Teologia Împlinirii de Fred G. Zaspel   

Pagina Pastorală

 

Teologia Împlinirii   de Fred G. Zaspel

 Discursul # 2

Anumite teme majore de împlinire

 Introducere

A.    Sumar

Am văzut în primul discurs că în Isus Hristos ceea ce s-a anticipat în Vechiul Testament este realizat. Teologia – mesajul – Noului Testament este una de realizare. Isus Hristos a venit „la împlinirea vremii”. Această eră a istoriei mântuirii stă mai presus de era anterioară în acea că ea mărturiseşte o realizare a tuturor speranţelor anterioare. Acesta, cred eu, este ceea ce l-a făcut pe Ioan Botezătorul „cel mai mare” dintre toţi profeţii – el a mărturisit de fapt şi a introdus ceea ce ceilalţi doar au promis. „Noi l-am găsit pe Cel de care a scris Moise şi profeţii” este în mor precis slava superioară a acestei ere a Noului Testament.

Am văzut aceasta prin a trasa în mod simplu cale în care scriitorii Noului Testament interpretează Vechiul Testament. Ei văd cu toţii în mod consistente şi-l prezintă pe Domnul Isus ca scopul speranţelor Vechiului Testament. Ei privesc destul de uşor şi de natural la Vechiul Testament şi văd străluciri şi promisiuni despre Hristos pretutindeni. Pentru a observa toate acestea, cred eu, este fundamental pentru întregul studiu – pasul prim şi de bază.

Aşa am văzut şi noi că suntem, de exemplu, introduşi să citim Vechiul Testament în lumina revelaţiei climatice pe care a adus-o Isus. Aristotel este cel care a învăţat că totul este mai bine înţeles în lumina telos-ului său, finalul ei. Dar nicăieri nu este aplicat acel principiu mai bine decât aici – a citi Vechiul Testament în mod corect este a-l citi în lumina Noului Testament – telos-ul său.

B.    Zona de studiu

Ceea ce nu mi-am făcut timp să indic este că speranţa Vechiului Testament era una escatologică. Daţi-mi voie să explic mai amănunţit. Vechiul Testament cunoaşte două ere de istorie de răscumpărare – şi Noul Testament este în fond acelaşi. „Istoria răscumpărătoare” nu vorbeşte de nimic din afara istoriei „reale”. Aceasta doar vede istoria din perspectiva lui Dumnezeu în desfăşurarea mântuirii Sale promise. Cele „două ere” sunt pur şi simplu, 1) era prezentă, şi 2) cea care va veni – sau simplu, promisiune şi împlinire. „Această eră prezentă” este caracterizată pretutindeni ca „rea” (de exemplu, Galateni 1:4) deoarece este era păcatului. „Această eră” vede societatea de oameni ca fiind sub controlul lui satan şi în rebeliune împotriva lui Dumnezeu. Există mizerie şi păcat şi moarte – şi toate acestea sunt rele. Cei neregeneraţi sunt porecliţi, „fiii acestui veac” (de exemplu, Luca 16:8), şi care „iubirea veacului acesta” este un semn de nelegiuire (2 Timotei 4:10). Prin contrast, „veacul viitor”, vremea lui Mesia (Matei 24:3), este vremea când Dumnezeu va veni în putere glorioasă şi va îndrepta tot ceea ce este greşit. Va exista o inversare a efectelor căderii – o „fixare” a tot ceea ce este frânt şi tot ceea ce este greşit. Aceasta este ziua mântuirii.

Câteva pasaje din Noul Testament menţionează aceste două veacuri în mod specific. De exemplu, în Matei 12:32 Isus vorbeşte de acel păcat care nu poate fi iertat – „nici în acest veac şi nici în veacul viitor”. În mod similar, la speranţa asociată cu veacul viitor se face aluzie în Luca 18:30 care vorbeşte despre „viaţa din veacul viitor”. „Timpul sfârşitului”, „zilele din urmă”, etc., sunt expresii similare. Punctul de aici este pur şi simplu acela că aceasta este înfăţişarea Biblică – acest veac şi cel viitor.

Aşa cum am menţionat, speranţa Vechiului Testament era una escatologică – se centra pe o eră ce avea să vină. Vremea lui Mesia avea să fie un timp de judecată, înviere, neprihănire şi aşa mai departe. Speranţa era în mod clar una viitoare – că în „final” Dumnezeu va veni şi-şi va răscumpăra poporul Său.

Dar aici din nou citim că scriitorii Noului Testament vorbesc despre „împlinire”. Pe scurt, mesajul lor este că în Hristos „acel veac” a fost adus înainte în „acest veac”. Viitorul este acum! Hristos a împlinit toate îndelungatele noastre speranţe! Acesta este mesajul radical, revoluţionar al bisericii primare, şi este un mesaj care a format nu numai teologia lor ci şi întreaga loc concepţie despre viaţă.

C.    Abordarea

Ceea ce aş dori să fac în continuare este sublinierea afirmaţiilor majore din Noul Testament faţă de acest efect şi apoi temele primare corespondente. Obiectivul nostru general de aici este acela de a demonstra mai departe natura „mai deplină” a acestei ere a Noului Testament. Din fericire prin a face astfel vom ajunge la o apreciere mai mare a privilegiilor noastre – şi a responsabilităţilor noastre – în har.

Caracterizarea Biblică a acestei ere

Nu trebuie să petrecem prea mult timp în a discuta ceea ce este destul de limpede, ci ar trebui să începem prin a nota că pe de-o parte „acest veac” este unul rău (Galateni 1:4), şi este totodată incompatibil cu adevărata ucenicie (2 Timotei 2:4; 4:10). Aceasta este foarte simplu deoarece dumnezeul acestui veac este satan (2 Corinteni 4:4) – un adevăr Biblic care devine tot mai evident în fiecare zi. A trăi „în acord” cu această eră înseamnă a urma conducerea lui satan (Efeseni 2:2), şi a fi prins în „grijile acestui veac” va rezulta în sufocarea seminţei evangheliei (Matei 13:22). Nu e nevoie de prea multă perspicacitate spirituală pentru a se recunoaşte că lumea în care trăim noi este – în estimarea lui Dumnezeu – o lume plină de păcat. Şi aceasta este cea care face speranţa viitoare una luminoasă – în veacul viitor lucrurile nu vor fi aşa!

Dar ce este atât de uimitor cu privire la mărturia Noului Testament este că Hristos a adus „acest veac” în această eră. Notaţi Galateni 1:4. „El S-a dat pe Sine însuşi pentru păcatele noastre, ca să ne smulgă din acest veac rău”. Pavel nu se pare că spune că noi încă mai sperăm că într-o viitoare zi vom fi eliberaţi de acest veac. El se pare că ne spune că prin lucrarea răscumpărătoare a lui Hristos noi ne bucurăm deja de libertatea din acest veac prezent.

Notaţi 1 Corinteni 10:11. „Aceste lucruri li s-au întâmplat ca să ne slujească drept pilde, şi au fost scrise pentru învăţătura noastră, peste care au venit sfârşiturile veacurilor”. Notaţi că „sfârşitul” (telos) a venit – „sfârşiturile veacurilor” spre a fi exacţi. Dar notaţi faptul că Pavel este mult mai specific decât atât – sfârşitul veacurilor a venit peste noi.

Evrei 1:1-2. „După ce a vorbit în vechime părinţilor noştri prin prooroci, în multe rânduri şi în multe chipuri, Dumnezeu, la sfârşitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul său”. Notaţi că ni se spune că suntem deja o parte a „ultimelor zile”. În cadrul „ultimele zile” din Noul Testament şi în expresiile similare se folosesc în mod consistent ca referire la evenimentele care ori au avut loc ori vor avea loc (cf. 1 Petru 1:20; Iuda 18; Fapte 2:17). Ioan vorbeşte de timpul lui ca „ultima oră” (1 Ioan 2:18).

Evrei 9:26. „Fiindcă atunci ar fi trebuit să pătimească de mai multe ori de la întemeierea lumii; pe când acum, la sfârşitul veacurilor, S-a arătat o singură dată, ca să şteargă păcatul prin jertfa Sa”.

1 Petru 1:10-12. „Prorocii, care au proorocit despre harul care vă era păstrat vouă, au făcut din mântuirea aceasta ţinta cercetărilor şi căutării lor stăruitoare. Ei cercetau să vadă ce vreme şi ce împrejurări avea în vedere Duhul lui Hristos, care era în ei, când vestea mai dinainte patimile lui Hristos şi slava de care aveau să fie urmate. Lor le-a fost descoperit că nu pentru ei înşişi, ci pentru voi spuneau ei aceste lucruri pe care vi le-au vestit acum cei ce v-au propovăduit Evanghelia, prin Duhul Sfânt trimis din cer şi în care chiar îngerii doresc să privească” (cf. Luca 10:24).

În toate acestea punctul este acelaşi, anume, că această eră a Noului Testament este era împlinirii. Ceea ce s-a aşteptat de aşa de mult timp acum este experimentat – de către noi. Aceasta nu înseamnă a spune că noi nu mai trăim „aici” – este destul de evident că aşa este. Dar apoi noi nu trăim – dar mai multe despre aceasta mai târziu. Să notăm doar două indicaţii despre aceleaşi lucruri.

2 Corinteni 5:17. „Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi”. Dacă terminologia de aici ţi se pare escatologică atunci eşti pe calea cea dreaptă. „Creaţia nouă” sună în mare parte ca „un cer nou şi un pământ nou” din 2 Petru şi Apocalipsa. Amintiţi-vă de Apocalipsa 21:5 unde pe marginea eternităţii Dumnezeu spune, „Iată, Eu fac toate lucrurile noi”. Aceasta este în mod clar ceva pe care noi îl punem într-un cadrul de timp viitor. Dar Pavel declară în mod îndrăzneţ că aceasta este o experienţă prezentă – cel puţin într-un anumit sens – pentru cei care sunt „în Hristos”.

Filipeni 3:20. „Cetăţenia noastră este în ceruri” (cf. Efeseni 2:6, noi suntem „puşi în locurile cereşti”). Într-un anumit sens cerul este aici – pentru noi.

Sper că nu am supra-dezbătut acest punct, dar cred că este bine să vedem pasajele specifice care declară subiectul în mod precis – sau concis. Aceasta slujeşte, prin urmare, drept cadru în care putem examina anumite teme relatate. Scriitorii Noului Testament – şi Isus – nu declară în mod simplu că aceasta este noua eră; tot ei vorbesc cu referire la promisiuni specifice care fac apel la o împlinire escatologică şi de care noi ne bucurăm acum.

Promisiunile împlinite în acest veac

A.    Învierea

Baza speranţei Vechiului Testament este speranţa învierii. Daniel 12:2 promite aceasta atât de clar ca oriunde, dar aceasta este o speranţă care este vie în tot Vechiul Testament (de exemplu, Iov 19:26; Isaia 26:19). Cu toţii sunteţi familiari cu aceasta. Veacul viitor, veacul lui Mesia, avea să fie un timp de înviere.

Aceasta este semnificaţia învierii lui Hristos. Faptul că învierea Sa era o înviere reală, trupească este bine atestat în înregistrările Evangheliei – precum şi în epistole. Mormântul gol, apariţiile şi martorii oculari, rănile vizibile, etc. Dar ceea ce este adesea trecut cu vederea este faptul că în timp ce învierea Sa era reală ea nu era doar o resuscitare a trupului său. Aceasta a fost învierea Sa în veacul viitor – învierea escatonului. Evidenţa pentru aceasta apare în două linii.

1. Evidenţa fizică

Evidenţa fizică este abundentă. Hainele de la mormânt care au fost găsite în mormântul gol nu au fost rupte de pe trupul lui Isus – ele au rămas acolo aşa cum au fost puse, doar că acum erau goale! Suspectez faptul că greutatea mirodeniilor de ungere şi a acoperirii s-a păstrat în aceasta, dar punctul este că trupul pare să fi plecat fără vreo tulburare! (cf. Lazăr, Ioan 11:44).

De asemenea, piatra a fost dată la o parte de pe mormânt, nu pentru a-l lăsa pe Isus afară, ci mai degrabă pentru a arăta că El era plecat! Şi există apariţiile şi dispariţiile neprevăzute (de exemplu, Luca 24) şi cu ele aparenta „călătorie” înainte şi înapoi dintr-o altă „dimensiune” sau stare de existenţă. Barierele fizice nu erau obstacole pentru El; „uşile erau închise” indică aceasta. Toate acestea în contrast cu învierile anterioare, unde suntem lăsaţi să presupunem că persoana care a înviat eventual a murit din nou.

Privind la toate acestea devine clar faptul că învierea lui Hristos este ceva unic în istorie. Apare drept din evidenţa fizică faptul că învierea Sa este învierea erei viitoare. Şi de fapt aceasta este de fapt declaraţia scriitorilor Noului Testament.

2. Evidenţa exegetică

Fapte 4:1-2. „Pe când vorbeau Petru şi Ioan norodului, au venit la ei pe neaşteptate preoţii, căpitanul Templului şi Saducheii, foarte necăjiţi că învăţau pe norod, şi vesteau în Isus învierea din morţi”. De ce era doctrina lor aşa de opusă de Saduchei? Deoarece „ei predicau în Isus învierea morţilor”! Învierea viitoare nu mai era pentru apostoli subiect de speculaţie teoretică ci de evenimente curente! Saducheii ar putea argumenta faptul că învierea nu va avea loc niciodată. Iar Fariseii ar argumenta şi ei aceasta. Dar ceea ce au insistat apostolii era că aceasta deja avea loc!6

Fapte 23:6. „…din pricina nădejdii în învierea morţilor sunt dat în judecată”, Adică, speranţa lui Israel de înviere atârnă pe Isus. Toată speranţa învierii se centrează pe El deoarece El a experimenta-o deja.

Romani 1:3-4. „Ea priveşte pe Fiul Său, născut din sămânţa lui David, în ce priveşte trupul, iar în ce priveşte duhul sfinţeniei dovedit cu putere că este Fiul lui Dumnezeu, prin învierea morţilor”. Cred că tratarea lui Vos (şi astfel, a lui Murray) a acestui pasaj loveşte marca7. El indică faptul că Pavel vorbeşte aici de două stări de existenţă ale Fiului întrupat: 1) slăbiciunea – „conform trupului”, stare care a originat „din (ek) sămânţa lui David”; şi 2) puterea – „conform Duhului sfinţeniei” care origina „din (ek) învierea din morţi”. Învierea lui Isus nu L-a declarat pur şi simplu a fi „Fiul lui Dumnezeu” ci „Fiul lui Dumnezeu cu putere”. Pusă în mod simplu, la învierea Sa, Hristos – spre deosebire de Lazăr sau cei din învierile anterioare – a intrat într-o stare total de nouă de existenţă. El a intrat în veacul care va să vină.

1 Corinteni 15:20. „Dar acum (nuni de), Hristos a înviat din morţi, pârga celor adormiţi”. Notaţi cadrul de timp („acum”) şi natura învierii (pârga”). „Pârga” este mai mult decât o garanţie; aceasta este primul vărsământ al unui seceriş de mai târziu. Versetul 22 specifică faptul că „în Hristos” vom fi noi înviaţi. Implicaţia din nou este că El a intrat în acea stare de înviere înaintea noastră.

1 Corinteni 15:45. „Omul dintâi Adam a fost făcut un suflet viu”. Indicaţia din nou este că El a intrat într-o altă existenţă.

2 Timotei 1:10. „…care a nimicit moartea şi a adus la lumină viaţa şi neputrezirea, prin Evanghelie”. În învierea Sa Hristos a intrat în „neputrezire”.

Astfel Hristos a fost înviat spre viaţa din veacul ce va să vină. Semnificaţia tuturor acestor lucruri îşi au baza în faptul că noi suntem „în El”. Adică, există o solidaritatea unită a lui Hristos cu cei ai lui, aşa că ceea ce este adevărat despre El devine adevărat despre noi. Aceasta include şi învierea. De multe ori Pavel merge în dureri pentru a arăta că noi suntem „înviaţi cu El” (de exemplu, Romani 6:13 şu; Efeseni 2:5-6; Coloseni 2:12-13; 3:1). Noi suntem una cu El în învierea Sa precum şi în moartea Sa. Scopul răscumpărător al lui Dumnezeu pentru noi a for realizat pentru noi – şi, într-un sens, fără noi – de către Isus Hristos.

Dar în timp ce aceasta este adevărat cu privire la ceea ce s-a întâmplat pentru noi în istoria mântuirii, nu este doar aceasta. Aceasta e ceva care are implicaţii şi în experienţa noastră zilnică. Noi suntem înviaţi cu El „spre viaţa nouă” (Romani 6:4). Ca şi El, noi am intrat într-o nouă experienţă. Aceasta nu este starea de neputrezire, ci este starea în care păcatul nu mai are dominaţie (6:6 şu). Înviaţi împreună cu El păcatul a fost detronat. Acesta nu mai poate călări peste noi, ci în Hristos noi suntem eliberaţi de păcat (v. 7) şi nu mai suntem forţaţi în supunere faţă de acesta (v. 14). Aceasta este ceea ce relatează pentru „noutatea” vieţii noastre în Hristos (2 Corinteni 5:17). Suntem oameni care am fost înviaţi la o nouă existenţă – cu Hristos. Ba mai mult, această „viaţă nouă” la care am fost înviaţi noi în El este pentru noi o resursă pentru trăirea zilnică. „Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc, dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine” (Galateni 2:20). „Ca să-L cunosc pe El şi puterea învierii lui” (Filipeni 3:10). Înviaţi cu Hristos noi nu mai suntem relataţi faţă de o idee – noi suntem relataţi faţă de Domnul înviat a cărui tărie devine a noastră pentru trăirea pentru El.

Aceasta este în mod precis tensiunea din viaţa creştină. Noi suntem înviaţi cu Hristos să stăm cu El în locurile cereşti (Efeseni 2:5-6). Noi trăim într-o altă lume – şi este evident, pentru noi şi pentru cei care ne cunosc. Noi simţim tragerea în sus către un loc mai înalt, şi ştim că viaţa Lui este în noi. Cu toate acestea picioarele sunt încă aici pe pământ – în această eră. Şi noi simţim adesea tracţiunea în jos a „grijilor acestui veac” (Matei 13:22). Şi astfel suntem avertizaţi, în calitate de soldaţi din armata lui Hristos, nu pentru a fi „încurcat cu treburile acestei lumi” (2 Timotei 2:4). Dar aceasta nu este doar avertizare, este acel ajutor al Hristosului înviat care locuieşte în noi, şi noi trăim pentru Dumnezeu prin El (Galateni 2:20).

B.    Viaţa veşnică

Una din caracteristicile izbitoare ale predicării lui Isus este folosirea Sa rară a termenului „mântuire” (sau verbul „a mântui”). În comparaţie cu folosirea noastră a acestui cuvânt Isus l-a folosit din greu. Aceasta nu înseamnă că folosirea de către noi a cuvântului este greşită – şi Pavel l-a folosit tot timpul. Dar observaţia ar trebui să ne facă destul de curioşi pentru a vede ace terminologie a folosit Isus – în special în lumina faptului că misiunea Sa era o misiune de mântuire!

În acest punct ajungem să recunoaştem preferinţa lui Isus pentru cuvântul „viaţă” – sau „viaţă veşnică”. Evanghelia lui Ioan este plină de referinţe la „viaţă” şi „a trăi” (53 de ori; de 95 de ori în scrierile lui Ioan). Această observaţie mă fascinează, şi atunci când am observat-o pentru prima dată am fost încântat să caut materia puţin mai departe pentru a descoperi de ce a preferat Isus acest termen. Nu putem să-l explorăm acum, dar vom privi la acesta în relaţie faţă de tema noastră a împlinirii.

Prima dată când termenul „viaţă veşnică” (hayyey `olam / zoe aionion) apare în Scriptură este în Daniel 12:2, şi doar o simplă privire la verset ne trimite spre calea noastră către o înţelegere a semnificaţiei termenului. „Mulţi din cei ce dorm în ţărâna pământului se vor scula: unii pentru viaţa veşnică, şi alţii pentru ocară şi ruşine veşnică”. În mod clar speranţa „vieţii veşnice” este una escatologică – aceasta se centrează în mare parte pe ultimele zile, ziua învierii. Această aceiaşi idee este purtată în Noul Testament, de fapt, şi este văzută în versete precum Matei 25:46 unde judecata finală de la revenirea lui Hristos este văzută că rezultă în două destine diferite pentru umanitate – pedeapsă veşnică şi viaţă veşnică. În Marcu 10:30 Isus specifică în mod exact că ucenicii lui vor primii „în veacul viitor viaţa veşnică”. Acelaşi lucru este văzut în pasaje similare unde „viaţa” stă în contrast cu „iadul” (de exemplu, Marcu 9:43, 45). În Ioan 5:29 Isus vorbeşte despre „învierea vieţii” pentru cei care au făcut bine, o afirmaţie aproape de evocatoare faţă de cea din Daniel 12:2. Şi în Ioan 12:25 „viaţa din această lume” este în contrast cu „viaţa veşnică”. Astfel semnificaţia frazei este clară: viaţa veşnică este viaţa veacului viitor. De aceasta ne putem bucura în ziua învierii.

Ceea ce este surprinzător, prin urmare, este de a învăţa că aceasta este binecuvântarea pe care Hristos a venit să o dea în acest veac! Evanghelia lui Ioan este plină de declaraţii faţă de acest efect. „Eu am venit ca oile să aibă viaţă, şi s-o aibă din belşug” (10:10). „Adevărat, adevărat vă spun, că cine ascultă cuvintele Mele, şi crede în Cel ce M-a trimis, are viaţa veşnică, şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă” (5:24). Acesta este punctul de referinţă şi în discuţia lui Isus cu Nicodim. El are nevoie de o renaştere mai precis pentru că intrarea în împărăţie necesită un principiu nou de viaţă. Şi atunci când Isus spune că ucenicii lui nu sunt „din această lume”, El vrea să implice (probabil printre alte lucruri) că viaţa pe care o posedă ei acum nu este explicabilă în termeni de ceva natural. Aceasta nu are nimic de a face cu această lume. Conceptul este unul fascinant şi descoperă o înţelegere profundă a semnificaţiei lui Isus Hristos. Cu El eschatonul a fost favorizat.

Ceea ce este evident mai întâi de toate este că „viaţa” este mai mult decât evidenţă, şi „viaţa veşnică” este mai mult decât existenţa fără de sfârşit. Prin definiţie, toţi oamenii „există”, şi ei vor exista întotdeauna. Dar punctul de bază de aici este dacă sau nu putem să ne referim corect la acea existenţă din afara lui Hristos ca „viaţă”. Termenii, după cum vedeţi, nu vorbesc despre cantitatea vieţii ci de calitatea vieţii, un tip specific de existenţă. Aceasta durează veşnic, pentru a fi siguri, şi vom privi la aceasta mai târziu, dar nu aceasta este întregul punct. „Cum existăm – şi vom exista – noi?” este întrebarea de aici.

Dar care este calitatea vieţii pe care o oferă Isus? Ce o face pe aceasta să fie atât de dorit? În Ioan 17:3 Isus defineşte viaţa veşnică drept cunoaşterea lui Dumnezeu „Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu”. Sunteţi conştienţi de faptul că verbul „a cunoaşte” adesea implică mai mult decât simpla posesiune de fapte. Aceasta vorbeşte despre relaţie, intimitate, părtăşie, favoare (de exemplu, Psalmul 1:6; Amos 3:2; Ieremia 9:24; 31:34; Ioan 10:14-15). Aici este locul unde „viaţa” devine aşa de semnificativă. În afara lui Hristos omul nu-l cunoaşte pe Dumnezeu – el nu poate (8:19, 54-55; 16:3; 17:25). Păcatul a dezbinat aşa de mult lucrurile încât aceasta – cea mai mare aspiraţie şi scop al său, însăşi scopul creaţiei sale – este pierdută. Aceasta explică „zădărnicia” existenţei naturale a omului. El este într-o căutare continuă după fleacuri deoarece nu poate găsi satisfacţie sau mulţumire sau înţelesul real pentru viaţă. Şi motivul pentru care el trăieşte într-o astfel de nemulţumire este că el nu poate să obţină aceea pentru care a fost creat – părtăşia cu Dumnezeu! Şi fără de aceasta nimic nu-l poate satisface. El există, dar viaţa lui este o moarte vie. ŞI existenţa care stă înaintea lui este chiar mai rea.

Era speranţa sfântului Vechiului Testament ca într-o zi Dumnezeu să vină să-l ridice la „viaţă” – plinătatea vieţii în părtăşia cu El. Dar anunţul îndrăzneţ pe care îl face Isus este că El a venit ca să ne dea acea viaţă – aici şi acum, şi întotdeauna. Şi aş dori să indic faptul că aceasta este în mod precis mărturia fiecărui credincios adevărat! Oare nu este aceasta exact ceea ce ai ajuns să simţi chiar? Existenţa noastră a fost aşa de complet transformată încât cel mai bun lucru pe care-l oferă lumea aceasta pare ieftin! Noi nu mai suntem

Vrăjiţi de încântarea lumii –

Lucruri ce-s mai înalte, lucruri mai nobile,

Acestea ne-au întunecat vederea!8

De fapt, atât de adâncă şi de stabilită este această bucurie interioară şi satisfacţie a vieţii pe care o avem acum încât condiţiile exterioare – problemele acestei lumi – contează tot mai puţin. Noi am „descoperit mulţumire în oricare stare am fi”. Dragostea lui Dumnezeu este atât de revărsată în inimile noastre încât ne putem bucura chiar şi în necaz. Şi când alţii se laudă cu realizările sau dobândirile ori posesiunile lor – sau orice – aceasta nu ne produce invidie aşa cum obişnuia să fie odinioară. Mai degrabă ne bucurăm – într-adevăr, ne lăudăm, în aceasta: că-l cunoaştem pe Dumnezeu. Şi în cunoaşterea lui am descoperit un izvor de bucurie şi fericire care întrece cu mult ceea ce lume aceasta ar fi visat vreodată. Noi am găsit viaţa! Şi privind înapoi de la acest punct de avantaj, acea existenţă de dinainte de a-l „cunoaşte” pe Dumnezeu pare acum să nu fi fost mai nimic decât o viaţă – era o moarte vie. Noi nu simţim că după ce ne-am întors de la lucrurile vechi am schimbat o viaţă bună cu un viitor bun – mai degrabă simţim că am făcut schimb cu o existenţă ieftină, săracă pentru o viaţă glorioasă şi abundentă care va dura şi va creste pentru totdeauna. Aceasta este păşunea prosperă, verde a vieţii veşnice, viaţa veacului viitor. Şi slava acestui veac al Noului Testament este că în Isus Hristos noi ne putem bucura înainte de vreme de aceasta. Cântecul binecunoscut al lui Peterson, „Cerul s-a coborât şi slava sufletul mi-a umplut” spune drept ceea ce spune despre bani.

Şi să nu uităm că aceasta este binecuvântarea pe care o putem oferi oamenilor în timp ce predicăm evanghelia. Persoana la care mărturisim ar putea să facă din viaţă să fie dură în fine – că el ar avea securitate într-un cont bancar sau într-un statut social înalt, sau orice altceva. Dar atunci când îi dai jos masca lui vopsită vei vedea că totul este doar o faţadă – el ştie că siguranţa sa este una înşelătoare. Aceasta vine şi pleacă, şi el o ştie. Şi atunci când ajunge la zilele cele mai dificile ale vieţii el ştie bine că siguranţa nu este deloc siguranţă. Dar noi putem oferi ceva mult mai stabil şi mai plăcut decât toate acestea. În Isus Hristos putem avea „viaţă”, şi aceasta „mult mai din belşug”.

C.    Bucuria de prezenţa lui Dumnezeu

Caracteristica centrală a speranţei Vechiului Testament este exprimată în cuvintele, „Eu voi vi Dumnezeu tău … şi tu îmi vei fi poporul meu” (Exod 6:7). În mod similar, caracteristica centrală a închinării Vechiului Testament era abordarea sa a prezenţei lui Dumnezeu. Aceasta este semnificaţia întreagă a locului „preasfânt”. Exista sacrificiu şi ispăşire şi mult mai puţin, dar chestiunea intrării în prezenţa lui Dumnezeu a fost ceea ce a făcut închinarea atât de solemnă.

Tema este preluată în Geneza 9:26-27 unde se spune că Dumnezeu este „Dumnezeul lui” Sem şi va „locui” în corturile lui. Aceasta este adusă din nou în Exod 3 unde la fel cum Dumnezeu îl trimite pe Moise în misiunea lui către Egipt, El spune, „În mod sigur Eu voi fi cu tine” (v. 12). Semnificaţia Numelui Divin („EU SUNT cel CE SUNT”, v. 14), cred eu, se centrează în principal pe acest mare adevăr. Aceasta indică mai mult decât că Dumnezeu este „auto-existent”. El este prezent printre oamenii lui! Prezenţa lui salvatoare era adevărul care a fost adus de Moise către ei, şi prin virtutea prezenţei Lui au fost ei eliberaţi.

Atunci când a fost ridicat cortul, acesta era locul unde locuia Dumnezeu. „Să-Mi facă un locaş Sfânt şi Eu voi locui (shakan) în mijlocul lor” (Exod 25:8). Acesta e punctul focal de închinare. „Atunci norul a acoperit Cortul Întâlnirii, şi slava Domnului a umplut cortul” (40:34). Notaţi aici asocierea apropiată a ideilor despre prezenţa şi „slava” lui Dumnezeu; terminologia pare să fie interschimbabilă.

Prima poruncă, „Să nu ai alţi dumnezei în afară de mine”, a fost prima poruncă pe care a încălcat-o Israel (Exod 32), şi ca rezultat Dumnezeu a spus, „Nu voi mai merge cu tine” (33:3). În următoarele versete Moise a apelat cu succes la sentinţă (v. 12-17), şi Dumnezeu a pledat că va merge „cu” ei. Prezenţa lui Dumnezeu, sau „slava” (kabod, v. 22), era esenţială. Apoi în Levitic întreaga funcţie a cultului Israelit a fost aceea de a aduce pe fiecare închinător (de parte bărbătească) în prezenţa lui Dumnezeu de trei ori pe an. Aceasta era o actualizare a prezenţei lui Dumnezeu.

Dar chiar şi cu aceasta, intrarea în prezenţa lui Dumnezeu era un lucru dificil şi de temut. Doar marele preot putea să între în locul preasfânt – şi aceasta doar odată pe an – şi doar după ce făcea pregătirile atente şi în mod adecvat. Calea nu era deschisă pentru oricine, oricând. Nici măcar Moise nu putea intra într-un loc sfânt (Exod 40:35). Aceasta era un „lucru de temut”, şi doar prin virtutea mijlocirii preotului se puteau bucura ei de prezenţa lui Dumnezeu.

Apoi este profetul Ezechiel care portretizează în mod geografic depărtarea slavei lui Dumnezeu (kabod) de la Israel (cap. 11). Nelegiuirea lui Israel a devenit prea mare şi prezenţa lui Dumnezeu a fost înlăturată. Cu toate acestea în cap. 43 există din nou o descriere a reîntoarcerii slavei lui Dumnezeu.

Toate acestea sunt prezentate în declaraţiile climatice din prologul lui Ioan. „Şi Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi, plin de har, şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui” (v. 14). „Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut” (v. 18). Isus Hristos este realizarea a ceea ce a fost zugrăvit în cortul Vechiului Testament – şi pierdut mai târziu. În El slava lui Dumnezeu este reîntoarsă. În El Dumnezeu a venit în „cort” printre oamenii lui. El este immanu el – Dumnezeu cu noi, pentru a împrumuta cuvintele lui Isaia şi Matei. Şi întregul fundal al cărţii Evrei este însăşi această temă, că în Hristos noi suntem aduşi în prezenţa lui Dumnezeu. Calea este deschisă dincolo de voal, şi ni s-a dat acces direct către Dumnezeu. Voalul care prevenea accesul în locul preasfânt a fost rupt „de sus în jos”, şi Dumnezeu prin Hristos a lăcat calea către El larg deschisă. Aceasta este „slava” veacului Noului Testament, şi ea este cu mult „mai bună”.

 D.    Ziua mântuirii

Venirea lui Dumnezeu avea să fie, mai presus de toate, timpul de eliberarea pentru poporul Său. Împărăţia care avea să vină avea să fie o împărăţie care avea să pună la o parte toată opoziţia şi să stabilească neprihănirea şi pace prin întreaga lume. Dumnezeu avea să vină în judecată, să distrugă pe toţi duşmanii Săi şi să-i răzbune pe cei neprihăniţi. Isaia vorbeşte de o vreme când „vestea bună a păcii” va fi răspândită din Sion, deoarece Domnul şi-a lăsat gol braţul Său de mântuire şi „şi-a mângâiat poporul Său şi l-a răscumpărat pe Ierusalim” (52:7-10); un timp când Robul lui Dumnezeu va „lega pe cei cu inima frântă, şi va proclama eliberarea celor captivi” şi anul de Jubileu (61:1-2). Ieremia şi Ezechiel vorbesc despre un „Legământ Nou” care va fi legiferat şi care promite o relaţie nouă cu Dumnezeu în iertare graţioasă de păcat. Mica îl prezintă pe Dumnezeu ca neîntrecut în milă, care „iartă nelegiuirea, şi trece cu vederea păcatele rămăşiţei moştenirii Sale” (7:18). El va „îndeplini adevărul (emeth) către Iacov, şi mila (hesed) către Avraam” pe care a jurat-o El (7:20; cf. Exod 34:6).

Şi din nou această temă îşi găseşte împlinirea în acelaşi loc ca toate celelalte – sau mai degrabă, în aceiaşi Persoană. „În această zi aceste lucruri s-au împlinit în auzul vostru”, a spus Isus după citirea lui Isaia 61. „A sosit ziua mântuirii”, a spus El în efect, „Anul de Jubileu este aici”. Ba mai mult, El a pretins că sângele Său va asigura pentru „mulţi” binecuvântările Noului Legământ (Matei 26:28).

În acelaşi fel, Ioan declară că „harul şi adevărul” pe care Mica le-a profeţie au fost „îndeplinite” în întruparea lui Hristos, Cel a Cărui prezenţă glorioasă o privim noi, „plin de har şi de adevăr” (Ioan 1:14). Aici Ioan îl pune pe Domnul Isus în centrul istoriei de răscumpărare – sau mai bine – la culmea ei. „Adevărul” pe care avea să-l îndeplinească Dumnezeu, credincioşia Sa, a fost revelat şi declarat în Hristos. „Mila” pe care a promis-o El a fost dată în plinătatea sa în Fiul Său.

Întrucât ei au privit înainte la un timp de justificare înaintea lui Dumnezeu când El îi va pronunţa neprihăniţi, noi privim înapoi spre Cel care „a fost dat din pricina fărădelegilor noastre, şi a înviat din pricină că am fost socotiţi neprihăniţi” (Romani 4:25). Noi „am fost justificaţi prin credinţă” (Romani 5:1). Judecata noastră este trecută, şi în Hristos noi am fost justificaţi, declaraţi neprihăniţi.

În mod similar, atunci când îl auzim pe Isus declarând Domnia Sa peste sabat (Matei 12:8) am putea să ne mirăm la început în ce fel această autoritate va fi exercitată – ce va face El cu sabatul? Cum va fi acesta diferit ca un rezultat al domnie lui peste el? Găsim insinuări la acest răspuns în „veniţi la mine şi odihniţi-vă” (Matei 11:28 şu), dar în Evrei 4:1-11 noi învăţăm în mod specific că sabatul avea un caracter profetic / de prospectivă – acesta indica înainte către odihna noastră în Hristos. Sau, ca să folosim limbajul apostolului Pavel, aceasta este „umbra” a ceea ce Hristos este „trupul” (Coloseni 2:17). Aceasta este ceea ce a făcut Isus cu sabatul – El l-a împlinit pe deplin.

E.     Sumar

De sigur, există mult mai multe teme pe care le-am putea examina cu concluzii similare – împărăţia, legea, aşteptatul Profet-Preot-Rege, legămintele Sinaitice şi cel Nou, etc. – dar acestea vor fi de ajuns pentru acum. De un interes ulterior pentru mine sunt temele respective ale sinopticilor, Ioan şi Pavel – împărăţia (sinopticilor), viaţa veşnică (Ioan), şi neprihănirea şi Viaţa în Duhul (Pavel). Nu este surprinzător faptul că fiecare dintre acestea îşi are tema sa de „împlinire” în însăşi centrul său9. Dar punctul nostru de aici este destul de clar: în Isus Hristos finalul este realizat. Noi încă trăim „aici”, dar prin virtutea asocierii noastre cu El, noi suntem privilegiaţi să ne bucurăm de binecuvântările escatonului timpuriu.

Acum – şi nu încă

Înainte de a conclude ar trebui cel puţin să indicăm că în timp ce avem în faţa noastră toate acestea, mai sunt încă de venit altele. Gândiţi-vă de exemplu în termenii învierii primise. Noi nu suntem doar „înviaţi cu El în asemănare cu învierea Sa”, ci prin virtutea asocierii noastre cu El învierea noastră trupească este şi ea asigurată. Aceasta este în mod precis argumentul lui Pavel din 1 Corinteni 15. Dacă El a înviat, şi noi vom învia, pentru că suntem în El. El este „pârga” din care noi suntem recolta mai deplină. Noi vom fi cu toţi înviaţi, „dar fiecare la rândul cetei lui. Hristos este cel dintâi rod; apoi, la venirea Lui, cei ce sunt ai lui Hristos” (v. 23). Aşa că există acel acum  – şi este acel nu încă. Învierea lui Hristos a inaugurat veacul ce va să vină, şi noi suntem o parte a acestuia astăzi în timp ce suntem în El. Dar au să vină mai multe, şi în El şi aceasta este asigurată.

Acelaşi lucru este adevărat cu privire la viaţa veşnică. Faptul că noi o avem acum nu anulează cu desăvârşire perspectiva viitoare. Adesea în Evanghelia lui Ioan auzim pe Isus cum face legătura apropiată a două idei de viaţă acum şi viaţa veşnică(4:14; 6:51; 10:28; 11:25-26). A avea viaţa acum înseamnă a o avea pentru totdeauna, şi „a nu pieri niciodată”. Punctul este simplu fapt că darul lui Isus de viaţă pentru cei ai lui vine timpuriu – şi astfel în două rate: 1) la regenerare, şi 2) la învierea trupului. Viaţa veacului ce va să vină a venit, şi mai are încă să vină.

Putem spune acelaşi lucru despre toate din aceste teme. Înfrângerea lui satan a fost realizată pe cruce (Ioan 12:31-32) şi totuşi va fi realizată într-un anumit timp din viitor (Romani 16:20; Apocalipsa 20). Binecuvântarea Avraamic este savurată de fiecare credincios (Galateni 3) şi totuşi va fi îndeplinită mai târziu (Apocalipsa 7:9). „Odihna” noastră în Hristos este aici (Matei 11:28 şu) şi totuşi rămâne (Evrei 4:9). Prezenţa lui Dumnezeu a fost manifestată în Hristos (Ioan 1:14) şi totuşi îşi aşteaptă deplina sa manifestare (Apocalipsa 21:3, 22). Mântuirea noastră în sine nu este încă pe deplin manifestată (Romani 13:11; Evrei 9:28; 1 Petru 1:5; Apocalipsa 12:10). Duşmanii lui Dumnezeu nu sunt încă eliminaţi. Pe scurt, împărăţia lui Dumnezeu este realizată acum, dar nu este încă manifestată pe deplin (2 Timotei 4:1, 8; 2 Petru 1:11).

Judecata noastră încă stă înaintea noastră, şi că justificarea noastră este încă o speranţă viitoare. Aceasta este semnificaţia timpului trecut din Romani 8:33 – „Cine va ridica pâră împotriva aleşilor lui Dumnezeu?” Aceasta este probabil implicat şi în Romani 4:24 – „A înviat din pricină că am fost socotiţi neprihăniţi”. Ideea este că Hristosul cel înviat va sta în apărarea noastră la bara de judecată a lui Dumnezeu. Judecata noastră – şi justificarea – este atât trecut cât şi viitor.

De fapt, privind înapoi la Grădina Edenului şi la felul cum erau lucrurile acolo – şi la ceea ce ar fi trebui să devină – ni se aminteşte mai mult de ceea ce se leagă viitorul nostru. Nu ar trebui să uităm că în timp ce Adam era perfect, el nu era „aşa de perfect” precum putea să devină. Dar când în slava pomilor vieţii (caţi dintre ei?) sunt văzute o supraabundenţă de roade „în fiecare lună” (Apocalipsa 22:2), atunci noi vom recunoaşte că în Domnul Isus Hristos Paradisul a fost recâştigat – şi mult mai multe. Ceea ce a pierdut primul Adam – şi ceea ce a refuzat el – se va perfecta pe deplin prin ultimul Adam.

Aşa că în toată această „escatologie realizată” nu ar trebui să scăpăm din vedere viitorul. Ceea ce avem noi astăzi este realizarea glorioasă a speranţelor Vechiului Testament. Dar ceea ce stă înainte este încă mai glorios.

Un ghid hermeneutic semnificativ reiese din toate aceste lucruri. Că o binecuvântare promisă este realizată aici şi acum, prin însuşi acest lucru, nu predomină realizarea sa mai deplină de mai târziu. De exemplu, nu există nimic aici care să domine speranţa premilenialistă a manifestării viitoare a împărăţiei – nimic. Că veacul viitor este prezent şi că vine este o materie de simplă afirmaţie Biblică. Şi dacă există deja o realizare a binecuvântărilor în cadrul istoriei nu ar trebui să fim surprinşi să învăţăm de o manifestare încă mai deplină faţă de ele. Aceste întrebări pur şi simplu trebuiesc decise pe alte baze.

Hristos, Eschatos-ul

În final, când s-au spus toate acestea trebuie să recunoaştem clar că „împlinirea” anticipată în Vechiul Testament şi realizată în Noul Testament nu este nimic altceva decât Isus Hristos în Sine. El este legământul, promisiunea, împărăţia; El este viaţa noastră neprihănirea noastră, pacea noastră, mântuirea noastră, şi toate celelalte. El este scopul istoriei. Noi nu vorbim simplu despre „ultimele lucruri” ci despre o persoană în Care aceste „lucruri” sunt realizate. Şi când istoria este adusă la consumarea sa finală, Scriptura declară, „toate lucrurile vor fi adunate la El” (Efeseni 1:10).

Pentru acest motiv Isus este numit „Omega, eschatos-ul (ultimul), telos-ul („sfârşitul, Apocalipsa 22:13; cf. 1:17; 2:8). „În adevăr, făgăduinţele lui Dumnezeu, oricâte ar fi ele, toate în El sunt „da”; de aceea şi „Amin” pe care-l spunem noi, prin El, este spre slava lui Dumnezeu” (2 Corinteni 1:20).

Studiul nostru despre tema împlinirii este un studiu despre Hristos. Rezultă, deci, că El este punctul focal al evangheliei. El a venit nu doar să proclame „lucrurile” care aveau să se întâmple. El a venit să se proclame pe Sine. El este ceea ce a anticipat Vechiului Testament, şi El este însăşi esenţa, întreaga lucrătură a binecuvântării de care ne bucurăm noi în acest veac. Istoria mântuirii, escatologia realizată, escatologia viitoare – este cu totul un studiu al aceluiaşi Subiect, Domnul Isus Hristos, Care în aceste ultime zile a venit din Ceruri ca să „înlăture păcatul prin jertfa Sa”, şi Care v-a apărea a doua oară „nu în vederea păcatului, ca să aducă mântuirea” (Evrei 9:26, 28).

Note de subsol

1. cf. Walter C. Kaiser, Jr., „The Theology of the Old Testament,” in The Expositor’s Bible Commentary, Vol.1, Frank E. Gaebelein, ed., (Grand Rapids: Zondervan Publishing House, 1979), pp.292-294.

2. Note also that all the responses of Jesus to Satan at His temptation in the wilderness contain quotations from „Israel in the wilderness” passages (Deut. 6-8, 10).

3. Cf. D. A. Carson, „Matthew,” in The Expositor’s Bible Commentary, Frank E. Gaebelein, ed., Vol.8 (Grand Rapids: Zondervan Publishing House, 1984), p.95.

4. C.F.D.Moule, „Fulfilment-Words in the New Testament: Use and Abuse. NTS, 14, p.314.

5. George R. Beasley-Murray, Gospel of Life: The Theology of the Fourth Gospel. (Peabody, MA: Hendrickson Publishers, Inc., 1991), pp. 36-37.

6. Cf. George Eldon Ladd, I Believe in the Resurrection of Jesus (Grand Rapids: Wm. B. Eerdmans Publishing Company, 1975), pp.39-40.

7. Cf. Geerhardus Vos, The Pauline Eschatology (Phillipsburg, NJ: Presbyterian & Reformed Publishing Co., 1930, 1991), p.155 n.; and John Murray, The Epistle to the Romans (Grand Rapids: Wm. B. Eerdmans Publishing Co., 1968, 1980), pp.7-12.

8. „I Am Resolved,” by Palmer Hartsough.

9. See George Eldon Ladd, The Pattern of New Testament Truth. (Grand Rapids: Wm. B. Eerdmans Publishing Co., 1968).

http://publicatia.voxdeibaptist.org/pastorala_feb07.htm

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.