Jula Vasile 1935 – 1986, din Brazi

Fratele Jula Vasile s-a născut în ziua de 19 noiembrie 1935, în localitatea Brazi, județul Arad.

În anul 1953 a fost botezat la confesiunea baptistă în Biseririca Creștină Baptistă din Ineu.

În anul 1954  biserica hotărăște să-l trimită la Seminarul Teologic Baptist din București și-l absolvă în anul 1959. A fost coleg printre alții și cu fratele Mihai Hușan.

În anul 1959 a fost ordinat ca păstor și a lucrat în Bisericile Baptiste din Beliu, Sepreuș, Mișca, Vărșand, Iermata și Ineu.

Se căsătorește cu sora Valea Elena din Ineu și Domnul i-a binecuvântat cu două fete: Daniela și Anișoara, care la rândul lor au primit pe Domnul Isus în inimile lor.

A fost ales în cadrul Comitetului Comunității Creștine Baptiste de Arad.

În scurta sa viață de 51 de ani, a dat dovadă de credincioșie, blândețe, corectitudine în lucrare, a avut un suflet nobil, cu o bunătate despre care a vorbit fratele Hușan Mihai. Fratele Sima Handra a vorbit de sinceritatea fratelui Jula Vasile.

În ziua de 7 ianuarie 1986 fratele Jula Vasile este chemat de Dumnezeu, acasă la El.

La serviciul de înmormântare din ziua de 10 ianuarie 1986, au participat 26 de păstori și un mare număr de cunoscuți ai familiei Jula. Dintre aceștia amintim pe frații: Mihai Hușan, președintele Uniunii, Ioan Popovici, Teodor Vereș, vicepreședintele Comunității Creștine Oradea, Mihai Chiu, Traian Grec, vicepreședintele Comunității Creștine Arad, Sima Handra, Stoica Dumitru și alții.

A participat fanfara Bisericii din Seleuș, fanfara Bisericii din Beliu, fanfara Bisericilor Creștine Baptiste din Arad și corul bărbătesc unit.

Surse: Sima Handra Îndrumătorul Creștin Baptist

Mulțumesc că ai trecut pe aici. Lasă un mesaj.

Istorie Baptistă

Decizie crucială pentru transgenderi în SUA. Ce a cerut Trump Curții Supreme — Noutati Crestine

Administraţia se bazează pe faptul că legile SUA privind drepturile civile nu îi protejează pe transgenderi. Departamentul de Justiţie reţine în fapt că Titlul VII din legea Drepturilor Civile apără salariaţii doar de discriminările pe baza sexului biologic. „Titlul VII nu interzice discriminările împotriva transgenderilor pe baza statutului lor”, se arată în documentaţia dintr-un caz […]

Fondatorii Google au cheltuit peste un miliard de dolari cercetând cum pot să trăiască veşnic

download

În 1988, cântăreţul britanic Rod Stewart striga cât îl ţineau plămânii: „Veşnic tânăr, veşnic tânăr”. La fel spuneau şi versurile grupului pop german Alphaville, în hitul lor cel mai cunoscut Forever Young (Veşnic tânăr): „Veşnic tânăr, vreau să fiu veşnic tânăr. Vrei cu adevărat să trăieşti veşnic, pentru totdeauna?”

Aceste refrene pop din perioada anilor 80’ par a deveni mottoul căutărilor unora dintre miliardarii din Silicon Valley precum şi a altor personalităţi care investesc sume uriaşe în efortul de a căuta cum să trăiască veşnic. Visul lor este de fapt un ecou ce reflectă o dorinţă neîmplinită pentru nemurire pe care fiecare om de pe acest pământ o are în inimă.

Aici stă şi cea mai mare dovadă care există pentru viaţa de dincolo: faptul că fiecare om ştie undeva în cugetul şi conştiinţa lui că trebuie să fie ceva mai mult decât viaţa aceasta de 80-100 de ani pentru unii, pentru alţii chiar şi mai scurtă de atât.

Fondatorii Google, Sergey Brin şi Larry Page simt şi ei asta probabil. Ei au cheltuit peste un miliard de dolari pentru a crea Calico Labs, un laborator de cercetare pentru a descoperi cum să învingă moartea.

 

Şeful Oracle, Larry Ellison, este şi el într-o călătorie pentru a găsi nemurirea, şi a cheltuit conform unor surse peste 430 milioane de dolari în cercetare privind imortalitatea.

Şi fondatorul Amazon, miliardarul Jeff Bezos, a transferat milioane de dolari către Unity Biotechnology, o companie ce are ca misiune să găsească modalităţi de a „încetini sau stopa procesul de îmbătrânire și să activeze nemurirea”.

În acelaşi timp, fondatorul PayPal, Peter Thiel, a donat şi el către Unity, şi către Alcor, o companie de criogenie, care îngheaţă corpurile oamenilor în speranţa că într-o zi se va descoperi leacul care să prevină moartea.

Conform mai multor surse media, Thiel este de asemenea interesat în posibilitatea de a câştiga ani de viaţă prin transfuzii de sânge de la persoanele tinere la cele bătrâne.

„Această practică este numită parabioză, şi conform lui Thiel, poate fi o adevărată fântână a tinereţii – apropiindu-se cel mai mult de găsirea unui panaceu anti-îmbătrânire”, conform Inc.com.

Remediile anti-îmbătrânire nu sunt apanajul doar a miliardarilor din Silicon Valley. Şi unele elite de la Hollywood, cum ar fi de exemplu Goldie Hawn, au apelat la cercetători câştigători ai premiului Nobel pentru a crea antioxidanţi puternici, numiţi „molecula lui Dumnezeu”.

Desigur că până acum realizăm ce caută aceşti oameni. Poate şi noi, dacă nu am avea nici un motiv să aşteptăm viaţa de pe lumea cealaltă, atunci poate am fi tentaţi sau chiar disperaţi să ne aruncăm banii care îi avem, puţini sau mulţi, în idei care să ne dea iluzia că ne putem prelungi viaţa la nesfârșit.

Poate vor fi şi unele lucruri bune care se vor întâmpla în tot acest demers pentru nemurire, cum ar fi de exemplu noi medicamente care să trateze bolile precum cancerul. Un lucru este însă sigur: indiferent cât de mult avansează ştiinţa, toţi va trebui să murim la un moment dat. Ce urmează după aia, ei bine… depinde de noi.

Epistola către Evrei 9:27-28 spune „Şi după cum oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata, tot aşa, Hristos, după ce s-a adus jertfă o singură dată, ca să poarte păcatele multora.”

Moartea şi viaţa veşnică stau la baza creştinismului, şi Biblia merge direct la esenţa lucrurilor cu fiecare ocazie.

Cum putem avea viaţa veşnică, cu să fără un miliard de dolari?

Domnul Isus Hristos spune în Ioan 17:3: „Şi viaţa veşnică este aceasta: să te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu.”. El declară cu putere în Ioan 11:25 „Eu sunt învierea şi viaţa. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi”.

Domnul Isus Hristos este leacul împotriva morţii. Lucrarea Lui de pe cruce reprezintă darul lui Dumnezeu pentru noi oamenii, pentru ca noi crezând în El şi încredinţându-ne viaţa în mâinile Lui să avem viaţă veşnică împreună cu El.

Nimeni nu are garanţia zilei de mâine. Dar fiecăruia îi este oferit astăzi darul vieţii veșnice în Isus Hristos.

În epistola 2 Corinteni 6:2 ni se spune „Astăzi este ziua mântuirii”.  Acum este şansa ta. Ce hotărâre vei lua?

Traducere de Ionuţ Poteraş

Sursa: CBN NEWS

https://mg.mail.yahoo.com/neo/launch?.rand

https://ardeleanlogos.wordpress.com/diverse/fondatorii-google-au-cheltuit-peste-un-miliard-de-dolari-cercetand-cum-pot-sa-traiasca-vesnic/

Biserica lui Cristos este vie! de Caius Obeada

download

Nostra Aetate  În Zilele Noastre

Biserica lui Cristos este vie! de Caius Obeada

Octavian C. Obeada, Presedintele Misiunii Vox Dei

 Iată-ne ajunşi în anul 2007. Ca în fiecare început de an, prima zi este caracterizată de monotonia şi oboseala de după noaptea de revelion pentru unii, iar pentru alţii, după o noapte de somn, se trezesc că nu au unde să meargă sau ce să facă datorită sărbătorii primei zile a anului. În ce mă priveşte, scriu aceste rânduri după o noapte de lucru, având posibilitatea la un timp de reflecţie, conducând maşina cele 25 de mile (37.5 Km) până acasă.

M-am gândit mult şi am rugat pe Domnul să-mi dea o inspiraţie în primul mesaj pe care am să-l scriu pe anul 2007. Mesajul primit este în legătură cu Biserica lui Cristos, cu necesitatea înţelegerii unor lucruri de bază care ar ajuta pe mai mulţi în înţelegerea şi priceperea Bisericii lui Cristos pe pământ. În acest scurt mesaj am să tratez câteva subiecte neclare multora cum ar fi:

Ce este şi cine este Biserica Domnului?
Care este rolul Bisericii?
Care este rolul aleşilor lui Dumnezeu în Biserica Sa?
Care este rolul lui Cristos?
Care este rolul Duhului Sfânt?
Care este rolul lui Dumnezeu?

Ce este şi cine este Biserica Domnului?

În general, Biserica este înţeleasă a fi adunarea sfinţilor lui Dumnezeu. Este o întrunire publică a aleşilor lui Dumnezeu prin care o părtăşie reciprocă are loc, în care Cristos este lăudat şi cinstit. În Matei Domnul Isus spune: „Căci acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Mau, sunt şi Eu în mijlocul lor” Matei 18:20

Prezenţa lui Cristos este asigurată prin întrunirea a cel puţin doi aleşi ai lui Dumnezeu. Şi totuşi, mulţi nu reuşesc să vadă adunarea a două persoane în numele lui Cristos ca o întrunire oficială cu Creatorul şi Fondatorul Bisericii. Mulţi când fac referinţă la Biserică se referă la structura sau construcţia care poartă numele de Biserică. Datorită unei construcţii materiale, a unei săli, sau camere de închinăciune, primesc o senzaţie de responsabilitate a unui edificiu care le-ar aparţine.

Familiile şi indivizii care au contribuit financiar sau care au ajutat efectiv cu mâinile lor la construirea sau repararea unei săli de închinăciune, se simt responsabili de menţinerea lucrărilor sudorii frunţii lor. Astfel că involuntar se fac patroni şi responsabili peste ceea ce de fapt este doar o facilitare a unei întruniri publice cu Cristos. Acest simţământ de responsabilitate asumat de unii membri, o responsabilitate care nu a fost dată sau câştigată din partea lui Cristos, a dus de multe ori la probleme interne, unele adunări chiar ajungând să se rupă.

Biserica lui Cristos este o adunare spirituală la care prezenţa a cel puţin doi sfinţi ai lui Dumnezeu este necesară ca Cristos să fie prezent. Ea nu este reprezentanţa unor ziduri, sau a unei adrese la care se întrunesc nişte persoane. Când vorbim de Biserica lui Cristos ne referim la adunarea sfinţilor şi nu la o construcţie, la părtăşia sfântă prin prezenţa lui Cristos şi a cel puţin doi aleşi ai lui Dumnezeu.

Care este rolul Bisericii?

Mulţi au propus o serie de roluri pe care Biserica ar trebuie să le împlinească. În funcţie de înţelegerea pe care o au unii despre Biserică, s-a ajuns să se facă o listă de responsabilităţi pe care nici Cristos nu le-a prevăzut. Majoritatea Bisericilor în America fiind înregistrare ca organizaţii non-profit, prin legile americane trebuie să se menţioneze şi scopul Bisericii? De ce a fost necesară înfiinţarea Bisericii şi pentru care motiv, trebuiesc menţionate în actele de înscriere.

Datorită acestei necesităţi de legalitate americană, mulţi s-au pus şi au făcut liste care să explice scopul Bisericii, demonstrând o necesitate în societate a unei organizaţii care perpetuează nişte învăţături sau idealuri care nu s-ar menţine fără intervenţia unei astfel de organizaţii. În funcţie de statul unde înregistrezi formarea unei Bisericii, un număr minim de membri fondatori este necesar. Astfel, pe listele de înregistrare a Bisericilor este menţionat predicarea Evangheliei, organizarea de activităţi misionare, înfiinţarea de şcoli elementare, licee, universităţi, cămine de bătrâni, etc. …

Isus Cristos vorbeşte despre învăţarea tuturor naţiunilor, de a face ucenici din toate naţiunile, ceea ce dă o responsabilitate fundamentală Bisericii. Biserica, prin adunarea aleşilor lui Dumnezeu este vehiculul prin care Evanghelia este vestită. Cristos se foloseşte de adunarea sfinţilor în propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu. Rolul principal a Bisericii este predicare Evangheliei, a învăţăturii Sfintelor Scripturi. În Fapte 2:47 găsim scris: „Şi Domnul adăuga în fiecare zi la numărul lor pe cei ce erau mântuiţi”

Biserica este o reprezentanţă a Dumnezeirii pe pământ. Adunarea sfinţilor reprezintă o părtăşie a Creatorului cu creaţia Sa. Adunarea Sfinţilor este vehiculul prin care o adorare şi o slăvire a Dumnezeului creaţiei este manifestată public ca o mărturie prezentă a veşniciei în mijlocul umanităţii.

Biserica, prin aleşii Domnului, lucrează împreună nu numai în vestirea mesajului de mântuire şi a adoraţiei continue a Dumnezeirii, dar şi a perpetuării credinţei din generaţie în generaţie. Biserica Domnului este vie şi activă datorită perpetuării mesajului, a prezenţei continue a părtăşiei cu Dumnezeu şi a creşterii continue ca un organism viu şi prezent în mijlocul unei societăţi degenerate, într-o societate lipsită de Dumnezeu. Actul disciplinei din cadrul bisericii, de care vorbeşte Isus în Matei 18, este modul în care unitatea şi păstrarea Bisericii în părtăşie continue cu Dumnezeu este menţinută; sfinţenia aleşilor lui Dumnezeu asigurând această părtăşie continuă.

Nu am sa fac un studiu special în privinţa rolului Bisericii, însă printre scopurile principale a existenţei Bisericii sunt cele trei puncte enumerate mai sus. Printre lucrurile care ar putea fi menţionate şi care nu ar aparţine ca responsabilitate de Biserică, se pot enumera următoarele:  Biserica nu are ca scop asigurarea unei părtăşii personale cu Dumnezeu. Venirea la biserica nu asigură o părtăşie personala cu Dumnezeu.

Biserica nu este responsabilă de creşterea spirituală a aleşilor lui Dumnezeu. Fiecare copil al lui Dumnezeu este la un nivel de creştere sau maturizare, în funcţie de părtăşia personală cu Dumnezeu şi a prezenţei Duhului Sfânt. Biserica încurajează părtăşia în vederea creşterii spirituale, însă nu o poate crea ori implementa.

 Pierderea de membrii sau căderea de la „credinţă” nu este responsabilitatea Bisericii. Mulţi au judecat şi criticat Biserica Domnului pentru eşecurile personale sau căderea altora de la credinţă.

 Biserica nu este responsabilă de relaţiile între membrii săi. Ruperi de biserică, certuri şi scandaluri au fost puse ca responsabilitate pe umerii Bisericii, ca şi cum Biserica ar fi responsabilă de păcătoşenia multora care s-au asociat cu aleşii Domnului, dar care în realitate nu au gustat şi nu au fost cunoscuţi de Dumnezeu niciodată.

Cunoaşterea rolului şi a responsabilităţii Bisericii ca adunare ar ajuta pe mulţi în înţelegerea şi respectarea lucrării şi misiunii la care a fost chemată.

Care este rolul aleşilor lui Dumnezeu în biserica Sa?

Ca să fii un membru a Bisericii, a adunării aleşilor lui Dumnezeu, trebuie să fii născut din nou, născut din Dumnezeu. Mulţi din cadrul Bisericii lui Dumnezeu sunt nişte copii, nişte prefăcuţi sau actori care ajung să se prefacă sau să imite ceea ce un copil al lui Dumnezeu trebuie să fie. Lipsiţi de prezenţa Duhului Sfânt, aceşti oameni dau pe faţă falsitatea şi necunoaşterea Celui care a Creat totul.

Aceşti oameni sunt cei care cred că pot face orice pentru Domnul. Aceşti oameni sunt cei care sunt falimentari în „misiunile” începute în numele Domnului, folosind şi epuizând resursele Adunării sfinţilor. În Evanghelia după Ioan, Isus spune: „Fără mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15:5)

Fiecare copil a lui Dumnezeu în urma naşterii din nou prin Duhul Sfânt, primeşte nişte daruri spirituale spre zidirea altora, spre zidirea adunării lui Cristos. Fiecare ales al lui Dumnezeu este o parte importantă a acestui corp viu care se numeşte adunarea sfinţilor, fiecare dintre aleşii Domnului având o contribuţie specială Bisericii Sale. Datorită acestor daruri speciale şi a chemării speciale la lucrare pe care fiecare copil al lui Dumnezeu o primeşte, nimeni din adevăraţii copii a lui Dumnezeu nu decide de unul singur ce vrea să facă, sau când şi cum ar contribuii lucrării Sale.

Fiecare membru într-o lucrare a perfecţiunii este responsabil personal de lucrarea la care a fost chemat. Resurse, pregătiri şi ajutor pentru împlinirea voii lui Dumnezeu şi a lucrării la care a fost chemat este responsabilitatea Duhului Sfânt, şi nu a celui care a fost chemat. Printre darurile spirituale date aleşilor Săi spre edificarea Bisericii sunt enumerate, darul profeţiei, învăţături, păstoriri, a evanghelizări, etc. Persoanele care primesc aceste daruri şi multe altele, au o sarcină specifică care îi face responsabili în faţa lui Dumnezeu pentru strădania şi lucrarea lor.

Din păcate, mulţi muritori de rând care nu au chemarea Domnului, s-au strecurat printre aleşii Domnului impunându-se şi ocupând funcţii şi responsabilităţi care nu le-au fost date niciodată de Domnul şi Creatorul tuturor lucrurilor. Aceşti prefăcuţi, şi impostori ajung să facă lucrarea Diavolului, stricând şi epuizând resursele şi economiile Bisericii sale. Într-o luptă continuă a diavolului de a stopa eficacitatea adunării lui Dumnezeu, bisericii sunt rupte, închise, bolnave, nu reuşesc să se bucure de prezenţa slavei lui Dumnezeu, sunt orbite de o slavă deşartă a unei Biserici care reuşeşte să producă un spectacol şi o prezentare care ar aduce laudă Domnului.

Lipsa lui Dumnezeu din mijlocul adunării sfinţilor produce un sunet şi o atmosferă a stării păcătoase, a unei unirii cu laudă şi prezenţă a anticristului, a ceea ce a furat şi fură lauda Celui care a murit pentru Biserica Sa.

Dumnezeu este un Dumnezeu al ordini şi al perfecţiunii, aşa că şi Biserica lui Cristos trebuie sa fie o Biserică a ordinii şi a perfecţiuni lui Dumnezeu pe pământ. Fiecare dar şi fiecare oficiu aduce o responsabilitate care este dată anumitor oameni nu în baza unui voluntarism religios, ci a unei chemări specifice. Din această cauză Pavel explica faptul că nu putem fi toţi ochi sau urechi în trupul lui Cristos.

În loc să fie imitatori de Dumnezeu, unii ajung să imite pe alţii, crezând că fac voia lui Dumnezeu. Astfel că în biserică avem certuri, avem o goană după locurile care ar părea să fie mai importante, fiecare părinte dorind ca fiul său să fie un pastor, presbiter sau diacon, uitând de faptul că chemarea şi alegerea vine de la Dumnezeu şi nu din chemarea părintelui, sau buna voinţă a unora.

O şcoală teologică nu te face pastor atâta timp cât Dumnezeu nu te cheamă la acest oficiu. O biserică nu poate alege un pastor atâta timp cât Duhul Sfânt nu pune deoparte acest om pentru lucrare. Nu aparenţa califică, nu diplomele califică, ci chemarea şi alegerea lui Dumnezeu din veşnicii. Pavel scrie in Romani 12:7-8

„Cine este chemat la o slujbă, să se ţină de slujba lui. Cine învaţă pe alţii, să se ţină de învăţătură. Cine îmbărbătează pe alţii, să se ţină de îmbărbătare. Cine dă, să dea cu inimă largă. Cine cârmuieşte, să cârmuiască cu râvnă. Cine face milostenie, să o facă cu bucurie.”

Rolul fiecărui membru în Biserica lui Cristos este bine determinat din veşnicii, astfel încât lucrarea Sa să fie desăvârşită şi perfectă în toate aspectele, producând roade şi binecuvântare.

Care este rolul lui Cristos?

Una din cele mai mari confuzii în care trăieşte Biserica Domnului este referitor la activitatea şi responsabilitatea prezentă a lui Cristos în Biserica Sa. Citind ultimele cuvinte ale lui Isus din fiecare Evanghelie, s-ar putea crea o confuzie prin care omul îl vede pe Cristos sus în cer la dreapta Tatălui, responsabilitatea Bisericii fiind lăsată ucenicilor cu ajutorul Duhului Sfânt.

În Evanghelia după Matei ultimele cuvinte ale Domnului Isus sunt: „Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh. Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit. Şi iată ca Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin.” Matei 29:19-20

În Evanghelia după Marcu ultimele cuvinte ale lui Isus au fost: „Cine va crede şi se va boteza, va fi mântuit: dar cine nu va crede, va fi osândit. Iată semnele care vor însoţi pe cei ce vor crede: în numele Meu vor scoate draci, vor vorbi în limbi noi; vor lua în mână şerpi; dacă vor bea ceva de moarte, nu-i va vătăma;îşi vor pune mâinile peste bolnavi, şi bolnavii se vor însănătoşa.” Marcu 16:16-18

În Evanghelia după Luca ultimele cuvinte sunt: „Voi sunteţi martori ai acestor lucruri. Şi iată că voi trimite peste voi făgăduinţa Tatălui Meu; dar rămâneţi în cetate până veţi fi îmbrăcaţi cu putere de sus.” Luca 24:48-49

În Evanghelia după Ioan găsim scris; Isus i-a răspuns: „Dacă vreau ca el să rămână până voi veni Eu, ce-ţi pasă ţie? Tu vino după Mine!” Ioan 21:22

Dacă am rămâne cu citirea numai la mesajul Evangheliilor, s-ar părea că Biserica a fost lăsată pe umerii apostolilor. Biserica Catolică merge mai departe crezând că apostolul Petru a primit cheile împărăţiei lui Dumnezeu, Biserica fiind responsabilă de soarta muritorilor, având puterea să decidă soarta fiecăruia. Biserica Ortodoxa ne aduce înţelegerea că mântuirea vine prin Biserică şi în afara Bisericii Ortodoxe nu este mântuire.

Unii baptişti ne învaţă că botezul este unul din cei mai importanţi paşi în primirea mântuirii. Fraţii penticostali vin să ne spună că vorbirea în limbi este semnul botezului Duhului Sfânt. O serie de idei şi înţelegeri care cumva ne-ar ajuta pe calea mântuirii, responsabilităţi speciale rămânând pe umerii bisericii. Şi totuşi, continuând citirea Noului Testament ajungem să vedem implicarea personală a lui Cristos în lucrările ei.

Mesajul Noului Testament atestă faptul că Cristos este Ziditorul divin al Bisericii Sale, o implicaţie prezentă, de zi cu zi. În Fapte 2:39 găsim scris: „Căci făgăduinţa aceasta este pentru voi, pentru copiii voştri, şi pentru toţi cei ce sunt departe acum, în oricât de mare număr îi va chema Domnul, Dumnezeul nostru”

Cristos adaugă la numărul celor mântuiţi: „Ei lăudau pe Dumnezeu, şi erau plăcuţi înaintea întregului norod. Şi Domnul adăuga în fiecare zi la numărul lor pe cei ce erau mântuiţi” Fapte 2:47

În Fapte găsim o instanţă când Isus îi spune lui Pavel printr-o vedenie: „Noaptea, Domnul a zis lui Pavel într-o vedenie: „Nu te teme: ci vorbeşte şi nu tăcea, căci Eu sunt cu tine; şi nimeni nu va pune mâna pe tine, ca să-ţi facă rău: vorbeşte, fiindcă am mult norod în această cetate” Fapte 18:9-10

Isus este implicat direct în lucrarea la care Pavel a fost chemat, primind instrucţiuni precise pe care trebuia să le urmeze. Nu este o greşeală mai mare decât aceea de a crede că Isus a lăsat nişte idei şi sfaturi generale pe care urmaşii Săi să le urmeze, cât mai bine, sperând că Biserica va reuşi să supravieţuiască până la venirea Sa.

Dragii mei, Cristos nu a venit să moară pentru nişte ideii lăsate pe paginile Noului Testament. El a murit şi a înviat, conducând şi fiind implicat în activităţile zilnice a Bisericii Sale. Fără Cristos, Biserica Sa ar fi murit de mult timp. În fiecare zi, biserici fără Cristos îşi închid porţile în neputinţa de supravieţuire fără prezenţa şi implicarea prezentă a Cristosului în Biserica Sa.

Care este rolul Duhului Sfânt?

Rolul şi importanţa Duhului Sfânt în Biserica Sa sunt mai uşor recunoscute, având în vedere sumedenia de texte care atestă necesitatea Duhului în activităţile Bisericii. Conform Scripturilor, Hristos seamănă sămânţa Cuvântului în mod întâmplător prin gura aleşilor Săi, aşa că mulţi aud mesajul Evangheliei. Dar numai terenul bun, care este pregătit de Duhul Sfânt prin regenerare, primeşte Cuvântul aşa încât să aducă roadă de credinţă şi pocăinţă spre viaţă veşnică.

Aici putem vedea lucrarea Trinităţii, în care Cristos aduce mesajul, pe când Duhul Sfânt este Cel care pregăteşte terenul, fiind Cel care ajută nu numai în trezirea la viaţă în procesul naşterii din nou, dar şi la creşterea şi pregătirea lucrătorilor în Biserica Domnului. Duhul Sfânt implementează deciziile Cristosului în Biserica Sa, El fiind Cel care ajută cu o prezenţă permanentă pe fiecare ales a Domnului în lucrările la care sunt chemaţi de însăşi prezenţa Duhului.

Nu am sa explic prea mult lucrarea Duhului Sfânt, având în vedere că textele care arată lucrarea Sa în Biserica Domnului sunt aşa de multe şi de necontestat.

Care este rolul lui Dumnezeu?

Doresc să închei acest scurt mesaj prin asigurarea prezenţei unui Dumnezeu Atotcreator în lucrarea Bisericii. Naşterea Bisericii a fost în veşnicii pe masa Arhitectului Universului. „În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui, după ce, în dragostea Lui, ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiaţi prin Isus Hristos, după buna plăcere a voii Sale, spre lauda slavei harului Său, pa care ni l-a dat în prea Iubitul Lui.” Efeseni 1:4-6

Din veşnicii Dumnezeu a ales pe fiii Săi care să aducă laudă şi slavă cerului. De ce şi pentru ce nu ştim cu siguranţă, în afară de faptul că a făcut-o după buna plăcere a voii Sale. Dumnezeu, Creatorul tuturor lucrurilor, care prin mâna lui Cristos creează universul, şi prin suflarea Duhului îşi menţine lucrările Sale, în buna voinţă a dragostei Lui produce un organism viu care ajunge să fie Mireasa Domnului, o prezenţă permanentă în zilelor noastre a harului şi bunătăţii voii Sale.

Pacea lui Dumnezeu a fost lăsată copiilor Săi, o asigurare a puterii şi bunăvoinţei Sale pentru oferirea unei trăiri spre slava Sa. Pavel scrie la Filipeni: „Nu vă îngrijoraţi de nimic;ci în orice lucru, aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri, cu mulţumire. Şi pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile şi gândurile în Hristos Isus.” Filipeni 4:6-7

Dumnezeu este un Dumnezeu al prezentului, a unei binecuvântări continue, prin care autoritatea Cristosului în Biserica Sa este manifestată şi simţită. Împuternicirea Duhului Sfânt ajută la implementarea chemării la har a tuturor celor aleşi de Dumnezeu din veşnicii. O perfecţiune a Trinităţii care lucrează prin om, pentru om, spre slava cerului, spre slava Celui care a creat totul, a Dumnezeului Veşniciei prin prezenţa Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfânt, AMIN!

Biserica Domnului este vie şi lucrătoare indiferent de ceea ce unii sau alţii ar comenta sau critica, orbiţi de eşecurile unor biserici false, sau a unor biserici care sunt puse la încercare. Comentariile unora care nu cunosc pe Dumnezeu referitor la lucrarea Sa, sunt comentariile unor morţi care nu reuşesc să vadă sau să înţeleagă lucrarea şi prezenţa Dumnezeirii pe pământ prin aleşii Săi şi a Bisericii Sale.

Coram Deo!

http://publicatia.voxdeibaptist.org/editorial_ian07.htm

HAMARTIOLOGIE – doctrina despre păcat / PĂCATUL ŞI CĂDEREA PRIMILOR NOŞTRI PĂRINŢI – John Gill.

download

Un trup al divinităţii doctrinale

Cartea 3—Capitolul 8

PĂCATUL ŞI CĂDEREA PRIMILOR NOŞTRI PĂRINŢI JOHN GILL

Legea care a fost dată primilor noştri părinţi şi legământul care a fost făcut cu ei, au fost călcate curând de ei; „Dar ei au călcat legământul, ca oricare om de rând (sau ca Adam)” (Osea 6:7), ei nu au continuat multă vreme să asculte de el, şi ei au fost creaţi în acea stare de integritate; dar păcătuind, au căzut din ea, într-o stare de păcat şi mizerie.

 Mai întâi, voi considera persoanele păcătuind, aceleaşi cărora le-a fost dată legea, şi cu care a fost făcut legământul; părinţii comuni ai omenirii, Adam şi Eva; mai întâi Eva şi apoi Adam; pentru că mai întâi a păcătuit Eva şi apoi Adam; deşi Adam a fost primul creat, Eva a păcătuit prima (1 Timotei 2:13, 14).

1a. În primul rând, Eva a fost ademenită şi înşelată de şarpele cel vechi, diavolul, pentru a mânca din fructul interzis, prin care ea a păcătuit şi a căzut din starea sa originală; se poate considera că păcatul ei a început prin parlamentarea cu şarpele; în special cu privire la un subiect ca fructul interzis; ea ar fi putut suspecta că i se pregătea ceva, prin introducerea unui astfel de subiect de conversaţie, şi de către o creatură atât de extraordinară; şi de aceea ar fi trebuit să întrerupă imediat aceste relaţii, şi să se abţină de la orice formă a răului, de la orice conducea sau ar fi putut fi un pas conducător spre aceasta; deşi există ceva ca o scuză a ei, că ea a luat întrebarea pusă de mincinos, ca fiind una inofensivă şi inocentă; şi faţă de care, în inocenţa şi în integritatea inimii sale, i-a dat un răspuns simplu şi cinstit: unii cred că ea a eşuat în relatarea pe care ea a oferit-o despre lege cu privire la pomul interzis de a fi mâncat; deopotrivă prin adăugarea la ea, spunând, „nici să nu ne atingem de el”; şi prin diminuarea sensului ei, „ca nu cumva să murim”, sau, „ca nu cumva probabil să murim”; ca şi când era o întrebare sau o îndoială în ea, dacă ei vor muri sau nu, dacă vor mânca din el; în timp ce Dumnezeu a spus „vei muri negreşit” (Geneza 2:17). Dar ea trebuie să fie apărată în toate acestea; pentru că deşi atingerea nu este exprimată în interzicere, ea este presupusă; de vreme ce fructul nu putea fi smuls din copac, şi nici luat în mână, nici pus în gură, fără atingere: în plus, acesta poate fi considerat un argument al Evei de la mai mic la mai mare, că ei aşa cum nu puteau să atingă fructul, atunci cu siguranţă nici să mănânce din el. Şi cât despre cealaltă expresie, „ca nu cumva”, sau „ca nu cumva probabil să murim”, aceasta nu exprimă întotdeauna o îndoială, ci certitudinea evenimentului care va urma; (vezi Psalmul 2:12). Dar păcatul ei constă în acordarea încrederii în ceea ce a spus şarpele, „Hotărât, că nu veţi muri!”; în opoziţie directă cu Cuvântul lui Dumnezeu, „vei muri negreşit”; de care ea a început să se îndoiască, şi să nu aibă încredere în el; şi pentru a întări îndoiala şi necredinţa, şarpele ar fi putut lua din fruct, ar fi mâncat din el, şi nu numai că l-a recomandat ca fiind cel mai delicios fruct, ci l-a examinat înaintea ei, încât ea a văzut cu ochii ei că după mâncarea lui, nu a urmat nici un astfel de efect precum moartea, sau vre-un simptom al ei; şi probabil el a sugerat mai departe, că acea cunoştinţă şi înţelepciune superioară celorlalte creaturi pe care el le avea, se datorau faptului că el a mâncat acest fruct; şi că dacă ea şi soţul ei ar fi mâncat din el, ei şi-ar fi mărit şi îmbunătăţit cunoştinţa lor, pentru a fi egali cu îngerii; ceea ce, a constatat el, era cunoscut lui Dumnezeu. Acum datorită tuturor acestor lucruri s-a născut o dorinţă pofticioasă exagerată de a mânca fructul, acesta era atât de plăcut ca şi aspect, atât de bun de mâncat, şi având în el o astfel de virtute de a face mai înţelept şi mai cunoscător; astfel că dintr-o dată s-a născut în ea, „pofta cărnii, pofta ochilor şi lăudăroşenia vieţii”: de aici în colo ea a păcătuit în interior, înainte de a mânca din fructul interzis. O mare parte din acelaşi progres poate fi observat în păcătuirea ei, prin ceea ce apostolul Iacov observă despre păcat; „Apoi pofta, când a zămislit, dă naştere păcatului; şi păcatul odată făptuit, aduce moartea” (Iacov 1:15), pentru că pofta a zămislit, ea nu s-a mai putut abţine, ci a luat din fruct, fie de la şarpe sau din copac, şi a mâncat din el, şi astfel a săvârşit păcatul ei; şi nefiind mulţumită că a mâncat doar ea, dar i-a dat şi soţului ei să mănânce şi el; el era fie cu ea, sau la o anumită distanţă, spre care ea a mers direct, cu ceva din fruct în mâna ei, aşa cum se poate presupune, mâncând tot timpul în care ea a mers; şi când a ajuns la Adam, i l-a arătat, cât mai plăcut la privit, şi a lăudat delicateţea sa; şi fără îndoială a folosit acelaşi argumente cu el pentru a mânca, pe care şarpele le-a folosit, şi el a ascultat-o, mâncând, şi a păcătuit şi el. Pentru că,

1b. În al doilea rând, Faptul că Adam a păcătuit ca şi Eva, este foarte sigur; căci deşi se spune, „Adam nu a fost înşelat”; înţelesul este că nu el a fost primul înşelat, că el nu a fost înşelat de şarpe, ci de soţia sa; şi când se spune că ea a „călcat legea”, sensul este că ea a păcătuit prima; dar nu numai ea; ci şi Adam a păcătuit; de aici citim despre „călcarea de lege” a lui Adam (Romani 5:14). Şi dacă el a fost cu soţia sa când ea a mâncat din fruct, aşa cum se pare din text (Geneza 3:6), el a păcătuit prin faptul că nu a încercat să detecteze sofismul şarpelui; pentru că nu şi-a apărat soţia de atacurile lui; neconvingând-o să nu mănânce din fruct: pentru că nu a avertizat-o de pericol, da, pentru că nu şi-a folosit autoritatea sa conjugală, şi pentru că nu i-a poruncit să nu mănânce; pentru că dacă el a fost prezent şi tăcut, el trebuie să fie criminal şi suplimentar la păcatul ei; dar probabil că el nu a fost cu ea. Dar păcatul său constă în „ascultarea” de soţia lui, de solicitările şi cererile pe care i le-a făcut ea (Geneza 3:17). Probabil ea l-a îndemnat că ei trebuie să fi greşit în privinţa sensului legii; că Dumnezeu nu a vrut să spună niciodată prin ea că ei vor muri negreşit dacă vor mânca din fruct, de vreme ce ea a mâncat din el, şi era vie şi bine; prin astfel de insinuări Adam a fost convins să mănânce şi el. Deşi unii cred că el nu a fost înşelat de ea, că el ştia ce făcea, şi care va fi consecinţa acestui lucru; el a păcătuit cu ochii săi deschişi; a cunoscut în întregime sensul legii, şi care va fi efectul ei; dar ceea ce a făcut a fost ca să îi fie pe placul soţiei sale, şi dintr-o dragoste vehement pasională şi din afecţiune pentru ea; deoarece nu a vrut să o mâhnească; şi pentru ca ea să nu moară singură, el a ales să mănânce şi să păcătuiască şi să moară cu ea: dar şi aceasta a fost foarte criminal; era datoria sa să îşi iubească soţia sa ca pe trupul său; dar el nu trebuia să o iubească mai mult ca pe Dumnezeu: şi să asculte mai mult de vocea sa decât de vocea lui Dumnezeu. Totuşi Adam a păcătuit, şi păcatul lui este subliniat mai mult decât păcatul Evei; şi din cauza păcatului lui sunt imputate toate efectele triste ale căderii; păcatul şi moartea au intrat în lume prin el; în Adam toţi au murit; căci el a fost capul federal al întregii sale posterităţi, el nu a păcătuit ca o persoană singură particulară, ci ca şi cap comun al întregii omeniri (Romani 5:12-19; 1 Corinteni 15:21, 22). Unii s-au gândit că dacă doar Eva ar fi păcătuit, şi Adam nu, păcatul ei ar fi fost personal, şi ar fi afectat-o doar pe ea, ea nefiind un cap federal cu Adam; dar ea nu ar fi putut fi mama unei posterităţi fără păcat; căci „Cine poate produce un lucru curat dintr-unul necurat?” şi ea trebuia să moară pentru ofensa ei; într-adevăr Dumnezeu ar fi putut crea o altă femeie pentru Adam; din care s-ar fi putut naşte o sămânţă sfântă. Dar aceasta este doar o ipoteză; nici nu este atât de clar faptul că Eva nu avea o preocupare în conducerea federală; de vreme ce deşi legea a fost dată lui Adam, şi legământul a fost făcut cu el înainte ca ea să fie creată; totuşi el i-a fost făcut cunoscut ei, şi ea l-a consimţit, şi s-a considerat a fi în mod egal obligată faţă de el, şi a împărtăşit aceleaşi privilegii ca şi Adam; în particular, având stăpânire peste creaturi; şi ea a fost ca şi el, părintele comun al posterităţii lor, mama tuturor celor vii; era un trup cu el, şi amândoi unicul Adam (Geneza 5:2), capul întregii omeniri.

 În al doilea rând, Cum s-a putut ca acele creaturi atât de înţelepte şi cunoscătoare, atât de sfinte, drepte şi bune; făcute după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, să păcătuiască, merită o întrebare: Cărui lucru s-a datorat păcatul şi căderea lor? Nu datorită lui Dumnezeu; el nu este autorul păcatului, nici nu ispiteşte la păcat; nici nu este ispitit de păcat: nici lui Satan, doar ca un instrument, momitor şi înşelător; ci lor înşişi, voinţei lor, păcatul a fost fapta lor proprie.

2a. Mai întâi, Nu lui Dumnezeu; el l-a interzis; el era nemulţumit de păcat; şi era ofensat de el la cel mai înalt grad. Cei care sunt împotriva noastră, reprezintă sentimentele  noastre cu privire la păcatul lui Adam, ca fiind răspunzător de a-l face pe Dumnezeu autorul păcatului; ceea ce noi respingem şi detestăm. De aceea haideţi să considerăm ce interes avea Dumnezeu în această chestiune, prin care va fi evident că acuzaţia este falsă şi neîntemeiată. Şi,

2a1. Ce nu a făcut el.

2a1a. El nu l-a împiedicat pe şarpe de a ispiti, nici nu l-a oprit pe om de la a păcătui. El l-ar fi putut ţine pe şarpe în afara grădinii, şi i-ar fi putut porunci lui Satan să nu îi ispitească pe primii noştri părinţi; şi el ar fi putut împiedica faptul ca ispita să nu aibă nici o influenţă asupra lor; dar el nu a făcut aceasta: el nu l-a oprit pe Adam de la a păcătui, ceea ce el ar fi putut face; aşa cum l-a oprit pe Abimelec să nu păcătuiască împotriva lui, aşa cum i-a spus lui că a făcut; el l-a oprit şi pe Laban şi pe Esau să nu îl rănească pe Iacov; şi pe Balaam să nu blesteme poporul lui Israel; el ar fi putut face şi una şi cealaltă; dar el nu a făcut aceasta; nici nu era obligat să o facă. Şi pe de altă parte, el nu l-a forţat şi nu l-a îndemnat nici pe Satan să ispitească şi nici pe om să păcătuiască; ei amândoi au acţionat liber, fără nici o forţare sau constrângere. Satan, plin de ciudă şi de răutate, invidios de fericirea omului, liber şi voluntar a întocmit un plan ca să îl distrugă, şi a l-urmărit cu toată inima sa, şi l-a dus la îndeplinire; şi primii noştri părinţi, cu consimţământul întreg al voinţei lor, şi fără nici o forţare, au luat şi au mâncat din fructul interzis; nici unul dintre fiii şi fiicele lui Adam nu mâncat o mâncare cu o mai mare însufleţire, şi cu mai multă dorinţă, sau cu un gust mai bun, decât părinţii noştri care au mâncat din fructul interzis; apele furate sunt dulci, şi pâinea mâncată în secret este plăcută.

2a1b. Dumnezeu nu a reţinut nici o favoare de la om pe care i-a acordat-o, şi nici vre-o putere sau tărie de a sta pe care i-a dat-o; căci atunci când Dumnezeu face ceva de acest fel, aceasta este ca o pedeapsă pentru păcate anterioare; dar nici o astfel de pedeapsă nu a putut fi dată lui Adam, deoarece el încă nu păcătuise; dar Dumnezeu l-a lăsat în posesiunea deplină a tuturor puterilor şi abilităţilor pe care i le-a conferit; astfel că el putea să stea dacă ar fi dorit; el nu i-a oferit favoruri noi, nici nu i-a dat o putere şi o tărie în plus, faţă de care el nu era obligat; el i-a dat suficient, dacă el ar fi folosit-o corect, el ar fi continuat în integritatea sa; şi ar fi rezistat la fiecare ispită. Deci aceste acte negative ale lui Dumnezeu nu l-ar fi putut face răspunzător pe Dumnezeu de a fi autorul păcatului şi căderii lui Adam.

2a2. Sunt alte lucruri pe care Dumnezeu le-a făcut, sau acte care sunt atribuite lui, în legătură cu această chestiune.

2a2a. El a ştiut mai dinainte despre păcatul şi căderea lui Adam; aşa cum el ştie mai dinainte toate lucrurile care se întâmplă în această lume, pe care nimeni nu le va nega ominscienţei şi preştiinţei lui Dumnezeu; şi dacă Dumnezeu a ştiut mai dinainte cel mai trivial şi mai posibil care se întâmplă oricărei creaturi ale sale; atunci cu siguranţă că un astfel de eveniment precum căderea lui Adam, atât de importantă în consecinţele ei, nu ar fi putut să scape de preştiinţa sa; acum preştiinţa lui Dumnezeu a lucrurilor viitoare decurge din determinările voinţei sale; el ştie mai dinainte ce va fi, deoarece el a determinat că aşa va fi. Prin urmare,

2a2b. Dumnezeu a predeterminat căderea lui Adam; aceasta a căzut sub decretul său, ca toate lucrurile care urmează să se întâmple în lume; nu se întâmplă nimic fără voia sa determinantă, „Cine a spus şi s-a întâmplat ceva fără porunca Domnului?” (Plângerile lui Ieremia 3:37), nimic nu se face, sau nu se poate face, pe care Dumnezeu nu vrea să se facă: faptul că această cădere a lui Adam a fost prin sfatul determinat şi preştiinţa lui Dumnezeu este un lucru sigur; deoarece suferinţele şi moartea lui Hristos, prin care se face răscumpărarea oamenilor de acel păcat, şi de toate celelalte, au fost rânduite mai înainte de întemeierea lumii; şi care ar fi fost precare şi nesigure, dacă acea cădere a lui Adam nu a fost printr-un astfel de decret (Fapte 2:23; 4:28; 1 Petru 1:20), dar atunci nici preştiinţa lui Dumnezeu, nici vre-un decret al lui Dumnezeu nu l-a pus pe Adam sub o necesitate de a păcătui; este adevărat, de aici rezultă o necesitate a neschimbării, adică, lucrurile pe care Dumnezeu le-a decretat se vor întâmpla neschimbate, dar aceasta nu este o necesitate a forţării; astfel Iuda şi Iudeii au păcătuit liber, unul prin trădare, ceilalţi prin omorârea lui Hristos; deci Adam a păcătuit liber, fără vre-o forţare sau constrângere, în ciuda oricărui decret al lui Dumnezeu cu privire la el; astfel că aceasta nu îl poate face pe Dumnezeu răspunzător de a fi autorul păcatului lui; el şi doar el a fost autorul păcatului.

2a2c. Dumnezeu a permis sau a tolerat păcatul şi căderea lui Adam, această permisiune nu a fost o permisiune sau o toleranţă simplă; Dumnezeu nu a fost un spectator inactiv al acestei afaceri; permisiunea a fost voluntară, înţeleaptă, sfântă, puternică şi eficace, potrivit cu sfatul neschimbabil al voii sale: el a dorit, şi nu a dorit păcatul lui Adam, în anumite aspecte; el nu l-a dorit ca pe un rău, ci ca pe ceva pe care el îl va respinge prin bine, un bine mai mare; el nu l-a dorit ca şi un păcat, ci ca un mijloc de a-şi glorifica harul său şi mila, dreptatea şi sfinţenia: şi aceasta nu a fost o permisiune simplă şi ineficientă, ci a fost însoţită în mod clar cu influenţă, deoarece,

2a2d. A existat un concurs al providenţei divine care a însoţit această acţiune, şi care a influenţat-o ca o acţiune, fără de care ea nu s-ar fi săvârşit niciodată; aşa cum providenţa divină îl suportă pe fiecare om rău în întregul curs al vieţii sale vicioase, şi astfel în timp ce el păcătuieşte; aceeaşi providenţă a susţinut fiinţa lui Adam, în timp ce el mânca din fructul interzis; altfel, dacă Eva nu ar fi putut să îşi întindă mâna sa şi să ia din fructul pomului şi să mănânce din el, nici Adam nu şi-ar fi putut întinde mâna şi să îl ia din mâna ei. Influenţele providenţei divine contribuie la fiecare acţiune, să fie ceea ce poate fi, ca o acţiune, deoarece toţi trăiesc şi se mişcă, şi îşi au fiinţa în Dumnezeu; fiecare acţiune, ca o acţiune, este de la Dumnezeu; dar înclinarea, neregularitatea şi păcătoşenia acţiunii, este de la creatură: de aceea Dumnezeu nu este autorul vre-unui păcat; deoarece el nu este autorul păcatului în nici un om, în ciuda afluenţei providenţei sale în fiecare acţiune a lui, ca şi acţiune, deci în nici în păcatul lui Adam.

2a2e. Prin plantarea grădinii şi a acelui pom particular al cunoştinţei binelui şi răului în ea, şi prin interzicerea lui de a mânca din acel fruct, se poate spune despre Dumnezeu că i-a permis lui Adam o ocazie de a păcătui; dar oare nu avea el dreptul, ca şi Domn al lumii, să planteze o grădină; şi ca şi Domn suveran să planteze orice pom i-a plăcut lui în ea, şi să interzică să se mănânce din el, fără a fi învinuit pentru aceasta? În special când el i-a dat lui Adam puterea de a se abţine de la el; şi Dumnezeu nu este mai răspunzător ca fiind autorul păcatului lui Adam, decât prin oferirea averii şi bogăţiilor unui om rău, care sunt ocazii ale păcătuirii sale, prin consumarea lor pentru poftele lui.

2b. În al doilea rând, Preocuparea pe care a avut-o Satan în această afacere se poate considera acum; şi ceea ce a făcut el nu a fost prin forţă sau constrângere, ci prin convingere; el a jucat rolul unui ispititor, şi de atunci are numele acesta (Matei 4:3; 1 Tesaloniceni 3:5), el a momit şi a sedus prin minciuni şi raţionamente false, şi astfel a biruit; se spune că el a ademenit-o pe Eva, şi că a înşelat toată lumea, reprezentanţii ei (2 Corinteni 11:3; Apocalipsa 12:9), şi pentru aceasta a folosit un şarpe, şi doar o formă şi o înfăţişare pe care şi-a însuşit-o; după cum este clar ca fiind recunoscut a fi unul din animalele câmpului, şi se spune că era mai şiret decât celelalte, pentru care această creatură îşi are reputaţia; şi din blestemul pronunţat asupra lui merge acum pe burtă: şi mănâncă ţărână în toate zilele sale; şi totuşi el nu era doar un şarpe, ci Satan era în el; aceasta apare nu numai din faptul că avea facultatea vorbirii, pe care astfel de creaturi nu o au; şi din faptul că avea puteri de raţionament, capabile de a forma un plan viclean, şi de a-l dirija şi de a-l realizam pentru a câştiga punctul său; şi din seducţia şi ruina oamenilor care este atribuită şarpelui cel vechi, diavolul (Ioan 8:44; 2 Corinteni 11:3; Apocalipsa 12:9).

Satan a arătat multă viclenie şi şiretenie în toată afacerea; prin folosirea şarpelui, cel mai ingenios dintre toate creaturile, care putea să se furişeze uşor în grădină neobservat, ceea ce alte creaturi nu o puteau face; şi probabil el era o creatură foarte încântătoare privirii, împodobit cu pete frumoase, şi de o culoare strălucitoare deschisă aurie, care, atunci când razele soarelui o băteau, o făceau să arate foarte plăcut, aşa cum se spune că sunt astfel de creaturi în acele părţi; tot ceea ce puteau să îl recomande lui Eva: ea putea să îl observe în special, şi să aibă o dragoste particulară pentru el; probabil el era foarte familiar pentru ea, probabil ea l-a făcut sul sau l-a tolerat să se încolăcească în jurul braţelor sale; şi ceea ce ar fi putut să o facă să îl îndrăgească şi mai mult era facultatea sa de a vorbi; prin care ea ar fi putut să converseze cu el despre lucruri neînsemnate; şi această familiaritate putea să fi continuat ceva timp înainte ca Satan din el să o atace; astfel că ea era obişnuită cu el, şi ne era o surpriză pentru ea că l-a auzit vorbind. Şiretenia lui Satan a apărut şi în mersul la lucru cu primii noştri părinţi atât de timpuriu, de îndată ce ei s-au instalat în starea lor de fericire, şi când abia gustaseră din plăcerile ei, şi înainte ca obiceiurile virtuţii şi ale bunătăţii să se fi întărit mai mult, când ar fi fost mai greu să le îmbunătăţească, şi a câştigat punctul său; de asemenea când a atacat-o mai întâi pe Eva, şi când ea era singură, şi soţul ei nu era cu ea, pentru a o ajuta, sfătui şi proteja. Nici nu s-a descoperit pe sine a fi ceea ce era cu adevărat; nu a declarat despre sine a fi un duh apostat, că el şi-a părăsit locul său dintâi, nesuportând să fie sub conducerea lui Dumnezeu, el a fost atât de crud şi tiranic; dacă el ar fi spus o astfel de blasfemie atât de ofensatoare împotriva lui Dumnezeu ca aceasta, femeia ar fi fugit de el dintr-odată, cu cea mai extremă orare şi detestare a lui, care ar fi distrus dintr-odată planul său; dar el a început, aparent ca având autoritatea lui Dumnezeu; şi că el avea puterea să interzică folosirea oricărui pom din grădină; şi doar a întrebat dacă el a făcut aceasta sau nu; cu greu ar fi crezut că cu Dumnezeu atât de bun cum era el, şi în special faţă de Adam şi Eva, a plantat o grădină pentru ei, şi a înzestrat-o cu toate felurile de fructe, încât nu i-ar reţine vreodată de la a mânca fructele din oricare pom, şi în special să nu le va produce moartea pentru o chestiune atât de neînsemnată ca aceea; că ei cu siguranţă l-au înţeles greşit, şi au greşit înţelesul său: şi după aceasta, şi mai multă conversaţie, femeia a început să se îndoiască dacă Dumnezeu a spus aceasta sau nu; sau oricum, că soţul ei a greşit înţelesul său, şi i-a dat un raport greşit despre aceasta ei, care nu era prezentă când a fost dată legea. Distingând că a câştigat teren, Satan a afirmat obraznic, că chiar dacă ei mănâncă, ei nu vor muri; şi că Dumnezeu ştia că o astfel de virtute era în fructul acelui pom, care îi va face pe ei mai înţelepţi şi mai cunoscători, atât de cunoscători ca şi Dumnezeu, cel puţin ca îngerii lui Dumnezeu: descoperind femeia că exista un ordin de creaturi superioare lor în cunoştinţă, şi cu priveliştea încântătoare a fructului, şi utilitatea lui, în special pentru a-i face mai înţelepţi, a luat din el şi a mâncat, şi l-a convins şi pe soţul ei să facă la fel. Şi astfel ei au păcătuit şi au căzut, nu prin forţare sau constrângere, ci prin ispitirea lui Satan, şi a seducţiei sale. De aceea,

2c. În al treilea rând, Păcatul, căderea şi ruina omului au fost de la el însuşi. Nu a fost prin ignoranţă şi prin dorinţa de cunoştinţă a căzut Adam; el a fost creat după chipul lui Dumnezeu, o parte care constă în înţelepciune şi cunoştinţă; el nu avea o inimă întunecată, oarbă sau împietrită; el îl cunoştea pe Dumnezeu, Creatorul şi Binefăcătorul său; el cunoştea voia sa, el ştia legea sa, şi care era consecinţa neascultării de ea; într-adevăr, el nu era atât de perfect dar faptul că asupra lui se putea impune ceva cu înfăţişarea unui bine fals, prezentat înţelegerii sale, pe care voinţa sa l-a ales, sub forma unui bine: aceasta nu era printr-un defect al sfinţeniei şi al dreptăţii din el; căci „Dumnezeu l-a făcut pe om drept”, l-a înveşmântat cu corectitudine şi sfinţenie a naturii, cu o înclinare spre ceea ce este bun, şi cu aversiune faţă de ceea ce este rău; dar pentru că el a fost făcut schimbător, altfel nu putea fi, el a fost lăsat la îndemâna schimbării voii sale, şi astfel a păcătuit şi a căzut; care este acea prostie, sau mai degrabă slăbiciune, care a făcut cel mai mare rang dintre creaturi, în starea lor originală, să fie răspunzător în comparaţie cu Dumnezeu, Creatorul: am putea spune, De ce l-a făcut Dumnezeu pe om schimbător? Am putea să mai întrebăm, De ce nu l-a făcut pe el Dumnezeu? Pentru că imuabilitatea, în sensul strict al ei este caracteristică lui Dumnezeu. Ar trebui să schimbăm întrebarea, De ce nu l-a întărit în starea în care el a fost creat, aşa cum i-a întărit pe îngerii aleşi? La care putem răspunde, Nu este improbabil că el l-ar fi întărit dacă el ar fi continuat puţin mai mult în acea stare de probă. Dar cel mai adevărat răspuns este că aceasta nu a părut a fi ceva bun în ochii săi; şi pentru a-şi arăta suveranitatea sa, el i-a întărit pe îngerii aleşi; dar nu i-a întărit pe restul îngerilor, deci nici pe om. Şi aceasta ar trebui să fie satisfăcător.

http://www.voxdeibaptist.org/pacatul_si_caderea_Gill.htm