Dumitrașcu Marin 1906 – 1946, din Jegălia

Fratele Dumitrașcu Marin s-a născut în ziua de 17 august 1906, în localitatea Jegălia,  județul Ialomița, dintr-o familie modestă, fiind fiul lui Niță Dumitrașcu Șerban.

Face școala primară în localitatea de naștere, primind adesea multe bătăi din cauza credinței.

Între anii 1922 – 1926 face cursurile Seminarului Teologic Baptist din București.

În anul 1925 începe să publice articole și înformații în revista „Farul Mântuirii”, primul articol fiind: „Nu este cu putință să cumperi”.

În anul 1926 este angajat  păstor la Biserica Creștină Baptistă din Turnu-Măgurele.

În anul 1928 este încorporat în armată, unde este supus la tot felul de persecuții.

În anul 1929, eliberat din armată, începe din nou lucrarea pastorală la Biserca Creștină Baptistă din Ploiești, biserică înființată prin lucrarea sa.

În anul 1931 este ordinat ca păstor.

În anul 1932 se căsătorește cu sora Valentina Bruda, care i-a fost o soție bună și credincioasă.

În anul 1933 începe colaborarea cu revista „Farul Creștin”, de curând înființat și are un prim articol: „Înapoi la viața de rugăciune”. A avut articole tot mai interesante, precum: „Ce înseamnă cuvântul biserică”, „Singura Scăpare”, „Starea lumii fără Hristos”, „Vânturi potrivnice”.

Din anul 1934 fratele colaborează la revista „Călăuza”, făcând lecțiunile pentru tineret.

În anul 1935 face parte din comitetul: „Frățietatea dornică de pace”, care s-a întrunit la București, în zilele de 26-28 1935, în vederea realizării unei uniri durabile și de a contribui la împăcarea tuturor fraților din diferite grupări.

În ziua de marți, 25 ianuarie 1938, face parte din delegația Uniunii Bisericilor Baptiste din România, care este primită în audiență la Prim-Ministrul, Octavian Goga. Această delegație a fost primită și de Ministrul Cultelor și Artelor, I. Lupșa. Delegația era compusă din următorii frați: Ioan Dan, B. Bușilă, Ioan Cocuț, D. Pascu, L. L. Sezonov, Marian Dumitrașcu și Petru Craine.

În ziua de 30 martie 1938, aceeași delegație primește pe fratele Rushbrooke, secretarul Alianței Mondiale Baptiste, cu care va merge în audiență la Majestatea Sa, Regele Carol al  II-lea.

În anul 1939 este ales  secretar general al Uniunii Comunităților Creștine Baptiste din România și o deține până în anul 1946.

În anul 1942 fratele Constantin Adorian și Marin Dumitrașcu, trimit un memoriu Mareșalului Antonescu, cel care era coducătorul Statului și care a scos în afara legii, Cultul Baptist.

Slujirea de secretar a Uniunii, i-a dat o responsabilitate  care întrecea nevoile lui personale sau de familie. Într-un an, pe când trebuia să meargă în audiență la Ministerul Cultelor, deoarece în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, baptiștii au fost scoși în afara legii, casele de adunare confiscate, prigoana se declanșa asupra fraților, fratele primește telegramă că i-a murit fețița și cere familiei să facă serviciul de înmormântare fără el, ca să poată participa la audiență.

A călătorit mult în condiții vitrege, mergea de la Ploiești la București pe scările trenului sau între vagoane, fapt ce a făcut ca sănătatea să se înrăutățească. Frații din conducere l-au sfătuit să își vadă de sănătate, dar fratele Marin Dumitrașcu avea pe prim loc lucrarea Domnului, care trecea prin cruntă prigoană.

După o prigoană de nedescris, în care a ajuns ca Ministrul Cultelor să-i pună pistolul în piept,  fratele nu s-a înfricat.

A venit ziua de 1 noiembrie 1944, când s-a dat Decretul-Lege numărul 553, prin care Cultul Crștin Baptist din România este recunoscut și primește înapoi tot ce i s-a confiscat. Aici iar încep demersuri, frământări, pe care fratele le-a dus la bun sfârșit și poporul baptist se bucura de libertate.

În anul 1946 fratele Marin Dumitrașcu, Secretarul General al Cultului Baptist din România, este chemat la Domnul, la vârsta de 40 de ani.

Serviciul de înmormântare a fost oficiat în curtea Bisericii Creștine Baptiste Cluj Mănăștur, în ziua de 18 iulie 1946.

Au predicat frații: Dan Ioan, președintele Uniunii Baptiste, V Gașpar, Alexa Popovici, Nicolae Covaci,Viorel Garoiu, Teodor Vicaș, Ioan Bâcu, Pavel Bărbătei, Ioan Socaciu și Gheorghe Igna.

A cântat corul mixt și fanfara. De la biserică, la cimitir, a fost purtat pe mâini de studenții baptiști din Cluj.

 Surse:

Alexa Popovici

Dârlea Teodor

Ioan Bunaciu

Pavel Bărbătei

Farul Creștin
Farul Mântuirii 

Îndrumătorul Creștin Baptist

https://wordpress.com/read/feeds/94707255/posts/2390231725

Trecere de pietoni din Bacău, pictată în culorile curcubeului, simbol bliblic confiscat de homosexuali — Noutati Crestine

Asociația MozaiQ participă la festivalul „Street Delivery”, care se desfășoară în acest week-end în Bacău, prezența la eveniment fiind marcată de pictarea unei treceri de pietoni în culorile curcubeului, simbol biblic confiscat de comunitatea homosexualilor. „Vom trasa o trecere de pietoni Rainbow, provizorie, pe Aleea Parcului, în fața standului MozaiQ. Zebra rainbow este un simbol […] […]

Mânia lui Dumnezeu de Arthur W. Pink

download

Mânia lui Dumnezeu

de Arthur W. Pink

E trist, într-adevăr, să întâlneşti creştini practicanţi care par a considera mânia lui Dumnezeu ca ceva pentru care sunt nevoiţi să se scuze, sau care ar dori cel puţin să nu existe un astfel de lucru. În timp ce unii n-ar merge chiar atât de departe încât să admită în mod direct că privesc mânia lui Dumnezeu ca fiind o pată pe caracterul divin, totuşi sunt departe de a o privi cu încântare; le-ar plăcea să nu se gândească la ea şi rareori aud menţionându-se despre ea fără să nu li se revolte în inimi un resentiment ascuns împotriva ei. Chiar şi dintre cei care sunt mai sobri în judecata lor, nu puţini par a-şi imagina că există o asprime cu privire la mânia lui Dumnezeu care o face să fie prea înspăimântătoare pentru a constitui o temă de meditaţie rentabilă. Alţii întreţin iluzia că mânia lui Dumnezeu nu s-ar potrivi cu bunătatea Sa, căutând astfel s-o izgonească din gândurile lor.

Da, mulţi sunt cei care refuză să privească o viziune a mâniei lui Dumnezeu ca şi cum ar fi chemaţi să privească spre vreun cusur al caracterului divin sau spre vreo pată care s-ar afla pe guvernarea divină. Însă ce spun Scripturile? Întorcându-ne la Scripturi găsim că Dumnezeu n-a încercat niciodată să ascundă ceea ce ţine de mânia Sa. Lui nu-I este ruşine să facă cunoscut faptul că răzbunarea şi furia sunt ale Lui. Provocarea Sa este următoarea: Să ştiţi dar că Eu sunt Dumnezeu, şi că nu este alt dumnezeu afară de Mine; Eu dau viaţă şi Eu omor, Eu rănesc şi Eu tămăduiesc, şi nimeni nu poate scoate pe cineva din mâna Mea. Căci Îmi ridic mâna spre cer şi zic: „Cât este de adevărat că trăiesc în veci, atât este de adevărat că atunci când voi ascuţi fulgerul sabiei Mele şi voi pune mâna să fac judecată, Mă voi răzbuna împotriva potrivnicilor Mei şi voi pedepsi pe cei ce Mă urăsc.”(Deut. 32:39-41).

 Un studiu al concordanţei ne va arăta că sunt mai multe referinţe în Scriptură la supărarea, furia şi mânia lui Dumnezeu decât la dragostea şi blândeţea (sensibilitatea) Lui. Pentru că Dumnezeu este sfânt, El urăşte orice păcat; şi pentru că El urăşte toate păcatele, mânia Lui se aprinde împotriva păcătosului (Psalmul 7:11).

Mânia lui Dumnezeu este perfecţiune divină tot atât de mult precum este şi credincioşia, puterea sau mila Sa. Aşa şi trebuie să fie, deoarece nu este nici o pată, nici cel mai mic cusur în caracterul lui Dumnezeu; totuşi, ar putea fi, dacă i-ar lipsi „mânia”. Indiferenţa faţă de păcat este un cusur moral, iar cel care nu urăşte păcatul este lepros din punct de vedere moral. Cum ar putea El, care e Esenţa a tot ceea ce este excelenţă, să privească cu aceeaşi satisfacţie asupra virtuţii şi asupra imoralităţii, asupra înţelepciunii şi asupra prostiei? Cum ar putea El, care este de o sfinţenie infinită, să nesocotească păcatul şi să refuze a-Şi arăta „severitatea” împotriva lui? Cum ar putea El, care-Şi găseşte plăcerea numai în ceea ce este pur şi frumos, să nu deteste şi să nu urască ceea ce este impur şi imoral? Tocmai natura lui Dumnezeu face din realitatea iadului o necesitate, atât de imperios şi de-a pururi necesar precum este şi raiul. Nu numai că nu este nici o imperfecţiune în Dumnezeu, ci în El nu este nici o perfecţiune care să fie mai puţin perfectă decât cealaltă.

Mânia lui Dumnezeu este ura Sa veşnică cu privire la tot ceea ce este nedreptate. Este iritarea şi indignarea dreptăţii divine în faţa răului. Este sfinţenia lui Dumnezeu stârnită împotriva păcatului. Este cauza care porneşte acea sentinţă divină care se va abate peste cei care fac răul. Dumnezeu este mânios pe păcat deoarece acesta este o rebeliune împotriva autorităţii Sale, o ofensă adusă suveranităţii sale absolute. Cei ce se revoltă împotriva guvernării lui Dumnezeu vor fi făcuţi să înţeleagă că Dumnezeu este Domnul. Vor fi făcuţi să simtă cât este de măreaţă acea Maiestate pe care au dispreţuit-o, şi cât este de teribilă acea mânie ameninţătoare de care le-a păsat atât de puţin. Nu că mânia lui Dumnezeu ar fi o revanşă răuvoitoare şi răutăcioasă, pricinuind rău de dragul de a face rău, sau ca represalii la răul care i-a fost făcut. Nu, deşi Dumnezeu Îşi va apăra autoritatea de Guvernator al universului, El nu va fi răzbunător.

Faptul că mânia divină este una din dovezile de perfecţiune ale lui Dumnezeu este un lucru evident nu numai din argumentele prezentate în rândurile de mai sus, ci este de asemenea un fapt clar stabilit prin afirmaţiile clare ale propriului Său Cuvânt: „Mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer” (Rom. 1: 18). Robert Haldane comentează acest verset în felul următor:

A fost descoperită atunci când sentinţa morţii a fost pentru prima oară pronunţată, când pământul a fost blestemat, iar omul alungat din paradisul pământesc, iar după aceea prin astfel de exemple de pedeapsă precum Potopul şi distrugerea Oraşelor Câmpiei prin foc din cer însă în special prin domnia morţii peste tot în lume. A fost proclamată în blestemul legii asupra oricărui călcător-de-lege şi a fost prefigurată în instituţia jertfelor şi în toate slujbele dispensaţiei mozaice. În capitolul 8 al acestei epistole, apostolul atrage atenţia credincioşilor asupra faptului că întreaga creaţie a devenit supusă deşertăciunii, suspinând şi suferind durerile naşterii (Rom.8:22). Aceeaşi creaţie care declară că există un Dumnezeu şi care-I vesteşte slava, dovedeşte de asemenea că El este Vrăjmaşul păcatului şi Răzbunătorul crimelor făcute de oameni. Însă, mai presus de toate, mânia lui Dumnezeu se coboară pentru a manifesta caracterul divin, acea mânie arătându-se în suferinţa şi în moartea Lui într-un mod mult mai grozav decât s-a arătat în toate instanţele precedente în care Dumnezeu Şi-a manifestat indignarea faţă de păcat. Pe lângă aceasta, pedeapsa viitoare şi veşnică a celor răi este acum declarată în termeni mult mai serioşi şi expliciţi decât înainte. În noua dispensaţie sunt două revelaţii date din cer, una a mâniei şi alta a harului.

Din nou, faptul că mânia lui Dumnezeu este o dovadă a perfecţiunii divine este în mod clar demonstrat de ceea ce citim în Psalmul 95:11: „De aceea am jurat în mânia Mea.” Există două ocazii cu care Dumnezeu “jură”: atunci când face promisiuni (Gen. 22:16); şi atunci când pronunţă judecăţi (Deut.1:34 şi următoarele). În primul caz, el jură din milă pentru copiii Săi; în al doilea caz, el jură să deposedeze o generaţie rea de moştenirea ei, din cauza cârtirii şi a necredinţei. Un jurământ este o asigurare serioasă (Evrei 6:16). În Geneza 22:16 Dumnezeu spune: „Pe Mine Însumi jur”. În Psalmul 89:35 El declară: „Am jurat odată pe sfinţenia Mea.”, în timp ce în Psalmul 95:11 El afirmă: „Jur în mânia Mea.”. Astfel, Însuşi măreţul Iehova apelează la „mânia” Lui ca la o perfecţiune egală cu „sfinţenia” Lui; El jură pe una aşa cum jură şi pe cealaltă! Din nou, deoarece în Hristos „locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii” (Col.2:9) şi deoarece întreaga perfecţiune divină este arătată în mod strălucit de către El (Ioan 1:18), prin urmare citim despre „mânia Mielului” (Apocalipsa 6:16).

Mânia lui Dumnezeu este o perfecţiune a caracterului divin asupra căreia avem nevoie să cugetăm frecvent. În primul rând, inimile noastre pot fi în mod corect impresionate de aversiunea lui Dumnezeu împotriva păcatului. Noi avem întotdeauna tendinţa să privim păcatul în mod neserios, să ignorăm hidoşenia lui, să ne scuzăm pentru el. Însă cu cât studiem şi cugetăm mai mult la sila lui Dumnezeu faţă de păcat şi la răzbunarea Sa grozavă asupra lui, cu atât mai mult ajungem să realizăm ticăloşia lui. În al doilea rând, trebuie să zămislim în noi o adevărată teamă de Dumnezeu: „Să ne arătăm mulţumitori şi să-L slujim pe Dumnezeu într-un mod plăcut lui, cu reverenţă şi cu teamă plină de evlavie; fiindcă Dumnezeul nostru e un foc mistuitor.” (Evr. 12:28-29). Nu putem să-L slujim într-un mod plăcut Lui până ce nu avem o „reverenţă” potrivită faţă de Maiestatea Sa înspăimântătoare şi o „teamă plină de evlavie” în faţa furiei Sale care este dreaptă; iar aceste lucruri sunt cel mai bine promovate dacă ne reamintim mereu că „Dumnezeul nostru este un foc mistuitor”. În al treilea rând, trebuie să implicăm sufletele noastre într-o rugăciune înfocată pentru a fi izbăviţi de „mânia viitoare” (1 Tes. 1:10).

Dorinţa sau ezitarea noastră de a cugeta la mânia lui Dumnezeu devine un test sigur pentru adevărata atitudine a inimilor noastre faţă de El. Dacă nu ne bucurăm cu adevărat în Dumnezeu pentru ceea ce este El în El Însuşi, adică din pricina întregii perfecţiuni care din veşnicie sălăşluieşte în El, atunci cum ar putea să locuiască în noi dragostea lui Dumnezeu? Fiecare dintre noi avem nevoie să ne rugăm mai mult pentru a fi păziţi să nu concepem în mintea noastră o imagine a lui Dumnezeu care este modelată în conformitate cu propriile noastre înclinaţii spre rău. Cu mult timp în urmă Dumnezeu se plângea că „Ţi-ai închipuit că sunt ca tine.”(Ps.50:21). Dacă nu ne bucurăm la „aducerea aminte a sfinţeniei Lui” (Ps. 97:12), dacă nu ne bucurăm ştiind că într-o Zi care va veni în curând Dumnezeu va face o mult mai glorioasă expunere a mâniei Sale, răzbunându-Se pe toţi cei care acum I se opun, acest lucru e dovada faptului că inimile noastre nu Îi sunt supuse Lui, că suntem încă în păcatele noastre şi că suntem pe calea care duce la o mistuire veşnică.

Neamuri, cântaţi laudele poporului Lui! Căci Domnul răzbună sângele robilor Săi, El Se răzbună împotriva potrivnicilor Săi (Deut. 32:43).

 Şi din nou citim: După aceea am auzit în cer ca un glas puternic de gloată multă, care zicea: „Aleluia! A Domnului, Dumnezeului nostru, este mântuirea, slava, cinstea şi puterea! Pentru că judecăţile Lui sunt adevărate şi drepte. El a judecat pe curva cea mare, care strica pământul cu curvia ei, şi a răzbunat sângele robilor Săi din mâna ei.” Şi au zis a doua oară: „Aleluia!” (Apoc. 19:1-3).

 Mare va fi bucuria sfinţilor în acea zi în care Domnul Îşi va reabilita maiestatea, Îşi va exercita stăpânirea înfricoşătoare, Îşi va preamări dreptatea şi îi va doborî pe rebelii trufaşi care au îndrăznit să-L sfideze.

„Dacă ai păstra, Doamne, aducerea aminte a nelegiuirilor, cine ar putea sta în picioare, Doamne?” (Ps. 130:3). Fiecare dintre noi am putea foarte bine să punem această întrebare, deoarece este scris că „cei răi nu pot ţinea capul sus în ziua judecăţii” (Ps. 1:5). Cât de suferind a fost sufletul lui Hristos, ştiind că Dumnezeu I-a imputat nelegiuirile poporului Său, atunci când acestea erau pe umerii Lui! El era „înspăimântat şi foarte mâhnit” (Marcu 14:33). Agonia Sa teribilă, sudoarea de sânge, strigătele şi implorările lui puternice (Evr. 5:7), rugăciunea Sa repetată („Dacă este posibil, depărtează paharul acesta de la Mine”), ultimul Său strigăt înspăimântător („Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”), toate acestea demonstrează ce conştientizare plină de cutremur a avut El faţă de ceea ce era pentru Dumnezeu „nelegiuiri imputate”. Ar putea foarte bine sărmanii păcătoşi să strige „Doamne, cine ar putea sta în picioare?”, deoarece Însuşi Fiul lui Dumnezeu a tremurat sub povara mâniei lui Dumnezeu! Dacă tu, cititorule, nu „ai fugit pentru adăpost” la Hristos, singurul Mântuitor, „ce te vei face în volbura Iordanului?” (Ier.12:5).

Când îmi dau seama cum abuzează cea mai mare parte a umanităţii de bunătatea lui Dumnezeu, nu pot decât să fiu de acord cu cel care spune că „Cel mai măreţ miracol din lumea aceasta este răbdarea lui Dumnezeu şi mărinimia Lui faţă de o lume nerecunoscătoare. Dacă un prinţ are un duşman care s-a închis într-o cetate, nu-i va trimite provizii, ci va asedia strict acel loc, făcând tot ceea ce-i stă în putinţă pentru a-l înfometa. Însă măreţul Dumnezeu, care ar putea într-o clipă să-Şi distrugă vrăjmaşii, este răbdător cu ei şi cheltuieşte zi de zi pentru a-i susţine. De aceea are dreptate poruncindu-ne să-i binecuvântăm pe cei ce ne blestemă, din moment ce El Însuşi le face bine celor răi şi nerecunoscători. Să nu credeţi însă, păcătoşilor, că astfel veţi scăpa; râşniţa lui Dumnezeu funcţionează încet, însă macină mărunt. Cu cât este de admirabilă răbdarea şi mărinimia Lui acum, cu atât va fi mai înspăimântătoare şi de nesuportat acea mânie care se ridică din bunătătatea Sa abuzată. Nimic nu este mai liniştit decât marea, totuşi când este stârnită de furtună, nimic nu se manifestă mai violent decât ea. Nimic atât de dulce ca răbdarea şi bunătatea lui Dumnezeu, şi nimic atât de teribil ca mânia Sa atunci când se aprinde.” (William Gurnall, 1660).

Deci fugi, cititorule, fugi la Hristos; „fugi de mânia viitoare” (Matei 3:7) înainte să fie prea târziu. Să nu crezi, te rugăm fierbinte, că acest mesaj îi este destinat altcuiva. Este pentru tine! Nu te mulţumi presupunând că ai alergat deja la Hristos. Convinge-te! Imploră-L pe Domnul să-ţi cerceteze inima şi să-ţi arate o imagine corectă despre tine.

Un cuvânt pentru predicatori:

Fraţilor, oare predicăm noi, în lucrarea noastră de predicare, despre acest serios subiect la fel de mult pe cât ar trebui? Profeţii Vechiului Testament le spuneau adesea celor care-i ascultau că vieţile lor păcătoase Îl provoacă pe Sfântul lui Israel, şi că ei îşi adună o comoară de mânie care se va întoarce împotriva lor în ziua mâniei. Iar circumstanţele din lumea de azi nu sunt mai bune decât cele de atunci. Nimic nu este atât de precis, pentru a deştepta neglijenţa şi a-i face pe învăţătorii fireşti să-şi cerceteze inimile, ca o expunere pe ideea că „Dumnezeu este mânios în fiecare zi pe cel rău.” (Ps. 7:11). Înainte-mergătorul lui Hristos şi-a avertizat ascultătorii să „fugă de mânia viitoare” (Matei 3:7). Mântuitorul le-a cerut stăruitor celor ce-L ascultau: „Temeţi-vă de Acela care, după ce a ucis, are puterea să arunce în ghenă; da, vă spun, de El să vă temeţi.” (Luca 12:5). Apostolul Pavel a spus: „Ca unii care cunoaştem, deci, frica de Domnul, pe oameni căutăm să-i încredinţăm.” (2 Cor.5:11). Credincioşia cere ca să vorbim la fel de clar despre Iad ca şi despre Rai.

Tradus de Tiberiu Pop

https://www.rcrwebsite.com/wrathofgod.htm

ILUȘTRII NEBUNI DE PE TRONUL ROMEI

download

Ilustrii nebuni de pe tronul Romei     Tiberius, Caligula, Nero, imparat, Roman, nebunie, orgie, crima, incest, crestin, asasinat+ZOOM
Ilustrii nebuni de pe tronul Romei

Galerie foto (5)

 Puterea corupe. Este o lege nescrisa a naturii umane. Sub valul amagitor al puterii absolute, putini au fost cei care au reusit sa isi pastreze atributele care ii defineau ca oameni. Si unde oare este mai vizibil acest lucru decat in Cetatea care odinioara se credea eterna si in care imparatii se imaginau asemenea zeilor… Roma.

Tiberius – Lumea intreaga pentru o insula

Roma inca il plangea pe cel care fusese „Divinul” Octavian Augustus, atunci cand succesorul sau,Tiberius Caesar Augustus, urca in anul 14 d.Hr. pe tronul celui mai mare imperiu al lumii antice. Fiu adoptiv al primului imparat al Romei, Tiberius trecuse deja de prima tinerete in momentul in care a imbracat purpura imperiala. Calit in numeroase lupte, econom, cumpatat in aparenta, acesta parea la cei 56 de ani ai sai alegerea ideala pentru cel care urma sa reprezinte imaginea puterii absolute.

Daca vreodata ati avea dubii asupra moravurilor mele si asupra devotamentului meu fata de voi (sper sa-mi vie ziua cea de pe urma mai inainte ca asa ceva sa se intample) titlul de parinte al patriei nu mi-ar aduce onoare…” – astfel ii cucerea Tiberius pe senatorii care inca mai aveau indoieli asupra sa. Nimeni nu parea insa sa remarce disparitia misterioasa a lui Postumus, coregent din ordinul imparatului Augustus. In fapt, Postumus a fost declarat mort, desi corpul sau nu a fost gasit niciodata, iar Tiberius isi vedea drumul eliberat de cel care ar fi reprezentat o piedica in calea planurilor sale.

Verdictul pe care l-ar putea da medicii de azi asupra personalitatii lui Tiberius nu ar fi decat unul singur… un caz tipic de paranoia. La scurt timp dupa inscaunare, imparatul incepe sa vada dusmani peste tot. Apare astfel crima de „lezmajestate”. Orice injurie, remarca deplasata sau care nu era pe placul suveranului atragea automat moartea. Parintii cad victimele propriilor copii, rudele incep sa se suspecteze reciproc, in timp ce vendetele personale isi gasesc cea mai simpla rezolvare. Jocurile care faceau deliciul multimii au fost interzise lasand loc sutelor de executii publice, iar imparatul se retragea tot mai mult in spatele zidurilor palatelor pentru a-si consuma viciile indelung disimulate. Camarazii sai de arme le cunosteau. Cruzimea aratata in campaniile militare ii era legendara, cat despre pasiunea pentru vin, ea ii atrasese chiar o deformare a numelui. Astfel,soldatii il numeau pe propriul lor general Biberius Caldius Mero in loc de Tiberius Claudius Nero („biberius” de la „a bea”, „caldius” aluzie la obiceiul romanilor de a bea vinul cald si „mero” care nu insemna altceva decat „betiv”).

In plina campanie de regenerare a moravurilor, campanie lansata de el insusi, Tiberius petrece nopti la rand in orgii ale caror ecouri ingrozesc Roma. Partenerii sai de pahar devin automat posesorii unor functii importante. In urma unei astfel de orgii bahice, Pomponius Flaccus devine guvernator al Siriei, in timp ce Lucius Piso devine prefect al Romei. Motivatia imparatului? „Ei sunt cei mai placuti prieteni ai tuturor clipelor”. In acelasi timp, locuitorii celui mai impunator oras al lumii traiau intr-o continua groaza si nesiguranta. De aici si pana la aparitia primelor zvonuri de asasinat nu mai era decat un pas.

Temator, Tiberius paraseste Roma pentru siguranta insulei Capri in anul 26 d.Hr., acolo unde se inconjoara de prieteni indoielnici si de o impresionanta garda de corp. De acum era invincibil, iar timp de 11 ani, vestile care veneau de pe izolata insula nu puteau decat sa agite spiritele unei Rome care incepea deja sa isi blameze fatis conducatorul.

In timpul retragerii la Capri, a imaginat o sala de banci, loc de desfasurare pentru placeri ascunse, unde strangea cete de fete si de baieti desfranati adunati de pretutindeni, inventatori de imperecheri monstruoase pe care le numea spintriae. Acestia, uniti in grupuri de cate trei, se prostituau intre ei, spre a-i destepta prin acest spectacol dorintele adormite…Chiar si in paduri si tufisuri a imaginat locuri ale lui Venus si a pus tineri si tinere in costume de faun si de nimfe sa faca dragoste in caverne si grote. A fost pana-ntr-atat patruns de prea mari si prea rusinoase obiceiuri, incat abia pot fi spuse sau auzite, nicidecum crezute. Zice-se ca ar fi instruit copii de varsta mica, pe care-i numea „pestisorii sai”, sa se tina si sa se joace intre coapsele sale in timp ce inota si sa-i redestepte simturile cu limba si muscaturile lor, ba chiar unor copii sugari le oferea membrul sau in loc de san. Varsta si gustul il impingeau catre asemenea placeri”, Suetonius – Vietile celor 12 cezari. Iar nebunia sa nu se opreste aici. Impresionat de un tanar preot, il violeaza pe el si pe fratele acestuia chiar in timpul slujbei religioase. Afland ulterior ca cei doi isi reprosau reciproc dezonoarea, ii cheama in fata sa doar pentru a asista la momentul in care le sunt zdrobite picioarele.

In acelasi timp, imperiul functiona doar in virtutea inertiei unei birocratii instituita de Augustus. Timp de mai multi ani, Spania ramane fara legati consulari, in timp ce Galia este invadata de triburile germanice, Moesia de daci si Armenia de parti. In acelasi timp, Africa este cuprinsa de o puternica rascoala antiromana. Nimic nu il tulbura insa pe imparatul dedat cu totul viciilor nebuniei. Atunci cand hotaraste totusi sa riposteze, transforma totul intr-o baie de sange.

Intr-un final, decide sa viziteze pentru ultima oara Roma. Nu va mai apuca sa o faca niciodata. Pe drum, la 16 martie 37 d.Hr., in apropiere de Misenum, Tiberius moare in mod misterios. Desi cauzele mortii sale nu au fost nicicand elucidate, acuzatorii vremii il aratau deja cu degetul pe chiar nepotul sau, Caligula. Pentru Cetatea Eterna raul de abia incepea.

Caligula – ilustrul chip al nebuniei

In toata istoria Romei nu exista un alt imparat a carui ascendenta la tron sa fie mai dorita si mai aplaudata de plebe si nobili totodata. Si de ce nu ar fi fost? Moartea lui Tiberius nu stersese din memoria contemporanilor sai excesele si crimele la care fusesera supusi. Caligula, in schimb, era fiul celui mai iubit general al Romei, Germanicus Claudianus, iar copilaria si-o petrecuse alaturi de legionarii tatalui sau, aparent departe de tentatiile vietii romane. Imbracat cu o uniforma pe masura lui, micul Gaius Germanicus isi castiga atunci cognomenul de Caligula – cizmulita, aluzie la sandaua clasica a soldatilor romani, caliga. Chiar si numai faptul de a-l fi inlaturat pe tiranul batran si plin de vicii pentru a-l inlocui cu un tanar ambitios, crescut in spiritul celei mai bune educatii romane, il facea pe Caligula pretendentul ideal la tronul unui imperiu care spera la un lider pe masura inaintasului Octavian Augustus. Curand, toti cei care il aplaudasera, aveau sa regrete amarnic alegerea facuta.

Inscaunat la doar 25 de ani, Gaius Julius Caesar Augustus Germanicus, pe numele sau real, isi incepea scurta domnie asa cum toti si-ar fi dorit. Printre primele sale edicte se numarau interzicerea „lezmajestatii”, iertarea tuturor celor acuzati de aceasta crima, reducerea impozitelor, alungarea organizatorilor orgiilor lui Tiberius, marirea soldelor legionarilor, reinstaurarea jocurilor publice sau incercarea de a institui dreptul de vot tuturor cetatenilor romani. Roma intreaga era in delir. Caligula era conducatorul pe care il visase orice roman.

Sapte luni mai tarziu, in octombrie 37 d.Hr., imparatul este cuprins de o boala misterioasa. Semiinconstient timp de aproape trei saptamani, Caligula delireaza si, spre groaza medicilor si a apropiatilor, se afla la un pas de moarte. Este momentul in care adevarul incepe sa iasa la iveala. Fostii acoliti ai lui Tiberius marturisesc faptul ca noul lider al Romei nu era strain de placerile bunicului sau. Mai mult, participase din plin la orgiile de pe insula Capri si nu o data asistase deghizat la executiile publice fata de care simtea o placere ascunsa. Cuvintele lui Tiberius ajung incet pe buzele tuturor:”Am crescut o hidra pentru poporul roman si un Phaeton pentru globul pamantesc”. Amare cuvinte.

Revenindu-si din boala, Caligula este complet schimbat. Nobilii care din exces de zel strigasera la capataiul sau ca sunt gata sa-si dea viata pentru a o salva pe a lui, sunt impinsi catre sinucidere sau sunt executati. O promisiune trebuia respectata. Rudele apropiate sunt izgonite din Roma sau sunt obligate sa isi ia singure viata. La fel ca si Tiberius, Caligula incepe sa vada conspiratii impotriva sa la fiecare pas. „Sa ma urasca, dar sa se teama”, striga cuprins de manie impotriva romanilor care, in mintea sa tulburata, vroiau cu toti sa il asasineze. Nimeni nu mai era in siguranta. Senatorii, nobilii, actorii sau oamenii simpli sunt ridicati in toiul noptii de garzile pretoriene si torturati cumplit inainte de a fi ucisi. Drept compensatie pentru pierderile din Senat, Caligula isi investeste calul senator cu drepturi depline.

Pe multi oameni de rang onorabil i-a insemnat cu fierul rosu si i-a condamnat la munca in mine, la drumuri sau i-a azvarlit fiarelor salbatice; pe altii i-a obligat sa stea in cusca in patru labe, asemenea animalelor, sau i-a taiat cu fierastraul la jumatatea corpului. Si in majoritatea cazurilor nu era vorba de pedepse pentru chestiuni serioase, ci pentru ca avusesera o parere proasta despre un spectacol sau pentru ca nu jurasera pe geniul lui Caligula. Pe parinti i-a obligat sa asiste la executarea copiilor lor. Pe unul dintre acestia, abia revenit de la executia fiului sau, l-a invitat la masa si a facut toate eforturile pentru a crea o atmosfera vesela care sa-i starneasca rasul”, Suetonius.

In mai putin de doi ani, Roma se afla aproape de colapsul financiar din pricina banchetelor fastuoase si a jocurilor de gladiatori fara egal. Nici chiar averile confiscate de la victimele suspiciunilor imparatului nu mai erau suficiente pentru a suplini nevoia de lux a acestuia. Caligula gaseste insa o solutie socanta. Intregul Capitoliu va fi transformat in cea mai mare casa de toleranta care a existat vreodata iar damele de companie urmau a fi sotiile si fiicele nobililor. Ca sa isi intareasca decizia, imparatul isi violeaza toate cele trei surori in timpul unui banchet apoi le arunca nobililor in schimbul unor sume imense de bani. In timpul acelorasi orgii, Caligula isi alege partenerele la intamplare din randul sotiilor celor prezenti. Cu urmele desfraului evidente, el critica sau lauda calitatile victimelor sale. Nimeni nu are curajul sa i se opuna. Isi plimba propria sotie goala prin fata soldatilor si este la un pas de a o tortura pentru a afla de ce il iubeste atat de mult. In nebunia sa, el dezonoreaza chiar mai multi tineri de origine nobila.

Mai mult, imparatul devine gelos pe orice roman pe care il considera superior fizic propriei sale persoane. Barbatii sunt tunsi grotesc pentru a nu intrece in frumusete parul imparatului iar cei puternici si atragatori sunt aruncati in arena prada gladiatorilor sau fiarelor salbatice. Cum una dintre victimele sale reuseste sa isi infranga toti adversarii, ea este torturata si purtata goala in vazul multimii. Nefericitul avea sa fie ucis la marginea Romei in aceeasi seara.

Dar paroxismul faptelor sale este atins atunci cand i se nazare sa devina cel mai mare cuceritor din istoria Romei. „Cand i-a venit ideea unei campanii in Germania; n-a mai ezitat, a concentrat de pretutindeni legiuni si unitati auxiliare, a facut recrutari, a adunat provizii nemaivazute pana atunci si a pornit la drum… Apoi, deoarece ii lipsea ocazia de razboi, a poruncit catorva germani din garda sa sa treaca Rinul si sa se ascunda. A ordonat ca dupa pranz sa i se anunte in chip alarmant prezenta dusmanului. Cand s-a produs faptul, s-a napustit cu o parte a cavaleriei pretoriene si cu prieteni in cea mai apropiata padure; acolo au taiat arbori si i-au dispus in forma unui trofeu. Revenit la lumina tortelor i-a acuzat de timiditate si lasitate pe cei care nu il urmasera… Intre timp a trimis Senatului si poporului un edict prin care ii dojenea ca „in timp ce Caesar da batalii si infrunta atatea primejdii, ei se distreaza la circ, la teatre si in alte locuri de placeri”, Suetonius.

Urmatoarea pe lista „cuceririlor” sale avea sa fie salbatica insula a Britaniei. Cu aceeasi mobilizare exemplara, Caligula isi purta armatele pana pe tarmul Atlanticului, acolo unde ordona ca toate trupele sa fie aliniate iar masinile de razboi sa fie pregatite de lupta. Cand nimeni nu stia care urma sa fie decizia imparatului, acesta le ordona legionarilor sa adune cat mai multe scoici. Apoi, ca si cum daduse dovada de un gest de marinimie absoluta, ii indemna pe toti cei prezenti „Duceti-va bucurosi, duceti-va bogati!”. In mintea sa chinuita, el obtinuse cea mai mare victorie dintre toate, o victorie in fata oceanului.Scoicile nu erau altceva decat prazile de razboi capturate de la acesta. In scrisoarea adresata functionarilor fiscului Caligula cerea sa-i fie organizat „cel mai ieftin triumf, dar de un fast fara precedent, deoarece putea dispune de bunurile tuturor”.

Patru luni mai tarziu, la 24 ianuarie 41 d.Hr., Caligula este injunghiat in timp ce se adresa unei trupe de actori. Aproape 30 de senatori si membri ai garzii pretoriene isi implantau pumnalele in cel care avea sa fie catalogat drept cel mai infam lider al Romei de pana atunci. Trecusera doar patru ani de cand acesta fusese numit imparat… patru ani pe care Roma nu ii va uita niciodata. Dar raul inca nu se terminase pentru cel mai mandru popor al Antichitatii…

Nero – Antichristul

Nero s-a nascut la noua luni dupa moartea lui Tiberius, la 15 decembrie 37 d.Hr. Vazandu-l, tatal sau, Gnaeus Domitius Ahenobarbus, ar fi exclamat in fata celor care il felicitau : „Din mine si din Agrippina nu se poate naste decat ceva detestabil si funest pentru stat”. Parca pentru a-i intari spusele, astrologii anuntau atunci lucruri infricosatoare. Legendele mai spun ca imediat dupa nastere, un sarpe urias ar fi venit de nicaieri pentru a-i pazi patul, sarpe a carui piele a fost descoperita pe perna micului Nero, si pe care acesta ar fi purtat-o intr-o bratara, in chip de talisman, pana aproape de propria moarte.

Dar acestea sunt doar mituri legate de prima perioada a vietii sale. Cert este ca, la numai 16 ani, Nero ii lua locul tatalui sau adoptiv in urma unui complot pus la cale de Agrippina, cea care isi otravea atunci sotul abia intors din campaniile militare. Claudius s-a stins intr-o singura noapte, cea de 13 octombrie 54 d.Hr., probabil in urma unei doze extrem de puternice de otrava ce ii fusese administrata in timpul cinei.In aceeasi dimineata, Nero devenea Nero Claudius Caesar Augustus Germanicus, cel mai tanar imparat al Romei de pana atunci.

Puternic influentat de Agrippina si de cei doi invatatori alesi de aceasta, Lucius Aeneus Seneca cel Tanar si Sextus Afranius Burrus, Nero se pregatea asiduu pentru rolul major pe care urma sa il joace in fruntea lumii cunoscute. Putini luau insa in serios, punand totul pe seama tineretii, apucaturile cel putin condamnabile ale imparatului. Acesta parasea deseori palatul, deghizat in femeie sau barbat, pentru a colinda lupanarele Romei si pentru a se deda celor mai crunte orgii. Nu o data s-a intamplat sa joace chiar rolul prostituatei. Aceleasi seri le incheia alaturi de un grup sinistru de acoliti, alaturi de care ataca trecatorii, lovindu-i si jefuindu-i doar pentru distractie. In Roma lui Nero totul devenea posibil.

Dar poate mai infama decat Nero era chiar mama acestuia, Agrippina. Avida de putere, fosta imparateasa isi imagineaza ca este adevarata conducatoare a imperiului si nu se da inapoi de la nimic din a-si corupe fiul pe care il considera doar o marioneta. Cei doi ajung pana acolo inca sustin relatii incestuoase in palat si in lectica cei ii purtat pe strazile Romei, urmele desfraului nemaifiind un secret pentru nimeni. Un imens scandal are loc atunci cand Agrippina insista sa stea pe tron alaturi de Nero, cand acesta urma sa primeasca o delegatie din Armenia, doar riposta dura a lui Seneca facand ca totul sa nu degenereze intr-un imens fiasco. Este momentul in care imparatul devine constient de rolul sau.

Afland ca i se planuia inlaturarea si inlocuirea cu Britanicus, fiul natural al lui Claudius, complot pus la cale chiar de Agrippina, Nero ia masuri drastice. Rivalul sau este ucis chiar in ziua majoratului, iar imparateasa-mama este trimisa intr-o calatorie pe mare cu o nava capcana care ar fi trebuit sa se dezintegreze in larg. Chiar daca aceasta supravietuieste naufragiului, ajunsa la mal, este ucisa de pretorienii anume pregatiti de imparat. Urii sale ii pica victima chiar sotia sa, Octavia, pe care initial o exileaza, rechemand-o apoi la Roma doar pentru a o ucide. Fantomele nebuniei il acapareaza de acum cu totul pe cel care avea sa fie numit mai tarziu Antichristul. Bantuit de viziunea mamei sale, Nero recurge la magie pentru a imbuna Furiile. Chinuit si de moartea Octaviei, moarte pe care o regreta amarnic, imparatul alege un adolescent pe nume Sporus a carui infatisare semana izbitor cu a fostei sale sotii si il emasculeaza. Are loc un spectacol grotesc. Imparatul oficiaza public nunta dintre el si Sporus, iar actul sexual are loc in vazul musafirilor prezenti la banchet. Multimea murmura : „Ce noroc ar fi fost pentru omenire daca Domitius tatal ar fi avut o asemenea mireasa”. Portile Iadului fusesera deschise. Nemultimit sa fie doar imparat, Nero vrea sa fie si imparateasa. Astfel, el isi alege drept sot pe un anume Doryphorus si se lasa luat de sotie intr-o ceremonie asemanatoare cu cea in care Sporus fusese dezonorat. Capitoliul devine iarasi un loc al orgiilor si al placerilor nebune duse la extrem.

El vrea sa fie erou si zeu in acelasi timp si este convins ca nici macar zeul Apollo nu il poate intrece in arta poeziei si a muzicii. Spectacolele date de el dureaza zile intregi si numai recitalul sau se intinde pe o zi si o noapte. Cei care adormeau sau doar cascau erau pasibili de pedeapsa capitala. Pentru a scapa, unii dintre spectatori se prefac ca lesina de placere si sunt purtati pe brate in afara incintei. In arena, el vrea sa dovedeasca faptul ca este cel putin egalul lui Hercule, iar organizatorii jocurilor ii pregatesc special un leu pe care sa il omoare cu ghioaga sau sa il sufoce cu o mantie, asemenea eroului mitologic. Toate concursurile de arta de la Roma si pana in Grecia sunt castigate de imparatul care isi anunta singur victoriile. Cu toate acestea, mintea sa tulburata ii spune ca toata concurenta este reala si ca trebuie sa se teama de cei care vor sa il intreaca in maiestrie. Tinerii talentati sunt repede redusi la tacere iar statuile invingatorilor sunt distruse. Lumea nu putea avea decat un singur poet… Nero.

Pasionat de cursele de care, imparatul se viseaza campion olimpic. Nu are rabdare insa sa astepte data oficiala a competitiei si o muta cu trei ani mai devreme in anul 67 d.Hr. Participand la cursa cu un car tras de zece cai, lucru de altfel interzis, Nero este aproape ucis dupa ce cade din acesta. La final este declarat invingator in uralele celor 5000 de insotitori adusi special de la Roma ca sa il aplaude. Emotionat, imparatul acorda libertatea Greciei si le oferea cetatenia romana tuturor arbitrilor. Intors in peninsula italica, el darama zidurile Neapolisului pentru a intra in cetate asemenea olimpicilor din vechea Elada.

Dar poate cea mai infama fapta a lui Nero este prigonirea tinerii secte a crestinilor. Roma fusese incendiata iar poporul il acuza chiar pe imparat. Focul care dureaza aproape 6 zile si 6 nopti mistuie o mare parte a Cetatii Eterne lasand loc planurilor megalomane ale lui Nero. Chiar daca vina sa nu a fost dovedita niciodata, imparatul isi castiga pentru totdeauna porecla „Nero, cel care a dat foc Romei”. Temandu-se de reactia unei populatii a carei rabdare ajunsese la sfarsit, el cauta un tap ispasitor. Si il gaseste… crestinii. Mii de oameni nevinovati sunt tarati in arenele circurilor si supusi unor spectacole grotesti. Copii, femei si batrani sunt aruncati prada leilor in numar atat de mare incat chiar si plebea cea insetata de sange se simte ingrozita. Ca sa isi desavarseasca razbunarea, Nero lumineaza aleile propriului palat cu torte vii… crestini inveliti in suluri de bumbac imbibat in ulei. Strigatele lor de durere devin sursa de inspiratie pentru alte opere de arta sinistre ale imparatului.

Pe locul de astazi al Vaticanului, Nero asaneaza un lac imens si ridica cel mai impunator palat vazut vreodata de romani. „In sfarsit, pot locui si eu decent ca un om”, exclama el fericit in momentul finalizarii constructiei. Complexul era strajuit de o statuie imensa a sa in care era reprezentat in chip de zeu soare El, Nero Atotputernicul.

Totul trebuia sa ia un sfarsit. Multimea isterizata ia cu asalt palatul sprijina de legiunile care il parasisera pe imparat. Abia atunci Nero isi da seama ca langa el nu mai ramasese nimeni. Cei apropiati fusesera ucisi de mult. Pana si mentorul sau, Seneca, se sinucisese in urma unui edict imperial. Parasit pana si de garda pretoriana, Nero incearca sa fuga ajutat de Sporus si de un sclav. Pe drum crede ca inca mai poate scapa daca se taraste in genunchi in fata lui Galba, batranul general care avea sa ii ia locul, si sa ii ceara acestuia iertare si… prefectura Egiptului. Afla insa ca fusese declarat dusman al Romei si ca era condamnat la o moarte chinuitoare. Intr-un final, ajutat de secretarul sau Epaphroditus, Nero se sinucide. Cu hainele sfasiate, plangand acesta se stingea murmurand:”Ce artist piere!”.

CITESTE PE ACEEASI TEMA:

http://www.descopera.ro/cultura/3965166-ilustrii-nebuni-de-pe-tronul-romei

https://ardeleanlogos.wordpress.com/diverse/ilustrii-nebuni-de-pe-tronul-romei/

Pagina de Apologetică – Monarhianismul Dinamic – realizată de Octavian C. Obeada

Pagina de Apologetică

Octavian C. Obeada - Apologet Baptist Pagina de Apologetică este realizată de

Octavian C. Obeada

Preşedintele Misiunii Vox Dei

Apologet Baptist

Eroarea, într-adevăr, nu este niciodată expusă în deformarea ei goală, ca nu cumva, fiind astfel expusă, să fie deodată detectată. Aceasta însă este ornată cu şiretenie într-o haină atractivă, ca prin această formă exterioară, să o facă să apară pentru cel neexperimentat (pe cât de ridicolă pară să fie expresia) mai adevărată decât adevărul în sine” (Irineu, Împotriva Ereziilor 1.2).

Cuvântul „erezie” provine de la grecescul hairesis, care înseamnă „alegere”, sau „sciziune”. La început termenul de erezie nu purta cu sine înţelesul negativ pe care îl are acum. Dar, pe măsură ce biserica timpurie a crescut în scopul şi influenţa ei în zona Mediteraneană, diferiţi învăţători au propus idei controversate cu privire la Hristos, Dumnezeu, mântuire, şi alte teme biblice. Devenise necesar pentru biserică să determine ce era şi nu era adevărat conform Bibliei. De exemplu, Arius de Alexandria (320 d. Hr.) a învăţat că Isus era o creaţie. Era aceasta adevărat? Era aceasta important? Ulterior au apărut alte erori. Docetiştii au învăţat că Isus nu era uman. Modaliştii au negat Trinitatea. Gnosticii au negat întruparea lui Hristos. Din necesitate, biserica a fost forţată să se confrunte cu aceste erezii prin a proclama ortodoxia. Şi prin a face astfel, a adus condamnare asupra acestor erezii şi ereticii au devenit o realitate.

MONARHIANISMUL DINAMIC – Monarhianismul Dinamic, precum Monarhienii Modalişti, şi-au bazat învăţăturile lor pe stricta unicitate a lui Dumnezeu învăţată în Biblie (monarhia, provenind de la rădăcinile din greacă pentru „singur” şi „început”, „sursă”, sau „domnie”, precum este în cuvântul „monarhie”).

Monarhianismul Dinamic

Introducere

Erezia doctrinară cunoscută drept Monarhianismul Dinamic (Adopţionismul) a apărut original în Roma şi Antiohia în partea timpurie a secolului al doilea. Susţinătorii timpurii ai doctrinei (care era de fapt un Ebionism modificat) au fost Theodotus de Bizanţ (c. 190) şi Paul de Samosata (c. 260-268). Paul şi învăţătura a au fost condamnate la Conciliul din Antiohia în 268 d. Hr. Impactul Monarhianismului Dinamic, totuşi, a dus mai târziu la o controversă şi mai urâtă asupra Arianismului, care a fost eventual condamnată de Biserică la Conciliul de la Nicea în 325 d. Hr. Respingerea atât a Monarhianismului Dinamic cât şi a Arianismului a contribuit la înţelegerea biblică a Bisericii despre Divinitatea lui Hristos şi despre Trinitate.

Învăţătura rezumată

Monarhienii Dinamici, precum Monarhienii Modalistici, şi-au bazat învăţăturile lor pe unicitatea strictă a lui Dumnezeu învăţată în Biblie (monarchia, provenind din rădăcini greceşti pentru „singur” şi „început”, „sursă” sau „regulă”, cum este în cuvântul „monarhie”). Monarhienii dinamici au insistat asupra faptului că Isus era un om, care la un anumit punct din viaţa sa (în mod normal identificat drept la botezul Său) a fost energizat şi împuternicit1 de Tatăl. Hristos, prin urmare, nu era Dumnezeu pe deplin, şi nici nu era Dumnezeu veşnic conform Monarhienilor Dinamici. Adiţional, Hristosul era doar un om de sălăşluire care a dus la un Hristos care era diferit de umanitate doar în grad, precum şi credincioşilor li se dă un anumit grad de sălăşluire a lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt.

Concluzie

La Sinodul din Antiohia din 268 d. Hr., Părinţii Bisericeşti au recunoscut că monarhianismul dinamic a păstrat o unicitate a lui Dumnezeu, a făcut aceasta cu costul divinităţii lui Hristos. De fapt, evanghelia conform monarhienilor dinamici ar fi fost omul devenind Dumnezeu, mai degrabă decât Dumnezeu devenind om. Prin urmare, Paul de Samosata şi teologia sa a fost condamnată şi divinitatea deplină a lui Hristos a fost afirmată. Biserica a fost incapabilă să tolereze învăţătura despre Hristos ca un om simplu sau de rând, care era doar locuit de o putere spirituală şi eventual a răspuns cu formularea Trinitariană a Dumnezeirii.

Note de subsol

  1. Puterea fiind însemnătatea din spatele cuvântului grecesc dunamis, de unde provine cuvântul „dinamită”. De aici provine şi desemnarea de „dinamic” din cadrul aşa zişilor monarhianişti.

*****

 Paul de Samosata, fl. 260-72, teolog creştin sirian, patriarh eretic de Antiohia. El a fost un prieten şi înalt oficial al lui Zenobia de Palmyra. Paul a enunţat un monarhianism dinamic, negând cele trei Persoane ale Trinităţii. El a învăţat că Logosul a venit să locuiască în Isus la botez, dar că Isus nu a posedat nici o natură extraordinară mai presus decât oamenii, Logosul fiind în întregime un atribut al lui Dumnezeu. Paul a fost în mod repetat acuzat şi în final excomunicat (269), însă a continuat să funcţioneze ca episcop sub protecţia lui Zenobia până ce romanii au luat Palmyra (272). Arius a fost elevul său şi influenţa sa asupra lui Nestorius a fost considerabilă, însă legătura sa cu Paulicienii este disputată.

Puteţi citi alte articole de apologetică

pe pagina de Apologetică a Bibliotecii Misiunii Vox Dei

 [Apasă aici pentru detalii]

ADVENTISM  –  ATEISM

ORTODOXISM

Ce crezuri deţin Creştinii Ortodocşi Răsăriteni în comun cu tradiţia  Augustiniană / Reformată? Inspiraţia Scripturii; cele două naturi ale lui Hristos, unicitatea istorică a morţii lui Hristos pe cruce, învierea fizică a lui Hristos, speranţa noastră viitoare, şi crezurile creştine timpurii. Ca şi Ortodoxia Răsăriteană, şi noi deţinem în comun părerea că respingerea Trinităţii constituie erezia.

Venirea acasă? – Chestiuni evanghelice pentru Ortodoxia Răsăriteană – de Lawrence W. Carrino. În evaluarea mărturiilor convertiţilor la Ortodoxism, sunt lovit de limitările mărturiilor. Ele sunt aşa de… umane. Nu prea ai nevoie de mult timp să-ţi dai seama când cineva „devine asta” când el era „odată aceea”; există o anumită valoare de şoc care este prea adesea utilizată de convertit drept evidenţă a sincerităţii a ceea ce promovează el acum. „Am devenit Ortodox pentru că Protestantismul era prea fracturat”. „Am devenit Ortodox deoarece Evanghelicii erau prea deconectaţi din punct de vedere istoric”. „Am devenit Ortodox deoarece am dorit un sens mai profund al celor sfinte”. (courtesy of http://www.christiantruth.com)

Spune doar Nu – O evaluare evanghelică a apofaticismului răsăritean – de Lawrence W. Carrino. Printre distinctivele variate ale teologiei Răsăritene, apofaticismul este probabil printre cel mai constrânse şi mai dureroase. Acesta este constrângător pentru că implică un principiu familiar, chiar intrinsec, faţă de revelaţia specială, dar este şi dureros deoarece îşi preia acest principiu din contextul enscripturat şi enculturat. Folosirea metodologiei apofate în cadrul tradiţiei teologice Răsăritene se adresează încă o dată vechii probleme a „cunoaşterii lui Dumnezeu” precum şi a ramificărilor pentru abordarea cuiva a acestui subiect. (courtesy ofhttp://www.christiantruth.com)

În căutarea adevăratei Biserici Apostolice: Ce ar trebui să ştie Evanghelicii despre Ortodoxismul Răsăritean – de Paul Negruţ. Anii recenţi au mărturisit un val de Creştini Apuseni care se uneau cu Biserica Ortodoxă. Cu accentul său pe uniunea mistică cu Dumnezeu, bogata sa istorie şi frumoasele-i icoane (imagini sacre) şi liturghii, Ortodoxia apelează la cei care tânjesc după un sens mai profund de minute în cadrul închinări şi credinţei lor. Însă în spatele apelului stau câteva realităţi greoaie. Lumea ortodoxă nu este monolitică, şi cineva nu poate deveni ortodox în general. (courtesy of www.equip.org)

Ortodoxia Răsăriteană – de Rick Wade. Pentru mulţi dacă nu chiar majoritatea dintre noi, Ortodoxia Răsăriteană este un mister real. Imaginile preoţilor bărboşi şi lumânările, şi sunetul psaltirilor ne intră în minte. Ei sunt aşa de departe de noi, se pare. Suntem şi noi oare parte din aceiaşi biserică? O astfel de întrebare ar fi într-adevăr absurdă acestora, de sigur, căci ortodocşilor le placă să arate că ei stau mai aproape de biserica antică decât catolicii şi protestanţii. (courtesy of www.probe.org)

Ce cred ortodocşii – Patru diferenţe cheie dintre Ortodocşi şi Protestanţi – de Daniel B. Clendenin. Majoritatea americanilor se gândesc la religie în termenii a „Celor Trei Mari” – Protestanţii, Catolicii şi Evreii. Dar ortodocşii? Cine sunt ei? Ca şi Protestanţii, ei nu sunt un monolit cu crezuri uniforme. Pe de altă parte, există lucruri distincte care îi pun aparte faţă de Protestanţi. (courtesy of www.ctlibrary.com)

Zdrobitori şi pupători – De ce s-au ucis ortodocşi unii pe alţii în privinţa icoanelor – de Bradley Nassif. Pentru mulţi din Vestul de astăzi, devoţiunea ortodoxă faţă de icoane pare ciudată, în special practica sărutării lor. Şi când învăţăm că pentru mai multe de 100 de ani în Evul Mediu timpuriu argumentele s-au înfuriat în privinţa picturilor cu Isus, cauzând una dintre cele mai mari răscoale politice, culturale şi religioase în istoria creştină – ei bine, noi nu înţelegem aceasta.

O privire calvinistă la Ortodoxism – de Jack D. Kinneer. În timpul studiilor mele la Seminarul Teologic Ortodox Sf. Vladimir, eram adesea întrebat de studenţi, „Sunteţi ortodox?” Mi se părea adesea penibil să fiu întrebat o asemenea întrebare. Credem despre mine că sunt din punct de vedere doctrinar ortodox. Am fost un slujitor în Biserica Presbiteriană Ortodoxă. Aşa că puteam pretinde cuvântul ortodox. (courtesy of www.opc.org)

Ortodoxia Răsăriteană, Icoanele şi Hristologia – de William J. Baldwin. Ortodoxia Răsăriteană este legată în mod auto-conştient de trecut. Moştenitorii săi se laudă cu distincţia lor faţă de evanghelicii moderni, fără rădăcini, care nici nu au şi nici nu par să dorească o legătură doctrinară cu biserica istorică. Benjamin Williams şi Harold Anstall fac un comentariu tipic în această privinţă: „Probabil că unul dintre cele mai uluitoare şi mai unice lucruri despre Creştinismul Ortodox, în special în această eră de schimbare rapidă şi chiar de dragul schimbării, este permanenţa şi neschimbabilitatea sa”1. (courtesy of www.pressiechurch.org)

Monasticismul Creştin Ortodox – Hesichasmul – de Ştefan Crisbasan. Hesichasmul este o orientare a monasticismului Răsăritean care caută perfecţiunea creştină în uniunea cu Dumnezeu prin rugăciunea continuă. Alături de rugăciune, considerată ea însăşi un ţel, finalul perfecţiunii şi „viaţa bună” sau „singurul lucru necesar” (Luca 10:24), Hesichasmul pune accentul pe hesychia (tăcere, concentrare interioară) şi păzirea minţii ca mijloc de ajungere la rugăciune pură şi uniune cu Dumnezeu. (courtesy of www.suite101.com)

O vedere de ansamblu a Ortodoxiei Răsăritene – de Susan C. Moeller. Ortodoxia Răsăriteană şi Creştinismul Apusean (incluzând ramurile sale Protestante şi Catolice) pot fi comparate cu doi gemeni care au fost separaţi la scurt timp după naştere. Reprezentanţii Ortodoxiei Răsăritene au participat la primele şapte concilii ecumenice terminându-se cu Al Doilea Conciliu de la Nicea din 787 unde ei au apărat ceea ce acum este acceptat drept Hristologia ortodoxă cu vigoare. În urma acestui conciliu au crescut diferenţe între Răsărit şi Apus şi au dus la o despărţire oficială în 1054 când Papa a excomunicat oraşul Constantinopol al Ortodoxiei Răsăritene. (courtesy of www.leaderu.com)

Diviziuni în Ortodoxia Răsăriteană de astăzi – de Janice Broun.  Disputele recente şi schismele din cadrul bisericilor Ortodoxe Răsăritene îşi au adesea originea în disputele înrădăcinate din punct de vedere istoric cu referire la barierele jurisdicţionale dintre Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului şi Patriarhul Moscovei. (courtesy of www.samford.edu)

Sfinţenia în Biserica Timpurie – Seria Moştenirea Sfinţeniei – de Jirair S. Tashijan.  Când spun „biserica timpurie” mă refer la biserica din jurul secolului al 2lea spre al 5lea. Uneori noi folosim termenul „biserica timpurie” de parcă toţi creştinii din secolele al 2lea până în al 5lea erau complet de acord în privinţa fiecărei doctrine creştine. (courtesy of www.cresourcei.org)

Un dialog Catolic-Ortodox despre Filioque – de William Klimon. Cadru preliminar: filioque (latinescul pentru „Şi Fiul”) este noţiunea teologică că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl şi de la Fiul, Isus. Această clauză este inclusă în Crezul Nicean – văzut ca o dezvoltare legitimă – în Biserica Catolică Apuseană, dar nu în Biserica Ortodoxă Răsăriteană, care o priveşte ca o corupere târzie şi erezie. Aceasta nu era chiar o chestiune de controversă până în vremea lui Photius în a doua jumătate a secolului al 9lea, dar până atunci aceasta era de o importanţă centrală în schisma Răsărit-Apus care s-a finalizat în secolul al 11lea. (courtesy of http://ic.net/~erasmus)

Ortodoxia Răsăriteană şi Evanghelismul: Situaţia unui dialog global promiţător – de Bradley Nassif, Ph.D.Scopul acestui articol este de a identificat şi a descrie cele mai importante dialoguri şi schimburi ştiinţifice care au avut loc în lume în ultima decadă între tradiţiile Ortodoxiei Răsăritene şi a Evanghelismului Protestant. Ace3stea includ lucrarea societăţilor academice, a cercetătorilor individuali, a agenţiilor ecumenice, şi a organizaţiilor misionare. Anteriorii 200 de ani de istorie Ortodox-Evanghelică de dinainte de 1990, şi numărul crescut de pelerinaje personale spre Ortodoxism de către credincioşii Evanghelici din anii recenţi, vor fi atinse într-un fel general mai jos, dar sunt prea numeroase şi complexe pentru a fi trasate într-un anumit detaliu aici. Ca rezultat al acestui studiu din 1990 şi până în prezent, cititorilor sperăm că li se va oferi informaţii proaspete şi vitale asupra unui moment posibil de întorsură în relaţiile Ortodoxe şi Evanghelice din istoria modernă a bisericii.(courtesy of http://www.roboam.com)

Tradiţia / Părinţii bisericii – citate din istoria Bisericii Primare referitor la „Cuvântul lui Dumnezeu în învăţătura apostolică verbală”. (courtesy of http://www.scripturecatholic.com)

Botezul Copiilor Mici In Primele 7 Secole a Crestinismului, de Caius Obeada; A existat practica botezului copiilor mici (prunci) inainte de anii 600 AD ??

Teologia icoanelor: o perspectivă protestantă – Teză scrisă pentru gradul de Masterat în Teologie, de Vitalji Ivanovici Petrenko Universitatea Brunel. Existenta icoanelor din cadrul Bisericii Ortodoxe de Răsărit stă drept mărturie pentru evolutia aspectelor artistice, religioase si psihologice ale fiintelor umane, care desi s-au despărtit de Dumnezeu după cădere, l-au căutat pe Dumnezeu prin diferite mijloace. Omenirea pare să fi căutat de-a lungul istoriei sale pentru a descoperii răspunsuri la felul cum cineva se poate apropia de Dumnezeu si să între într-o comuniune cu El.

Care este Formula Botezului: In Numele Trinitatii sau in Numele lui Isus?            

de Caius Obeada.

 Un Raspuns Baptist la Formula Botezului:

Part I  – Inceputurile Ereziilor Istorice in Cristologie

Prima parte face o analiza istorica in care se examineaza inceputurile invataturilor eretice impotriva doctrinei Cristologice. Incepind cu jumatatea secolului al II-lea o serie de erezii au inceput sa-si faca aparitia in Biserica lui Cristos. Parintii Bisericii Primare au fost nevoiti sa pune bazele doctrinei Trinitatii si printr-o serie de Sinoduri sa stabileasca crezul si marturisirea Bisericii in problema doctrinei Trinitatii. Vom ajunge la cunostinta diferitelor invataturi care au reusit sa rupa unele Biserici din unitatea Bisericii Primare.

Part II – Doctrina Trinitatii

         Avind in vedere ca problema nu consta in formula botezului, ci in doctrina Trinitatii, vom analiza o serie de versete Biblice excluzind marturia pasajul din Matei 28:19. Noul val eretic sugereaza ca Matei 28:19 a fost falsificat cu scopul de a demostra doctrina Trinatatii, mai ales ca acest verset reprezinta porunca Domnului Isus. Din peste 700 de versete Biblice, am ales un numar substantial care sa ajute  demonstrarea doctrinii Trinatatii.

Part III – Validitatea manuscriselor si practica Bisericii Primare

         Luind in considerare descoperirile arheologice care au scos la iveala o serie de manuscrise, vom incerca sa stabilim autenticitatea si validitatea manuscriselor care au fost folosite in crearea textului Biblic pe care il avem astazi in Bibliile noastre. Stabilind validitatea manuscriselor, vom analiza datele istorice cu referinta la practica Bisericii Primare. Vom incheia studiul cu citeva concluzii analitice referitor la validitatea practicii botezului in numele Tatalui, Fiului si al Duhului Sfint.

De ce Biblia Baptista este Diferita? de Caius Obeada.

        Studiul pe care il facem, este sa clarifice diferenta intre Biblia folosite de Baptisti si cea folosita de Ortodocsi. Ca sa  ajungem sa intelegem opinii si motive esentiale unei astfel de diferente, trebuia luat in considerare studiul a cel putin doua aspecte importante care caracterizeaza diferenta intre cele doua versiuni:

 Diferenta Canonicacare explica formarea Canonica a Bibliei Ebraica (Tanak)  pe care Protestantii au acceptat-o ca parte integrala in Bibliei Protestante in contrast cu cea Ortodoxa.

Diferenta Filologica, prin care analizam manuscrisele care stau la baza traducerilor celor doua Biblii.

Lupta Bisericii Protestante cu Imagineade David Morgan

Paştele – O sărbătoare păgână NU creştină. Se spune că Isus a murit în Vinerea Mare şi că a înviat în dimineaţa de Duminică. Drept rezultat al acestei învăţături, omul a instituit sărbătoarea numită Paştele. În duminica de Paşti, creştinii de pretutindeni plătesc tribut unei zile în care cred ei că Isus a fost înviat. Prin cercetarea scripturilor oricine poate descoperi că întregul concept al morţii lui Isus vinerea şi al învierii Sale în ziua de duminică este contrar Bibliei. Cu alte cuvinte, această tradiţie contrazice în mod direct Cuvântul lui Dumnezeu. Această lecţie va examina istoria Paştelui, apoi va examina Biblia referitor la moartea şi învierea lui Isus.

http://publicatia.voxdeibaptist.org/apologetica_ian07.htm

HAMARTIOLOGIE – doctrina despre păcat / Căderea şi păcatul original Robert L. Dabley

download

Secţiunea trei – Condiţia omului

Capitolul 29: Căderea şi păcatul original   Robert L. Dabley

http://www.voxdeibaptist.org/caderea_si_pacatul_original.htm

Meditația corectă

În religiile oculte din Est, meditația înseamnă să-ți golești mintea. Însă meditația biblică înseamnă tocmai opusul: înseamnă să-ți umpli mintea cu adevărul lui Dumnezeu.

Tu îl vei ține în desăvârșită pace, pe cel a cărui minte este fixată asupra Ta, pentru că el se încrede în Tine. (Isaia 26:3, Traducere  Fidela)

Cartea aceasta a Legii să nu se depărteze de gura ta; cugetă asupra ei zi şi noapte, căutând să faci tot ce este scris în ea; căci atunci vei izbândi în toate lucrările tale şi atunci vei lucra cu înţelepciune. (Iosua 1:8)

https://wordpress.com/post/ardeleanlogos68.wordpress.com/12018