lor evreu. Aceasta a depăşit omenescul. Şi se semnala bine ce era Divinul şi supra-natural, care a adus unitatea lor în gândire, până şi inimile lor erau deja cuplate unele cu altele simţind la fel, crezând la fel, şi se rugau la fel.

Să auzi sunete de vânt tare când bate vântul puternic este natural, dar să auzi sunetul şi vânt să nu fie, iar sunetul să fie aşa de mare încât vâjiitul lui să adune oamenii de pe străzile oraşului şi să-i scoată pe cei din incinta Templului şi din interiorul lui şi să-i aducă sub impresia mirării şi curiozităţi pe toţi în casa şi împrejurul casei unde se rugau cei 120 de credincioşi în Isus. Aceasta la fel depăşeşte cadrul natural şi trebuie să recunoaştem mâna Divină şi supra-naturalul.

Vuietul în atmosferă are loc câte-odată, este ceva natural, dar acum s-a pogorât în casă, peste zgomotul şi gălăgia produsă de rugăciunile celor 120 de persoane şi casa era umplută de vâjiitul unui vânt puternic asta a fost supra-natural.

În mod natural, şi normal vâjiitul nu produce nimic, dar aici unde era supra-naturalul, vâjiitul s-a transformat în limbi de foc. Aceste limbi aveau întelctul în ele, acesta fiind din nou supra-natural; că au ştiut să aleagă şi să se aşeze pe fiecare din cei care erau înoiţi şi formau Biserica, pe alţii nu s-au aşezat. Aceste limbi de foc natural trebuia să ardă pe cei pe care s-au aşezat, dar fiind supra-naturale nu au vătămat pe nimeni, dinpotrivă i-a umplut de zel pentru Isus, care le-a trimis aceste limbi.

În mod natural unde sunt multe flăcări de foc la bază se unesc, aici au rămas câte una pe fiecare persoană unind doar inimile.

Acesasta întâmplare fiind un unicat în întreaga istorie cunoascută, arătând supra-naturalul, deşi flăcări de foc s-au mai arătat în căsele unde stăruiau fraţi şi unde Domnul boteza cu Duhul Sfânt; numai în timpul anilor noştri au fost în multe locuri. Dar ca să se vadă asupra persoanelor nu s-a mai repetat.

După multă exersare în strigăte aiurea (nu în rugăciune), cineva ar putea pierde controlul minţii, asta ar fi iarăşi ceva natural pentru oamenii, dar în cazul acesta mintea lor de şi ei nu ştiau ce rostesc, era stăpânită de Duhul Sfânt şi vorbeau fiecare lucruri minunate ale lui Dumnezeu, fiind vădit supra-naturalul  intervenţiei divine.

natural ca cineva să înveţe o limbă sau mai multe şi apoi să se adreseze altora de ală naţie şi limbă şi să-i vorbească în limba lui. Dar aici supra-naturalul a făcut ca aceşti oameni în număr de aproximativ 120 să vorbească deodată şi cursiv, fiecare din ei adresându-se altor naţiuni în limba fiecăruia. Aşa că: <Toţi se mirau, se minunau,şi ziceau unii către alţii: <Toţi aceştia care vorbesc , nu sunt Galilieeni? Cum dar îi auzim vorbind fiecăruia din noi în limba noastră, în care ne-am născut>(cf.Fapt.a.2:1-12).

Aşadar, intervenţia supra-naturală a Duhului lui Dumnezeu s-a arătat şi oamenii oricum ar comenta ei: Moartea Domnului Cristos, învierea Lui dintre cei morţi, înălţarea la cer a Mântuitorului, sau minunea Rusaliilor; chiar dacă ar vrea să pună undeva proptele minţii lor întunecate şi să explice pe cale naturală vre-una din ele; supranaturalul şi intervenţia mâinii lui Dumnezeu Tatăl, este vădită şi de netăgăduit, căci se ridică asupra oricărui argument şi asupra oricărei obiecţii arătând cu claritate şi rămânând în picioare Lucrarea de Mântuire a lui Dumnezeu în toată măreţia acestei opere.

http://publicatia.voxdeibaptist.org/articole_mar07.htm

SOTERIOLOGIE – doctrina despre mântuire – CREDINŢA ŞI ASIGURAREA – J.C.Ryle.

download

 Credinta şi Asigurarea  J.C.Ryle

«M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credinţa. Deacum mă aşteaptă cununa neprihănirii pe care mi-o va da, în „ziua aceea” Domnul, Judecătorul cel drept. Şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui. » (2 Tim 4:7-8)

O speranţă plină de încredere, aşa cum o exprimă Pavel în 2 Timotei 4:6-8, este biblică şi adevărată. Aş spune pe deplin şi foarte deschis că un creştin adevărat, un om transformat , poate ajunge la acel grad de credinţă în Hristos încât, în general se va simţi plin de încredere cu privire la iertarea şi siguranţa sufletului său,  — rar va fi tulburat de îndoială — rar va fi abătut de ezitare — rar va fi abătut de întrebări neliniştitoare, — şi, pe scurt, deşi agitate de multe şi de conflictul interior cu păcatul, va privi întotdeauna spre moarte fără a tremura şi spre judecată fără spaimă.

Marea majoritate a celor care sunt lumeşti se opun doctrinei asigurării. Că ei nu o pot primi nu este nici o mirare. Dar sunt şi unii credincioşi adevăraţi care resping asigurarea, sau se feresc de ea, ca fiind o doctrină plină de primejdii. Ei cred că ea se află la limita îndrăznelii. Se pare că ei cred că este o dovadă de smerenie a nu fi niciodată plin de încredere şi a trăi cu un anumit grad de îndoială. Aceasta este de regretat şi face mult rău.

Presupunerea”, spune Adams, ”este însoţită de instabilitatea vieţii; convingerea are o conştiinţă calmă: care provoacă păcatul deoarece este sigură; aceasta nu provoacă de teama de a pierde asigurarea. Convingerea nu va păcătui, deoarece L-a costat pe Salvatorul ei atât de mult;  presupunerea va păcătui, deoarece harul este din abundenţă. Smerenia este calea către cer. Cei ce sunt siguri, cu mândrie, că ajung în cer, nu ajung la fel de des acolo ca cei care se tem să nu meargă în iad.”

Recunosc cu sinceritate că există persoane îndrăzneţe care susţin că simt o încredere pentru care nu au garanţie biblică. Întotdeauna există oameni care cred numai bine despre ei înşişi, în timp ce Dumnezeu crede altceva, la fel cum există oameni care cred rău despre ei înşişi, în timp ce Dumnezeu crede bine. Vor exista întotdeauna. Încă nu a existat vreun adevăr biblic fără abuzuri şi falsificări. Aleşii lui Dumnezeu, neputinţa omului, salvarea prin har, toate sunt abuzate. Există fanatici şi entuziaşti cât timp există lumea. Dar cu toate acestea, asigurarea este ceva real, obiectiv şi adevărat ; şi copiii lui Dumnezeu nu trebuie să se lase conduşi de la folosirea adevărului, numai pentru că de acesta se face abuz.

Cititorule, poţi fi sigur că Pavel a fost ultimul om din lume care şi-ar fi construit încrederea pe ceva ce-I aparţinea. El a scris despre sine ca fiind “cel dintâi păcătos”(1 Tim 1:15), avea sentimentul profund al vinei lui şi al depravării lui. Dar avea un sentiment şi mai adânc al lungimii şi lăţimii neprihănirii lui Hristos, atribuită lui. Cel care striga “ O nenorocitul de mine” (Rom 7:24), avea o imagine clară asupra fântânii răului din inima sa. Dar avea o şi mai clară imagine despre cealaltă Fântână care îndepărtează orice păcat şi necurăţie. Cel care s-a crezut cel mai mic dintre sfinţi” (Efes 3:8), avea un sentiment viu şi stăruitor asupra slăbiciunilor proprii, dar unul şi mai viu despre promisiunile lui Hristos, “Oile mel nu vor pieri” (Ioan 10:28), nu poate fi încălcată. Pavel ştia, dacă a ştiut vreun om vreodată, că era slab, scoarţă fragilă, plutind pe un ocean furtunos. Dacă a văzut cineva, el a văzut valurile ce se rostogolesc şi furtuna ce urlă de care era înconjurat. Dar nu a privit la el, ci la Isus şi nu i-a fost teamă. Şi-a amintit de ancora ce era de neclintit şi sigură ;  — şi-a amintit Cuvântul şi lucrarea şi intervenţia constantă a Celui care îl iubea şi care S-a dat pentru el. Şi aceasta, nu altceva i-a permis să spună curajos “O cunună este pregătită pentru mine, şi Domnul mi-o va da” şi să concluzioneze atât de sigur “Domnul mă va păstra: nu voi fi niciodată înfrânt.”

Nu mai insist pe această parte , trec la cel de-al doilea lucru, şi anume, că un credincios s-ar putea să nu ajungă vreodată la această speranţă plină de încredere, despre care spune Pavel, şi totuşi să fie salvat.

Recunosc aceasta cu libertate. Nu o contest nici un moment. Nu vreau să fac întristez inima cuiva dacă Dumnezeu nu o face, sau să descurajez un copil al lui Dumnezeu slab, sau să las impresia că oamenii nu au parte cu Hristos dacă nu au încrederea.

O persoană poate avea credinţa salvatoare în Hristos şi totuşi să nu se bucure niciodată de speranţa plină de încredere, ca şi Apostolul Pavel. A crede şi a avea o speranţă pâlpâitoare de acceptare este un lucru; a avea bucurie şi pace în credinţa noastră şi a abunda în speranţă este cu totul altceva. Cred că aceasta nu ar trebui uitat niciodată. Num ă feresc să spun că prin har un om poate avea credinţă destulă pentru a ajunge la Hristos, destulă pentru a rămâne în El, pentru a avea încredere în El,  — să fie cu adevărat un copil al lui Dumnezeu, — să fie salvat cu adevărat; şi totuşi să nu fie liber de anxietate, îndoială şi frică până în ultima lui zi.

“O scrisoare”, spune un scriitor bătrân “poate fi scrisă, ceea ce nu înseamnă pecetluită; deci harul poate fi scris în inimă, dar Duhul poate să nu o pecetluiască cu încrederea.”

Un om poate fi copil în familia lui Hristos; să gândească, să vorbească ca un copil; şi deşi este salvat, să nu se bucure niciodată de speranţa vie sau să nu cunoască niciodată adevăratele privilegii ale moştenirii lui.

Cititorule, să nu înţelegi greşit, când mă auzi insistând pe încredere. Nu-mi fă nedreptatea să spui că ţi-am zis că nimeni nu este salvat decât cei care pot spune ca Pavel”ştiu că sunt convins…este o cunună pregătită pentru mine.” Nu spun aceasta. Nimic de felul acesta.

Credinţă în Isus Hristos trebuie să o aibă omul, dincolo de orice îndoială, dacă vrea să fie salvat. Nu cunosc altă cale de acces la Tatăl. Nu văd altă îndurare decât prin Hristos. Un om trebuie să-şi vadă păcatele şi starea pierdută, trebuie să vină la Isus pentru iertare şi salvare, trebuie să-şi pună speranţa în El şi numai în El. Dar dacă are credinţă numai pentru aceasta, oricât de slabă şi plăpândă acea credinţă poate fi, eu promit conform garanţiilor biblice, nu va pierde cerul.

Niciodată, niciodată să nu reducem libertatea glorioasei Evanghelii, sau să-I retezăm proporţiile corecte. Să nu facem poarta mai strâmtă şi calea mai îngustă decât le-a făcut deja mândria şi iubirea păcatului. Domnul Isus este foarte milos şi îndurător. El nu se uită la cantitatea de credinţă, ci la calitate. El nu-i măsoară gradul, ci adevărul. El nu rupe trestia frântă şi nu stinge mucul care fumegă. El nu va îngădui să se spună că a pierit vreunul la picioarele crucii. “pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară.” (Ioan 6:37).

Da cititorule, deşi credinţa unui om nu va fi mai mare ca bobul de muştar, dacă ea îl aduce la Hristos şi îi îngăduie să atingă marginea hainei Lui, va fi salvat, la fel de sigur ca cel mai vechi sfânt din cer; la fel de complet şi de veşnic ca şi Petru, Ioan sau Pavel. Sunt mai multe grade în sfinţirea noastră. În îndreptăţirea noastră nu este nici unul. Ceea ce este scris, este scris şi nu va da greş: “Oricine crede în El,  — nu oricine are o credinţă puternică, ci  “Oricine crede în El,  nu va fi dat de ruşine” (Rom 10:11).

Dar în tot acest timp vreau să observaţi, bietul suflet poate că nu are încredere deplină în legătură cu iertarea şi acceptarea lui de către Dumnezeu. El poate fi tulburat de teamă şi de îndoială. Poate avea multe întrebări şi anxietate — multe lupte şi lipsă de înţelegere — nori şi întuneric, furtună până la sfârşit.

Repet că voi afirma faptul că simpla credinţă în Isus salvează un om, deşi el poate niciodată nu va ajunge la încredere, asigurare; dar nu afirm că va ajunge în cer cu o mângâiere puternică şi abundentă. Voi afirma că va ajunge în siguranţă în port ; dar nu că va intra acolo cu toate pânzele sus, plin de încredere şi bucurie. Nu voi fi surprins dacă va ajunge în cerul dorit, bătut de furtună şi de vreme, abia realizându-şi siguranţa până când deschide ochii în slavă.

Cititorule, cred că este foarte important să avem în vedere diferenţa dintre credinţă şi încredere. Explică lucruri pe care cineva care studiază religia găseşte că este greu de înţeles.

Să ne amintim că credinţa este rădăcina şi încrederea este floarea. Fără îndoială, nu poţi avea floarea fără rădăcină; dar este la fel de sigur că poţi avea rădăcina şi să nu ai floarea.

Credinţa este acea biată femeie tremurătoare care a venit în spatele lui Isus, în mulţime şi I-a atins marginea hainei (Marcu 5:27). Încrederea este Ştefan care stă calm în mijlocul ucigaşilor lui, “Văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stand la dreapta lui Dumnezeu!”

Credinţa este hoţul care se pocăieşte strigând: “Doamne, aminteşte-Ţi de mine”(Luca 23:42). Încrederea este Iov, stand în praf, acoperit de bube şi spunând: “Ştiu că Răscumpărătorul meu este viu” (Iov 19:25). «Deşi mă va ucide, voi avea încredere în El »  (Iov 13:15).

Credinţa este Petru care strigă în timp ce se scufundă: “Doamne, salvează-mă!” (Mat 14:30). Încrederea este acelaşi Petru declarând înaintea Consiliului după aceea, “El este „piatra lepădată de voi, zidarii, care a ajuns să fie pusă în capul unghiului. În nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi.” (Fapte 4:11-12).

Credinţa este vocea anxioasă, tremurătoare, “ Doamne, cred, ajută necredinţei mele” (Marcu 9:24). Încrederea este provocarea plină de siguranţă Cine va ridica pâră împotriva aleşilor lui Dumnezeu? …Cine-i va osândi?(Rom 8:33,34). Credinţa este Saul rugându-se în casa lui Iuda, la Damasc, plin de durere, orb şi singur (Fapte 9:11). Încrederea este Pavel, prizonierul în vârstă, privind calm spre mormânt şi spunând “Ştiu în Cine m-am încrezut…este o cunună pregătită pentru mine.” (2 Tim 1:12, 4:8).

Credinţa este viaţa. Ce binecuvântare mare! Cine poate spune golul dintre viaţă şi moarte? Şi totuşi, viaţa poate fi slabă, bolnavă, fără sănătate, dureroasă, încercând, neliniştită, epuizată, împovărată, fără bucurie, fără zâmbet, până la capăt.

Încrederea este mai mult decât viaţa. Este sănătatea, puterea, tăria, vigoarea, activitatea,  energia, bărbăţia, frumuseţea.

Cititorule, nu se pune problema despre salvat sau nesalvat, ci despre privilegiu sau nu. Nu este vorba despre a avea sau nu pace, ci despre o mare pace sau o pace mai puţină. Nu este vorba despre rătăcitorii acestei lumi şi şcoala lui Hristos, ci despre cei care sunt în şcoală:–este vorba despre primul şi ultimul.

Cel care are credinţă este bine. Ar trebui să fiu fericit, dacă aş crede că toţi cititorii acestui articol o au. Binecuvântaţi, de trei ori binecuvântaţi sunt cei ce cred. Sunt în siguranţă. Sunt spălaţi. Sunt îndreptăţiţi. Sunt dincolo de puterea lui iadului. Satan, cu toată răutatea lui, nu-I va scoate niciodată din mâna lui Dumnezeu.

Dar cel ce are încredere este mult mai bine  — vede mai mult, simte mai mult, ştie mai mult, se bucură mai mult, are mai multe zile ca acelea despre care se vorbeşte în Deuteronom 11:21, “cât vor fi zilele cerurilor deasupra pământului.

http://www.voxdeibaptist.org/faith_and_assurance_trd.htm

Apel la rugaciune: Peste un milion de oameni, evacuați. Uraganul Dorian se îndreaptă spre Florida — Noutati Crestine

Meteorologii au avertizat marți că în următoarele 36 de ore uraganul Dorian se va apropia extrem de mult de coasta de est a statului american Florida, unde peste un milion de oameni urmează să fie evacuați, relatează site-ul agenției Reuters Furtuna a lovit arhipelagul Bahamas cu forța unui uragan de categoria 5, însă ulterior intensitatea […]

Manifestul sodomiţilor: “Toate bisericile care ne condamnă vor fi închise!”

PREZENTUL MANIFEST este extravaganţă, nebunie, fantezie tragică şi crudă, o erupţie a mâniei interioare a asupriţilor care se visează cu disperare în locul asupritorilor.

Revoluţionarul gay

de Michel Swift

Vă vom sodomiza fiii, embleme ale masculinităţii voastre slabe, ale viselor voastre efemere şi ale minciunilor vulgare. Îi vom seduce chiar în şcolile şi internatele voastre, în sălile de gimnastică şi în vestiare, pe terenurile de sport şi la seminarii, la cercurile voastre de tineret şi în toaletele teatrelor voastre, în cazarmele voastre şi în popasurile camioanelor, la cluburile bărbaţilor şi pe culoarele Parlamentului – oriunde bărbaţii se adună alături de alţi bărbaţi. Fiii voştri vor deveni slujitorii noştri şi vor face ce le vom spune noi. Vor fi replămădiţi după imaginea noastră. Vor ajunge să ne dorească la nebunie şi să ne adore.

Femeilor, vă cereţi mereu libertatea. Vă plângeţi că bărbaţii […] vă fac nefericite. De aceea, noi, ca nişte fini cunoscători ai fizionomiei şi fiziologiei masculine, vă vom răpi bărbaţii. Îi vom amuza; îi vom invăţa; îi vom imbrăţişa când plang. Femeilor, ziceţi că vă doriţi să trăiţi una impreună cu cealaltă în loc să trăiţi cu bărbaţi. Nu aveţi decat să o faceţi. Noi le vom oferi bărbaţilor voştri plăceri pe care nu le‑au cunoscut nicicând, fiindcă şi noi suntem mai inainte de orice bărbaţi şi numai un bărbat ştie cu adevărat cum să‑i producă plăcere altui bărbat; numai un bărbat poate înţelege cu afecţiune şi în profunzime mintea şi corpul altui bărbat.

Toate legile care interzic activitatea homosexuală vor fi revocate. În locul lor, se vor vota legi care vor favoriza iubirea dintre bărbaţi. Toţi homosexualii trebuie să facă front comun ca fraţii; să ne arătăm uniţi pe toate planurile: artistic, filozofic, social, politic şi financiar. Vom fi victorioşi numai dacă ne prezentăm cu acelaşi chip în faţa cumplitului vrăjmaş heterosexual.

Dacă îndrăzniţi să ne strigaţi «poponari», «pidosnici», «creţari», vă vom înjunghia direct în inimile voastre laşe şi vă vom profana cadavrele plăpânde.

Vom închina poeme de dragoste iubirii dintre bărbaţi; vom regiza piese în care bărbaţii se mangaie reciproc la scenă deschisă; vom face filme despre iubirea intre bărbaţi eroici, care va inlocui idilele heterosexuale ieftine, superficiale, sentimentale, inspide şi imature care predomină azi pe marile ecrane. Vom sculpta statui reprezentând tineri superbi, bravi atleţi, pe care le vom instala în parcurile, scuarurile şi pieţele voastre. Muzeele lumii se vor umple de picturi reprezentand graţioşi flăcăi despuiaţi.

Scriitorii şi artiştii noştri vor face dragoste ca intre bărbaţi, cu stil, exact după moda zilei, ceea ce nici nu va fi greu, căci ne pricepem de minune să lansăm tendinţe. Vom aboli relaţiile heterosexuale cu armele glumei acide şi ridiculizării, pe care le mânuim expert.

Îi vom demasca pe homosexualii de la putere care se dau heterosexuali. Veţi fi şocaţi şi inspăimantaţi să aflaţi că preşedinţii voştri şi fiii lor, industriaşii şi senatorii voştri, primarii, generalii, atleţii, vedetele de cinema şi de televiziune, liderii de opinie şi chiar preoţii voştri nu sunt nici pe departe figurile heterosexuale inofensive, familiare şi burgheze pe care le credeaţi. Suntem pretutindeni; ne‑am infiltrat printre voi. Fiţi atenţi când vorbiţi despre homosexuali, fiindcă suntem mereu printre voi; s‑ar putea chiar să dormim în acelaşi pat cu voi. Nu va fi nici un compromis. Nu suntem nişte fătălăi mic‑burghezi. Suntem extrem de inteligenţi, reprezentăm aristocraţia naturală a rasei umane, iar aristocraţii cu minţi oţelite nu se mulţumesc cu mai puţin decât totul.

Cei care ni se opun vor fi alungaţi. Ca şi Mishima, vom ridica vaste armate proprii în calea voastră, pentru a vă infrange. Vom cuceri lumea, fiindcă războinicii inspiraţi şi adunaţi laolaltă de iubirea şi onoarea homosexuală sunt la fel de invincibili ca şi anticii soldaţi greci. Celula familială – teren care odrăsleşte minciuna, trădarea, mediocritatea, ipocrizia şi violenţa – va fi abolită. Celula familială, care nu face decat să inmoaie imaginaţia şi să incovoaie voinţa liberă, trebuie eliminată.

În laboratoarele genetice vor fi concepuţi şi crescuţi băieţi perfecţi. Ei vor fi crescuţi în spiritul unui ataşament de grup în comunităţi speciale, sub controlul şi instructajul savanţilor homosexuali.

Toate bisericile care ne condamnă vor fi inchise. Singurii noştri zei sunt tinerii chipeşi. […] Îndepărtându‑ne de convenţiile heterosexuale ale clasei de mijloc, suntem liberi să ne trăim viaţa după comandamentele purei imaginaţii. Pentru noi, ce e prea mult nu e destul.

Sofisticata societate pe care o vom crea va fi guvernată de o elită formată din poeţi homosexuali. Una din principalele cerinţe pentru a accede într‑o poziţie de putere în noua societate a homoerotismului va fi complacerea în «pasiunile greceşti».

Orice bărbat contaminat de dorinţă heterosexuală va avea în mod automat blocată calea către poziţiile de influenţă. Toţi masculii care vor insista în mod stupid să rămână heterosexuali vor fi chemaţi la judecata unor tribunale homosexuale şi vor deveni invizibili.

Vom rescrie istoria, pe care aţi umplut‑o şi înjosit‑o cu minciunile şi deformările voastre heterosexuale. Vom portretiza homosexualitatea marilor lideri şi gânditori care au schimbat lumea. Vom demonstra că homosexualitatea se împleteşte natural şi indisolubil cu inteligenţa şi imaginaţia şi că homosexualitatea este cerinţa adevăratei nobleţi şi frumuseţi bărbăteşti. Vom fi victorioşi, fiindcă ne dă putere amărăciunea feroce a celor asupriţi şi obligaţi să joace roluri insipide în spectacolele tâmpe heterosexuale pe care le‑aţi pus în scenă de‑a lungul istoriei. Şi noi putem să tragem cu arma şi să urcăm pe baricadele revoluţiei totale.

Tremuraţi, porci heterosexuali, când vom apărea în faţa voastră fără măşti!

Publicat în Gay Community News, 15 februarie 1987,

retipărit în Congressional Records, 15‑27 februarie 1987;

accesibil online pe pagina Universităţii Iezuite Fordham din New York

Cum să-ți păstrezi credința venind la studii în altă localitate? | Pastor Vasile Filat

download

Bună dimineața,
Acest mesaj este adresat tuturor studenților care au părăsit locul lor natal de trai pentru a-și face studiile la Chișinău sau alte orașe, departe de casă. Pastorul Vasile vine cu câteva avertizări importante care să-i ajute pe tineri să-și păstreze credința, integritatea, obiceiurile bune pe care le aveau acasă, în bisericile lor.
Dacă aveți nevoi de rugăciune sau întrebări din Biblie, la care căutați răspuns, contactați-ne pe una din căile de comunicare de mai jos.

O zi binecuvântată să aveți.

Cu drag, Vitalie Marian.
Administratorul siteu-ului Moldova Creștină.

Publicat pe 3 sept. 2019

Acest mesaj este adresat tuturor studenților care au părăsit locul lor natal de trai pentru a-și face studiile la Chișinău sau alte orașe, departe de casă. Vreau să vă atenționez cu privire la câteva pericole de care trebuie să vă feriți ca să vă păstrați credința, integritatea, obiceiurile bune pe care le aveați acasă, în biserica voastră. Seminar de creștere spirituală: https://www.facebook.com/events/47218… Vă invit să vă abonați la pagina mea de facebook și Instagram: https://www.facebook.com/vasile.filat/ https://www.instagram.com/pastor.vasi… BISERICA BUNAVESTIREA DIN CHIȘINĂU Str. Ciocârliei 2/8, Chișinău, Rep.Moldova Servicii Divine: Duminică, 14:0016:00 Joi, 18:3019:30 – ceasul de rugăciune tel. +373 (68) 060601 https://www.facebook.com/bunavestire…. PENTRU MANUALE ȘI ÎNSCRIERE LA GRUPELE DE STUDIU BIBLIC ONLINE CONTACTAȚI LA: info@precept.md +373(69)966779 #moldovacrestina #pastorvasilefilat #integritate

Un studiu incomod al istoricului Corvin Lupu despre greșelile interne care au dus la căderea României Mari: Eșecul recunoașterii apartenenței Basarabiei la România

Un studiu incomod al istoricului Corvin Lupu despre greșelile interne care au dus la căderea României Mari: Eșecul recunoașterii apartenenței Basarabiei la România
FOTO: Buciumul

ActiveNews publică în exclusivitate un studiu al profesorului Corvin Lupu despre greșelile făcute de politicienii români în perioada interbelică, erori care au dus la căderea României Mari.

În textul său, profesorul de la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu pune pe tapet niște informații mai puțin cunoscute publicului larg, unele dintre acestea având natura să deranjeze: cea mai importantă dintre acestea este faptul că SUA nu au recunoscut niciodată, pe deplin, unirea Basarabiei cu România, dar au recunoscut prin tratate internaționale, raptul acesteia de către URSS.

Mai mult, profesorul Lupu susține că România ar fi putut regla problema basarabeană cu URSS, dar că elitele românești nu au profitat de breșa în care noul stat comunist a fost vulnerabil și ar fi avut nevoie de ajutorul țării noastre.

Studiul a apărut pentru prima oară în volumul „Reflexii și documentări  la 100 de ani de la Marea Unire”, editura MJM Craiova, 2018

 Eșecul recunoașterii apartenenței Basarabiei la România, prin prisma unor erori politico-diplomatice românești

Istoriografia românească nu a clarificat problematica pierderii Basarabiei și din perspectiva unor erori politico-diplomatice ale României. În unele lucrări românești dedicate problematicii apartenenței Basarabiei la România sau/și la Uniunea Sovietică, s-au formulat și unele acuze palide la adresa guvernanților români, vinovăția pentru tot ceea ce s-a petrecut fiind aruncată, în cea mai mare parte, în seama agresiunii Uniunii Sovietice din vara anului 1940. Acest fapt este incontestabil pe fond, dar necesită, după părerea noastră, o privire mai atentă asupra ansamblului acțiunilor și atitudinii guvernului regal al României față de Rusia Sovietică, în perioada imediat următoare preluării puterii în Rusia de către bolșevici.

În anul 2002, subsemnatul am fost delegat al Academiei Române la Congresul Mondial de Istorie Economică de la Buenos Aires. Cu acel prilej m-am referit și la unele dintre aceste aspecte, dar privindu-le în cadrul mai larg al influenței apartenenței statale a Basarabiei asupra relațiilor dintre Uniunea Sovietică și România.[1]Voi relua o parte dintre aceste idei și le voi completa cu o perspectivă formulată prin prisma unor puncte de vedere rezultate din actualele relații internaționale și din necesitatea unor proiecte politice și geostrategice ale Republicii Moldova racordate la realitățile zilelor noastre, realități privite în afara intereselor internaționale de dominație, din vest și din est.

Fără să doresc să dau verdicte, punându-mi mereu semne de întrebare, dând voie îndoielii să mă frământe, apreciez ca necesară o revedere a problematicii și prin includerea în cercetare și în analiză a unor măsuri și atitudini politico-diplomatice românești, care, privite din anumite perspective, pot fi apreciate și ca erori. În orice caz, discuția specialiștilor pe aceste probleme nu poate fi decât benefică. De aceea, rememorez o serie de evenimente în fața cărora guvernul României a acționat lipsit de prevedere, poate și fără tactul necesar și animat doar de resentimente, fie ele și obiective. Raportând aceste erori la situația actuală din Republica Moldova și din regiune, se pot contura unele idei care pot fi folosite în practica politică de la Chișinău și București.

La ora scrierii acestor rânduri, proiectele naționale românești din Basarabia au eșuat în demersurile de implementare și este neproductiv a se continua pe liniile politice perdante promovate până în prezent, cel puțin până la constituirea puterii dualiste ruso-occidentală, reprezentată de președintele Igor Dodon și prim-ministrul Maia Sandu, de influență preponderent rusească.

Nevoia unor noi proiecte de țară la Chișinău este cu atât mai mare cu cât anii trec și energiile Republicii Moldova se erodează accentuat în lupta dintre cele două principale facțiuni politice, cea pro-rusă și cea pro-euro-atlantică. Această situație este cea mai puțin acceptabilă pentru țară. Este situația pe care o încurajează „pescuitorii în ape tulburi”, atât din interiorul țării, cât și dintre străinii care au interese în Republica Moldova.

Oricare dintre cele două linii politice ar fi abordată, fără a fi boicotată de cealaltă aripă politică, ar avea mult mai multe șanse de a conduce la echilibrarea situației economico-sociale, politice și național-românești a țării.

  Rădăcinile erorilor politico-diplomatice românești la care mă refer se găsesc în anii primului război mondial. Tratatul secret al României cu Antanta, din vara anului 1916 și, ulterior, Conferința de pace de după primul război mondial, au condus la rezolvarea majorității problemelor teritoriale ale României, țară care și-a văzut confirmate cele mai multe dintre aspirațiile naționale, fără a intra, în acel moment istoric, sub controlul altor state, ceea ce a fost o performanță politică. Cu toate acestea, chiar și în condițiile în care noul stat sovietic, apărut în noiembrie 1917, nu era recunoscut de puterile cu cel mai mare rol în deciziile conferinței păcii, nici unirea Basarabiei cu România nu a fost recunoscută de SUA și această nerecunoaștere a produs efecte în timp. Alte state au urmat și ele exemplul SUA. Ca urmare a acestei nerecunoașteri, Rusia Sovietică și, apoi, URSS a fost încurajată să nu recunoască nici ea, nici o clipă, actul unirii Basarabiei cu România. În anul 1940, clasa politică americană nu s-a opus desprinderii Basarabiei, Ținutului Herța și a nordului Bucovinei de România și alipirii lor la URSS.[2] În anul 1947, în cadrul Tratatului de Pace de la Paris, SUA au recunoscut apartenența Basarabiei la URSS. În august 1975, la Helsinki, SUA a semnat alături de celelalte state participante la Conferința pentru Pace și Securitate (O.S.C.E.), Actul final care consfințea frontierele existente în Europa, iar în anul 1992, SUA a recunoscut Republica Moldova ca stat suveran și independent. Numeroase alte state au procedat asemănător. În anul 2016, ambasadorul SUA la Chișinău, James Pettit, a declarat că Republica Moldova nu este România și trebuie să aibă un drum propriu. James Pettit a mai declarat că alăturarea Republicii Moldova de România, ca o cale de a intra în UE sau pentru orice alt motiv, nu este o alegere practică și nu este o alegere care va face lucrurile mai bune în Moldova.

Această situație din relațiile internaționale, cât și politica sovietică de deznaționalizare a românilor și de populare a provinciei cu rusofoni, au făcut ca între România și Basarabia ocupată, din punct de vedere statal, distanța și deosebirile să devină mereu mai mari.

Raporturile dintre România și Rusia Sovietică s-au compromis de la începutul existenței statului comunist rus. A fost un start ratat, care a marcat pentru multă vreme, până astăzi, comunicarea politică între cele două țări. Clasa politică românească, formată exclusiv din reprezentanți ai proprietarilor, profund anticomunistă, aflată sub influență occidentală foarte mare, nu accepta colaborarea cu bolșevicii și nu credea în posibilitatea menținerii lor la putere în Rusia.

Lipsei voinței românilor de cooperare cu bolșevicii, i se adăugau abuzurile rușilor și necesitățile lor din perioada primului război mondial, în care luptau pe teritoriul dintre Carpați și Prut cu inamicul comun german și austro-ungar. Aproape un milion de ruși au pătruns în Moldova în lunile dezastrului din 1917.

Comportarea armatei ruse a fost una brutală, tipică armatelor imperiilor autocrate din Asia. În Delta Dunării, locul strategic visat o întreagă istorie de Rusia, de Polonia, de Ungaria, de Austria, de Franța și de alte țări, autoritățile române au fost desființate, jandarmii arestați, iar populația românească alungată. Doar lipovenii și alți minoritari au mai avut voie să rămână pe loc. La Iași, ofițerii ruși cumpărau case, sau le închiriau pe mai mulți ani, semn că aveau de gând să rămână în România și după război. Rușii trebuiau bine hrăniți și îngrijiți. La cele mai mici nemulțumiri, militarii ruși amenințau cu părăsirea frontului și cu retragerea la est de Prut.[3]Această situație a agravat criza alimentară din România și a consolidat sentimentele antirusești, care au ajuns să depășească rațiunea necesității întreținerii unor raporturi foarte bune cu această mare putere și să minimalizeze conștiința opiniei publice și politice că România avea în Rusia mari interese. Pentru aceste mari interese era nevoie să se facă mari sacrificii, de care nu era dispusă nici clasa politică românească și nici elita societății. Acest lucru va fi plătit scump.

Ajutorul militar rusesc, mult așteptat, a adus cu sine nu numai contribuția la șansa salvării militare a țării, ci și un munte de nemulțumiri față de ruși și încordări politico-diplomatice. Contribuția Rusiei la menținerea existenței statului român a fost recunoscută doar parțial de români și aceasta cu „jumătate de gură”. În analiza implicării armatei ruse pe frontul din Moldova, s-a reținut în cea mai mare măsură faptul că rușii nu luptau cu dăruire, erau indisciplinați, dezertau sau se predau inamicului, destabilizând porțiunile de front unde luptau. Cu toate acestea, este cert că prezența în linia I-a a unui număr atât de mare de militari ruși a pus dificultăți majore în fața armatelor germană și austro-ungară, ajutând armata română să reziste presiunii militare și să apere micul teritoriu din Moldova care mai era stăpânit de autoritățile române.

În noiembrie și în decembrie 1917, în toată Moldova, a început un proces de descompunere a forțelor armate rusești și, totodată, s-a întrerupt fluxul de aprovizionare al armatei. Generalul Scerbacev, comandantul armatei ruse din Moldova, a cerut ajutor guvernului României. În prima fază, prim-ministrul Ionel I.C. Brătianu a refuzat să se amestece în luptele interne ale Rusiei. Dar, situația a degenerat. Unitățile militare rusești, rămase fără aprovizionare, au început să jefuiască localitățile Moldovei, să comită violuri, tâlhării și omoruri. Elemente bolșevice conduse de internaționalistul comunist francez Simion Grigorovici Rochal, cunoscut pentru masacrele comise în cetatea Kronstadt de lângă Petrograd, au plănuit o lovitură de stat împotriva regimului regal român. De aceea, în finalul primului război mondial, de cum a început războiul civil din Rusia, armata română a primit ordine în sensul acționării, în întreaga Moldovă, împotriva Gărzilor Roșii, uneori alături de Gărzile Albe.

Cu toată obiectivitatea unora dintre măsurile politice și militare românești, este greu de înțeles lipsa unor măsuri sporite de prevedere politico-diplomatică a guvernanților români, pentru eventualitatea că bolșevicii se vor menține la putere în Rusia. Această eventualitate nu a fost luată în calcul de guvernanții români. România avea interesul ca Rusia să recunoască alipirea Basarabiei și a Bucovinei la România și, de asemenea, avea interesul de a recupera tezaurul național, adăpostit la Moscova, la sfârșitul anului 1916 și în prima jumătate a anului 1917. În ciuda acestor interese foarte mari, istorice, clasa politică românească a acționat orbește, mi-aș permite să spun cu fanatism, împotriva guvernului bolșevic rus, excluzând orice perspectivă de colaborare. De altfel, în istoria României, au existat și alte momente în care diplomația a dat dovadă de amatorism și a acționat în conformitate cu sentimente, simpatii, antipatii, interese de grup ale liderilor, sau la cererea unor forțe politice și financiare din străinătate, care au influențat, uneori decisiv, diversele regimuri politice din România contemporană. La această poziție anti-sovietică, pe de o parte, România a dorit să adere, pe de altă parte, a fost mult încurajată, atât în perioada primului război mondial, cât și în perioada interbelică, cu deosebire în primul deceniu și jumătate după război, de Franța și de Marea Britanie.

În 8 noiembrie 1917, în fața Congresului Sovietelor, Lenin s-a adresat popoarelor și guvernelor țărilor beligerante și vecine, propunându-le pacea și încheierea cu ele a unor tratate redactate cu toată claritatea și cu renunțarea la diplomația confidențială. El a mai spus că intenționează să facă publice toate tratatele secrete semnate de către țari cu diverse țări. Pentru prima oară în istorie au fost expuse bazele coexistenței pașnice a statelor cu regimuri politice diferite. Rusia Sovietică propunea statelor respingerea oricărei forme de agresiune, autodeterminarea națiunilor, denunțarea colonialismului și egalitatea popoarelor mari și mici. Guvernul sovietic a menționat că el nu dă caracter ultimativ propunerilor sale și este dispus să discute orice alte condiții ale păcii, dar insista pentru o prezentare imediată a acestor eventuale alte condiții de pace. De asemenea, guvernul sovietic a propus un armistițiu general de trei luni, pentru ca toate guvernele să-și pregătească tratativele de pace.

Guvernul sovietic a fost foarte tranșant în recunoașterea absolută a principiului autodeterminării popoarelor. Privitor la acest principiu, guvernul sovietic a făcut  referire la anexarea forțată a unor teritorii și la recunoașterea de către bolșevici a caracterului cotropitor al acestor anexiuni, în cadrul tratatelor de pace pe care le propunea beligeranților și vecinilor.

În continuarea Decretului asupra păcii, noua guvernare sovietică a adoptat încă o serie de hotărâri. La 15 noiembrie 1917 a fost publicată Declarația drepturilor popoarelor Rusiei, prin care popoarelor neruse din fostul imperiu țarist li se acorda dreptul la autodeterminare până la despărțirea de Rusia și la crearea de state independente.

După cum se poate observa, Basarabia se regăsea în situațiile abordate în cadrul ofertei internaționale făcută de sovietici prin legislația promovată la congresul din 8 noiembrie 1917 și prin declarația din 15 noiembrie 1917. Se deschidea o nișă diplomatică extrem de favorabilă soluționării trainice a problemei libertății românilor din Basarabia, a independenței provinciei și, în pasul următor, apartenenței provinciei la România. A fost un moment unic în istoria celor două state, din aceste puncte de vedere. În acel moment istoric, aflați într-o situație de izolare internațională totală și sub iminența atacurilor internaționale din toate direcțiile, conducătorii sovietici erau dispuși să renunțe la teritorii pentru a-și consolida controlul asupra puterii și a evita conflictul cu națiunile oprimate din Rusia și a evita trecerea acestor națiuni la luptă împotriva bolșevicilor, alături de dușmanii acestora. Acest moment istoric unic a fost ratat de România.

Guvernul de la București nu a reacționat în nici un fel la oferta internațională a Rusiei Sovietice și a continuat operațiunile militare împotriva Gărzilor Roșii din Moldova.

La 20 noiembrie 1917, guvernul sovietic i-a informat pe aliații săi din Antantă că intenționează să încheie pacea cu Germania, cu explicarea motivelor. Nici de această dată, România, ca și ceilalți aliați ai Rusiei în război, nu au răspuns acestei corespondențe.[4]

Singura țară care a răspuns imediat propunerii sovietice a fost Finlanda. Ca urmare, la sfârșitul lunii noiembrie 1917, Iosif Visarionovici Stalin, numit comisar al naționalităților din Rusia, s-a deplasat personal la Helsinki. Finlanda fusese mare ducat al Rusiei, din anul 1809. Stalin a lansat un apel pentru încheierea unei alianțe cinstite între cele două țări și popoare și i-a anunțat pe finlandezi că, în schimbul tratatului, Rusia le redă independența. După tergiversări, datorate faptului că partidele burgheze finlandeze se temeau de contagiunea bolșevismului, tratatul s-a semnat în octombrie 1920. Libertatea națională a Finlandei a fost păstrată până astăzi, în ciuda conflictului dintre cele două țări, din iarna dintre anii 1939 și 1940.

Atitudinea României, ostilă Rusiei Sovietice, a produs efecte negative și a născut riscuri majore de securitate. România nu a obținut nici un beneficiu din abordarea față de Rusia Sovietică a unei linii politice de aroganță, de dispreț și de neacceptare a oricărei cooperări. Regulile diplomației nu permit unui stat mic ca România din 1917, cu putere mică, cu mari probleme interne și aflată după înfrângeri dureroase în război, să trateze cu respingere un vecin care este o mare putere mondială.

La 31 decembrie 1917, Lenin a trimis personal un ultimatum guvernului român cerându-i să înceteze operațiunile militare împotriva bolșevicilor, arătând că așteaptă răspuns în 24 de ore, în caz contrar urmând să aibă loc „o nouă ruptură…” Guvernul român nu a răspuns nici de data aceasta. Ofensa era directă și greu de iertat de către o putere ca Rusia. Dacă puterile occidentale își puteau permite o asemenea poziție ofensatoare, pentru România, țară mică până în 1918, aflată în 1917 într-o situație dramatică, țară vecină a Rusiei, gestul a produs efecte negative pe termen lung.

Din ordinul lui Lenin, ministrul român în Rusia, Constantin Diamandy, a fost arestat împreună cu toți membrii legației României din Petrograd. Ei au fost închiși în fortăreața Petropavlovsk. Întregul corp diplomatic acreditat în capitala Rusiei a cerut și a obținut o întrevedere cu Lenin. Protestele vehemente ale corpului diplomatic acreditat în Rusia, au făcut ca diplomații români să fie eliberați în câteva ore.

Nici un alt stat din lume nu a fost în relații atât de tensionate cu Rusia Sovietică, în acele prime momente ele ei de existență, cum a fost România. Această situație deosebit de gravă a fost generată în primul rând de eroarea politico-diplomatică românească de a opta pentru ignorarea cererilor Rusiei și, în al doilea rând, de intervențiile diplomației franco-britanice pe lângă guvernul regal de la Iași, de a acționa în această direcție.

Ca urmare a tensiunii mari dintre România și noul guvern al Rusiei Sovietice, relațiile diplomatice dintre cele două țări au fost rupte, din inițiativă sovietică.

Faptul de a nu răspunde la oferta Rusiei Sovietice poate fi comentat și legat de faptul că regina Maria era jumătate rusoaică, din Casa Romanov, iar social-democrații și sovieticii îi alungaseră familia de pe tron. Sfătuitorul ei cel mai important și permanent era prințul Barbu Știrbei, descendent dintr-o familie domnitoare românească. Prin educație și mentalități, ambii erau potrivnici uzurpatorilor republicani de orice fel, cu atât mai mult bolșevicilor.

Indignarea rușilor a crescut și mai mult când s-a aflat de asasinarea lui Simion Grigorovici Rochal, în Moldova. Ura s-a îndreptat împotriva românilor, deși au fost voci care au afirmat că bolșevicul fusese asasinat de Misiunea militară franceză din România, condusă de generalul Berthelot. Ca urmare, guvernul sovietic a trimis guvernului de la Iași o notă în care se arăta că Rusia a „…sechestrat pentru oligarhia română depozitul de aur al României păstrat la Moscova; puterea sovietică își ia răspunderea pentru păstrarea acestui depozit și se obligă să-l restituie în mâinile poporului român”. Șocul a fost destul de mare la București. Politicienii români au realizat că vor suporta represalii. România a făcut un pas înapoi și a renunțat la acțiuni militare împotriva bolșevicilor și, în ciuda presiunilor Franței și Marii Britanii, nu a participat la intervenția militară internațională împotriva Rusiei Sovietice (1918-1922).

Pe măsură ce timpul trecea și Rusia Sovietică a rezistat atacului celor mai mari puteri ale lumii, guvernanții români au început să conștientizeze faptul că nu se poate face abstracție de Rusia și au căutat soluții. După doi ani irosiți, România și-a revizuit strategia și a decis să negocieze cu Rusia Sovietică. La începutul anului 1920, Alexandru Vaida-Voevod și comisarul rus pentru Afaceri Externe, Gheorghi Cicerin, au schimbat radiograme, convenind asupra inițierii unor convorbiri. Apreciem că la nivelul anului 1920, când Rusia era încă în război civil și invadată de armate americane, britanice, japoneze, franceze și poloneze, nu era încă prea târziu ca România să recunoască statul sovietic, să garanteze că nu va agresa Rusia Sovietică, să nu se pună la dispoziția inamicilor acestui nou stat, să stabilească relații diplomatice, să negocieze un tratat bilateral, toate acestea în schimbul recunoașterii apartenenței Basarabiei la România și a restituirii tezaurului național. Și de data aceasta, puterea care s-a opus cu multă fermitate normalizării relațiilor româno-ruse a fost Franța. Dialogul româno-sovietic a fost oprit brusc.

În anul 1921, România a inițiat din nou negocieri cu Rusia, dar nu s-a ajuns la rezultate concrete. Pentru sovietici, eșecul intervenției militare străine împotriva lor și sfârșitul războiului civil se profilau. Rusia Sovietică ieșea învingătoare din toate confruntările și nu mai avea nevoie de sprijinul vecinilor. Era evident că după victoria în războiul civil și împotriva intervenției militare străine puterea și prestigiul Rusiei Sovietice au crescut foarte mult și orice negociere diplomatică urma să se desfășoare în condiții mai avantajoase pentru guvernul sovietic. De aceea, sovieticii nu se mai grăbeau, cum făcuseră imediat după preluarea puterii, în preajma așteptatei agresiuni internaționale împotriva lor, când erau dispuși să cedeze teritorii în schimbul asigurării securității și obținerii timpului necesar consolidării puterii.

Nerecunoscând Rusia Sovietică, marile puteri occidentale, ca și aliatele lor, inclusiv România, nu au recunoscut nici tratatele semnate de Rusia Sovietică în perioada următoare preluării puterii de către bolșevici și nici anularea unora dintre ele. După cum a promis, Lenin a desecretizat tratatele secrete semnate de țari și a trecut la înlocuirea relațiilor diplomatice instituite pe vremea țarilor la noi relații, bazate pe alte tratate.

Printre aceste noi tratate negociate și semnate de bolșevici, pentru România, unul a fost deosebit de important. Este vorba despre tratatul încheiat între Republica Sovietică Federativă Socialistă Rusă și Marea Adunare Națională a Turciei, la Moscova, în ziua de 16 martie 1921. Tratatul ruso-turc se numește de „prietenie și frăție”. Tratatul cuprinde 16 articole și 4 anexe, fiind semnat din partea Republicii Sovietice Federative Socialiste Ruse de către Gh. V. Cicerin, Comisarul poporului pentru Afaceri Externe, și Jalal ad-Din Korkmasov, iar din partea Turciei de către Yusuf Kemal-bey, Riza Nur și Ali Fuad-pașa. Tratatul a fost ratificat de RSFS Rusă în data de 20 iulie 1921 și de Marea Adunare Națională a Turciei la 31 iulie 1921. Schimbul instrumentelor de ratificare s-a făcut pe 22 septembrie 1921 la Kars.[5]

După sute de ani în care s-au războit între ele pentru teritorii și influență, Rusia și Turcia, conduse de regimuri politice complet noi, au identificat în Occident inamicul comun și s-au sprijinit reciproc pentru a-și apăra existența și interesele teritoriale, de politică internă și de influență internațională.

La ora semnării lui, tratatul a fost ignorat de Occident și de România întrucât, după cum am mai menționat, Rusia Sovietică nu era recunoscută de marile puteri învingătoare în primul război mondial și nici guvernul naționalist turc, condus de generalul Mustafa Kemal Atatürk, nu era recunoscut. Puterile occidentale au instalat și au susținut la Istanbul un guvern al forțelor de ocupație care accepta o serie de cesiuni teritoriale ale Turciei, pe care naționaliștii turci le considerau inacceptabile.

Prin Tratatul de prietenie și frăție dintre Rusia și Turcia, cele două state anulau toate tratatele anterioare semnate între ele și precizau termeni noi ai raporturilor dintre cele două țări și popoare. Astfel, articolul 4 al tratatului prevedea că: „Toate tratatele încheiate până în acest moment între cele două țări nu corespund intereselor lor. De aceea, ele au căzut de acord să considere aceste tratate nule și neavenite”.

În acest fel, din punct de vedere al dreptului internațional, a fost anulat și Tratatul ruso-turc din mai 1812, semnat la București, prin care Basarabia a trecut sub stăpânirea Rusiei.

În 1921, în Rusia Sovietică era în vigoare Declarația asupra drepturilor popoarelor, astfel că decizia Sfatului Țării de la Chișinău de unire a Basarabiei cu România, avea toate condițiile pentru a fi pusă în circuitul de drept internațional. Dar asta nu curgea de la sine. Era nevoie de demersuri diplomatice ale României care trebuia să se racordeze la noul curs internațional din estul Europei, care privea cele mai importante două state care au marcat istoria României în ultimele peste șase secole: Rusia și Turcia. Din punctul de vedere al intereselor românești, dincolo de reticențele conservatoare ale Casei Regale a României și ale clasei politice, dincolo de atașamentele față de sistemul politic de sorginte occidentală, evoluțiile din Turcia și Rusia erau favorabile României, în 1917-1918. Acela era momentul favorabil rezolvării marilor interese teritoriale ale României, care nu au putut fi rezolvate în timpul țarilor și al vechiului regim din Turcia.

În martie 1924, la Viena, s-a organizat o conferință ruso-română, eșuată, pentru că, la nivelul acestui an, după am spus, comuniștii se consolidaseră și Rusia Sovietică nu mai era dispusă să recunoască apartenența Basarabiei la România.[6]Momentul istoric fusese ratat de România. Era prea târziu. Nereușind încheierea unui tratat care să-i asigure securitatea în fața URSS, România s-a confruntat cu o permanentă înrăutățire a relațiilor sale cu guvernul de la Moscova.

Experiența istorică a dovedit că recunoașterea apartenenței Basarabiei la România a fost și la îndemâna raporturilor diplomatice directe româno-sovietice. Marile puteri s-au implicat de fiecare dată în această problemă doar din perspectiva intereselor proprii.

În primii 15 ani după primul război mondial, SUA nu au dorit să recunoască apartenența Basarabiei la România pentru că nu doreau să împiedice prin nici un gest diplomatic o posibilă viitoare stabilire de relații diplomatice cu URSS.[7]După încheierea relațiilor diplomatice între SUA și URSS, în anul 1933 și după strângerea legăturilor dintre cele două țări, șansele României de a-și atinge interesele față de URSS au scăzut și mai mult. În aceeași perioadă, Franța și Marea Britanie au militat pentru menținerea unei adversități româno-sovietice, care le putea fi utilă în cazul nevoii de a transforma România într-o platformă de unde să se acționeze împotriva Uniunii Sovietice.

În anul 1934, când România a încheiat relații diplomatice cu Uniunea Sovietică, nu a obținut în schimb nici un avantaj teritorial, material sau de securitate, cum avusese ocazia să obțină în noiembrie 1917. Prin tratatul sovieto-român de încheiere a relațiilor diplomatice, nu s-au recunoscut frontierele României, respectiv drepturile asupra Basarabiei și celorlalte teritorii unite cu România în 1918, iar din tezaur s-au restituit doar câteva piese, în anul 1936. Practic, România a recunoscut URSS mai mult pentru că așa procedaseră puterile occidentale și, mai ales, pentru că după creșterea mare a puterii sovieticilor, în sufletul românilor s-a strecurat adânc frica de marele vecin.

La 17 septembrie 1939, guvernul sovietic, care atacase Polonia pentru a-i ocupa regiunile estice, a reproșat guvernului României că i-a ajutat pe fugarii polonezi și guvernul acestei țări, aflată în război cu U.R.S.S.

În seara de 26 iunie 1940, la orele 22.00, Viaceslav Molotov l-a invitat la Kremlin pe ministrul României, Gheorghe Davidescu, căruia i-a înmânat prima dintre cunoscutele note ultimative privind cedarea Basarabiei și a nordului Bucovinei către U.R.S.S. Discuția a fost importantă. După ce Gheorghe Davidescu a replicat că „…argumentele inserate în notă sunt cu totul lipsite de temei”, el a ținut un discurs în care a expus „drepturile istorice, etnice și politice” ale unirii Basarabiei cu România, arătând că „…înainte de a ajunge, pentru un secol, sub stăpânirea țarismului, Basarabia a fost cinci secole parte integrantă a patrimoniului românesc”. Privitor la Bucovina, Gheorghe Davidescu a relatat modul cum a fost răpită, prin Tratatul de la Kuciuk-Kainargi (1775), de către Imperiul habsburgic și a subliniat că această provincie nu a cunoscut niciodată stăpânirea rusească, până în 15 noiembrie 1918, când a hotărât să se unească cu patria-mamă, România. Ministrul român a vorbit despre eforturile României, de peste 20 de ani, pentru bunele relații de vecinătate cu Uniunea Sovietică și și-a exprimat convingerea că Moscova își dă seama de faptul că o Românie puternică este un factor de stabilitate în zona frontierelor Uniunii Sovietice. Molotov nici măcar nu l-a contrazis pe Davidescu. El a replicat că, în ceea ce privea Bucovina, era vorba numai de partea de nord a provinciei, locuită în majoritate de populație ucraineană legată de Basarabia și ea urma să reprezinte compensația pentru faptul că România a stăpânit și exploatat 22 de ani Basarabia, provincie care a aparținut de drept Rusiei și trebuie să aparțină Uniunii Sovietice.

În cursul discuției, însă, Molotov i-a reproșat apăsat ambasadorului român faptul că, în anii 1917-1918, când Rusia Sovietică era în mare impas, guvernul de la București a refuzat colaborarea și i-a fost ostilă, afirmând că atunci România ar fi putut obține foarte mult în schimbul a foarte puțin. Avem toate motivele să credem că, de la înălțimea marii puteri pe care o avea deja Uniunea Sovietică, Molotov a spus adevărul, dând României o lecție dureroasă de istorie.

Evenimentele din Europa post-comunistă a ultimelor peste două decenii și jumătate au adus importante mutații în raporturile internaționale central și est europene. Acestea au marcat și relația dintre România și Republica Moldova. Prăbușirea regimului ceaușist și dezmembrarea Uniunii Sovietice au creat condiții doar aparent favorabile reunirii tuturor românilor moldoveni, de pe ambele maluri ale Prutului, în interiorul granițelor României. Pe cât de mari au fost speranțele susținătorilor ideii refacerii României Mari, pe atât de mari au fost dezamăgirile lor ulterioare. În entuziasmul, generalizat la nivelul populației din România și a celei românești din Republica Moldova, care a urmat celor două evenimente istorice amintite, popoarele au crezut că venise ora libertății, că își vor hotărî realmente singure destinele, că totul depinde doar de voința și capacitatea lor de acțiune. Nu-și închipuiau că, de fapt, libertatea națională este doar în puterea câtorva state de pe Glob. „Podul de flori” și discursurile entuziaste, pe alocuri triumfaliste, au ascuns pentru moment realitatea dură din spatele cortinei politice. Atât România, cât și Republica Moldova, aveau doar impresia că sunt libere. În realitate, ele fuseseră înscrise în noile traiectorii trasate în urma înțelegerilor sovieto-occidentale, concretizate prin Acordul din Malta (2-3 decembrie 1989).  România, împreună cu întregul fost bloc estic era în curs de transferare către zona occidentală de influență și conducerea ei politică era pregătită pentru a ceda piețele de desfacere, externe și apoi și interne, baza materială a societății, resursele naturale și umane, băncile, societățile de asigurări, componentele de securitate, libertatea de decizie etc. Destinul ei nu se mai hotăra la București și la Moscova, ci la București, la Washington și la Bruxelles, mai târziu, după aderările la N.A.T.O. și la U.E., doar la Washington și la Bruxelles.[8]

Eșecul politico-diplomatic românesc privitor la recunoașterea apartenenței Basarabiei la România a produs efecte negative până în zilele noastre.

În decembrie 1991, Rusia s-a eliberat de sub controlul suprastructurii politico-administrative pe care o reprezentase Uniunea Sovietică și preluase de la aceasta imensa putere militară, care i-a menținut influența internațională, chiar și în condițiile crizei anilor ’80 și ’90 ai secolului trecut. Republica Moldova a fost încorporată Comunității Statelor Independente și a rămas sub ocupație militară rusă până astăzi. Astfel, evenimentele post-Malta au împins România către Vest, concomitent cu menținerea Republicii Moldova pe direcția Est. În timp ce românii unioniști din ambele state proiectau reunificarea, filo-sovieticul președinte Ion Iliescu, în numele României, recunoștea Republica Moldova ca stat suveran și independent, obturând toate canalele politico-juridice de promovare a proiectului unificator. Comanda externă a fost evidentă, chiar dacă diriguitorii politici ai țării nu ne-au spus și nici nu sperăm de la domniile lor să ne dea proba adevărului. Unele „recomandări” cu putere de ordin, se dau doar verbal și doar președinților de state.

Basarabia a fost vreme îndelungată sub stăpânire rusească și ucraineană. În cei 200 de ani trecuți de la 1812, până în prezent, ea s-a aflat doar 25 de ani în interiorul granițelor României. Este puțin. În acei ani, guvernele românești au făcut foarte puține pentru dezvoltarea Basarabiei. Apartenența provinciei la România nefiind recunoscută de mari puteri ale lumii (în primul rând, de S.U.A., de U.R.S.S. și de Germania), autoritățile de la București s-au ferit de investiții în Basarabia, care erau văzute ca fiind riscante și au privit-o ele însele cu lipsă de încredere în viitorul ei românesc. Politicienii vizitau Basarabia mai ales în campaniile electorale, când, în schimbul obținerii de voturi, promiteau cu multă larghețe proiecte pe care nu le-au demarat niciodată. Încrederea basarabenilor în România a fost zdruncinată din temelii, după părerea noastră, pe bună dreptate.

În perioada stăpânirii țariste, elitele românești din Basarabia au fost deportate, întemnițate, persecutate, marginalizate. În mod deosebit au fost oprimați preoții. În perioada lui Stalin, această situație s-a repetat. Ulterior epocii lui Stalin, elitele românești din Basarabia, care s-au ridicat în perioada comunistă, au fost atrase intenționat spre situații personale mai bune oferite în alte părți ale imensei Uniuni Sovietice și înlocuite în Basarabia cu elite rusofone. Fibra românească a Basarabiei a fost mereu agresată, dislocată și subțiată. Și totuși, ea a rezistat. A rezistat, dar nu la o dimensiune care să asigure un control majoritar al societății. Așa s-a ajuns ca, în alegerile din 2004, partidul pro-unionist al lui Iurie Roșca să obțină doar în jur de 13,5 % din voturi, într-o campanie electorală a cărei corectitudine nu a contestat-o.

Republica Moldova depinde economic de Rusia, iar în interior, teritoriile care au aparținut României depind în mare măsură de economia Transnistriei, unde s-au făcut cele mai importante investiții și perioada Uniunii Sovietice. Sistemul interdependențelor economice din Republica Moldova a fost gândit în perioada stalinistă de așa natură încât astăzi proiectele unioniste se izbesc din fașă de raționamentele pornite din nevoi politico-economice care nu lasă loc sentimentalismelor de natură etnică și istorică.

Pe lângă aceste considerente, după lovitura militară de stat din decembrie 1989, România nu a oferit și nu oferă basarabenilor o situație prea atrăgătoare, din nici un punct de vedere. Basarabenii, ca și românii, fug de sărăcie în statele din vestul Europei. În multe cazuri, pentru basarabeni, România a fost și este doar o trambulină în drumul lor spre Occident. Privit din acest punct de vedere, România a contribuit doar la depopularea Republicii Moldova de o parte din tinerii ei de elită, ceea ce este doar în folosul Occidentului care le folosește munca și priceperea.

Libertatea cuvântului și de circulație, care sunt de fapt câștigurile cele mai mari ale schimbării regimului socialist de stat, au fost obținute și de poporul de la est de Prut. Din acest punct de vedere, cândva important, basarabenii nu râvnesc la unirea cu România. În același timp, în România post-ceaușistă, au fost și mai este o parte a opiniei publice, inclusiv a clasei politice, care, fără să declare public, nu consideră unirea cu Republica Moldova ca fiind una utilă.

În raporturile dintre România și Moldova, s-a ajuns și la acuze ale Chișinăului împotriva guvernului de la București, de imixtiuni în treburile interne ale Republicii Moldova. România a fost acuzată că desfășoară activități informative pe teritoriul Republicii Moldova, că se amestecă în treburile interne ale acestui stat suveran și independent, ca să nu mai vorbim de faptul că, în anii ’90, „guvernul” de la Tiraspol a acuzat România că a înarmat forțele care luptau împotriva separatiștilor transnistrieni conduși de  generalul Smirnov. Nu cred că acestea sunt soluțiile politice cele mai potrivite pentru promovarea unei mai mari apropieri dintre românii din cele două state.

După aderarea României la NATO și la UE, îndepărtarea româno-română de pe cele două maluri ale Prutului s-a accentuat. România, la cererea noilor ei diriguitori, a ermetizat frontiera cu Basarabia și a deschis-o total pe cea de la Vest, cu dușmanii istorici, ungurii. Paradoxurile istoriei. În perioada interbelică ar fi fost de neconceput, chiar de domeniul absurdului, să existe vreun proiect în care românii să-și securizeze frontierele cu frații lor din Basarabia și să-și deschidă total frontiera cu Ungaria, eternul adversar.

Victimizarea de către istoriografia românească, din ultimele decenii, a pierderii Basarabiei, nu trebuie să excludă acceptarea contribuției la acest eveniment a erorilor politico-diplomatice românești, prezentate mai sus. Din analiza noastră, rezultă că pierderea Basarabiei de către România a fost cauzată, în principal, de  imperialismul țarist și sovietic, dar și de erorile politico-diplomatice românești, din perioada 1917-1922.

Îl rememorăm din nou pe Viaceslav Molotov: în perioada amintită de la finalul primului război mondial, România ar fi putut obține foarte mult în schimbul a foarte puțin. De aceea, sunt tentat să afirm că am pierdut Basarabia pentru că Rusia nu a renunțat niciodată la ea, dar și pentru că noi, românii, nu am fost demni de Basarabia.

Prof. univ. dr. Corvin Lupu


[1] Corvin Lupu, The Belonging of Basarabia to Romania and the Inter-War Romanian-Soviet Relationships reflected in Diplomatic American Documents, în volumul Le XIII-e Congres International d’Histoire Economique, Buenos Aires, Argentine, 22-26 juillet 2002, La Preconference de l’Universite „Lucian Blaga” de Sibiu, Roumanie, 4-5 avril 2002, p. 175-190.

[2] Serviciile secrete sovietice (N.K.V.D.) au penetrat la vârf societatea din S.U.A. printr-o structură condusă de Ghenrih Grigorievici Iagoda (născut Enoh Gherșevici Ieguda). Prin intermediul ei, Stalin a finanțat campania electorală a senatorului F.D. Roosevelt, din noiembrie 1932 și au influențat decisiv alegerea sa ca președinte și numirea lui Iagoda ca șef al NKVD. Vezi mai multe în lucrarea Corvin Lupu, Grațian Lupu, Istoria relațiilor internaționale (1919-1947), Prefață de Gheorghe Buzatu, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2013, pp. 61-63.

[3] Constantin Kirițescu, Istoria războiului pentru întregirea României 1916-1919, vol. II, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1989, p. 7-14. Este de menționat că în timpul primului război mondial, România a împrumutat Rusiei 100.000 de vagoane de provizii, care n-au mai fost nici restituite, nici achitate.

[4] Vezi André Fontaine, Istoria Războiului Rece, vol. I, Editura Militară, București, 1992, pp. 34-38.

[5] Vezi Vlad Mischieva, De la Wilno la Vilnius. Paralele istorice basarabene: 1812-2013, în „Limba Română”, Chișinău, 2014, anul XXIV, nr. 4.

[6] Vezi și Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, Istoria românilor în secolul XX, Editura Paideia, București, 1999, p. 12 sq și Petre Otu, Între baionetele iubiților noștri aliați, în „Dosarele istoriei”, An VI, nr. 11 (63), 2001, p. 17.

[7] Corvin Lupu, Relații diplomatice între România și S.U.A. până la al doilea război mondial, Casa de Presă și Editură „Tribuna”, Sibiu, 1999, pp. 119-126.

[8] După primăvara anului 2014, când președintele SUA a făcut publică decizia Casei Albe de a muta centrul de greutate al politicii sale din zona euro-atlantică în zona Asia-Pacific, influența economică, politică și administrativă a Germaniei în România a crescut mult. SUA a păstrat prioritar controlul asupra problematicii militare și de securitate din România.

ULTIMAORĂ

17:06

Un nou miracol al vieții. O mamă aflată în moarte cerebrală timp de peste 100 de zile a născut o fetiță sănătoasă

16:15

Despre ură

15:46

Alina Gorghiu, tot mai aproape de șefia Senatului. UDMR și PMP și-au anunțat susținerea

15:11

Taxiurile Yango, familia și adevăratele obiective ale propagandei rusești

15:02

Jurnalistul Adelin Petrișor, precizări privind atacul de la Kabul: Informația că Ambasada României a fost cea vizată este cel puțin o exagerare grosolană. De fapt, a fost vizat Green Village, un cartier fortificat. Românii nu au fost salvați de britanici

14:13

La Brașov va avea loc prima ediție a Festivalului Internațional de Muzică Bizantină

CELE MAI POPULARE

https://www.activenews.ro/cultura-istorie/Un-studiu-incomod-al-istoricului-Corvin-Lupu-despre-greselile-interne-care-au-dus-la-caderea-Romaniei-Mari-Esecul-recunoasterii-apartenentei-Basarabiei-la-Romania-157645

Cum a arătat un vlogger că românii sunt într-o proporție covârșitoare CINSTIȚI. Experimentul lui Vlad Grigorescu

download

Cum a arătat un vlogger că românii sunt într-o proporție covârșitoare CINSTIȚI. Experimentul lui Vlad Grigorescu

Un tânăr a realizat un experiment pe străzile din București pentru a vedea ce reacție au românii atunci când li se spune că „au pierdut” 100 de lei, bani care le sunt oferiți, cu generozitate, înapoi.

Filmarea începe cu mai multe cazuri în care absolut toți cei întrebați se grăbesc să revendice banii, deși nu erau ai lor.

După trei minute, Vlad Georgescu spune că „asta este lumea în care trăim”, dar, după o scurtă pauză  precizează realitatea: cazurile nefericite fuseseră strânse cu greu, fiind nevoie de câteva zile de filmări pentru a găsi câțiva oameni incorecți. „Noi oamenii, suntem foarte ușor de influențat prin media, care ne arată doar ce vrea. Așa a fost și în acest caz. V-am prezentat niște cazuri în care niște oameni se comportă mizerabil și am tras o concluzie. Ce nu știți, de fapt, e că nouă ne-a luat două zile ca să găsim acei oameni pe care să vi-i arătăm. Asta pentru că majoritatea oamenilor se comportau de fapt, așa”.

Un experiment care ar trebui să vă pună pe gânduri.

Înapoi sus
Tinerețe în cuvânt

„Nimeni să nu disprețuiască tinerețile tale!”

Ana-Maria Negrilă

Universul între paginile unei cărți

Nervi de Sezon

Blog Filozofic

POPAS PENTRU SUFLET

Cristian Ionescu

Agora Christi

Blog evanghelic de teologie publica

Alteritas

cu Dănuț Jemna

Pagina creștină

Simion Ioanăș

Danut Tanase

Deschis si sincer, verde-n fata!

danielmiclea

Inca un gand

Aradul Evanghelic

... pentru arădeni şi despre arădeni...şi nu numai!

barzilaiendan.wordpress.com/

Un Barzilai izvorât din Dan - O anagramare pentru Daniel Branzai

Nickbags

Har si Pace

Vrăbiuțe

Cip! Cip!

Bogdan DUCA

Pentru ca în viitor să nu se spună "Acele timpuri au fost întunecate pentru că ei au tăcut"...

ARMONIA MAGAZINE - USA

Locul in care te intalnesti cu CREDINTA.

Mana Zilnica

Mana Zilnica

Life Mission

"Ceea ce face farmecul unui om este bunatatea lui"

Ciprian I. Bârsan

...din inima pentru tine

Informatii si mesaje

Pecetea Dumnezeului Celui Viu primită de către Maria Divinei Milostiviri în mesajele de la Sfânta Treime și Fecioara Maria

Bucuresti Evanghelic

A topnotch WordPress.com site

Misiunea Genesis

Susținem misionari și proiecte de misiune peste tot în lume

Marius Cruceru

...fără cravată

Cu drezina

de Teofil Stanciu

Semnele vremurilor

Lumea contemporana in lumina profetiilor

Miere și migdale

Luați cu voi ... puțin leac alinător și puțină miere, mirodenii, smirnă, fisticuri și migdale - Geneza 43:12

Noutati Crestine

Ca sa stii!

PERSPECTIVE CRESTINE

Gânduri către o altă lume...

Creştinul Azi

Revista Uniunii Bisericilor Creştine Baptiste din România

Persona

Blog of Danut Manastireanu

Revista ARMONIA - Saltmin Media

Hrană pentru minte și lumină pentru suflet

Moldova Creștină

Răspunsuri relevante și actuale din Biblie

EvangheBlog - Un blog din suflet, pentru suflet

„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viața veșnică.” (IOAN 3: 16) „Dacă cred că există Dumnezeu şi El nu există, n-am pierdut nimic. Dar dacă nu cred că există şi El există cu adevărat, atunci am pierdut foarte mult.” (BLAISE PASCAL, filosof, matematician și fizician creștin francez)

%d blogeri au apreciat: