Sorina Matei: Legalizarea prostituției nu a rezolvat nimic nicăieri, ba chiar a îngreunat sarcina statului — Știri pentru viață

Jurnalista Sorina Matei a comentat sugestia fostului șef de stat de a legaliza prostituția. Ea a atras atenția că experiența statelor care au făcut aceasta în urmă cu peste un deceniu arată eșecul unei astfel de măsuri. Redăm mai jos comentariul postat de ea pe o rețea de socializare online. „O grămadă de oameni care… via […]

“THE WORD OF FAITH MOVEMENT”   MIŞCAREA “CUVÂNTUL CREDINŢEI”

download

“THE WORD OF FAITH MOVEMENT”

 MIŞCAREA “CUVÂNTUL CREDINŢEI”

       “Nu demult, în timp ce-i observam pe nişte pescăruşi ce se hrăneau pe o plajă de lângă Sydney, în Australia, Dumnezeu mi-a arătat ceva deosebit. Pescăruşii s-au strâns pe acea plajă fiindcă ştiau că vor primi de mâncare. Oamenii le aruncau mâncare de la picnicurile lor. Deşi cei mai mulţi le aruncau bucăţi de pâine şi de carne, am observat pe un om care îi păcălea aruncându-le bucăţi din polistirenul unui ambalaj pe care pescăruşii le prindeau în cioc, crezând că sunt mâncare.

       Aproape instantaneu am văzut legătura dintre creştinii care asemenea pescăruşilor, caută să fie hrăniţi pentru a creşte din punct de vedere spiritual şi pentru a se apropia mai mult de Dumnezeu, şi aceşti pescăruşi, care pentru a creşte din punct de vedere se hrăneau cu ceva dăunător. La fel ca şi polistirenul pe care-l mâncau pescăruşii, astăzi unii creştini consumă o mâncare spirituală, oferită în numele Creştinismului, care nu este deloc hrănitoare !

       Cu toate că pescăruşii credeau că primeau mâncare, polistirenul oferit nu avea nici o valoare nutritivă. De fapt, dacă continuau să-l mănânce, mureau.”

Roger Oakland, “Un Vin Nou sau O Amăgire Veche ?”

 Acest material a fost scris în spiritul acestei ilustraţii. Autorul, deşi nu a fost niciodată în Sydney, Australia, din păcate a putut privi acelaşi “spectacol”, şi în această ţară. Pentru ca mulţi să fie feriţi de o astfel de dietă otrăvitoare şi pentru ca adevărul să fie separat de eroare, a fost necesar efortul culegerii şi prezentării acestor informaţii privitoare la cei ce servesc creştinilor români, un “polistiren teologic”.

CUPRINS:

  1. Un îndemn la verificare
  2. Câteva doctrine caracteristice mişcării
  3. Ce este mişcarea “Cuvântul credinţei” (“Word of Faith”) ?
  4. Câţiva ditre principalii promotorii ai “Cuvântului Credinţei”
  5. Consecinţe ale acceptării “Cuvântului Credinţei”
  6. Concluzie

I. UN ÎNDEMN LA VERIFICARE

            Fondatorul lui „Rhema Bible Training Center” din Tulsa, statul Oklahoma, este Dr.Kenneth E. Hagin, considerat bunicul mişcării credinţei, iar părintele ei fiind, Essek William Kenyon. Acestei şcoli biblice i se suprapun “Kenneth Hagin Ministries”, astfel încât totul orbitează în jurul acestui om, a viziunii sale, a profeţiilor, şi a interpretărilor Scripturii de către acesta. Alături de Jeff Beard, care a părăsit mişcarea, foarte mulţi îl consideră ca fiind un autentic profet al Domnului.

            Hagin a afirmat că, chemarea sa divină a fost atestată de către cazuri de vizite ale îngerilor şi bineînţeles, ale lui Isus Hristos.

            Pentru a-şi proteja pretinsa chemare divină, el cât şi alţi „învăţători ai credinţei”, se folosesc în mod abuziv de un pasaj din Scriptură care, chipurile, indică imunitatea lor. În acest fel, ei neputând fi chestionaţi pentru ceea ce învaţă şi nici autoritatea lor pusă la îndoială fiindcă făcând aceasta se nesocoteşte avertismentul lui Dumnezeu de a nu-i atinge pe “unşii Săi”: Ps.105:15 „Nu vă atingeţi de unşii Mei, a zis El şi nu faceţi rău proorocilor Mei !”. În mărturia sa personală, după desprinderea din adunările „credinţei”, Jeff Beard, povesteşte cum încă din prima sa săptămână de la şcoala biblică Rhema li s-a spus că nu puteau să-l „atingă” pe unsul Domnului, nici măcar într-un mod prietenos, nicidecum agresiv, fiindcă, “Doctorul Hagin este mult prea ocupat cu lucrarea şi umblarea în Duhul pentru rezolvarea întrebărilor şi problemelor lor”.

            Deşi foarte mulţi creştini ar începe să bănuiască din cele citite până acum că acesta este un atac asupra acestor venerabili reprezentanţi ai unor segmente importante ale evanghelicilor din Statele Unite sau de pretutindeni, doresc să vă încunoştiinţez că afirmaţiile pe baza cărora aceştia sunt „judecaţi” se pot documenta. Este necesar să se facă o astfel de precizare, având în vedere faptul că aceşti învăţători cât şi simpatizanţii lor au pretins că lucrurile pe baza cărora un Benny Hin, un Kenneth Hagin sau un Kenneth Copeland au fost criticaţi şi demascaţi ca fiind învăţători aberanţi, au fost inventate cu scopul de le distruge cariera şi de a li se compromite imaginea publică a acestor „vrednici slujitori”. Aflându-ne în posesia unor casete audio pe care aceşti învăţători sunt înregistraţi proclamându-şi învăţăturile, aceste contraacuzaţii, de fapt, se comportă asemenea unui bumerang: nu numai că nu-şi ating ţinta, dar se şi întorc împotriva celor ce le-au aruncat !

            Sinceritatea acestor oameni nu doresc să o pun la îndoială, dar trebuie să recunoaştem că pentru a promova doctrina biblică sănătoasă sinceritatea, deşi necesară, nu este suficientă. În mărturia sa personală, Jeff Beard a menţionat că la începutul “aventurii” sale în “credinţă”, i-a exprimat lui Dumnezeu următoarele: „Doamne, vreau mai mult de la tine, în viaţa mea !”   O foarte sinceră dorinţă care dealtfel se întâlneşte la mulţi, dar care nu l-a împiedicat pe Jeff să trăiască experienţa pe care el o descrie:

„Am ajuns să cunosc mişcarea credinţei prin intermediul programului televizat al lui Kenneth Copeland iar la scurt timp după aceea am găsit o biserică care se conforma învăţăturilor reverendului Copeland şi ale mişcării credinţei. De îndată, am luat parte trei zile la rând la studii ţinute de învăţătorul credinţei, Charles Capps. El a predicat un mesaj despre credinţă şi despre mărturisirea pozitivă intitulat, „A numi acele lucruri care nu sunt ca şi cum ar fi”. El cunoştea mai mult din Biblie decât mine şi vorbea cu o asemenea autoritate încât am fost convins să-i accept expunerea sa biblică. Fără să-mi fi dat seama pe atunci, am fost foarte subtil influenţat să accept ideea că eu aveam puterea de a transforma realitatea sau chiar de a o crea, utilizând puterea credinţei.

      Cu doi ani mai târziu, simţind chemarea în lucrare, am decis să frecventez singura şcoală despre care ştiam că-şi pregăteşte studenţii cu „adevărata” putere a revelaţiilor Bibliei. Aceea şcoală era, Rhema Bible Training Center din Tulsa, Oklahoma, fondată de Dr.Kenneth Hagin…

       Pot acum să înţeleg cât de uşor este să ajungi să fi implicat în grupuri cultice. Modul cel mai bun de a descrie ce mi s-a întâmplat este experimentul „broaştei fierte”. În acest experiment o broască este pusă într-un vas cu apă iar după aceea vasul asupra unei flăcări mici. În timp ce temperatura apei creşte încetişor şi constant, broasca rămâne nemişcată şi este complet nepăsătoare faţă de ceea ce i se întâmplă. După o perioadă de timp apa atinge în cele din urmă punctul ei de fierbere, fierbând împreună cu broasca. Fără să simtă schimbarea de temperatură (şi putând oricând să sară singură afară), ea moare nesesizând că ceva nu era în regulă.

      În tot acest timp în care devoram această eretică teologie a „credinţei”, eu am crezut sincer că învăţam Creştinismul istoric ortodox. Am fost convins că presupuşii cărturari ai celorlate universităţi cunoşteau doar litera legii dar că nu aveau nici o pricepere reală a lucrurilor spirituale.

      Îmi amintesc de o oră de la Centrul de Pregătire Biblică Rhema, la care toţi am fost învăţaţi cum să proorocim şi cum să vorbim în limbi (?!). La un alt curs intitulat „Legile Dărniciei” s-a discutat modul de aplicare al legilor lui Dumnezeu pentru dare şi primire. De la dr.Hagin am învăţat despre vindecare şi despre creşterea spirituală, împreună cu o mulţime de alte subiecte. Am participat la asemenea cursuri fiindcă doream „ungerea”, un lucru de care auzisem ca aveam nevoie pentru a putea să-i ajut eficace pe cei bolnavi, pe cei în suferinţă şi pe cei pierduţi. Am fost convins, din ceea ce am auzit de la învăţătorii credinţei că aceasta era într-adevăr, calea spre o viaţă spirituală mai puternică…”

            Aici Jeff şi-a cunoscut soţia, iar după absolvirea de către ea a şcolii în 1985, s-a căsătorit. La scurt timp, au acceptat împreună poziţia de pastori asistenţi şi de directori de şcoală biblică dintr-un alt stat unde s-au devotat aplicării întru-totul a ceea ce au fost învăţaţi. Dar s-a întâmplat ceva. În pregătirea claselor sale de Biblie i-au căzut în mâini scrierile lui Arthur W.Pink (un remarcabil autor creştin cunoscut pentru integritatea teologiei sale), care nu erau aprobate de Rhema şi care o contraziceau fără echivoc. Astfel s-au născut primele semne de întrebare cu privire la ceea ce el personal credea, pe atunci. Dar să-l urmărim în descrierea sa a acestei etape nu tocmai premergătoare „evadării” sale din mişcare.

„…mi-am dat seama că aveam nevoie de nişte explicaţii. Am decis astfel să-i vizitez pe doi învăţători ai Bibliei din Tulsa pe care-i cunoşteam şi cărora le-am explicat că nu puteam să găsesc în Scriptură argumente pentru multe din lucrurile pe care le-am învăţat şi aplicat în mişcarea credinţei şi la Rhema. Însă răspunsurile pe care le-am primit mi-au otrăvit şi mai mult sufletul, făcându-mă să mă îndepărtez şi mai mult de adevăr. “Jeff, trebuie să înţelegi că în duhul sunt unele lucruri care nu se pot găsi în Biblie (?!). Îţi dai seama că sunt corecte după mărturia interioară”, mi s-a spus.

      Şi într-adevăr eram destul de înfometat după putere spirituală încât să accept acest raţionament şubred. Mi s-a spus că profeţii credinţei care au dobândit acest profund nivel spiritual au reuşit să ajungă aici după multe ore de rugăciune în duhul şi de postire. Astfel, „mi-am turnat benzină pe foc” şi mi-am început încă odată căutarea mea spirituală, mai hotărât ca niciodată.

      Curând am ajuns în mişcarea „Latter Rain” („Ploaie Târzie”), care m-a adoptat în cercurile ei de „izbăvire” şi de „mijlocitori”. Aici mi s-a spus că fiecare creştin are demoni, chiar dacă este născut din nou.

      Am continuat să păstoresc timp de doi ani o biserică, unde am practicat expresiile, formulele şi mărturisirile de „credinţă” pe care le-am învăţat încercând să-l “ajut pe Isus, să-i slobozească pe captivi”. Dar am devenit tot mai epuizat şi frustrat fiindcă nu vedeam rezultatele care mi s-au spus că vor veni. „Ceva e greşit”, mi-am spus şi eram pregătit pentru reale răspunsuri – răspunsuri scripturale„.

             Acum, oare veţi pune d-voastră la îndoială sinceritatea acestui om ? Sigur că nu ! Dar ceea ce trebuie să puneţi la îndoială este totuşi teologia care l-a dus în eroare pe Jeff. Şi este ceea ce nu voi pregeta să fac, tocmai pentru ca cei sinceri care sunt înrobiţi de aceste doctrine aberante să fie stimulaţi să le pună la îndoială.

            Pentru aceasta voi pune la îndoială autoritatea spirituală a acestor personaje, exact cu scopul de a-i face pe cei sinceri, dar amăgiţi, să-şi piardă încrederea în corectitudinea învăţăturilor enunţate de apostolii acestei alte evanghelii.

            Cu toate că această analiză este critică, vreau să afirm de la bun început că se va face o deosebire atentă între învăţătorii falşi şi învăţăturile false. Nu afirm fără echivoc că toţi cei criticaţi în această analiză sunt fără îndoială nişte învăţători falşi, dar nu voi ezita să demonstrez că promovează doctrine nebiblice. Dintr-o perspectivă obiectivă, un învăţător fals este acela care cunoaşte adevărul dar care în mod deliberat, îl respinge. De partea cealaltă, învăţăturile false reprezintă un amestec de adevăr şi de eroare. Astfel unii oameni pot să fie încurajaţi şi hrăniţi de unele lucruri spirituale care sunt adevărate, dar din neatenţie, să accepte în acelaşi timp şi eroarea. Din nefericire, şi aici e tragedia spirituală a multora, chiar şi o mică cantitate de eroare poate fi dăunătoare. Ceea ce aceşti învăţători oferă este paharul cu apă dat celui însetat care conţine doar un gram de otravă. Crezând că el este tot adevărul, intenţia oferirii lui poate fi sinceră. Doar conţine 99,999 apă. Tot sinceră poate fi şi primirea lui, însă efectul este fatal.

            Este util să ne amintim aici de exemplul lui Apolo din cartea Faptele Apostolilor. Despre el ni se spune că Priscila şi Aquila „l-au luat deoparte (la ei) şi i-au arătat mai cu de-amănuntul Calea lui Dumnezeu” (Fapte 18:26). Este evident că Apolo nu era instruit cum trebuie în lucrurile lui Dumnezeu şi ca prin urmare el promova eroarea fără să-şi dea seama. Cu toate acestea, el a fost dispus să asculte sfatul lor chiar dacă era deosebit de respectat şi era considerat un mare învăţător în biserică: „avea darul vorbirii şi era tare în Scripturi. El era învăţat în ce priveşte Calea Domnului, avea un duh înfocat, şi vorbea şi învăţa amănunţit pe oameni despre Isus” (Fapte 18:24-25). Ca rezultat, atât el cât şi biserica au avut mult de câştigat (vezi vers.27,28).

            Speranţa noastră este ca şi foarte stimaţii predicatori români care promovează astfel de doctrine, să asculte la sfatul conţinut în această analiză şi ca rezultat cauza Evangheliei să aibe de câştigat.

            Poate vă temeţi că aducerea în atenţia publicului a acestor probleme după unii, doar interne, ale bisericilor nou-testamentale, va clătina credinţa celor ce le frecventează, creând o suspiciune şi o neîncredere care le va stânjeni progresul şi aşa îngreunat într-o ţară unde există o accentuată tendinţă de monopolizare a religiei de către o singură biserică naţională.

            Dar cum ortodoxia nu este privilegiul numai al unui singur grup religios, credem că o reîntoarcere a celor ce au deviat de la calea creştinismului istoric la doctrina sănătoasă a Scripturii este preferabilă chiar şi pluralizării religiei. De aceea, această temere este nejustificată pentru că dacă ceea ce vor afla este adevărul şi minciuna va fi demascată, atunci credinţa lor în Dumnezeu, în loc să se piardă va fi mai degrabă, testată şi înobilată.

            Reputabilul A.W.Tozer a spus: „O grădină neîngrijită va fi în scurt timp biruită de buruieni. Inima care nu se ocupă de cultivarea adevărului şi de smulgerea erorilor, va deveni în scurt timp o sălbăticie teologică”. Despre cei din Berea s-a spus că, „aveau o inimă mai aleasă decât cei din Tesalonic. Au primit Cuvântul cu toată râvna şi cercetau Scripturile în fiecare zi, ca să vadă dacă ce li se spunea, este aşa (Fapte 17:11), iar acesta este un deziderat pentru Biserica Creştină a secolului XX.

            Credinţa este un dar, spune Biblia (Efes.2:8-9). De aceea, dacă l-ai primit, nu-l poţi pierde. Adevărata credinţă rezistă oricărui test, mai ales testului Cuvântului lui Dumnezeu. De altfel, noi suntem îndemnaţi să ne testăm singuri dacă suntem în credinţă: „Pe voi înşivă încercaţi-vă dacă sunteţi în credinţă. Pe voi înşivă cercaţi-vă. Nu recunoaşte-ţi voi că Isus Hristos este în voi? Afară numai dacă sunteţi lepădaţi” (2 Cor.13:5). A face lucrul acesta nu-ţi va zgudui credinţa, ci o va asigura!

            Henry Drummond a spus despre îndoială următoarele: „Hristos a deosebit îndoiala de necredinţă. Îndoiala spune, « Nu pot să cred ». Pe când necredinţa spune, « Nu vreau să cred ». Îndoiala înseamnă sinceritate, pe când necredinţa înseamnă încăpăţânare”.

            Dacă, în timp ce citiţi analiza critică a acestei mişcări vă încearcă neîncrederea, nevenindu-vă să vă credeţi ochilor că nişte foarte populari predicatori ai zilelor noastre pot afirma aberaţiile doctrinare ce li se atribuie, căutaţi ca mirarea d-voastră să se transforme rapid într-o febrilă căutare a tuturor pasajelor abuzate pentru confirmarea, respectiv, infirmarea criticilor sau suspiciunilor.

            În schimb, dacă ambiţia personală şi interesele care câştigă întâietate înaintea unei simplităţi în viaţa şi relaţia d-voastră cu Dumnezeu, vă conving să neglijaţi sau să ignoraţi aceste îngrijorătoare curente contemporane din spectrul evanghelic din România sau de pretutindeni, atunci vă revine aceeaşi răspundere pe care a purtat-o naţiunea israelită într-o situaţie din Vechiul Testament. Atunci, într-o încercare de a cuceri cetatea Ai, evreii au fost în mod neaşteptat înfrânţi de locuitorii ei. Dumnezeu ne revelează de ce: „Copiii lui Israel au păcătuit cu privire la lucrurile date spre nimicire” (Iosua 7:1). Dar aşa cum ştim, numai un singur om a făcut răul şi a furat din lucrurile de aur date spre nimicire, şi în ciuda acestui fapt, Dumnezeu a tras la răspundere întreaga naţiune: „Israel a păcătuit…de aceea, copiii lui Israel nu pot să ţină piept vrăjmaşilor lor…” (Iosua 7:11-12). Atunci, întreaga naţiune a suferit consecinţele tolerării doar a unei singure nelegiurii. Aplicând această ilustraţie întregului trup al lui Hristos de astăzi, Bisericii, dacă numai un singur membru al Său tolerează, ignoră, neglijează, existenţa în biserică a doctrinelor false, fără a lua atitudine, toţi ceilalţi creştini vom avea de suferit. Lucrul şi mai înspăimântător, este că urmările acestea nu se limitează numai la generaţia care le-a cauzat. Multe din erorile doctrinare ale zilelor noastre sunt erorile necontestate şi tolerate ale trecutului. Ceea ce noi confruntăm acum sunt, “erezii vechi, în veştminte noi”. Ele s-au moştenit generaţiilor care au urmat de creştini, fiindcă biserica vremii aceleia, “şi-a pierdut voinţa de a discerne. A neglijat divina poruncă de a, „lupta pentru credinţa care a fost dată sfinţilor, odată pentru totdeauna(Iuda 3).

            Departe de a fi ceea mai recentă mişcare de trezire spirituală, “THE WORD OF FAITH MOVEMENT” este de fapt principala platformă de pe care se emit grave deformării ale credinţei creştine istorice. Spre deosebire de teologia ortodoxă reformată, reafirmată şi pecetluită de sângele martirilor reformatori din sec.XVI-lea, “mişcarea credinţei” se concentrează inconfundabil asupra sănătăţii, bogăţiei, prosperităţii şi proeminenţei de care adepţii ei pot beneficia. În timp ce teologia reformată îl repune pe Dumnezeu în centrul ei, “mişcarea credinţei” îl pune în centrul ei pe om, şi toate capriciile lui.             Suveranitatea lui Dumnezeu este noţiunea ceea mai abuzată şi absentă din „mărturisirile de credinţă” şi “confesiunile pozitive” ale acestei mişcări. Jeff Beard povesteşte cum pe toată durata prezenţei sale la Rhema, suveranitatea lui Dumnezeu nu a fost menţionată „nici măcar odată (!?)”.

            Dar, Dumnezeu nu ar mai fi deloc Dumnezeu dacă El nu ar fi suveran în toate împrejurările. Chiar şi împăratul Nebucadneţar devine perfect conştient de acest fundamental adevăr, atunci când spune: „…eu, Nebucadneţar, am ridicat ochii spre cer şi mi-a venit iarăşi mintea la loc. Am binecuvântat pe Cel Prea Înalt, am lăudat şi slăvit pe Cel ce trăieşte veşnic, Acela a cărui stăpânire este veşnică şi a cărui împărăţie dăinuieşte din neam în neam. Toţi locuitorii pământului sunt o nimica înaintea Lui; El face ce vrea cu oastea cerului şi cu locuitorii pământului şi nimeni nu poate să stea împotriva mâniei Lui, nici să zică: « Ce faci? »” (Daniel 4:34-35). Cu menţiunea că, pentru a recunoaşte aceasta, Nebucadneţar a trebuit să fie smerit !

II. CÂTEVA DOCTRINE CARACTERISTICE MIŞCĂRII:

– sănătate absolută credincioşilor

– prosperitatea credincioşilor

– credincioşii, “micii dumnezei”

– doctrina lui “Isus – născut din nou”

– doctrina “mărturisirii pozitive”, etc.

O primă presupunere de la care învăţătorii “Word of Faith”, pornesc este că,

  • Vindecarea divină şi prosperitatea sunt drepturi absolute ale copiiilor lui Dumnezeu care „umblă prin credinţă”.

            Toţi credincioşii ar trebui să trăiască în prosperitate din moment ce însuşi Isus şi ucenicii săi au fost bogaţi. Astfel, John Avanzini a afirmat într-o emisiune tv a unui canal tv creştin că Isus a avut o „casă mare şi că a purtat haine făcute la comandă”. Aceste afirmaţii învăţătorii „credinţei” (sau mai popular spus, teleevangheliştii respectivi) şi le sprijină pe interpretări deformate ale unor pasaje care sunt dealtfel, foarte simplu de interpretat. Faptul că cei doi ucenici ai lui Ioan Botezătorul care au vrut să afle unde locuieşte Isus, au putut să rămână la Isus „cam de la ceasul al zecelea”, ei îl explică spunând că lucrul acela a fost posibil numai fiindcă Isus a avut o casă mare (?!). Atunci cum ramâne cu ceea ce tot Isus a spus privitor la locuinţa Lui, că „vulpile au vizuini şi păsările cerului au cuiburi, dar Fiul omului n-are unde-Şi odihni capul” (Mat.8:20) ?

                       Tot în aceaşi manieră, unul dintre aceşti faimoşi teleevanghelişti, Robert Tilton, interpretează motivul neobservării furtului frecvent de bani din punga pe care o ţinea Iuda Iscarioteanul (tot el fiind şi cel care o ţinea cât şi cel ce o golea!), ca fiind, “existenţa în ea a unor bogăţii incomensurabile şi nelimitate” (?!). Aceste, nici măcar subtile deformări ale Scripturii dezvăluie visele care-i stapânesc pe aceşti “umili slujitori” ai Evangheliei. Micul „imperiu” achiziţionat de Tilton, produce cam 65 de milioane de dolari, anual. Cu toate acestea, în urma numeroaselor procese şi scandaluri, în prezent se pare că acest “imperiu” s-a restrâns considerabil.

O altă premiză, sau presupunere nebiblică de la care pornesc învăţătorii “credinţei”, este că,

  • Toţi credincioşii trebuie să fie sănătoşi !

            În ce priveşte „doctrina sănătăţii”, se afirmă că credincioşii născuţi din nou care exercită credinţă nu ar trebui niciodată să fie bolnavi şi că boala indică o lipsă de credinţă, sau prezenţa unui păcat în vieţile acestora. Frederick Price foarte stupefiat apelează la bunul simţ al ascultătorilor săi, întrebând:

„Cum poţi tu să-l glorifici pe Dumnezeu în trupul tău, atunci când el nu funcţionează bine? Cum poate El oare să primească glorie când trupul tău nici măcar nu-i bun? Iar Biblia spune că trupul tău este templul (lui Dumnezeu)! Duhul Sfânt locuieşte înăuntrul tău, în trupul tău. Atunci ce te face pe tine să crezi că Duhul Sfânt vrea să locuiască într-un trup din care nu poate privi prin ferestre (adică, ochi), nu poate auzi cu urechea? Ce vă face să credeţi că Duhul Sfânt vrea să locuiască într-un trup în care organele şi ligamentele nici măcar nu funcţionează corect? Ţie nu ţi-ar place să locuieşti într-o casă cu acoperişul spart! Ţie nu ţi-ar place să locuieşti într-o casă în care toaleta s-a inundat. Nu ţi-ar place să locuieşti într-o casă distrusă în care curentul electric nu merge şi firele atârnă din perete? O vei repara-o! Fiindcă ştii că aceea casă nu va fi bună până ce tot ceea ce a fost făcut să meargă în ea nu va funcţiona bine. Atunci cum crezi că Dumnezeu îşi poate primi slava din trupul tău, dacă trupul tău este un templu unde Dumnezeu locuieşte şi atunci ce te face să crezi că Dumnezeu vrea să locuiască într-un trup din care el nu poate vedea cu ochii, nu poate umbla pe picioare şi nu poate mişca mâinile?…”

             Atrăgătoare ilustraţie, însă o simplă înşiruire de personaje biblice, de la Iov la Domnul Isus Hristos şi la Pavel ne poate demonstra fără echivoc că aceştia au suferit trupeşte îngrozitor şi că în ciuda acelor infirmităţi Dumnezeu a fost glorificat în trupurile lor, iar ei au devenit cunoscuţi prin puterea credinţei lor, şi nu printr-o eventuală lipsă a ei ! Susţinerea unor asemenea aberaţii indică o crasă necunoaştere a Scripturilor şi o consecventă practică de scoatere din context a pasajelor care, doar par, să justifice această doctrină „health and wealth”, a „sănătăţii şi prosperităţii”, pe care acum o promovează la nivel mondial.

O altă presupunere eronată de la care învăţătorii “credinţei”, pornesc este că,

  • Creştinii sunt “mici dumnezei” (“little gods”), care pot rosti (aduce)   sănătatea şi bogăţia în existenţă.

            Doctrina afirmată cu neînfricare de către proemineţii lideri ai acestei mişcări este:

Dumnezeu l-a creat pe om din „clasa lui Dumnezeu” (God’s class), el având potenţialul să exercite „felul de credinţă al lui Dumnezeu” („God’s kind of faith”), prin a aduce în existenţă (adică, a crea) lucruri şi prin a trăi în prosperitate şi succes ca fiinţă superioară. Noi am pierdut acestă ocazie, prin a ne răzvrăti în grădina Edenului împotriva lui Dumnezeu, şi luând astfel asupra noastră (adică, îmbrăcându-ne cu) natura lui Satana. După ce Isus ne-a salvat, a trimis Duhul Sfânt pentru ca Încarnarea să poată fi copiată/duplicată în noi, credincioşii, astfel putând fi împlinită chemarea noastră de a fi „mici dumnezei”.

            Nu-ţi trebuie prea multe cunoştinţe de teologie pentru a observa de unde s-au inspirat aceşti pseudo-învăţători: „…veţi fi ca Dumnezeu” (Geneza 3:5) !! A fost visul dintotdeauna al diavolului de a ne face să credem că noi suntem proprii noştri dumnezei, trăind în răzvrătire faţă de Cel Adevărat ! O întrebare pertinentă pe care ar trebui ca ceilalţi creştini să le-o pună simpatizanţilor acestor doctrine ar fi: „Mai este nevoie să crezi în Dumnezeu, din moment ce tu eşti unul ?”

O altă afirmaţie şocantă pe care învăţătorii “credinţei” o fac (şi pe care îndrăznesc să susţină că o dovedesc cu Scriptura) este că,

  • Isus a murit din punct de vedere spiritual.

O singură deducţie putem avea din această afirmaţie: Lucrarea de pe cruce (jertfa de ispăşire) a lui Isus, este insuficientă pentru justificarea şi salvarea omului !

            Kenneth Copeland a afirmat că, atunci când Isus a murit pe cruce, a Doua Persoană a Trinităţii (a Dumnezeirii) a fost separată de celelalte Două.

            Dar noi ştim că Isus Hristos este Dumnezeu, iar Dumnezeu nu poate să moară, nici nu încetează vreodată să fie Dumnezeu, fiindcă Biblia spune că El nu se schimbă (Mal.3:6; Ev.13:8; Iacov 1:17). Pe deasupra, în contradicţie clară cu doctrina „credinţei”, Scriptura este extrem de răspicată în a afirma că Isus şi-a încheiat lucrarea de răscumpărare pe cruce şi că nu trebuit să sufere continuând să ispăşească pentru păcate atunci când s-a coborât în iad, după cum afirmă „învăţătorii credinţei”:

Ioan 19:30 “Când a luat Isus oţetul, a zis: „S-a isprăvit!

Coloseni 2:13-15 “Pe voi, care eraţi morţi în greşelile voastre şi în firea voastră pământească netăiată împrejur, Dumnezeu v-a adus la viaţă împreună cu El, după ce ne-a iertat toate greşelile. A şters zapisul cu poruncile lui, care stătea împotriva noastră şi ne era potrivnic şi l-a nimicit, pironindu-l pe cruce. A dezbrăcat domniile şi stăpânirile şi le-a făcut de ocară înaintea lumii, după ce a ieşit biruitor asupra lor prin cruce”.

Evrei 9:28 tot aşa, Hristos, după ce S’a adus jertfă o singură dată, ca să poarte păcatele multora…”

            De aceea, nu prin suferinţa suplimentară, care ei spun că a îndurat-o când s-a coborât în iad, ci prin moartea ispăşitoare şi jertfa adusă o singură dată, pe cruce, Isus a plătit pentru păcatele celor ce cred în El.

Apelaţi la materialul Capelei Creştine Petroşani, „Explicarea pasajului din 1 Petru 3:18-22 de către diverşi comentatori ai Bibliei: Warren W.Wiersbe”, pentru a vă informa despre acest pasaj foarte abuzat de Kenneth Copeland şi ceilalţi şi pe baza căruia au întemeiat o întreagă doctrină eretică, precum şi din studiul, “MOARTEA DE ISPĂŞIRE A DOMNULUI NOSTRU ISUS HRISTOS – DOCTRINA ISPĂŞIRII LUI ISUS HRISTOS”, disponibil prin intermediul lucrării apologetice a aceleiaşi biserici.

III. CE ESTE MIŞCAREA “CUVÂNTUL CREDINŢEI” (“WORD OF FAITH”) ?

            Mişcarea „Credinţei” s-a născut din profanul mariaj al metafizicii Noii Gândiri a secolului al 19-lea, cu extremismul şi exagerările „revivalismului” de după cel de-al doilea război mondial. De aceea, nu ar trebui să constituie o surpriză faptul că doctrinele şi practicile acestei mişcării sunt nebiblice. În timp ce o raportare la istorie este necesară pentru a plasa fenomenul la locu-i potrivit, criticile că o analiză bazată numai pe împrejurările istorice ar fi irelevantă, sunt nefondate fiindcă cunoaşterea originii mişcării este ajutătoare la definirea poziţiei ei teologice faţă de celelalte curente teologice ale evanghelicilor. Astfel, aceste doctrine dintre care doar câteva au fost prezentate aici, detaşează Mişcarea “Word of Faith” de toate celelalte mişcări evanghelice şi o situează la extrema spectrului carismatic. Cu toate acestea multe doctrine ale ei ies chiar şi în afara acestui spectru intrând în zona cultică şi eretică a unor culte ca, Martorii lui Iehova, Mormonismul sau Ştiinţa Creştină. Însă, dificultatea determinării poziţiei acestei noi mişcări constă în abilitatea cu care îşi voalează cu versete din Biblie, învăţăturile aberante.

            De aceea, examinarea Mişcării „Cuvântul Credinţei” din punctul de vedere al Scripturii este tocmai ceea ce trebuie făcut de fiecare creştin responsabil, deoarece numai Scriptura este calificată să demaşte atât adevaratele origini ale Mişcării „Credinţei”, cât şi adevărata ei natură doctrinară.

            Putem totuşi observa că, în principal teologia „credinţei” îşi are sursa de inspiraţie din doctrinele cultice ale metafizicii “Noii Gândiri”. De aceea, mare parte a teologiei Mişcării „credinţei” poate fi descoperită la culte pseudo-creştine ca, Ştiinţa Religioasă, Ştiinţa Creştină, sau Şcoala Unită a Creştinismului. Pentru a avea o ideea generală, dar relevantă cu privire la doctrinele promovate de aceste culte, vă recomand excelentul pliant intitulat, „DUHUL ADEVĂRULUI ŞI DUHUL EREZIEI; CE A AFIRMAT DUMNEZEU ÎN 7 DOMENII FUNDAMENTALE ALE CREDINŢEI ŞI CE SPUN OAMENII ACUM”, compilat de Keith L.Brooks, revizuit de Irvine Robertson, editat şi publicat o vreme de editura creştină Logos din Cluj.

            Cu aproape un secol mai înainte ca Mişcarea „Cuvântul Credinţei” să devină o forţă remarcabilă în interiorul Bisericii Creştine, Phineas Parkhurst Quimby (1802-1866), părintele Noii Gândiri, populariza ideea că boala şi suferinţa îşi au de fapt, originea într-o gândire incorectă. Urmaşii lui Quimby au susţinut că omul putea să-şi creeze propria lui realitate prin „puterea afirmaţiei (mărturisirii sau confesiunii) pozitive”, în felul acesta luând naştere “procedeul Quimby de vindecare mintală”.

            Practicanţii metafizicii (Noii Gândiri) şi-au învaţat simpatizanţii să-şi, vizualizeze sănătatea şi bogăţia, apoi să le mărturisească pozitiv sau să le afirme cu gurile lor astfel încât impalpabilele imagini să fie transformate în realităţi palpabile.

            Promotorii Mişcării „Cuvântul Credinţei” au încercat în schimb să salubrizeze (adică, să cureţe) conceptul metafizic de „putere a minţii”, prin a-l înlocui cu, „forţa credinţei” !

           De asemenea, anumite practici comune mişcării pot fi observate la unii din „vindecători prin credinţă” şi „revivaliştii” care după cel de-al doilea război mondial au început să opereze îndeosebi prin cercurile penticostale.

            Astfel, atât Kenneth Hagin cât şi Kenneth Copeland, doi lideri de seamă ai mişcării îl susţin doctrinar pe William M.Branham şi pe T.L.Osborn, considerându-i pe aceştia ca fiind nişte adevăraţi oameni ai lui Dumnezeu care le-au influenţat vieţile foarte mult. Unul dintre aceştia, Osborn, a copiat foarte fidel trucurile interpretaţionale ale lui Essek W.Kenyon, cel care este considerat părintele fondator al Mişcării „Cuvântul Credinţei”.

            Despre William Marrion Branham se ştiu următoarele:

– Este principalul exponent al „mesajului vindecării” în rândurile Adunărilor lui Dumnezeu (Assemblies of God) şi bisericilor Penticostale. În conformitate cu acest mesaj, nu numai că creştinii se pot ruga pentru miracole şi vindecări, dar şi pot să se aştepte ca prin „credinţă” ele să se petreacă în mod automat, de la sine.

– Este susţinător al doctrinei „unităţii” (engl.”oneness”) Persoanelor din Trinitate. Aceasta înseamnă că Dumnezeu este o singură Persoană (Dumnezeu este un singur Dumnezeu, dar nu o singură Persoană şi nici trei dumnezei ! Trei persoane reprezintă Dumnezeirea, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt!), care în momente diferite se poate arăta/descoperi ca Tată, ca Fiu sau ca Duh, în timp ce rămâne o singură Persoană. Această doctrină eretică a fost cunoscută în istoria Bisericii sub numele de „sabelianism”, după numele exponentului ei timpuriu, Sabelius.

       Totuşi Scriptura ne învaţă că în natura unui singur Dumnezeu se afla trei persoane distincte/diferite dar egale între ele, care există simultan: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.

       În consecinţă la diferenţa sa de interpretare, Branham a condamnat doctrina Trinităţii afirmând că este demonică. Acuzaţie adusă şi de Martorii lui Iehova, Unitarienii, precum şi de alte grupuri cultice care susţin această doctrină falsă a „unităţii” persoanelor din Dumnezeire.

– De asemenea, Branham a mai afirmat doctrina „samânţei şarpelui”, în conformitate cu care, păcatul Evei din grădina Edenului ar fi fost relaţia sexuală pe care ea a avut-o cu şarpele şi care a dat naştere unei rase de oameni ce trăiesc şi astăzi şi al căror tată biologic este Satana (!?).

Branham a pretins că este profetul „epocii Laodiciene”, presupusa perioadă finală a existenţei Bisericii, afirmând că el este profetul trimis de Dumnezeu înaintea Zilei Judecăţii, sau că în el s-a reîntrupat duhul lui Ilie.

            În analizarea teologiei Mişcării „Cuvântul Credinţei”, suntem întâmpinaţi de dovada vie a maximei: „eroarea naşte eroare, iar erezia naşte erezie” sau mai biblic spus: „puţin aluat face să se dospească toata plămădeala” (Gal.5:9). Degradarea cultică a teologiei lui E.W.Kenyon a început cu abateri foarte minore de la Creştinismul biblic ortodox. Acum cu fiecare din discipolii care i-au succedat, devierile de la ortodoxia Scripturii au devenit tot mai pronunţate.

            Kenneth Hagin sau „Dad” Hagin (adică, „Tăticul” Hagin !?) este unul dintre cei mai reprezentativi lideri ai acestei mişcări şi este un principal promotor al deformărilor şi interpretărilor lui Kenyon. Degradarea doctrinară a continuat apoi, fiind preluată de Kenneth Copeland, Charles Capps, şi acum ea atinge adevărate culmi eretice, escaladate de diverşi lideri ai Mişcării „Cuvântului Credinţei”, cum ar fi Frederick Price, Benny Hinn, Robert Tilton şi mulţi alţii.

            Să cunoaştem puţin personalitatea şi concepţiile pe care unii dintre acestea le popularizează prin toate mijloacele mass-mediei, cuvântul scris, radio, televiziune în Biserica Creştină şi lumea secolului XX.

IV. CÂŢIVA DINTRE PRINCIPALII PROMOTORII AI “CUVÂNTULUI CREDINŢEI”

ESSEK WILLIAM KENYON, PĂRINTELE MIŞCĂRII

            Viaţa şi lucrarea acestui om au fost extrem de influenţate de culte ca, Ştiinţa Minţii, Şcoala Unită a Creştinismului, Ştiinţa Creştină şi de Noua Gândire a metafizicii. El este adevăratul părinte al modernei mişcări a „Credinţei”. Multe din expresiile popularizate în zilele noastre de predicatorii prosperităţii ca, „ceea ce marturisesc este ceea ce posed” („what I confess, I posses”), au fost iniţial inventate de Kenyon.

            Kenneth Hagin, următorul asupra căruia ne vom îndrepta atenţia, a   plagiat mare parte din munca lui Kenyon, inclusiv afirmaţia că, „fiecare om care a fost născut din nou, este o Încarnare, iar Creştinismul este un miracol. Credinciosul este tot atât de mult o Încarnare, precum a fost Isus din Nazaret”.

KENNETH E. HAGIN

            Aşa cum s-a afirmat mai anterior, Ken Hagin preia teologia lui Kenyon şi o degradează din punct de vedere biblic şi mai mult. O foarte bună demonstrare mai pe larg a felului în care o face este oferită în cartea „Christianity in Crisis” a lui Hank Hanegraaff, preşedintele lui Christian Research Institute, viguros (şi îndreptăţit) oponent al mişcării pe care o discutăm. Dacă puteţi, procuraţi-o !

            Astfel, Kenneth Hagin, nu numai că se laudă cu pretinse vizite făcute de el în cer şi în iad (!?), dar şi relatează multe experienţe de despărţire de (ieşire din) trup, pe care le-ar fi avut.

            Într-o astfel de ocazie, el pretinde că se afla în mijlocul unei predici când dintr-o dată s-a trezit transportat înapoi în timp. A ajuns pe bancheta din spate a unei maşini şi a privit-o pe o tânără din biserica lui care comitea adulter cu şoferul. Întreaga experienţă a durat cam 15 minute, după care Hagin brusc, trezindu-se din nou în biserică, şi-a chemat membrii bisericii sale la rugăciune.

            În ciuda inclinaţiei sale spre basme şi descrieri de vedenii false, practic fiecare reprezentativ învăţător al „credinţei” este influenţat de Hagin, incluzând-i pe „luminaţi” ca, Frederick Price sau Kenneth Copeland.

KENNETH   COPELAND

     Kenneth Copeland şi-a început lucrarea sa ca rezultat direct al memorării mesajului lui Hagin. În scurt timp a învăţat îndeajuns de la Hagin încât să poată să-şi câştige singur adepţi. Să spunem că învăţăturile sale sunt eretice ar fi cel puţin nepotrivit pentru că mai degrabă ele se pot considera blasfemii ! Astfel, cu mare îndrăzneală, Copeland îl pronunţă pe Dumnezeu ca fiind “cel mai mare învins sau eşec” (engl.- „failure”), al tuturor timpurilor, afirmând cu confidenţă că, „Satana l-a învins pe Isus, la Cruce” (sublinierile sunt în original) şi-l descrie pe Hristos aflat în iad în felul următor: „un spirit slăbit, epuizat, şi ros de viermi”.

            Totuşi în ciuda unor asemenea afirmaţii, Benny Hinn a avertizat ameninţător că, „aceia care-l atacă pe Kenneth Copeland, atacă chiar prezenţa lui Dumnezeu!”

BENNY HINN

            Benny Hinn este una din stelele care câştigă cea mai mare popularitate din tot circuitul mişcării „Credinţei”. În conformitate cu un articol din 5 octombrie 1992 al revistei „Christianity Today”, vânzările din ultimul an şi jumătate al cărţilor lui Benny Hinn, le-au depăşit pe acelea ale lui James Dobson şi Charles Swindoll, puse laolaltă.

            Deşi pretinde să „aibe ungerea”, Hinn a rostit unele dintre cele mai groteşti declaraţii care se pot imagina, incluzând printre acestea şi afirmaţia că Duhul Sfânt i-a dezvăluit lui, că la început femeile au fost făcute să nască printre coaste.

            De asemenea, Hinn mai recunoaşte că frecventează mormintele lui Kathryn Kuhlman şi Aimee Semple McPherson pentru a primi „ungerea de la oasele lor”. În ciuda trucurilor sale scandaloase, Hinn a reuşit să câştige acceptare şi proeminenţă în bisericile creştine evanghelice.

            Spaţiul pe care-l are pe canalul de televiziune, „Trinity Broadcasting Network” (TBN), cât şi promovarea sa de către un principal editor de carte creştină (Thomas Nelson Publishers), i-au catapultat popularitatea în orele de vârf de audienţă.

            Fie că Hinn se referă la istoria familiei sale sau la randevu-urile sale cu Duhul Sfânt, fantezia este înţeleasă de la sine. Un exemplu potrivit îl reprezintă zecile de mii de vindecări „confirmate sau documentate”, pretinse de către Hinn. La un moment dat, el a trimis preşedintelui C.R.I. (Christian Research Institute) trei exemple, chipurile, dintre cele mai bune, ca dovadă a puterii sale miraculoase.

            Unul dintre cazuri îl privea pe un om care se pretindea că a fost vindecat de cancer la intestinul gros. O persoană naivă din punct de vedere medical care ar fi citit raportul patologic s-ar fi putut să noteze observaţia, „nici o dovadă de malignitate” şi să fie indusă să creadă că, într-adevăr, s-a petrecut o veritabilă vindecare. Însă consultantul medical al C.R.I-ului, dr.Preston Simpson, nu s-a lăsat păcălit de raport. Cercetarea acestuia a dezvăluit că tumoarea cu pricina de pe intestinul gros, a fost mai degrabă înlăturată CHIRURGICAL, decât tămăduită miraculos. Celelalte două cazuri au prezentat, de asemenea, serioase probleme.

FREDERICK K.C.PRICE

            Fred Price este cel mai notabil dintr-un număr crescând de predicatori negri ai prosperităţii. Biserica lui din Los Angeles pretinde să aibe acum în jur de 16.000 de membrii. El este urmărit la nivel naţional, la televizor şi s-a referit la el însuşi ca fiind, „exponentul suprem al lui ‘Name it and Claim it'” („numeşte-l şi pretinde-l”, sau „revendică-l”, fiind vorba de formula tipică de obţinere a prosperităţii sau a sănătăţii de la Dumnezeu!).

            Price a adăugat teologiei „Credinţei” propria sa unică interpretare afirmând că înainte de crucificare Isus a luat/îmbrăcat natura Satanei şi a afirmat că rugăciunea „Tatăl nostru”, nu este pentru creştinii din zilele noastre. În ciuda faptului că le-a spus adepţilor săi că el nu îngăduie boala în casa lui, soţia lui Price a fost tratată de cancer în zona pelvică.   Referindu-se la bogăţia lui, Price spune că motivul pentru care el conduce un Rolls Royce, este fiindcă, „calcă pe urmele paşilor lui Isus” !!

JOHN AVANZINI

            John Avanzini este considerat de către tovarăşii săi de „credinţă” ca fiind o autoritate recunoscută (expertul) în domeniul finanţelor biblice (să-i zicem, modului biblic de administrare al banilor). Adevărul însă, este că Avanzini este o autoritate şi un expert în deformarea Scripturii ca mijloc de golire al buzunarelor celor săraci şi creduli. El şi-a dezvoltat vicleşugul într-o asemenea artă, încât atunci când vreunul din ceilalţi învăţătorii ai „credinţei” are nevoie de bani, în mod inevitabil îl cheamă în ajutor pe „fratele John” !

            Înarmat cu o serie întreagă de trucuri obţinute din răstălmăciri ale Bibliei, el spune celor imprudenţi şi naivi că, „cineva mai mare decât loteria, a venit. Numele lui este, Isus!”   Să fi avut în minte, Matei 12:6 sau 12:41,42 ?

            În conformitate cu Avanzini, dacă Isus a fost bogat, şi noi ar trebui să fim bogaţi ! Astfel, el îl descrie pe Isus ca pe o oglindită imagine a lui însuşi: îmbrăcat din cap până-n picioare cu haine făcute la comandă, având o casă mare, şi o bine finanţată şi întreprinzătoare echipă. A gândi altfel, declară Avanzini, îi va împiedica pe creştini să beneficieze de prosperitatea pe care Dumnezeu le-o oferă (!?). Avanzini oscilează de la a-i învăţa pe oameni cum să pună mâinile pe, „bogăţia celor răi”, la ceea ce ar fi foarte potrivit descrisă ca fiind a, „însutita lui păcăleală”. Când e vorba de jupuirea poporului lui Dumnezeu, doar câţiva se pot compara cu eficacitatea lui John Avanzini !

            Există totuşi o excepţie: numele lui este Robert Tilton.

ROBERT TILTON

            Robert Tilton a dat lovitura cea mare de pescuitor de fonduri, punând la punct o reclamă comercială numită, “Succes-N-Life” (“succes în viaţă”). Totul a început atunci când el a călătorit în Hawaii pentru a-l căuta pe Domnul. Ascultaţi-l pe Tilton: „dacă va fi să merg la cruce, voi merge într-un loc frumos. Nu într-un loc prăfuit, ca Ierusalimul. Pietriş, e tot ce poţi să găseşti acolo!”.

            În timp ce se desfăta în exotica sa pustie, Tilton, „şi-a dat seama că misiunea sa era să-i convingă pe săraci să-i dea ceea ce au, lui – ca surogat al lui Dumnezeu – astfel încât şi ei să poată fi binecuvântaţi”.

            Atunci s-a făcut că într-o bună zi Tilton şi-a deschis televizorul şi l-a trecut pe reclamele comerciale de proprietăţi imobiliare ale lui Dave Del Dotto. Restul e istorie. Tilton a folosit ceea ce a văzut ca fiind un prototip pentru înălţarea unui imperiu care-i aduce un venit de aproximativ, 65 de milioane de dolari pe an !!

            Acum se pare că câştigurile ilicite ale lui Tilton se vor diminua rapid din cauza zvonurilor de scandal provocate de diverse dezvăluiri şi din cauza diverselor procese.             Răspunzând acuzaţiilor venite din partea emisiunii „Prime Time Live” („În direct, la ora de vârf”) de pe canalul ABC, privitoare la faptul că scrisorile cu cereri de rugăciune peste care el a promis că se va ruga, sfârşesc în coşurile de gunoi, Tilton a afirmat că, cităm, „m-am întins atât de mult peste acele cereri de rugăciune încât chimicalele lor mi-au intrat în sânge şi… am avut două accidente cerebrale”.

MARILYN HICKEY

            Marilyn Hickey, care-l copiază mult pe Tilton, foloseşte pentru a-şi manipula adepţii să-i trimită bani, o gamă foarte largă de tactici.

            Printre multele ei metode se numără, veştminte (basmale) de rugăciune unse, platoşa ceremonială şi frânghii, ce pot fi folosite ca puncte de contact. Într-una din scrisorile ei de apel, Hickey promite că ea va strecura sub platoşa ceremonială şi va „apăsa pe inima ei cererile de rugăciune” şi că, „va pune cererile lor pe umerii ei”, în vederea unei aşteptate donaţii.

            În cea mai mare parte, trucurile şi învăţăturile ei sunt reciclate de la alţi amatori de prosperitate ca, Tilton, Hagin şi Copeland. Mesajul ei este presărat cu jargoane tipice mişcării „Credinţei”, de exemplu, „felul de credinţă al lui Dumnezeu”, „mărturisirea aduce averea” („confession brings possession”, sau confesiunea aduce posesiunea”) sau, „să primeşti vine după ce dai” („receiving follows giving”).

            Următorul personaj bizar este o persoană a cărei vizită în România a fost aranjată şi organizată de membrii ai Alianţei Evanghelice din România. Faptul acesta este tulburător pentru nivelul de discernământ şi respect faţă de principiile sănătoase ale Biblie, pe care evanghelicii de la noi din ţară, le reclamă.

PAUL YONGGI CHO (sau, mai nou, “DAVID” CHO)

            Paul Yonggi Cho, este într-adevăr pastorul celei mai mari biserici din lume (aprox.700.000), localizată în Seoul, Coreea de Sud. Dar, în mod foarte bizar acesta pretinde să-şi fi primit chemarea sa să predice, de la însuşi Isus Hristos, care chipurile i s-a arătat îmbrăcat în pompier.

            Cho şi-a prezentat formulele sale de credinţă sub denumirea de, „puterea celei de-a patra dimensiuni sau tehnica vizualizării”. El este perfect conştient de legătura lui cu ocultismul, susţinând că dacă, budiştii şi yoginii pot să-şi atingă obiectivele lor folosind „puterile celei de-a patra dimensiuni”, atunci creştinii ar trebui să fie în stare să realizeze mult mai multe (?!) folosind aceleaşi mijloace.

            În cazul în care cineva este tentat să confunde mărimea bisericii sale cu adevărul învăţăturilor sale, atunci îngăduiţi-ne să spunem că versiunea budistă a tehnicilor sale de vizualizare, budismul Nichiren Shoshu, are chiar mai mulţi adepţi decât Cho.

            Recent Cho a făcut destăinuirea că şi-a schimbat numele din Paul, în “David”. După cum Cho povesteşte, Dumnezeu i-a arătat lui, că Paul Cho a trebuit să moară iar în locul său “David” Cho a fost înviat. După spusele lui Cho, Dumnezeu Însuşi i-a propus noul lui nume.

            Aceste ciudăţenii pe care foarte abil le înveşmântează biblic sunt caracteristice unei mişcării care, în mod nelegitim, se află în sânul Bisericii Creştine a secolului XX, numită “WORD OF FAITH MOVEMENT” (MIŞCAREA “CUVÂNTUL CREDINŢEI”) sau “POSITIVE CONFESSION MOVEMENT” (MIŞCAREA “MĂRTURISIRII POZITIVE”). Cum au putut să ignore, sau să neglijeze, conducători ai Alianţei Evanghelice din România, avertismentele a numeroşi lideri evanghelici de pretutindeni din lume, cu privire la ce învaţă Yonggi Cho, nu ştiu. Dar ignoranţa acestora faţă de poziţia faţă de el, a confraţilor de credinţă, de denominaţiune chiar, din lumea creştină occidentală, nu este o scuză. Ei posedă Scriptura şi pe baza ei puteau singuri să determine, natura doctrinelor lui Cho şi că ceea ce el predică este un amestec dintre creştinism şi metafizică. Tehnicile recomandate de acest pastor nu sunt deloc creştine şi nu au fost practicate de apostolii Domnului Isus.             Pentru cei ce sunteţi interesaţi de puritatea Evangheliei Domnului Isus şi de imaginea Creştinismului românesc în lume, acesta este un SEMNAL DE ALARMĂ !!!

            Paul/David Yonggi Cho afirmă că Dumnezeu i-a vorbit şi că i-a dezvăluit personal învăţăturile pe care el le promovează acum. Astfel, în una dintre aceste învăţături revelate, el îi învaţă pe creştini o aşa-numită „lege a credinţei” care necesită „incubarea subconştientelor noastre” prin intermediul următoarelor noi (?!) metode, viziuni, numite “vizualizare” (imaginare mintală direcţionată înspre un scop exact) şi “vise”. După spusele lui Cho, subconştientul nostru este de fapt, duhul nostru, iar duhul nostru este conectat la “cea de-a patra dimensiune”, lumea spirituală. Fiindcă lumea spirituală întotdeauna formează şi transformă lumea fizică şi fiindcă noi suntem conectaţi în subconştientul nostru de lumea spirituală, “noi avem puterea de a o modela, ca prin urmare modelând această lume a noastră”. Realitatea fizică poate fi modificată/transformată în conformitate cu aceste dorinţe vizualizate. Prin a ne imagina ceea ce dorim lăuntric, în subconştientul minţii noastre, “noi pătrundem sau manipulăm ceea de-a patra dimensiune” (lumea spirituală) pentru ca astfel să-i permitem de fapt lui Dumnezeu să producă miracolele de care noi avem nevoie în ceea de-a treia dimensiune, tărâmul fizic al lumii noastre. Astfel, “ceea ce devine important/pregnant în inima şi mintea voastră va urma să iasă la iveală în împrejurările în care vă aflaţi…de fapt, cuvântul vostru iese şi creează (realitatea). Dumnezeu a vorbit şi întreaga lume a luat fiinţă. Cuvântul vostru este materialul pe care Duhul Sfânt îl foloseşte pentru a crea”.

            Cho crede că autenticele miracole păgâne constituie o parte a potenţialului pe care îl are duhul omului fiindcă, prin a explora şi influenţa a patra dimensiune (lumea spirituală) chiar şi necredincioşii pot schimba realitatea celei de-a treia dimensiuni, devreme ce aceasta este controlată de o a patra dimensiune. Însă necredincioşii, folosesc cea de-a patra dimensiune într-o manieră greşită, după satana, în timp ce credincioşii o folosesc conform lui Dumnezeu şi ca prin urmare, „putând avea o cu atât mai mare stăpânire asupra circumstanţelor”. Principiul celei de-a patra dimensiuni este cheia misiunii lui Cho şi fără manipularea celei de-a patra dimensiuni, el crede că nu putem fi eficienţi în evanghelizare.

            Vizualizarea este de asemenea, considerată ca fiind secretul rugăciunii victorioase. Puterea noastră mintală de a modifica cea de-a patra dimensiune este cea care realizează o slujbă eficientă aici pe pământ.

            Dar, când a învăţat oare Dumnezeu aceste lucruri în Biblie? Ne pretinde nouă Dumnezeu să avem o anumită stare de conştienţă a minţilor noastre, sau numai o simplă încredere în El? Cine are de fapt, putere asupra creaţiei? Noi sau Dumnezeu? Este vizualizarea “limbajul mai profund” al Duhului Sfânt?

            De curând, Cho i-a admonestat în mod îndreptăţit pe învăţătorii americani ai „credinţei” pentru excese şi dezeechilibru, dar în cartea sa „Salvation, Health and Prosperity” el afirmă că, fără a cunoaşte adevărurile întreitei binecuvântări a mântuirii, a sănătăţii şi a properităţii, aşa cum sunt schiţate în cartea lui, nu putem înţelege Biblia corect. “Asemenea unor orbi care pipăie un elefant pentru a-i percepe forma, aceia dintre noi care citim Biblia fără această bază nu putem înţelege pe deplin sau interpreta ceea ce citim”. Vă amintesc că, Charles Taze Russell a făcut o afirmaţie izbitor de asemănătoare pentru care întreaga mişcare iniţiată de el, Martorii lui Iehova este astăzi recunoscută imediat ca fiind cultică. Acesta a spus că, dacă cineva citeşte de unul singur Biblia, fără ajutorul volumelor sale de „Studii în Scripturi, la sfârşitul a doi ani va ajunge în întuneric” !

            Cu aceeaşi uşurinţă inspirată de o bună cunoaştere personală a Scripturilor, creştinii zilelor noastre s-ar presupune să fie în stare să discearnă ce anume predică Yonggi Cho, la fel cum pot să indice originea doctrinelor Martorilor. Dar, „voi care de mult trebuia să fiţi învăţători, aveţi iarăşi trebuinţă de cineva să vă înveţe cele dintâi adevăruri ale cuvintelor lui Dumnezeu şi aţi ajuns să aveţi nevoie de lapte, nu de hrană tare…” (Evrei 5:12-14).

CHARLES CAPPS

            Charles Capps a fost ordinat ca predicator în Convenţia Internaţională a Bisericilor şi Predicatorilor Credinţei (“International Convention of Faith Churches and Ministers”), de către Kenneth Copeland, el derivându-şi învăţăturile sale direct de la Kenneth Hagin. Această combinaţie nefericită l-a împins pe Capps să emită unele dintre cele mai infame afirmaţii care sunt produse de echipa „Credinţei”. Capps a mers atât de departe încât să afirme că Isus a fost produsul mărturisirii pozitive a lui Dumnezeu: “Aceasta este cheia înţelegerii naşterii din fecioară. Cuvântul lui Dumnezeu este plin de credinţă şi de puterea duhului. Dumnezeu l-a rostit. Dumnezeu i-a transmis Mariei această imagine. Ea a primit imaginea înăuntrul ei… Embrionul care se afla în pântecele Mariei n-a fost nimic altceva decât Cuvântul lui Dumnezeu… Ea a conceput Cuvântul lui Dumnezeu”.

           Capps, nu numai că predică blasfemia, dar mai predică de asemenea şi ridicolul. Spre exemplu, el pretinde că dacă cineva spune, „mor de nerăbdare să fac ceva” sau „mor de râs”, afirmaţiile respective se pot împlini literar, adică, persoana care le-a rostit să moară !?

            După propriile spuse ale lui Capps, acesta este exact motivul pentru care rasa umană trăieşte acum doar până pe la vârsta de 70 de ani, în loc de 900 de ani, asemenea lui Adam.

JERRY SAVELLE

            Jerry Savelle a făcut avere imitându-i practic pe toţi învăţătorii „credinţei” menţionaţi mai înainte. Totuşi, performanţa sa cea mai mare s-ar putea să fie abilitatea sa de a-l imita pe Kenneth Copeland. De fapt, Savelle chiar pare să fie o copie exactă a lui Copeland. Savelle demonstrează o totală lipsă de discernământ biblic atunci când înghite orbeşte virtualmente toate ereziile din mişcarea „credinţei”.

            Cu privire la sănătate, Savelle se laudă că boala şi suferinţa nu pot pătrunde în lumea lui. În ce priveşte sănătatea, el spune că, poţi să-ţi creezi propria ta lume prin cuvintele pe care le rosteşti.   Savelle îşi răspândeşte acum cărţile şi casetele lui în 36 de ţări din lume, în incredibilul ritm de 300.000 de copii pe an !

MORRIS CERULLO

            Morris Cerullo pretinde să fi renunţat la ambiţia de a deveni guvernator de New Jersey pentru a deveni un slujitor al evangheliei. El susţine că l-a întâlnit întâi pe Dumnezeu la frageda vârstă de opt ani. Începând de atunci viaţa sa a devenit o întreagă succesiune de experienţe uluitoare. El spune că a fost învăţat de proeminenţi rabini ; că a fost scos dintr-un orfelinat evreiesc de două făpturi îngereşti; că a fost dus în ceruri pentru a avea o întâlnire faţă-n faţă cu Dumnezeu şi că i s-a spus că el va fi capabil să descopere viitorul.

            Într-o împrejurare, Cerullo şi-a anunţat audienţa următoarele spunând că, „Voi nu priviţi la Morris Cerullo. Voi priviţi la Dumnezeu. Priviţi la Isus Hristos”. Cerullo este nu numai un maestru al prefăcătoriei, ci şi al manipulării. Pretinzând că Dumnezeu vorbea direct prin el, Cerullo a cerut: „Să-Mi cedaţi Mie portofelele voastre, spune Domnul, şi să mă lăsaţi să fiu eu Domnul portofelelor voastre…Aşa să ascultaţi de glasul meu”(!!).

PAUL CROUCH

            Paul Crouch şi soţia sa, Jan, sunt fondatorii Reţelei de Televiziune Trinity Broadcast Network, care are astăzi un venit net de aproximativ jumătate de miliard de dolari. După cum însuşi Crouch a afirmat, într-adevăr Dumnezeu ne-a dat VOCEA CEA MAI PUTERNICĂ din istoria LUMII. Din nefericire, această “voce” este folosită pentru a promova doctrine ale împărăţiei cultelor. Influenţa lui Crouch a devenit atât de mare încât el poate acum strânge 50 de milioane de dolari numai într-o singură emisiune “Praise-a-Thon”. Ceea ce mulţi dintre creştinii bine intenţionaţi care sprijină TBN-ul, nu ştiu, este că parte a acestor bani este folosită pentru popularizarea unor grupuri cultice şi indivizi care nu numai că neagă Trinitatea, dar şi afirmă că această doctrină esenţială a Creştinismului, este o doctrină păgână. Este într-adevăr ironic că o reţea de televiziune numită „Trinity” răspândeşte doctrine anti-trinitariene !

            Acelora care iau poziţie împotriva învăţăturilor false proliferate prin reţeaua sa, Crouch le spune următoarele: „Cred că ei sunt condamnaţi/blestemaţi şi se îndreaptă spre iad. Şi nu cred că mai există vreo salvare pentru ei„. Când Hank Hanegraaff (preşedintele lui Christian Research Institute – instituţie orientată spre demascarea religiilor false), s-a întâlnit cu Paul Crouch pentru a-i dovedi că “Faith Movement” (mişcarea “credinţei”) compromite doctrine esenţiale ale Creştinismului, Crouch a privit în obiectivul camerei de luat vederi şi a declarat cu furie: „Dacă vrei să-l critici pe Ken Copeland pentru predicarea lui despre credinţă, sau pe Dad („Tăticul”) Hagin, cară-te din viaţa mea ! Nu vreau nici măcar să stau de vorbă cu tine sau să te aud. Nu vreau să-ţi văd faţa ta urâtă. Dispari din faţa mea, în numele lui Isus ! „.

            E trist că Paul Crouch consideră mesajul “Faith” ca fiind o, “trezire a adevărului…restaurat doar de o mână de oameni preţioşi”.

            Numele înşiruite în continuare sunt ale altor reprezentativi exponenţi ai lui „Word of Faith Movement”: JOHN OSTEEN, CASEY TREAT, ROBERT SCHULLER, ORAL ROBERTS, FRANCES şi CHARLES HUNTER. Dacă le-aţi văzut cărţile, publicaţiile sau le-aţi recunoscut undeva învăţăturile este aşa fiindcă invazia de literatură cultică i-a prins descoperiţi pe mulţi creştini români ce au fost lipsiţi de informaţie, în anii precedenţi tinerei noastre democraţii. Totuşi, din nou vreau să spun că este inescuzabilă ignoranţa faţă de Scripturi care oferă metode infailibile de testare a învăţăturilor şi ale învăţătorilor.

1 Tes.5:21-22 “Ci cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun. Feriţi-vă de orice se pare rău”

1 Ioan 4:1-3 “Prea iubiţilor, să nu daţi crezare oricărui duh; ci să cercetaţi duhurile, dacă sunt dela Dumnezeu; căci în lume au ieşit mulţi prooroci mincinoşi. Duhul lui Dumnezeu să-L cunoaşteţi după aceasta: Orice duh, care mărturiseşte că Isus Hristos a venit în trup, este de la Dumnezeu; şi orice duh, care nu mărturiseşte pe Isus, nu este dela Dumnezeu, ci este duhul lui Antihrist, de a cărui venire aţi auzit. El chiar este în lume acum”

            Ce este rău în „Mişcarea Cuvântul Credinţei” ? De ce trebuie să-i acordăm o atenţie deosebită ? Fiindcă, printre liderii ei se află cei mai populari teleevanghelişti ai zilelor noastre. Deci, prin intermediul televiziunii aceştia reprezintă Creştinismul la o mare masă de oameni din întreaga lume. Dacă reprezentarea de către aceştia a Creştinismului nu este fidelă lui Hristos, atunci datoria noastră de creştini este să demascăm caricatura care i se aduce.

            Un alt aspect îngrijorător este faptul că aderenţii la această mişcare alcătuiesc o impresionantă cifră din rândul creştinilor carismatici. Fiindcă accentul lor pe credinţă, pe autoritatea credinciosului şi pe absoluta veridicitate a Scripturii poate părea să fie tocmai ceea ce biserica zilelor noastre are nevoie, aceşti învăţători ai “credinţei” atrag mase de protestanţi şi neo-protestanţi dezgustaţi de abandonul crezurilor dinamice de către denominaţiunile lor tradiţionale.

            Cu toate acestea, mişcarea constituie cea mai mare ameninţare la adresa Creştinismului scriptural, ameninţare ivită chiar în interiorul spectrului evanghelic deoarece, o teologie cultică este acum acceptată ca fiind însăşi imaginea reală a Creştinismului !

V. CONSECINŢE ALE ACCEPTĂRII “CUVÂNTULUI CREDINŢEI”

            Iată doar câteva din EFECTELE NEFASTE pe care le poate avea asupra creştinilor:

Poate clătina credinţa creştinilor.

Când le este recomandată o „formulă biblică” pentru a dobândi sănătate şi prosperitate, „formulă” care pur şi simplu nu merge, aceştia pot suferi mari dezamăgiri spirituale. Ei sunt înclinaţi atunci să concluzioneze că, “Biblia a dat greş”, când de fapt ceea ce a dat greş a fost metoda omenească de a obţine aceste lucruri folosind Biblia. Credinţa în Biblie şi în Dumnezeul ei, le este sever schilodită.

 Poate cauza devieri în credinţa şi practica creştină.

Accentul pus în Biblie pe purtarea de către Hristos a păcatelor noastre este transferat de către “word of faith” asupra purtării de către El numai a boalelor noastre. Învăţătura Noului Testament este axată pe moartea lui Hristos pentru păcatele noastre şi pe învierea Sa pentru justificarea noastră (Rom.4:25), pe când „word fo faith” se concentrează pe vindecare trupească şi pe confesiune. Asemenea sublinieri deformează şi neglijează multe alte aspecte importante ale credinţei şi vieţii creştine.

 Poate cauza tulburări mentale şi emoţionale.

Mulţi creştini foarte grav bolnavi se condamnă singuri şi cad în descurajare fiindcă s-au străduit ca prin propria lor credinţă să-şi înlăture boala. Unora le-a fost spus de către „învăţătorii credinţei” că, boala lor este rezultatul, ori a “păcatului nemărturisit” din vieţile lor, ori a “lipsei lor de credinţă”.

 Poate să afecteze destinul etern (mântuirea) oamenilor.

Este foarte posibil ca oamenii să fie îndepărtaţi de la Dumnezeul Bibliei şi privaţi de adevărata evanghelie de către aceşti învăţători. Atunci când cineva crede că „credinţa” este o forţă care-l face în stare pe om să-şi creeze din nimic noi realităţi (la fel cum Dumnezeu a creat lumea din nimic), acesta poate să ajungă să creadă că nu mai are nevoie să se încreadă în Isus pentru mântuirea lui, sau că ar avea nevoie de o relaţie personală cu El ! De asemenea, este perfect posibil ca mulţi oameni ce sunt orientaţi spre experienţe, să alunece în misticism, iar după aceea în ocultism, în tot acest timp crezând că sunt buni creştini. Puterea creatoare a cuvintelor oamenilor este mai mult similară filozofiei ocultice (şi ştiinţelor minţii), decât teologiei biblice !

            Dorinţa mea a fost de atrage atenţia asupra acestui nou curent doctrinar ce străbate bisericile din ţara noastră. Recunosc că multe afirmaţii ar mai fi avut nevoie de acoperire. De analiză biblică şi de contextualizare a lor. Vă las dumneavoastră preocuparea de a dovedi că toate aceste îngrijorări exprimate aici de subsemnatul, au fost exagerate. Dacă nu reuşiţi s-o faceţi, în mod biblic şi creştinesc, atunci mă voi simţi şi mai îndreptăţit să mobilizez o campanie de demascare a acestor doctrine care circulă slobode prin cercurile evanghelice din ţară.

            Totuşi am încrederea că veţi fi inspiraţi de Dumnezeu să veniţi în apărarea Evangheliei istorice a Domnului nostru Isus, de deformările la care este supusă în sânul adunărilor din care faceţi parte. Vă reamintesc de îndemnul apostolic al fratelui Domnului,

“Prea iubiţilor, pe când căutam cutot dinadinsul să vă scriu despre mântuirea noastră de obşte, m’am văzut silit să vă scriu ca să vă îndemn să luptaţi pentru credinţa, care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna. Căci s’au strecurat printre voi unii oameni, scrişi de mult pentru osânda aceasta, oameni neevlavioşi, cari schimbă în desfrânare harul Dumnezeului nostru, şi tăgăduiesc pe singurul nostru Stăpân şi Domn Isus Hristos” (Iuda 3,4)

VI. CONCLUZIE:

            Această relativ tânără mişcare, dar care popularizează erori vechi în veştminte noi, poate fi definită ca fiind o mişcare doctrinară sau „şcoală de gândire”, aflată nelegitim în sânul Creştinismului şi care se situează între negarea adevărului biblic şi compromiterea sau răstălmăcirea lui.

            Alte surse care s-au folosit la compilarea acestei analize a mişcării „Cuvântul Credinţei” sunt notiţele de subsol a paginii: , , .

            Numerele aflate în dreptul unor afirmaţii pe care aceşti „învăţători ai credinţei” le-au făcut, indică sursa de unde s-au preluat. Pentru cei ce doriţi să verificaţi temeinicia celor spuse, v-au fost puse la dispoziţie.

Compilarea acestui material a fost posibilă datorită bunăvoinţei lui CHRISTIAN RESEARCH INSTITUTE (P.O.Box 500, San Juan Capistrano, CA 92693, USA), o reputabilă organizaţie anti-cultică din Statele Unite.

Pentru informaţii suplimentare cu privire la cuIte, mişcări religioase false, alternative spirituale, etc. luaţi legătura cu: CAPELA CREŞTINĂ PETROŞANI (se întâlneşte în Sala Mică a Casei de Cultură din Petroşani, sau în Sala Mică a Clubului din Petrila, în fiecare Duminică de la orele 10 dimineaţa şi 18 seara, în Petroşani şi în fiecare Miercuri de la ora 18, în Petrila).

CAPELA CREŞTINĂ PETROŞANI

Teodor Macavei,

Radu Şapcă 2B, Petroşani, HD, cod 2675

ROMÂNIA

https://www.rcrwebsite.com/wordfaith.htm

Istoria ascunsă a celor trei lumi

download

Istoria ascunsă a celor trei lumi

Vă propun să ne familiarizăm cu trei termeni biblici (lumea veche, lumea de acum și lumea viitoare) și cu ideea că ,,extratereștrii“, care au vizitat planeta noastră înainte de potop și i-au provocat distrugerea, se pregătesc acum de asaltul final. Mai multe lămuriri despre aceste aspecte puteți găsi în nou publicata ,,Biblie a planului profetic“.

Apostolul Petru ne vorbește despre o lume foarte diferită de lumea noastră, numită, pentru a o diferenția, ,,lumea veche“ (2 Petru 2:5). Petru ne spune că istoria lumii nu este ,,liniară“, monotonă și eternă, ci este o curgere prin strâmtorile unor crize planetare, adevărate începuturi și sfârșituri de epocă, spre un scop precis, dictat de împlinirea planului lui Dumnezeu cu oamenii. ,,Lumea veche“ a fost ,,scoasă din apă și cu ajutorul apei și a pierit tot prin ele, înecate de apă“ (2 Petru 3:5-6).

Trăim acum în lumea de acum și așteptăm reașezarea tuturor lucrurilor, într-o lume viitoare (Evrei 2:5). Următoarea criză planetară va fi consumată prin ,,focul din ziua judecății“, când ,,cerurile vor trece cu troznet, trupurile cerești se vor topi de mare căldură, și pământul cu tot ce este pe el, va arde“ (2 Petru 3:10-11).

Petru ne avertizează că, în zilele din urmă, ,,vor veni batjocoritori plini de batjocuri, care vor nega scurgerea istoriei spre evenimentele prezise în Biblie și vor zice: ,,Unde estefăgăduința venirii Lui? Căci de când au adormit părinții noștri, toate rămân așa cum erau de la începutul zidirii“ (2 Petru 3:4). Oamenii de ,,știință“ vor nega încăpățânați potopul și-i vor ascunde semnificația lui în planul dreptății divine, deși există suficiente dovezi pentru cei ce au ochi de văzut ca să vadă. Dovezile despre judecata de atunci sunt azi ascunse cu aceeași șiretenie cu care sunt ascunse toate celelalte mesajele ale Bibliei.

Tot apostolul Petru ne vorbește despre niște ,,duhuri care stau în închisoare“ din vremea potopului (1 Petru 3:18-20). În cea de a doua epistolă a sa, Petru identifică aceste duhuri răzvrătite drept ,,îngerii care au păcătuit“ (2 Petru 2:4), iar Iacov clarifică natura păcatului lor ,,nu și-au păstrat vrednicia, ci și-au părăsit locuința“ (Iuda 6).

Oare nu există nimic pe pământ care să dovedească existența unei alte civilizații din trecut,  o civilizație dinainte de potop, o civilizație din ,,lumea veche“, distrusă de Dumnezeu ,,prin apă“, înainte ca omenirea să aibă începutul din care ne tragem noi, cei d eastăzi ? Nu există nicăieri pe pământ ,,relicve“ ale civilizației din ,,lumea veche“ ? Bineînțeles că există! Vă propun să vizionați un reportaj făcut de un om care a făcut din pasiuena inventarierii relicvelor din ,,lumea veche“ scopul principal al vieții sale, Klaus Donna.

Sub giulgiul secretelor, elitele lumii noastre caută rădăcinile civilizației din ,,Atlantida“, o civilizație a asocierii pământenilor cu trimișii stelelor. Acesta este motivul tainic pentru care una din navele cosmice americane, plecată în căutarea contactelor străvechi,  a purtat chiar numele de ,,Atlantis“. ,,Nephilimii“ din Geneza 6 ne dau iar târcoale. Destul însă …

Vă invit să urmăriți cu atenție și discernământ documentarul care urmează. Ne așteaptă zile spectaculoase, asemănătoare în mare parte cu cele trăite de ultima generație din ,,lumea veche“: ,,Cum s’a întîmplat în zilele lui Noe, aidoma se va întîmpla şi la venirea Fiului omului“ (Mat. 24:37) …

Video :

 APĂRARE A CALVINISMULUI De C. H. Spurgeon

download

Pagina de Teologie

 APĂRARE A CALVINISMULUI  De C. H. Spurgeon

„Adevărul vechi predicat de Calvin, care l-a predicat Augustin, care l-a predicat Pavel, este adevărul că eu trebuie să predic azi, sau altfel să fiu fals faţă de conştiinţa mea şi faţă de Dumnezeul meu. Eu nu pot modela adevărul; nu ştiu nici un astfel de lucru care să aibă aceeaşi paritate cu marginile dure ale unei doctrine. Evanghelia lui John Knox este evanghelia mea. Cea care a tunat prin Scoţia trebuie să tune şi prin Anglia din nou.” – C. H. Spurgeon

ESTE UN LUCRU MARE să începi viaţa creştină crezând o doctrină solidă bună. Unii oameni au primit douăzeci de „evanghelii” diferite în tot atâţia ani; câte vor mai accepta înainte de a ajunge la finalul călătoriei lor, este greu de prezis. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că El m-a învăţat devreme evanghelia şi eu am fost atât de perfect satisfăcut de ea, încât nu vreau să cunosc alta. Schimbarea constantă a crezului este cu siguranţă o pierdere. Dacă unui pom îi trebuie doi sau trei ani ca să crească, nu vei avea nevoie să construieşti o mansardă foarte largă pentru a păstra merele. Când oameni îşi schimbă mereu principiile lor doctrinare, este puţin probabil ca ei să aducă multă roadă pentru slava lui Dumnezeu. Este bine pentru credincioşii tineri să înceapă cu o păstrare fermă a acestor mari doctrine fundamentale pe care Domnul le-a învăţat în Cuvântul Său. De ce, dacă eu am crezut că o anumită predică despre mântuirea temporară care durează doar pentru o vreme, de-abia aş fi recunoscător pentru ea; dar când ştiu că cei pe care Dumnezeu îi mântuieşte El îi mântuieşte cu o mântuire veşnică, când ştiu că El le dă o neprihănire veşnică, când ştiu că El îi stabileşte pe o temelie a dragostei veşnice şi că El îi va duce în împărăţia Sa veşnică, oh, atunci mă întreb şi sunt uimit că o astfel de binecuvântare ca aceasta ar fi putut să-mi fie dată mie!

„Odihneşte-te, sufletul meu! Adoră şi minunează-te!
Întreabă, „Oh, de ce o astfel de dragoste faţă de mine?”
Harul m-a pus în numărul
Familiei Mântuitorului:
Aleluia!
Mulţumiri, veşnice mulţumiri, către Tine!”

Presupun că există persoane a căror minte se înclină în mod natural spre doctrina liberului arbitru. Despre mintea mea pot spune că ea înclină la fel de natural spre doctrinele harului suveran. Uneori, când văd unele din cele mai rele caractere de pe stradă, simt că inima mea trebuie să izbucnească în lacrimi de mulţumire că Dumnezeu nu m-a lăsat niciodată să acţionez aşa cum au făcut-o ei! M-am gândit că dacă Dumnezeu m-ar fi lăsat singur şi nu m-ar fi atins prin harul Său, ce mare păcătos aş fi fost! Aş fi săvârşit cele mai multe păcate, aş fi plonjat chiar în adâncimile răului şi nu m-aş fi oprit la vre-un viciu sau nebunie, dacă Dumnezeu nu m-ar fi oprit. Simt că aş fi fost un rege al păcătoşilor, dacă Dumnezeu m-ar fi lăsat singur. Nu pot înţelege motivul pentru care sunt mântuit, cu excepţia faptului că Dumnezeu a vrut aceasta. Nu pot, dacă mă uit foarte serios, să descopăr vre-un motiv în mine de ce ar trebui să fiu un părtaş al harului Divin. Dacă nu sunt fără Hristos în acest moment, aceasta este doar pentru că Hristos Isus a dorit ca eu să fiu cu El unde este El şi să împărtăşesc slava Sa. Nu pot pune coroana altundeva decât pe capul Lui a cărui har măreţ m-a mântuit de la a cădea în groapă. Privind înapoi în viaţa mea trecută, pot vedea că zorii ei au fost toţi ai lui Dumnezeu; efectiv ai lui Dumnezeu. Nu am luat nici o făclie cu care să luminez soarele, ci soarele m-a iluminat pe mine. Nu eu am început viaţa mea spirituală – nu, mai degrabă eu am protestat şi m-am luptat împotriva lucrurilor Duhului: când El m-a atras, un timp nu am alergat după El: era în sufletul meu o ură naturală faţă de tot ce este sfânt şi bun. Curtenirile erau pierdute asupra mea – avertizările erau aruncate în vânt – tunetele erau dispreţuite; şi cât despre şoaptele dragostei Sale, ele erau respinse ca fiind mai puţin decât nimic şi deşertăciune. Dar, acum pot spune cu siguranţă că vorbesc în numele meu, „Doar El este mântuirea mea.” El a fost cel care a întors inima mea şi m-a adus jos pe genunchi înaintea Lui. Într-adevăr pot spune împreună cu Doddridge şi Toplady –

„Harul a învăţat sufletul meu să se roage,
Şi a faptul că ochii mei să se reverse;”

Şi ajungând la acest moment, pot adăuga –

„Acest har m-a păstrat până în această zi,
Şi nu mă va lăsa să plec.”

Îmi pot aminti bine modul în care am învăţat doctrinele harului într-o singură clipă. Născut aşa cum suntem toţi prin natură, un Arminian, mai credeam lucrurile vechi pe care le-am auzit continuu de la amvon şi nu vedeam harul lui Dumnezeu. Când veneam la Hristos, credeam că fac aceasta de la mine în întregime şi deşi îl căutam serios pe Domnul, nu aveam nici o idee că Domnul mă căuta. Nu cred că tânărul convertit este conştient de aceasta la început. Pot să îmi amintesc ziua şi ora în care am primit prima dată acele adevăruri în sufletul meu – când ele erau, aşa cum spune John Bunyan, cauterizate în inima mea ca şi cu un fier fierbinte şi pot să îmi amintesc cum mă simţeam că am crescut dintr-odată dintr-un bebeluş într-un om – pentru că am progresat în cunoştinţa biblică, prin găsirea odată pentru totdeauna a indiciului către adevărul lui Dumnezeu. Într-o săptămână era noapte şi stăteam în casa lui Dumnezeu, fără să mă gândesc prea mult la predica predicatorului, pentru că nu o credeam. Atunci m-a străfulgerat gândul, Cum ai ajuns să fi un creştin? L-am căutat pe Domnul. Dar cum ai ajuns să îl cauţi pe Domnul? Adevărul mi-a străfulgerat mintea într-un moment – nu L-aş fi căutat decât dacă a fost mai înainte o influenţă în mintea mea să mă facă să îl caut pe El. M-am rugat, mă gândeam eu, dar atunci m-am întrebat, Cum am ajuns să mă rog? Am fost îndemnat să mă rog prin citirea Scripturilor. Cum am ajuns să citesc Scripturile? Le-am citit, dar ce m-a condus să fac aceasta? Atunci, într-un moment, am văzut că Dumnezeu era la temelia tuturor lucrurilor, că El era Autorul credinţei mele, şi astfel întreaga doctrină a harului mi s-a deschis, şi din acea doctrină nu m-am depărtat până în această zi, şi doresc să fac următoarea mărturisire în mod constant, „Eu atribui schimbarea mea în întregime lui Dumnezeu.”

Odată am frecventat un serviciu unde s-a întâmplat ca textul să fie, „El va alege moştenirea noastră pentru noi;” şi omul bun care ocupa amvonul era doar mai puţin Arminian. De aceea, când el a început, el a spus, „Pasajul se referă în întregime la moştenirea noastră temporală, acesta nu are nimic de a face cu destinul nostru veşnic, pentru că,” a spus el, „noi nu vrem ca Hristos să aleagă pentru noi în chestiunea Cerului sau a iadului. Acesta este atât de clar şi de uşor, încât fiecare om care are o fărâmă de bun simţ va alege Cerul şi nici o persoană nu ar şti mai bine decât să aleagă iadul. Noi nu avem nevoie de o inteligenţă superioară, sau de o Fiinţă mai mare, să aleagă Cerul sau iadul pentru noi. Aceasta este lăsată la liberul nostru arbitru şi noi avem destulă înţelepciune dată nouă, şi mijloace suficient de corecte de a judeca pentru noi înşine,” şi de aceea, a dedus el logic, nu există nici o necesitate pentru ca Isus Hristos, sau oricine, să facă o alegere pentru noi. Noi am putea să ne alegem singuri moştenirea fără nici o asistenţă. „Ah!” m-am gândit, „dar, bunul meu frate, se poate să fie adevărat că noi putem, dar cred că noi ar trebui să dorim ceva mai mult decât bunul simţ înainte de a putea alege corect.”

Mai întâi, vreau să întreb, nu ar trebui să recunoaştem toţi o Providenţă care domneşte peste tot şi funcţia mâinii lui Iehova, ca fiind mijloacele prin care noi venim în această lume? Acei oameni care cred aceasta, că după aceea, noi suntem lăsaţi la liberul nostru arbitru pentru a alege aceasta sau cealaltă pentru a ne conduce paşii noştri, trebuie să recunoască faptul că intrarea noastră în lume nu a fost din voia noastră, ci că Dumnezeu a trebuit să aleagă pentru noi. Ce circumstanţe au fost acelea în puterea noastră care ne-au condus să alegem anumite persoane pentru a fi părinţii noştri? Am avut noi ceva de a face cu aceasta? Oare nu Dumnezeu ne-a ales părinţii, locul de naştere şi prietenii? Nu putea El să mă facă să mă nasc cu pielea unui Hottentot, născut de o mamă murdară care m-ar fi crescut în „ţarcul” ei şi să mă înveţe să mă închin la zei Păgâni, tot atât de uşor ca şi când mi-ar fi dat o mamă evlavioasă, care în fiecare dimineaţă şi noapte şi-ar fi plecat genunchii ei în rugăciune pentru mine? Sau, nu putea El, dacă ar fi dorit, să îmi dea un desfrânat să fie părintele meu, de pe a cărui buze să fi auzit devreme un limbaj înspăimântător, murdar şi obscen? Nu putea El să mă pună undeva unde trebuia să am un tată beţiv, care m-ar fi închis într-o temniţă a ignoranţei şi să mă crească în lanţurile crimei? Nu a fost Providenţa lui Dumnezeu că am avut o soartă atât de fericită, că amândoi părinţii mei au fost copiii Săi şi s-au străduit să mă crească în frica de Domnul?

John Newton obişnuia să spună o poveste bizară şi râdea de ea şi el, despre o femeie bună care, pentru a dovedi doctrina alegerii, a spus, „Ah! Domnule, Domnul trebuie să mă fi iubit mai înainte de a mă naşte, sau altfel El nu ar fi văzut nimic în mine să mă iubească după aceea.” Sunt sigur că aceasta este adevărat în cazul meu; eu cred doctrina alegerii, pentru că eu sunt sigur că, dacă Dumnezeu nu m-ar fi ales, eu nu l-aş fi ales pe El niciodată; şi sunt sigur că El m-a ales înainte de a mă fi născut, sau altfel El nu m-ar fi ales după aceea; şi El trebuie să mă fi ales pentru motive necunoscute mie, pentru că eu nu aş fi găsit niciodată vre-un motiv în mine de ce El s-a uitat asupra mea cu o dragoste specială. Astfel sunt forţat să accept această mare doctrină Biblică. Îmi amintesc de un frate Arminian care îmi spunea că el a citit Scripturile de douăzeci de ori sau de mai multe ori, şi nu a putut găsi în ele niciodată doctrina alegerii. El a adăugat că el era sigur că ar fi găsit-o dacă ea ar fi fost acolo, pentru că el a citit Cuvântul pe genunchii săi. I-am spus, „Cred că tu citeşti Biblia într-o poziţie foarte incomodă şi dacă ai fi citit-o stând pe fotoliul tău, ar fi fost mai probabil să o înţelegi. Roagă-te, prin toate modalităţile, şi cu cât mai mult, cu atât mai bine, dar este o superstiţie să crezi că este ceva în postura în care un om se pune să citească: şi cât despre citirea Bibliei de douăzeci de ori fără să găseşti nimic despre doctrina alegerii, minunea este că nu ai găsit nimic: trebuie că ai galopat prin ea la o asemenea rată încât este probabil să nu ai nici o idee desluşită cu privire la înţelesul Scripturilor.”

Dacă ar fi minunat să vezi un râu care curge din pământ crescut pe deplin, care ar fi uimirea să vezi un râu larg din care să iasă dintr-odată toate râurile pământului clipocind, un milion de ele născute la o naştere? Ce viziune ar fi aceasta! Cine şi-o poate imagina? Şi totuşi dragostea lui Dumnezeu este acea fântână, din care se ridică toate râurile milei, care au bucurat vreodată rasa noastră – toate râurile milei în timp, şi gloria în viitor. Sufletul meu, stai la acea fântână sfântă, şi adoră-L şi măreşte-L pentru totdeauna pe Dumnezeu, Tatăl nostru, care ne-a iubit! Chiar la început, când acest mare univers a fost în mintea lui Dumnezeu, ca şi pădurile nenăscute din ghindă; cu mult înainte ca ecourile să trezească pustiurile; înainte ca munţii să fie creaţi; şi cu mult timp înainte ca lumina să strălucească pe cer, Dumnezeu a iubit creaturile Sale alese. Înainte de a exista vre-o fiinţă creată – când eterul nu fusese suflat de aripa îngerului, când spaţiul în sine nu exista, când nu era nimic decât Dumnezeu singur – chiar atunci, în acea singurătate a Divinităţii, şi în acea tăcere şi profunzime adâncă, inima Sa a fost mişcată de dragoste pentru aleşii Săi. Numele lor a fost scris pe inima Sa, şi apoi ei au fost dragi sufletului Său. Isus şi-a iubit poporul Său înainte de întemeierea lumii – chiar din eternitate! Şi când El m-a chemat prin harul Său, El mi-a spus, „Te iubesc cu o iubire veşnică; de aceea îţi păstrez bunătatea Mea!”

Apoi, la împlinirea timpului, El m-a cumpărat cu sângele Său; El Şi-a lăsat inima să bată într-o gol adânc al rănii pentru mine cu mult timp înainte ca eu să îl iubesc. Da, când El a venit prima dată la mine, nu L-am nesocotit? Când El a bătut la uşă, şi a cerut să intre, nu L-am alungat eu, în ciuda harului Său? Ah, pot să îmi amintesc că am făcut aceasta foarte des până când, în cele din urmă, prin puterea harului Său eficient, El a spus, „Trebuie să intru;” şi atunci El mi-a schimbat inima şi m-a făcut să îl iubesc. Dar chiar până acum i-aş fi rezistat, dacă nu ar fi fost harul Său. Ei bine, de când El m-a cumpărat când eu eram mort în păcate, nu rezultă ca o consecinţă necesară şi logică, că El trebuie să mă fi iubit mai întâi? Oare a murit Mântuitorul pentru că eu am crezut în El? Nu; eu nu existam atunci; eu nu eram în fiinţă. Atunci ar fi putut Mântuitorul să moară pentru mine pentru că aveam credinţă, când eu nu eram încă născut? Ar fi putut să fie aceasta posibil? Ar fi putut fi aceasta originea dragostei Mântuitorului pentru mine? Oh! Nu; Mântuitorul a murit pentru mine cu mult timp înainte ca eu să cred. „Dar,” spune cineva, „El a prevăzut că tu vei avea credinţă; şi de aceea, El te-a iubit.” Ce a prevăzut El despre credinţa mea? A prevăzut El că eu voi dobândi acea credinţă şi că voi crede în El de la mine însumi? Nu; Hristos nu putea să prevadă aceasta, pentru că nici un creştin nu va spune niciodată că credinţa a venit de la sine fără darul şi fără lucrarea Duhului Sfânt. M-am întâlnit cu mulţi credincioşi mari şi am vorbit cu ei despre această chestiune; dar niciodată nu am cunoscut unul care să poată să îşi pună mâna pe inimă şi să spună, „Eu am crezut în Isus fără ajutorul Duhului Sfânt.”

Eu sunt legat de doctrina depravării inimii umane, pentru că mă descopăr pe mine depravat în inimă şi am dovezi zilnice că în carnea mea nu locuieşte nici un lucru bun. Dacă Dumnezeu intră în legământ cu omul necăzut, omul este o creatură atât de neînsemnată încât aceasta trebuie să fie un act al harului binevoitor din partea Domnului; dar dacă Dumnezeu intră într-un legământ cu omul păcătos, el este o creatură atât de ofensatoare, încât aceasta trebuie să fie din partea lui Dumnezeu un act al harului pur, gratuit, bogat şi suveran. Când Domnul a intrat într-un legământ cu mine, sunt sigur că aceasta a fost numai prin har. Când îmi amintesc ce bârlog de animale şi păsări necurate era inima mea, şi cât de puternică era voinţa mea neregenerată, cât de îndărătnică şi de rebelă împotriva suveranităţii stăpânirii Divine, întotdeauna mă simt înclinat să iau cea mai mică dintre camerele din casa Tatălui meu, şi când voi intra în Cer, aceasta va fi pentru a merge printre cei mai de jos dintre toţi sfinţii şi cu şeful păcătoşilor.

Regretatul Denham a pus la baza portretului său, un text foarte minunat, „Mântuirea este a Domnului.” Acesta este doar un rezumat al Calvinismului; este suma şi substanţa lui. Dacă cineva m-ar întreba ce înţeleg printr-un Calvinist, aş răspunde, „El este unul care spune, Mântuirea este a Domnului.” Nu pot găsi în Scriptură o altă doctrină decât aceasta. Ea este esenţa Bibliei. „Numai El este stânca mea şi mântuirea mea.” Spune-mi orice este contrar acestui adevăr şi aceasta va fi o erezie; spune-mi o erezie şi voi găsi esenţa ei aici, pentru că aceasta s-a depărtat de acest adevăr măreţ, fundamental, „Dumnezeu este stânca şi mântuirea mea.” Ce este erezia Romei decât adăugarea a ceva la meritele perfecte ale lui Isus Hristos – introducerea faptelor trupului, pentru a ajuta la îndreptăţirea noastră? Şi ce este erezia Arminianismului decât adăugarea a ceva la lucrarea Răscumpărătorului? Fiecare erezie, dacă este adusă la piatra de încercare, se va descoperi aici. Am opinia mea particulară că nu există un astfel de lucru precum predicarea lui Hristos şi El răstignit, dacă nu predicăm ceea ce se numeşte în zilele noastre Calvinism. Acesta este doar o poreclă care îl numeşte Calvinism; Calvinismul este evanghelia şi nimic altceva. Eu nu cred că putem predica evanghelia, dacă nu predicăm îndreptăţirea prin credinţă, fără fapte; dacă nu predicăm suveranitatea lui Dumnezeu în distribuirea harului Său; dacă nu înălţăm dragostea alegătoare, neschimbătoare, veşnică, imuabilă, cuceritoare a lui Iehova; nici nu cred că putem predica evanghelia dacă nu o bazăm pe o răscumpărare specială şi particulară a poporului Său ales şi răscumpărat pe care Hristos l-a creat pe cruce; nici nu pot pricepe o evanghelie care îi lasă pe sfinţi să slăbească după ce sunt chemaţi şi care suferă arderea copiilor lui Dumnezeu în flăcările iadului odată ce ei au crezut în Isus. Detest o astfel de evanghelie.

„Dacă se va îndeplini vreodată,
Ca oaia lui Hristos să poată slăbi,
Vai de sufletul meu instabil şi slab!
Ar cădea de o mie de ori pe zi.”

Dacă un sfânt drag al lui Dumnezeu a pierit, aşa pot fi toţi; dacă unul dintre cei ai legământului ar fi pierdut, aşa pot fi toţi; şi atunci nu există nici o promisiune adevărată a evangheliei, ci Biblia este o minciună şi nu există nimic în ea vrednic de acceptarea mea. Eu voi fi un infidel imediat când pot crede că un sfânt al lui Dumnezeu poate cădea definitiv. Dacă Dumnezeu m-a iubit odată, atunci El mă va iubi pentru totdeauna. Dumnezeu are o minte de maestru; El a aranjat totul în intelectul Său gigantic cu mult timp înainte de a face aceasta; şi odată ce a stabilit aceasta, El nu schimbă niciodată aceasta, „Aceasta se va face,” a spus El, şi mâna de fier a destinului o marchează şi aceasta se duce la îndeplinire. „Acesta este scopul Meu,” şi aceasta stă, nici pământul nici iadul nu îl poate schimba. „Acesta este decretul Meu,” a spus El, „răspândiţi-l, voi îngeri sfinţi; rupeţi-l de la poarta Cerului, voi demoni, dacă puteţi; dar voi nu puteţi schimba decretul, acesta va sta pentru totdeauna.” Dumnezeu nu îşi schimbă planurile Sale; de ce ar face aceasta? El este Atotputernic şi de aceea poate să facă ceea ce îi place Lui. De ce? El este cel Atotînţelept şi de aceea nu putea să planifice greşit. De ce? El este Dumnezeul veşnic şi de aceea nu poate muri înainte ca planul Său să se realizeze. De ce să se schimbe El? Voi atomi buni de nimic de pe pământ, efemeri ai zilei, voi insecte târâtoare pe această frunză a existenţei, voi puteţi să vă schimbaţi planurile voastre, dar El nu şi le va schimba niciodată pe ale Sale. Mi-a spus El că planul Său este să mă mântuiască? Dacă este aşa, eu sunt asigurat pentru totdeauna.

„Numele meu din palmele mâinilor Sale
Veşnicia nu îl va şterge;
Amprenta de pe inima Sa rămâne,
În semnele harului de neşters.”

Nu ştiu cum unii oameni, care cred că un creştin poate cădea din har, reuşeşte să fie fericit. Trebuie să fie un lucru foarte vrednic de laudă la ei ca să poată să treacă printr-o zi fără disperare. Dacă nu aş fi crezut doctrina perseverenţei finale a sfinţilor, cred că aş fi cel mai nenorocit dintre toţi oamenii, deoarece mi-ar lipsi orice temelie a mângâierii. Nu aş putea spune, oricare ar fi starea inimii în care ajung, că eu trebuie să fiu o fântână cu un râu de apă, a cărui pârâu nu eşuează; mai degrabă ar trebui să iau comparaţia unui râu intermitent, care s-ar putea opri dintr-odată, sau un rezervor, faţă de care nu am nici un motiv să mă aştept să fie întotdeauna plin. Cred că cei mai fericiţi şi mai adevăraţi creştini sunt cei care niciodată nu îndrăznesc să se îndoiască de Dumnezeu, ci care iau simplu Cuvântul Său aşa cum stă el, şi îl cred, şi nu pun nici o întrebare, doar simţindu-se asiguraţi că dacă Dumnezeu l-a spus, aşa va fi. Eu mărturisesc faptul că nu am nici un motiv, nici măcar o umbră de îndoială faţă de Domnul meu, şi provoc Cerul, şi pământul, şi iadul, să aducă vre-o dovadă că Dumnezeu este neadevărat. Din adâncimile iadului chem demonii, şi de pe acest pământ îi chem pe credincioşii încercaţi şi întristaţi, şi din Cer chem şi provoc oastea cu cea mai lungă experienţă spălată în sânge, şi nu se poate găsi în cele trei domenii o singură persoană care poate aduce mărturie despre un fapt care poate respinge credincioşia lui Dumnezeu, sau să slăbească pretenţia Sa de a fi de încredere pentru slujitorii Săi. Există multe lucruri care se pot întâmpla sau nu, dar ştiu că aceasta se va întâmpla –

„El va prezenta sufletul meu,
Fără cusur şi complet,
Înaintea slavei feţei Sale,
Cu bucurii divine mari.”

Toate scopurile omului au fost înfrânte, dar nu şi scopurile lui Dumnezeu. Promisiunile omului pot fi călcate – multe dintre ele sunt făcute pentru a fi călcate – dar promisiunile lui Dumnezeu vor fi toate împlinite. El este unul care face promisiuni, dar El nu a fost niciodată un călcător de promisiuni, El este un Dumnezeu care îşi ţine promisiunile, şi fiecare din poporul Său va dovedi aceasta. Aceasta este încrederea mea recunoscătoare, personală, „Domnul va desăvârşi ceea ce mă priveşte pe mine” – nevrednicul de mine, pierdutul şi ruinatul de mine. Totuşi El mă va mântui; şi –

„Eu, printre mulţimea celor spălaţi în sânge,
Voi flutura ramuri de palmier, şi voi purta coroana,
Şi voi striga tare victorie.”

Eu merg într-un ţinut în care nu s-a arat niciodată, unde este mai verde decât cele mai bune păşuni ale pământului, şi mai bogat decât cele mai abundente recolte pe care le-am văzut vreodată. Eu merg spre o clădire care are o arhitectură mai minunată decât cea pe care omul a construit-o vre-odată; aceasta nu are un proiect muritor; ea este „o clădire a lui Dumnezeu, o casă care nu este făcută de mâini, veşnică în Ceruri.” Tot ceea ce voi şti şi de care mă voi bucura în Cer, îmi va fi dat de Domnul, şi voi spune, când în final voi apărea înaintea Lui –

„Harul va încorona toată lucrarea
Prin zilele veşnice;
Acesta stă în Cer ca piatra din vârf,
Şi merită lauda.”

Ştiu că sunt unii care gândesc faptul că este necesar ca sistemul lor de teologie să limiteze meritul sângelui lui Isus: dacă sistemul meu teologic ar fi avut nevoie de o astfel de limitare, aş fi aruncat-o în vânt. Nu pot, nu îndrăznesc să îngădui ca gândul să găsească o locuinţă în mintea mea, acesta mi se pare atât de înrudit cu blasfemia. În lucrarea terminată a lui Hristos eu văd un ocean de merit; firul meu cu plumb nu găseşte nici o parte de jos, ochiul meu nu descoperă nici un ţărm. Trebuie să fie suficientă eficienţă în sângele lui Hristos, dacă Dumnezeu a dorit aşa, pentru a mântui nu numai pe toţi din lumea aceasta, ci toţi din zece mii de lumi, dacă ei au călcat legea Făcătorului lor. Odată ce recunoaştem infinitatea în această chestiune, limitarea este în afara discuţiei. Având o Persoană Divină pentru o ofertă, nu este compatibil să ne imaginăm o valoare limitată; hotarul şi măsura sunt termeni care nu se pot aplica sacrificiului Divin. Intenţia scopului Divin fixează aplicarea ofertei infinite, dar nu o transformă într-o lucrare finită. Gândiţi-vă la numărul celor asupra cărora Dumnezeu le-a acordat deja harul Său. Gândiţi-vă la oştirile nenumărate ale Cerului: dacă tu ai fi introdus acolo azi, ţi-ar fi uşor să spui câte stele sunt, sau cât este nisipul mării, aşa cum este să numeri mulţimile care sunt în faţa tronului chiar acum. Ei au venit din est, şi din vest, din nord, şi din sud, şi ei stau împreună cu Avraam, şi cu Isaac, şi cu Iacov în Împărăţia lui Dumnezeu; şi în afară de cei din Cer, gândeşte-te la cei mântuiţi de pe pământ. Binecuvântat să fie Dumnezeu, aleşii Săi de pe pământ pot fi număraţi cu milioanele, cred aceasta, şi vin zilele mai strălucitoare decât acestea, când vor fi mulţimi după mulţimi aduse să îl cunoască pe Mântuitor, şi să se bucure în El. Dragostea Tatălui nu este doar pentru câţiva, ci pentru o companie extrem de mare. „O mare mulţime, pe care nici un om nu putea să o numere,” va fi găsită în Cer. Un om poate recunoaşte până la figuri foarte înalte; puneţi la lucru Newtonii voştri, cele mai puternice calculatoare, şi ele pot socoti numere mari, dar Dumnezeu şi numai Dumnezeu singur poate spune numărul mulţimii răscumpăraţilor Săi. Eu cred că vor fi mai mulţi în Cer decât în iad. Dacă cineva mă întreabă de ce gândesc aşa, eu răspund, deoarece Hristos, în orice, trebuie să aibă „întâietatea,” şi nu îmi pot imagina cum poate avea El întâietatea dacă vor fi mai mulţi în stăpânirea lui Satan decât în Paradis. Mai mult, nu am citit niciodată că în iad va fi o mare mulţime, pe care nici un om nu o poate număra. Mă bucur să ştiu că sufletele tuturor copiilor, cât de curând mor, îşi grăbesc drumul spre Paradis. Gândiţi-vă ce mulţime mare va fi cea a lor! Apoi deja există în Cer un număr mare de duhuri de oameni drepţi făcuţi desăvârşiţi – răscumpăraţii din toate naţiunile, şi rudenii, şi oameni, şi limbi de până acum; şi urmează vremuri mai bune, când religia lui Hristos va fi universală; când –

„El va domni de la un pol la altul,
Cu o domnie nelimitată;”

Când toate împărăţiile se vor pleca înaintea Lui, şi naţiunile se vor naşte într-o zi, şi în cei o mie de ani a marelui mileniu vor fi destui mântuiţi pentru a completa toate deficienţele ale miilor de ani care s-au dus. Hristos va fi Stăpân pretutindeni şi lauda Sa se va auzi în orice ţinut. Hristos va avea întâietatea în final; trenul Său va fi mult mai lung decât cei ce voi însoţi careta monarhului aspru al iadului.

Unele persoane iubesc doctrina ispăşirii universale deoarece ei spun, „Aceasta este frumoasă. Este o idee minunată că Isus a murit pentru toţi oamenii; aceasta se laudă pe sine,” spun ei, „pentru instinctele omenirii; există ceva în ea plin de bucurie şi de frumuseţe.” Recunosc că este, dar frumuseţea poate fi asociată adesea cu falsitatea. Există multe lucruri pe care aş putea să le admir în teoria răscumpărării universale, dar voi arăta doar ce presupunere necesară implică aceasta. Dacă Hristos pe crucea Sa a intenţionat să mântuiască pe fiecare om, atunci El a intenţionat să îi mântuiască pe cei care erau pierduţi înainte de a muri El. Dacă doctrina este adevărată, că El a murit pentru toţi oamenii, atunci El a murit pentru unii care erau în iad înainte ca El să vină în această lume, pentru că fără îndoială existau mulţimi mare acolo care au fost aruncate din pricina păcatelor lor. Încă odată, dacă intenţia lui Hristos a fost să îi mântuiască pe toţi oamenii, cât de deplorabil a fost El dezamăgit, pentru că avem mărturia Sa că acolo există un lac care arde cu foc şi cu pucioasă, şi în acel adânc de disperare au fost aruncare chiar unele persoane care, potrivit teoriei răscumpărării universale, au fost cumpăraţi cu sângele Său. Aceasta mi se pare mie o concepţie de o mie de ori mai respingătoare decât oricare dintre consecinţele care se spune că sunt asociate cu doctrina Calvinistă sau creştină a răscumpărării speciale şi particulare. A gândi că Mântuitorul meu a murit pentru oameni care erau sau sunt în iad, pare o presupunere prea oribilă pentru mine ca să mă gândesc la ea. A ne imagina pentru un moment că El era Înlocuitorul pentru toţi fiii oamenilor şi că Dumnezeu, după ce l-a pedepsit mai întâi pe Înlocuitor, după aceea i-a pedepsit pe păcătoşii în sine, pare să fie în conflict cu toate ideile mele de justiţie Divină. Faptul că Hristos a oferit o ispăşire şi o compensaţie pentru păcatele tuturor oamenilor, şi că după aceea unii dintre aici oameni vor fi pedepsiţi pentru păcatele pentru care Hristos a făcut ispăşire deja, pare pentru mine cea mai monstruoasă nedreptate care s-ar fi putut atribui vre-odată lui Saturn, lui Janus, zeiţei oamenilor Thung, sau celei mai diabolice zeităţi păgâne. Dumnezeu să ne ferească să nu ne gândim niciodată astfel despre Iehova, cel drept şi înţelept şi bun!

Nu există nici un suflet viu care susţine mai ferm doctrinele harului decât o fac eu, şi dacă vre-un om mă întreabă dacă mi-e ruşine să fiu numit Calvinist, eu răspund – nu vreau să fiu numit decât creştin; dar dacă mă întrebaţi dacă susţin punctele de vedere doctrinare care au fost susţinute de John Calvin, eu răspund, le susţin pe cele esenţiale, şi mă bucur să recunosc aceasta. Dar departe de mine ca măcar să îmi imaginez că Sion conţine doar creştini Calvinişti între zidurile lui, sau că nu este nici unul mântuit care nu ţine punctele noastre de vedere. Cele mai atroce lucruri au fost spuse despre caracterul şi condiţia spirituală a lui John Wesley, prinţul modern al Arminianilor. Pot spune despre el doar că, în timp ce eu detest multe dintre doctrinele pe care el le-a predicat, totuşi pentru omul în sine am o reverenţă pe care nu o am faţă de nici un alt Wesleyan; şi dacă ar fi căutaţi doi apostoli pentru a fi adăugaţi la numărul celor doisprezece, nu cred că s-ar găsi doi oameni mai potriviţi pentru a fi adăugaţi precum George Whitefield şi John Wesley. Caracterul lui John Wesley stă dincolo de orice acuzaţie pentru sacrificiul de sine, zelul, sfinţenia şi comuniunea cu Dumnezeu; el a trăit mult mai sus decât nivelul normal al creştinilor obişnuiţi, şi a fost unul „de care lumea nu a fost vrednică.” Cred că sunt mulţimi de oameni care nu pot vedea aceste adevăruri, sau, cel puţin, nu le pot vedea în felul în care noi le punem, care cu toate acestea, l-au primit pe Hristos ca Mântuitor al lor, şi care sunt la fel de dragi inimii Dumnezeului harului ca şi cel mai răsunător Calvinist în sau înafara Cerului.

Nu cred că sunt diferit de oricare dintre fraţii hiper-Calvinişti în ceea ce cred, dar difer de ei în ceea ce ei nu cred. Eu nu susţin mai puţin decât ei, ci susţin puţin mai mult, şi cred puţin mai mult din adevărul revelat în Scripturi. Nu există doar câteva doctrine cardinale, prin care putem să conducem barca noastră spre nord, sud, est sau vest, ci în timp ce studiem Cuvântul, vom începe să învăţăm ceva despre nord-vest şi nord-est, şi toate celelalte care stau între cele patru puncte cardinale. Sistemul de adevăr revelat în Scripturi nu este doar o linie dreaptă, ci două; şi nici un om nu va avea o viziune corectă despre evanghelie până când nu ştie cum să se uite la cele două linii dintr-odată. De exemplu, citesc în Biblie, „Şi Duhul şi Mireasa zic: „Vino!” Şi cine aude, să zică: „Vino!” Şi celui ce îi este sete, să vină; cine vrea, să ia apa vieţii fără plată!” Totuşi eu sunt învăţat în altă parte a aceluiaşi Cuvânt inspirat că, „Aşa dar, nu atârnă nici de cine vrea, nici de cine aleargă, ci de Dumnezeu care are milă.” Văd într-un loc, providenţa lui Dumnezeu prezidând peste toţi, şi totuşi văd, şi nu pot să nu văd, că omul acţionează aşa cum îi place, şi că Dumnezeu a lăsat acţiunile sale, într-o mare măsură, la latitudinea voinţei sale libere. Acum, dacă aş declara că omul este atât de liber să acţioneze că nu există nici un control al lui Dumnezeu asupra acţiunilor sale, aş fi condus foarte aproape de ateism; şi dacă, pe de altă parte, aş declara că Dumnezeu conduce toate lucrurile încât omul nu este destul de liber pentru a fi responsabil, aş fi condus imediat în Antinominianism sau fatalism. Faptul că Dumnezeu predestinează şi totuşi omul este responsabil, sunt două adevăruri pe care puţini le pot vedea clar. Se crede despre ele că sunt inconsecvente şi contradictorii una faţă de cealaltă. Dacă aş găsi o parte din Biblie care învaţă că totul este rânduit mai dinainte, aceasta este adevărat; şi dacă găsesc în altă parte din Scriptură că omul este responsabil pentru toate acţiunile sale, aceasta este adevărat; şi doar nebunia mea este cea care mă conduce să îmi imaginez că aceste două adevăruri se pot contrazice vre-odată. Nu cred că ele pot fi sudate într-unul pe nici o nicovală pământească, dar cu siguranţă ele vor fi una în veşnicie. Ele sunt două linii care sunt atât de aproape paralele, încât mintea umană care le urmăreşte cel mai departe nu va descoperi niciodată că ele converg, dar ele converg, şi ele se vor întâlni undeva în veşnicie, aproape de tronul lui Dumnezeu, de unde izvorăşte tot adevărul.

S-a spus adesea că doctrinele pe care le credem au o tendinţă de a ne conduce spre păcat. Am auzit aceasta afirmată foarte categoric, că acele doctrine pe care noi le iubim, şi pe care noi le găsim în Scripturi, sunt imorale. Nu ştiu cine va rezista să facă această afirmaţie, când ei consideră că cel mai sfânt dintre oameni a crezut în ele. Îl întreb pe omul care îndrăzneşte să spună că, Calvinismul este o religie imorală, ce crede el despre caracterul lui Augustin, sau al lui Calvin, sau Whitefield, care în ere succesive au fost cei mai mari exponenţi ai sistemului harului; sau ce va spune el despre Puritani, a căror lucrări sunt pline de ei? Dacă un om ar fi fost Arminian în acele zile, el ar fi fost considerat cel mai rău eretic care respiră, dar acum noi suntem priviţi ca şi eretici, şi ei ca şi ortodocşi. Noi ne-am întors la şcoala veche; noi putem să îi urmărim pe urmaşii noştri de la apostoli. Acea vână a harului gratuit care a traversat predicile baptiştilor este cea care ne-a salvat ca şi confesiune. Dacă nu ar fi fost aceasta, noi nu am fi stat unde suntem acum azi. Noi putem desena o linie aurie până la Isus Hristos Însuşi, printr-o succesiune sfântă de părinţi puternici, care cu toţi au susţinut aceste adevăruri glorioase; şi putem întreba cu privire la ei, „Unde veţi găsi oameni mai sfinţi şi mai buni în lume?” Nici o doctrină nu este atât de calculată ca să îl păstreze pe om faţă de păcat ca şi doctrina harului lui Dumnezeu. Cei care au numit-o „o doctrină imorală” nu au ştiut nimic despre ea. Săracii ignoranţi, ei ştiu puţine despre faptul că materialul lor josnic a fost cea mai imorală doctrină de sub Cer. Dacă ei ar fi cunoscut în adevăr harul lui Dumnezeu, ei ar fi văzut curând că nu a existat nici un conservant faţă de minciună ca acea cunoştinţă că noi suntem aleşi de Dumnezeu de la întemeierea lumii. Nu există nimic ca şi credinţa în perseverenţa mea veşnică, şi în constanta afecţiune a Tatălui meu, care mă poate păstra aproape de El dintr-un motiv al simplei mulţumiri. Nimic nu face un om atât de virtuos precum credinţa în adevăr. O doctrină mincinoasă va naşte curând o practică mincinoasă. Un om nu poate avea un crez greşit fără a avea o viaţă greşită. Cred că un lucru îl naşte pe celălalt în mod natural. Dintre toţi oamenii, cei care au cea mai obiectivă evlavie, cea mai măreaţă stimă, cel mai înflăcărat devotament, sunt cei care cred că au fost mântuiţi prin har, fără fapte, prin credinţă, şi nu prin ei înşişi, ci prin darul lui Dumnezeu. Creştini ar trebui să fie atenţi şi să vadă că aceasta este întotdeauna astfel, ca nu cumva prin alte mijloace Hristos ar trebui să fie crucificat din nou, şi să fie expus ruşinii deschise.

http://publicatia.voxdeibaptist.org/teologie_feb07.htm

HAMARTIOLOGIE – doctrina despre păcat / DOCTRINA PACATULUI – REV.G.H. Kersten.

download

STUDII ALE DOCTRINEI APROFUNDATE

CAPITOLUL PATRU 

PĂCATUL ORIGINAL Davis W. Huckabee

Păcatul original nu este un subiect care este proeminent în teologia modernă, căci acesta este contrar cu multe din crezurile moderne mândre, şi prin urmare, nici un predicator care slujeşte în timp nu va îndrăzni să-l prezinte congregaţiei ca nu cumva să nu ofenseze sensibilităţile tandre ale cuiva. Cu toate acestea, subiectul de faţă a fost una dintre cele mai fundamentale şi mai importante doctrine ale Scripturii, căci aceasta este la baza atâtora. Căci dacă nu ar fi fost nici un păcat original, atunci nu s-ar mai fi moştenit natura păcătoasă din om, nu ar mai fost nevoie de o răscumpărare din păcat, nici de vreun Hristos crucificat, nici o lucrare de făcut pentru biserici, şi prin urmare o mare parte a crezului şi a practicii creştine este făcut dintr-o lovitură fără nici un sens. Însă Scripturile nu lasă nici un loc pentru ca cineva să nege faptul că această doctrină mare şi grea, căci una dintre revelaţiile timpurii este referitoare la păcatul original, şi tot restul Scripturilor asumă veridicitatea acestuia, şi se bazează de fapt pe aceasta. Len G. Broughton spune: „Noi nu ne putem baza prea mult pe faptul că rasa lui Adam de la căderea omului a fost sub blestemul şi pedeapsa păcatului. Aceasta este pretutindeni acolo unde nu există nici un creştin. Acesta nu ia nici un verset din Biblie pentru a dovedi că omul este o fiinţă depravată; istoria rasei dovedeşte aceasta; propria noastră experienţă o dovedeşte. Nu există nici un om în lume care să nu ştie că înclinaţiile omului natural sunt mai mult înspre rău. Este o luptă în a merge pe cealaltă cale. Tendinţa naturală este spre ceea ce este rău. Acest lucru este adevărat despre rasă oriunde” (Salvation And The Old Theology [Mântuirea şi Teologia Vechiului Testament], p. 50, Hodder and Stoughton Publishers, London, lipsă dată).

Cartea Geneza este, aşa cum deducem din numele ei, o carte a „începuturilor”, şi declară în capitolul trei, începutul păcatului din rasa umană; aici găsim prin urmare „păcatul original”, şi mare haos care a luat fiinţă după păcatul primului om. De sigur, mulţi neagă acum valoare istorică a cărţii Geneza, şi revendică faptul că ea nu este decât o simplă colecţie de mituri, care au ca intenţie învăţarea, într-o formă parabolică, a anumitor adevăruri, însă care nu pot fi luate literal. Se poate observa, şi încă destul de semnificativ, sperăm, că aceia care neagă adevărul literal al cărţii Geneza, sunt fără excepţie şi aceia care neagă doctrina păcatului original. Aceasta este natural, ca cele două să stea sau să cadă una de lângă alta, iar negarea adevărului primei cărţi a Bibliei este pur şi simplu strădania omului de a scăpa de problema păcatului original, căci dacă nu este nici un păcat original, atunci omul nu este o creatură căzută şi depravată, el nu e pierdut şi în drum spre iar, prin consecinţă nu ar avea nevoie de un Salvator. Aceasta este revendicarea făcută de evoluţionişti, căci ei afirmă că omul s-a dezvoltat în decursul a milioane de ani dintr-o creare a unui sediment, că el încă mai reţine o mare parte din natura animalică, şi prin urmare nu mai e responsabil că acţionează ca un animal. Însă atunci când la oameni li se spune că sunt animale drept scuză pentru păcătoşenia lor, ei vor continua să acţioneze ca animalele; adevărul este că evoluţioniştii sunt gata să facă literal nişte maimuţe din ei înşişi pentru a scăpa de problema păcătoşeniei lor înaintea lui Dumnezeu, precum şi de responsabilitatea lor înaintea Lui. Romani 1 arată că acţiunile bestiale ale omului sunt un rezultat direct al respingerii sale a adevărului lui Dumnezeu.

Dar negarea adevărului istoric al cărţii Geneza nu afectează în nici un fel adevărul; tot ceea ce face este să-l orbească pe om faţă de adevăr, astfel lăsându-l într-o condiţie mai rea, căci în negarea diagnosticului divin a condiţiei sale, el se depărtează de remediul divin pentru aceasta. Însă din moment ce cartea Geneza are o valoare minoră, aşa cum este susţinut de mulţi, ea este o carte a începuturilor, şi este fundamentală pentru înţelegerea noastră a restului Scripturilor. Ba mai mult, Geneza este necesară pentru înţelegerea adecvată a omului de restul Bibliei, şi chiar şi pentru corecta înţelegere despre el însuşi. Al treilea capitol din Geneza oferă de ce –ul şi prin urmare –le a mare parte a faptelor omului din restul Bibliei şi din istorie. Omul nu are nici un fel de a înţelege de ce are el înclinaţia păcătoasă pe care o are el decât atât de evidentă cu excepţia acestei revelaţii a căderii omului şi a naturii sale depravate prin consecinţă. Psihiatrii necreştini au încercat de mult să explice acţiunile omului aparte de natura sa căzută şi total depravată, şi ei au eşuat întotdeauna, şi în multe instanţe ei doar l-au scuzat şi l-au confirmat în păcătoşenia a prin „ajutorul” lor. O mare parte a nelegiuirii şi a profanităţii din prezent poate fi trasată direct din învăţăturile corupte ale psihiatrilor, şi nu este intenţia noastră prin aceasta să aruncăm o pătură de condamnare asupra tuturor psihiatrilor, căci mai sunt aceia care sunt creştini şi care învaţă o psihiatrie bazată pe Biblie. Însă ceea ce majoritatea oamenilor nu-şi dau seama este că psihiatria (de la grecescul psyche – suflet, şi iatreia – vindecare) este tratarea sufletului, iar primul pas în acest proces este de a răscumpăra sufletul din condiţia sa decăzută şi moartă. Fără aceasta, psihiatria merge spre un ţel greşit şi nu poate realiza niciodată un bun durabil.

Noul Testament conectează în câteva locuri căderea omului din Eden cu începutul păcatului din rasa umană; acest eveniment marchează timpul în care omul, care a fost original creat în inocenţă şi sfinţenie, a devenit prin actul său voluntar, o creatură căzută şi total depravată. Unii oameni, în timp ce cred că omul a căzut în păcat în Eden, resping un crez în depravarea totală a omului; în multe cazuri, aceasta este pentru că ei nu înţeleg ceea ce se spune prin depravare totală. Aceasta nu înseamnă că omul este atât de rău pe cât poate fii el, căci nimeni nu este aşa de rău încât să nu poată deveni cel mai rău. W. D. Nowlin spune despre aceasta: „Probabil că respingerea doctrinei depravării totale, de către mulţi oameni, este doar o altă evidenţă a depravării lor totale. Unii revendică faptul că ‚toţi sunt depravaţi dar că nu e nimeni care să fie total depravat’. Aceia care afirmă aceasta nu sunt în acord cu logica concluzie a poziţiei lor. Depravat înseamnă ‚corupt, viciat’. Care parte din om nu este ‚viciată’ sau nu este ‚coruptă’? Aceea care nu este depravată, sau viciată, care este sfântă, pură. Ceea ce este pur sau sfânt nu poate merge în iad şi ceea ce este viciat sau corupt nu poate merge în rai, deci ce dispoziţie s-ar putea face despre un om care este parţial depravat şi parţial sfânt? El nu poate merge nici în rai şi nici în iad. Respingerea doctrinei depravării totale se datorează de obicei unei înţelegeri greşite a doctrinei. Depravarea totală nu înseamnă că unul este atât de rău ca şi satana, şi nici că este atât de corupt pe câte poate fi acesta. Aceasta înseamnă că atunci când omul a căzut întregul om a căzut; că nici o parte din om nu a scăpat de cădere înseamnă că un om este depravat total – întregul om. Aceasta este mai degrabă o întrebare de proporţie mai degrabă decât de grad” (Fundamentals of the Faith, p. 41-42 [Lucrurile fundamentale ale credinţei], Şcoala Duminicală a Convenţiei Baptiste de Sud, Nashville, 1922).

 Prin a lua în considerare învăţătura din Geneza 3, vedem câteva lucruri care sunt explicate şi care arată că omul a căzut în Eden, că el a devenit prin urmare o creatură depravată în totalitate, şi că este prin urmare posedat de o natură păcătoasă datorită păcatului său original, şi că această condiţie a fost transmisă descendenţilor lui Adam, care erau de fapt în el la vremea păcatului lui, şi au luat parte la aceasta împreună cu el. Observăm din Geneza 3 următoarele lucruri:

I.  S-AU IMPUS ANUMITE RESTRICŢII

 Este evident că trebuie să fi fost o anumită lege impusă asupra lui Adam încă de la început, căci altfel nu ar fi fost posibil pentru el să fi păcătuit. Scripturile declară necesitatea legii pentru a constitui un act sau un păcat de atitudine: „Oricine face păcat, face şi fărădelege, şi păcatul este încălcarea legii” (1 Ioan 3:4). Şi din nou, „pentru că Legea aduce mânie; şi unde nu este o lege, acolo nu este nici călcare de lege” (Romani 4:15). Şi totuşi, „Căci înainte de Lege (darea legii scrise la Sinai) păcatul era în lume. Dar păcatul nu este ţinut în seamă câtă vreme nu este o legeTotuşi moartea a domnit, de la Adam până la Moise, chiar peste cei ce nu păcătuiseră printr-o călcare de lege asemănătoare cu a lui Adam” (Romani 5:13-14).

 Dar nu numai Scripturile, ci şi chiar raţiunea arată necesitatea legilor pentru creaţie, aşa cum observă Dr. Samuel Baird atunci când spune: „Este evident faptul că exercitarea unei suveranităţi universale, absolute şi de neschimbat, printr-o anumită fiinţă, este necesară pentru armonie şi fericire – ba mai mult, la însăşi existenţa universului pe care l-a făcut Dumnezeu. Creatorul trebuie să fie acel suveran. Nici o altă fiinţă nu are permisiunea pentru această slujbă. Însăşi actul creaţiei, care implică faptul un final potrivit care trebuie atins, îl aduce pe Creator sub obligaţia faţă de propria Sa înţelepciune de a da creaturilor Sale nişte legi care să-i călăuzească la realizarea acelui fina; fie că ele sunt imprimate pe esenţa creaturii, ca în cazul elementelor materiale, sau că sunt ataşate de structura organică, ca în cazul creaţiei vegetale şi a animalelor, sau fie că sunt înscrise în inimă şi sunt făcute de cunoscut înţelegerii, aşa cum este la om şi la oştile angelice” (The Elohim Revealed [Elohim revelat], p. 187 Lindsay and Blakiston, Philadelphia, 1860).

 De la începutul istoriei omului, Dumnezeu a dat anumite restricţii şi legi care au fost desemnate pentru trei motive principale, şi din nou facem referire la cuvintele Dr. Baird.

 Aceasta a fost cea mai perfectă lege, sub care a fost creat omul – preceptele sale sunt bazate pe motive cel mai vrednice ale lui Dumnezeu, care îşi au originea în însăşi atributele propriei Sale naturi – în influenţa sa potrivită asupra omului şi creaturilor şi esenţială pentru a putea da socoteală, însăşi existenţa creaţiei. Prin intermediul ei, sunt realizate trei scopuri. Aceasta slujeşte la revelarea perfecţiunilor morale ale lui Dumnezeu; ea constituie o afirmaţie a suveranităţii Sale; şi tot ea este criteriul pentru creaturi (Idem, p. 214).

 Descoperim restricţiile declarate în Geneza 2:16-17, iar aceasta constituie lege pentru Adam, care a fost de fapt un test efectiv al ascultării sale: „Domnul Dumnezeu a dat omului porunca aceasta: „Poţi să mănânci după plăcere din orice pom din grădină; dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit”. Siguranţa pedepsei pentru încălcarea acestei legi nu i-a mai lăsat loc lui Adam să pledeze într-o ignoranţă faţă de ea şi nici oamenii de azi nu pot revendica ignoranţa responsabilităţilor lor înaintea lui Dumnezeu, căci în timp ce ignoranţa ar diminua gradul vinei, aceasta nu ar afecta faptul acestei vini.

 Noi trebuie să realizăm faptul că Dumnezeu este suveran, şi că este dreptul Său de a impune orice restricţii asupra creaţiei Sale aşa cum îi place Lui, şi într-adevăr, El face după cum voieşte toate lucrurile: „Dumnezeul nostru este în cer, El face tot ce vrea” (Psalmul 115:3); „Domnul face tot ce vrea în ceruri şi pe pământ, în mări şi în toate adâncurile” (Psalmul 135:6). În acelaşi timp, noi trebuie să realizăm faptul că oricare restricţii pe care le impune Dumnezeu asupra omului sunt spre binele şi spre cele mai bune interese ale omului, căci „Căci Domnul Dumnezeu este un soare şi un scut, Domnul dă îndurare şi slavă, şi nu lipseşte de nici un bine pe cei ce duc o viaţă fără prihană” (Psalmul 84:11). Însă Dumnezeu permite adesea să facă ceea ce face nu ca un decret pozitiv, ci alege mai degrabă să stăpânească peste rău pentru a aduce slavă pentru Sine, şi a face bine omului în cele din urmă. Acesta este cazul pe care îl avem în faţă.

 Unii l-au criticat pe Dumnezeu că a făcut rezultatele mâncării acelui fruct atât de temute; unii spun că păcatul lui Adam de a mânca din acest fruct oprit a fost un act prea semnificativ pentru Dumnezeu pentru a aduce moartea asupra lui şi asupra urmaşilor săi pentru păcatele lor, însă nu a fost un act neînsemnat; acesta a fost un caz de rebeliune voită, pe faţă împotriva voii revelate clar a lui Dumnezeu. Nici măcar nu se poate acuza faptul că Adam a fost înşelat în a mânca acest fruct, căci este spus în mod expres: „Şi nu Adam a fost amăgit; ci femeia, fiind amăgită, s-a făcut vinovată de călcarea poruncii” (1 Timotei 2:14). Eva a fost ademenită de şarpe (2 Corinteni 11:3), însă nu şi Adam; el a păcătuit în întreaga sa cunoaştere a acţiunilor sale şi a consecinţelor lor, căci el a ştiut că Eva a păcătuit, şi el a ales să păcătuiască şi să rămână cu soţia sa, mai degrabă decât să îşi menţină inocenţa şi să fie separat de ea. Nu există nici o cale posibilă ori de a scuza ori de a atenua păcatul lui Adam. Pe lângă ideea că acesta este un act de rebeliune vădită împotriva a însăşi autorităţii lui Dumnezeu, care este cel mai important lucru, o chestiune pur nesemnificativă este un test mai bun de ascultare mai degrabă decât o chestiune mare.

M. Pendelton spune: „Unii au crezut că nu este vrednic din partea lui Dumnezeu să facă aceste rezultate a fi atât de grave şi atât de posibil de temut în ceea ce priveşte mâncarea rodului unui pom. Oare cum ar fi nevrednic din partea Lui? El a desemnat să testeze ascultarea celor două fiinţe raţionale pe care le-a pus în gradină. Ascultarea poate fi testată atât prin ceva mic cât şi prin ceva mare, şi probabil mai bun. În a face un lucru mare, un om poate fi influenţat mai mult de magnitudinea lucrului decât de autoritatea care a impus executarea acesteia; deşi, în a face un lucru mic, el este mai mult probabil gata să acţioneze din reverenţă pentru autoritatea lui Dumnezeu. Aceasta este esenţa adevăratei ascultări. Nu există ascultare autentică fără de ea” (Christian Doctrines[Doctrinele Creştine], p. 164. American Baptist Publication Society, Philadelphia, 1878).

 Această critică este bazată pe vechea idee greşită că omul este în libertatea de a decide care porunci ale lui Dumnezeu sunt sau nu importante, şi să le asculte doar pe acelea pe care le consideră destul de importante pentru a fi vrednice de ascultarea lui, însă nu este niciodată o întrebare despre cât de importată este o poruncă; singura întrebare este dacă sau nu Dumnezeu a poruncit-o. Dacă El a făcut-o, atunci s-a rezolvat problema, omul trebuie să asculte fără nici o întârziere sau dezbatere. Altfel el nu ar trebui să-l asculte deloc pe Dumnezeu, ci doar propria-i raţiune şi voinţă.

 Restricţiile pe care Dumnezeu le-a pus asupra activităţile omului din Eden au fost doar un test; nimic nu a fost reţinut de om de care avea el neapărată nevoie, căci proviziile lui Dumnezeu nu erau doar adecvate, ci i-au oferit acestuia oportunitatea de a se bucura pe deplin de toate lucrurile, cu o singură excepţie, şi acel singur lucru nu ar putea adăuga nimic care să fi fost bun omului. Pe de altă parte, cele mai cumplite şi mai categorice circumstanţe au fost aduse ca ameninţare împotriva încălcării acestor restricţii, aşa că omul nu avea nimic de câştigat ci totul de pierdut prin încălcare acestora; atunci de ce a încălcat omul această clară poruncă a Domnului şi a mâncat din fructul oprit? El a făcut-o în parte pentru că el a fost determinat să facă astfel printr-o ispitire exterioară; aşadar notăm –

  II. S-A STÂRNIT REBELIUNEA

 Satana, folosindu-se de şarpe ca instrument, a fost agentul ispitirii acesteia: „Şarpele era mai şiret decât toate fiarele câmpului pe care le făcuse Domnul Dumnezeu. El a zis femeii: Oare a zis Dumnezeu cu adevărat: Să nu mâncaţi din toţi pomii din grădină?” (Geneza 3:1). Faptul că satana a fost forţa care a stat în acest centru al ispitirii se poate vedea clar din referinţa la Apocalipsa 12:9 unde se vorbeşte despre el ca „Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit Diavolul şi Satana”. Despre şiretenia şarpelui se vorbeşte în alte locuri de asemenea: „Dar mă tem ca, după cum şarpele a amăgit pe Eva cu şiretlicul lui…” (2 Corinteni 11:3). „Îmbrăcaţi-vă cu toată armătura lui Dumnezeu, ca să puteţi ţinea piept împotriva uneltirilor diavolului” (Efeseni 6:11). Ambele cuvinte folosite, şiretlicul precum şi uneltirea, sugerează o înţelepciune care este întoarsă spre o folosire rea, şi exact aceasta îl descrie pe diavolul, căci în crearea lui el a fost una dintre cele mai înţelepte creaturi, însă şi-a pervertit înţelepciunea sa în ţeluri rele prin mândria şi ambiţia sa: „Ţi s-a îngâmfat inima din pricina frumuseţii tale, ţi-ai stricat înţelepciunea cu strălucirea ta” (Ezechiel 28:17).

 Observaţi felul în care satana a mers să îl insele pe om şi să cauzeze căderea sa din starea de inocenţă. Mai întâi, a fost o insinuare a îndoielii cu privire la ceea ce a vrut să spună Dumnezeu: „Oare chiar a spus Dumnezeu: Să nu mâncaţi din toţi pomii din gradină?” (Geneza 3:1 şu.). Aceasta este o formă foarte comună de ispitire, căci dacă diavolul ajunge să-l facă pe om să pună la îndoială înţelesul sau aplicaţia a vreunei porunci a lui Dumnezeu, el a făcut mult progres în a-l face pe om să îi fie neascultător Acestuia. Din nou, Eva avea această poruncă de la mâna a doua, căci Dumnezeu nu i-a vorbit despre aceasta ei, ci lui Adam (Geneza 2:16-17) deci ea nu era în nici o poziţie de a dezbate chestiunea aceasta cu şarpele; ceea ce ar fi trebuit ea să facă era să aducă la cunoştinţa soţului ei această chestiune, care era capul ei şi cel ce făcea fiecare decizie care trebuia luată.

 În al doilea rând, şarpele a atras atenţia la o limitare, în loc să atragă atenţia la acea permisiune aproape fără limită. Doar un singur lucru nu i-a dat voie Dumnezeu omului în Grădină, toate celelalte lucruri erau gratis date acestuia, şi nu se ducea lipsă de nimic de care să fi avut omul nevoie sau pe care sa îl dorească; totuşi, acest lucru a fost uitat, iar şarpele a atras atenţia la ceea ce ar fi păcat dacă omul s-ar împărtăşi din el. rebeliunea nu putea fi provocată dacă atenţia omului era îndreptată doar spre ceea ce era legal pentru om; omul trebuie făcut să dorească ceea ce este interzis şi nelegiuit înainte ca acesta să ajungă să se împotrivească voii lui Dumnezeu.

 În al treilea rând, şarpele a adăugat ceva la Cuvânt şi astfel i-a inversat înţelesul acestuia: „Cu siguranţă că nu veţi muri” (Geneza 3:4). El a adăugat doar un cuvânt şi acesta este unul dintre cele mai mici din limba ebraică, fiind compus doar din două litere în textul original, însă acesta a schimbat înţelesul poruncii. Traducătorii moderni ai Bibliei trebuie să ia în considerare felul în care diavolul încă mai foloseşte această manieră pentru a corupe Cuvântul prin a conduce pe oamenii neglijenţi la a corupe treptat Biblia din ce în ce mai mult prin parafrazarea şi traducerile lor libere.

 Apoi, în al patrulea rând, şarpele a pus sub semnul întrebării motivele lui Dumnezeu în a refuza acest fruct al unui singur pom pentru om: „dar Dumnezeu ştie că, în ziua când veţi mânca din el, vi se vor deschide ochii, şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul” (Geneza 3:5). Însăşi numele „diavol” înseamnă „calomniator”, şi aceasta este ceea ce face diavolul; el îl calomniază pe Dumnezeu înaintea omului, aşa cum a făcut aici, apoi îi defăimează pe cei mântuiţi înaintea lui Dumnezeu, aşa cum a făcut în Iov 1:9-11; 2:4-5. Pentru Eva, satana l-a calomniat pe Dumnezeu şi a revendicat faptul că motivul pentru care Dumnezeu le-a interzis să mănânce din acel pom a fost acela de a preveni ca ei să nu devină ca El: „Dumnezeu ştie… veţi fi ca Dumnezeu” (cuvântul evreiesc Elohim = Dumnezeu Triunitar). El a făcut din motivele lui Dumnezeu să pară a fi în întregime egoiste, căci dacă el poate să-l facă pe Dumnezeu să apară ca egoist, el îi poate da omului o aparentă justificare de a acţiona în mod egoist.

 În al cincilea rând, şarpele a făcut apel la căile principale de ispitire prin acel pom pentru a incita rebeliunea. Ioan declară că „Căci tot ce este în lume: pofta firii pământeşti, pofta ochilor şi lăudăroşia vieţii, nu este de la Tatăl, ci din lume” (1 Ioan 2:16). Aproape orice ispită vine pe una din aceste trei căi, şi la fel a fost şi cu Eva. „Femeia a văzut că pomul era bun de mâncat” (Geneza 3:6) – aici era pofta firii – „şi plăcut de privit” – pofta ochilor – „şi că pomul era de dorit ca să deschidă cuiva mintea” – lăudăroşia vieţii – „A luat deci din rodul lui, şi a mâncat; a dat şi bărbatului ei, care era lângă ea, şi bărbatul a mâncat şi el”. Prin aceleaşi trei căi Acan a ajuns în păcat (Iosua 7); aceste trei lucruri au intrat în păcatul lui David cu Bat-Şeba (2 Samuel 11); şi acestea trei sunt evidenţiate şi în cadrul ispitirii lui Hristos din pustie (Matei 4). Se pare că orice ispită ar putea fi categorisită într-una din aceste trei forme de ispitire.

 În al şaselea rând, ispita pe care a prezentat-o şarpele Evei a fost de aceeaşi natură cu acea prin care Lucifer a căzut; el a stârnit rebeliune printr-o ambiţie nesfântă de a fi ca Însăşi Dumnezeu (Geneza 3:5), şi acesta a fost felul său în care şi-a exprimat propria sa ambiţie profană: „Tu ziceai în inima ta: Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai pe sus de stelele lui Dumnezeu; voi şedea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miază-noaptei; mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Prea Înalt” (Isaia 14:13-14).

 Prin faptul că a provocat perechea originală de oameni la rebeliune, şarpele a folosit puţin adevăr, căci pura falsitate prezintă o mică ispită, căci aceasta este văzută în toată urâciunea ei ţipătoare, însă a fost un adevăr care a fost destul de admis pentru ca omul să se poată justifica faţă de aceasta, prin urmare va cădea ca o pradă uşoară în ispită. Dacă Adam, în starea sa de inocenţă, ar fi intrat în acest păcat ştiind pe deplin că este păcat, aşa cum vom vedea în curând ca el a ştiut, atunci e mică mirarea pentru ce omul din starea sa prezentă de decădere permite aşa de uşor să fie momit de cel rău când momeala îi este aşa de frumos prezentată acestuia.

 Însă un lucru este să fi ispitit, şi chiar un altul să dai cale liberă păcatului, şi aceste două lucruri nu trebuiesc să fie confundate, căci este scris: „Ferice de cel ce rabdă ispita. Căci după ce a fost găsit bun, va primi cununa vieţii, pe care a făgăduit-o Dumnezeu celor ce-l iubesc” (Iacov 1:12). O ispită este pur şi simplu un test, şi dacă nu se cedează înaintea sa, aceasta devine o binecuvântare pentru cel care este ispitit; doar atunci când cineva dă cale liberă acelei ispite ea devine păcat, aşa cum este scris: „Ci fiecare este ispitit, când este atras de pofta lui însuşi şi momit. Apoi pofta, când a zămislit, dă naştere păcatului; şi păcatul odată făptuit, aduce moartea” (Iacov 1:14-15). Astfel, trebuie recunoscut faptul că toate forţele diavolului din lume nu pot înfuria bastionul sufletului unui om şi să îl preia decât dacă omul deschide mai întâi uşa din interior. Aceasta ne duce la a considera prin urmare faptul că –

 III.  REVOLTA A FOST STÂRNITĂ

 Cineva a afirmat bine faptul că „Păcatul este declaraţia de independenţă a omului faţă de Dumnezeu”, şi într-adevăr la aceasta se ajunge în analiza finală. Aceasta este o chestiune simplă a voinţei şi a căutării egoiste a omului în schimbul supunerii sale faţă de voia şi calea lui Dumnezeu. Aşa cum am afirmat deja, toate ticăloşiile diavolului nu l-ar fi putut forţa pe om să păcătuiască; diavolul l-a provocat însă pe acesta la păcat, însă a fost tot greşeala voluntară a omului pentru care doar el va da un răspuns înaintea judecăţii lui Dumnezeu.

 Dintre cele două persoane, majoritatea oamenilor vor să o învinuiască cel mai mult pe Eva, şi aceasta este adevărat în privinţa acelora a căror mame, prin ipocrizia şi ticăloşia lor, le-au dat acestora motiv de a desconsidera pe femei, sau să facă chiar din ei urâtori de femei. Scripturile însă vorbesc altfel în această privinţă şi arată că vina mai mare a fost a lui Adam, şi aceasta pentru câteva motive.

 În primul rând, Eva a fost amăgită în această chestiune, în timp ce nu o acuzăm, că şi-a atenuat cel puţin vina. Lui Eva nu i sa dat această poruncă, ci a primit-o din cuvântul gurii lui Adam; prin urmare, ea nu a înţeles tot ceea ce era implicat în privinţa restricţiilor faţă de acel pom al cunoştinţei binelui şi al răului. Ca răspuns la întrebarea şarpelui dacă ei puteau să mănânce din toţi pomii din gradină, ea a spus că acesta le fusese interzis, însă notaţi motivul oferit de ea în această privinţă: „Dumnezeu a zis: Să nu mâncaţi din el, şi nici să nu vă atingeţi de el, ca să nu muriţi” (Geneza 3:3). Aici ea a adăugat poruncii lui Dumnezeu „nici să nu vă atingeţi de el”, care nu era parte a poruncii originale. În acelaşi timp ea a redus convingerea despre moarte din porunca originală, la doar o posibilitate a morţii: „ca să nu muriţi”. Este evident că ea a raţionalizat întreaga chestiune şi a concluzionat că Dumnezeu a limitat accesul la acest copac datorită posibilelor sale efecte otrăvitoare asupra lor, şi posibilitatea morţii în urma mâncării rodului său. Notaţi contrastul dintre porunca lui Dumnezeu…. „vei muri negreşit” (Geneza 2:17), şi interpretarea Evei despre aceasta: „ca să nu muriţi” (Geneza 3:3). Dacă aşa stau lucrurile, atunci oricine poate înţelege cu uşurinţă de felul cum ea a căzut aşa de uşor ca pradă în capcana şarpelui, în special după ce a văzut că roada pomului era bună de mâncat şi că nu avea efecte rele, aşa cam cum s-ar implica din Geneza 3:6: „Femeia a văzut că pomul era bun de mâncat”.

 În zilele noastre noi vedem aceeaşi formă de ispită foarte răspândită în care multe femei tinere justifică relaţiile sexuale premaritale pe motivul că porunca originală de a se înfrâna a fost doar o precauţie împotriva apariţiei copiilor în afara căsniciei, însă fac aceasta cu invenţia a atât de multe instrumente contraceptive încât acest pericol să fie redus la un minim, şi prin urmare porunca nu mai este în vigoare. Însă în ceea ce priveşte restricţiile pe care Dumnezeu le-a pus referitoare la acest pot din Eden erau teste ale ascultării omului pe care nici o raţiune nu le poate înlătura, aşa cum nici o Lege Morală nu poate fi raţionalizată de oamenii răi.

 În al doilea rând, Adam a fost cel mai vinovat deoarece el a păcătuit în mod voit, în deplina cunoaştere a tot ceea ce era implicat în actul său; „Şi nu Adam a fost amăgit; ci femeia, fiind amăgită, s-a făcut vinovată de călcarea poruncii” (1 Timotei 2:14). Nu se neagă faptul că Eva era cea care a călcat porunca, însă ea a fost amăgită în a ajunge aici, ceea ce nu se poate spune despre Adam, căci el a intrat în acest păcat cu ochii larg deschişi, aşa cum spune B. H. Carroll: „El nu a fost amăgit. El ştia ceea ce a spus Dumnezeu şi că ceea ce i-a sugerat diavolul lui Eva nu era ceea ce a spus El. El credea că dacă mânca din acel fruct însemna moarte. El nu s-a îndoit niciodată de cuvântul lui Dumnezeu. Însă el a mâncat în mod deliberat din acel fruct pe care i l-a dat femeia. Fără îndoială că păcatul lui Adam a fost mai mare decât cel al Evei, şi moartea care a domnit peste această lume nu a venit pentru că Eva a păcătuit; să nu credeţi aceasta. Aceasta a venit pentru că Adam a păcătuit. Rasa umană nu a decăzut în Eva. Aceasta este recuperată în Eva prin Salvatorul care este sămânţa ei, şi nu a omului. Noi am căzut în Adam. El nu avea nici o scuză din lume. El a preferat-o pe femeie în schimbul lui Dumnezeu; aceasta a fost scuza sa” (An Interpretation of the English Bible [O interpretare a Bibliei englezeşti], Vol. I, pp. 105-106. Broadman Press, Nashville, 1947).

 De îndată ce Eva a mâncat din acest fruct, ea a intrat sub blestemul morţii spirituale iar Adam nu putea să permită să fie despărţit de ea, aşa că şi el a ales să mănânce din fructul oprit şi să moară cu ea; el a preferat-o pe soţia lui în schimbul lui Dumnezeu. Câţi oameni în acelaşi fel lasă ca membrii familiei lor să stea între ei şi credincioşia faţă de Dumnezeu?

 Dar în al treilea rând, Adam a fost mai vinovat dintre cei doi pentru că el ar fi putut să-şi interpună autoritatea sa peste soţia lui în oricare punct din această tranzacţie, şi ar fi prevenit-o de la a mânca din acest fruct oprit, şi de la a deveni o creatură căzută. Adam nu a făcut aceasta chiar după ce a avut loc ispitirea, şi nici Eva şi şarpele nu au căutat aceasta după ce s-a încheiat totul; Adam a stat tăcut pe întregul parcurs şi a urmărit cum soţia sa a fost ispitită, înşelată şi apoi să moară spiritual, căci atunci când Eva a mâncat din fructul oprit, „A luat deci din rodul lui, şi a mâncat; a dat şi bărbatului ei, care era lângă ea, şi bărbatul a mâncat şi el” (Geneza 3:6 şu.). Este destul de greu să îl justificăm pe Adam în vreun fel atunci când luăm în considerare toţi aceşti factori, căci el a fost ca un laş şi lipsit de scrupule, ca să spunem pe puţin, în a-i permite soţiei sale să între în acea postură în care era fără să dea nici un cuvânt de avertizare sau de prevenire. Şi ceea ce era mai rău este că el a încercat să „treacă răspunderea” şi să o blameze pe Eva, şi prin implicaţiei, lui Dumnezeu care i-a dăruit-o lui pe Eva: „Omul a răspuns: Femeia pe care mi-ai dat-o ca să fie lângă mine, ea mi-a dat din pom şi am mâncat” (Geneza 3:12). De la primul păcat din rasa umană, pare a fi o slăbiciune înnăscută a omului de a încerca întotdeauna să dea vina pe altcineva mai degrabă decât pe sine pentru păcatele lui, însă aceasta nu funcţionează niciodată, căci vechea zicală spune, „Fiecare cadă stă pe propriu ei fund”.

 În al patrulea rând, vina lui Adam a fost mai mare pentru că el a stat într-o relaţie diferită faţă de posteritatea sa decât Eva, căci în timp ce Eva era „mama tuturor celor vii” (Geneza 3:20), Adam era capul natural al întregii rase umane, şi în tip ce era strămoşul tuturor oamenilor, el a reprezentat pe fiecare din urmaşii săi în această cădere. Căci este evident faptul că păcatul lui Adam a fost imputat la toţi urmaşii lui, căci este scris, „De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit” (Romani 5:12); şi „Căci, după cum prin neascultarea unui singur om, cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi, tot aşa, prin ascultarea unui singur om, cei mulţi vor fi făcuţi neprihăniţi” (Romani 5:19). „Căci dacă moartea a venit prin om, tot prin om a venit şi învierea morţilor. Şi după cum toţi mor în Adam, tot aşa, toţi vor învia în Hristos” (1 Corinteni 15:21-22). W. G.T. Shedd a făcut următoare observaţie cu privire la textul din Romani 5:12: „Păcatul este imputat unităţii care l-a comis, se cuvine unităţii, şi este propagat din unitate. Prin urmare, toate lucrurile particulare despre păcat care se aplică unităţii sau naturii comune se aplică în mod egal şi strict fiecărei porţiuni individualizate a acesteia” (Dogmatic Theology [Teologie Dogmatică], Vol. II, p. 43. Zondervan Publishing House, Grand Rapids, lipsă dată).

 A existat o unitate a întregii rase şi aceasta era centrată atunci în Adam, în calitate de cap natural al rasei. Fiecare persoană care a trăit vreodată pe pământ, cu excepţia lui Hristos, a fost în Adam din punct de vedere seminal atunci când el a păcătuit, şi ca rezultat al acestui lucru cu toţi am păcătuit în şi cu Adam, iar ca rezultat al naturii depravate pe care o moştenim prin natură de la Adam, noi validăm păcatul lui Adam într-un fel sau altul atunci când ajungem la vârsta de responsabilitate. J. M. Pendleton observă următoarele: „Copiii apostaţi ai lui Adam l-au blamat întotdeauna pe strămoşul lor pentru neascultarea sa, însă ei de fapt o susţin de îndată ce sunt capabili să distingă binele de rău. Ei aleg în mod invariabil răul şi resping binele. Natura lor depravată îşi arată depravarea ei în preferinţa lor faţă de căile păcatului. Ei iubesc păcatul mai degrabă decât lumina” (Christian Doctrines [Doctrine creştine], p. 171, American Baptist Publication Society, Philadelphia, 1878).

 Este adevărată şi afirmaţia lui A. J. Mason că „Ceea ce a fost prin naştere nenorocirea noastră a devenit prin şansă greşeala noastră” (The Faith of the Gospel [Credinţa Evangheliei], p. 117, Rivingtons, London, 1889). Astfel, în revolta lui Adam, sunt multe şi depărtate efecte, care nu au încetat nici până astăzi, însă spre deosebire de valurile produse de aruncarea unei pietre într-un bazin, valurile păcatului cresc mai mari cu fiecare generaţie care trece, aşa că astăzi au ajuns a fi nişte valuri ca a unui flux. Însă aceasta este avansul spre următorul nostru gând, care este că –

  IV. AU AVUT LOC REZULTATE

 Aşa cum am observat deja, Adam a păcătuit, nu ca individ, ci în calitate de cap natural al rasei umane, căci toată omenirea se afla în el din punct de vedere seminal la momentul revoltei sale împotriva lui Dumnezeu, şi prin consecinţă, înaintea lui Dumnezeu, cu toţii au luat parte la păcatul lui. Despre faptul că Dumnezeu se uită la oameni ca fiind una cu părinţii lor înainte de naşterea lor este evident din Evrei 7:9-10: „Mai mult, însuşi Levi, care ia zeciuială, a plătit zeciuiala, ca să zicem aşa, prin Avraam; căci era încă în coapsele strămoşului său, când a întâmpinat Melhisedec pe Avraam”. Principiul este acelaşi în ambele cazuri, cu excepţie că în cazul lui Adam toţi urmaşii săi sunt văzuţi ca fiind în el în acelaşi timp cu păcatul lui, şi de a fi vinovaţi de acesta. Trebuie reamintit de asemenea că Adam a fost primul om creat, că tocmai apăruse proaspăt, nou şi perfect din mâinile Creatorului, şi că el avea slăbiciuni naturale, nu era înclinat spre păcat şi spre nimic altceva care să lucreze împotriva caracterului său sfânt; dar dacă, în ciuda a toate aceste lucruri, el tot s-ar fi răzvrătit împotriva lui Dumnezeu, atunci cu siguranţă că toţi descendenţii săi, care acum posedă o natură căzută şi depravată, dacă ei ar fi puşi în aceleaşi circumstanţe şi situaţie, ar păcătui în modul cel mai sigur şi mai rapid.

 Primul şi cel mai mare rezultat al păcatului omului a fost moartea care a constituit ameninţarea de la început pentru mâncarea fructului din pomul interzis. Totuşi aceasta nu a fost iniţial moarte fizică, deşi este evident faptul că moartea fizică este rezultatul acestui păcat. Dr. S. J. Baird a declarat bine despre aceasta când a spus că „Acea dizolvare trupească nu a fost ideea imediată exprimată prin cuvânt, moartea, în cadrul pedepsei legii, este încă evidentă din câteva considerente. Dacă acesta ar fi fost înţelesul, se cuvenea ca părinţii noştri care au păcătuit să se fi reîntors de fapt în ţărână în ziua păcătuirii. Legea a fost „Astfel dar, deoarece copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii, tot aşa şi El însuşi a fost deopotrivă părtaş la ele, pentru ca, prin moarte, să nimicească pe cel ce are puterea morţii, adică pe diavolul, şi să izbăvească pe toţi aceia, care prin frica morţii erau supuşi robiei toată viaţa lor” (Evrei 2:14, 15). El „a nimicit moartea” (2 Timotei 1:10), şi o asigură pe depravata Marta că „Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi. Şi oricine trăieşte, şi crede în Mine, nu va muri niciodată” (Ioan 11:25-26). Totuşi dintre toţi aceia care au auzit şi au crezut atunci, şi toate generaţiile viitoare care s-au încrezut în aceste promisiuni excesiv de mari şi de preţioase, nici unul nu a evitat întoarcerea în ţărână… ca să marcheze în mod accentuat că cuvântul moarte, propriu-zis exprimat mânie, este repudiat de Scripturi în folosirea sa, în ceea ce priveşte oamenii lui Dumnezeu. Vezi Matei 9:24; Ioan 11:11; 1 Tesaloniceni 4:14; 5:9-10” (The Elohim Revealed, pp. 274-276, Lindsay and Blakiston, Philadelphia, 1860).

 Prin a mânca din fructul pomului interzis, Adam a devenit imediat o creatură păcătoasă şi decăzută, care se afla sub mânia lui Dumnezeu, şi aceasta pare să fie ceea ce este indicat de cuvântul „moarte” din Geneza 3. Este adevărat că Adam şi Eva imediat după ce au mâncat din fructul oprit au devenit muritori, adică creaturi care mor, şi este de asemenea sigur că ei au fost socotiţi şi morţi spirituali până ce aceştia au fost născuţi din nou prin credinţă în răscumpărătorul promis, însă moartea care a fost ameninţată era mânia lui Dumnezeu care în mod necesar trebuie să fie peste fiecare copil al lui Adam până ce acesta este răscumpărat de la cădere.

 Alte numeroase calamităţi au rezultat în urma păcatului omului şi acestea sunt enumerate în Geneza 3; în primul rând, Dumnezeu a înmulţit durerea naşterii femeii pentru ca ulterior ea să poată să conceapă mai des (Geneza 3:16), şi această parte a blestemului a implicat, în mod evident pentru femeie, durere, aşa cum este exprimat prin cuvântul „suferinţa”. Însă aceasta ar fi un blestem şi peste om, căci mulţi oameni suferă mintal atunci când îşi văd soţia suferind la pieptul lor.

 În al doilea rând, femeia a fost făcută inferioară bărbatului într-un fel şi un grad diferit de ceea ce a fost moştenit în creaţie (1 Timotei 2:12-13; 1 Corinteni 11:8-9). Exact ceea ce este înţeles prin expresia „dorinţa ta va fi după soţul tău” (Geneza 3:16), nu este cunoscut, dar este clar că datorită păcatului lui Adam şi Eva, propria lor relaţie originală a fost aşa de dezmembrată încât să nu mai fie binecuvântată cum a fost înainte de cădere.

 În al treilea rând, pământul însăşi a fost crucificat ca să aducă roadă în silă, şi aceasta în urma răspunsului munci laborioase a omului. „… blestemat este acum pământul din pricina ta. Cu multă trudă să-ţi scoţi hrana din el în toate zilele vieţii tale” (Geneza 3:17). Până în acest moment prezent, această condiţie s-a menţinut ca adevărată şi va continua până ce pământul însuşi va fi răscumpărat odată cu omul. „Căci firea a fost supusă deşertăciunii – nu de voie, ci din pricina celui ce a supus-o – cu nădejdea însă, că şi ea va fi izbăvită din robia stricăciunii, ca să aibă parte de slobozenia slavei copiilor lui Dumnezeu. Dar ştim că până în ziua de azi, toată firea suspină şi sufere durerile naşterii. Şi nu numai ea, dar şi noi, care avem cele dintâi roade ale Duhului, suspinăm în noi, şi aşteptăm înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru”(Romani 8:20-23).

 În al patrulea rând, căderea omului a rezultat în suferinţă – suferinţă pentru femei în sfera vieţii ei (Geneza 3:16), şi pentru bărbat în sfera vieţii lui (Geneza 3:17). Înainte de a păcătui, nici Adam şi nici Eva nu au avut niciodată vederea lor umplută de lacrimi, nici inimile care să îi doară în tristeţe şi regret, însă după păcatul lor, aceasta avea să devină o experienţă de o viaţă cu doar scurte şi ocazionale răgazuri din partea ei. Boala, păcatul, moartea, dezamăgirea, privare şi multe alte lucruri fac din această viaţă prezentă una din cele mai multe dureri ale inimii.

 În al cincilea rând, ca rezultat al blestemului asupra pământului, avea să existe pericolul constant de frustrare a omului în încercarea de a se smulge de la nevoita trăire în urma lucrării pământului. „Spini şi pălămidă să îţi dea” (Geneza 3:18a). Fără îndoială că acest blestem nu a fost limitat doar pentru ocuparea slujbei de fermier, ci are aplicaţie la toate ocupaţiile, însă în nici o altă ocupaţie nu este mai evident blestemul ca în agricultură, căci toate roadele bune trebuiesc dirijate în ordine pentru a le face să producă, în timp ce buruienile de orice fel trebuiesc confruntate în mod constant şi acestea încă le merge bine şi se reproduc în mod extraordinar şi sufocă plantele bune.

 În al şaselea rând, munca omului ar fi o sarcină dureroasă, neplăcută în întreaga sa existenţă pe pământ (Geneza 3:19): „În sudoarea feţei tale să-ţi mănânci pâinea, până te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost luat; căci ţărână eşti, şi în ţărână te vei întoarce”. Dumnezeu nu a intenţionat niciodată pentru om să fie inutil, şi pentru acest motiv chiar înainte de cădere, omul a avut sarcina de cultivare a grădinii (Geneza 2:15), şi chiar după ce pământul a fost răscumpărat şi spălat de toate păcatele comise, omul încă va mai fi ocupat cu slujirea lui Dumnezeu (Apocalipsa 22:3), însă aceasta este un strigăt îndepărtat de munca grea care a căzut în dreptul omenirii datorită acestui blestem.

 În al şaptelea rând, moartea fizică a fost rezultatul blestemului, căci este scris: „Te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost luat; căci ţărână eşti, şi în ţărână te vei întoarce” (Geneza 3:19). Moartea este rezultatul natural al păcatului şi îl urmează prin blestem, aşa cum scrie şi Iacov: „Apoi pofta, când a zămislit, dă naştere păcatului; şi păcatul odată făptuit, aduce moartea” (Iacov 1:15). Moartea fizică nu este cea mai rea parte a blestemului, ci este cea mai manifestată şi mai considerată amintire pentru om a condiţiei sale căzute.

 Într-un cuvânt, haosul a rezultat în urma păcatului şi a căderii lui Adam, căci el a scufundat în ruină nu numai posteritatea sa, ci a adus devastare asupra întregii creaţii, însă există o speranţă binecuvântată, căci notăm în final că –

V. LA MIJLOC A FOST PUSĂ RĂSCUMPĂRAREA

 Prin păcatul său omul a meritat moartea veşnică, totuşi Dumnezeu în harul Său a oferit răscumpărarea; da El a furnizat-o înainte de întemeierea lumii. Căderea omului nu l-a luat pe Dumnezeu prin surprindere, căci provizia pentru răscumpărarea omului a fost făcută înainte ca să existe omul, deci înainte de a apărea nevoia. Astfel se scrie că Hristos este „Mielul junghiat încă înainte de întemeierea lumii” (Apocalipsa 13:8). Nu numai atât, dar este de asemenea scris că „…Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui, după ce, în dragostea Lui” (Efeseni 1:4).

 Provizia lui Dumnezeu de răscumpărare este premergătoare existenţei omului, şi a nevoii sale, însă aceasta a fost proclamată imediat ce a fost necesară, căci prima promisiune a venirii Răscumpărătorului este înregistrat în Geneza 3:15: „Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul, şi tu îi vei zdrobi călcâiul”.

 Dar nu numai că s-a proclamat provizia pentru răscumpărare, ci şi un loc de închinare în care Dumnezeu se va întâlni cu mul şi îi va acceptat jertfele: „Astfel a izgonit El pe Adam; şi la răsăritul grădinii Edenului a pus nişte heruvimi, cari să învârtească o sabie învăpăiată, ca să păzească drumul care duce la pomul vieţii” (Geneza 3:24). Heruvimii sunt simboluri ale prezenţei lui Dumnezeu, iar despre locul în care El se va întâlni cu omul este scris: „Acolo Mă voi întâlni cu tine; şi de la înălţimea capacului ispăşirii, dintre cei doi heruvimi aşezaţi pe chivotul mărturiei…” (Exod 25:22).

 Să înţelegem că imediat după căderea omului a intervenit harul. În primul rând cu o promisiunea a unui Răscumpărător care va distruge lucrările diavolului. Apoi, cu îmbrăcarea care simbolizează neprihănirea lui Hristos. În al treilea rând, cu un capac al îndurării indicând metoda prin care Dumnezeu poate fi abordat înspre salvare. De la acest moment şi pana la potop acel capac al îndurării este în estul grădinii şi oricine va mânca din pomul vieţii şi va trai veşnic trebuie să vină înaintea lui Dumnezeu unde locuieşte între heruvimi, unde Shekinah este simbolul prezenţei Sale, şi că putem veni la el doar prin sângele ispăşirii (B. H. Carroll, An Interpretation of the English Bible, Vol. I, p. 112. Broadman Press, Nashville, 1947).

 Faptul că lui Adam şi Eva i s-a oferit o răscumpărare este mai mult decât sigur din reprezentarea simbolică a faptului că Dumnezeu le-a îmbrăcat goliciunea lor prin a înjunghia animale şi a le lua pieile lor: „Domnul Dumnezeu a făcut lui Adam şi nevestei lui haine de piele, şi i-a îmbrăcat cu ele” (Geneza 3:21). Goliciunea este folosită foarte comun în Scripturi ca simbol al păcătoşeniei sau al unei lipse a neprihănirii, în timp ce provizia de îmbrăcăminte simbolizează imputarea neprihănirii altuia asupra unui păcătos. Faptul că acestea erau piei de animale, sugerează faptul că pentru a se acoperi nelegiuirea omului, un altul trebuia să moară în locul său, şi astfel se stabileşte doctrina substituţiei. Faptul că Dumnezeu însuşi a oferit aceste haine pentru Adam şi Eva arată că El a fost încântat să le ofere un Înlocuitor prin a cărui moarte omul să poată fi iertat.

 Acest verset ne oferă o imagine tipică a mântuirii unui păcătos. Aceasta a fost prima predică evanghelică, predicată de însuşi Dumnezeu, nu în cuvinte ci în simbol şi acţiune. Aceasta a fost o creare a căii prin care o creatură păcătoasă ar putea să se reîntoarcă şi să se apropie de Creatorul ei sfânt. Aceasta a fost declaraţia iniţial a faptului fundamental că „fără vărsare de sânge nu este iertare”. Aceasta a fost o ilustrare binecuvântată a substituirii – cel inocent murind în locul celui vinovat (A. W. Pink, Gleanings in Genesis [Spicuiri din Geneza], p. 44. Moody Press, Chicago, 1922).

 Omul, prin păcatul său, a devenit o creatură căzută şi total depravată, şi astfel a intrat sub blestemul care a fost pronunţat pentru încălcarea poruncii originale a lui Dumnezeu. El merita numai iadul, şi prin propriile sale fapte nu ar putea fi altfel, aşa că dacă el avea să fie vreodată răscumpărat, aceasta trebuia să fie prin har – adică, aparte de orice consideraţie a meritului din partea sa, şi aceasta este felul cum prezintă în mod universal Scripturile că este mântuire – prin har. Însă răscumpărarea în sine nu este prin har, căci a fost realizată de Hristos, prin plătirea Lui pe deplin pentru răscumpărarea omului din blestemul legii. Într-adevăr, „a răscumpăra” înseamnă „a cumpăra de la piaţa de sclavi” sau „a elibera prin a plătii un preţ”. Răscumpărarea este cea mai mare realizare a lui Hristos pentru scăparea omului de la cădere, în timp ce mântuirea este cel mai mare rezultat al acestuia care este oferit omului căzut în mod gratuit. Astfel, omul nu are nevoie să încerce să facă o răscumpărare pentru sine din următoarele motive: (1) Este imposibil pentru el în condiţia sa decăzută şi depravată să facă ceva care să fie acceptabil înaintea lui Dumnezeu. (2) Hristos a realizat deja tot ceea ce este necesar pentru răscumpărarea omului. (3) Încercarea de a realiza o răscumpărare pentru sine înseamnă a nega ori eficienţa ori valabilitatea răscumpărării lui Hristos, şi astfel să prezinte un afront şi faţă de Tatăl. Aceasta se rezolvă de la sine foarte simplu: omul ori trebuie să accepte cu mulţumire răscumpărarea care a fost făcută, sau să meargă nerăscumpărat într-o veşnicie fără de Hristos. Nu există nici o altă alternativă.

 Răscumpărarea este o partea a acelui mare şi larg subiect, ispăşirea, despre care sperăm să discutăm într-un studiu ulterior, aşa că pentru prezent ne mulţumim cu a oferi o schiţă sugestivă a răscumpărării, pentru studiul ulterior mai aprofundat al cititorului. Scriptura afişează în mod clar următoarele lucruri despre răscumpărarea: I. Răscumpărarea intenţionată. II. Răscumpărarea prefigurată (în jertfele Vechiului Testament). III. Răscumpărarea cumpărată. IV. Răscumpărarea predicată. V. Răscumpărarea desăvârşită (încheiată la răpire). VI. Răscumpărarea lăudată (cântecul sfinţilor în veşnicie).

 Păcatul original al omului a fost un păcat al întregii lumi, şi acesta a afundat întreaga rasă umană într-o stare de haos din care aceasta putea fi recuperată doar prin înţelepciunea şi lucrarea Divină, totuşi binecuvântatul adevăr este că omul câştigă mai mult prin răscumpărarea care este în Isus Hristos, decât să fie pierdut prin căderea sa în Adam, însă el câştigă aceasta nu prin propriile sale eforturi sau munci, ci doar prin favoarea nemeritată şi de nemeritat a lui Dumnezeu. Prin urmare, toată lauda i se datorează lui Dumnezeu şi numai Lui.

http://www.voxdeibaptist.org/doctrina_pacatului_Kersten.htm

Schimbarea la faţă a religiei: un robot slujeşte într-un templu budist din Japonia

download

Adrian Popovici 08.19.2019 | ● Vizualizări: 671

 Robotul, numit Kannon, după zeitatea budistă a milosteniei, slujeşte în templul Kodaiji din Kyoto.

Robotul, numit Kannon, după zeitatea budistă a milosteniei, slujeşte în templul Kodaiji din Kyoto.

Adesea, religiile par a se afla de partea baricadei care valorizează viaţa oamenilor şi priveşte cu

Adesea, religiile par a se afla de partea baricadei care valorizează viaţa oamenilor şi priveşte cu scepticism, mai mult sau mai puţin sănătos, utilizarea tehnologiei în diferite aspecte ale vieţii. Călugării budişti de la templul Kodaiji au făcut însă un pas înainte şi au acceptat inevitabilitatea schimbării, mai exact, ei au acceptat ca un robot să conducă unele servicii religioase, notează Techxplore.

Androidul Kannon, numit astfel după zeitatea budistă a milosteniei, ar putea pe viitor, folosind inteligenţa artificială, să atingă înţelepciunea absolută cu ajutorul unor unităţi de stocare adecvate. „Acest robot nu va muri vreodată, va continua să se îmbunătăţească şi să evolueze”, a declarat preotul Tensho Goto.

„Cu ajutorul inteligenţei artificiale, sper că va căpăta foarte multă înţelepciune pe care să o folosească pentru a ajuta persoanele aflate în dificultate. El schimbă faţa budismului”, a mai adăugat Goto.


Kannon a început să slujească la începutul acestui an şi este produsul colaborării dintre călugării templului Kodaiji şi profesorul de robotică Hiroshi Ishiguro de la Universitatea Osaka. În ceea ce priveşte detaliile tehnice, acest robot este acoperit doar în zona mâinilor, a umerilor şi a feţei cu silicon care imită pielea umană, restul componentelor acestuia aflându-se la vedere.

Robotul recită mantrele budiste în limba japoneză, traducerea acestora făcându-se pe un ecran din spatele acestuia în limbile engleză şi chineză.

Călugării speră că astfel de androizi vor putea să îi ajute să reducă distanţa dintre ei şi generaţiile tinere. „Tinerii probabil sunt de părere că templele sunt locuri pentru înmormântări şi pentru căsătorii.

„Scopul budismului este uşurarea durerii. Societăţile moderne aduc cu ele noi forme de suferinţă, dar scopul nostru a rămas acelaşi de 2.000 de ani”, explică călugărul Goto.

În ciuda entuziasmului unor călugări precum Goto, Kannon a fost primit şi cu neîncredere sau chiar considerat o aberaţie. Conform călugărilor de la templu, acestea veneau în principal din partea turiştilor occidentali. „Japonezii nu au prejudecăţi faţă de roboţi, am fost crescuţi cu benzi desenate în care roboţii sunt prietenii noştri. Vesticii gândesc diferit”, a declarat Gato.

Citeşte şi:

Citeşte şi

22, 23 și 24 August pentru creștinii din Basarabia | Pastor Vasile Filat

download

Bună dimineața,
Guvernul Republicii Moldova a decretat zilele de 23 și 24 august drept zile de doliu național în legătură cu Ziua comemorarii victimelor tuturor regimurilor totalitare si autoritare. De cealaltă parte, un partid de la guvernare a sărbătorit 75 de ani de la eliberarea Basarabiei de sub ocupația fascistă. Subiectul a trezit polemici în societate. Ca și creștini trebuie să avem discernământ în această situație.
Dacă aveți nevoi de rugăciune sau întrebări din Biblie, la care căutați răspuns, contactați-ne pe una din căile de comunicare de mai jos.

O zi binecuvântată să aveți.

Cu drag, Vitalie Marian.
Administratorul siteu-ului Moldova Creștină.

Publicat pe 24 aug. 2019

Guvernul Republicii Moldova a decretat zilele de 23 și 24 august drept zile de doliu național în legătură cu Ziua comemorarii victimelor tuturor regimurilor totalitare si autoritare. De cealaltă parte, un partid de la guvernare a sărbătorit 75 de ani de la eliberarea Basarabiei de sub ocupația fascistă. Subiectul a trezit polemici în societate. Ca și creștini trebuie să avem discernământ în această situație. Ce au însemnat aceste zile pentru creștinii evanghelici din Basarabia, aflați din acest video.