MAI ÎNTÂI LUMEA VA ÎNEBUNI

Un articol excelent preluat de pe blogul lui Daniel Branzai:

De multe ori, cînd sînt uimiţi de mersul lucrurilor şi nu găsesc alt comentariu, oamenii spun: a înebunit lumea! Vorba e o exagerare voită, mărturiseşte o îngrijorare încă sub control şi, cu timpul, s-a tocit, după prea o prea deasă folosire pe teme mici: coafura femeilor, culoarea pantalonilor purtaţi de tineri, mersul pe sîrmă între doi zgîrie-nori şi alte năzbîtii imprevizibile. Din păcate, vremurile în care această vorbă mare era un moft s-au încheiat. Vorba care spune că „a înebunit lumea” spune chiar asta.

Semnele şi dovezile sînt peste tot, apar în fiecare zi şi se măsoară în frici, delir verbal şi masacre. Violenţa publică şi anxietatea au rolul conducător în societate, mai bine zis, în felul în care mase mari de oameni nu mai suportă locurile, relaţiile şi situaţiile care însemnau, pînă de curînd, convieţuire automată şi siguranţă garantată. Primul efect al avalanşei de ştiri tragice şi bizare care dau fundalul de fiecare zi al vieţii îm mari oraşe şi state vest-europene e pervers: lumea înţelege că se întîmplă ceva şi că i se întîmplă ceva, dar nu mai reuşeşte să distingă între cauze şi efect, între ce e posibil şi ce e imposibil.

Iată,de pildă, disputa furioasă între autorităţi şi societate pe tema răspunderii şi a siguranţei publice. Aceleaşi replici au apărut şi s-au derulat furios, fără excepţie, în fiecare stat occidental lovit de terorism. Părţile nu se mai înţeleg şi nici nu pot urmări logica elementară a situaţiei. Mai întîi, reprezentanţi ai publicului cer socoteală statului, poliţiei şi serviciilor secrte. Acuzaţia spune că lumea plăteşte servicii şi funcţionari care nu reuşesc să apere oamenii de atacuri teroriste. Deasemnea, că autorităţile n-au depistat din timp organizarea unui atentat sau n-au avut habar de existenţa celor ce au săvîrşit cel mai recent masacru. Statul răspunde, de pildă prin vocea Ministrului de Interne german sau francez, că nu are cum să asigure protecţia totală. Tot statul merge mai departe şi înştiinţează populaţia că va trebui să trăiască, de acum înainte, cu riscul atacurilor teroriste. Mai mult, reprezentanţi de vîrf ai statului precizează nervos, cu un reproş abia mascat, că securitatea totală şi democraţia nu sînt compatibile. Sîntem deja în mijlocul unei dispute care nu degenerează în răcnete, dar şi-a pierdut logica şi cultivă, mai departe, neîncrederea şi nesiguranţa.

Cel mai uimitor şi semnificativ detaliu al disputei stat incapabil de protecţie – societatea neprotejată e absurditatea comună. Pe de o parte, publicul are pretenţia extremă la securitate totală, în condiţii de deschidere totală, adică doreşte, fără să-şi dea seama, şi limitarea libertăţii şi menţinerea ei. Pe de altă parte, statul tratează valul de violenţă teroristă în manieră penală, ca suită masivă de infracţiuni atipice dar, nu mai puţin, infracţiuni. Ambele părţi sînt departe de problema unei lumi confruntate cu un tip de schimbare fără precedent în istorie şi, deci, de netratat atîta vreme cît marea schimbare nu e recunoscută şi luată ca punct de plecare.

Ce schimbare? Brutal spus, înlocuirea majorităţilor, din interior. Mai clar, transferul continuu de populaţie soldat cu majorităţi de altă cultură, în centre urbane mari şi, pe viitor, la nivel naţional. Regula tipică pentru contactele între populaţii spunea că o majoritate poate fi cucerită sau condusă, dar nu înlocuită de o minoritate de import. Regula a fost infirmată. Pentru prima oară în istoria Occidentului, societăţi cu demografie slabă sînt treptat redefinite de importuri succesive care tind să dea o majoritate sau, în orice caz, o cultură mult mai activă, ba chiar militantă. Şi, cum importul s-a produs legal şi nu prin invazie sau dominaţie, majoritatea locală în scădere şi minoritatea importată în expansiune împart aceeaşi cetăţenie, acelaşi stat, acelaşi oraş şi aceleaşi drepturi. Efectul e devastator în caz de conflict. Violenţa nu mai are însemne şi nu dă preaviz. Teroarea e vecină şi invizibilă. Statul are şanse tot mai mici de prevenţie, iar publicul larg e expus unui pericol vecin cu arbitrariul ruletei. Cu asta, toate elementele pentru discordie, neînţelegere şi iritare isterică sînt la locul lor.

În plan psihic şi mental, nebunia care mănîncă viaţa oraşelor şi statelor occidentale vine din conştiinţa tot mai clară, dar nerostită, a neputinţei. Oamenii care pleacă la servici cu metroul sau ies sîmbăta la restaurant ştiu că pot fi ţinte şi că nu e nimic de făcut. Aproape nu există conversaţie între prieteni care să nu ajungă la sau să nu pornească de la una şi aceeaşi mărturisire resemant-panicată: mi-e frică în fiecare zi, dar n-am ce face! După care, fiecare reintră în rutina programului de fiecare zi, cu speranţa că va fi ocolit de zar. Alte mărturisiri vin de la oameni care spun că se surprind evaluînd spaţii şi situaţii publice din perspectiva teroristului: e acest loc destul de aglomerat? Piaţa de legume e sigură? Dar tîrgul producătorilor de lînă în care tocmai am intrat? Ce şanse sînt ca un atac terorist să aibă loc pe linia mea de metrou?

Încă mai copleşitor e arbitrariul amplificat de arbitrar. Ce înseamnă asta? Înseamnă că terorismul îşi alege victimele la întîmplare, dar lucrează cu o schemă plăsmuită, totuşi,pe baza unei explicaţii: răzbun victimele din Orientul Mijlociu sau opresiunea colonială sau alte pretexte şi alibiuri fără sens. Mai nou, însă, a apărut terorismul arbitrar al celor ce nu au nici măcar o schemă elementară la dispoziţie. E vorba de ucigaşii care ucid dintr-un impuls profund personal şi intraductibil. Recentul caz de la München intră în această serie care nu mai încearcă o motivaţie sau o cauză de ordin colectiv. Interesant şi sumbru, acest val nou de violenţă fără urmă de sens pare să fie încurajat de repetarea violenţei de motivaţie teoristă. Într-un fel, odată spărtura practicată, prin ea se revarsă nebunii suplimentare.

E, deja, mai mult decît poate duce o societate normală, societatea pe care o credeam, pînă nu de mult, dată, stabilă, chiar plicticos de stabilă. Ce urmează deschide un spaţiu larg patologiei. Şocul va schimba lumea. Dar, mai întîi, aşa cum zice o vorbă tocită, lumea va înebuni.”

Traian Ungureanu

Mai întîi, lumea va înebuni

ISTORIE BAPTISTĂ De la fondarea biserici creştine până în prezent de J. M. Cramp, D.D. (1796-1881)

Pagina de Istorie

Începând cu luna Februarie 2005, vă punem la dispoziţie o lucrare de Istorie Baptistă scrisă de autorul J. M. Cramp, care prezintă istoria mişcării baptiste într-o formă condensată şi interesantă, începând cu fondarea bisericii primare şi ajungând până în perioada prezentă. Sperăm ca prin acest material să vă îmbogăţiţi cunoştinţele şi să aflaţi detalii diversificate şi interesante legate de istoria creştină. Mai multe informaţii şi scrieri din domeniul istoriei creştine puteţi găsi pe paginile Bibliotecii electronice a Misiunii Vox Dei, prin accesarea link-ului din dreapta, cu Istorie Baptistă.

ISTORIE BAPTISTĂ

De la fondarea biserici creştine până în prezent

de J. M. Cramp, D.D. (1796-1881)

Capitolul VI – Perioada Agitată, din anul 1567 până în anul 1688

 Secţiunea VI. Istoria Bisericii Broadmead, din Bristol

Poate vom reuşi să obţinem o imagine şi mai clară a condiţiei reale a baptiştilor în perioada domniei lui Charles al II-lea, privind mai degrabă la istoria unei biserici, decât la o altă sursă. Din fericire dispunem de astfel de date istorice.Consemnările bisericii din Broadmead, Bristol au fost publicate de Societatea Hanserd Knollys, dar şi mai recent în publicaţia „The Bunyan Library”. Vom oferi aici o secvenţă din acestea.

Această biserică a fost înfiinţată în anul 1640. Membrii ei se întâlneau în mod frecvent pentru închinare, şi chiar dacă nu era prezent un preot, cei înzestraţi ajutau prin rugăciune şi îndemnuri. În anul 1651, Domnul Ewins, care a fost preot în biserica Episcopală a devenit păstorul lor. Sub conducerea lui, biserica a prosperat. Pe lângă serviciile de Duminică, ei se mai întâlneau şi în serile de Joi, în case, pentru a învăţa din Scriptură şi pentru a se ruga unii pentru alţii. Şi-au dat seama că aceste întâlniri erau foarte folositoare.

Dar în anul 1661 au început necazurile. Pe 27 Iulie, Domnul Ewins a fost arestat în timp ce predica. A fost eliberat pe data de 25 Septembrie a aceluiaşi an, după care imediat şi-a reînceput actvitatea. Anul următor a îndurat o altă perioadă scurtă în închisoare. O încercare şi mai grea a venit peste ei în 1663 când, Domnul Ewins şi mulţi alţii au fost arestaţi pe 4 Octombrie, fiind acuzaţi  de instigare la dezordine. Li s-au impus amenzi diferite (Domnul Ewins a fost amendat cu 50 de lire), iar pentru alţii s-a hotărât că trebuie să rămână în închisoare până ce-şi plătesc amenzile. Aşa, închisoarea a ajuns să fie o parohie până în anul următor, în luna Septembrie, când s-a făcut un compromis, adică, la achitarea unei părţi a amenzii, prizonierii au fost eliberaţi. Cu toate astea, Domnul Ewins nu a stat fără să facă nimic. Oamenii erau obişnuiţi să se adune în jurul închisorii, iar el, de la fereastra celulei pe are o ocupa, le predica, de la etajul patru. „Cuvântul Domnului era scump în acele zile.”

Până la acel moment obişnuiau să se întâlnească într-o capelă numită „The Friars” (Călugării), dar acum erau nevoiţi pentru o vreme, să se închine în case personale. Poliţiştii îi perturbau deseori, şi mulţi erau închişi şi amendaţi. Uneori când aflau că veneau ofiţerii, fugeau, refugiindu-se în pivniţă, iar alteori se ascundeau în mansardă. Dar chiar şi în astfel de condiţii, continuau să-şi ţină adunările. „În anul 1665”, consemnează ei, „am avut parte de multă tulburare, şi unii au fost închişi, însă Domnul ne-a ajutat să răzbatem.” Fermitatea lor s-a reflectat într-un mod remarcabil, într-o rezoluţie pe care-au aplicat-o, şi anume, cei ce din cauza fricii lipseau de la închinare, să fie consideraţi drept membri turbulenţi.” Numele tuturor membrilor era inscripţionat pe un pergament care era citit o dată pe lună, atunci când se întâlneau la Cina Domnului, şi aşa vedeau „cine îşi neglija datoria.” Nu mulţi erau dornci să se expună la o critică din partea bisericii; totuşi, uneori exista câte-un astfel de caz, i-ar cei în cauză era excluşi pentru că „şi-au neglijat datoria de-a se aduna, pe motiv de frică.”

Când a izbucnit plaga în Bristol, în anul 1666, persecuţia a încetat; şi timp de 4 ani a fost pace. În 1667, biserica a obţinut un alt „loc public de întânire.” Acesta era „o magazie spaţioasă, ce avea nişte trepte în faţă.” Domnul Ewins a murit în anul 1670, pe 26 Aprilie. În luna următoare, poliţia şi-a făcut din nou apariţia, ducând pe câţiva din membrii congregaţiei la magistraţii care i-au amendat. Acest lucru s-a repetat în câteva Duminici; dar ei, au încercat să-l protejeze pe păstor făcând o gaură în perete, aşa încât el să se poată adăposti într-o cameră a casei alăturate şi să predice fără să fie văzut. Astfel erau zădărnicite planurile urmăritorilor lor. Pe măsură ce opoziţia devenea din ce în ce mai violentă, ei au adoptat o nouă strategie. Au bătut în cuie uşile încăperii în care se întâlneau; iar „noi ne simţeam bine” consemnează ei, „să ne întâlnim pe uliţe şi drumuri timp de câteva luni.”

A urmat o altă perioadă de linişte de care ei s-au bucurat. L-au invitat pe Domnul Thomas Hardcastle, care la acea vreme predica de câtva timp în Londra, să le fie păstor. Acesta se afla în închisoare când i-a sosit invitaţia. După eliberarea lui a vizitat biserica şi le-a acceptat propunerea, devenind păstorul lor în anul 1671. În acelaşi an şi-au procurat „casa de adunare la capătul de jos al străzii Broadmead, acolo unde ereticii numiţi Quakers obişnuiau să se întâlnească înainte; casa avea patru camere mari transformate într-una singură de aproximativ 16 yarzi lungime şi 15 yarzi lăţime.” Acolo a predicat Domnul Hardcastle aprape 3 ani fără să întâmpine vreo problemă.

Dar în anul 1674, în Bristol a fost instalat un alt episcop, „unul pe nume Guy Carleton”-„care deşi bătrân şi cărunt, era un om dur cu cei buni care plecau de la ceea ce el numea Biserica.”…”Era hotărât să distrugă toate întâlnirile nostre, şi spunea că nu va lăsa nici urmă de congregaţie în Bristol; ci ne va determina pe toţi să venim la Biserică, cum obişnuia el s-o numească.” Cu el era aliat George Hellier, avocat, care a preluat funcţia de informator pe care a descoperit-o ca fiind mai rentabilă decât cea pe care-o avea. Îşi petrecea Duminicile mergând de la o casă de adunare la alta, în căutare de pradă. Princialul lui obiectiv era acela de-a prinde un păstor, parţial pentru a opri întâlnirile şi parţial de dragul banilor grei pe care-i aducea amenda. Domnul Hardcastle a fost arestat în 4 Februarie 1675 şi închis timp de 6 luni. Însă întâlnirile nu s-au oprit, chiar dacă arestările au continuat aproape în fiecare Duminică. Pentru a-l proteja pe păstor a fost instalată o perdea prin care o parte a încăperii era ascunsă. Aproape 50 de persoane puteau şedea în spatele perdelei, păstorul fiind şi el printre ele, tocmai ca să nu fie reperat. S-a avut în vedere ca un număr de „femei şi fete” să stea pe scări, aşa încât informatorii să nu poată da buzna înăuntru.” Prin această strategie, ori de câte ori Hellier şi acoliţii lui se apropiau, se dădea un semnal în urma căruia se trăgea perdeaua şi înceta serviciul, iar adunarea întreagă, în urma unui plan de dinainte ticluit, începea să cânte un psalm. Când informatorii ajungeau înăuntru erau foarte confuzi pentru că le era imposibil să spună cine anume predica; iar cântarea unui psalm nu era considerată o crimă. Însă „dreptatea se făcea pe străzi”, şi astfel, deseori reuşeau să-i târască pe câţiva în închisoare şi să îi sancţioneze cu amenzi.

Domnul Hardcastle a fost eliberat din închisoare după 6 luni; dar în a doua Duminică ce-a urmat eliberării lui, a fost surprins în timp ce predica, şi trimis din nou în închisoare. În timpul celei de-a doua lui detenţii a început să scrie o scrisoare săptămânală bisericii, care era citită Duminica la întâlniri. Aceste scrisori au fost păstrate. Ele sunt orientate într-un mod admirabil înspre mângâierea şi instruirea unor oameni încercaţi de astfel de circumstanţe. Cu adevărat era nevoie de ele. Către sfârşitul anului, întâlnirile ajunseseră „să fie foarte sărace şi fără putere din cauza amenzilor, închisorilor şi îngrijorărilr noastre constante, de fiecare zi.” La un moment dat, chiar episcopul însuşi făcea parte din echipa poliţiştilor!

Din anul 1676 până la mijlocul anului 1680 s-a făcut linişte în furtună. Domnul Hardcastle a murit în 1678 şi a fost succedat de Domnul Georges Fownes în Sepembrie, 1679.

Întreruperea întâlnirilor lor de închinare a încetat în Iulie 1680 şi a continuat uneori de-a lungul aceluiaşi an, dar şi în următorul. În Decembrie 1681, Domnul Fownes şi un mare număr de fraţi au fost prinşi şi trimişi în închisoare. El le predica acolo; 24 din ei au fost aduşi în faţa curţii şi obligaţi să dea cauţiune până vor fi rechemaţi să fie judecaţi pentru acuzaţia de tulburare a liniştii, cu care erau de cele mai multe ori ameninţaţi. Domnul Fownes a fost reţinut, însă fraţii au fost hotărâţi să verifice legalitatea detenţiei lui şi au făcut rost de documentul cu legea care prevede că o persoană poate fi reţinută în închisoare doar în urma deciziei curţii (habeas corpus), astfel, cazul lui a fost dus la Curtea King Bench din Londra, după care el a fost eliberat, dar interzicerea de-a mai predica în public i-a fost încă păstrată prin legea Five Mile ce era încă în vigoare.

Anii 1682 şi 1683 au fost cei mai întunecoşi pentru fraţii noştri. Îşi ţineau întâlnirile în case secrete, pe câmpuri sau în păduri, oriunde puteau cel mai bine să scape de atenţia autorităţilor. Primarul, consilierii principali şi poliţiştii nu mai aveau timp să meargă deloc la Biserică în anii aceştia pentru că tot timpul lor şi-l cheltuiau vânând întâlnirile „nonconformiştilor”. Câteva fragmente scurte din consemnările istorice vor arăta cum anume o duceau înaintaşii noştri.

29 Ianuarie, 1682—„Adunarea s-a făcut în trei locuri diferite. Mulţi din fraţi „mergeau după-masa pe strada Durdham Down, şi se adunau într-o peşteră din stânca către direcţia Clifton, acolo unde fratele Thomas Whinnell le predica.”

12 Martie—„Ne-am întâlnit pe câmpurile de lângă Barton Hundred şi Domnul Samuel Buttall din Plymouth a predicat în prima parte a zilei, iar fratele Whinnell seara. S-au estimat în jur de o mie de pesoane participante dimineaţa.”

19 Martie—„Ne-am întâlnit pe uliţele de dincolo de Baptist Mills (Morile Baptiste).”

13 Aprilie—„Ne-am întâlnit în ploaie, pe o ulicioară.”

20 Aprilie—„O zi de rugăciune, de la ora 9 până la 5 spre seară, acasă la Domnul Jackson, peste drum de Down, în linişte.”

4 May—„La o întrunire mică din Gloucestershire s-a anunţat că s-a făcut o acuzaţie împotriva fratelui Jennings, pentru că a predicat pe uliţe, şi că s-a emis un certifcat pentru încasarea unei amenzi de 5 lire, în caz neachitării, bunuri sau persoana.”

11 Iunie—„Fratele Fownes sosit de la Londra, însă neîndrăznind să vină în oraş din cauza Legii Corporaţiei, s-a întâlnit cu noi şi ne-a predicat în Kingswood, lângă Scruze Hole, sub un copac şi am îndurat ploaia.”

2 Iulie—„Păstorul nostru ne-a predicat într-un alt loc în pădure. Prietenii noştri s-au chinuit mult în ploaie, deoarece mulţi informatori au fost trimişi la vânătoare; dar noi eram liniştiţi, măcar că aproape 20 de bărbaţi şi tineri erau căutaţi.”

16 Iulie–„Mai întâi fratele Fownes, şi apoi fratele Whinnell ne-au predicat la adăpostul unui copac, fiindca ploua foarte tare.”

20 August–„Ne-am întâlnit deasupra la Scruze Hole, în locul nostru vechi, şi l-am auzit pe fratele Fownes predicându-ne de două ori în linişte. Fratele Terrill l-a rugat pe un muncitor să facă bănci pe partea unui deal ca să şedem pe ele, multe din ele ca o galerie; acolo ne-am întâlnit şi pe 27 August, în linişte. În ambele zile am cântat un Psalm sub cerul liber, în pădure.”

„În 7 Decembrie ne-am întâlnit pentru învăţătură acasă la Domnul Shuter, în Redcliffe Hill, în linişte, având mare grijă la plecare şi sosire, femeile nefiind îmbrăcate nici cu şorţuri albe, nici cu modele.”

21 Ianuarie, 1683–„Ne-am întâlnit la 8 dimineaţa, şi deşi erau 7 persoane călare şi 20 pe jos care ne vânau, am reuşit să scăpăm, împrăştiindu-ne  şi făcând grupuri mai mici.”

Martie–„În această săptămână aproape 150 de „nonconformişti” au fost declaraţi vinovaţi pentru că nu au venit la biserică, şi amendaţi cu 20 de lire pe lună.”

25 Martie–„Domnul Fownes, deşi foarte bolnav a mers la întâlnirile din pădure; dar după trei sferturi de oră am fost înconjuraţi de cei ce ne urmăreau fie călare, fie pe jos, primii într-o ambuscadă.” Fratele Fownes a fost arestat şi trimis la închisoarea din Gloucester pentru 6 luni.

22 Aprilie–„Am ieşit afară la 4 dimineaţa, şi-am avut parte de linişte.”

14 Noiembrie–„O zi de rugăciune, câteva ore împreună în pădure, între Londra şi Sadbury Road: duşmanul a venit peste noi pe neaşteptate şi i-a prins pe 8 dintre noi; însă fraţii au scăpat, spre surpinderea lor. Tufişurile ne-au fost de mare folos.” Câteva surori au fost şi ele prinse: „a venit judecătorul Fitz-Herbert, dar în timp ce le interoga nu a putut să afle mare lucru, şi nici cine este predicatorul, aşa că au fost lăsate să plece.”

20 Decembrie–„Watkins, şeriful, şi alţii s-au dus cu garanţii de la judecătorul Herbert la fatele John Morgan, pe strada Temple, şi au luat ce bunuri au găsit pentru 7 lire şi 10 şilingi. Cu o zi înainte i-au luat şi lui Margaret Seymour cufărul şi hainele şi  30 de lire, pe 7 lire, pentru că a fost la întâlnirile noastre ţinute în câmp.”

30 Decembrie–„Pentru că era un ger cumplit şi zăpadă, ne-am întâlnit în pădure şi măcar că stăteam în zăpadă, soarele ne încălzea, şi eram liniştiţi.”

4 Martie, 1684–„Ne-am gândit la starea noastră jalnică; şi fratele Terrill ne-a amintit că datoria nostră stătea în trei lucruri:-1) Să veghem unii asupra altora, aşa încât niciunul să nu alunece înapoi în lume;-2) Fiecare să-şi aducă aminte de ziua de Duminică şi s-o sfinţească;-3) Să ne străduim să ne zidim unii pe alţii ca membri, şi pe lângă asta să facem ceea ce putem şi pentru salvarea altora din lume. Având în vedere cele de mai sus, şi că zilnic plutesc asupra noastră ameninţări cu sancţiuni de 20 de lire pe lună, sau 240 de lire pe an pe persoană, pentru că lipsim de la biserică, sau riscul de-a ajunge în închisoare în cazul în care nu plătim aceste amenzi, în prezenţa a 13 fraţi am convenit să ne întâlnim prin rotaţie în 5 locuri, unde fraţii cu diferite daruri să slujească, de 2 ori pe zi, la ora 9 dimineaţa şi la ora unu după-masa. Aceste cinci locuri erau: la fratele Dickson, sau la Davis, la fratele Clarck sau Robert Lewis, la fratele Whinnell, la fratele Ellis sau fratele Cornish si la fratele Terrill. Am căzut de acord şi cu trei locuri în care urma să ne adunăm pentru rugăciune şi repetiţie: fratele Gwilliam, fratele Bodenham şi fratele Reeve. Şi pentru că e posibil ca unii să se îmbolnăvească sau să fie închişi, ne-am gândit să facem grupuri de şase sau şapte într-un loc, patru să rămână înăuntru şi trei să meargă la repetiţii; aşa încât niciunul să nu meargă într-un loc decât o singură dată pe zi, şi nu în acelaşi loc în fiecare Dumnică; aceasta să se facă prin rotaţie, astfel că fiecare ajunge în locul de unde a început înainte cu 5 săptămâni. Prin această convenţie, aproape 100 ar putea auzi serviciile în fiecare Duminică, şi în câteva săptămâni să aibă beneficiul tuturor darurilor din biserică. Pe lângă asta, fratele Whinnell va repeta din nou predica în una din case, la serviciul de seară, şi în zilele săptămânii în alte locuri. Astfel rămânem în sfera legii, care permitea 4 persoane în afara celor din familie. Pe data de 9 Martie am început aceste întâlniri prin rotaţie.”

10 Aprilie–„Fratele Warren a fost amendat cu 10 lire pe motiv de tulburarea liniştii, el aflându-se la o întâlnire lângă Roe Gate, pe care a plătit-o în Gloucester. Dar Lugg a negat jurând că întâlnirea a fost în data de 27, când de fapt ea a fost în data de 29. Bătrânul frate Cornish a fost nevoit să vină din nou la următoarea şedinţă, împreună cu alţii. Unii au fost amendaţi cu 40 şilingi plus alte taxe şi eliberaţi. Surorile Fowles au fost închise la Gloucester. Unii au fost amendaţi cu 5 puncte, cum a fost cazul fratelui Jos. Wey; alţii cu 5 lire, după bunul plac al judecătorului, şi să rămână închişi până ce vor plăti amenzile. Cam în această vreme Pug Read a murit în condiţii mizerabile, fiind informator timp de 20 de ani; se spunea că unul din asociaţii lui i-a spart capul; el a fost acela care a dat buzna în casa fratelui Terrill.”

16 Septembrie–„Mai mulţi fraţi de-ai noştri, fratele Hunt, William Dickason şi ai lui, plus mulţi alţii au fost chemaţi la curtea episcopului, pentru că nu au luat cina Domnului.”

7 Octombrie–„Aproape încă 20 de fraţi de-ai noştri au fost puşi sub acuzaţie pentru că nu au fost la biserică.”….”Iar fratele Fownes odată adus la curtea de judecată, a fost acuzat de preşedintele Powel, pentru că a fost căpetenie, a fost turbulent şi aţâţător şi i s-a spus că dacă nu găseşte 600 de lire chezăşie pentru următoarea şedinţă de la Bristol, şi dacă nu va avea o purtare corespunzătoare, va zăce în închisoare.”

10 Octombrie–„Cu noul primar şi şerif ales, James Twyford-şeriful, ameninţă că va descoperi locul întâlnirilor noastre şi că nu va cruţa pe nimeni.”

13 Ianuarie,1685–„Fratele Fownes a fost tratat în acelaşi mod ca şi înainte, şi judecătorul Powell, preşedintele, a anunţat că din Bristol, Sir Richard Hart transmite că el, fratele este o persoană periculoasă. Aşa că l-au mai ţinut închis acolo la Gloucester.”

„Pe data de 29 Noiembrie, anul 1685, păstorul nostru, fratele Fownes, a murit în închisoarea din Gloucester, ţinut acolo mai bine de 2 ani şi 9 luni, în mod nedrept şi cu maliţiozitate, din cauza Evangheliei lui Isus şi pentru predicarea ei.” A fost iniţial condamnat la 6 luni, însă i-au spus că nu-l vor elibera dacă nu-şi va schimba comportamentul, adică dacă va promite că nu va mai predica, ceea ce fireşte nu a putut.

Asfel a învins duşmanul, şi astfel slujitorii Domnului au fost sărăciţi şi umiliţi. Cu adevărat, erau „vremuri grele”.

http://publicatia.voxdeibaptist.org/istorie_mar07.htm

SOTERIOLOGIE – doctrina despre mântuire – ERORI ARMINIENE – Din broşura O altă Evanghelie, de Pastorul William MacLean, M.A

ERORI ARMINIENE  Din broşura O altă Evanghelie, de Pastorul William MacLean, M.A.

Doctrinele cardinale ale evangheliei veşnice pe care Arminianii le susţin spre propria lor distrugere sunt:

I. SUVERANITATEA LUI DUMNEZEU ÎN HARUL SĂU;

Precauţii împotriva folosirii greşite a Doctrinei Alegerii

II. DEPRAVAREA TOTALĂ;

III. CHEMAREA EFICACE;

Credinţa Mântuitoare

Incapacitatea şi Responsabilitatea omului

IV. ISPĂŞIREA;

Chemarea universală a Evangheliei şi o Ispăşirea definite

Garanţia păcătosului de a crede în Hristos

O prezentare eronată a chemării Evangheliei

V. PERSEVERENŢA SFINŢILOR.

Nevoia unei mărturii categorice şi vigilente împotriva Arminianismului

I. SUVERANITATEA LUI DUMNEZEU ÎN HARUL SĂU

Dumnezeu putea să lase întreaga omenire să se distrugă în păcatul lor şi în mizerie, aşa cum El i-a lăsat pe îngerii care nu şi-au păstrat poziţia lor de la început, dar potrivit cu buna plăcere a voii Sale, El ne-a ales în Hristos, înainte de întemeierea lumii, pe toţi pe care El şi-a propus să îi mântuiască. „În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui, după ce, în dragostea Lui, ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiaţi prin Isus Hristos, după buna plăcere a voii Sale,” (Efeseni 1:4, 5). „De altă parte, ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume, spre binele celor ce Sunt chemaţi după planul Său. Căci pe aceia pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi Hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie cel întâi-născut dintre mai mulţi fraţi. Şi pe aceia pe care i-a Hotărât mai dinainte, i-a şi chemat; şi pe aceia pe care i-a chemat, i-a şi socotit neprihăniţi; iar pe aceia pe care i-a socotit neprihăniţi, i-a şi proslăvit. (Romani 8:28-30) Aceste versete care au fost citate de mulţi, şi întreaga schemă a răscumpărării de la Geneza la Apocalipsa, oferă o dovadă infailibilă şi calificată că mântuirea este gratuită şi este prin harul suveran.

Capitolul nouă din Romani este comentariul Duhului Sfânt asupra decretelor veşnice ale lui Dumnezeu. În legătură cu aceste mistere sublime nouă ni se pare, ca şi creaturi finite păcătoase, să stăm liniştiţi şi să ştim că El este Dumnezeu, drept în toate căile Sale, sfânt în toate lucrările Sale, că judecăţile Sale sunt de nepătruns şi căile Sale întrec înţelegerea noastră. La fel cum alegerea tuturor celor care El i-a destinat pentru a fi mântuiţi decurge din buna Sa plăcere suverană, tot aşa trecerea pe lângă restul omenirii îşi are şi ea sursa în sfatul de neînţeles al voii Sale suverane, în toate acţiunile în care El este sfânt, drept şi adevărat. „Alegerea este expresia milei divine; respingerea este cea a justiţiei divine. Oricine susţine doctrina alegerii trebuie să susţină şi doctrina respingerii. Respingerea implică faptul că Dumnezeu pur şi simplu trece pe lângă păcătos lăsându-l aşa cum este el. În alegere El îl alege pe păcătos în harul Său suveran. Amândouă sunt acte ale suveranităţii lui Dumnezeu.” (Pastorul D. Beaton, Free Presbyterian Magazine, Vol. 35: p. 244). Cei care nu sunt aleşi de Dumnezeu, potrivit sfatului de nepătruns al voii Sale, sunt rânduiţi „pentru dezonoare şi pentru păcatul lor, spre lauda justiţiei Sale glorioase” („Confession of Faith,” Ch. 3, sec. 7). Nu pentru s-a trecut peste fiinţa lor vor fi ei judecaţi, ci pentru păcatele lor. Faptul că fiinţa lor a fost trecută cu vederea este un act suveran: condamnarea lor este un act justiţiar al lui Dumnezeu în capacitatea Sa de judecător. „Mântuirea este toată prin har, pedeapsa tuturor este datorită păcatului. Mântuirea lui Dumnezeu de la primul la ultimul – Alfa şi Omega; dar pedepsirea oamenilor nu este de la Dumnezeu: şi dacă tu pieri, din mâinile tale ţi se va cere sângele tău” (C. H. Spurgeon).

„Suveranitatea lui Dumnezeu este piatra de poticnire pe care mii cad şi pier; şi dacă ne luptăm cu Dumnezeu în privinţa suveranităţii Sale aceasta va fi spre ruina noastră veşnică. Este absolut necesar ca noi să ne supunem lui Dumnezeu ca unui suveran absolut, şi suveranul sufletelor noastre; ca Unuia care poate avea milă şi poate împietri pe cine vrea El” (Jonathan Edwards).

Toţi oamenii lui Dumnezeu, mai devreme sau mai târziu, sunt aduşi în acest punct – să vadă că Dumnezeu are un „popor,” „un popor specific,” un popor separat de lume, un popor pe care El l-a „creat pentru Sine, ca ei să vestească lauda Sa.” Alegerea mai devreme sau mai târziu este ascunsă în inimile poporului lui Dumnezeu. Iar un om care trăieşte şi moare împotriva acestei doctrine binecuvântate, trăieşte şi moare în păcatele sale; şi dacă moare în această ostilitate, el va fi blestemat în acea ostilitate (J. C. Philpot).

„Pe de altă parte, Arminienii susţin şi învaţă alegerea condiţionată pe baza credinţei prevăzute. Acest lucru este contrar Adevărului. Câtă vreme oamenii sunt neregeneraţi, ei sunt într-o stare de necredinţă, fără speranţă în Dumnezeu şi fără credinţă în Hristos. Când sunt mântuiţi prin har, ei au credinţă, dar nu de la ei înşişi. Aceasta nu este din propria lor putere sau din voinţa lor liberă, ci este darul lui Dumnezeu prin învăţătura eficientă a Duhului Sfânt. De aceea, credinţa nu poate fi cauza alegerii. Ea este efectul ei şi este asigurată de ea. „Şi toţi cei ce erau rânduiţi să capete viaţa veşnică, au crezut.”(Fapte 13:48) „Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni. Căci noi Suntem lucrarea Lui, şi am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele.” (Efeseni 2:8-10)

Textul citat de Arminieni pentru a-şi susţine doctrina lor a alegerii condiţionate pe baza credinţei prevăzute, este „Căci pe aceia pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi Hotărât mai dinainte, etc.” (Romani 8:29) O astfel de promisiune este superficială şi nu poate fi susţinută. „Cuvântul „cunoscut mai dinainte” în sensul folosit de Noul Testament, aşa cum a remarcat Dr. W. G. T. Shedd, este întrebuinţat în sensul ebraicului yada (cunoaşte) care indică dragostea şi favoarea. „Nu cunoaştere mai dinainte ca o simplă preştiinţă,” zice Calvin, „ci adopţia prin care Dumnezeu i-a deosebit din veşnicie pe copiii Săi de cei condamnaţi.” Scripturile reprezintă alegerea ca având loc în trecut, făcând abstracţie de meritul personal. „Căci, cu toate că cei doi gemeni nu se născuseră încă, şi nu făcuseră nici bine nici rău, ca să rămână în picioare Hotărârea mai dinainte a lui Dumnezeu, prin care se făcea o alegere, nu prin fapte, ci prin Cel ce cheamă, s-a zis Rebecii: „Cel mai mare va fi rob celui mai mic” după cum este scris: „Pe Iacov l-am iubit, iar pe Esau l-am urât.” (Romani 9:11-13) Suveranitatea alegerii lui Dumnezeu devine clară în afirmaţia lui Pavel că Hristos a murit pentru oamenii Săi în timp ce ei erau încă păcătoşi (Romani 5:8). S-a spus bine că Arminianii iau alegerea din mâinile lui Dumnezeu şi o pun în mâinile oamenilor” (The Reformed Faith (Credinţa Reformată) de Pastorul D. Beaton, p. 24). „Din El, prin El, şi pentru El sunt toate lucrurile. A Lui să fie slava în veci! Amin.” (Romani 11:36)

Un alt subterfugiu la care au recurs Arminianii pentru a explica alegerea particulară a indivizilor, este să spună că textul „Pe Iacov l-am iubit, iar pe Esau l-am urât.” (Romani 9:13) înseamnă o alegere naţională, nu persoane deosebite, ci copiii lui Iacov şi copiii lui Esau – copiii lui Israel şi copiii lui Edom. „Acum, îi întrebăm prin tot ceea ce este rezonabil,” comentează C. H. Spurgeon, „nu este la fel de nedrept din partea lui Dumnezeu că alege o naţiune şi o lasă pe cealaltă?” Argumentul pe care ei şi-l imaginează că ne răstoarnă pe noi îi răstoarnă şi pe ei. Niciodată nu a fost un subterfugiu mai prostesc decât acela de a încerca să arăţi clar alegerea naţională. Ce este alegerea unei naţiuni, decât o alegere de mai multe unităţi, de atât de mulţi oameni? – şi aceasta este egală cu alegerea particulară a indivizilor. În gândire, oamenii nu pot vedea clar că dacă – ceea ce nu credem noi în nici un caz – ar fi vre-o nedreptate în Dumnezeu în alegerea unui om şi nu a altuia, cu cât mai mare ar fi nedreptatea în cazul alegerii unei naţiuni şi nu a alteia. Nu! Nu putem scăpa de această dificultate astfel, ci ea este mărită foarte mult prin această denaturare prostească a Cuvântului lui Dumnezeu. În plus, aici este dovada că aceasta nu este corect: citiţi versetele care îl precedă. Acesta nu spune nimic despre naţiuni; el spune, „Căci, cu toate că cei doi gemeni nu se născuseră încă, şi nu făcuseră nici bine nici rău, ca să rămână în picioare hotărârea mai dinainte a lui Dumnezeu, prin care se făcea o alegere, nu prin fapte, ci prin Cel ce cheamă, s-a zis Rebecii: „Cel mai mare va fi rob celui mai mic”, se referea la copii, nu la naţiuni. Desigur, ameninţarea a fost împlinită după aceea în poziţia celor două naţiuni; Edom a fost făcut să îl slujească pe Israel. Dar textul înseamnă exact ceea ce spune; el nu se referă la naţiuni, ci se referă la persoanele menţionate. „Iacov” – acesta este omul a cărui nume era Iacov – „Pe Iacov l-am iubit, iar pe Esau l-am urât.” Aveţi grijă, prietenii mei dragi cum vă amestecaţi cu Cuvântul lui Dumnezeu. Am auzit de cineva care schimba pasajele care nu îi plăceau. Aceasta nu se poate, ştiţi, nu le puteţi schimba; ele sunt într-adevăr la fel. Singura noastră putere cu Cuvântul lui Dumnezeu este pur şi simplu să îl lăsăm să stea aşa cum este el şi să ne străduim prin harul lui Dumnezeu să ne adaptăm noi înşine la el. Nu trebuie niciodată să încercăm să facem Biblia să se plece înaintea noastră, de fapt nu putem, pentru că adevărurile revelaţiei divină sunt tot atât de sigure şi solide ca şi tronul lui Dumnezeu. Dacă un om vrea să se bucure de o perspectivă încântătoare şi un munte măreţ îi stă în calea lui, începe el să îl reteze de la bază, în speranţa deşartă că în final acesta va deveni o câmpie netedă înaintea lui? Nu, ci dimpotrivă, el îl foloseşte cu grijă pentru împlinirea scopului său urcându-l, cunoscând bine că acesta este singurul mijloc prin care îşi poate îndeplini obiectivul avut în vedere. Deci ce trebuie să facem; nu putem coborî adevărurile lui Dumnezeu la înţelegerea noastră slabă şi finită; muntele nu va cădea niciodată înaintea noastră, dar noi putem căuta tăria de a ne urca mai sus şi mai sus în percepţia noastră a lucrurilor divine şi doar în acest fel putem spera să obţinem binecuvântarea.” (Din predica despre „Iacov şi Esau” de C. H. Spurgeon).

Precauţii împotriva folosirii greşite a Doctrinei Alegerii

Westminster prezice în capitolul 3 secţiunea 8 din „Mărturisirea de credinţă” afirmând că „doctrina acestui mister înalt al predestinării trebuie să fie tratat cu o prudenţă specială şi cu grijă.” Aceasta este atât de mult depărtată de doctrina moartă şi oarbă a fatalismului cum este lumina faţă de întuneric. Cartea decretelor eterne ale lui Dumnezeu este în mâinile Mântuitorului (Apocalipsa 5). În vremea aceea, Isus a luat cuvântul şi a zis: „Te laud, Tată, Doamne al cerului şi al pământului, pentru că ai ascuns aceste lucruri de cei înţelepţi şi pricepuţi, şi le-ai descoperit pruncilor. Da, Tată, Te laud, pentru că aşa ai găsit Tu cu cale!” (Matei 11:25, 26) În lumina deplină a acelei suveranităţi pe care El ca şi Fiu veşnic o putea înţelege, şi care a fost pentru El motivul de laudă şi de mulţumire, El continuă în mila şi în dragostea Sa să dea chemarea evangheliei deplină, gratuită şi care descătuşează celor păcătoşi care sunt trudiţi şi împovăraţi ca să vină la El ca la Singurul în care ei vor găsi odihnă pentru sufletele lor. Dacă suveranitatea lui Dumnezeu în harul Său a fost un motiv de laudă şi de mulţumire pentru Marele Profet al Bisericii, singurul care ne-a revelat voia lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră, cât de necuviincioase sunt criticile celor care resping doctrina alegerii, sau o explică atribuind-o voii instabile a omului, şi nu aşa cum o fac Scripturile, bunei plăceri a voii veşnice a lui Dumnezeu. Când Hristos îi mulţumeşte Tatălui, Domnul cerului şi al pământului, să căutăm să avem gândul care era în El, şi să oferim laudă şi adorare înaintea voii Suverane a marelui EU SUNT, pe de o parte, şi pe de altă parte să ne dăm chemării şi ofertei gratuite a evangheliei, pe care El prin Duhul Său poate să o facă eficace pentru mântuire.

Pastorul R. M. McCheyne în predica asupra cuvintelor „Oamenilor, către voi strig, şi spre fiii oamenilor se îndreaptă glasul meu” (Proverbe 8:4) spune: „Foarte adesea persoanele trezite stau şi ascultă o descriere vie a lui Hristos şi a lucrării Sale de substituire în locul păcătoşilor; dar totuşi întrebarea lor încă este „Este Hristos un Mântuitor pentru mine?” Acum la această întrebare eu răspund: Hristos este oferit gratuit întregii rase umane. „Oamenilor, către voi strig.” Nu este un subiect mai greşit înţeles de către sufletele neconvertite ca cel al gratuităţii necondiţionate a lui Hristos. Noi avem o idee atât de mică în mod natural despre harul gratuit încât nu putem crede că Dumnezeu poate să ne dea un Mântuitor nouă, în timp ce noi suntem într-o condiţie rea, meritând iadul. O, este trist să ne gândim cum oamenii argumentează împotriva fericirii lor proprii şi nu vor crede întocmai cuvântul lui Dumnezeu!

„Dacă aş şti că sunt unul dintre aleşi, aş veni; dar mi-e frică de faptul că nu sunt!” Ţie iţi răspund: Nimeni nu a venit vreodată la Hristos pentru că ştiau că sunt aleşi. Este adevărat că Dumnezeu are pe câţiva pe care i-a ales din buna sa plăcere pentru viaţa veşnică, dar ei nu au ştiut aceasta până când nu au venit la Hristos. Nicăieri Hristos nu îi invită la El pe cei aleşi. Întrebarea pentru tine nu este, Sunt eu unul dintre cei aleşi? Ci, Sunt eu din rasa umană?

„Dacă aş putea să mă pocăiesc şi să cred, atunci Hristos ar fi gratuit pentru mine; dar eu nu pot să mă pocăiesc şi să cred. Ţie îţi spun, Nu eşti tu un om, înainte de a te pocăi şi de a crede? Atunci Hristos iţi este oferit înainte ca tu să te pocăieşti şi să crezi. Hristos nu iţi este oferit pentru că tu te pocăieşti, ci pentru că tu eşti un păcătos ticălos, pierdut. Dacă Hristos este oferit gratuit tuturor oamenilor, atunci este clar că toţi cei care trăiesc şi mor fără a-l accepta pe Hristos vor suporta sentinţa celor care îl refuză pe Fiul lui Dumnezeu.”

„Lucrurile ascunse Sunt ale Domnului, Dumnezeului nostru, iar lucrurile descoperite Sunt ale noastre şi ale copiilor noştri, pe vecie, ca să împlinim toate cuvintele legii acesteia.” (Deuteronom 29:29) Nouă celor păcătoşi nu ne revine să fim curioşi încrezuţi în lucrurile secrete care aparţin Domnului Dumnezeului nostru. Mai degrabă să ne preocupe lucrurile despre care Domnul spune că ne aparţin nouă. Ofertele gratuite, invitaţiile şi avertizările din evanghelie ne aparţin nouă, pentru ca noi să ne pocăim şi să ne întoarcem la Domnul. „Să se lase cel rău de calea lui, şi omul nelegiuit să se lase de gândurile lui, să se întoarcă la Domnul care va avea milă de el, la Dumnezeul nostru, care nu oboseşte iertând.” (Isaia 55:7)

„Nici un om,” scrie Christopher Ness, „nu se poate judeca pe sine ca şi condamnat în această viaţă, şi astfel să dispere; pentru că neascultarea finală (singura dovadă infailibilă a condamnării) nu poate fi descoperită până la moarte.” (An Antidote Against Arminianism, (Un antidot împotriva Arminianismului) p. 51).

„Nici o persoană care îl caută pe Dumnezeu şi mântuirea prin Fiul Său,” a spus marele Dr. John Love, „nu ar trebui să aplice doctrina suveranităţii divine astfel: Dumnezeu este suveran şi de aceea deşi eu caut mântuirea El ar putea să mi-o respingă. Aceasta este fals. Dar astfel, Dumnezeu este suveran şi de aceea probabil El m-a lăsat aşa cum i-a lăsat pe alţii nu să îl caute pe El, ci să îl respingă şi să îl dispreţuiască, dar El nu a făcut aceasta. Aceasta este sfera potrivită a suveranităţii. Ea este manifestată în lucrarea minunată prin care în cursul providenţei Sale un păcătos este făcut să îl caute pe El şi altul este lăsat fără să facă aceasta. Dar aceasta nu este manifestată în faptul că cineva a căutat vreodată degeaba faţa Sa, „Cei ce îl caută pe Domnul îl vor lăuda.” Da, în fiecare etapă a căutării Sale, această reflectare ar trebui să ne încurajeze şi să ne conducă să spunem, „Binecuvântat să fie Dumnezeu care m-a ajutat până aici, mai departe decât pe alţii.” Doctrina ar trebui să fie aplicată în practică pentru lucrurile din trecut şi nu la ceva care va veni. Aşa este ea întotdeauna în Scriptură. Cunoaştem hotărârea divină cu privire la evenimente prin evenimentele în sine.”

II. DEPRAVAREA TOTALĂ

Adevărul lui Dumnezeu ne învaţă că omul prin Cădere este într-o stare de moarte spirituală şi de înstrăinare faţă de Dumnezeu. El este pervertit şi murdărit în natura sa. Înţelegerea sa, voinţa şi sentimentele sale sunt sub puterea şi dragostea de păcat. „Căci dinăuntru, din inima oamenilor, ies gândurile rele, preacurviile, curviile, uciderile, furtişagurile, lăcomiile, vicleşugurile, înşelăciunile, faptele de ruşine, ochiul rău, hula, trufia, nebunia.” (Marcu 7:21-22) „Domnul Se uită de la înălţimea cerurilor peste fiii oamenilor, să vadă de este vreunul care să aibă pricepere, şi care să caute pe Dumnezeu. Dar toţi s-au rătăcit, toţi s-au dovedit nişte netrebnici; nu este nici unul care să facă binele, nici unul măcar.” (Psalmul 14:2, 3) „Întreaga rasă umană,” în cuvintele lui Dr. Charles Hodge, „este total depravată prin apostazia lor faţă de Dumnezeu. Prin depravarea totală nu se înţelege că toţi oamenii sunt răi în mod egal, nici că orice om este în întregime corupt atât cât este posibil pentru om să fie – ci este o înstrăinare totală a sufletului faţă de Dumnezeu comună tuturor oamenilor, astfel că nici un om ne reînnoit nu îl înţelege sau nu îl caută pe Dumnezeu: un astfel de om nu îl face niciodată pe Dumnezeu partea sa, sau din slava lui Dumnezeu scopul principal al fiinţei sale. Apostazia faţă de Dumnezeu este totală sau completă. Toţi oamenii se închină şi slujesc mai degrabă creatura, şi mai mult decât pe Creator. De aceea, toţi sunt declaraţi în Scriptură ca fiind morţi spiritual. Ei sunt lipsiţi de orice principiu al vieţii spirituale.” Aceasta este condiţia omului aşa cum este el înaintea lui Dumnezeu. „Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci, ea nu se supune Legii lui Dumnezeu, şi nici nu poate să se supună. Deci, cei ce Sunt pământeşti, nu pot să placă lui Dumnezeu.” (Romani 8:7, 8) „Ce este născut din carne, este carne, şi ce este născut din Duh, este duh. Nu te mira că ţi-am zis: „Trebuie să vă naşteţi din nou.” (Ioan 3:6, 7) „Inima este nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea; cine poate s-o cunoască?” (Ieremia 17:9)

Arminianii neagă depravarea totală a omului, în faptul că ei susţin că voinţa omului este liberă şi are capacitatea de a-l alege pe Hristos şi mântuirea care este în El. O astfel de învăţătură este falsă şi înşelătoare. Voinţa omului este liberă doar de a alege potrivit cu natura sa morală, şi deoarece natura sa este sub stăpânirea păcatului, omul alege în mod corespunzător. „Prin căderea sa într-o stare de păcat, omul şi-a pierdut toată capacitatea voinţei pentru orice bine spiritual care însoţeşte mântuirea, deci ca un om natural, fiind în totalitate potrivnic faţă de acel bine, şi mort în păcat, nu este în stare prin puterea sa să se convertească sau să se pregătească pe sine la aceasta.” („Confession of Faith”, (Mărturisirea de credinţă) capitolul 9, secţiunea 3). „Dar omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci, pentru el, Sunt o nebunie; şi nici nu le poate înţelege, pentru că trebuiesc judecate duhovniceşte.” (1 Corinteni 2:14) „Nimeni nu poate veni la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl, care M-a trimis; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi.” (Ioan 6:44) „Şi a adăogat: „Tocmai de aceea v-am spus că nimeni nu poate să vină la Mine, dacă nu i-a fost dat de Tatăl Meu.” Din clipa aceea, mulţi din ucenicii Lui s-au întors înapoi, şi nu mai umblau cu El.”(Ioan 6:65, 66) Despre toţi care sunt născuţi din nou se spune că sunt „născuţi nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu.” (Ioan 1:13) „Evanghelizarea” prin decizie, venirea în faţă sau a sta în picioare pentru a lua o decizie pentru Hristos, sau semnarea unor cartele de decizie, este pur Arminiană. Aceasta nu este de la Dumnezeu, ci din voia omului şi poate sfârşi doar în amăgire şi disperare veşnică.

„Evanghelizarea” prin decizie este bazată pe o altă doctrină falsă şi eronată susţinută şi propagată de Arminiani, acea a Ispăşirii universale. „În fiecare minte există o oarecare cunoştinţă despre adevărul evanghelic,” a spus eminentul Dr. John Kennedy din Dingwall, „ideea că un interes în moartea lui Hristos este esenţial pentru siguranţă. În fiecare inimă ne reînnoită există o dorinţă de a evita necesitatea de a avea de a face cu un Mântuitor personal şi de a dobândi speranţa, prin evanghelie, fără a fi „născut din nou.” Minciuna unei ispăşiri universale a fost produsă pentru a împli această solicitare. Aceasta este chiar evanghelia pervertită pentru a se potrivi cu gustul omului carnal mândru. „Hristos a murit pentru toţi şi de aceea şi pentru mine; eu cred aceasta şi de aceea voi fi mântuit,” sunt stadiile scurte ale unei scurte călătorii spre speranţa păcii. A crede că Hristos a murit pentru mine, deoarece El a murit pentru toţi, înseamnă să „crezi o minciună”; dar chiar dacă aceasta ar fi adevărat, care ar fi avantajul acestei credinţe pentru mine? Moartea Sa pentru mine, deoarece a fost pentru toţi, nu asigură nimic pentru mine. Şi a crede aceasta este ceva diferit decât a crede în Hristos Însuşi. De fapt, aceasta înseamnă să faci moartea Sa un înlocuitor pentru El Însuşi. Dar în loc să priveşti la moartea lui Hristos ca referindu-se la tine, priveşte în primul rând, la aspectul ei asupra aptitudinii Lui de a mântui şi la perspectiva tuturor care sunt una cu El. A vedea aceasta astfel, înseamnă a-l vedea pe Hristos lăudat în loc să fie înlocuit de moartea Sa. Primul lucru pe care eu îl cer ca să fiu asigurat este potrivirea lui Hristos de a mă mântui pe mine, un păcătos. În El eu sunt chemat să mă încred. Înainte de a putea face aceasta, eu trebuie să fiu convins că El este vrednic de încrederea mea. Nu pot fi asigurat de aceasta, până nu îl cunosc pe El ca o jertfă pentru păcat. Nu pot aprecia meritul sacrificiului Său, decât în lumina slavei Sale personale. Nu pot potrivi avantajele asigurate de aceasta, până când nu l-am luat mai întâi pe El Însuşi prin credinţă, ce pot descoperi în lumina crucii este că El mă poate mântui într-un fel care va fi spre slava lui Dumnezeu. Aceasta este marea Sa recomandare ca Mântuitor pentru mine. Dacă aceasta nu ar fi fost adevărat cu privire la El, nu m-aş fi putut încrede în El niciodată. Şi în lumina în care realizez meritul infinit al sacrificiului Său, cunosc dragostea Sa ca una care „întrece cunoştinţa.” A uni acea dragoste şi moartea prin care ea a fost lăudată, cu cei pe care Tatăl i-a dat Lui, nu mă lipseşte de speranţă. Aceasta doar mă asigură de cât de sigur şi cât de dezirabilă este răscumpărarea pe care el a cumpărat-o cu sângele Său. Persoana care îmi este prezentată în toată puterea şi dragostea; şi autoritatea lui Dumnezeu mă face să-l accept pe El pentru mântuirea mea. Lumina, descoperind persoana glorioasă, meritul infinit şi dragostea inexprimabilă a lui Hristos, şi o chemare care îmi cere să vin la El; şi nu vre-o referinţă presupusă a morţii Sale pentru mine, care mă încurajează să îl primesc pe El pentru ca să fiu mântuit.”

III. CHEMAREA EFICACE

„De toţi cei pe care Dumnezeu i-a predestinat pentru viaţă, şi numai aceia, El este mulţumit în timpul Său rânduit şi acceptat, chemaţi în mod eficient după Cuvântul şi Duhul Său, din starea de păcat şi moarte, în care ei sunt prin natură la harul şi mântuirea prin Isus Hristos, iluminând minţile lor spiritual şi mântuitor pentru a înţelege lucrurile lui Dumnezeu, înlăturând din ei inima de piatră şi dându-le o inimă de carne; înnoind voinţa lor şi prin puterea Sa atotputernică determinându-i să facă ce este bine; şi aducându-i în mod eficace la Isus Hristos; totuşi ca ei să vină liber, făcuţi să dorească aceasta prin harul Său.” (Mărturisirea de credinţă de la Westminster, capitolul 10 secţiunea 1).

„Şi pe aceia pe care i-a Hotărât mai dinainte, i-a şi chemat” (Romani 8:30). „El ne-a mântuit şi ne-a dat o chemare Sfântă, nu pentru faptele noastre, ci după Hotărârea Lui şi după harul care ne-a fost dat în Hristos Isus, înainte de veşnicii.” (2 Timotei 1:9)

„Aici este criteriul prin care putem testa chemarea noastră nu potrivit faptelor noastre, ci potrivit cu scopul şi harul Său. Această chemare interzice toată încrederea în faptele noastre şi ne conduce doar la Hristos pentru mântuire, dar apoi ne curăţă de faptele moarte pentru a-i sluji Dumnezeului viu şi adevărat. Aşa cum Cel care v-a chemat este sfânt, tot aşa trebuie să fiţi şi voi sfinţi. Dacă trăieşti în păcat, tu nu eşti chemat, dar dacă eşti cu adevărat al lui Hristos, poţi spune, „Nimic nu mă doare mai tare decât păcatul. Doresc să scap de el; Doamne ajută-mă să fiu sfânt.” Este aceasta suflarea inimii tale? Este aceasta direcţia vieţii tale spre Dumnezeu şi spre voia Sa divină? Din nou, în Filipeni 3:13, 14 ni se spune despre chemarea înaltă a lui Dumnezeu în Hristos Isus. Este oare chemarea ta o chemare înaltă? A înnobilat ea inima ta şi a îndreptat-o spre lucrurile cereşti? A înălţat ea speranţele tale, gusturile tale, dorinţele tale? A ridicat ea cursul constant al vieţii tale, aşa că tu o petreci cu Dumnezeu şi pentru Dumnezeu? Un alt test îl găsim în Evrei 3:1 – „Părtaşi ai chemării cereşti.” Cereşti înseamnă o chemare din cer. Dacă nici un om nu te poate chema aşa, tu nu eşti chemat. Este chemarea ta de la Dumnezeu? Este ea o chemare spre cer şi din cer? Dacă nu eşti un străin aici, şi cerul este casa ta, nu ai fost chemat cu o chemare cerească; pentru că cei care au fost chemaţi astfel declară că ei sunt în căutarea unei cetăţi care are fundaţii, a cărei constructor şi creator este Dumnezeu, şi ei înşişi sunt străini şi călători pe pământ. Este chemarea ta astfel de sfântă, înaltă, cerească? Atunci preaiubitule, tu ai fost chemat de Dumnezeu, căci astfel este chemarea cu care Dumnezeu îi cheamă pe oamenii Săi.” – C. H. Spurgeon.

Pe de altă parte, Arminianii cred că omul are puterea naturală a voinţei pentru a exercita credinţa în Hristos. De aceea păcătoşii sunt îndemnaţi să ia o decizie pentru Hristos. Pe această fundaţie de nisip mulţi şi-au construit speranţa lor pentru veşnicie. Convertirea prin decizie nu este altceva decât exerciţiul voinţei ne reînnoite. Credinţa în Hristos profesată nu este darul lui Dumnezeu. Bucuria experimentată este bucuria ascultătorilor cu un pământ împietrit. Speranţa nutrită nu este speranţa bună prin har, ci speranţa ipocritului care va pieri. Toate activităţile religioase care urmează nu sunt din Duhul ci din carne. „Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: „Doamne, Doamne! N-am proorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?” Atunci le voi spune curat: „Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege.” (Matei 7:22, 23)

Credinţa Mântuitoare

Credinţa mântuitoare, care este rodul chemării eficace sau a naşterii noi este darul lui Dumnezeu. „Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni.” (Efeseni 2:8, 9)

„Credinţa se uită la Hristos ca având slujba unui Mântuitor. Porunca este dată, şi observaţi că ea este dată tuturor ca orbi, vinovaţi şi neajutoraţi a privi la Hristos pentru ca ei să poată să fie mântuiţi; şi prima dovadă decisivă şi satisfăcătoare a unei schimbări a inimii este să îl priveşti pe Hristos ca şi Mântuitor. Chiar înainte de aceasta, să avem speranţe bune despre tine, că Duhul harului a început să lucreze în tine: dar nu îndrăznim, deoarece noi preţuim sufletele oamenilor, şi oferim slava lui Dumnezeu, nu îndrăznim să spunem că vre-un om este născut din Dumnezeu, cu alte cuvinte convertit cu adevărat, până când el nu îl vede pe Hristos.

„Mulţi dintre voi spuneţi că aveţi credinţă în Hristos. Ne puteţi spune ceva despre El în care spuneţi că credeţi? Au fost vreodată sufletele voastre gata să se scufunde în iad? V-aţi lipit vreodată repede în lipiciul murdar al corupţiei? Închişi în închisoarea necredinţei? Înconjuraţi de gheţuri de ne pocăinţă? Culcaţi mai jos decât bestiile cu pofte? Chinuiţi ca şi când aţi fi blocaţi de diavoli? A venit cineva să vă salveze în starea aceea? Cine este El? Este El un Mântuitor? Maria l-a văzut pe Domnul; ea ar putea să spună ceva despre aceasta. Şi la fel şi cei doi ucenici care mergeau la Emaus. Puteţi azi să coborâţi asupra unui singur incident, chiar până la întinderea unei clipiri din ochi? Vre-o condiţie a trupului sau a sufletului în care l-aţi văzut pe Domnul prin credinţă? Puteţi spune ce a trecut între El şi voi?” (Pastorul Jonathan R. Anderson, Glasgow. A murit în 1859).

În timp ce convertiţii Arminiani manifestă o abstinenţă strictă şi lăudabilă faţă de băutură, fumat, jocuri de noroc, cinematografe, în viaţa pe care o trăiesc, şi un zel de negare a eului pentru propagarea evangheliei lor şi câştigarea convertiţilor, atitudinea lor faţă de ziua Domnului nu este una de blândeţe şi dragoste. „Noi nu suntem sub lege, ci sub har,” este Scriptura cu care se luptă ei pentru a se justifica. Adevăraţii credincioşi în Hristos nu sunt sub condamnarea legii – „nu este nici o osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus,” ci ei sunt „sub legea lui Hristos” ca şi regulă a vieţii lor. Aceasta afirmă apostolul în 1 Corinteni 9:21. Dragostea faţă de Hristos este manifestată şi dovedită prin dragoste faţă de poruncile Sale. „Dacă Mă iubiţi veţi păzi poruncile Mele.” „Cine zice: „Îl cunosc” şi nu păzeşte poruncile Lui, este un mincinos, şi adevărul nu este în el.” (1 Ioan 2:4) Toţi cei care nu au nici o dragoste pentru ziua sfântă a Domnului, care nu sunt mâhniţi cât de puţin vor ţine Sabatul sfânt pentru Domnul şi care nu sunt răniţi şi întristaţi în suflet când văd ziua Domnului profanată, indiferent de profesia lor, şi indiferent de ce nume poartă, ei au doar numele că trăiesc: ei sunt încă în iritaţia amărăciunii şi în lanţul fărădelegii. „Căci dragostea de Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui. Şi poruncile Lui nu sunt grele” (1 Ioan 5:3). Când Domnul îşi scrie legea Sa în inimă în regenerare există iubire pentru a Patra Poruncă, desigur la fel şi pentru celelalte porunci. Dragostea pentru Domnul, pentru Cuvântul Său, pentru Cauza Sa, pentru poporul Său şi pentru poruncile Sale, sfântul Sabat fiind inclus, nu pot fi separate.

Bisericile Arminiane din zilele noastre au înlăturat punctele de reper vechi care au fost puse părinţii evlavioşi în trecut ca şi protecţii şi parapete ale sfinţeniei sabatului. Rezultatul este evident. Blestemul Papal sau „continentala duminică” s-a răspândit pe pământ ca un potop. Este vre-o îndoială că Dr. Kennedy din Dingwall a spus că Voluntarismul şi Arminianismul trebuie să fie pionierii Raţionalismului, pentru că amândouă sunt copiii necredinţei?

Incapacitatea şi Responsabilitatea omului

Arminianii susţin că responsabilitatea deduce capacitatea şi de aceea susţin că atunci când păcătoşii sunt chemaţi să creadă şi să se pocăiască, că ei au puterea de a face aceasta. O astfel de învăţătură este falsă din temelii. Chemarea dată în evanghelie, şi dată de toţi care predică evanghelia în deplinătatea ei, a crede şi a se pocăi este chemarea exterioară. Ea este doar privilegiul Duhului în lucrarea sa internă şi de răscumpărare pentru a face eficace chemarea exterioară. „Mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi.”

Deşi omul prin cădere şi-a pierdut capacitatea sa, el încă este responsabil şi răspunzător faţă de Dumnezeu şi pentru că el este responsabil el este dator legat să folosească mijloacele exterioare şi decretele rânduite de Dumnezeu, şi eficienţa de care el este dependent doar de puterea Sa. Dumnezeu a stabilit o legătură între mijloace şi finalul dorit. El ne porunceşte să le folosim, şi El a promis că le va binecuvânta. A separa mijloacele de final, pe care Domnul l-a rânduit pentru salvarea păcătoşilor înseamnă să fi vinovat de a separa ceea ce Domnul a unit. Dispreţuirea şi neglijarea mijloacelor înseamnă o dispreţuire a mântuirii prin care ea a fost adusă înaintea noastră. „Şi cum vom scăpa dacă vom fi nepăsători faţă de o mântuire atât de mare?”

IV. SPĂŞIREA

Ispăşirea este satisfacerea cu care Domnul Isus Hristos prin ascultarea Sa până la moarte a dat-o tuturor pretenţiilor legii şi justiţiei lui Dumnezeu în locul tuturor lucrurilor care i-au fost date Lui de către Tatăl. Pe baza ispăşirii lui Hristos – lucrarea pe care El a sfârşit-o şi sacrificiul pe care El l-a oferit, păcătoşii sunt împăcaţi cu Dumnezeu. Sacrificiul pe care Dumnezeu Însuşi în dragostea Sa infinită, în mila şi în înţelepciunea Sa l-a oferit într-un fel compatibil cu dreptatea naturii Sale, este cel prin care păcătoşii, pierduţi, vinovaţi şi meritând iadul, vor fi salvaţi cu o mântuire veşnică. „Şi dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi, şi a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre.” (1 Ioan 4:10) Dragostea Fiului în venirea Sa pentru a suferi şi a muri este egală cu dragostea Tatălui care L-a trimis pe El. Sacrificiul lui Hristos este unicul sacrificiu pentru păcat. El are o valoare şi un merit infinit datorită sacrificiului lui Dumnezeu în natura noastră. „Dar dacă umblăm în lumină, după cum El însuşi este în lumină, avem părtăşie unii cu alţii; şi sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăţeşte de orice păcat.” (1 Ioan 1:7) Doar la Hristos ca şi împăcător prin credinţa în sângele Său, noi ca şi păcătoşi suntem trimişi ca să privim pentru mântuire, „În nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi.” (Fapte 4:12)

Arminianii cred într-o Ispăşire Universală, că Hristos a murit pentru toţi şi pentru fiecare om la fel, pentru Iuda cât şi pentru Petru, şi pentru a sprijini punctul lor de vedere ei apelează la anumite pasaje din Scriptură, care la suprafaţă par să înveţe că Hristos a murit pentru întreaga omenire. Este evident din Scriptură că termenul „lume” are o diversitate de înţelesuri, şi că el trebuie să fie întotdeauna interpretat potrivit contextului în care se găseşte. Aceasta se aplică şi cuvântului „toţi.” Textele folosite de Arminiani pentru a-şi susţine teoria lor despre Ispăşirea Universală pot fi explicate în lumina contextului ca lămurirea unei ispăşiri pentru toţi cei aleşi şi numai pentru cei aleşi. Ele nu contrazic în nici un fel doctrina Scripturală şi Calvinistă a unei Ispăşiri Limitate sau Categorice – limitată în proiectul ei, nelimitată în eficacitatea ei. Potrivit Cuvântului lui Dumnezeu, prin moartea Sa, Hristos a asigurat infailibil mântuirea celor aleşi, acei aleşi în El şi care i-au fost daţi lui de către Tatăl înainte de întemeierea lumii. Cei pentru care Hristos a suferit şi a murit sunt numiţi „oile Sale” (Ioan 10:11, 15); „Biserica Sa” (Fapte 20: 28; Efeseni 5: 25-27); „poporul Său” (Matei 1:21); „aleşii Săi” (Romani 8: 32-35). Dacă Hristos a murit pentru toţi, atunci toţi vor fi mântuiţi, pentru că este imposibil ca cei pentru care Hristos a murit şi a căror vină El a ispăşit-o, să fie condamnaţi şi pierduţi din cauza acelei vine. În rugăciunea Sa de mijlocire Hristos se roagă pentru toţi pentru care El S-a oferit pe Sine ca o jertfă. „Pentru ei Mă rog. Nu Mă rog pentru lume, ci pentru aceia pe care Mi i-ai dat Tu; pentru că Sunt ai Tăi” (Ioan 17:9). Şi numai acestora El le dă viaţa veşnică. „după cum I-ai dat putere peste orice făptură, ca să dea viaţa veşnică tuturor acelora pe care I i-ai dat Tu.” (Ioan 17:2)

Chemarea universală a Evangheliei şi o Ispăşirea definite Dacă moartea lui Hristos a fost numai pentru cei aleşi, cum poate fi oferită iertarea şi mântuirea tuturor?

„Predicatorii evangheliei” spune Dr. John Owen, „în congregaţiile lor, ne fiind familiarizaţi în întregime cu scopul şi sfatul secret al lui Dumnezeu, fiindu-le interzis să îl cerceteze sau să caute în el, (Deuteronom 29:29) pot chema justificabil pe fiecare om să creadă, cu asigurarea mântuirii pentru fiecare în particular care fac aşa; cunoscând şi fiind pe deplin convinşi de aceasta, că există suficient în moartea lui Hristos pentru a mântui pe fiecare care face aşa; lăsând scopul şi sfatul lui Dumnezeu asupra cărora El va acorda credinţă şi pentru care Hristos a murit în particular, lui Însuşi. Când Dumnezeu îi cheamă pe oameni să creadă, El nu îi cheamă în primul rând pe ei să creadă că Hristos a murit pentru ei: ci că nu există alt nume sub cer printre oameni, prin care noi trebuie să fim mântuiţi, ci doar cel al lui Isus Hristos, prin care mântuirea este predicată.” (Death of Death (Moartea Morţii) cartea 4, capitolul 1).

În vol. 3, p. 295 din cartea sa Works (Fapte), Dr. Owen mai spune, „Predicatorii evangheliei şi alţii au garanţii suficiente să impună asupra tuturor oamenilor datoriile de credinţă, pocăinţă şi ascultare, deşi ei ştiu în ei înşişi că ei nu au capacitatea suficientă pentru performanţa lor datorată; pentru (1) Este voia şi porunca lui Dumnezeu ca ei să facă aşa şi este regula datoriilor lor. Ei nu trebuie să considere ce pot sau ce vor face oamenii, ci ce cere Dumnezeu. A judeca capacitatea oamenilor şi a adapta poruncile lui Dumnezeu la ea în mod corespunzător, nu este compatibil cu nici unul dintre fiii oamenilor … astfel sunt poruncile lui Dumnezeu, şi astfel sunt datoriile cerute în ei. În şi prin ei Dumnezeu se foloseşte pentru a comunica harul Său sufletelor oamenilor: nu cu privire la ei ca şi datorii ale lor, ci pentru că ei sunt căi rânduite şi sfinţite de El pentru astfel de scopuri.”

John Calvin spune, „De vreme ce slujitorii Evangheliei sunt mesageri între Dumnezeu şi oameni, prima datorie transmisă lor este ofere gratuit harul lui Dumnezeu, şi a doua este să se străduiască, cu toată tăria lor ca acesta să nu fie oferit în zadar.”

Garanţia păcătosului de a crede în Hristos

Nici un păcătos să nu se excludă de la câştigul evangheliei, spunând sau că eu nu ştiu dacă sunt ales, sau că nu ştiu dacă sunt un credincios şi nu ştiu dacă Hristos a murit pentru mine şi s-a dat pe Sine pentru mine în particular. Aceasta înseamnă să greşeşti temelia şi obiectul credinţei, şi mântuirea în posesia credinciosului nu este temelia credinţei, ci mântuirea în Cuvântul harului şi în oferta evangheliei: acestea sunt veştile bune care vin în maşina păcătosului, pe care el poate să-şi clădească credinţa sa şi speranţa mântuirii.

Atunci întrebarea nu este, eşti tu o persoană aleasă sau nu? Nici dacă eşti tu un credincios sau nu? Ci întrebarea este, eşti tu un păcătos care are nevoie de un Mântuitor? El nu este Hristos din decretul alegerii la care trebuie să te uiţi, în timp ce nu ştii că eşti ales, aceasta înseamnă să mergi prea mult înapoi; nici nu este Hristos din inimă sau în posesia ta la care trebuie să te uiţi, în timp ce nu eşti un credincios, aceasta înseamnă să mergi prea mult înainte; ci este Hristos în Cuvânt. Tu şti că eşti un păcătos şi Hristos un Mântuitor oferit ţie acolo, spunând, „Priviţi la Mine şi fiţi mântuiţi din toate marginile pământului, căci Eu sunt Dumnezeu şi în afară de Mine nu este altcineva.” (Ralph Erskine).

O prezentare eronată a chemării Evangheliei

„În formularea chemării evangheliei, fiţi atenţi la garanţia cu care o însoţiţi,” a spus Prof. R. Watts, D.D., LL.D., un eminent teologic Calvinist în zilele lui într-un discurs – „The Gospel Call,” (Chemarea Evangheliei) pe care el l-a ţinut unor studenţi la divinitate de la Assembly College, Belfast, în 1867. „În chemarea oamenilor de a crede, păziţi-vă să nu daţi o altă garanţie decât cea pe care Cuvântul lui Dumnezeu vă autorizează să o daţi … Garanţia credinţei care constă în asigurarea tuturor oamenilor că Hristos a murit pentru ei, este, în viziunea faptului îngrozitor că nu toţi oamenii sunt mântuiţi este absolut nedemnă faţă de lucrarea Răscumpărătorului, cât şi faţă de onoarea, justiţia şi adevărul Tatălui veşnic. Veţi fi conduşi să concluzionaţi că pretinsa ispăşire nelimitată este atât de limitată în realitate încât nu este deloc o ispăşire. Oferirea unei astfel de garanţii, în vederea faptului îndoielnic, că milioane dintre cei pentru care se pretinde că a fost făcută satisfacerea, au pierit, implică o acuzare a dragostei, adevărului şi a justiţiei Tatălui, sau a dreptăţii perfecte în întregime a lui Hristos. Oricare ar fi dificultăţile pe care le-aţi putea simţi când faceţi o chemare a evangheliei, nu trebuie să încercaţi să înlăturaţi adoptând o teorie a ispăşirii care o dezbracă de toată slava ei şi separă din ea tot ceea ce o exprimă răscumpărătoare eficace, sau care o constituie o temelie credinţei poporului lui Dumnezeu şi o garanţie pentru mântuirea lor deplină şi finală. O dorinţă pentru succes i-a condus pe mulţi ambasadori să cadă în această greşeală. Însărcinat să „predice evanghelia” – să îl predice pe Hristos şi pe El răstignit – să proclame tainicele bogăţii care sunt în persoana şi în lucrarea Sa – ambasadorul a redus evanghelia, tema inepuizabilă la o propoziţie, şi scurtându-şi mesajul său, l-a uşurat la o singură propoziţie – „Hristos a murit pentru tine!” Din această primă eroare s-au ridicat toate încurcăturile sale. O astfel de garantare a credinţei cere, ca şi fundalul ei, sau o revelaţie specială cu privire la părţile la care se adresează sau o ispăşire universală. Ne având prima revelaţie, mesagerul s-a străduit să găsească uşurare adoptând-o pe ultima.”

Predicarea evangheliei nu constă în rostirea a una sau două invitaţii laconice (scurte) de a veni la Hristos. Scopul predicării este să „producă deopotrivă credinţă şi pocăinţă şi astfel de invitaţii sunt potrivite pentru a nu produce nici una dintre ele … Trebuie să clarifici şi să proclami tuturor oamenilor calea vieţii, prin expunerea lui Hristos în demnitatea infinită a persoanei Sale şi harul relaţiilor Sale oficiale şi a lucrării Sale; trebuie să îi îndemni pe oameni asupra datoriei de a accepta mântuirea oferită de Dumnezeu în El, şi de predarea pentru a fi mântuit în felul în care a rânduit Dumnezeu în mila sa infinită. Făcând aceasta, trebuie să îi convingi pe cei cărora te adresezi cu toate argumentele furnizate de valoarea sufletului, fericirea din cer, gemetele inexprimabile ale celor pierduţi, justiţia şi mânia lui Dumnezeu, descoperită în legea Sa şi în istoria administrării ei, şi prin dragostea şi mila Sa arătate în Hristos şi în lucrarea Sa. Făcute fiind acestea, îi poţi asigura că toţi care ascultă aceasta vor fi mântuiţi. Făcute fiind acestea, lucrarea ta ca şi ambasador este terminată. Ai spus tot ceea ce ai autoritatea să spui. În executarea unei astfel de însărcinări, această întrebare va veni din nou şi din nou la tine – Pot trăi aceste oase? Dar atunci când simţi incompetenţa ta de a învia morţii care sunt presăraţi în valea viziunii în care Capul Bisericii te poate duce, adu-ţi aminte de adevărul spre care atenţia ta a fost întotdeauna direcţionată; adu-ţi aminte că tu eşti co-lucrător cu Dumnezeu; că în timp ce tu ai însărcinarea chemării exterioare, există alta – o chemare interioară – dată de Duhul Omnipotent care dă viaţă, care străluceşte în inimile oamenilor şi le face să vadă acea slavă a lui Dumnezeu pe faţa lui Hristos pe care tu trebuie să îl prezinţi înaintea minţii oamenilor în starea lor naturală.” (Free Presbyterian Magazine, (Revista Prezbiteriană gratuită) Vol. 37:1).

V. PERSEVERENŢA SFINŢILOR

Nevoia unei mărturii categorice şi vigilente împotriva Arminianismului

„Avertizările de la amvon şi denunţarea erorilor Arminianismului nu se mai aud azi ca şi altădată. Chiar de la amvoane unde este predicat adevărul, în unele cazuri unii se tem ca nu cumva să fie ridicată o mărturie credincioasă împotriva Arminianismului. Cauza acesteia este datorată într-o anumită măsură faptului că în apărarea cauzei adevărului a trebuit să fie expuse şi combătute noi forme ale erorii, cu rezultatul că vechiul duşman este lăsat fără să fie necăjit ca şi când ar fi mort. Din nefericire, aceasta nu este aşa; Arminianismul este foarte viu la amvon, în presa teologică şi cea religioasă, şi în întrunirile evanghelice moderne … Când purtăm în minte oroarea cu care strămoşii noştri au privit Arminianismul, atitudinea modernă faţă de aceasta indică, cât de departe a deviat poziţia teologilor din acele zile.” (The Reformed Faith I (Credinţa reformată) de Pastorul D. Beaton, p. 18).

Arminianismul a fost evanghelia falsă a lui John Wesley şi a urmaşilor săi din secolul optsprezece şi cea a lui D. L. Moody din secolul nouăsprezece. El este capitalul de bază al aproape tuturor evangheliştilor din acest secol de la Billy Graham în jos. Sălile evanghelice ale Fraţilor, Deschise şi Închise, sunt grădiniţele Arminianismului. Agenţii activi ai Misiunii Credinţei şi a Armatei Salvării, în ciuda rezultatelor morale şi sociale a celei din urmă, a răspândit epidemia peste tot. Toate sectele care au izvorât în aceste vremuri din urmă, oricât de divergente sunt în doctrinele şi în practicile lor – Martorii lui Iehova, Adventiştii de ziua a şaptea, Mormonii, Hristadelfienii, Cooneyites, etc., etc., toate au în comun minciuna fatală a liberului arbitru. Acesta este drogul Satanei, care determină sufletul să doarmă în amăgire, şi sfârşitul unei astfel de iluzii este moartea. „Voinţa liberă,” spune Spurgeon, „a dus multe suflete în iad dar niciodată un suflet în cer.”

Arminianismul este înarmat până în dinţi în duşmănie faţă de adevărata şi vitala evlavie. Unde acesta înfloreşte roadele sale sunt o formă superficială sentimentală a evlaviei – candela şi lumina fecioarelor nechibzuite care au mers la moarte şi în disperare. Actele Declaraţiei din 1879, 1892 şi 1921 din Scoţia, şi în 1901 în Biserica Prezbiteriană din Noua Zealandă au deschis stăvilarele potopului faţă de potopul Arminianismului. Moartea spirituală şi devastarea au urmat. Pământul gras a fost transformat în pustiu, şi Bisericile care au adoptat aceste Acte Declarative sunt pe drumul spre Roma. „Drogul suveran” al Arminianismului a înflorit dincolo de cele mai sălbatice vise ale preoţilor şi ale iezuiţilor. Dar Satan nu lucrează acum prin Acte Declarative necinstite deschise ca un înger de lumină. Infiltrarea subtilă este politica şi tehnica sa din prezent. Ceea ce avem nevoie acum este „denunţarea” şi „oroarea” la care se referă Pastorul D. Beaton, copita despărţită a Arminianismului este văzută fără nici o greşeală dincolo de corturile convenţiilor, părtăşiilor şi uniunilor evanghelice populare din zilele noastre! Uniunea Scripturii, Părtăşia Inter-universitară, Consiliul Internaţional al Bisericilor Creştine, convenţiile fraternităţii Keswick, etc., sunt toate străpunse cu cancerul Arminianismului.

http://www.voxdeibaptist.org/erori_arminiene.htm

Familia unui pastor mexican se refugiază în munți după ce au fost alungaţi din locuinţa lor

Miguel Pérez Díaz împreuna cu soția sa, cei opt copii ai lor și tatăl său în vârstă de 87 de ani locuiesc într-o baracă la munte începând cu luna mai, când oficialii locali i-au alungat din satul lor din statul Chiapas, Mexic.

Rudele, vecinii și cunoscuții din Tajlovijho, un sat din municipiul San Andrés Larráinzar din sudul Mexicului, i-au hărțuit pentru că ei au abandonat practicile religioase indigene tradiţionale în favoarea creștinismului, conform surselor.

„Primă măsură pe care au luat-o a fost să le taie alimentarea cu apă potabilă”, a declarat pastorul Mario Choj pentru Morning Star News. „După aceasta i-au forţat să părăsească umila casă pe care o dețineau.”

Părăsind amestecul „tradițional” dintre ritualurile populare și credința romano-catolică, familia Pérez și-a pus credința în Hristos în urmă cu patru ani și au început o mică părtășie în casa lor, a spus pastorul Choj, care conduce o adunare a Bisericii lui Dumnezeu numită Jesús Es el Camino.

Familia a încărcat puținele obiecte pe care vecinii lor le-au permis să le ia și s-au îndreptat către munți spre un sat numit Mitontic, unde supraviețuiesc colectând roua de dimineață de pe o foaie de nailon și apă de ploaie care cade de pe acoperișul metalic al barăcii pe care au construit-o, spune pastorul. Apa este păstrată în sticle goale de suc și în alte recipiente.

Deși s-au refugiat departe de casa lor, aceștia sunt obligați să plătească oficialilor din Tajlovijho 500 de pesos (26 USD) în fiecare lună pentru a împiedica autoritățile să intre în posesia casei și a bunurilor rămase, conform aceloraşi surse.

Pastorul Choj a spus că Pérez i-a împărtăşit faptul că familia sa este gata să sufere pentru Hristos.

„Să-l urmezi pe Hristos este minunat”, i-a spus Pérez pastorului. „Nu contează dacă trebuie să trăim în suferință, persecuție și dispreț de la cei din satul nostru. Toți cei din familia noastră spun că a trăi aproape de Dumnezeu este o binecuvântare și ne bucurăm de mântuirea găsită doar în Isus Hristos.”

Cazul lor este unul dintre miile în care familii mexicane care au fost alungate din casele lor și și-au pierdut toate bunurile „doar pentru că au acceptat că Isus este singura speranță ca noi, mexicanii, să fim eliberaţi de păcat și de pedeapsa eternă”, a spus pastorul  Choj.

Amestecul de credinţe populare tradiţionale practicat de grupul etnic Tzotzil, predominant în acea zonă, şi care are origini mayașe, include participarea la sărbători unde se consumă alocool şi care onorează idoli păgâni, sărbători pe care creștinii evanghelici le evită.

În Mexic există o lege a „Tradiţiilor și obiceiurilor”, care este concepută pentru a proteja cultura autohtonă, însă „șefii politici” locali abuzează de prevederile acesteia şi impun sătenilor să contribuie prin taxe și să participe la aceste festivaluri.

Avocații creștini susţin că această interpretare greșită a legii din Mexic încalcă libertatea religioasă garantată de articolul 24 din Constituția Mexicului.

Cazuri similare de persecuție s-au întâmplat în Oaxaca, Durango și alte state în afară de Chiapas.

În iulie, locuitorii din Huejutla, statul Hidalgo, au tăiat alimentarea cu apă pentru două familii creștine, pentru că au refuzat să participe la „festivalurile catolice ale comunității”, potrivit portalului online Animal Político.

Negând faptul că ar fi motivate religios, oficialii de la Ministerul de Interne au dat vina pe cele două familii evanghelice „pentru că nu și-au îndeplinit îndatoririle” față de săteni și nu au „participat la tradiţiile și obiceiurile lor”, se arată în știrea citată.

În Chiapas, Pérez și familia sa, inclusiv soția Guadalupe Hernández și tatăl Miguel Pérez Núñez, au ajuns la credința în Hristos după ce au citit o broşură creştină tipărita și distribuită de Cruzada Mexician, o asociaţie evanghelică cunoscută și sub denumirea de „Fiecare casă pentru Hristos-México”, a spus pastorul Choj.

Voluntarii lasă broşuri, Nou-Testamente și  literatură creștina, unele traduse în limbi indigene, la bisericile protestante din zonă.

„Familia Pérez au trăit fericiţi și credincioşi, dar nu știau ce încercări vor afecta viața lor pașnică”, a spus pastorul Choj. „Dar ei se roagă ca tot mai mulți creștini să răspândească Cuvântul lui Dumnezeu, deoarece sunt mulți care au nevoie să cunoască dragostea care ne este dată numai prin Isus Hristos. Ei se roagă, de asemenea, pentru toate familiile alungate din propriile case și sate.”

Mexic ocupă locul 39 în Topul Mondial al Persecuţiei al primelor 50 de țări din lume în care creștinii experimentează cea mai dură persecuție.

Sursa: Morning Star News

https://www.stiricrestine.ro/2019/09/01/familia-unui-pastor-mexican-se-refugiaza-in-munti-dupa-ce-au-fost-alungati-din-locuinta-lor/?

John Cooper din trupa Skillet – Despre apostazia printre tinerii lideri creștini

John Cooper, cântărețul principal al trupei rock Skillet, a răspuns la litania recentelor apostazii în rândul tinerilor lideri creștini. Într-o postare pe Facebook publicată marți, 13 august, Cooper a abordat direct motivele pe care le-a invocat compozitorul Marty Sampson de la Hillsong, pentru renunțarea la credința creștină. În aceeași postare, Cooper a evidențiat nevoia creștinilor de a rămâne ancorați într-o credință condusă de adevăr, nu într-una condusă de emoție. Iată care este textul postării:

„Ok, o spun, pentru că este un subiect prea important ca să nu îl adresez. Ce se întâmplă cu creștinismul? Din ce în ce mai mulți dintre liderii sau influencerii noștri, care au fost cândva „fețe” ale credinței, cad. În același timp, rămân foarte vocali și vorbesc cu îndrăzneală despre acest lucru. În mod șocant, ei încă vor să îi influențeze pe ceilalți (în ce scop?) atunci când anunță că își părăsesc credința. Voi expune concluzia mea, apoi voi prezenta câteva răspunsuri la afirmațiile scrise de unii dintre ei. În primul rând, nu judec niciodată oamenii din afara credinței mele. Chiar dacă acei oameni urăsc religia sau creștinismul. Nu este locul meu; am mulți prieteni care nu sunt de acord cu religia mea și asta este 100% ok. Cu toate acestea, atunci când vine vorba de oameni de aceeași credință cu a mea, trebuie să existe o măsură de loialitate, prietenie și responsabilitate unul față de celălalt și față Cuvântul lui Dumnezeu.

Concluzia mea pentru biserică (pentru toți creștinii): Trebuie să NE OPRIM din a face din liderii de închinare, din influenceri sau din oamenii „cool” sau „relevanți” cei mai influenți oameni din creștism. (Și da, asta include și oamenii ca mine!) Am spus de 20 de ani (și probabil unii din colegii mei au considerat că sunt prea critic), că ne avântăm spre un loc periculos, dacă biserica privește la lideri de închinare în vârstă de 20 de ani, ca fiind sursa noastră de adevăr. Avem acum o cultură bisericească care ne învață cine este Dumnezeu din cântările moderne de laudă, mai degrabă decât din învățăturile din Cuvânt. Nu este o ofensă la adresa prietenilor mei lideri de închinare (mulți care ar fi de acord cu mine), când spun că muzicienii și cântăreții sunt buni în a comunica emoții și sentimente. Noi creăm un moment pentru ca Dumnezeu să vorbească. Totuși, cântăreții nu sunt întotdeauna cei mai buni oameni pentru a scrie adevăruri și doctrină biblică solidă. Uneori suntem prea tineri, prea ignoranți față de Scriptură, prea inconștienți sau prea indiferenți cu privire la puritatea Scripturilor și la sfințenia Dumnezeului căruia îi cântăm. Te-ai gândit vreodată la disrespectul pe care I-l aducem lui Dumnezeu atunci când cântam cântece despre El care sunt neconforme cu caracterului Său?

Am câteva gânduri și răspunsuri specifice la declarații făcute de influenceri din anumite biserici, care au renunțat recent la credință… În primul rând, sunt uimit că lucrul aparent cel mai important pentru acești lideri care și-au pierdut credința, este să se afirme într-un mod atât de îndrăzneț în noua lor postură. Practic ei declară: „Timp de 20 de ani am trăit și am predicat cu îndrăzneală ceva, am condus generații de oameni cu învățăturile mele și acum nu mai cred aceste lucruri… de aceea, voi afrima cu îndrăzneală că ceea ce am predicat a fost greșit, în timp ce cu îndrăzneală și curaj îi conduc pe oameni către următorul meu adevăr.” Sunt nedumerit; de ce nu se simt jenați? Stânjeniți? Rușinați, confuzi sau umiliți? De ce ești atât de dornic să continui să îi conduci pe oameni atunci când nici tu nu știi clar unde te îndrepți?

Al doilea meu gând este următorul: de ce consideră oamenii că „a fi sincer” (engl. being real) acoperă o multitudine de păcate? Ca și cum cineva este curajos pur și simplu pentru că împărtășește viral fiecare gând sau loc întunecat al minții. Nu, nu este un lucru curajos. Este egoism. Care sunt ramificațiile? Ei se consideră aducătorii adevărului, spunând „obișnuiam să gândesc într-un fel și să-l practic și să-l predic, dar acum am aflat un nou adevăr și voi începe să-l practic și să-l predic.” Deci, acești lideri devin vocea pentru „adevăr” în orice etapă a vieții lor și prin orice evoluție a gândirii lor.

În al treilea rând, există un fir comun de care se agață toți acești lideri sau influenceri: și anume, ei spun că „nimeni altcineva în afară de ei nu vorbește despre lucrurile REALE”. Acest lucru este pur și simplu fals. Numai ce am citit astăzi o declarație a unui lider de închinare renumit, în care scria: „Cum ar putea un Dumnezeu al dragostei să trimită oamenii în iad? Nimeni nu vorbește despre lucrul acesta.” De parcă el ar fi prima persoană care și-a pus această întrebare? Frate, nu ești atât de unic. Biserica se luptă cu astfel de întrebări de 1500 de ani. Literalmente. Toată lumea vorbește despre asta. Copiii vorbesc despre asta la școala de duminică. Există un miliard de cărți scrise pe această temă. Doar pentru că nu primești răspunsul pe care îl dorești, nu înseamnă că nu ne confruntăm cu el. Ne confruntăm cu Scriptura până când suntem transformați prin reînnoirea minții noastre.

Și în ultimul rând, și cel mai șocant, chiar dacă acești influenceri își neagă credința, ei își încheie întotdeauna declarațiile cu „noua lor intuiție/noul lor adevăr”, care este practic o imitare a cuvintelor lui Isus?! Este cu adevărat ceva bizar și ironic. Ei spun: „Îmi tăgăduiesc credința, dar nu uita, este bine să iubești oamenii, să fi generos, să-i ierți pe ceilalți”. Hmmm, de ce? Aceasta nu este natura umană. Niciun copil nu se naște vreodată spunând: „Vreau să îi iubesc pe ceilalți înainte de a mă iubi pe mine însumi. Vreau să întorc celălalt obraz. Vreau să-mi dau banii la cei care sunt în nevoie”. Acestea sunt principii biblice propovăduite de un profet/preot/Rege al regilor care dorește ca noi să trăim după un standard superior, care nu este un standard pământesc, ci mai degrabă „standardul Împărăției lui Dumnezeu”. Prin urmare, dacă considerați că Isus nu este Adevărul și dacă Cuvântul lui Dumnezeu nu este absolut, atunci predicând învățăturile lui Isus, afirmați cuvintele unui nebun, al unui lunatic care a spus „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.” El a mai spus că a fost viu înaintea lui Avraam și că a-L vedea pe El este același lucru cu a-L vedea pe Dumnezeu, pentru că El este una cu Dumnezeu. Atunci, de ce ar promova un lider creștin renegat că „generozitatea este bună”? Cum ști „ce este bine” fără învățăturile lui Isus? Ideile dvs. despre ceea ce este „bine” vor fi diferite de la an la an în funcție de experiența dvs., tendințele culturale, opinia populară, etc.? De asemenea, veți continua an de an să îi conduceți pe ceilalți în ideea dvs. despre bunătate, chiar dacă ea nu este una absolută? Mă uimește faptul că atât de mulți „creștini” doresc beneficiile Împărăției lui Dumnezeu, dar cu pretenția ca ei înșiși să fie Regele.

Este timpul ca biserica să redescopere supremația Cuvântului lui Dumnezeu și să pună în valoare învățătura Cuvântului. Trebuie să valorificăm adevărul, nu sentimentul. Să punem adevărul mai presus de emoție. Pentru că ceea ce vedem că se întâmplă acum este rezultatul bisericilor care au ridicat lideri, care nu au valorificat adevărul, și care au condus o generație care, de asemenea, nu cred în supremația adevărului. Și acum acei lideri conduc încă cu mândre și influențează cu îndrăzneală oamenii TOT MAI DEPARTE de adevăr.

Este de mirare că unii dintre liderii noștri creștini renunță la adevărul absolut al Bibliei și, pas cu pas, viața lor se destrăma? Ei se scufundă în mare, din ce în ce mai mult, în timp ce strigă „Am aflat acum adevărul! Urmează-mă!” Frați și surori în credință din întreaga lume, pastori, profesori, lideri de închinare, influenceri… vă implor, vă rog. În încecarea voastră de a face Evanghelia relevantă, nu mai căutați modalități creative de a modela Cuvântul lui Dumnezeu după imaginea culturii noastre prin înăbușirea adevărurilor inconveniente. Ci mai degrabă, haideți să ne ținem și mai strânși și ancorați în Cuvântului Viu al lui Dumnezeu. Căci El NU se schimbă.

„Iarba se usucă, floarea cade, dar cuvântul Dumnezeului nostru rămâne în veac.” (Isaia 40:8).

Sursa: Cogent Christianity

https://www.stiricrestine.ro/2019/09/01/john-cooper-din-trupa-skillet-despre-apostazia-printre-tinerii-lideri-crestini/?

Inima Sa străpunse Bled Biblie: John Bunyan (1628-1688)

John Bunyan a găsit puterea de a predica sub persecuție, suferă închisoare, și să primească batjocură de la un loc: Cuvântul viu al lui Dumnezeu.

Sursa: Rănit inima lui Bled Bible: John Bunyan (1628-1688)

Despre ACEST țigan al lui ALES prea DUMNEZEU:

John Bunyan (Elstow, Harrowden, Bedfordshire, 28/11/1628 – Snow Hill, Londra, 31/8/1688)

John Bunyan a fost autorul cel mai popular clasic al literaturii creștine:  „Progresul Călătoria pelerinului“ . El este considerat de istorici ca „Tinker“, un nume dat în Marea Britanie și Irlanda nu numai pentru țigani , ci și la alte grupuri travellers. Cu toate acestea, există dovezi puternice că Bunyans erau romanichals, a căror ocupație tradițională este cea a căldărar. În lucrarea sa autobiografică  „harul îmbelșugat“ , Bunyan a scris câteva declarații despre coborârea lui ca fiind cea mai disprețuiți dintre toate familiile țării, și a considerat că descendența lui special , poate fi aceea a pierdut copiii lui Israel – un astfel de gând în Marea Britanie în acele vremuri era exclusiv romilor. Bunyan se referă în mod clar la familia lui ca aparținând unei comune rudenia non și o minoritate discriminată. Registrele parohiale din 16lea  remarca secolul al Bunyans (și scrieri similare ale acestui nume de familie) , ca aparținând „egipteni“ , precum și alte calificări cum ar fi „mangale“, „cal-dealeri“, „ghicitorilor“, „boschetarii“, etc., toate acestea arătând spre romi. Annals nunta confirma Bunyans care au casatorit Romanichels full-sânge de generații, iar în acele vremuri romii nu secăsătorea oameni ne-romi. De asemenea , zona Elstow, unde a fost născut, a fost timp de secole o așezare țigănească. John Bunyan a fost cufundat în râu în 1653 și a fost un membru al Bisericii Baptiste. El a devenit în curând un predicator de succes și a fost închis pentru că a predicat fără licență. Multe dintre frazele pe care le – a scris în capodopera sa,  Progress Călătoria pelerinului , au devenit expresii comune în limba engleză.                                https://barzilaiendan.com/2019/08/31/his-wounded-heart-bled-bible-john-bunyan-1628-1688/