Curajosul Mitropolit grec Ambrozie de Kalavryta și-a anunțat demisia. În scrisoarea de demisie a mulțumit lui Dumnezeu pentru șansa de a fi persecutat de dragul Său. A fost condamnat la 7 luni de inchisoare pentru “discursuri de ura” impotriva homosexualilor — SACCSIV – blog ortodox

ORTHODOX CHRISTIANITY: FIERY GREEK METROPOLITAN AMBROSE OF KALAVRYTA ANNOUNCES RETIREMENT Curajosul Mitropolit grec Ambrozie de Kalavryta, își anunță retragerea din funcție Kalavryta, greacă, 20 august 2019 via Curajosul Mitropolit grec Ambrozie de Kalavryta și-a anunțat demisia. În scrisoarea de demisie a mulțumit lui Dumnezeu pentru șansa de a fi persecutat de dragul Său. A fost condamnat […]

Păcatul gri. Superficialitatea – de Nicolae.Geantă — Nickbags

„Având doar o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea…” (2 Timotei 3:5)Zilele trecute am fost întrebat de o reporteră „de ce oamenii sunt superficiali”. „Pentru că lucrează cu jumătăți de măsură! Sau fără măsură!”. De aceea tot ce fac ei este de… formă! Și tocmai asta îl alarmează Pavel pe Timotei: „fugi de forma de… via […]

PĂCATELE TIPICE (9) — B a r z i l a i – e n – D a n

„Ne-am arătat blânzi în mijlocul vostru” (1 Tesaloniceni 2:7) Al optulea tip sunt comandanții: Comandanții au fost creați ca să descopere autoritatea și lidershipul, să știe cum funcționează și să simtă o atracție naturală către acestea. Dacă descrierea aceasta se referă la tine, atunci imaginea puterii este importantă pentru tine. Simți nevoia să conduci. Împotrivirea […] […]

Grijile Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii cu privire la dependenţa de jocuri video sunt cu adevărat fondate?

Dorin Oancea | 06.20.2018 |

Credit: Unsplash    +ZOOMGrijile Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii cu privire la dependenţa de jocuri video sunt cu adevărat fondate?

Galerie foto (2)


Mărturisesc că nu aş fi scris acest text dacă, în această dimineaţă, un propovăduitor al tehnologiei nu ar fi încercat să prezinte, la televizor, comunicarea printr-un shitmoji drept un mare câştig pe care ni-l oferă corifeii de genul Google sau Apple.

Acestui miracol al comunicării moderne i s-a alăturat, ceva mai târziu, o ştire privind includerea de către Organizaţia Mondială a Sănătăţii, a dependenţei de jocurile video în categoria bolilor mentale. Cu feţe lungi şi preocupate, prezentatorii TV mi-au spus că o treime din populaţia lumii, adică 2,5 miliarde de oameni, îşi petrece o parte din timp cu jocuri video, fie pe telefon, fie pe computer şi că o mică parte din acest număr ajunge la dependenţa. Experţii vorbesc despre tipare comportamentale bine definite, de creşteri ale nivelului de dopamină, un neurotransmiţător responsabil cu senzaţia de bine, de sevraj, cu iritabilitate şi de o creştere a agresivităţii, scrie Mediafax.

Industria jocurilor, de peste 100 de miliarde de dolari, s-a opus acestei includeri, aşa cum au făcut şi unii specialişti.

Din capul locului spun că mi se pare o prostie; graficul alăturat, furnizat de Entertainment Software Association, prezintă evoluţia vânzărilor de jocuri video şi a delicvenţei juvenile, aflate, evident, într-o relaţie complet antagonică: în ultimii 20 de ani vânzările de jocuri au crescut, violenţa juvenilă a scăzut.

Ca orice produs al minţii omeneşti, jocurile video au partea lor de violenţă şi sex şi, în cazul în care sunt consumate cu moderaţie şi cu supravegherea de rigoare, efectul nu poate fi dăunător; nu mai mult decât câteva ore petrecute în faţa televizorului, citind un roman sau vizitând un muzeu.

Tom şi Jerry sunt nişte personaje violente, iar picturile lui Tizian se pot dovedi mai excitante decât grafica pe calculator. Cu toate acestea, Tom şi Jerry nu au parte de avertismente în colţul ecranului şi nimeni nu s-a gândit să aplice benzi negre pe anumite părţi ale picturilor maestrului italian.

Pe de altă parte, numărul celor ce încearcă să atragă capital politic pe seama răului generat de jocurile video se numără Hillary Clinton, Donald Trump, politicieni mai mărunţi, dar influenţi, dar şi Arnold Schwarzenegger – o fiinţă cât se poate de pacifistă în jocul său actoricesc sau Madonna.

Topul celor mai vândute jocuri al tuturor timpurilor este condus de Tetris, urmat de Minecraft, Wii Sports, Grand Theft Auto şi Super Mario Bros. Dintre acestea Grand Theft Auto este singurul violent în adevărata accepţiune a termenului, asta dacă nu punem la socoteală lupta vajnicului instalator Mario cu ciupercuţele sau cu peştii zburători.

Pe lângă politicieni sau organizaţii religioase, de problema violenţei jocurilor s-au ocupat şi oameni de ştiinţă. Un studiu realizat de oameni de ştiinţă de la University of California şi University of Pittsburg aduce efectul jocurilor pe acelaşi plan cu consumul de droguri sau alcool: modificări fiziologice, o atitudine ostilă. Subiecţii au fost în număr de 100, tineri cu vârste între 18 şi 21 de ani, care au jucat „Grand Theft Auto” şi „Simpsons: Hit and Run”.

Dar, din cele circa 300 de studii asupra efectelor violenţei în media, numai 30 au avut legătură directă cu jocurile video şi numai câteva au stabilit legături directe între manifestările violente şi jucatul pe calculator sau consolă. Departamentul american al Sănătăţii a identificat 27 de factori de risc mai importanţi decât violenţa media, printre care statutul social şi economic, nereuşitele şcolare, lipsa de comunicare cu părinţii şi chiar masculinitatea în sine.

Să admitem că spartul de bombonele pe ecranul telefonului poate avea o influenţă asupra dezvoltării copilului şi asupra unor persoane mature. Dar cred că există o serie de factori mult, mult mai periculoşi decât expunerea la jocurile video.

Primul, refugiul în ecranul telefonului, în social media, în imagini false ale fericirii instagramate, în comunicare prin emoji sau shitmoji.

Relaxare intelectuală, superficialitate, rescrierea normelor sociale şi ale comunicării.

Un ins pe nume Nicholas Carr, care a scris o carte despre noul fenomen al superficialităţii, povesteşte că, de-a lungul ultimilor ani, a trăit sentimentul că cineva îi rescrie memoria. Înainte putea citi articole lungi sau cărţi, timp de mai multe ore, cu plăcere. Acum concentrarea îi scade după numai o pagină sau două, pierde firul poveştii, îşi caută scuze pentru a face altceva, de preferinţă pe internet: poate un clip video, poate un twitter, poate un articol pe un blog. Nu este singurul, ci un fenomen regăsit la orice schimbare de tehnologie: Nietzsche vorbeşte de moment când a trecut de la scrisul de mână la o maşină de scris. Rezultatul a fost că şi textele sale s-au schimbat, trecând de la argumente, gânduri şi retorică la aforisme, jocuri de cuvinte şi stil telegrafic.

Toţi, inclusiv autorul acestui articol, vom fi trăit manifestări asemănătoare şi veţi decide dacă sunt bune sau nu; eu, cel puţin, am ajuns să lupt în mod conştient, impunându-mi o raţie zilnică de pagini de carte.

Rău este când nu mai înţelegi nici aforismele şi jocurile de cuvinte şi chiar şi stilul telegrafic se dovedeşte prea stufos; atunci în superficialitatea ta nu mai are loc nimeni, iar convingerile tale devin legi.

Şi începi să comunici prin shitmoji. Şi să fii convins că jocurile video sunt răul lumii moderne.

Mult mai periculoase decât jocurile mi se pare expunerea la marketingul agresiv care determină tinerii să consume o roabă de zahăr pe an şi care vinde consumul de fast food asociat cu distracţia şi coolnes-ul.

Mult mai periculoasă este expunerea tuturor, tineri sau bătrâni, la toate prostiile care circulă pe internet, de la teoriile conspiraţiei la campaniile antivaccin sau la curele miraculoase de slăbit sau de vindecare a orice.

Am întâlnit, şi mi se par la fel de periculoase, opiniile unor părinţi care socotesc „Scufiţa Roşie” sau „Capra cu trei iezi” drept poveşti violente, care nu trebuiesc istorisite copiilor. Dacă ai o emojigândire, ideea poate părea corectă şi îi scoţi junelui din lista de lecturi nu numai poveştile, ci şi istoriile muşchetarilor sau Game of Thrones. Dar pentru ce fel de lume se pregăteşte copilul acela, cum se va descurca el, cum va reacţiona la situaţii comune din lumea reală?

Dacă v-aţi enervat citind acest articol, sfărmaţi nişte cărămizi în Tetris şi trimiteţi un shitmoji către OMS.

Tag-uri: jocuri video | dependenta | oms | apple | tehnologie | organizatie

Teologia Împlinirii  de Fred G. Zaspel

Pagina Pastorală

 

Teologia Împlinirii  de Fred G. Zaspel

Prefaţă

Acest studiu ajutător … clarifică în mod simplu, în termeni drepţi chestiuni care îi prinde pe picior greşit chiar şi pe cei mai calificaţi interpreţi ai Scripturii. Acesta vă va oferi o apreciere nouă pentru poziţia centrală a lui Hristos în Scriptură.  John MacArthur

În acest studiu biblic fin, darurile lui Fred Zaspel în calitate de pastor-cărturar sunt evidente în felul perseverent dar şi entuziast în care el cercetează împlinirea scopurilor lui Dumnezeu în Hristos. Citiţi-l cu o Biblie deschisă şi cu o inimă pregătită, aceste pagini vor transmite atât înţelepciune cât şi minunea planului lui Dumnezeu şi încântarea de descoperire din nou a lui Isus Hristos. – Sinclair Ferguson

Discursul # 1

Relaţia Vechiului şi a Noului Testament

 Introducere

A.    Aria de studiu

Mi s-a cerut să examinez „Teologia Împlinirii” cu o atenţie specială oferită relaţiei Vechiului şi a Noului Testament. În asemănarea atâtor teme mai întinse ale Scripturii acest subiect este şi simplu şi complex, şi în timp ce acesta a fost discutat de nenumărate ori pentru atât de multe secole acesta este încă proaspăt şi înviorător pentru fiecare credincios. Acest subiect este în mod precis subiectul pe care l-a predicat Ioan Botezătorul în timp ce el anunţa sosirea lui Isus. Acesta este subiectul pe care însăşi Domnul nostru l-a predicat. Şi acesta este tema apostolilor. De fapt, după cum vom vedea, acest mesaj de împlinire ajunge chiar în inima evangheliei.

B.    Caracterizările Biblice

Apostolul Pavel a declarat că Isus a sosit „la împlinirea vremii” (Galateni 4:4). Aceasta implică cel puţin o perioadă anterioară de pregătire – şi aşa a şi fost. Era Mozaică, spre care Pavel indică în acest context, era o eră care nu numai că a anticipat venirea lui Hristos, dar prin accentul legii sale, îi ducea la aceasta şi demonstra marea nevoie pentru ea. Trimiterea Fiului lui Dumnezeu, atunci, a fost timpul de culminare: până în acest punct, istoria se îndrepta spre acest scop. „Căci toate promisiunile lui Dumnezeu în El sunt da şi Amin” (2 Corinteni 1:20). Dar noi o să sărim peste aceasta. Vrem să arătăm în mod precis cum este aceasta.

Augustin este cel care a inventat binecunoscuta spusă, „Vechiul este revelat în Noul; Noul este Vechiul tăinuit”. Aceasta este a spune, ceea ce este expus în mod explicit în Noul Testament este văzut doar implicit în Vechiul Testament. Cele două testamente proclamă acelaşi mesaj doar din puncte de vedere diferite: unul indică în anticipare înainte, şi celălalt declară o completare, o realizare.

Nu Augustin este cel care ne învaţă aceasta. Noi avem aceasta din autoritatea a însăşi Domnului nostru.

„Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau Prorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc” (Matei 5:17).

„Apoi S-a întors spre ucenici, şi le-a spus de o parte: „Ferice de ochii care văd lucrurile pe care le vedeţi voi! Căci vă spun că mulţi proroci şi împăraţi au voit să vadă ce vedeţi voi, şi n-au văzut, să audă ce auziţi voi, şi n-au auzit” (Luca 10:23-24).

„Şi a început de la Moise, şi de la toţi prorocii, şi le-a tâlcuit, în toate Scripturile, ce era cu privire la El” (Luca 24:27).

„Apoi le-a zis: Iată ce vă spuneam când încă eram cu voi, că trebuie să se împlinească tot ce este scris despre Mine în Legea lui Moise, în Proroci şi în Psalmi” (Luca 24:44).

„Cercetaţi Scripturile, pentru că socotiţi că în ele aveţi viaţa veşnică, dar tocmai ele mărturisesc despre Mine” (Ioan 5:39).

„Căci, dacă aţi crede pe Moise, M-aţi crede şi pe Mine, pentru că el a scris despre Mine” (Ioan 5:46).

„Tatăl vostru Avraam a săltat de bucurie că are să vadă ziua Mea: a văzut-o şi s-a bucurat” (Ioan 8:56).

„În sulul cărţii este scris despre Mine” (Evrei 10:7).

Unii din cercetătorii Vechiului Testament au argumentat faptul că noi ar trebui să citim şi să studiem Vechiul Testament în proprii săi termeni. Adică, noi ar trebui să căutăm să-l înţelegem prin sine fără să-l „recitim” din Noul Testament. Există un sens, de sigur, în care acest lucru este corect. Dar ceea ce Isus încearcă să accentueze în aceste pasaje este că noi din această eră ar trebui să fim capabili să citim Vechiul Testament mai bine decât atât. Există cu siguranţă materia interpretări „istorico-gramaticale”. Dar dacă „istorico-gramaticalul” lasă în afară centrul Hristologic, acesta este deficient. De fapt, Isus se pare că implică faptul că Vechiul Testament trebuie să fi fost citiţi întotdeauna în acest fel! „Moise a scris despre mine . . . Avraam a văzut ziua mea” par să insiste asupra faptului că „revelaţia” Noului Testament este în mod precis mesajul Vechiului Testament.

C.    Abordarea

Nu este surprinzător, prin urmare, să observăm faptul că scriitorii Noului Testament interpretează Vechiul Testament în exact acest fel. Şi este destul de instructiv să vedem felul cum scriitorii inspiraţi din ambele părţi ale crucii tratează datele relevante. Cei din ordinea Vechiului indică în mod consistent spre aşteptarea şi anticiparea marii ere care va să vină, şi corespondenţii lor din Noul Testament la fel de consistent indică spre Isus cu o privire înapoi către strămoşii lor. Pentru a pune aceasta în alt fel, Isus este prezentat în mod regular în Noul Testament împotriva fundalului speranţei Vechiului Testament şi a arătat că este împlinirea sa. Este evident imposibil să trasăm aceasta în detaliu, dar doresc să subliniez câteva din expresiile ajutătoare ale scriitorilor Vechiului Testament şi să vedem apoi cum sunt acestea înţelese în Noul Testament.

Geneza 3:15

Să începem cu începutul – Geneza 3:15. Promisiunea este a unui eliberator care va veni din sămânţa femeii care într-o jertfă a sa („călcâiul zdrobit”) va aduce înfrângere lui satan („îi va frânge capul”). Nu se oferă prea multă informaţie aici, dar este destul pentru a stabili un sens puternic de anticipare. Eliberatorul va fi unul din omenire (sămânţa femeii), în mod specific un descendent de parte bărbătească („el”). Natura exactă a înfrângerii ispititorului nu este specificată, dar aceasta va fi în mod evident totală (”capul”). Şi este destul de clar că încrederea promisiunii este că satan va fi înfrânt în asemenea fel încât el nu va mai cauza un astfel de necaz din nou.

Unii au argumentat faptul că Eva a aşteptat această eliberare prin intermediul primului ei născut – Cain, şi indică faptul că ebraica din Geneza 4:1 ar putea-o indica, „Am căpătat un om cu ajutorul Domnului”. Traducerea este posibilă, dar este surprinzător dacă ea ştia aşa de multă teologie creştină până în acel punct. Şi chiar dacă ea aştepta împlinirea promisiunii de a veni prin Cain, ea era greşită.

În mod interesant, Hristos Însuşi este cel care se foloseşte de această profeţie. „Acum are loc judecata lumii acesteia, acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară” (Ioan 12:31). După cum vom vedea, Domnul nostru se prezintă adesea pe Sine ca împlinitor al promisiunilor Vechiului Testament, şi aici El face exact acest lucru. Cu toate acestea ceea ce este semnificativ este maniera în care El va împlini aceasta. Următorul verset continuă „Şi după ce voi fi înălţat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toţi oamenii”. Prin crucificarea lui Isus avea să vină înfrângerea lui satan. Oarecum, eliberatorul îl va înfrânge pe ispititor prin moarte – şi aceasta din mâna ispititorului!

Dar atunci când apostolul Pavel se referă la această promisiune o face cu o înclinaţie diferită. „Dumnezeul păcii va zdrobi în curând pe Satana sub picioarele voastre” (Romani 16:20). Ceea ce este semnificativ aici este faptul că speranţa lui Pavel este încă una viitoare; el priveşte spre un timp când satan va fi înfrânt în final. Pentru mine se pare că aceasta se potriveşte bine cu ceea ce Ioan descrie în Apocalipsa 20.

De sigur, nu suntem gata să atribuim eroare nici Domnului nostru sau apostolilor săi, aşa că suntem lăsaţi să gândim că înfrângerea lui satan a fost realizată la cruce şi va fi adusă la rodire la a doua venire a lui Hristos.

Din toate acestea nu este dificil să vedem faptul că profeţia nu indică spre un singur act, ci către o persoană care o va împlini într-o succesiunea de acte. Ne vom reîntoarce la aceasta în următorul nostru discurs, dar este bine să notăm aici că avem răspunsul primei promisiuni a Vechiului Testament – către istorie – şi aceasta se centrează în principal pe persoana şi lucrarea Domnului Isus Hristos. Promisiunea are un centru Hristologic şi un scop răscumpărător.

Acest model (centrul Hristologic şi scopul răscumpărător al promisiunii) este adevărat pretutindeni.

Geneza 9:26-27

După o perioadă extinsă de declin spiritual uman şi judecată (Geneza 4-9), Dumnezeu îşi reafirmă promisiunea Sa (Geneza 9:26-27). Pentru prima dată în istorie se spune de Dumnezeu a fi „Dumnezeul unui” individ – Sem. Dar binecuvântarea merge mai departe – El va „locui în corturile lui Sem”. Cu alte cuvinte, Dumnezeu garantează o relaţie specială cu urmaşii lui Sem. Şi aşa a şi fost. Familia lui Sem prin Avraam s-a bucurat de grija specială a lui Dumnezeu. Al lor era cortul şi „legămintele şi darea legii şi slujirea lui Dumnezeu şi promisiunile” (Romani 9:4). Ei au fost obiectele particulare ale favorului Său şi obiectele activităţii Sale revelatorii. În calitate de urmaş al lui Sem a venit Isus, şi evanghelia a venit la ei „mai întâi”. Şi iată că din nou, profeţia menţine un centru Hristologic şi un scop răscumpărător.

Geneza 12:1-3

După o altă perioadă extinsă de digresiune spirituală (Geneza 10-11), Dumnezeu îşi reafirmă din nou promisiune aşa. În Geneza 12:1-3 (cf. 13:14-16; 15; 17) El îi promite lui Avraam (din familia lui Sem) un moştenitor („sămânţă”), o moştenire („ţara”), şi o avere („binecuvântarea lumii”)1. Ca şi Eva, Avraam priveşte înainte spre un descendent de mai târziu, şi fiecare fiu născut lui şi lui Isaac şi lui Iacov indica spre Moştenitorul lor prin excelenţă care va aduce binecuvântare lumii. În promisiunea ţării se află o aşteptare că Dumnezeu nu numai că va acţiona să răscumpere sufletele oamenilor, ci şi că El va realiza însăşi răscumpărarea pe pământ. Aceasta, împreună cu „Te voi binecuvânta … şi vei fi o binecuvântare … şi în tine toate familiile pământului vor fi binecuvântate” şi „voi face din tine neamuri întregi, şi din tine vor ieşi împăraţi” (17:6), lasă speranţa pentru o împărăţie dinamică şi un popor care aparţine lui Dumnezeu.

Despre această promisiune se face referinţă într-un anumit fel în tot Vechiul Testament, dar la Pavel găsim semnificaţia sa făcută clară. „Binecuvântarea” este neprihănirea pe care o realizează Hristos pentru alţii, şi „sămânţa” este tot Hristos – şi, prin extensie, cei care îi aparţin Lui (Galateni 3). Şi în Apocalipsa 7 Ioan ne indică o imagine a sfârşitului, în care cei răscumpăraţi apar ca „o mare gloată pe care nu putea s-o numere nimeni, din orice neam, din orice seminţie, din orice norod şi de orice limbă” (v. 9). Promisiunea Avraamică va fi realizată în toate detaliile sale.

Şi promisiunea manifestă din nou un centru Hristologic şi un scop răscumpărător. Hristos este „împlinitorul” speranţei: El „o împlineşte pe deplin”.

Deuteronom 18:15-19

Aceasta ne aduce la promisiunea din Deuteronom 18:15-19 – profet ca Moise. În context, aceasta este o avertizare pentru Israel de a nu recurge la practici aiurite de vrăjitorie ale naţiunilor din jurul lor. Aceasta nu numai că este greşit – este inutil, căci Dumnezeu va ridica un profet ca şi Moise care, la fel ca Moise, va vorbi pentru Dumnezeu acestora. Pe el trebuie să-l asculte, căci după cum îl vor asculta va fi punctul de discuţie de la judecata lor. Şi astfel începe instituirea profetismului în Israel.

Este de notat singularul – profet. Cine este acest profet? În mod precis nici unul din profeţii Vechiului Testament nu au sta atât de sus ca Moise! Nici unul nu era mijlocitorul aşa cum era Moise, şi totuşi aceasta este ceea ce revendică textul – un profet ca şi Moise.

Din noi Noul Testament răspunde, şi acesta îl prezintă pe Isus nu numai ca un profet „măreţ în faptă şi cuvânt” (Luca 24:19) şi fără viclenie (1 Petru 2:22), dar ca „profetul care vine în lume” (Ioan 6:14; cf. 4:25; 7:40). „Acesta este Fiul meu preaiubit, în care îmi găsesc plăcerea; de El să ascultaţi” (Matei 17:5). Şi spusele lui Isus „Dar eu vă spun” (Matei 5:22, 26, 28, 32, 34, 38, 44) apar a fi revendicarea sa de a fi acel profet. El a vorbit despre misiunea sa în termeni de aducere a unui mesaj de la Tatăl (Ioan 17:6, 8, 14). Prin urmare, evreii îl prezintă pe Isus drept culminarea activităţii revelatorii a lui Dumnezeu (1:1-2). Dumnezeu a vorbit lui Israel prin istoria lui, de multe ori şi în multe feluri, dar revelaţia lui Dumnezeu prin Fiul său este culmea tuturor lucrurilor. Isus a accentuat ideea că cuvântul pe care l-a adus El avea să fie transmis nouă prin mâinile apostolilor Săi (Ioan 16:12-13; 17:6, 8, 14, 18, 20), şi această revelaţie a lui Hristos prin apostolii Săi este completă („toate lucrurile”, Ioan 16:13) şi finală („odată pentru totdeauna”, Iuda 3).

Şi care este mesajul pe care-l aduce acest Profet? Aceasta este evanghelia harului, vestea bună a mântuirii (Luca 4:16-21; cf. Isaia 61:1-2; Matei 11:2-5; cf. Isaia 35:4 şu). El a venit să anunţe anul de Jubileu în care datoria oamenilor faţă de Dumnezeu putea fi anulată. Şi din nou există un centru Hristologic şi un scop răscumpărător în profeţie. Promisiunea unui profet ca şi Moise este în realizată în mod preliminar într-o succesiune de profeţi în Israel, însă în Isus Hristos aceasta îşi atinge scopul.

2 Samuel 7 şu

Promisiunea este repetată din nou în perioada monarhică cu un accent specific asupra regelui şi a împărăţiei. Reieşind din 2 Samuel 7 mulţi dintre Psalmi anticipează de asemenea venirea Regelui Davidic de a domnii peste Israel. În Profeţi în special această speranţă este văzută în dimensiunile sale cosmice – Regele lui Dumnezeu venind să aducă judecata şi neprihănirea şi pacea întregii lumi. Mai mult, pacea şi neprihănirea stabilită în acea zi viitoare va fi asigurată de un Nou Legământ care promite că Dumnezeu va fi cu poporul Său într-un sens spiritual, că El va fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Său, şi cunoştinţa lui Dumnezeu va fi universală. După cum ştiţi, din nou scriitori Noului Testament – cu însăşi Isus – tratează aceste multe surse de declaraţii profetice într-o relaţie directă faţă de persoana şi lucrarea Domnului Isus Hristos. Pentru a fi redundanţi – există un centru Hristologic şi un scop răscumpărător.

Matei

Va trebui să iertaţi această scurtă nedreptate faţă de mărturia Vechiului Testament, deoarece trebuie să mergem în continuare la Noul Testament. Deschizând acolo vom descoperii acelaşi model continuat, numai că aici promisiunea nu „vine” ci este „prezentă şi care va să vină”: Şi din nou există multe locuri la care să ajungem încât este dificil să cunoaştem unde să începem.

Matei conduce lista: „Cartea neamului lui Isus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam” (1:1). De aici urmează un lung arbore genealogic (1:1-17), ceva ce pare plictisitor şi neimportant pentru mulţi. Dar în acest caz este uimitor şi extrem de important, căci Matei demonstrează că în Isus arborele lui David, de acum ajuns la o simplă rădăcină, rodeşte o ramură nouă (Isaia 11:1). El este „Fiul lui David” prin excelenţă.

El este şi „Fiul lui Avraam”. Acum în mod evident, în calitate de fiu al lui David Isus este şi un fiu al lui Avraam, dar afirmaţia nu este redundanţă. Este declaraţia lui Matei că ceea ce Isus aduce Israelului în împlinirea promisiunii Davidice El o aduce şi naţiunilor în împlinirea promisiunii Avraamice. Aceasta este ilustrat în capitolul 2 în vizita magilor din depărtare, dar aici se află şi arborele genealogic unde sunt listate patru femei (pe lângă Maria). Evreii antici nu au ajuns la feminismul modern, şi femeile nu erau menţionate în general în cadrul genealogiilor. La Maria ne putem aştepta. Dar de ce se menţionează Tamar, Rahav, Rut şi Bat-Şeba? Pentru cineva, toate erau dintre neamuri, cu excepţia lui Bat-Şeba care era căsătorită cu un hitit. Şi toate au fost asociate cu păcatul sexual, cu excepţia lui Rut care era o moabită – şi moabiţii în sine erau rezultatul păcatului sexual (cf. Geneza 19). Făcând aluzie la promisiunea Avraamică – care este atât universală în scop şi graţioasă în natură (aşa cum am şi văzut deja) – se pare că Matei ne direcţionează atenţia noastră înapoi spre a vedea acestea ca ilustraţii ale lucrării pe care a venit Isus să o facă.

Pe scurt, Matei accentuează ideea că naşterea lui Isus marchează începutul unei epoci noi în istoria mântuirii – Regele a venit, şi El este Isus, şi El a venit să mântuiască.

Tema se extinde în următorul paragraf (1:18-25) unde Matei este preocupat să arate felul cum Isus a ajuns în familia lui Iosif şi pentru a accentua în câteva feluri faptul că Isus s-a născut din fecioară. De ce? Pentru a arăta din nou calificările lui Isus ca rege Davidic al lui Israel! Probabil că este mult mai clar să spunem că scopul său este de a arăta că Isus nu este descalificat de la a fi rege: blestemul asupra lui Ieconia (1:11; cf. Ierusalim 22:24, 18; 37:1) fără a se recunoaşte pe oricare dintre descendenţii săi fizici de la tronul Davidic nu îl afectează pe Isus!

Matei continuă să accentueze aceleaşi lucruri în versetele 20-21 unde chiar în numele lui Isus Îl vedem ca împlinitor al speranţelor lui Israel. El este „Ioshua”, „Dumnezeu Salvează”, „Dumnezeu care eliberează”. Ca şi fostul Iosua, El îşi va conduce poporul spre odihnă. Şi aceasta este aruncat asupra speranţei Vechiului Testament, această vreme aşa cum este exprimată în Psalmul 130:8 – „Şi El va răscumpăra pe Israel din toate nelegiuirile lui”. „Îl vei numi Isus, căci El va salva pe poporul Său de la păcatele lor”.

De fapt, Isus este immanu el – Dumnezeu cu noi (v. 23; cf. Isaia 7:14)! În Isus – şi ca răspuns la o lungă istorie de promisiuni – Însăşi Dumnezeu a venit la noi pentru mântuirea noastră, şi în prezenţa Sa noi suntem siguri.

Dar Matei nu se opreşte. În capitolul 2 el accentuează faptul că Isus este „născut în Betleem”, lucru al cărei semnificaţie este notat în v. 4-6 (cf. Mica 5:2). Dar mai este ceva. În v. 2 Isus este desemnat „Regele Iudeilor”. Menţiunea la „steaua sa” este evocatoare a profeţiei lui Balaam din Numeri 24:17, de mult recunoscută ca Mozaică. Vizita magilor aduce asemănarea uluitoare a vizitei reginei din Şeba la Solomon, fiul lui David. Prezentarea lor de daruri pare o reflectare a Isaia 60:6 şi posibil a Psalmului 72:10-11. Şi cu tot acest simbolism ar fi cam dificil să argumentăm împotriva tradiţiei antice că există vreo valoare simbolică în însăşi daruri!

Apoi este exodul lui spre Egipt „ca să se împlinească ce fusese vestit de Domnul prin proorocul care zice: ‚Am chemat pe Fiul Meu din Egipt.’” (v. 15). Este greu să vedem legătura de aici. În ce fel împlineşte aceasta afirmaţia lui Osea? În context, profeţia lui Osea (11:1) nu este deloc prezicătoare. Aceasta este o simplă declaraţie referitoare la istoria lui Israel. Dar pentru Matei, Isus este adevăratul2, şi el face foarte uşor această legătură.

Detaliile notate despre venirea lui Isus din Egipt alături de frica regelui Irod şi uciderea copiilor sunt semnificative. Mai târziu în Evanghelia lui Matei el este atent să prezinte pe Isus ca Noul – şi mai mare – Moise (cf. darea legii de pe munte, zece minuni, darea de pâine în desert, etc.), şi se pare că aceasta este o introducere subtilă în această temă. De fapt, cuvintele din 2:20 („căci au murit cei ce căutau să ia viaţa pruncului”) este uimitor de asemănătoare cu Exod 4:19. Acesta este unul „ca Moise” de care Moise a spus că avea să vină.

În v. 16-18 uciderea celor inocenţi „împlineşte” o altă declaraţie istorică, de data aceasta de către Ieremia: Aşa vorbeşte Domnul: Un ţipăt se aude la Rama, plângeri şi lacrimi amare: Rahela îşi plânge copiii; şi nu vrea să se mângâie pentru copiii ei, căci nu mai sunt!” Referinţa este din Ieremia 31:15 şi la plângerea lui Rahela. Rahela (privită ca mama naţiunii şi îngropată în afara Betleemului) este descrisă acolo ca plângând pentru copiii lui Israel care „nu mai sunt” – regele lor este detronat, şi ei sunt duşi în exil (586 î. Hr.). Aceste lacrimi sunt „împlinite” aici în faptul că ele sunt aduse la un punct culminant şi un final – ele îşi găsesc răspunsul în naşterea lui Isus, adevăratul moştenitor al tronului lui David. Cu alte cuvinte, Matei accentuează ideea că exilul s-a terminat, adevăratul Fiu a sosit, şi El va aduce binecuvântări lui Israel3.

Tot semnificativ este faptul că pasajul din Ieremia pe care-l citează Matei se încheie cu cuvinte de mângâiere. Dumnezeu va stabili un „Nou Legământ” care va asigura cea mai mare binecuvântare pentru Israel – Dumnezeu va vi al lor în căile lor cele mai intime. Ei se vor bucura de „cunoaşterea” lui în iertare şi binecuvântare. Tot semnificativ este faptul că Ieremia vorbeşte de Israel acolo ca „fiii dragi ai lui Dumnezeu”. Dar aici întreaga scenă îşi atinge culmea sa. Exilul s-a încheiat, adevăratul fiu a venit să inaugureze Noul Legământ (cf. Matei 26:28) cu toate binecuvântările pe care-l însoţesc. Într-adevăr, plânsul Rahelei s-a terminat.

În final, în 2:23 o altă profeţie este „împlinită” – „El va fi numit un Nazarinean”. Dificultatea de aici este că această profeţie nu se găseşte nicăieri în tot Vechiul Testament. Se pare că aici este o joacă de cuvinte. „Ramura” lui Isaia – netzer – va creste din întunericul umil. Această legătură „Nazarinean” / netzer poate oferi un punct de referinţă. Şi pentru aceasta faptul că termenul „Nazarineanul” este un termen de concept (cf. Ioan 1:46; Fapte 24:5) şi că profeţii au clarificat faptul că Robul va fi „dispreţuit şi respins de oameni”, şi se pare de asemenea că această afirmaţie („El va fi numit Nazarinean”) este o împlinire a substanţei a ceea ce au spus profeţii. Isus nu avea să fie „Betleemitul” – o desemnare plină de implicaţii Davidice. El era un „Nazarinean”. Regele, da, dar unul care avea să vină nu cu o înfăţişare exterioară şi fast ci cu începuturi obscure şi umile şi cu derâdere.

De cinci ori aici Matei specifică faptul că Isus „împlineşte” unele profeţii ale Vechiului Testament (1:22-23; 2:5-6, 15, 17-18, 23), dar chiar fără de folosirea terminologiei El este prezentat în mod repetat ca realizare a lungilor speranţe ale lui Israel.

În mod clar, aici este ceva mai mult decât o „naraţiune a prunciei”. Aceasta este introducerea lui Matei a marelui Rege. Acesta este „prologul” re-accentuat şi extins în întreaga sa carte.

În capitolele 5-7 Isus este noul dătător al legii. El pretinde să „împlinească” legea şi profeţii (5:17), şi din ceea ce urmează este clar că El vrea să implice mai mult decât că El a descărcat toate obligaţiile Sale Mozaice. Şi el nu vrea să implice că El este pur şi simplu o „împlinire a profeţiei”. Şi nici nu afirmă continuitatea validităţii legii lui Moise. Gândul merge mai profund. Legea lui Moise va sta până ce aceasta este în întregime „împlinită” (v. 18), dar în El ea a ajuns la împlinirea sa! El a adus „concluzia sa finală pentru care stătea legea”4. Ba mai mult, „aceste spuse ale mele” (7:24, 26) constituie Noua Lege pe care o aducea Isus. „Nelegiuirea” (anomia, 7:23) este definită ca neascultare de cuvintele Sale. El este „profetul” care trebuie ascultat – („Dar Eu vă spun…”). A eşua să asculţi cuvântul Său duce drept la rezultatele unei furtuni de judecată care îi va distruge pe cei neascultători precum potopul peste o casă zidită pe nisip (v. 24-27). Ba mai mult, El este Regele care emite documentul împărăţiei Sale (5:3; 6:33, etc.). Acestea sunt cererile Regelui care trebuiesc acceptate de toţi care vor să fie parte a împărăţiei lui Dumnezeu.

În schimbarea Sa la faţă (17:1-9) El este din nou – printre alte lucruri – noul Moise. Putem vedea deodată, în afirmaţia Tatălui despre Fiul Său în prezenţa lui Moise şi Ilie, întâietatea lui Isus peste ambii – legea şi profeţii. Dar asemănările cu Moise de pe Mt. Sinai sunt frapante – muntele, norul (simbol al prezenţei Divine), vocea lui Dumnezeu, poruncile (10 porunci şi „de El să ascultaţi!”), faţa strălucitoare, etc. Cu toate aceste „coincidenţe” devine repede evident faptul că Matei ne spune ceva; anume, că venirea lui Isus marchează o mare tranziţie – o împlinire, dacă vreţi – o împlinire din Vechiul către Noul, de la parţial la complet, de la legea lui Moise la legea lui Hristos. Pe scurt, Isus marchează trecerea de la promisiune la împlinire. El este noul şi acel Moise mai mare.

Dar El este mai mult decât atât. În capitolul 12 incidentul când ucenicii lui Isus smulgeau spice în ziua de sabat s-a transformat într-o manifestă Hristologică. Isus este mai mare decât sabatul – într-adevăr, mai mare decât templul! Şi El este mai mare decât David – şi Iona şi Solomon (12:1-8, 41, 42). Dar El nu numai că este mai mare – EL este ceea ce au anticipat ei. El este „împlinirea” lor.

Şi tema calităţii de rege a lui Isus este continuată până la moartea sa (cf. cap. 27 – conversaţia cu Pilat, detaliile robei de purpură, trestia din mâna lui, strigătul de batjocură „Trăiască Regele Iudeilor”, acuzaţia împotriva lui de deasupra capului Său, „Acesta este Isus, Regele Iudeilor”, etc.). Dar aceasta nu se opreşte acolo – Guvernarea Sa este declarată de învierea lui şi în manifestul Său misionar către ucenici („toată autoritatea din cer şi de pe pământ mi-a fost dată mie”). Isus este aici şi El este Rege, iar în timp ce domnia Sa este de un fel neaşteptat, cu toate acestea El este împlinitorul speranţei lui Israel.

Este total discutabil faptul că deplina motivaţie teologică a lui Matei în scrierea Evangheliei sale poate fi rezumată în acest singur cuvânt – împlinire (plero, de 33 de ori în Matei; tele, de 3 ori). Aceasta este marca lui – forţa lui primară accentuată din nou şi din nou chiar cu folosirea termenului. Pentru Matei, Isus este împlinirea tuturor aşteptărilor cu privire la Fiul lui David şi al lui Avraam, şi El este cel care „împlineşte” toate promisiunile făcute în decursul istoriei lui Israel. Vorbeşte de Betleem, Galileea, Mesia, regele lui Israel / al Iudeilor, Robul lui Iehova care suferă, Fiul Omului, sau oricare altă grupare de termeni plini de aşteptare, şi Isus este Împlinitorul, răspunsul şi ţelul tuturor dintre acestea.

Marcu şi Luca

Accentul împlinirii în Marcu şi Luca este similar cu cel al lui Matei, deşi într-un grad mai mic, aşa că nu trebuie să petrecem prea mult timp aici înainte de a merge mai departe. Atât Marcu cât şi Luca (alături de Matei şi Ioan) îl indică pe premergătorul lui Isus, Ioan Botezătorul. Marcu ne oferă expresia prolifică a lui Ioan, „S-a împlinit vremea, şi Împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Pocăiţi-vă, şi credeţi în Evanghelie” (1:15) – care este a spune, simplu, că timpul de aşteptare s-a încheiat acum, şi că ceea ce s-a sperat acum este o realitate. Semnificaţia lui Ioan, pentru ei, este în mod clar Mesianică. Există de asemenea şi răspunsul plin de bucurie al Elisabetei către Maria: „Ferice de aceea care a crezut; pentru că lucrurile, care i-au fost spuse din partea Domnului, se vor împlini (tele)” (Luca 1:45). O observaţie în particular interesantă se referă la relatarea lui Luca despre naşterea lui Isus. Acolo ni se aminteşte de „Betleem oraşul lui David”, şi acolo ni se spune de lauda bucuroasă a lui Simeon către Dumnezeu în timp ce el ia pe pruncul Isus în braţele sale şi spune: „Ochii mei au văzut mântuirea ta … lumina care să lumineze neamurile, şi slava poporului Tău Israel” (2:30, 32)! Mult mai subtil dar nu mai puţin de interesant, totuşi, este naraţiunea lui Luca despre naşterea lui Isus şi evenimentele care au precedat aceasta (capitolele 1-2). Cu anunţarea îngerilor şi chiar cu terminologia folosită („vei rămânea însărcinată şi vei avea un fiu… şi El va fi…”) este aparent că Luca atrage în mod preocupat atenţia către relatarea naşterii lui Samson (Judecători 13:3 şu). Şi iată că din nou există nota eliberării lui Israel. Din nou, sunt mult mai multe, dar trebuie să mergem mai departe.

Ioan

În Evanghelia lui Ioan accentul este chiar mult mai pronunţat. El însuşi ne spune că scopul său în cele scrise este acela de a ne arăta că „Isus este Hristosul” (20:31) – şi privind în urmă prin carte, este clar că el îşi realizează foarte clar scopul său. Gândiţi-vă la titlurile date lui Isus în Evanghelia lui Ioan: El este Hristosul (Mesia), regele lui Israel, Fiul Omului, lumina oamenilor, adevărata lumină, cel care este mai mare decât Ioan Botezătorul, mai mare decât Moise, cel care va boteza cu Duhul Sfânt (cine poate unge decât cel care este Unsul?), cel de care a scris Moise, Sfântul lui Dumnezeu, cel care vine în numele Domnului călărind pe un măgăruş, etc. Toate acestea sunt bogate în implicaţii Mesianice.

Naraţiunea din 1:19-34 este plină de „insinuări” ale calităţii de Mesia a lui Isus, cum ar fi întrebarea către Ioan Botezătorul dacă el este Hristosul şi negarea sa ulterioară, anunţul său al sosirii lui Hristos, identificarea lui a lui Isus ca „mielul lui Dumnezeu care ia păcatul lumii”, şi aşteptarea că El va boteza cu Duh Sfânt. Dar toate acestea par a fi intenţionate să ducă la punctul culminant din v. 34 – „Şi eu am văzut şi am fost martor că acesta este Fiul lui Dumnezeu”. Acelaşi lucru este adevărat în următorul paragraf (v. 35-51) care se încheie cu declaraţia lui Isus că El este mijlocitorul dintre cer şi pământ. „Noi am găsit pe Acela, despre care a scris Moise în lege, şi proorocii” (1:45) este accentul deplin.

Capitolul 2 continuă aceleaşi lucruri – Isus este răspunsul şi scopul a ceea ce simboliza vasele cu apă (v. 1-11). Şi citind 2:12 şu din punctul de vedere al unuia care ştie rezultatul, noi înţelegem că „semnul” calităţii de Mesia al lui pe care l-a oferit pentru cei care l-au cerut s-a întâmplat de fapt – templul Său (trupul) a fost înviat în trei zile!

Relatarea cu femeia de la fântâna din Samaria (4:1-42) îşi atinge la fel punctul culminant cu oamenii din Samaria care spun, „Acum nu mai credem din pricina spuselor tale, ci din pricină că L-am auzit noi înşine, şi ştim că acesta este într-adevăr Hristosul, Mântuitorul lumii”. Întregul discurs cu privire la pâinea din ceruri duce la aceiaşi concluzie – „Doamne, la cine să ne ducem? Tu ai cuvintele vieţii veşnice. Şi noi am crezut, şi am ajuns la cunoştinţa că Tu eşti Hristosul, Sfântul lui Dumnezeu”. Acelaşi lucru este accentuat prin interogarea orbului vindecat (cap. 9). „EU SUNT” are o semnificaţie deplină de caracter Mesianic – pâinea din ceruri, lumina lumii, păstorul cel bun, adevărata viţă, etc. Şi aceasta continuă în decursul cărţii. La fel ca şi Matei, Ioan a învăţat, oarecum, să vadă în Vechiul Testament un centru Hristologic desfăşurat şi un scop răscumpărător.

De un interes particular pentru mine este anunţul lui Ioan Botezătorul, „Iată Mielul lui Dumnezeu care ia păcatul lumii” (1:29). Judecând din confuzia de mai târziu a Botezătorului despre Isus (Matei 11:2 şu, unde el trimite mesageri din temniţa sa ca să-l întrebe pe Isus dacă El este într-adevăr cel aşteptat) şi accentul puternic asupra judecăţii în anunţurile sale înregistrate în sinoptice (de exemplu, Matei 3:7-11), mulţi au înţeles această declaraţie şi ca o anunţare de judecată5. Evidenţa citată ca sprijin al acestora provine din scrierile apocaliptice iudaice, bine cunoscute în acele zile, unde Mesia este prezentat ca un miel care vine în triumf ca să cureţe şi să înlăture păcatul. Această imagine este a unui miel care este atacat de fiarele sălbatice dar care le înfrânge în luptă şi astfel stabileşte Împărăţia. „Luarea păcatului”, în acest caz, se referă la judecata şi distrugerea păcătoşilor, duşmanii lui Dumnezeu. Aceasta se potriveşte bine cu nota de judecată pe care Botezătorul o răsună în sinoptice. Aceasta este în mod precis imaginea din Apocalipsa 5 unde leul lui Iuda care a câştigat dreptul să deschidă cartea apare brusc ca mielul care stă în picioare, ia cartea, şi primeşte laudă pentru răscumpărarea umanităţii prin sângele său. Leul cuceritor, prin urmare, este berbecul înjunghiat. Şi mielul cuceritor care triumfă peste păcat este mielul sacrificial care înlătură păcatul. Această imagine de judecată poate să fie bine implicată în Ioan 1:29 de asemenea. Ioan Botezătorul era un profet inspirat al tradiţiei lui Israel, şi judecând din ceea ce se infiltrează mai târziu anunţul său pare să implice mult mai multe. Apostolul Ioan interpretează moartea lui Isus în referinţă faţă de mielul de paşte (19:14, 35-37). Mielul care „ia păcatul lumii” este un berbec puternic, cuceritor, care triumfă peste păcat prin propriul său sacrificiu. El este mielul pascal. Dar dacă El este acel miel, ar putea fi el acei miei de sacrificiu zilnic? Sau ţapul ispăşitor din Levitic 16? Sau mielul de înlocuire oferit în locul lui Isaac (Geneza 22)? Sau cel de vină din Levitic 14? Sau cel dus la înjunghiere din Isaia 53? Acest verset (Ioan 1:29) a fost notoriu pentru dificultatea sa în a admite un punct precis de referinţă, dar probabil că aceasta este precis ceea ce a intenţionat apostolul Ioan. Probabil că el nu a intenţionat să restrângă figura ci mai degrabă să o lase deschisă ca un şir larg al anticipaţiilor Vechiului Testament!

Pavel

În culegerile Pauline Isus este prezentat la o audienţă în principal dintre neamuri şi astfel „Hristos” a devenit mai mult un nume decât un titlu. Chiar şi aşa, Isus este prezentat ca ultimul Adam (Romani 5:12 şu), berbecul lui Isaac (Romani 8:32), Paştele (1 Corinteni 5:7), sămânţa lui Avraam (Galateni 3), cel care ne răscumpără de blestemul legii (Galateni 3:13), şi cel mai mare decât Moise (2 Corinteni 3). Şi în cartea Faptele Apostolilor vedem că practica lui Pavel din sinagogi a fost acelaşi oriunde mergea el – era întotdeauna doar o prezentare a lui Isus ca „Hristosul” şi în calitate de împlinitor al scripturilor Vechiului Testament (Fapte 17:2-3).

Evrei

De parcă nu ar fi fost totul destul, evidenţa din Evrei este zguduitoare. Din nou şi din nou Hristos este prezentat ca împlinitor a ceea ce s-a anticipat în vechea economie. El este superior faţă de toţi profeţii Vechiului Testament (1:1-4) – chiar faţă de Moise (3:1-6). El este superior îngerilor – care au jucat un rol atât de vital în darea legii (cap. 1-2). El a fost adus într-o lege nouă care o înlocuieşte pe cea veche (7:12). Când autorul vorbeşte despre faptul că „noi intrăm în odihnă” (4:1-10) noi îl înţelegem că vrea să spună că promisiunea odihnei (din Vechiul Testament şi prin Isus, cf. Matei 11:28 şu) este pe deplin realizată în mulţumirea noastră faţă de Hristos – acum şi în veci. El este preot al unui ordin mai înalt decât cel al lui Aron (cap. 7). El este realizarea a tot ceea ce a fost prefigurat în vechea ordine a lui Moise. Şi din nou, acest scriitor al Noului Testament a învăţat să privească în urmă în Vechiul Testament pentru a vedea toate promisiunile – şi instituţiile – care indică înainte către Domnul Isus Hristos care „îi împlineşte pe deplin”.

Concluzie

Avem destul de multe date. Să încercăm să trasăm câteva observaţii din toate acestea.

1)     Vechiul Testament este într-adevăr „îndeplinit” în Noul. Ceea ce înainte era o speranţă este pretutindeni declarat în Noul Testament a fi o speranţă a cărui vreme a sosit. Dacă ceva este clar din partea scriitorilor Noului Testament acesta este adevărul epocal: „s-a împlinit vremea”.

2)     Noul este într-adevăr în Vechiul, dar „tăinuirea” sa acolo nu este una foarte secretă! El este acolo – pretutindeni. Am putea la fel de uşor să învăţăm din partea scriitorilor Noului Testament că nu putem pur şi simplu că citim Vechiul Testament fără să-l vedem pe Isus.

3)     Punctul central al ambelor este acelaşi, adică, persoana şi lucrarea lui Hristos. Întreaga Scriptură este văzută că are – aceasta o pot spune din nou – un centru Hristologic şi un scop de răscumpărare.

4)     Natura anticipării Vechiului Testament variază – profeţia rostită, simbolul, ilustraţia. De fapt, scriitorii Noului Testament par să privească înapoi la întreaga istorie (anterioară) ca una lungă, obiect de lecţie extinsă care descrie un anumit aspect al persoanei şi lucrării lui Hristos.

Din aceasta cred că putem învăţa ceva despre natura unui „tip”. Unii au crezut că tipurile sunt doar acele simboluri sau ilustrări ale Vechiului Testament care îşi găsesc menţiunea specifică în Noul Testament. Această hermeneutică este destul de sigură – aceasta evită multele imaginaţii supra-active pe care le-am văzut cu toţii! Dar în timp ce aceasta este sigură, s-ar putea să nu se potrivească cu toate datele. Autorul Evreilor declară în mod specific că există ceva mai mult decât ceea ce declară el decât are timp să discute el: „Deasupra erau heruvimii slavei, care acopereau capacul ispăşirii cu umbra lor. Nu este vremea să vorbim acum cu de-amăruntul despre aceste lucruri” (9:5). Cam ceea ce ar fi scris autorul despre semnificaţia simbolică a heruvimilor nouă ne-ar fi plăcut să ştim! Metoda utilizată de scriitorii Noului Testament pare mai degrabă ocazională şi aproape în întregime negarantată. Ei privesc atât de uşor pretutindeni în Vechiul Testament, se pare, şi ei îl văd pe Isus! Este uşor pentru noi să Îl vedem în Isaia 53, dar ce spuneţi de Osea 11:1? „Tipul” mi se pare mie a fi mai degrabă un termen nedesluşit; se poate referi la orice fel de corespondenţă reală dintre evenimentele Biblice, persoane sau instituţii.

5)     Prin urmare, natura realizării Noului Testament variază. Uneori există o împlinire „una-faţă-de-alta”. Aceasta se vede în lucrurile precum ar fi profeţia lui Mica despre Betleem (5:2); nu sunt conştient de oricare altă semnificaţie a acestei profeţii decât acea că ea este despre locul unde s-a născut Isus. Dar nu este întotdeauna aşa de simplu. Am văzut ceea ce blestemul „şarpelui” din Geneza 3:15 a fost – şi va fi – împlinit. Acelaşi lucru este adevărat cu privire la alte promisiuni – pe care le vom vedea în următorul discurs. Apoi este acea chestiune despre sensus plenior care este discutată aşa de adesea în teologia contemporană. Oare scriitorii Noului Testament privesc către Vechiul Testament şi văd în acesta „un sens mai deplin” decât cel care a fost intenţionat în original de către autorii originali? Nu văd nici un fel de a nega aceasta (de exemplu, Matei 2:15 şi Osea 11:1), şi dacă noi înţelegem că Dumnezeu este Autorul unificator din spatele tuturor autorilor umani eu nu cred că aceasta ar prezenta o problemă reală. Ar trebui să facem menţiune şi la folosirea Noului Testament a lui plero („împlini”); acesta pare să indice doar că această eră mărturiseşte realizarea oricărui lucru din Vechiul Testament care indica într-un anumit fel către acesta – ori prin prezicere specifică, simbolism, sau orice. Acelaşi lucru este adevărat cu privire la tele, care se pare că este un termen sinonim.

6)     Întrebarea care se ridică este, cum aplicăm noi ceea ce învăţăm de la folosirea scriitorilor Noului Testament a Vechiul Testament. Am putea sau ar trebui să privim înapoi să vedem pe Hristos aşa de repede cum au făcut şi ei? Cum rămâne cu acele locuri care ni se par să-l „vizeze” pe Hristos dar scriitorii Noului Testament nu spun niciodată astfel? Este oare încă legitim aceasta? Pe scurt, cred că da, dar cred de asemenea că ar trebui să privim întotdeauna după anumiţi indicatori textuali. Şi eu sper că în cea mai mare parte din timp, cel puţin, vor exista alte porţiuni din Scriptură care vor sluji pentru a „completa” imaginea. De exemplu, Osea 11:1 menţionează „fiul emu”, şi în timp ce nu pare prea mult să continue, ştim din revelaţia mai deplină cum ar putea aceasta să devină prea bine o referinţă la Hristos. Un tratament similar este oferit profeţiei lui Caiafa din Ioan 11:49-52. Noi nu avem avantajul de inspiraţie sau chiar de a asculta la Isus învăţând în mod personal, şi astfel cred că este destul de necesar pentru noi să fim foarte atenţi cu privire la a vedea prea multe în toate detaliile minuţioase ale Vechiului Testament. Când în Cântarea lui Solomon el îşi asemuieşte buricul soţiei sale cu o cupă plină de vin şi pântecul ei cu o grămadă de grâu (7:2), eu nu sunt pregătit să văd o referinţă la cina Domnului – aşa cum o fac unii. Dar noi învăţăm de la scriitorii Noului Testament că dacă am fi să citim Vechiul Testament în mod corect trebuie să-l citim în timp ce purtăm ochelarii de Noul Testament ai noştri! Atunci când citim că primului om pus pe pământ i s-a dar dominaţie peste acesta şi a eşuat, ar trebui să ne amintim fără ezitare că noi am citit ultimul capitol, de asemenea, şi că acesta ne spune acolo că „Isus l-a recâştigat!” Atunci când citim despre un eliberator promis care va distruge pe ispititor ar trebui să ne gândim imediat în termenii victoriei realizată de Hristos pe cruce care ne va duce la consumarea finală de la întoarcerea sa. Acelaşi lucru este adevărat atunci când citim despre diferitele ritualuri din legea Mozaică. Atunci când citim că legea a intrat şi îi vedem capacitatea ei de a indica păcatul, minţile noastre ar trebui să meargă repede către Acela care este „sfârşitul legii pentru neprihănirea aceluia care crede”. Când citim despre Israel că intră în odihnă, ar trebui să ne gândim fericiţi la odihna noastră în Hristos de care ne vom bucura acum şi în vecii vecilor. Pe scurt, noi trebuie să citim Vechiul Testament în mod Hristologic.

Spurgeon a declarat acest lucru cu elocvenţă caracteristică.

Luaţi-l pe Hristos pentru un moment, şi priviţi în paginile Vechiului Testament al vostru. Apoi încercaţi să construiţi în imaginaţia voastră un caracter ideal care se va potrivi în mod exact în tot ceea ce este prevestit. Amintiţi-vă, El trebuie să fie un profet ca şi Moise, şi totuşi un campion ca Iosua. El trebuie să fie un Aron şi un Melhisedec. El trebuie să fie atât David cât şi Solomon, Noe şi Iona, Iuda şi Iosif, Isaac care a fost oferit de tatăl său şi berbecul care a murit în locul lui. Da, El nu numai că trebuie să fie mielul care a fost înjunghiat dar şi ţapul ispăşitor care nu a fost înjunghiat, turtureaua care era adâncită în sânge şi preotul care frângea pasărea; dar El trebuie să fie şi altarul, cortul, capacul îndurării, şi pâinea de punere înainte….

Punctul său este bine stabilit: încearcă doar să faci sens din Vechiul Testament fără de Hristos! Fără de El ea este o carte goală! Dar cu El, un munte de detalii este frumos acoperit. Sau, în cuvintele lui Augustin,

„Citiţi cărţile profetice fără referire la Hristos – ce aţi putea găsi mai fără gust şi banal? Găsiţi-l acolo pe Hristos, şi ceea ce vei citi nu numai că se va dovedi a fi agreabil, ci te va şi intoxica”.

7)     Astfel relaţia Vechiului Testament faţă de Noul Testament nu este rea / bună, ci bună / mai bună. Credincioşii Vechiului Testament au avut calea lor către Dumnezeu, preoţia lor şi multe alte provizii bucuroase pe lângă acestea. Şi toate acestea au fost un dar graţios din partea lui Dumnezeu. Vechiul legământ, pentru a folosi cuvintele lui Pavel, a fost „glorios” (2 Corinteni 3:10-11). Dar slava acestui Nou legământ o întrece cu mult, căci noi ne bucurăm de „trupul” despre care primul a fost doar o „umbră” (Coloseni 2:17). Sau în limbajul scriitorului către Evrei, această „cale nouă şi vie” este cu mult „mai bună”, şi noi ne bucurăm să fim parte din ea.

8)     Încă un lucru. Am spus că noi învăţăm de la scriitorii Noului Testament de felul cum să citim Vechiul Testament – adică, din punctul de vederea al „finalului”. Dar de unde au avut ei aceasta? Există doar un singur răspuns, şi ei înşişi ne dau răspunsul. „Şi a început de la Moise, şi de la toţi proorocii, şi le-a tâlcuit, în toate Scripturile, ce era cu privire la El” (Luca 24:27). În autoritatea lui Hristos noi citim Vechiul Testament privind spre El. A citi Vechiul Testament în acest fel este a urma conducerea Domnului nostru, despre cel de care cartea a fost scrisă şi Acela, la rândul său, o împlineşte pe deplin.

http://publicatia.voxdeibaptist.org/pastorala_ian07.htm

HAMARTIOLOGIE – doctrina despre păcat / DESPRE DEPRAVAREA FIRII UMANE – John Gill.

download

UN TRUP AL DIVINITĂŢII DOCTRINALE

Cartea 3—Capitolul 11

DESPRE DEPRAVAREA FIRII UMANE

Dovedind deja acuzaţia de vinovăţie pentru păcatul lui Adam pentru posteritatea lui, ceea ce urmează după aceasta este depravarea naturii, derivată lor de la el; prin aceasta înţelegându-se decăderea generală a omenirii, a tuturor caracteristicilor firii umane şi a tuturor puterilor şi resurselor sufletului şi elementelor corpului.

  1. Unu, voi dovedi că există o astfel de depravare şi corupere a omenirii.

1a. Păgânii înşişi au cunoscut-o şi s-au plâns de ea, ei afirmă că nici un om nu este născut fără păcat;[1] că orice om este vicios natura;[2] că este o dispoziţie rea, sau un afect vicios, care este sădit şi creşte în oameni;[3] şi este o parte fatală de rău în toţi când se nasc, de acolo fiind depravarea sufletului, bolile, etc.[4] şi cauza viciului este de la părinţii noştri, mai degrabă şi de la primele principii, decât de la noi:[5] şi Cicero[6] deplânge în mod deosebit că oamenii sunt aduşi la viaţă de către fire ca mamă vitregă, cu un trup gol, fragil şi infirm şi cu o minte sau suflet înclinate spre pofte.

1b. Apocalipsa o afirmă; Scripturile abundă cu mărturii despre aceasta, afirmând că nici un om nu se poate naşte pur şi curat; că tot ce este născut din carne, sau vine în lume prin producere obişnuită, este carne, carnal şi depravat; că toţi oamenii, evrei şi neamuri, se află sub păcat, sub vină, impur şi sub domnia păcatului; că imaginaţia gândurilor inimii oamenilor este rea şi aceasta în mod continuu; că inima este înşelătoare şi deznădăjduit de slabă; şi din ea iese tot ce este stricat şi păcătos (Iov 14:4; Ioan 3:6; Rom. 3:9; Gen. 6:5; Ier. 17:9; Matei 15:19).

1c. Raţiunea confirmă aceasta, că aşa trebuie să fie; că dacă un pom este stricat, nu poate aduce decât roade stricate; că dacă rădăcina omenirii este ne sfântă şi ramurile trebuie să fie la fel; dacă fântâna este necurată şi izvoarele trebuie să fie la fel; dacă părinţii direcţi sunt necuraţi, posteritatea lor trebuie să fie necurată, deoarece un lucru curat nu poate veni dintr-unul necurat; şi dacă Dumnezeu a făcut din sângele unui om toate naţiunile care sunt pe pământ şi acel sânge este pătat de păcat, tot ce porneşte de la el prin concepere obişnuită, trebuie să aibă aceeaşi pată.

1d. Toată experienţa mărturiseşte adevărul acesta; nici un om nu s-a născut vreodată în lume, fără păcat; nici unul nu a fost vreodată scutit de această molipsire şi contaminare a firii, „nu este nici unul care să facă binele, nici unul” (Rom. 3:10) care să facă binele natural şi de la el, motivul este, pentru că nu este nici unul bun din natura lui; din toate milioanele de oameni care au venit de la Adam, prin concepere obişnuită, nici unul nu a fost găsit fără păcat; există doar o excepţie de la aceasta, o caracteristică a firii umane şi aceea este natura umană a lui Isus Hristos; şi aceasta este excepţia deoarece producerea, conceperea Lui a fost excepţională şi nu a descins din Adam, prin producere obişnuită.

1e. Necesitatea răscumpărării prin Hristos şi a regenerării de către Duhul lui Hristos, arată că oamenii trebuie să fie într-o stare de depravare, sau nu ar fi fost nevoie de acestea. Răscumpărarea oamenilor din păcat şi dintr-o purtare în van, presupune că ei sunt sub puterea păcatului şi influenţa acestuia, care conduce o viaţă păcătoasă şi sterilă;  şi dacă oamenii erau liberi de murdăria păcatului, sângele lui Hristos care să-i cureţe de toate nu mai era necesar; fiinţa Lui a fost făcută înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare pentru ei, implică faptul că erau ne sfinţi şi nejustificaţi şi robi păcatului şi lui Satan: regenerarea şi sfinţirea sunt absolut necesare pentru ca un om să se bucure de fericire veşnică; „dacă un om nu este născut din nou, nu va vedea Împărăţia lui Dumnezeu”; şi „fără sfinţire nimeni nu va vedea pe Dumnezeu” (Ioan 3:3; Evr. 12:14), dar ce ocazie ar fi fost ca omul să fie născut din nou sau să aibă o naştere nouă şi supranaturală, dacă el nu ar fi fost pângărit de prima naştere, cea naturală; sau să fie sfinţit, dacă nu era ne sfânt şi necurat? (vezi 1 Cor. 6:9-11).

2). Doi, numele sub care această depravare a firii este cunoscută în Scriptură merită atenţie , deoarece nu slujesc numai la a oferi mai multă lumină despre natura ei, dar o şi confirmă; este de asemenea numită „păcat”, fiind o dorinţă de conformitate la legea lui Dumnezeu şi contrară ei; este reprezentată ca fiind foarte activă, lucrând tot felul de carnalităţi şi moartea însăşi; înşelând, distrugând, ucigând şi ca fiind foarte păcătoasă chiar ca o hiperbolă, fiind plină de tot păcatul şi sursa tuturor (Rom. 7:8,11,13). Are numele de „păcat care locuieşte”; apostolul vorbeşte despre aceasta cu privire la el, „nu mai Sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte în mine.” (Rom. 7:17,20), nu este ceea ce vine şi pleacă, sau un vizitator din când în când, ci un locuitor şi încă unul care face numai probleme; împiedică tot binele şi face tot răul pe care poate să-l facă; şi locuieşte şi va locui cât timp oamenii sunt în acest templu, trupul, şi chiar în sfinţi, până când casa lor pământească a acestui templu va fi destrămată; este ca împrăştierea leprei în casă, care nu se vindecă până când casa nu este dărâmată şi piatra şi lemnul duse într-un loc necurat: deci templul trupului nu va scăpa de depravarea firii până când nu va fi dărâmat şi dus la mormânt. Se spune că este „legea păcatului” şi „legea în elementele trupului”; care are forţă, putere şi autoritate; domneşte ca un rege, mai degrabă ca un tiran, pentru că duce la moarte, cu excepţia cazului în care harul nu o previne; şi decretă legile şi cere supunere la ele; şi supunerea este oprita la poftele ei; oamenii slujesc diverselor pofte şi plăceri (Rom. 7:23; 8:2; 6:12; 5:21; Tit 3:3). Uneori este numit „trupul păcatului, deoarece constă în diferite părţi şi elemente, ca un trup; este un agregat sau o asamblare de păcate şi include totul în el (Rom. 6:6; Col. 3:5). Uneori se numeşte „omul cel vechi”, deoarece este efectul otrăvii şarpelui cel vechi, este aproape la fel de vechi ca şi primul om ; şi la fel de vechi ca orice om în care este; există de când este omul (Rom. 6:6; Efes 4:22). Adesea este numit carne, deoarece este propagat de carne şi este carnal şi depravat şi este opus duhului şi principiilor harului, care este de la Duhul lui Dumnezeu; şi în care nici un lucru bun , nimic spiritual nu locuieşte (Ioan. 3:6; Gal. 5:17; Rom. 7:18,25). Mai este numit „poftă” sau „carnalitate”; care este păcatul însuşi şi mama tuturor păcatelor; constă în mai multe ramuri, numite pofte trupeşti şi pofte lumeşti, pofta cărnii pofta ochilor şi mândria vieţii (Rom. 7:7; Iacov. 1:15; 1 Ioan 2:15). Evreii o numesc de obicei plăsmuirea răului sau imaginaţie.

3). această depravare a firii este universală,—

3a. Cu privire la caracteristicile omenirii. Primii noştri părinţi şi toţi descendenţii lor sunt pătaţi de ea. Depravarea imediată în urma păcatului primilor noştri părinţi a avut loc în ei; după cum apare de la ruşinea, confuzia şi teama cu care au fost imediat umpluţi; de la prostia şi nebunia lor când s-au gândit să se ascundă de Dumnezeu printre pomii grădinii; de la încercările lor de a ascunde, îmblânzi şi scuza păcatul lor, femeia care a dat vina pe şarpe, bărbatul pe femeie şi în ultimă instanţă pe Dumnezeu Însuşi. Urmaşii lor direcţi s-au molipsit de la ei; primul om născut în lume, Cain, depravarea firii a apărut curând în el, în înfăţişarea lui mânioasă şi invidioasă, când jertfa fratelui său a fost preferată şi nu s-a lăsat până nu a vărsat sângele fratelui său, ceea ce a făcut: şi deşi Abel este numit Abel cel neprihănit, cum era, prin neprihănirea lui Hristos, atribuită lui şi pe socoteala noului om creat în el pe baza neprihănirii şi sfinţeniei adevărate; ca urmare a trăit sobru şi neprihănit, dar nu era fără păcat, altfel de ce oferea el jertfe şi prin credinţă s-a uitat la jertfa lui Hristos, care urma să se facă pentru a face ispăşire pentru păcatele lui şi ale altora? În locul lui Abel, pe care l-a ucis Cain, Dumnezeu a ridicat o altă sămânţă lui Adam, pe care l-a zămislit după chipul lui şi asemănarea lui; nu după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, în care a fost creat Adam; ci în aceea pe care el a adus-o asupra lui, prin păcatul şi căderea lui: posteritatea acestui om şi a lui Cain, au populat întreaga lume înainte de potop. Şi care este socoteala dată despre ei? Este că pământul a fost corupt prin ei; că toată carnea a fost coruptă pe pământ; şi că numai un om a găsit îndurare în ochii lui Dumnezeu; şi că imaginaţia gândurilor inimii oamenilor era numai rău continuu (Gen. 4:25; 5:3; 6:5,8,11,12). Cât despre locuitorii noii lumi, care au răsărit din Noe şi cei trei fii ai săi, care a descins din linie dreaptă din Set, la fel se spune şi despre ei (Gen. 8:21). Pe scurt, toate naţiunile de pe pământ, care pot fi împărţite în evrei şi neamuri şi care includ întregul, sunt sub păcat, sub vina şi mizeria lui; nu numai neamurile, la ale căror timpuri de ignoranţă Dumnezeu a clipit, şi pe care i-a suferit să meargă pe căile lor, care erau păcătoase; dar chiar şi poporul Israel, pe care Dumnezeu l-a ales să fie un popor special şi individual, a fost întotdeauna rebel, din vremea când erau un popor; tot timpul Moise a fost cu ei; în vremea Judecătorilor; şi în vremea Regilor, după cum mărturisesc cele câteva captivităţi; erau o sămânţă de făcători de rău; un popor încărcat de fărădelegi; în orice vreme sau perioadă de timp, oricând Dumnezeu privea la starea şi condiţia omenirii, acesta era totalul socotelii; „Sunt depravaţi”, (Ps. 14:1-3; Rom. 3:9-12). Discordiile, certurile şi războaiele care au avut loc în lume, în toate vremurile, sunt o dovadă constantă şi continuă a depravării naturii umane; „Nu vin oare din poftele voastre, care se luptă în mădularele voastre?” (Iacov. 4:1), care, la fel cum este adevărat războiul dintre fire şi duhul din suflet; şi animozităţile şi discordiile între experţii în religie; la fel şi războaiele dintre naţiuni, în sens civil; şi care au fost de la început şi încă mai continuă: o ceartă care a fost între primii doi oameni născuţi în lume, care a ajuns la vărsare de sânge; şi imediat ce s-au format regate şi state şi regi peste ele, auzim de războaie între ei. Priviţi la istoria tuturor vremurilor, ale tuturor naţiunilor din ele, şi le veţi găsi pline de socoteli ale acestor lucruri; toate care s-au ridicat din mândrie, ambiţie şi poftele oamenilor. Da, această depravare şi corupere a firii a apărut nu numai între oamenii din lume, din toate vremurile, ci şi între oamenii lui Dumnezeu şi după ce au fost chemaţi de har: nu a existat niciodată un om drept, care să facă binele şi să nu păcătuiască; în multe lucruri, în toate lucrurile ei păcătuiesc şi ofensează; în ei, în carnea lor, în partea lor coruptă nu locuieşte nici un lucru bun: spun că nu au păcat, se înşeală singuri şi adevărul nu este în ei.

3b. Această depravare a firii este generală, cu privire la părţile omului, la toate puterile şi resursele sufletului lui şi elementele trupului lui.

3b1. Cu privire la puterile şi resursele sufletului omului, la tot ce este în el; inima lui este înşelătoare şi deznădăjduit de rea; partea lui interioară este slăbiciune, gândurile inimii lui sunt rele, vane şi păcătoase; da, imaginaţia gândurilor inimii lui, chiar temelia gândului, primele mişcări care sunt în om în acest fel; mintea şi conştiinţa, sunt pângărite şi nimic nu poate îndepărta murdăria, doar sângele lui Isus: înţelegerea este întunecată de orbirea şi ignoranţa care sunt în ele; aşa încât un om firesc nu poate discerne lucrurile Duhului lui Dumnezeu; orice cunoştinţă ar avea oamenii despre lucrurile naturale şi civile, nu au nici una despre lucrurile spirituale; sunt înţelepţi în a face răul, dar nu au cunoştinţă să facă binele; nu ştiu şi nu vor înţelege: voinţa este împotriva la ceea ce este bun; mintea firească este duşmănie cu Dumnezeu şi nu este supusă legii lui Dumnezeu; şi nici nu poate fi fără harul Lui; este împietrită, dificilă, încăpăţânată şi perversă, până când inima de piatră este îndepărtată şi este dată o inimă de carne. Emoţiile sunt nechibzuite, merg pe un canal diferit, sunt fixate pe obiective greşite; oamenii urăsc ce ar trebui să iubească şi iubesc ce ar trebui să urască; urăsc binele şi iubesc răul; sunt iubitori de plăceri, de pofte păcătoase şi plăceri, decât iubitori de Dumnezeu, oameni buni şi lucruri bune. Pe scurt, nu este nici un loc curat, nici o parte liberă de mizeria şi influenţa păcatului.

3b2. Toate elementele trupului sunt pângărite de ea; limba este o parte mică şi este o lume de fărădelegi ea însăşi şi pângăreşte tot trupul; cele câteva elemente sunt folosite ca instrumente ale necurăţiei; unele dintre ele fiind menţionate în particular în socoteala generală a depravării omului, (Ro 3:1-31) ca gâtul, buzele, gura şi picioarele, toate angajate în slujba răului.

4). Patru, timpul când depravarea firii are loc în om; cea mai mică dată este în tinereţea lui; „Imaginaţia inimii omului este rea din tinereţea lui” (Gen. 8:21), adică imediat ce este capabil de exercitarea raţiunii lui şi de comiterea păcatului actual; care la această vârstă apare ca nesupunere faţă de părinţi şi minciună; şi aceasta nu este spus de anumiţi oameni sau indivizi, ci despre oameni în general; şi nu numai ca în vremea lui Noe, ci în toate generaţiile ce au urmat, până la sfârşitul lumii. Această depravare a firii umane este dusă mai departe, în unele pasaje, până la naşterea unui om; „Cei răi Sunt stricaţi încă din pântecele mamei lor”; adică sunt îndepărtaţi de Dumnezeu, de viaţa lui Dumnezeu; fiind sub puterea unei morţi morale, sau morţi în fărădelege şi păcate; „mincinoşii se rătăcesc odată cu ieşirea din pântecele mamei lor” (Ps. 58:3), adică imediat ce sunt capabili să vorbească şi să mintă, copiii sunt înclinaţi devreme spre aceasta; şi aceasta se spune nu numai despre cei care ajung imorali, destrăbălaţi şi păcătoşi abandonaţi, ci şi despre cei ce sunt născuţi din părinţi religioşi, au o educaţie religioasă şi devin religioşi ei înşişi, sunt „numiţi stricaţi încă din pântece” (Isa. 48:8), adică imediat ce sunt capabili să comită încălcarea de fapt. David poartă o mizerie a firii lui chiar mai mult, când spune; „Iată că Sunt născut în nelegiuire, şi în păcat m-a zămislit mama mea.”(Ps. 51:5), ceea ce el observă, nu pentru a atenua, ci pentru a agrava, păcatul pe care îl mărturisea, în care fusese atât de devreme şi de mult păcătos; şi nu era ignorant de depravarea firii lui şi cât de înclinat era spre păcat, încât nu mai era veghetor împotriva lui. Nu spune „păcatul meu şi fărădelegea mea”, deşi erau ale lui, fiind în firea sa; dar „păcat” şi „fărădelege”, fiind obişnuit la el cu restul omenirii; şi ceea ce l-a însoţit de la formarea sa în pântece, deci înainte de a putea comite un păcat în fapt; deci modelul depravării iniţiale a firii lui; şi aceasta imediat ce sufletul şi trupul au fost unite, el a fost deja o fiinţă păcătoasă. La acest sens al cuvintelor au existat obiecţii, că David vorbeşte numai de păcatul mamei lui; şi se fac aluzii că păcatul ei era cel al adulterului. Aceasta arată cât de mult susţinătorii purităţii firii umane sunt strânşi de acest pasaj, să recurgă la o astfel de interpretare, cu preţul caracterului unei persoane inocente, despre care nu se sugerează nimic de acest fel, în scrierile sfinte; ci, dimpotrivă, că ea era o persoană pioasă şi religioasă; David se evalua în raport cu relaţia lui cu ea şi se roagă să fie considerat de dragul ei (Ps. 86:16; 116:16). Pe lângă aceasta, dacă aşa ar fi fost cazul, David ar fi fost nelegitim; şi legea în Israel interzicea intrarea în congregaţia Domnului şi nu ar fi putut avea nici o funcţie în biserică sau în stat; nici nu ar fi răspuns domeniului şi planului lui David să expună păcatele altora, mai ales ale părinţilor săi, în timp ce îl mărturiseşte şi deplânge pe al său; nici particula „în” nu aparţine mamei, ci lui însuşi, cu sensul nu că mama lui era în păcat sau că ea în sau „prin păcat” l-a conceput; ci că el a fost conceput ca fiind în păcat, sau că imediat ce firea umană a fost formată în el şi sufletul şi trupul au fost unite, el era în păcat şi păcatul în el; sau el a devenit o creatură păcătoasă. Unii care nu merg atât de departe, presupun totuşi că păcatul părinţilor lui direcţi, în procrearea şi conceperea lui, deşi în căsătorie conform legii, este menţionat aici; dar aceasta nu poate fi; deoarece propagarea speciei umane, prin producere, este un principiu implantat de Dumnezeu însuşi, deci nu este păcătos. A fost prima lege a firii, „creşteţi şi înmulţiţi-vă”; dată în starea de inocenţă. Căsătoria a fost instituită în paradis şi întotdeauna a fost văzută ca onorabilă, când patul nu este pângărit. În plus, unul din cuvintele folosite, tradus ca „forma” , este forma pasivă şi se referă la ceea ce nici David, nici părinţii lui nu puteau fi activi; şi întregul se referă la uimitoare lucrare a formării lui, pe care el o admiră atât de mult, (Ps 139:14-16). Alţii obiectează, că el nu merge mai sus decât mama sa; şi nu se ţine seama de Adam. Nici nu era nevoie; deoarece depravarea firii merge pe canal genetic, el nu a avut ocazia să vorbească despre aceasta, să observe altceva decât pe părinţii lui direcţi, prin care i s-a transmis; şi mai mult, că David nu vorbeşte de alţi oameni, ci numai de el. Dar că toată omenirea este coruptă în acelaşi fel, este exprimat din plin în alte pasaje (Iov 14:4; Ioan 3:6; Ps. 58:3; Efes. 2:3). Şi dacă David, un om atât de faimos pentru pietate şi religie, unul după inima lui Dumnezeu, pe care l-a ridicat pentru a-Şi împlini voia, a fost pătat de păcat în formarea lui iniţială, atunci desigur că acelaşi lucru este adevărat cu privire la alţii, care, după el, se pot ridica şi spune, nu a fost la fel şi cu el? În cele din urmă, unii vor avea aceste cuvinte pentru a fi figurativi şi hiperbolici, adică el a păcătuit adesea din tinereţea lui: dar oamenii, prin mărturisirea păcatului, nu exagerează de obicei, ci declară simplu, sincer, aşa cum este; şi într-adevăr, păcătoşenia firii nu poate fi bine hiperbolizată; şi dacă se încearcă, poate fi permisă, fără a o reduce; (vezi Rom. 7:13).

5). Cinci, Felul şi modul în care depravarea firii este transmisă oamenilor, astfel încât să devină păcătoşi.

5a. Nu poate fi de la Dumnezeu, sau prin insuflare de la El; El este prea curat ca să o suporte; nu îşi găseşte plăcerea în ea; este groaznică pentru El; şi deci, niciodată nu o va insufla şi implanta în firea oamenilor. Unii dintre ereticii din vechime îşi imaginau că erau două prime principii, sau fiinţe; una bună şi una rea; şi că tot ce este bun vine de la una; şi tot ce este rău de la cealaltă: dar aceasta pentru a face primele două cauze, deci doi zei; diametral opuşi.

5b. Nu poate fi nici imitarea părinţilor, primii sau cei direcţi, sunt unii care nu au păcătuit niciodată asemănător cu încălcarea lui Adam şi totuşi au murit; ceea ce nu s-ar fi întâmplat dacă nu erau vinovaţi şi pătaţi; sunt mulţi născuţi în lume, care nu şi-au cunoscut niciodată părinţii direcţi şi deci nu i-au putut imita. Taţii unora au murit înainte ca ei să se nască; şi alţii îşi pierd ambii părinţi, înainte de a fi capabili de imitaţie; şi dacă pata este la formarea lor şi înainte de naşterea lor, este imposibil să fie prin imitaţie.

5c. Aceasta nu se transmite nici printr-o stare pre existentă a sufletelor. Unii dintre filozofii păgâni, ca Pitagora şi Plato, susţin pre-existenţa sufletelor, înainte de a fi fost lumea; noţiune adoptată de către Origen, care susţinea că sufletele în această stare pre-existentă au păcătuit fiecare separat; şi pentru păcatele lor au fost aruncaţi în timp, în trupuri omeneşti, sau în alţii, în care suferă. Unii cred că această noţiune a fost îmbrăţişată de către evreii din vremea lui Hristos şi chiar de către unii din urmaşii Lui; cum reiese din Ioan 9:1-3 dar nu este permisă de el. Şi unii creştini moderni au absorbit aceeaşi noţiune păgână şi evreiască; care, observând că unele pasaje din Scriptură vorbesc despre pre-existenţa lui Hristos, în natura Sa divină, sau ca Persoană divină, le-au interpretat ca o pre-existenţă a sufletului uman; şi au afirmat pre-existenţa tuturor sufletelor, dar fără vreo raţiune sau autoritate scripturală.

5d. Aceasta nu este nici ca urmare a transmiterii sufletului de la părinţii direcţi; sau prin producerea lui, împreună cu trupul, de la ei. Dacă aceasta ar fi într-adevăr stabilit, ar îndepărta dificultatea care însoţeşte doctrina propagării depravării firii prin producerea naturală; de aici, Austin a fost odată înclinat spre aceasta, dar este atât de plină de absurdităţi, după cum s-a văzut într-un capitol anterior, încât nu poate fi admisă; că duhul se trage din materie, şi generat din ea, şi deci, trebuie să fie material, coruptibil şi muritor; deoarece tot ce este generat este coruptibil şi deci, sufletul nu este nemuritor; o doctrină la care nu s-a renunţat niciodată; şi în plus, conform Scripturii, sufletul este imediat creat de Dumnezeu (Zah. 12:1; Evr. 12:9). Că această depravare a firii este transmisă prin procreare, pare a fi sigur; (vezi Iov 14:4; Ioan 3:6; Efes 2:3), deoarece firea este transmisă în acest fel, păcatul firii trebuie de asemenea să vină în acelaşi mod. Dar cum să susţinem aceasta, consecvenţi cu justiţia, sfinţenia şi bunătatea lui Dumnezeu, este o dificultate şi una dintre cele mai mari, în întreaga schemă a adevărurilor divine; pentru care, unii s-au gândit că este mai bine să ne aşezăm şi să deplângem această depravare şi să ne gândim cum să fim eliberaţi de ea, decât să întrebăm curioşi în ce fel şi mod vine ea în noi; ca un om care este căzut într-o groapă, care nu se preocupă prea mult cum a ajuns acolo, ci cum să iasă şi să fie curăţit de mizeria pe care a luat-o de acolo. Dar o întrebare serioasă în acest caz, cu atenţia cuvenită pentru perfecţiunea lui Dumnezeu, Scriptura sfântă şi analogia credinţei, poate fi şi legală şi lăudabilă. Dificultatea este ocazionată de modul în care este pusă problema; un suflet care vine pur şi sfânt din mâna lui Dumnezeu, este unit cu un trup păcătos şi este întinat de acesta; că nici unul din acestea nu este faptul că trupul nu este păcătos iniţial, când sufletul este unit cu el prima dată, nici sufletul nu este pur şi sfânt când este creat de Dumnezeu; adică, nu aşa cum era sufletul lui Adam, când a fost creat; dificultatea ar fi mult uşurată, dacă nu îndepărtată pe de-a-ntregul.

5d1. Să observăm atunci că, molipsirea de păcat nu are loc numai în trup sau numai în suflet, ci în ambele, când sunt unite şi nu mai înainte; nu a fost doar trupul în esenţa cărnii lui Adam, care a păcătuit; nici nu a fost doar sufletul reprezentat de el; ci ambele, în uniune, ca un om, o persoană; căci nu trupurile şi sufletele separate, ci oamenii au fost consideraţi în Adam şi au păcătuit în el; şi după cum imputarea vinei păcatului nu este făcută numai trupului, nici numai sufletului, ci ambelor, unite; când şi nu înainte, devine un fiu al lui Adam, un membru al lui; deci, depravarea firii, derivată de la el, nu are loc numai într-una din ele, ci asupra ambelor, unite şi constituind omul. Trupul, antecedent unirii lui cu un suflet raţional, nu este altceva decât o brută, un animal, ca celelalte animale; şi nu este subiectul binelui moral sau răului moral; venind dintr-un trup corupt şi dintr-o sămânţă coruptibilă, are în el sămânţa multor rele, ca alte animale, conform cu natura lor; dar acestea sunt rele naturale, nu morale; ca sălbăticia, violenţa şi cruditatea leilor, urşilor, lupilor, etc. Dar când acest trup este unit cu un suflet raţional, devine parte a unei creaturi raţionale, vine sub lege, şi firea lui nefiind confortabilă cu legea, firea lui şi relele şi viciile ei sunt oficial păcătoase. Are înainte de dispoziţie, o capacitate pentru ce este păcătos; şi are combustibilul potrivit pentru păcat, adică pofte vicioase şi foame asemănătoare, când acestea devin păcătoase, prin devenirea lui ca o parte a unei creaturi raţionale; şi acestea cresc, acţionează şi pângăresc gradat sufletul. Această materie nu poate acţiona asupra duhului; dar aceasta se spune mai uşor decât se dovedeşte. Cât de uşor este să observăm că atunci când trupurile noastre sunt tulburate de boli şi durere, ce efect are aceasta asupra minţilor noastre; de la temperamentul şi constituţia trupului se ridică multe incomodităţi şi dezavantaje la suflet: persoane care au mult „atra bilis”, sau mânie neagră în ele, o melancolie şi o tulburare trupească, ce întunecime aruncă asupra minţii! Şi la ce pasiune, mânie şi furie sunt subiecţi oamenii cu trăsături sanguine? Şi la ce se datorează nebunia, decât la o tulburare în creier? Şi trebuie atribuită unui defect, că unii sunt idioţi, şi alţii cu capacităţi foarte rele şi memorie foarte scurtă; şi unde organele trupului nu sunt foarte bine attempered and accommodated, sufletul este strâns şi nu-şi poate îndeplini funcţiile corespunzător şi slujba; şi un om trebuie să fie neatent cu el însuşi ca să nu observe că prin gândurile minţii este mişcat trupul, fie păcătos, civil sau religios; deci mişcările trupului sunt adesea mijloacele şi ocaziile gândurilor minţii.

5d2. Nu este un fapt că sufletele sunt create de Dumnezeu, pure şi sfinte; adică aşa cum a fost creat sufletul lui Adam, cu neprihănire şi puritate iniţiale cu o înclinaţie spre ce este bun şi cu puterea să facă acest bine. Dar sunt creaţi cu dorinţa neprihănirii şi sfinţirii iniţiale; fără o înclinaţie spre ce este bun şi fără puterea să facă acest bine şi vom oferi un motiv de ce este aşa; şi de ce trebuie să fie aşa. Şi o astfel de creaţie poate fi concepută fără imputarea lipsei de neprihănire faţă de Dumnezeu şi fără să-L facem autorul păcatului. Poate fi concepută fără a aduce atingere perfecţiunii lui Dumnezeu; El putând crea un suflet în esenţa lui pură, cu toate puterile lui naturale şi proprietăţile, fără calităţi de puritate morală sau impuritate, sfinţenie sau ne sfinţenie; sau poate crea unul cu dorinţa neprihănirii şi cu neputinţa spre bine şi fără vreo înclinaţie spre el; deoarece făcând aşa, nu pune o plinătate în suflet, nici o înclinare spre păcat. Este drept şi echitabil ca sufletele oamenilor să fie create aşa, după cum rezultă din următoarele consideraţii: neprihănirea iniţială a lui Adam nu a fost personală, ci a firii lui; nu a avut-o ca o persoană singură şi particulară, ci ca un conducător  public, ca o rădăcină, origine şi ca părinte al omenirii; încât dacă îşi păstra integritatea, ar fi transmis-o posterităţii prin concepere naturală; la fel cum, dacă a păcătuit, depravarea firii derivă la ei, în acelaşi fel; ceea ce avea, nu avea numai pentru el, ci pentru posteritatea lui; şi ceea ce a pierdut nu a pierdut numai pentru el, ci pentru posteritatea lui şi nu a păcătuit ca o persoană singură, particulară, ci ca un conducător, rădăcină, origine şi părinte al tuturor urmaşilor lui; ei erau toţi în el şi au păcătuit în el, ca un singur om; deci a fost drept ca ei să fie privaţi, ca şi el, de slava lui Dumnezeu, de chipul lui Dumnezeu, care se află în neprihănirea iniţială, într-o înclinare spre bine şi puterea de a-l face şi fiind dezbrăcaţi de aceasta sau goliţi de ea, urmează înclinaţia spre păcat, imediat ce se manifestă; şi în locul ei apar lipsa de neprihănire şi de sfinţire, deoarece, după cum spune Austin, pierderea binelui are numele de rău; şi aceasta fiind situaţia, cât de uşor se poate socoti că un suflet fără gard sau pază, care doreşte neprihănirea iniţială, să fie stăpânit şi copleşit de pofte corupte şi lascive ale trupului. Şi cu aceasta este de acord ceea ce un autor învăţat [7] observă, „Dumnezeu este considerat de noi nu numai Creator, ci şi Judecător; El este Creatorul sufletului, în esenţa sa, cu privire la care este pur când este creat. Mai mult, Dumnezeu este un Judecător, când creează un suflet, în această circumstanţă; şi anume că nici un suflet nu este simplu creat de El; ci sufletul unuia dintre fii lui Adam: cu privire la aceasta este drept ca El să părăsească sufletul, ca imaginea Lui pierdută în Adam; în urma acestei părăsiri urmează o dorinţă după neprihănirea iniţială; dorinţă din care păcatul iniţial este propagat.”

Deşi dreptatea şi sfinţenia lui Dumnezeu sunt limpezi de orice imputare, în acest mod de considerare a lucrurilor, nu pare atât de agreabil pentru bunătatea şi blândeţea lui Dumnezeu să creeze un astfel de suflet şi să-l unească cu un trup, în situaţia şi condiţia menţionate mai sus; deoarece consecinţa naturală pare de neevitat, murdăria morală a ambelor. La care se poate replica, că Dumnezeu în aceasta acţionează conform cu legea iniţială a naturii, fixată de El, şi care, conform cu cursul invariabil al lucrurilor, apare a fi aceasta, cu privire la propagarea omenirii: că atunci când materia generată este pregătită pentru primirea sufletului; imediat ce pregătirea se sfârşeşte, în acea clipă este creat un suflet şi gata să fie reunit cu ea şi este. Legea propagării omenirii prin concepere naturală a fost dată lui Adam într-o stare de inocenţă şi imediat ce a fost creat, „creşteţi şi înmulţiţi-vă”; el, după aceasta a corupt şi a pângărit întreaga sa fire şi pe cea a posterităţii lui. Este rezonabil acum, că deoarece omul a plecat de la supunerea lui faţă de legea lui Dumnezeu , Dumnezeu să plece de la legea Lui iniţială, respectând conceperea omului? Nu este rezonabil, şi nu o va face, aceasta apare din cazurile în care ar fi putut face astfel; ca în cazul nebuniei, care infectează sângele şi familia unui om şi devine o tulburare în familie; şi totuşi, pentru a opri aceasta, Dumnezeu nu pleacă de la ordinea lucrurilor fixată de El; şi în cazul celor care sunt zămisliţi în adulter sau păcat trupesc, când ceea ce este generat este gata să primească sufletul, este unul pregătit şi unit cu el. Şi uneori, astfel, Dumnezeu aduce în lume pe unii care aparţin alegerii harului; unul dintre strămoşii Domnului nostru a venit pe lume în acest fel (Gen. 38:29; Matei 1:3). Dar dacă Adam mănâncă fructul oprit şi oamenii beau apă din fântâna altuia, apă furată, care este dulce pentru ei şi astfel încalcă legea lui Dumnezeu; trebuie ca El să uite de legea Lui stabilită şi de ordinea lucrurilor? Nu; natura însăşi nu face aceasta: un om fură o cantitate de grâu şi o seamănă în câmpul lui; natura acţionează conform legilor ei, fixate de Dumnezeul naturii; pământul primeşte sămânţa, deşi furată, în centrul său, o păstrează cu grijă şi o aruncă din nou afară şi este produsă o recoltă abundentă. Dacă natura îşi face partea, să nu Şi-o facă Dumnezeu? O va face; şi cu cât va merge înainte în cursul Lui constant, cu cât păcatul oamenilor va fi manifest şi păcatul acela va fi pedeapsa lui.  Şi în această lumină, într-adevăr, trebuie să luăm în considerare depravarea firii; o moarte morală, ceea ce nu este altceva decât o privare de chipul lui Dumnezeu, o pierdere a neprihănirii iniţiale şi o incapacitate de a ajunge la ea, care au ameninţat pe Adam, şi au fost aplicate lui ca pedeapsă. Şi deoarece toată posteritatea lui a păcătuit în el, de ce să nu treacă aceasta şi asupra lor? Şi într-adevăr, este ordinea dreaptă a lui Dumnezeu, ca lucrurile să fie aşa cum sunt, ca o consecinţă la păcatul lui Adam, care nu poate face un lucru nedrept; în Care nu este lipsă de neprihănire,; este neprihănit în toate căile Sale şi sfânt în toate lucrările Lui; şi deci şi în aceasta. Şi aici oprim acest caz, în aceasta încuviinţăm; şi ne umilim sub mâna atotputernică a lui Dumnezeu.

ENDNOTES:

[1][1] Which Plato calls kakofuia, and defines it kakia en fusei, an evil in nature, Plato, Definitiones. “Nam vitiis nemo sine nascitur—”, Horat. Satyr, l. 1. satyr 3. v. 68.

[1][2] “Unicuique dedit vitium natura creata”, Propert. l. 2. eleg. 22 ver. 17.

[1][3] Laertius, l. 2. in vita Aristippi.

[1][4] Plutarch, de Consol. ad Apoll. vol. 2. p. 104.

[1][5] Timaeus Locrus de Natura Mundi, p. 21.

[1][6] De Republica, l. 3. apud August. contr. Julian l. 4. c. 12.

[1][7] Sandford or Parker de Descensu Christi ad inferos, I. 3. s. 65. p. 121, 122.

http://www.voxdeibaptist.org/depravarea_firii_Gill.htm