Închide

O lege ar putea lua apa de la gura românilor — SACCSIV – blog ortodox

Sursa: https://evz.ro/o-lege-ar-putea-lua-apa-de-la-gura-romanilor.html Prin proiectul legislativ trimis de Guvern la Parlament se introduc accize pentru apa de masă și de izvor, ceea ce va duce la scumpirea la raft. Sindicaliștii de la Meridian se tem că „un împuternicit al statului” ne va pune să plătim pentru apa din fântâni. via O lege ar putea lua apa de […]

Proclamarea Evangheliei R.C. Sproul

download

Proclamarea Evanghelie R.C. Sproul

Astăzi ajungem la concluzia studiului nostru recent asupra noului document ce a fost elaborat privind esenţa Evangheliei, care este o celebrare evanghelică. Şi am privit atent asupra celei de-a doua părţi a acestui document, lista articolelor de afirmaţie şi negare. Şi, bineînţeles, sunt 18 astfel de articole încorporate în acest document. Şi astăzi am ajuns la ultimul articol, numărul 18, care spune astfel:

Afirmăm că Isus Hristos le porunceşte urmaşilor Săi să vestească Evanghelia tuturor persoanelor în viaţă, evanghelizând pe oricine oriunde, şi să ucenicizeze credincioşii în părtăşia Bisericii. Un martor adevărat şi credincios al lui Hristos include dovada mărturiei personale, a unei vieţi evlavioase, şi a faptelor de milă, caritate faţă de aproapele său, fără de care predicarea Evangheliei apare inconsistentă.

Negăm că dovada mărturiei personale, viaţa evlavioasă şi faptele de milă şi caritate faţă de aproapele nostru constituie evanghelism, separat de vestirea Evangheliei.

Acesta este un conţinut oarecum lung în articolul concluziv. Şi punctul unde doreşte să se ajungă în document este o puternică reafirmare a Marii Însărcinări. Marea Însărcinare este mandatul lui Hristos pentru ucenicii Săi şi pentru Biserica Sa, pe care l-a dat chiar înainte de înălţarea Lui când le-a poruncit ucenicilor să meargă în toată lumea şi să predice Evanghelia fiecărei fiinţe vii; să facă ucenici din toate triburile şi popoarele şi limbile şi naţiunile. Şi aceasta a definit sarcina misionară a Bisericii chiar din primul secol.

Am avut recent o discuţie cu o misionară ce lucrase într-o parte îndepărtată a lumii, slujind unui grup de oameni care nu au văzut niciodată o persoană albă şi aveau o cultură primitivă, şi aşa mai departe, şi nu avuseseră nici un contact cu lumea exterioară. Această persoană a lucrat cu acest trib câţiva ani şi când în sfârşit au ajuns la o înţelegere a Evangheliei, mulţi au fost convertiţi la creştinism, inclusiv conducătorul satului. La un moment dat acest conducător a întrebat-o pe misionară cu cât timp în urmă a trăit Isus pe pământ. Şi femeia a încercat să găsească o modalitate de a explica în limba poporului marele interval de 2000 de ani şi nu a găsit nici un fel în care ar fi putut exprima aceasta. Ei au discutat despre câte luni şi generaţii şi aşa mai departe. Şi atunci şeful tribului a luat nişte beţişoare şi a reprezentat câte o generaţie cu fiecare beţişor, întrebând: „A trăit Isus în timpul generaţiei mele?” Şi misionara a spus, „Nu.” Apoi a pus al doilea beţişor şi a spus, „Ei bine, a trăit în timpul vieţii tatălui meu?” „Nu.” Apoi al treilea. „Viaţa bunicului meu?” „Nu.” Şi cu fiecare beţişor pe care îl punea pe pământ, privirea lui era tot mai tulburată.

Şi astfel după ce a obţinut o mare cantitate de beţe înşirate pe pământ până la primul secol, s-a supărat şi i-a spus, „Dacă Isus a trăit cu atât de mult timp în urmă, de ce noi auzim despre El doar acum?” Bineînţeles, singurul răspuns pe care îl putem da la o astfel de întrebare este că noi nu am fost atât de consecvenţi faţă de Marea Însărcinare a lui Hristos precum ar fi trebuit. De fapt, rămân încă mulţi mulţi oameni pe glob astăzi care nu au auzit numele Hristos niciodată. De fapt, astăzi se stabileşte un record în lume. Sunt mai mulţi oameni care mor astăzi, în această zi din istoria omenirii, fără să fi auzit Evanghelia lui Hristos, decât în orice altă zi din istorie. Şi recordul care se stabileşte astăzi întrece pe cel de ieri. Şi cel de astăzi va fi întrecut mâine pentru că suntem la un punct în istorie în care expansiunea populaţiei în lume se mişcă la un ritm mai rapid decât cel al evanghelizării şi activităţii misionare a Bisericii de a predica Evanghelia oricărei fiinţe vii. Şi, poate că nu există o generaţie cu o mai mare lipsă de scuză pentru a nu îndeplini Marea Însărcinare decât a noastră, pentru că lumea a devenit mult mică decât a fost vreodată în trecut cu posibilitatea noastră de a călători cu mijloacele moderne şi posibilităţile ce ne stau la dispoziţie. Din nou, prima afirmaţie este o reamintire că Hristos porunceşte urmaşilor Lui să proclame Evanghelia tuturor persoanelor vii, evanghelizând pe oricine oriunde.

Există astăzi o reacţie împotriva întregii activităţi evanghelice, şi este înţeleasă ca prozelitism, şi că oamenii ar trebui să-şi vadă de treburile lor şi să nu încerce a influenţa pe alţi oameni să îşi părăsească religia în care se află, în acel moment, şi să primească pe Hristos. De fapt, în multe biserici din zilele noastre, care sunt angajate în evanghelizare aici în Statele Unite, se presupune tacit că anumiţi oameni sau grupuri, fie ele grupuri etnice sau religioase, sunt în afara razei de evanghelizare pentru că dacă începi o evanghelizare între musulmani sau budişti în vecinătate sau în comunitatea evreiască din cartier, te expui la atâta ostilitate încât evanghelizarea se transformă într-un conflict de idei, ce poate rezulta în lucruri mai serioase, dacă există vreun alt fel de conflict mai serios decât acesta. Şi astfel mulţi dintre noi sunt foarte pasivi sau foarte restrictivi în evanghelizarea bisericii noastre şi nu îndeplinim mandatul de a predica Evanghelia tuturor oamenilor de pretutindeni. Şi nu numai că eşuăm la nivel internaţional dar eşuăm în îndeplinirea Marii Însărcinări chiar la nivelul local unde trăim.

Porunca este „să proclamăm Evanghelia tuturor persoanelor vii, evanghelizânt pe oricine de oriunde, şi să ucenicizăm credincioşii în cadrul părtăşiei Bisericii.” Acum, această frază există aici cu un motiv. Că mandatul Marii Însărcinări este, nu numai de a proclama, ci şi de a educa sau uceniciza. În însărcinarea lui Isus, El a zis, predicaţi Evanghelia şi faceţi ucenici. Un ucenic este o persoană care învaţă, în termeni biblici. Şi un ucenic este un student. Şi aceasta înseamnă că după ce oamenii răspund la Evanghelie, trebuie să fie angajaţi în ceva mai mult decât în părtăşia Bisericii sau chiar în închinarea Bisericii, ei trebuind să fie chemaţi la o implicare adâncă în exerciţiu educaţional şi operarea Bisericii. Pentru că Biserica există, nu numai pentru a proclama, ci de asemenea pentru a întări convertiţii la Hristos într-o înţelegere adâncă a lucrurilor lui Dumnezeu. În Biserica primară se făcea distincţie între cele educaţionale, instrucţionale şi ceea ce se numea proclamare. Biserica primară evangheliza şi cei ce răspundeau la evanghelizare erau aduşi în staulul Bisericii şi aceasta începea creşterea şi ucenicizarea lor ca studenţi şi urmaşi ai lui Hristos.

Continuă apoi, „Un martor complet şi credincios al lui Hristos include dovada unei mărturii personale, vieţi evlavioase, şi fapte de milă şi caritate faţă de aproapele nostru, fără de care predicarea Evangheliei apare inconsistentă.” Daţi-mi voie mai întâi să spun despre această secţiune a articolului 18 că vorbeşte despre diferite moduri de a depune mărturie pentru Hristos. Am spus mai înainte şi în alte programe şi voi spune acum din nou în acest context. În Noul Testament se face deosebire între evanghelism şi mărturie. Şi am un motiv când spun aceasta. Că în jargonul contemporan al creştinilor, aceştia tind să folosească termenul „a depune mărturie” ca un sinonim pentru verbul a „evangheliza” ca şi cum cuvintele s-ar putea înlocui unul cu celălalt. A depune mărturie pentru Hristos înseamnă a atrage atenţia către El în multe şi diferite feluri. O facem prin exemplul pe care îl dăm când căutăm să avem o viaţă evlavioasă. Căutăm să depunem mărturie, sau să facem cunoscută prezenţa lui Hristos, prin fapte şi acte de milă; hrănind pe cei flămânzi şi oferind adăpost celor fără casă şi toate aceste lucrări caritabile. Toate acestea sunt moduri de a depune mărturie. Dar ele nu constituie evanghelizare. Evanghelizarea este o formă a mărturiei. Tot evanghelismul depune mărturie despre Hristos deci tot evanghelismul înseamnă a mărturisi. Dar nu toate mărturiile constituie evanghelism. Există multe moduri în care depunem mărturie despre domnia lui Hristos. Unul dintre ele, şi putem spune chiar cel mai important, este proclamarea Evangheliei.

Dar de ce spunem aceasta? Este important pentru că mulţi oameni spun, „Ei bine, evanghelizarea mea constă în exemplul meu. Eu nu proclam niciodată pe Hristos în cuvinte. Eu proclam pe Hristos cu viaţa mea.” Ce poate spune viaţa ta despre conţinutul Evangheliei? Ei ar putea privi la tine de acum şi până în veacul următor şi totuşi să nu ştie nimic despre ispăşirea lui Hristos, nimic despre învierea lui Hristos, nimic despre doctrina justificării doar prin credinţă. Cum poate vedea cineva toate acestea doar privind la viaţa ta? Exemplul tău evlavios poate provoca interesul cuiva şi acesta va spune, „De ce trăieşti în felul acesta?” Ar putea exista ocazia ca tu să explici Evanghelia acestei persoane, dar simplul exemplu, nu va comunica Evanghelia oamenilor. Şi uneori noi folosim aceasta ca pe o scuză pentru a rămâne tăcuţi şi a nu proclama Evanghelia oamenilor. Poate spui, „Ei bine, nu îmi voi impune vederile mele verbal. Voi aştepta până când ei răspund la exemplul meu strălucit.” Slăbiciunea acestui argument este aceea că puţini dintre noi suntem atât de avansaţi în sfinţirea noastră încât oamenii să facă o cărare la uşa noastră, să bată la uşă spunând, „Ce te face pe tine atât de special? Ce ai tu şi eu nu am? Spune-mi cum pot obţine acest lucru.” De fapt, cu cât se uită mai atent la noi, se întreabă dacă noi credem măcar Evanghelia.

Continuă apoi, „Un martor complet şi credincios al lui Hristos include (de exemplu) dovada unei mărturii personale, (mărturia unei) vieţi evlavioase, şi fapte de milă şi caritate faţă de aproapele nostru, fără de care predicarea Evangheliei apare inconsistentă.” Evident, dacă nu dovedesc nici o preocupare faţă de cele mai simple nevoi zilnice al aproapelui meu şi tot ceea ce fac este că îi predic despre Isus, predicarea mea va părea inconsistentă pentru el. Amintiţi-vă, prin predicare Dumnezeu a ales să mântuiască lumea şi Evanghelia este ceea ce foloseşte Dumnezeu ca putere a Sa pentru a aduce pe oameni la Hristos. Şi El ar putea alege să folosească chiar şi această proclamare, în ciuda caracterului unidimensional pe care i-l dau eu. Dar, în acelaşi timp, suntem avertizaţi în Noul Testament de către Iacov (de exemplu), când el scrie poporului său, atunci când spune în capitolul doi al epistolei sale, „Fraţii mei, ce-i foloseşte cuiva să spună că are credinţă, dacă n-are fapte? Poate oare credinţa aceasta să-l mântuiască?” În mijlocul acestei discuţii critice în capitolul doi al cărţii Iacov, el spune aceasta, “Dacă un frate sau o soră sînt goi şi lipsiţi de hrana de toate zilele, şi unul dintre voi le zice: Duceţi-vă în pace, încălziţi-vă şi săturaţi-vă!” fără să le dea cele trebuincioase trupului, la ce i-ar folosi?” Ce fel de mărturie este aceasta dacă noi doar spunem oamenilor, „Încălziţi-vă şi săturaţi-vă!”? Aceasta este o mărturie goală. Şi acesta este textul biblic ce stă la baza acestui gând, exprimat aici în articolul cu numărul 18.

Când ajungem la negaţie citim astfel, „Negăm că dovada mărturiei personale, viaţa evlavioasă şi faptele de milă şi caritate faţă de aproapele nostru constituie evanghelism, separat de vestirea Evangheliei.”

Cred că cei mai mulţi dintre noi putem vedea cum modul nostru inconsistent de viaţă nu constituie evanghelism. Şi cred că unii dintre noi pot vedea că satisfacerea nevoilor trupeşti ale oamenilor, în materie de hrană şi îmbrăcăminte şi alinare şi slujbă şi acte de caritate şi milă de acest fel, Biserica trebuie să fie angajată în acestea. Noi putem oferi hrană şi îmbrăcăminte şi adăpost pentru o veşnicie şi o persoană totuşi să nu cunoască Evanghelia. Ar putea răspunde zicând, „Hei, acestor oameni le pasă de mine şi îmi dovedesc aceasta şi îmi demonstrează dragostea lui Dumnezeu.” Dar din nou, nu se comunică nici un conţinut al Evangheliei prin faptul că înmânăm cuiva o pâine. Noi trebuie să le oferim pâinea. Noi trebuie să le oferim paharul cu apă rece. Dar în acest pahar cu apă rece nu există informaţii despre persoana şi lucrarea lui Hristos. Ei tot nu vor cunoaşte Evanghelia.

Dar cum rămâne cu modul special de mărturie care este menţionat aici în mod specific? Şi acesta este depunerea unei mărturii personale. Folosirea mărturiilor personale este o versiune foarte apreciată şi populară de evanghelizare în biserica evanghelică. Când oamenii se ridică în picioare în biserică Duminica dimineaţa sau vorbesc în particular prietenilor sau chiar necunoscuţilor într-un avion sau oriunde, şi îşi exprimă mărturia personală. Şi mărturia personală este ceea ce li s-a întâmplat lor ca un rezultat al faptului că au devenit creştini. Cred că acesta este un element foarte important al comunicării lucrurilor lui Dumnezeu către oameni şi mărturia personală are o valoare uriaşă. Dar trebuie să ne amintim că mărturia personală nu este Evanghelia. Dumnezeu nu a promis că mărturiile noastre personale nu se vor întoarce la El fără rezultat. Dumnezeu nu a ales puterea mărturiei noastre ca mijloc prin care El va mântui lumea. Pentru că mărturia mea personală vorbeşte indirect despre Hristos, dar în special vorbeşte despre mine într-o situaţie specifică. Şi ar putea sau nu să se potrivească cu situaţia în care se află această persoană cu care comunic. Dar Evanghelia se potriveşte oricui. Evanghelia conţine adevăr obiectiv. Şi aceasta este ceea ce suntem învăţaţi să proclamăm. Mărturia ar putea fi introducerea pentru aceasta, dar să nu ne înşelăm singuri crezând că pentru că am împărtăşit o mărturie personală, deci, am „împărtăşit Evanghelia cu cineva,” pentru că Evanghelia are un conţinut definitiv pe care oamenii au nevoie să-l audă şi să-l înţeleagă.

Mă gândesc, de exemplu, la acest om orb din naştere din Noul Testament pe care Isus l-a vindecat. Şi când l-a vindecat Fariseii s-au supărat la afirmaţia vindecării sale şi au investigat familia sa şi familia a confirmat că într-adevăr, Isus a restaurat vederea acestui om. Deci au venit şi l-au interogat spunând, „Ţi-a redat într-adevăr acest om vederea? Cum a făcut-o?” „Ei bine, a amestecat pământ cu scuipat şi mi-a pus pe ochi.” „Şi când s-a întâmplat asta?” „În ziua de Sabat.” „Ei bine, a lucrat în ziua de Sabat. Acest om este un răufăcător. El nu poate fi un om al lui Dumnezeu. Ce crezi că este El?” Şi el a răspuns, „Păi, cred că este un profet.” În final, ei persistă cu interogatoriul şi în cele din urmă, din frustrare se pare, „Hei, tot ce ştiu este că odată eram orb şi acum văd. Vă las pe voi să vă daţi seama.” El nu era un teolog. El însuşi nu cunoştea încă întreg conţinutul Evangheliei. Tot ce ştia era ceea ce făcuse Isus pentru el. Şi aceasta este ceva valoros pentru că deşi nu avem o înţelegere a întregului conţinut al Evangheliei, putem deveni un martor al lui Hristos chiar din ziua convertirii, împărtăşind altor oameni ceea ce Hristos a făcut în vieţile noastre. Dar, din nou, nu trebuie să lăsăm niciodată ca mărturia personală să devină un înlocuitor al proclamării Evangheliei însăşi.

Din nou negaţia, „Negăm că dovada mărturiei personale, viaţa evlavioasă şi faptele de milă şi caritate faţă de aproapele nostru constituie evanghelism, separat de vestirea Evangheliei.”

Comentarii de încheiere

La încheierea acestei Celebrări Evanghelice a Evangheliei, care este interdenominaţională, există o afirmaţie de dedicare ataşată la sfârşitul documentului care sună astfel: „Ca şi evanghelici, uniţi în Evanghelie, promitem să veghem şi să îngrijim unul de celălalt, să ne rugăm şi să ne iertăm unii pe alţii, şi să ne deschidem în dragoste şi adevăr faţă de oamenii lui Dumnezeu de pretutindeni, pentru că suntem o familie, una în Duhul Sfânt şi una în Hristos.

Secole în urmă, se spunea într-adevăr că printre cele necesare trebuie să fie unitate, în cele mai puţin necesare trebuie să existe libertate, şi în toate lucrurile trebuie să existe caritate. Noi vedem toate aceste adevăruri ale Evangheliei ca necesare.” Ideea acestei dedicări la încheiere este aceasta. Că deşi există o mare diversitate de credinţe reprezentate aici şi denominaţiuni printre cei care sunt implicaţi în acest document, şi chiar dacă există o recunoaştere clară că sunt tot felul de probleme teologice care încă ne despart în acest punct sau celălalt, dar faptul asupra căruia se orientează acest document este acela care a fost materia unităţii evanghelice de la Reformă şi până acum – Evanghelia însăşi. Acesta este punctul necesar prin care creştinii pot veni împreună în părtăşie.

Tradus de Cristian Coţovan

http://www.rcrwebsite.com/proclaim.htm

GALERIE FOTO Cum arată TEMPLUL MASONIC IMENS ce va fi construit în Bucureşti. Terenul a fost primit GRATIS de la statul român

download

GALERIE FOTO Cum arată TEMPLUL MASONIC IMENS ce va fi construit în Bucureşti. Terenul a fost primit GRATIS de la statul român
Masonii din România au primit un nou cadou din partea Guvernului. Un teren în valoare de peste 2,1 milioane lei a fost cedat gratuit de către Guvernul Ponta pentru ca Marea Lojă Naţională să construiască o clădire uriaşă pe Bd. Expozitie, informează B365.ro.Mall online:Livrare gratuita in 24 de ore!

Aşa cum informa ActiveNews la vremea respectivă, terenul primit de masoni de la Guvern are 2.448 de metri pătraţi şi a fost făcut cadou în decembrie 2013.

Conform proiectului prezentat miercuri în Comisia de Urbanism a Primăriei Capitalei, în noua clădire vor fi amenajate o parcare subterană, săli multifuncționale, un restaurant, un club, dar și un muzeu și o bibliotecă.

Astfel, la primele două niveluri ale clădirii, aflate la subsol, va fi amenajată o parcare cu 112 locuri pentru autoturisme și șase pentru motociclete (câte 56 de locuri pe fiecare nivel).

La demisol este prevăzut un club cu 115 locuri, un lobby, dar și un restaurant cu 150 de locuri.

Parterul va fi ocupat în acea mai mare parte de o sală de spectacole cu 679 de locuri, între care 431 la parter și 248 la balcon).

La nivelurile superioare vor mai fi construite încă șapte săli multifuncționale: patru săli la etajul al doilea (două cu câte 120 de locuri și alte două cu câte 158 de locuri) și trei la etajul al treilea. De asemenea, la ultimul nivel al clădirii (etajul patru) vor fi amenajate un muzeu și o bibliotecă.

Comisia de Urbanism a Primăriei Capitalei s-a arătat nemulţumită de planul clădirii, pentru că sunt probleme cu spaţiul verde din zonă: „Trebuie să obțineți cei 30% spațiu verde: 20% la sol și 10% betonat. Cred că suprafața terenului pentru acest teren ar trebui extinsă„, a spus Radu Petre Năstase, membru al Comisiei.

Masoneria a fost osândită, oficial, ca doctrină şi ca organizaţie de Biserica Ortodoxă Română, în 1937, iar cel mai recent acelaşi lucru l-a făcut Biserica Ortodoxă a Greciei.

templu-masonic-imens-bucuresti templu-masonic-bucuresti-expozitiei templu-masonic-bucuresti

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Tip conținut: ȘTIRI

ISTORIE BAPTISTĂ De la fondarea biserici creştine până în prezent de J. M. Cramp, D.D. (1796-1881)

download

Pagina de Istorie

Începând cu luna Februarie 2005, vă punem la dispoziţie o lucrare de Istorie Baptistă scrisă de autorul J. M. Cramp, care prezintă istoria mişcării baptiste într-o formă condensată şi interesantă, începând cu fondarea bisericii primare şi ajungând până în perioada prezentă. Sperăm ca prin acest material să vă îmbogăţiţi cunoştinţele şi să aflaţi detalii diversificate şi interesante legate de istoria creştină. Mai multe informaţii şi scrieri din domeniul istoriei creştine puteţi găsi pe paginile Bibliotecii electronice a Misiunii Vox Dei, prin accesarea link-ului din dreapta, cu Istorie Baptistă.

ISTORIE BAPTISTĂ

De la fondarea biserici creştine până în prezent

de J. M. Cramp, D.D. (1796-1881)

Capitolul VI – Perioada Agitată, din anul 1567 până în anul 1688 Secţiunea IV

Caracterul lui Charles I – Suferinţa din timpul domniei sale – Prima Biserică Baptistă Particulară – Samuel Howe – Cartea Dr. Featley – Confesiuni de Credinţă Baptiste – Tolerarea urâtă de Prezbiterieni – Încercările lor de a-i elimina pe Baptişti – Liniile lui Milton – Adunarea Teologilor – Protestul împotriva imersiunii – Declaraţia Parlamentară în favoarea Baptiştilor – „Ordonanţa” înspăimântătoare împotriva lor – Activitatea lor din timpul Republicii şi Protectoratului Englez – Ofiţerii Baptişti ai lui Cromwell – „Magistraţii” – Baptiştii în Irlanda

Charles I l-a urmat la tron pe tatăl său, James I, în 1625. În religie el era un Protestant Papist. Din punct de vedere politic, el credea în sistemul de guvernare a unui singur om, privindu-i pe oameni drept nimicuri, şi şi-a pierdut viaţa luptând cu încăpăţânare pentru a-şi pune în practică crezul său. Din punct de vedere moral, el era format din negaţii: el dorea principiu, sinceritate şi statornicie. Biserica Angliei obişnuia să-l numească un „martir”, însă serviciul de comemorare a morţii sale a fost retras acum. L-am putea numii „făcător de martiri”. Domnia sa, până în timpul adunării Lungului Parlament, a fost distinsă de persecuţia perseverentă a tuturor nonconformiştilor faţă de Biserica Stabilită, din care toţi au rămas în Biserică, însă au creat scrupule de conformitate în una din ceremoniile şi legile ei. Înălţa Curte de Comisie, prima dată stabilită de Regina Elizabeth, căreia i s-a încredinţat autoritatea regală în lucrurile eclesiastice, era de fapt o Inchiziţie Protestantă. Aceasta deţinea puterea absolută de a amenda, pune în temniţă pe foştii fii, şi de altfel să pedepsească pe toţi delicvenţii pretinşi, şi din deciziile sale nu exista nici un apel. Atât de severe erau procedurile acestui tribunal încât numere mari fugeau la ţară pentru a le evita; unii în Olanda, alţii în New England.

Baptiştii au avut partea lor în aceste suferinţe, însă particularităţile au fost înregistrate în mod imperfect. Într-un caz, menţionat întâmplător în „Istoria Puritanilor” a lui Neal, se poate vedea un index al condiţiei lor. Printre predicatorii a căror întemniţare pentru religie este de notat, numele lui Thomas Brewer apare – „un predicator Baptist”, a cărui captivitate s-a extins la 14 ani. Ce vremuri erau acelea, ca un om să sufere să stea în temniţă 14 ani doar pentru că era un „predicator Baptist”!1

În anul 1633 a avut loc un eveniment care necesită o atenţie specifică. Acesta a fost formarea primei Biserici Baptiste Particulare sau Calviniste în Anglia. Până acum Baptiştii au favorizat părerile Arminiane. William Kiffin oferă următoarea relatare: „Exista o congregaţie de Nonconformişti Protestanţi de convingere Independentă în Anglia, adunată în anul 1616, unde Henry Jacob a fost primul pastor, iar după el a urmat John Lathorp, care era lucrătorul lor în această vreme. În această societate câteva persoane, descoperind faptul că congregaţia nu îşi păstra primele sale principii de separare, aşadar fiind totodată convinsă că botezul nu trebuia administrat pruncilor, ci doar celor care profesau credinţa în Hristos, au dorit ca ei să fie eliminaţi din acea comuniune, şi să li se permită să formeze o congregaţie distinctă, într-o ordine care era cea mai agreabilă pentru sentimentele lor. Biserica, considerând faptul că ei au devenit de acum foarte numeroşi, şi puteau să se întâlnească laolaltă în aceste vremi de persecuţie, şi crezând că aceste persoane au acţionat dintr-un principiu de conştiinţă, şi nu din încăpăţânare, a fost de acord să le permită libertatea care şi-au dorit-o, şi să se constituie o biserică distinctă; ceea ce s-a întâmplat pe 12 septembrie 1633. În timp ce ei credeau că botezul nu era de drept administrat pruncilor, ei priveau botezul care l-au primit la acea vârstă drept invalid; prin urmare majoritatea dintre ei sau toţi au primit un botez nou. Pastorul lor era John Spilsbury. Numărul lor era nesigur, deoarece în menţionarea numelor a douăzeci de femei şi bărbaţi este adăugat, ‚cu diverşi alţii’”2.

Pe măsură ce vremea de libertate lărgită se apropia, tiranii au crescut în furie. Şaptesprezece canoane au fost emise de Convocarea clerului în partea timpurie a lui 1640, a cincia dintre ele era direcţionată „contra sectelor”. După ce poruncea ca dizidenţii papişti care refuzau să se conformeze să trebuiască să fie excomunicaţi, şi ca puterea civilă să fie solicitată pentru ajutorarea în îndeplinirea sentinţei, aceste cuvinte au fost adăugate: „Sinodul decretă, ca mai susul menţionat canon împotriva papiştilor să între în deplină vigoare împotriva tuturor Anabaptiştilor, Browniştilor, Separatiştilor, şi alte secte, în aplicarea lor”3.

Unei persoane excomunicate i se interzice ceea ce se numeşte înmormântare creştină. Samuel Howe, un predicator Baptist, care a murit în temniţă în această vreme în timp ce era sub excomunicare, a fost îngropat în drum; înhumarea în locul consacrat, aşa numit, fiind refuzată. Howe era un predicator popular, dar needucat, şi din această cauză, se pare, a fost defăimat de unii, care nu au putut să facă distincţie între învăţătura de universitate şi ignoranţa absolută; şi care a ales să-i privească pe cei care nu au primit o educaţie de colegiu drept descalificaţi pentru oficiul de predicator, fără a mai luat în considerare ataşamentul lor religios, sau chiar profunda lor deprindere cu Scriptura. În această ultimă privinţă Howe îi întrecea pe majoritatea oamenilor. Însă în apărarea sa faţă de atacurile lor, cu certitudine că el a întrecut limitele moderaţiei. Într-un tratat pe care l-a publicat, intitulat, „Suficienţa Învăţăturii Duhului, fără Învăţătura Umană”, el a încercat să arate, nu numai că învăţătura umană este un ghid insuficient în materii de religie, ci că este „periculoasă şi rănitoare”. Următoarele apar pe pagina cu titlu:

„Ce Cum? Cum acum? Cum s-a găsit o astfel de învăţare,

Ca să arunce imaginea curioasă a Artei la pământ?

Cambridge şi Oxford s-ar lăuda acum

Voal pentru un Cârpaci dacă ar ştii dar Cum.”

Cu toate acestea, Howe a fost un om bun şi folositor. Roger Williams are următoare referinţă despre el: – „Printre aşa de multe instanţe, moarte şi vii, faţă de lauda veşnică a lui Hristos Isus, şi a Duhului Său Sfânt, suflare şi binecuvântare unde aduce El, nu pot face nimic altceva decât cu admirabilă mărturie să-mi amintesc de mărturia acelui creştin eminent şi profet al lui Hristos, chiar acel dispreţuit şi totuşi preaiubit Samuel Howe, care deşi a fost denumit cârpaci, şi fără învăţătură (care încă mai este în sfera şi locul său onorat de sine), care totuşi, spun eu, prin cercetarea Sfintelor Scripturi, a crescut să devină un excelent învăţat al Scripturii, încât puţini dintre acei mari Rabini care dispreţuiesc să cârpească sau să facă un papuc, ar putea apt sau cu dragă inimă, din Sfintele Scripturi, să-l depăşească. Şi totuşi (prin opresiunile din partea conştiinţelor oamenilor chiar şi în viaţă şi moarte, şi după moarte, în privinţa îngropării, totuşi fiind de negândit şi de neremediat), spun, oricât ar fi fost el forţat să caute un mormânt sau un pat în drumul mare, cu toate acestea viaţa sa, şi moartea, şi îngroparea (fiind frecventată de multe sute din poporul lui Dumnezeu), onorabilă (cu cât mai mult la învierea sa) glorioasă”4. Bărbăria care a frecventat înmormântarea sa a fost caracteristică erei acesteia.

Imediat după începerea luptei dintre Charles I şi Lungul Parlament, libertatea în religie a avansat cu paşi rapizi. Restricţiile principale ale legii fiind înlăturate de abolirea Înaltei Curţii de Comisie şi de decăderea ierarhiei, toate partidele au pretins şi au exercitat libertatea închinării. Baptiştii au crescut foarte repede, spre întristarea partidei Prezbiteriene, care pe atunci era în ascensiune. O carte publicată în 1644, de Dr. Featley, poate fi luată drept exponent al sentimentelor nutrite faţă de ei. Dr. Featley a fost implicat într-o dispută publică cu Baptiştii, şi el a tipărit o relatare, în care el a pretins victoria. Cartea a fost intitulată, „Declinul morii stricate, sau Anabaptiştii evitaţi şi aruncaţi peste cap şi urechi la o dispută în Southwark”. El numeşte pe Baptişti o sectă analfabetă şi ca de beţivi – o sectă mincinoasă şi blasfematoare – o sectă impură şi carnală – o sectă sângeroasă şi crudă – o sectă profană şi profanatoare. Răutatea sa este astfel exprimată în „Epistola dedicatoare:” – „Dintre toţi ereticii şi schismasticii, Anabaptiştii ar trebui să fie priviţi cei mai atent şi pedepsiţi sever, dacă nu exterminaţi total şi expulzaţi din Biserică şi împărăţie. . . Ei predică, tipăresc, şi îşi practică hulele lor eretice în mod deschis; ei îşi ţin casele de rugăciune săptămânal în râul nostru, şi sunt afundaţi după maniera lor cu un fel de vrajă, care conţine capetele crezurilor lor eretice. . . Şi în timp ce ei ne pătează râurile cu spălările lor impure, şi amvoanele noastre cu profeţiile lor false şi entuziasme fanatice, tot aşa şi sudoarea şi oftatul de sub greutatea blasfemiilor lor”. Nu ne putem imagina că acestea sunt cuvintele unui campion înfrânt, căruia îi scapă pica împotriva oponenţilor săi.

Dr. Featley era un om de influenţă, şi prin urmare a fost judecat drept avantajos să se facă un antidot la cartea sa. Aceasta a fost făcută de publicaţia unei Confesiuni de Credinţă, din partea a şapte biserici din Londra. Aceasta a apărut în 1644, sub următorul titlu: – „Confesiunea de Credinţă a acelor biserici care sunt numite în mod comun (deşi fals) Anabaptiste; prezentate pentru părerea tuturor care se tem de Dumnezeu, pentru a fi examinate de piatra de căpătâi a Cuvântului Adevărului precum şi pentru prădarea defăimărilor care sunt frecvente, atât în amvon cât şi în tipărire (deşi în mod nedrept) aruncate asupra lor”. Aceasta era un rezumat cinstit a principiilor Baptiste, arătând că în toate punctele importante de teologie, ordonanţele creştine şi guvernarea Bisericii fiind exceptate, Baptiştii erau de acord cu alţi Protestanţi evanghelici. Alcătuitorii au fost în particular atenţi să declare pe deplin părerile asupra magistraturii susţinute de biserici, pentru a lămurii pe oameni de noţiunile absurde încă nutrite de mulţi, care erau bucuroşi să-i acuze pe Baptişti de tendinţe revoluţionare, similare celor ale lui Munster. Paragraful conclusiv este scris în mod admirabil. Acesta este după cum urmează: – „Astfel vrem să dăm Bisericii ceea ce este a Lui, şi tuturor autorităţilor legale ceea ce se datorează lor; şi să nu datorăm nimic nici unui om decât dragoste; să trăim în pace şi în linişte, după cum se cuvine sfinţilor, străduindu-ne în toate lucrurile să păstrăm o conştiinţă bună, şi să facem fiecărui om (sau oricărei judecăţi) aşa cum am vrea ca ei să ne facă nouă; după cum este şi practica noastră, ca să ne dovedească a fi un popor de conştiinţă, tăcut şi paşnic (în nici un caz periculos sau un necaz pentru societatea umană), şi să lucrăm şi să ne străduim cu mâinile noastre să nu fim acuzaţi înaintea nimănui, ci să dăm celui care este în nevoi, atât prietenilor cât şi duşmanilor, socotind că este mai excelent să dai decât să primeşti. Totodată mărturisim că cunoaştem doar în parte, şi că suntem ignoranţi faţă de multe lucruri faţă de multe lucruri pe care dorim şi căutăm să le ştim; şi dacă ne-ar face cineva acea parte prietenoasă din partea Cuvântului lui Dumnezeu pe care noi nu o vedem, vom avea o cauză să fim mulţumitori lui Dumnezeu şi lor. Însă dacă va impune vreun om asupra noastră ceva care noi nu vedem a fi de condamnat de Domnul nostru Isus Hristos, mai degrabă în tăria Sa am îmbrăţişa toate reproşurile şi torturile oamenilor, să fim dezbrăcaţi de tot confortul exterior, şi, dacă ar fi posibil, să murim o mie de morţi, mai degrabă decât să avem ceva împotriva celui mai mic titlu al adevărului lui Dumnezeu, sau împotriva luminii conştiinţelor noastre. Şi dacă va numii cineva ceea ce am spus noi erezie, atunci noi recunoaştem cu Apostolul că, ‚după ceea ce ei numesc erezie, noi ne închinăm Dumnezeului părinţilor noştri’, tăgăduind toate ereziile (pe drept numite astfel), pentru că ei sunt împotriva lui Hristos, şi să fim tari şi de nemişcat, întotdeauna abundând în ascultarea faţă de Hristos, ştiind că strădania noastră nu va fi în zadar în Domnul”5.

Cele şapte biserici care au publicat această Confesiune, s-au întâlnit în următoarele locuri: – Devonshire Square; Broad Street, Wapping; Great St. Helens; Crutched Friars; Bishopsgate Street; Coleman Street; and Glaziers’ Hall. Prima biserică menţionată a existat din acel timp şi până în prezent. Celelalte s-au stins de mult.

Am spus că Presbiterianismul era în ascensiune. Dar Prezbiterienii din secolul al şaptesprezecelea ţineau tolerarea în aversiune. În ochii lor aceasta era chintesenţa tuturor ereziilor.

Marele Richard Baxter spune: – „Judecata mea în acel mult disputat punct al libertăţii religiei, am făcut-o de cunoscut liber întotdeauna. Eu nu sufăr libertatea nelimitată şi tolerarea tuturor, şi cred că sunt capabil să dovedesc nelegiuirea acesteia”6.

Preşedintele Parlamentului Scoţian scrie următoarele despre Parlamentul Angliei (3 februarie 1645): – „Se aştepta ca onorabilele Case să adauge sancţiunea lor civilă la ceea ce Adunarea pioasă şi învăţată a lăsat ca sfătuit; şi mi se porunceşte de către Parlamentul acestei împărăţii să o cer, şi în numele lor o cer. Şi Parlamentul acestei împărăţii este convins, că pietatea şi înţelepciunea onorabilelor Case nu vor admite niciodată tolerarea vreunei secte sau schisme contrare Ligii noastre Solemne şi a Legământului”7.

Clerul Prezbiterian din Londra poartă mărturia lor împotriva „erorii tolerării, promovând şi patronând toate celelalte erori, erezii şi blasfemii de orice fel, sub noţiunea abuzată în mod grosolan a libertăţii de conştiinţă”; şi adaugă că ei consideră aceasta o mare revendicare, „ca oamenii să aibă libertatea de a se închina lui Dumnezeu în acel fel şi manieră care ar apărea cea mai agreabilă lor faţă de Cuvântul lui Dumnezeu, şi ca nici un om să nu fie pedepsit sau nemulţumit de autoritate pentru unii”. „Noi, lucrătorii lui Isus Hristos”, spun ei, „mărturisim aşadar pentru turmele noastre, pentru toată împărăţia şi pentru lumea reformată, marea noastră antipatie a Prelaţilor, Erastianismului, Brownismului şi Independenţei; şi totala noastră aversiune de Anti-Scripturism, Papism, Arianism, Socinianism, Arminianism, Antinominianism, Anabaptism, Libertinism şi Familism; şi că noi detestăm tolerarea amintită mai sus, atât de mult determinată şi tânjită în această împărăţie, socotind-o nelegitimă şi periculoasă”8.

Lucrătorii din Lancashire declară „armoniosul lor consens” cu fraţii lor din Londra astfel: – „O tolerare ar fi punerea unei săbii în mâinile unui nebun; un pahar de otravă în mâinile unui copil; o eliberare de nebuni cu făclii în mâinile lor, şi numirea unui oraş de refugiaţi în conştiinţele oamenilor pentru diavolul spre care aleargă; o aşezare a unei pietre de poticnire înaintea unui orb; o libertate de proclamare către lumii de a venii în turma lui Hristos pentru a prăda pe mieii ei: nici nu ar fi pentru oferirea de conştiinţe tandre, ci pentru a lua toate conştiinţele”9.

Aceste sentimente au fost reduse la practică pe cât s-a putut de mult. În 1645 o Ordonanţă a Parlamentului a fost publicată, care promulga „ca nici unei persoane să nu i se permite să predice, care nu este ordinată predicator, ori în aceasta sau în altă Biserică Reformată, cu excepţia dacă lucrarea în cauză ar trece destul darurilor lor, de către cei ce vor fi numiţi prin urmare de ambele Case ale Parlamentului”. Ordonanţa avea să fie trimisă către Sir Thomas Fairfax, „cu cea mai sinceră dorinţă şi recomandare” a Caselor, ca să fie „observate corespunzător în Armată”10. Baptiştii erau în particular în ţintă; pentru că exista un mare număr de predicatori printre ei, şi ei erau de sigur lipsiţi de ordinare, în sensul Prezbiterian al cuvântului. Anul următor Corporaţia Oraşului Londrei a intervenit în această materie, prin a prezenta un memoriu către Parlament, numit, „Dojana Oraşului” în care ei solicitau „ca un curs strict şi rapid să ia fiinţă pentru suprimarea tuturor congregaţiilor private şi separate; ca toţi Anabaptiştii, Browniştii, Ereticii, Schismasticii, Blasfemiatorii, şi toate celelalte secte, care nu se conformează disciplinei publice stabilite, sau să fie stabilită, de Parlament, să se declare pe deplin contra, şi să se formeze un curs efectiv pentru proceduri contra acestor persoane; şi că nici o persoană care nu este afectată de guvernarea Prezbiteriană, expusă sau să fie expusă de către Parlament, să nu poată fi angajată în vreun loc de încredere publică”11. Dar Baptiştii şi alţii din armată au procurat o contra-petiţie, care a fost semnată de foarte mulţi, „aplaudând strădaniile şi succesele Parlamentului în cauza libertăţii, şi solicitând să continue cu administrarea lucrurilor împărăţiei conform înţelepciunii lor, şi să nu se permită ca oamenii născuţi liberi din Anglia să fie înrobiţi sub vreo pretenţie, şi nici să sufere vreun set de oameni să li se prescrie în materii de guvern sau conştiinţă”12. Cu toate acestea, principiul intolerant a predominat, şi în decembrie 1646, a apărut o a doua Ordonanţă de Parlament, care interzicea tuturor persoanelor neordinate să „predice sau să expună Scripturile în vreo biserică, sau capelă, sau oricare alt loc public”, şi poruncea ca toţi predicatorii, sau alţii, care ar „publica sau menţine, prin predicare, scris, tipărire, sau oricare alt fel, orice contra, sau în derogare a guvernării Bisericii care este stabilită acum de autoritatea ambelor Case ale Parlamentului”, să fie arestaţi şi „pedeapsa de drept” să fie impusă asupra lor13. Mulţi Baptişti au suferit sub această ordonanţă, prin întemniţare şi altele. Dacă ar fi fost executată în mod rigid, ar fi fost tulburări extensive ale liniştii publice, căci intoleranţa partidei Prezbiteriene a stârnit dezgustul general şi scârba. Gândurile şi sentimentele lui Milton în această privinţă au fost exprimate cu mai multă forţă decât eleganţă. Există adevărul înţepător în liniile sale intitulate „Despre noii Forţatori de Conştiinţă sub Lungul Parlament”: –

„Pentru că v-aţi unit cu domnul vostru Prelat,

Şi cu jurăminte ţepene aţi renunţat la Liturghia sa,

Pentru a cuprinde Pluralitatea stricată văduvită

Dintre cei a căror păcat aţi invidiat, nu l-aţi urât;

Îndrăzniţi voi pentru această conjunctură la sabia civilă

Să ne forţaţi conştiinţele ce Hristos le-a eliberat,

Şi să ne forţaţi cu o ierarhie clasică

Învăţată de simplul A. S. şi Rutherford?

Bărbaţi, a căror viaţă, învăţare, credinţă şi pură intenţie,

Ar fi fost ţinute în mare stimă cu Pavel,

Acum trebuie numiţi şi tipăriţi Eretici

De Shallow Edwards şi Scotch cum îi numiţi voi:

Însă sperăm să vă descoperim toate şiretlicurile voastre,

Complotul şi pachetul vostru mai rău decât acel din Trent,

Aşa încât Parlamentul

Cu foarfecele sale întregi şi preventive

Să vă scurteze filacteriile, şi să vă oprească urechile,

Şi să susţină numai fricile,

Când vor citii aceasta clar în acuzarea voastră,

Noul Prezbiter e vechiul Preot de ordin larg14.

Aceste insulte Prezbiteriene au fost expuse şi de Samuel Richardson, unul din Pastorii bisericii Baptiste Particulare sau Calviniste, a cărei formare a fost menţionată. Pamfletul lui Richardson a fost intitulat „Necesitatea Tolerării materiilor de religie; sau, întrebări sigure propuse către Sinod, care tind să dovedească că pedepsele comune nu ar trebui să fie impuse asupra celor ce susţin erori în religie, şi că în materii de religii oamenii nu ar trebui să fie constrânşi, ci să aibă libertate şi vacanţă”. „Întrebările” sunt în aşa fel încât nici un persecutor Romano Catolic sau Protestant, Episcopalian sau Prezbiterian, nu ar putea da un răspuns satisfăcător; şi observaţiile răspândite sunt aşa de medulare şi picante, încât cauza bună trebuie să fi derivat un mare beneficiu din urma publicării. „Staţi tăcuţi”, spune autorul, „şi fiţi smeriţi, pentru prostia voastră în numirea persecuţiei disciplină şi tocmai merita cenzura; şi în numirea preoţiei şi a prezbiteriului vostru un ordin sfânt, şi nu sunt decât o preoţie Papală. Şi noi am fi la fel de buni sub Papă precum sub verificarea voastră prezbiteriană. . . Cu toţi aţi fi toleraţi, şi nimeni nu ar fi tolerat decât voi; nu aţi suferii ca cineva să trăiască paşnic şi confortabil, ci numai în felul vostru. Aşa vreţi să vi se facă?”15

Adunarea Teologilor a avut loc din 1643 până în 1649. Confesiunea de Credinţă şi Catehismele vor trăii atâta timp cât durează literatura teologică. Cu excepţia acelor porţiuni n care libertatea religioasă, guvernarea Bisericii, şi botezul creştin sunt tratate, ele sunt de nepreţuit. Adunarea nu numai că a susţinut botezul pruncilor, dar a şi poruncit ca stropirea să fie un mod de administrare a ceremoniei. Aceasta era o diviziune apropiată: douăzeci şi cinci au fost pentru porunca de stropire, douăzeci şi patru contra. Acea majoritate de unu a fost obţinută de influenţa Dr. Lightfoot, căruia s-a oferit mare respect faţă de autoritatea în calitate de cercetător Oriental şi critic biblic. Minoritatea nu a dorit să legisleze în privinţa subiectului, şi ar fi lăsat-o în opinia lucrătorilor. Însă se pare că a existat o teamă de consecinţe posibile; căci dacă aveau să fie scufundaţi pruncii, s-ar putea ivi o suspiciune că stropirea nu era destulă. Aceasta ar putea duce la concluzia că cei care au fost doar stropiţi ar trebui să fie botezaţi. Întrebarea putea fi extinsă apoi adulţilor, şi astfel interesele Baptiştilor puteau fi promovate. S-a judecat ca prudent să se prezinte aceasta prin legiferarea pozitivă.

A existat un protest minunat împotriva imersiunii. Chiar Baxter şi-a permis să folosească expresii de care s-ar putea râde, dacă nu ar fi fost faptul melancolic din cazul său (căci nu putea fi ignorant în privinţa subiectului) prejudiciul şi pasiunea au predominat în privinţa carităţii creştine, şi l-au împins să adopte un curs care în momentele sale sobre el trebuie să le fi condamnat. Luaţi un specimen sau două: – „Ceea ce este ca o încălcare clară a celei de-a şasea porunci, Să nu ucizi, nu este ordonanţă a lui Dumnezeu, ci un păcat foarte ticălos. Însă practica ordinară a botezului deasupra capului, şi în apă rece, cum este necesar, este o încălcare clară a poruncii a şasea; de aceea nu este o ordonanţă a lui Dumnezeu, ci un păcat ticălos, şi, după cum arată Craddock în cartea sa despre libertatea Evangheliei, magistratul ar trebui să se reţină de la aceasta, ca să salveze vieţile supuşilor săi”. . . . „Într-un cuvânt, nu e bun de nimic decât pentru a-i expedia pe oameni din lume care sunt o povară, şi să împovăreze cimitirele. Conclud, dacă crima este un păcat, atunci stropirea ordinară peste cap în Anglia este un păcat; şi dacă cei care fac religia oamenilor să se ucidă pe ei înşişi, şi să o îndemne asupra conştiinţelor ca datorie a lor, nu trebuie să fie acceptaţi în republică, mai mult decât criminalii de drum mare; judecaţi dar cum aceşti Anabaptişti, care învaţă necesitatea unei astfel de stropiri, trebuie să fie suferiţi”. Săracul Baxter! Oare nu a citit niciodată a noua poruncă?16

Cazul lui Samuel Oates este o altă ilustrare a urii intense împotriva a orice este Baptist lucruri în care s-au complăcut atunci. Acest predicator excelent, care a fost pentru mai mult timp pastor a una din bisericile din Londra, a fost mult binecuvânta în lucrările sale. În timp ce se afla într-un tur misionar de ţară în Essex în anul 1646, predicarea sa a fost însoţită cu un asemenea succes, încât sute erau convertiţi şi botezaţi. Dacă unul dintre convertiţi murea la câteva săptămâni, Oates era încredinţat temniţei, pus în lanţuri, şi acuzat pentru crimă. Se părea abia credibil că această acuzare ar putea fi întreţinută în mod serios; însă răutatea şi bigotismul nu ochesc nicăieri. Persecutorii lui Oates erau dezamăgiţi, cum a apărut la procesul că tânăra botezată era sănătoasă la scurtă vreme după botez. Juriul a revenit cu un verdict de „nevinovat”, însă încercarea de a distruge un predicator creştin prin astfel de mijloace era un simptom hidos17.

Într-adevăr vremurile erau ciudate şi stranii! Acelaşi Parlament care a denunţat predicatorii care nu au fost ordinaţi în mod regulat, şi care a poruncit ca magistraţii să-i cuprindă, a emis, în anul următor, o declaraţie în favoarea Baptiştilor! Nu ştiu exact cum a avut loc aceasta. Probabil că unii s-au gândit că au mers prea departe, şi au dorit în mod cinstit să-i retragă paşii lor; sau probabil numerele crescute şi influenţa denominaţiei a inspirat o frică salutară, mai ales că se ştia că existau mulţi Baptişti în armată. Aceste cuvinte au fost găsite în „Declaraţia” emisă pe 4 martie 1647 – „Numele de Anabaptism a dobândit mult dezgust, prin motivul opiniilor extravagante şi a practicilor pe care noi le detestăm şi nu le suferim. Însă în privinţa opiniei lor împotriva botezului pruncilor, aceasta este doar o diferenţă despre o circumstanţă de timp în administrarea unui ritual, pe când în anii anteriori, ca şi acum, cei învăţaţi au diferit atât în opinie cât şi în practică. ŞI deşi am putea dorii ca toţi oamenii să se satisfacă pe sine, şi să se unească cu noi în judecata şi practica noastră în acest punct, cu toate acestea aici noi susţinem a fi drept potrivit ca oamenii să trebuiască să fie convinşi de Cuvântul lui Dumnezeu, cu mare motivare şi blândeţe, şi nu să fie scoşi din acesta cu forţă şi violenţă”18.

Acesta a fost doar o licărire momentană de lumină. De parcă ar fi fost înspăimântaţi de ceea ce au spus ei – „Ei s-au retras, chiar la sunetul pe care l-au făcut”, şi în mai, 1648, au emis o lege mult mai barbară şi de temut decât oricare alta care de mult timp şi-a găsit un loc în cartea de statut. Ne referim la „Ordonanţa Lorzilor şi a Poporului adunat în Parlament, pentru pedepsirea blasfemiilor şi a ereziilor”. Prin această lege se legifera că toate persoanele găsite vinovate de Ateism, Deism, sau Socinianism, şi care refuză să se lepede, ar suferii moartea ca şi în cazul crimei. Dacă aceştia se lepădau, ei trebuiau să stea în temniţă până ce găseau garanţii că ei nu vor mai menţine erorile lor deloc; apoi, dacă se lepădau, şi erau condamnaţi a doua oară, ei aveau să fie executaţi. S-a legiferat totodată că toate persoanele condamnate înaintea celor două justiţii ale păcii, de menţinerea şi apărarea a anumite opinii specificate deţinute de Papişti, Arminiani, Antinominiani, Quakeri, sau Baptişti, avea să se poruncească să renunţe la erorile lor în biserica de parohie, iar în cazul refuzului, să fie încredinţaţi temniţei până ce vor oferii garanţii că nu vor mai menţine sau apăra astfel de opinii deloc. Aceasta era echivalentul unei sentinţe de închisoare pe viaţă. Sentimentul Baptist condamnat a fost astfel exprimat: – „Că botezul pruncilor este nelegitim, sau că este nul, şi că astfel de persoane ar trebui botezate din nou”; s-a adăugat, „şi în îndeplinirea acesteia se va boteza orice persoană care a mai fost botezată anterior”. Chiar şi Episcopalienii au fost incluşi în condamnare, căci aceleaşi pedepse erau oferite pentru cei care menţineau „că guvernarea Bisericii de către prezbiteri este Anticreştină sau nelegitimă”19.

Nu există apologie pentru această lege stricată, era de fapt o literă moartă, şi avea intenţia de a înspăimânta sau prevenii mai degrabă decât a pedepsii. Bunul simţ şi Creştinismul oamenilor nu ar suferi ca aceasta să fie executată; însă Prezbiterienii, a căror lucrare a şi fost, au fost pe deplin pregătiţi pentru experiment, dacă li se dădea puterea. Aici vedem din nou „vechiul preot de ordin larg”.

În timpul Republicii Engleze Baptiştii au demonstrat multă activitate zeloasă pentru cauza Salvatorului. Predicatorii erau neobosiţi, poporul era aprins şi statornic. Dacă ici şi colo zelul s-a evaporat în fanaticism, sau ceva de acest gen, şi dacă diversitatea opiniei în privinţa punctelor minore comparative determina o multiplicare a partide mici, o scuză se poate găsii in circumstanţele specifice ale vremurilor. Şi cu siguranţă că era mai bine decât ca apele să fie în mişcare, sau chiar tulburate, decât să fie stătute şi corupte. Nu ni se cere să apărăm toate măsurile adoptate de strămoşii noştri, mai mult decât a utiliza ciudatele lor moduri de vorbire. Însă ar fi bine pentru noi să imităm sârguinţa lor, starea lor rugativă, privirea lor strictă faţă de autoritatea Salvatorului, strădaniile lor neobosite pentru edificarea reciprocă. Ei s-au ostenit „la vreme şi în afara vremii”. Aceia dintre ei care erau în armata lui Cromwell au avut grijă să nu-şi clipească principiile lor acolo. Rugăciunea şi predicarea au fost corespunzător de îndeplinite, atât de ofiţeri cât şi de privaţi. O comportare serioasă, ordonată a predominat. În tabere şi în garnizoană ei observau buna disciplină; pe teren curajul lor era incontestabil. Ei erau Speculanţii secolului al şaptesprezecelea.

Sub Protectorat Baptiştii nu numai că au fost nemolestaţi, dar şi prosperi. Unii dintre ei au dezaprobat noua Guvernare, preferând Republica Engleză; şi unii s-au alăturat bărbaţilor din a Cincia Monarhie, care deţinea noţiuni vizionare cu privinţe la împărăţia lui Hristos. De aici Protectorul s-a crezut că se uită calm la ei, şi să dorească să scurteze influenţa lor, mai ales în armată. Însă gruparea principală a fost satisfăcută cu ordinea existentă de lucruri, şi şi-au îmbunătăţit în mod sârguincios oportunităţile lor.

Crosby a republicat o scrisoare din partea unor Baptişti din armată către Protector, în care ei îl acuzau că acesta intenţiona să se debaraseze de ei, sau, cum au exprimat-o ei, „să epureze armata de Anabaptişti”. Ei nu au fost foarte atenţi în alegerea cuvintelor. Acestea sunt câteva din „problemele” pe care le-au adresat ei către „Înălţimea sa”: – „Oare Înălţimea voastră a ajuns la statura de onoare şi măreţie la care sunteţi acum, dacă Anabaptiştii, aşa zişi, au fost aşa de mult duşmanii voştri după cum şi prieteni?” „Oare Anabaptiştii au fost sau nu necredincioşi, ori către Republică sau în general, sau faţă de Înălţimea voastră în particular? Şi dacă nu, atunci care este motivul intenţionatei voastre înlăturări?” „Oare Anabaptiştii s-ar străduii pe drept sau nu să mănânce castroanele Guvernării voastre, după cum şi Înălţimea voastră ar îndrăznii să mănânce angajamentele lor?” „Oare Anabaptiştii nu au intrat pe drept în angajamentele lor din armată, decât Înălţimea voastră în scaunul de guvernare?” „Oare Anabaptiştii nu ar fi într-o condiţie mai bună în ziua lui Hristos, care ţine legământul cu Dumnezeu şi oamenii, decât Înălţimea voastră ar fi dacă le-aţi încălca pe amândouă?” „Oare o sută dintre vechii Anabaptişti, cum au mărşăluit cei de sub comanda voastră din ’48-’50, etc., să nu fie la fel de buni precum o sută din oamenii voştri curteni, dacă aţi fi fost într-o asemenea condiţie precum la Dunbar în Scoţia?” „Oare conştiinţa Înălţimii voastre nu era mai în pace, şi mintea pusă pe cele de sus, când i-aţi iubit pe Anabaptişti, decât este acum, când le urâţi principiile, sar serviciul lor, ori ambele?” „Oare curtea Înălţimii voastre nu este o acuzare mai mare pentru această naţiune decât Anabaptiştii din armată? Şi dacă este aşa, dacă aşa ar sta lucrurile ce aţi promite poporului?”20

Aceasta este simpla tratare. Însă Cromwell şi-a realizat scopul, în privinţa regimentului său, ofiţerii principali au fost înlăturaţi, în mod declarat pentru că erau Baptişti. Probabilitatea este că ei erau republicani puternici, şi se temeau de vechea tiranie.

Nemulţumirile Baptiştilor irlandezi, din care unii s-au opus Protectoratului, cu privire la titlul de „Lord Protector” ca „aplicabil doar lui Dumnezeu”, au fost stăviliţi de o scrisoare judicioasă adresată lor de către domnii Kiffin şi Spilsbury. Aceasta este inclusă în volumul de „Confesiuni de Credinţă”, publicat de Hanserd Knollys Society21.

Trei predicatori Baptişti (John Toombes, Henry Jessey şi Daniel Dyke) au fost numiţi „Magistraţi”, adică, ei erau membrii ai unui comitet aşa numit, constituit de Guvern pentru examinarea candidaţilor pentru trăirile Bisericii, şi înlăturarea clerului „ignorant şi scandalos”. Predicatorii menţionaţi mai sus, şi mulţi alţii, au acceptat sarcina parohiilor. Noi nu apărăm consistenţa lor, în a încuviinţa de a primi zeciuieli şi alte plăţi, prin care lucrătorii de parohie sunt susţinuţi în Biserica Angliei; dar cititorul imparţial va da o greutate necesară faţă de considerentele care au fost pretinse în apărarea lor, anume: – că lipsa de lucrători calificaţi le garanta acestora să ia acest pas, după cum erau ei puşi într-o poziţie de a predica Evanghelia la mii care de altfel ar fi fost destituiţi de mijloacele de har; că ei nu erau legaţi de nici o formă şi ceremonii, şi li se permitea să conducă închinarea în orice manieră le plăcea lor; şi că unii din ei şi-au reţinut propriile biserici, şi au continuat să le slujească, ocupând amvoanele parohiei doar într-o parte a zilei Domnului.

Statisticile nu prea au fost gândite în acele zile. Nu putem furniza un număr exact al bisericilor Baptiste din Anglia din vremea Restaurării. Ar fi destul să remarcăm că au existat biserici din denominaţia noastră în circa 30 de districte engleze, şi că erau numeroase în Ţara Galilor. Bisericile principale din Irlanda erau în Dublin, Waterford, Kikenny, Clonmel, Cork şi Limerick.

Note de subsol:

 1 Neal, ii. p. 329.

 2 Crosby, i. p. 1.

 3 Ibid. p. 151.

 4 The Hireling Ministry none of Christ’s, p. ii. quoted in Ivimey’s History of the Baptists, i. p. 155.

 5 Confessions of Faith, pp. 13-48.

 6 Ivimey, i. p. 169.

 7 Neal, iii. p. 310.

 8 Neal, p. 390.

 9 Crosby, i. p. 190.

10 Crosby, i. p. 192.

11 Ibid. p. 184.

12 Neal, iii. p. 328.

13 Crosby, i. p. 194.

14 Todd’s Milton, vi. pp. 92-97. “Bauk,” for “both,” means to “spare,” to “leave untouched.” “The mild and gentle parliament will content itself with only clipping away your Jewish and persecuting principles.”—Warburton.

15 Tracts, p. 284.

16 Ivimey, i. p. 193.

17 Crosby, i. p. 236.

18 Crosby, i. p. 196.

19 Crosby, i. pp. 199-205.

20 Crosby, iii. pp. 231-242.

21 Pp. 322-326.

http://publicatia.voxdeibaptist.org/istorie_ian07.htm

HAMARTIOLOGIE – doctrina despre păcat / DESPRE VINA PACATULUI LUI ADAM PENTRU INTREAGA LUI POSTERITATE – John Gill.

download

UN TRUP AL DIVINITĂŢII DOCTRINALE

Cartea 3—Capitolul 10

DESPRE VINA PACATULUI LUI ADAM PENTRU INTREAGA LUI POSTERITATE

Luând în considerare deja nesupunerea primilor noştri părinţi şi efectele triste pentru ei, voi trata în continuare interesul pe care îl are posteritatea şi cât de mult este ea afectată de acesta. Sunt două lucruri care urmează cu privire la aceasta; acuzaţia de vină pentru păcat, asupra lor şi depravarea firii derivată din aceasta, la ei.

Voi începe cu prima, ca fiind anterioară celeilalte, baza ei şi care este exprimată în termeni foarte puternici (Rom. 5:19). „Căci, după cum prin neascultarea unui singur om, cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi, tot aşa, prin ascultarea unui singur om, cei mulţi vor fi făcuţi neprihăniţi.” Apostolul tratează doctrina justificării prin neprihănirea lui Hristos; şi poate fi o dificultate pentru minţile unora, cum poate cineva fi justificat prin neprihănirea altcuiva; şi a avut de-a face mult cu evreii la fel ca şi cu neamurile; primii înţelegând mai bine doctrina imputării păcatului lui Adam asupra posterităţii; sau cum toţi oamenii sunt consideraţi păcătoşi prin păcatul lui, decât doctrina justificării prin neprihănirea lui Hristos; este la fel de uşor să concepi cum oamenii pot fi făcuţi neprihăniţi prin supunerea altcuiva, adică, prin imputarea acelei supuneri asupra lor, cum este să concepi cum toţi oamenii sunt păcătoşi prin nesupunerea unuia singur, chiar prin imputarea acestei nesupuneri asupra lor. Pentru a pune această doctrină în cea mai bună lumină, voi face,

1) Observarea actului de nesupunere, prin care oamenii sunt făcuţi păcătoşi.

2) Cine sunt cei care sunt făcuţi păcătoşi prin aceasta.

3) În ce fel sunt “făcuţi” astfel prin ea.

Unu, Actul nesupunerii; al cui este şi ce.

1a. Al cui este: este uneori exprimat ca „unul care a păcătuit”; şi de mai multe ori numit „încălcare” (Rom. 5:15-16,18), şi mai clar; „printr-un singur om a intrat păcatul”; şi este numit „încălcarea unui singur om” şi „nesupunerea unui singur om” (Rom. 5:12,17,19), deoarece nu este păcatul unuia dintre duhurile apostate, prin care oamenii sunt făcuţi păcătoşi, ci despre păcatul unuia din specia lor unul cu aceeaşi fire, chiar părintele întregii omeniri, care este exprimat prin nume (Rom. 5:14), unde această ofensă şi nesupunere este numită „fărădelegea lui Adam”; şi astfel în (1 Cor. 15:22). „În Adam toţi mor”, fiind toţi în el şi păcătuind în el, moartea vine asupra lor pentru aceasta; dar aceasta trebuie înţeles despre Adam, fără a o exclude pe Eva, care a fost de asemenea parte în fărădelege şi prima în ea şi a fost mama tuturor celor vii. Ei au amândoi acelaşi nume, acelaşi apelativ „om”; acelaşi nume specific Adam (Gen. 5:1-2), aveau aceeaşi natură; ba chiar, Eva a fost făcută din coasta lui Adam; era carne din carnea lui şi os din osul lui; o parte din el şi prin căsătoria lor au devenit una (Gen. 2:21-24), aveau aceeaşi lege dată lor, care le interzicea să mănânce fructul unui anumit pom; acelaşi legământ a fost făcut cu ei şi au fost amândoi vinovaţi de acelaşi act de nesupunere; şi au avut o hotărâre de pedeapsă pronunţată pentru amândoi; şi care nu era numai pentru persoanele lor numai, ci este pentru toată posteritatea lor şi încă mai continuă; ceea ce arată că posteritatea lor are interes în actul lor de nesupunere, în vina lui, deoarece împărtăşesc pedeapsa lor, ca fii şi fiice ale lui Adam şi Eva; după cum în truda şi munca unuia şi reîntoarcerea lui în ţărână; la fel şi în durerile naşterii şi supunere faţă de bărbat.

1b. Ce a fost această nesupunere; ceea ce apare din ceea ce s-a spus deja, a fost nesupunere la legea şi voinţa lui Dumnezeu, prin mâncarea fructului pe care El l-a interzis; astfel necrezând cuvântul lui Dumnezeu şi crezând şarpele. Prin acest act de nesupunere posteritatea lui Adam a fost făcută păcătoasă; şi deci este uneori numit păcatul, încălcarea, aşa ca în Romani 5:16 unele copii citesc enoV amarthmatoV, „printr-un singur păcat” ; şi în Romani 5:17 en tw eni paraptwmati, „o singură greşeală”; şi în Romani 5:18 poate fi tradus aşa cum este în Biblia noastră; a fost un singur păcat şi primul comis în lumea noastră; spun în lumea noastră deoarece păcatul a fost săvârşit mai înainte în lumea de deasupra, în cer, de către duhurile apostate, îngerii care au păcătuit; dar oamenii nu au nici o preocupare cu păcatul acestora; ei nu sunt consideraţi păcătoşi datorită acestui păcat; ci prin acel păcat care a intrat mai întâi în lumea noastră, printr-un singur om, Adam; şi acest singur păcat al lui, primul comis de el şi nici unul de după aceea; este singurul care a fost comis de el în timp ce era capul posterităţii sale: era un cap de legământ pentru noi, ceea ce s-a dovedit deja, şi era astfel când s-a comis păcatul, aceasta este clar, deoarece posteritatea lui este considerată în el, ca şi cap, şi a păcătuit în el, ceea ce a adus moartea asupra lor  (Rom. 5:12). Imediat ce Adam  a comis acest păcat care a rupt legământul făcut cu el, a încetat să mai fie capul legământului; legea dată lui ca un legământ, nu mai era astfel; promisiunea de viaţă prin ea a încetat; pedeapsa ei, moartea, a luat acest loc; şi el nu a mai avut capacitatea de a se supune fără păcat; şi nu a mai putut procura viaţa pentru el; deoarece nu mai era cap al posterităţii lui, nu au mai fost preocupaţi de păcatele lui ulterioare, nici cu pocăinţa lui şi faptele bune, ambele cu siguranţă făcute de el; dar prin pocăinţa lui ei nu sunt recunoscuţi ca păcătoşi ce se pocăiesc; nici faptele lui bune nu sunt ţinute în socoteala lor.

2.Doi, cine sunt cei care sunt făcuţi păcătoşi prin nesupunerea lui Adam.

Se spune că sunt mulţi, nu doar Adam şi Eva, care erau încălcătorii şi care au devenit păcătoşi  vinovaţi şi murdari, prin nesupunerea lor, aşa cum au făcut; cum apare din conştientizarea goliciunii lor; din ruşinea şi confuzia feţei care i-a acoperit; din teama şi înţelegerea înspăimântătoarea mâniei şi răzbunării lui Dumnezeu; şi din fuga lor din prezenţa Lui şi ascunderea lor; dar şi toată posteritatea lor, care descinde din ei prin concepere obişnuită, au fost făcuţi păcătoşi; şi deşi se spune numai că sunt „mulţi”, aceşti mulţi semnifică „toţi”; motivul folosirii acestui cuvânt este să răspundă la următoarea întrebare, „mulţi” care „sunt socotiţi neprihăniţi prin supunerea unui singur Om”; „mulţi” aici, semnifică pe toţi cei care sunt în Hristos, ca şi Cap al legământului lor; toată sămânţa lui spirituală şi urmaşii daţi Lui şi aleşi în El: şi astfel toată sămânţa naturală şi urmaşii lui Adam, al căror cap a fost, au fost socotiţi păcătoşi prin neascultarea lui; ceea ce este puternic exprimat, „după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit..”  (Rom. 5:12). Şi din nou, „după cum printr-o singură greşeală, a venit o osândă, care a lovit pe toţi oamenii,” (Rom. 5:18). Toţi care descind din el, prin producere obişnuită, sunt socotiţi păcătoşi pentru păcatul lui şi nu alţii. Să fi făcut Dumnezeu mai multe lumi decât una, ceea ce ar fi putut dacă ar fi vrut, şi lumi de oameni; acestea nu ar fi descins din Adam, nu ar fi fost afectate de păcatul lui: dacă Dumnezeu ar fi ridicat copii lui Avraam din pietre, ceea ce ar fi putut face; ridicaţi într-un mod miraculos şi nu descendenţi ai lui Adam, nu ar fi fost afectaţi de păcatul lui; de aceea natura umană a lui Hristos trebuie exceptată de la vreo legătură cu aceasta şi de la vreun efect, vină sau murdărie; deoarece deşi a fost părtaş al aceleiaşi naturi umane, carne şi sânge cu alţi oameni şi la fel cu ei în toate lucrurile, dar nu prin concepere obişnuită; a fost făcut din femeie, dar nu din bărbat; Dumnezeu, Tatăl Lui, a pregătit un trup pentru El în legământ; şi la vremea potrivită, natura Lui umană a fost formată de Duhul Sfânt, în mod minunat; a fost o producere extraordinară; a fost ceva nou, pe care Dumnezeu l-a creat pe pământ şi un lucru sfânt; a fost sfânt, inocent şi separat de păcătoşi, fără pată şi fără defect, fără vreo conştiinţă a păcatului; astfel fiind clar de pata şi depravarea naturii de la păcatul lui Adam, fiind astfel scutit de vina lui; (vezi Luca 1:34-35). Şi în plus, Hristos nedescinzând din Adam, prin concepere obişnuită, nu putea fi cap pentru El pe această socoteală;[1]nici datorită demnităţii persoanei Sale; natura umană fiind personal unită cu Fiul lui Dumnezeu, nu putea să se afle sub o creatură care să-I fie cap, sau să fie reprezentat de una. Mai mult, Hristos a fost Capul unui alt legământ mai bun decât cel al lui Adam şi a fost anterior acestuia, chiar înainte ca Adam şi legământul lui să aibă fiinţă. Hristos a fost Cap pentru Adam, deoarece el a fost ales în El, dat Lui prin legământ pentru a fi răscumpărat şi salvat de El; dar Adam nu I-a fost cap; „Capul lui Hristos este Dumnezeu” şi numai El  (1 Cor. 11:3).

Trei, în ce sens toată posteritatea lui Adam este socotită păcătoasă prin neascultarea lui.

3a. Nu prin imitare, aşa cum spun Pelagienii; oamenii pot deveni mai păcătoşi prin imitare, dar nu devin din prima păcătoşi prin aceasta: de exemplu, oamenii pot să fie atraşi să comită păcat mai frecvent şi mai mari; şi deci, tovărăşia oamenilor slabi trebuie evitată, deoarece „legăturile rele strică pe cele bune”; mai ales persoanele cu putere şi autoritate, exemplul lor are greutate şi influenţă; ca magistraţii civili, preoţii, părinţii şi stăpânii. Astfel, Ieroboam a făcut Israelul să păcătuiască, a fost ocazia şi i-a atras acolo prin autoritatea şi exemplul lui. Dar nu acesta este cazul aici, deoarece,

3a1. Moartea, efectul păcatului lui Adam şi pedeapsa pentru el are loc asupra celor care niciodată „nu păcătuiseră printr-o călcare de lege asemănătoare cu a lui Adam” (Rom. 5:14), adică, copiii care mor în copilărie; care deşi cu depravarea firii în ei, totuşi fără vreun păcat actual comis de ei, ca încălcarea lui Adam; murind atât de repede, nu au nici capacitatea, nici oportunitatea de a comite vreun păcat similar; vreo încălcare actuală; şi cu privire la aceasta, se spune că sunt inocenţi (Ier 19:4), nu fără pată, ci fără actul păcatului. Deoarece moartea, care este pedeapsa pentru păcat are loc asupra lor, aceasta presupune vină, altfel pedeapsa nu poate fi pe drept acordată lor; şi deoarece nu sunt păcătoşi prin imitaţia păcatului lui Adam, trebuie să devină vinovaţi sau să fie făcuţi păcătoşi în alt fel.

3a2. Moartea, efectul păcatului lui Adam şi pedeapsa lui are loc asupra unora care nu au auzit niciodată de aceasta şi în consecinţă, nu pot fi socotiţi păcătoşi prin el, prin imitarea lui; deoarece moartea vine peste toţi oamenii, toate naţiunile lumii şi toţi indivizii din ea, prin păcatul unui singur om, Adam; chiar şi asupra celor ce nu au auzit de legea care interzice mâncarea fructului pomului cunoştinţei; sau nu au auzit într-adevăr de legea lui Moise şi de păcatele interzise prin ea; au cunoştinţă numai de legea şi lumina naturii; legea scrisă în inimile lor, conform cu care minţile lor, conştiinţele şi gândurile acuză sau scuză; şi totuşi, cei care sunt fără lege, pier fără lege, fiind păcătoşi; şi deoarece nu pot fi socotiţi păcătoşi prin păcatul lui Adam, prin imitare, trebuie să fie astfel în alt mod; (Vezi Rom. 2:12-15).

3a3. Acest sens face un om să fie păcătos prin neascultarea lui Adam, nu mai mult decât prin neascultarea părinţilor lui direcţi, sau a altuia al cărui exemplu îl urmează. Adam pare a fi prea îndepărtat şi strămoş pentru a fi imitat; mai degrabă părinţii direcţi; şi totuşi nu acesta este cazul întotdeauna; copii nu întotdeauna urmează exemplul părinţilor, bun sau rău. Unii pot avea părinţi răi şi ca evreii, să umple măsura păcatelor părinţilor şi să facă la fel ca ei şi să apară ca fiind o generaţie de vipere: şi alţii să aibă părinţi buni, care le dau o educaţie religioasă şi exemple bune şi totuşi ei iau căi foarte rele; şi aceasta nu prin imitare, cel puţin nu a părinţilor. Şi într-adevăr, păcatul în general, nu vine prin imitaţie; ci dintr-o natură coruptă; şi sunt multe păcate care nu sunt niciodată văzute comise, dar sunt comise de cei care nu le-au văzut niciodată; ca uciderea, necurăţia, etc. A păcătuit Cain prin imitaţie când şi-a ucis fratele? Au păcătuit fetele lui Lot prin imitare când au comis incest cu tatăl lor? Este posibil ca toate aceste defecte ale naturii să fie întâlnite într-un singur om, să fie născut orb, surd şi mut; incapabil de a auzi şi vedea şi de a şti că se comit păcate şi să fie la fel de vicios ca fii lui Adam.

3b. Nici sensul frazei „socotiţi păcătoşi prin neascultarea unui singur om” la care înclină pelagienii moderni şi arminienii; încât printr-o metonimie a efectului, păcatul să fie pus pentru pedepsirea lui, oamenii devin suferinzi, sau suferă moartea pentru neascultarea lui Adam; dar aceasta pentru a porni de la sensul comun şi constant al cuvântului „păcătoşi”. Nu se poate da nici un exemplu de folosire de către apostol al acestui cuvânt în acest sens, în context sau nu; semnifică întotdeauna o creatură păcătoasă, vinovată şi pângărită; una vinovată de crimă, şi demnă de moarte pentru ea; este contrar scopului apostolului şi modelului din context care era să arate cum a venit moartea în lume, adică prin păcat; şi diferenţa pe care o face mereu între păcat şi moarte; una o prezintă ca şi cauză, cealaltă ca şi efect; pe când sensul se confundă cauza cu efectul păcatul şi moartea, împreună; şi face ca apostolul să fie vinovat de o raţiune rea ceea ce nu i se poate imputa şi de care nu ar fi capabil un om cu aşa putere de raţiune mare, făcând abstracţie că este scriitor inspirat, de aceea sensul cuvintelor acestora. (Rom. 2:12). „Moartea trece peste toţi oamenii, peste toţi care au păcătuit” trebuie să fie, moartea trece peste toti oameni, si pentruca trece peste toti: toata lumea este dezgustata de moarte şi o suferă deoarece sunt nefericiti de ea  şi o suferă. În plus, ne oferă prea mult pentru ei, face cauza lor de neapărat şi chiar o distruge, o retează; deoarece oamenii sunt dezgustati de moarte, chiar dacă este vorba doar de o moarte fizică, ceea ce este subiectul aici, şi suferă o astfel de moarte pe socoteala păcatului lui Adam, trebuie să aibă o legătură cu aceasta şi să fie într-un fel sau altul vinovaţi de el; sau o astfel de pedeapsă dreaptă nu li s-ar putea aplica. Ce pedeapsă mai mare este între oameni, pentru cea mai mare crimă, decât moartea? Şi de ce să sufere oamenii moartea pentru păcatul lui Adam, de care nu sunt vinovaţi? Să lăsăm aceasta să fie împăcată, dacă se poate cu justiţia lui Dumnezeu.

3c. Nici sensul frazei „socotiţi păcătoşi prin neascultarea unui singur om” nu înseamnă că posteritatea lui Adam au o natură coruptă derivată din el, prin păcatul lui; acesta este într-adevăr un adevăr, dar nu al acestui pasaj; este adevărat că toţi oamenii sunt făcuţi prin sângele unui singur om şi acest sânge pătat cu păcat; şi astfel un lucru curat nu poate ieşi din ceva necurat; ce este născut din carne este carne, carnal şi corupt, orice om este conceput în păcat şi format în fărădelege, aşa cum era David; dar există o diferenţă între a fi „făcuţi” păcătoşi şi a „deveni” păcătoşi, unul se referă la vină, celălalt la murdăria firii; unul este anterior celuilalt şi îi este temelie; oamenii primesc o fire coruptă de la părinţii lor direcţi; dar nu sunt făcuţi păcătoşi prin vreun act sau acte ale neascultării lor. Pentru care,

3d. Rămâne că posteritatea lui Adam sunt doar „făcuţi” păcătoşi, prin imputarea nesupunerii lui asupra lor. Şi această imputare nu trebuie considerată în sens moral , ca acţiunea unui om, săvârşită de el însuşi, fie rea sau bună, este condamnată şi îi este recunoscută, fie ca laudă sau nu; ca şi munca bună şi zeloasă a lui Fineas, în a ucide doi oameni care erau în păcat, i s-a „socotit neprihănire” ; adică a fost judecată, recunoscută şi evaluată ca dreaptă, merituoasă şi lăudabilă; dar într-un mod „legal”, judiciar; ca şi când datoriile unui om sunt în mod legal puse în socoteala altuia, ca şi când ar fi ale acestuia, deşi nu contractate personal de acesta. Un exemplu avem în apostolul Pavel, care i-a spus lui Filimon, cu privire la Onisim; „dacă ţi-a greşit sau îţi este dator cu ceva”, ellogei, „să-mi fie socotit mie”, sau plasat şi pus în contul meu. Şi astfel posteritatea lui Adam este făcută păcătoasă prin neascultarea lui Adam, fiindu-le imputată şi socotită lor, ca şi când ar fi fost săvârşită de ei personal, deşi nu a fost. Şi acest sens va fi confirmat şi ilustrat,  —

3d1. De la semnificaţia cuvântului folosit aici, hatestaqhsan, „constituit” în mod juridic”, ordonat şi stabilit în împărţirea lucrurilor, că aşa trebuie să fie; aşa cum Hristos a fost făcut păcat, sau păcătos prin imputare, prin alcătuirea lui Dumnezeu, stând pe El, recunoscându-i, punând în socoteala Lui păcatele tuturor oamenilor şi tratându-l ca şi cum El este o persoană vinovată, ca şi cum El ar fi comis păcatele, deşi nu a fost aşa; şi nu le imputa lor încălcările, deşi ei erau adevăraţii încălcători; (vezi Isa. 53:6; 2 Cor. 5:19,21).

3d2. De la a fi neascultarea altuia, prin care oamenii sunt făcuţi păcătoşi; şi deci nu pot în nici un alt fel fi făcuţi păcătoşi prin ea, decât prin imputare; la fel cum neprihănirea lui Hristos nefiind a lor, ci a Lui, a altuia; noi nu putem fi făcuţi neprihăniţi prin ea, ci prin imputarea ei asupra noastră.

3d3. de la pedeapsa aplicată oamenilor pentru ea. Pedeapsa cu care a fost ameninţat  Adam în cazul nesupunerii la legea lui Dumnezeu, era moartea (Gen. 2:17), ceea ce include moarte fizică, morală şi eternă; de moartea fizică s-a luat notă deja, ea este permisă să fie suferită pe socoteala păcatului lui Adam; şi dacă este astfel, trebuie să existe vina şi vina trebuie transferată celui care o suferă; ceea ce nu se poate face în altfel decât prin imputarea ei. Moartea morală nu este altceva decât pierderea imaginii lui Dumnezeu în om, care consta în neprihănire şi sfinţire; şi în mod deosebit, este o pierdere a neprihănirii iniţiale: în locul căreia a venit lipsa de neprihănire şi de sfinţire; şi ambele sunt păcat şi pedeapsă pentru păcat: este păcat deoarece are ceva rău în ea şi este pedeapsă pentru păcat; şi aşa a fost ameninţat Adam şi aşa a venit peste el; şi aşa pentru toată posteritatea lui, prin ordinea şi stabilirea lui Dumnezeu; pentru care nu este altă temelie decât imputarea neascultării lui Adam asupra lor; nici nimic altceva nu poate dovedi neprihănirea lui Dumnezeu, deoarece dacă legea naturii a fost suficientă, de ce această pată iniţială să infecteze oamenii mai mult decât păcatele părinţilor direcţi?  Dacă aceasta vine asupra oamenilor ca pedeapsă, presupune un păcat anterior; şi ce altceva ar putea fi decât neascultarea lui Adam, a cărui vină trebuie transferată posterităţii lui Adam, sau nu poate avea loc în dreptate; şi aceasta nu le poate fi transferată în alt mod decât prin imputare. Şi dacă moartea eternă este inclusă în pedeapsă, aşa cum trebuie să fie; deoarece plata păcatului este moartea, chiar moartea veşnică; şi aceasta nu poate fi pusă asupra persoanelor fără vină; dacă oamenii sunt astfel pedepsiţi pentru păcatul lui Adam, vina acelui păcat trebuie imputată asupra lor: în  Romani 5:18 se spune, „după cum printr-o singură greşeală, a venit o osândă, care a lovit pe toţi oamenii”; adică hotărârea dreaptă a lui Dumnezeu a trecut asupra întregii posterităţi a lui Adam, la condamnarea lor pentru această ofensă; fie acea condamnare la o moarte fizică, morală sau eternă, sau la toate, îi presupune vinovaţi de acea ofensă şi acea vină pentru ofensă este transferată lor şi recunoscută lor; ceea ce se poate face numai prin imputare; sau nu ar putea fi condamnaţi drept şi pedepsiţi pentru ea în nici unul din cazuri.

3d4. Că acesta este sensul propoziţiei, „făcuţi păcătoşi prin neascultarea unuia singur”, apare din propoziţia opusă; „astfel prin ascultarea Unuia, mulţi vor fi făcuţi neprihăniţi”: cei mulţi meniţi pentru viaţa veşnică, pentru care Hristos a murit şi pe care El i-a justificat, sunt făcuţi neprihăniţi sau sunt justificaţi numai prin imputarea neprihănirii Lui asupra lor; şi El este făcut păcat prin imputarea păcatelor lor asupra Lui (2 Cor. 5:21). În acelaşi mod este posteritatea lui Adam, sau toţi oamenii, făcuţi păcătoşi prin imputarea neascultării lui asupra lor. Şi acesta este sensul propoziţiei, nerezistând nici o obiecţie.

Nu este nici o obiecţie în faptul că neascultarea lui Adam sau păcatul nu sunt acum în act; imediat ce a fost comisă ca act, a încetat; deci nu este imputată. Aceeaşi obiecţie poate fi la supunerea lui Hristos; sau mai degrabă cursul ei, o serie de acţiuni, care când sunt săvârşite, încetează să mai fie în act; dar neprihănirea ridicată din ele continuă; şi este în Hristos, Domnul neprihănirii noastre; aşa cum este pentru toţi şi peste toţi cei care cred. Şi astfel păcatul lui Adam, deşi a încetat a mai fi în act, vina lui continuă şi este imputată întregii lui posterităţi. La fel, păcatele sfinţilor, înainte de venirea lui Hristos, au încetat de a mai fi în act imediat ce au fost comise; şi totuşi Hristos a murit pentru răscumpărarea fărădelegilor care erau sub primul Testament, şi păcatele tuturor oamenilor lui Dumnezeu au fost puse asupra Lui prin imputare. Nu este nici o obiecţie la acest adevăr, că posteritatea lui Adam nu era în fiinţă când s-a săvârşit neascultarea şi astfel nu ar avea nici o legătură în aceasta: dar deşi nu erau de fapt în fiinţă, totuşi aveau una virtuală şi reprezentativă; erau în el seminala si federala; şi „au păcătuit în el” de asemenea (Rom. 5:12), aşa cum Levi era în coapsele lui Avraam şi a plătit zeciuială lui Melhisedec (Evr. 7:9,10). Spun şi seminala si federala; şi este vorba de a fi în el din punct de vedere seminala care constituie temelia fiinţei or în el federala, şi este rezonabil că astfel trebuie să fie; şi aceasta poate fi ilustrat şi confirmat bine de către filozofia modernă, conform căreia tot felul de plante ale aceluiaşi soi care urmează să fie produs în vremurile ce urmează, au fost de fapt formate în prima sămânţă care a fost crată; şi toată „stamina” şi „seminala”, nu numai a plantelor, ci şi a animalelor şi la fel şi la oameni, au fost iniţial formate de către Părintele Atotputernic, în prima din fiecare tip, pentru a fi sămânţa tuturor generaţiilor viitoare: [2] astfel întreaga omenire fiind formată în primul om, în acest mod, explică uşor aceasta, cum au ajuns ei să aibă o parte în vina pentru păcatul lui şi să le fie imputată; şi de asemenea să aibă depravarea şi pătarea derivată din aceasta la ei. Acest act al imputării păcatului lui Adam asupra posterităţii lui nu Îl face pe Dumnezeu autorul păcatului; deoarece acest act face oamenii păcătoşi nu prin moştenire, ci prin imputare; nu pune păcat în ei, ci recunoaşte păcat la ei; în ei; şi deşi această imputare este actul lui Dumnezeu, nu Îl face autorul păcatului mai mult decât imputarea ascultării lui Hristos Îl face pe Dumnezeu autorul acelei ascultări; deoarece nu Dumnezeu, ci Hristos este autorul ascultării imputate; deci nu Dumnezeu, ci Adam este autorul acelei neascultări imputată posterităţii lui: această doctrină nu poate fi acuzată de cruzime şi nedreptate; nu s-a recunoscut nici aceasta, copiii trebuind să sufere pentru păcatele părinţilor lor; sau că părinţii trebuie pedepsiţi în copiii lor; Dumnezeu se descrie pe Sine ca un Dumnezeu care pedepseşte păcatele părinţilor în copii, până la a treia şi a patra generaţie a celor care Îl urăsc; dar este imposibil ca El să fie vinovat de vreo acţiune nedreaptă sau plină de cruzime: Când Acan a păcătuit, fii şi fiicele lui şi tot ce avea au fost aduse şi arse împreună cu el. Amaleciţii, pentru ceea ce au făcut lui Israel, când au ieşit din Egipt prima oară au fost loviţi, la porunca lui Saul, după sute de ani, şi li s-a distrus tot ce aveau, bărbaţi şi femei, copii şi bebeluşi şi toate vitele lor: sângele tuturor persoanelor drepte care a fost vărsat de la începutul lumii până în vremea lui Hristos, a fost răzbunat pe evreii răi. Şi o astfel de procedură, de a supune copiii la pedepsele pentru păcatele părinţilor lor este justificată de legi, obiceiuri şi tradiţiile naţiunilor, care fac ca trădarea să fie pedepsibilă în posteritatea oamenilor. Când un nobil comite trădare împotriva suveranului său, nu numai că i se iau titlurile, onoarea şi averile, dar şi copiii lui sunt reduşi la sărăcie şi mizerie, până când li se ridică această privare. Şi dacă trădarea împotriva unui rege pământesc este pedepsibilă astfel, cu atât mai mult împotriva Regelui regilor şi Domnului domnilor, aşa cum a fost păcatul lui Adam.

Textul din Ezechiel 18:2-4 nu este scopul; proverbul, „părinţii au mâncat aguridă şi copiilor li s-au strepezit dinţii”, nu mai trebuie folosit în Israel, ci sufletul care păcătuieşte trebuie să moară; deoarece aceasta nu spune nici un cuvânt despre Adam şi păcatul lui, nici despre posteritatea lui care suferă pentru el; nici măcar despre oamenii care comit aceleaşi păcate ca şi părinţii lor; ci despre oamenii buni şi drepţi, care nu urmează căile rele ale părinţilor lor şi nu vor fi pedepsiţi pentru păcatele acestora şi este restrâns la un anume caz şi timp. Cazul omului născut orb este de asemenea destul de irelevant; deoarece nu se referă la păcatul lui Adam, ci la păcatul omului şi al părinţilor lui şi la un dezastru particular, orbirea. Discipolii pun această întrebare lui Hristos, despre aceasta; „cine a păcătuit, omul acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb?” răspunsul lui Hristos a fost, „Nici omul acesta nu a păcătuit, nici părinţii lui”: nu că nu ar fi păcătuit, dar păcatul nu era cauza şi motivul orbirii lui; ci voinţa suverană şi plăcerea lui Dumnezeu,” ca lucrările lui Dumnezeu să se vadă în el”; ca să fie o oportunitate pentru Hristos să dovedească Divinitatea şi Mesianismul Său, vindecându-l, cum nu s-a mai auzit până atunci  (Ioan 9:2,3).

Pentru a încheia acest punct; trebuie observat că baza imputării păcatului lui Adam posterităţii lui nu este a fi capul natural şi părintele lor comun; căci aşa sunt părinţii direcţi pentru odraslele lor, dar păcatele lor particulare nu le sunt imputate; Adam fiind părintele comun al omenirii, poate fi considerat temelia derivării naturii corupte din ei; şi totuşi justiţia acesteia nu va apărea clar fără a fi consideraţi ca făcuţi păcătoşi prin imputarea păcatului lui Adam asupra lor: dar baza acestei imputări este conducerea federala a lui Adam, sau situaţia lui de cap al legământului pentru întreaga lui posteritate; de aceea ce a făcut este recunoscut ca şi când ar fi fost făcut de ei; ceea ce nu este cazul părinţilor direcţi; şi deci, păcatele lor nu sunt imputate: căci Adam a fost capul posterităţii lui, a fost dovedit într-un capitol anterior şi apărat de obiecţiile la el.

ENDNOTES:

[1][1] See more of this in Vol. II. of this Work, Book II. Chap. 1.  See 4 Topic on “Incarnation” 950

[1][2] See the Philosophical Transactions abridged, vol. ii. p. 912. Nieuwentyt’s Religious Philosopher, vol. ii. contempl. 23. s. 13. p. 711. ed. 5. Wolaston’s Religion of Nature, s. 5. p. 160, 164. ed. 8.

http://www.voxdeibaptist.org/vina_pacatului_Gill.htm

Cum petreci timp de calitate cu copilul tău? | Pastor Vasile Filat

download

Bună dimineața,
V-a părut vreodată rău că nu ați petrecut suficient timp cu copii? Unii părinţi ajung să se simtă atât de vinovaţi că nu oferă copiilor mai mult timp încât încep să găsească diverse metode de a compensa această lipsă: cumpără multe jucării şi lucruri pentru copil, îi îndeplinesc absolut orice dorinţă, renunţă sau fac multe excepţii de la regulile de comportament, devin prea protectivi sau foarte toleranţi cu comportamentul copilului. Să vedem ce spune Biblia că înseamnă să petrecem timp calitativ cu copiii noștri.
Dacă aveți nevoi de rugăciune sau întrebări din Biblie, la care căutați răspuns, contactați-ne pe una din căile de comunicare de mai jos.

O zi binecuvântată să aveți.

Cu drag, Vitalie Marian.
Administratorul siteu-ului Moldova Creștină.

Publicat pe 20 aug. 2019

V-a părut vreodată rău că nu ați petrecut suficient timp cu copii? Unii părinţi ajung să se simtă atât de vinovaţi că nu oferă copiilor mai mult timp încât încep să găsească diverse metode de a compensa această lipsă: cumpără multe jucării şi lucruri pentru copil, îi îndeplinesc absolut orice dorinţă, renunţă sau fac multe excepţii de la regulile de comportament, devin prea protectivi sau foarte toleranţi cu comportamentul copilului. Să vedem ce spune Biblia că înseamnă să petrecem timp calitativ cu copii noștri. Vă invit să vă abonați la pagina mea de facebook și Instagram: https://www.facebook.com/vasile.filat/ https://www.instagram.com/pastor.vasi… BISERICA BUNAVESTIREA DIN CHIȘINĂU Str. Ciocârliei 2/8, Chișinău, Rep.Moldova Servicii Divine: Duminică, 14:0016:00 Joi, 18:3019:30 – ceasul de rugăciune tel. +373 (68) 060601 https://www.facebook.com/bunavestire…. PENTRU MANUALE ȘI ÎNSCRIERE LA GRUPELE DE STUDIU BIBLIC ONLINE CONTACTAȚI LA: info@precept.md +373(69)966779 #moldovacrestina #pastorvasilefilat #copii

Rețele occidentale de social media, infiltrate de asociați ai Guvernului de la Beijing, au fost utilizate pentru discreditarea și divizarea protestatarilor din Hong Kong

Rețele occidentale de social media, infiltrate de asociați ai Guvernului de la Beijing, au fost utilizate pentru discreditarea și divizarea protestatarilor din Hong Kong
Autoritățile chineze au utilizat 986 de conturi de Twitter și 10 pagini sau grupuri de Facebook cu scopul de a-i discredita și diviza pe manifestanții din Hong Kong, potrivit unor declarații publicate luni de cele două rețele de social media, citate de Agerpres.
Twitter a suspendat 986 de conturi care „sunt coordonate în cadrul unei operațiuni susținute de statul” chinez pentru „subminarea legitimității și a pozițiilor politice” ale manifestanților, afirmă Twitter într-o postare pe blog.
Și Facebook a anunțat că a suspendat, din motive similare, șapte pagini și trei grupuri de social media, „legate de indivizi asociați cu guvernul de la Beijing”.

Secțiuni: EXTERNE IT&C PRIMA PAGIN

 

CELE MAI POPULARE
OPINII

 

https://www.activenews.ro/stiri-it-c/Retele-occidentale-de-social-media-infiltrate-de-asociati-ai-Guvernului-de-la-Beijing-au-fost-utilizate-pentru-discreditarea-si-divizarea-protestatarilor-din-Hong-Kong

Înapoi sus
Tinerețe în cuvânt

„Nimeni să nu disprețuiască tinerețile tale!”

Ana-Maria Negrilă

Universul între paginile unei cărți

Nervi de Sezon

Blog Filozofic

POPAS PENTRU SUFLET

Cristian Ionescu

Agora Christi

Blog evanghelic de teologie publica

Alteritas

cu Dănuț Jemna

Pagina creștină

Simion Ioanăș

Danut Tanase

Deschis si sincer, verde-n fata!

danielmiclea

Inca un gand

Aradul Evanghelic

... pentru arădeni şi despre arădeni...şi nu numai!

barzilaiendan.wordpress.com/

Un Barzilai izvorât din Dan - O anagramare pentru Daniel Branzai

Nickbags

Har si Pace

Vrăbiuțe

Cip! Cip!

Bogdan DUCA

Pentru ca în viitor să nu se spună "Acele timpuri au fost întunecate pentru că ei au tăcut"...

ARMONIA MAGAZINE - USA

Locul in care te intalnesti cu CREDINTA.

Mana Zilnica

Mana Zilnica

Life Mission

"Ceea ce face farmecul unui om este bunatatea lui"

Ciprian I. Bârsan

...din inima pentru tine

Informatii si mesaje

Pecetea Dumnezeului Celui Viu primită de către Maria Divinei Milostiviri în mesajele de la Sfânta Treime și Fecioara Maria

Bucuresti Evanghelic

A topnotch WordPress.com site

Misiunea Genesis

Susținem misionari și proiecte de misiune peste tot în lume

Marius Cruceru

...fără cravată

Cu drezina

de Teofil Stanciu

Semnele vremurilor

Lumea contemporana in lumina profetiilor

Miere și migdale

Luați cu voi ... puțin leac alinător și puțină miere, mirodenii, smirnă, fisticuri și migdale - Geneza 43:12

Noutati Crestine

Ca sa stii!

PERSPECTIVE CRESTINE

Gânduri către o altă lume...

Creştinul Azi

Revista Uniunii Bisericilor Creştine Baptiste din România

Persona

Blog of Danut Manastireanu

Revista ARMONIA - Saltmin Media

Hrană pentru minte și lumină pentru suflet

Moldova Creștină

Răspunsuri relevante și actuale din Biblie

EvangheBlog - Un blog din suflet, pentru suflet

„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viața veșnică.” (IOAN 3: 16) „Dacă cred că există Dumnezeu şi El nu există, n-am pierdut nimic. Dar dacă nu cred că există şi El există cu adevărat, atunci am pierdut foarte mult.” (BLAISE PASCAL, filosof, matematician și fizician creștin francez)

%d blogeri au apreciat: