Purtându-ţi Crucea  James Montgomery Boice

download

Purtându-ţi Crucea  James Montgomery Boice

Cu mai multe săptămâni în urmă când am început această serie de studii asupra ucenicizării, începusem prin a spune că există, după părerea mea, o eroare fatală în Biserica lui Isus Cristos, şi aceasta este o lipsă a adevăratei ucenicizări. Şi nu se poate spune că nu e mult de vorbit asupra acestui lucru. S-au scris multe cărţi despre ucenicizare, în special acel aspect care are de a face cu ucenicizarea celorlalţi. Acestea fiind spuse, să vorbim privitor asupra acestui fapt al negării de sine exprimat prin imaginea purtării crucii noastre. Aceasta este ceva despre care noi auzim foarte puţin. Aceasta ar fi fost o enigmă pentru creştinii din generaţiile primare. Şi mulţi dintre acei sfinţi bătrâni, dacă ar trăi şi ar putea vedea modul în care ne desfăşurăm noi astăzi, ar fi surprinşi de neglijenţa noastră asupra acestui lucru. Conform modului lor de gândire, negarea sau lepădarea de sine este de o esenţă reală a ceea ce înseamnă să aparţinem lui Cristos. „Dacă vine cineva după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea zilnic şi să Mă urmeze.” (Matei 16:24) Acestea sunt cuvinte importante ale lui Isus Cristos asupra ucenicizării. Vorbim despre porunca „Urmaţi-Mă” a lui Cristos şi cumva putem reuşi cu aceasta. Sau venim la porunca Sa de a lua jugul Său, învăţând despre El şi intrând în şcoala Sa şi să putem face aceasta. Şi în cel mai rău aceasta pare ca o mai multă osteneală din greu. Dar cum rămâne cu acest fapt al lepădării de sine, acest fapt al purtării crucii? Noi spunem, bine, dar asta trebuie că e pentru altcineva. Cu siguranţă nu e pentru mine. Şi sigur nu poate fi de esenţă a ceea ce înseamnă să fii creştin. Din contră, este exact ceea ce spune Domnul Isus Cristos. Ne face să ne întrebăm oare de ce nu auzim mai multe despre lepădarea de sine.

Walter Chantry este pastor al unei biserici baptiste reformate în Carlisle Pennsylvania şi era îngrijorat, la fel ca şi mine, de această situaţie tristă a creştinităţii americane. El a scris o carte despre aceasta, „Umbra Crucii – Studii Asupra Lepădării de Sine.” La începutul cărţii începe să speculeze el însuşi asupra motivului pentru care auzim atât de puţine despre asta în predica americană a zilelor noastre. El spune cum că e posibil să fie un anume număr de motive. Unul ar fi că a fost un exces în acest domeniu undeva în trecut. În mod sigur o deviere de la ceea ce înseamnă a se nega pe sine pentru Isus Cristos. În Biserica primară primii călugări sau monastici au început prin a părăsi centrele urbane, civilizaţia, plecând în pustie. Asta a fost o mişcare provenită din Egipt. Ei încercau să trăiască acolo izolaţi de restul lumii. Cel dintâi mare monastic a fost un om numit Anton. El a plecat în pustie, nu departe de civilizaţie deoarece avea prieteni care-i aduceau hrană uscată ca să trăiască. Acesta este modul în care a trăit timp de câţiva ani. Ceea ce nu-şi închipuia el a fost că avea să devină o celebritate. Şi astfel, la fel cum astăzi noi avem excursii în locuri din Ţara Sfântă şi alte regiuni, devenise o situaţie în care se făceau excursii pentru vizitarea acestui monastic, Anton sihastrul (sau pustnicul). Astfel oamenii în mare număr năvăleau în pustie. Aceasta l-a deranjat şi a plecat mai departe. Ei însă continuau să vină.. A plecat şi mai departe. În acea vreme el mai instruia şi pe alţi monastici, iar în final a rupt-o complet cu civilizaţia mutându-se într-o regiune lângă Marea Roşie, şi acolo şi-a trăit ultimii aproximativ 20 de ani ai vieţii sale, murind la mijlocul secolului al patrulea la o vârstă destul de înaintată. În ultimii 15 sau 20 de ani ai vieţii sale nimeni nu l-a văzut vreodată. El se izolase complet.

Ei bine, oamenii de astăzi privesc înapoi la acest fel de negare şi sunt de-a dreptul închişi faţă de aceasta. Dar în acelaşi timp nu realizează că e o deviere a ceea ce înseamnă, totuşi, o lepădare propriu-zisă a sinelui. Ceea ce nu reuşesc să vadă este că această mişcare a fost mai mult o formă a negării celor din jur decât o negare de sine. Şi astfel, poate că asta ar fi o explicaţie.

O altă explicaţie mai recentă. Am avut, în istoria apropiată a Bisericii, o uşoară mişcare caracteristică ce accentuează o a doua lucrare a harului în creştini. Şi uneori în unele forme ale acesteia, negarea de sine a fost scoasă în evidenţă ca un pas pe drumul spre cea de-a doua lucrare a harului.

După părerea mea, cred că adevăratul motiv, motivul profund, motivul fundamental pentru care nu auzim mai mult despre lepădarea de sine şi purtarea crucii este simplul fapt că nouă nu ne place această idee. Lepădarea sau negarea de sine e negare proprie. Nimeni dintre noi nu dorim să ne lepădăm de noi înşine. Noi dorim să ne slujim nouă înşine. Vrem să căutăm lucruri pentru noi, iar purtarea crucii, normal că înseamnă moartea sinelui. Aceasta este chiar mai rău decât negarea proprie, ne gândim şi nu am vrea asta. Aşa că ne întoarcem de la aceasta spre forme ale creştinismului mai uşor de digerat. Nu chiar atât de solicitanţi şi probabil că promitem mult. Iată şi motivul pentru care nu auzim atât de multe predici despre aceasta. Un pastor care accentuează cuvintele grele ale lui Cristos tinde să-şi piardă enoriaşii (membrii bisericii). Şi în loc de a vorbi despre lepădarea de sine, ei vorbesc de stimarea proprie. E mult mai uşor să spui oamenilor că sunt minunaţi, şi să-i ajuţi să se împlinească primind tot ceea ce doresc. Uneori aceasta ia forma unei evanghelii prospere care este de fapt o erezie. Asta, desigur, fiindcă oamenii vor veni în mare număr la acest fel de predică. Şi mai mult de atât, acest model de predică, nu ezit s-o spun, este, probabil neintenţionat, dar este, cu toate acestea, o lepădare faţă de evanghelia lui Isus Cristos.

Ne întoarcem la acest text şi spunem ce anume accentuează Isus şi de ce avem nevoie pentru a-L auzi atunci când El zice, „dacă cineva vine după Mine, trebuie să se lepede de sine, să-şi ia crucea zilnic şi să Mă urmeze”? Acum primul lucru ce trebuie să-l vedem în Luca 9:23 este că aceste trei elemente, negarea de sine, purtarea crucii şi urmarea lui Isus sunt toate aspecte ale aceluiaşi lucru şi merg împreună. Fiecare dintre ele defineşte pe cealaltă. Nu sunt doar etape de-a lungul drumului. Voi lua prima parte a acestuia – negarea de sine.

Cu cât începem să ne gândim mai repede la lepădarea de sine, înţelegem de ce este atât de esenţial, şi de ce nu este pus în al doilea rând. Fiindcă, ce este de fapt lepădarea de sine? Lepădarea de sine este opusul căutării de sine. Şi ce este căutarea sinelui? Căutarea sinelui este esenţa păcatului. Iată de ce Biblia ne descrie ca nişte oi căutătoare de sine. Isaia 53:6 – „Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi. Fiecare îşi vedea de drumul său.” Iată de ce Petru descrie oamenii nenăscuţi din nou ca cei ce urmează dorinţele corupte ale naturii păcătoase în locui autorităţii. (2 Petru 2:10). Iată de ce apostolul Pavel descrie ultimele zile spunând că oameni vor fi iubitori de sine. (2 Timotei 3:2)

Iată de ce în 2 Corinteni 5:15 apostolul descrie scopul celor ce au fost înviaţi în Cristos spunând, „cei ce trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înşişi ci pentru Cel ce a murit pentru ei şi a înviat.” El indică faptul că înainte de a deveni ai lui Cristos ei trăiau într-adevăr pentru ei înşişi.

Şi dacă vrei opusul acestui mod distructiv de viaţă, te întorci la Domnul Isus Cristos şi la acea descriere remarcabilă a Sa în cel de-al doilea capitol al Epistolei lui Pavel către Filipeni. Aceasta spune despre Cristos că a fost egal cu Dumnezeu dar nu s-a considerat la egalitate cu Dumnezeu în faptul de a se reţine de la consecinţe. El s-a golit de Sine Însuşi, devenit ascultător. El a fost ca un om ascultător până la moarte, chiar moarte pe cruce, dar Dumnezeu L-a înălţat nespus de mult şi I-a dar un nume care e mai presus de orice nume, ca în numele lui Isus să se plece orice genunchi. Acum vedeţi de ce este aşa de important acest fapt al lepădării de sine? Lepădarea de sine este atitudinea lui Isus Cristos. Şi cei ce aparţin lui Cristos trebuie s-o aibă şi să fie ca şi El.

Acum, permiteţi-mi să spun ceva despre ceea ce implică lepădarea de sine şi ce implică purtarea crucii. Lepădarea de sine înseamnă a spune nu sinelui. Purtarea crucii este cealaltă parte a monezii care înseamnă a spune da lui Dumnezeu. Faptul că spunem da lui Dumnezeu este important, deoarece înseamnă că această purtare a crucii, în a-L urma pe Cristos, este, într-un anume sens, o acţiune voluntară.. Motivul pentru care subliniez aceasta este că noi avem un mod de expunere a crucii astăzi care în general reduce totul la acea parte care nu este voluntară. Cineva suferă o nenorocire neputând face nimic, şi atunci ei spun, „asta este crucea mea. Trebuie sa o port. E crucea mea. Nu pot face nimic pentru asta.” În mod strict vorbind, asta nu este purtare a crucii. Nu în sensul în despre care vorbeşte Cristos aici. Nu despre asta vorbeşte Isus când spune „poartă-ţi crucea.” Când Isus spune, „trebuie să-ţi porţi crucea”, se referă evident că tu ai deja opţiunea de a purta sau a nu purta crucea. Şi când ne gândim la aceasta, ne gândim la negarea noastră voluntară şi la purtarea a ceea ce trimite Isus în vieţile noastre spre a-L sluji. Să explic mai clar. Studiul biblic şi rugăciunea, dacă le facem, ele constau în purtarea crucii. Fiindcă nu trebuie să le facem. O, putem sta de-o parte înapoi şi să spunem, „ei bine, ştiţi, eu merg la biserică odată pe săptămână. Mereu aud un astfel de lucru. Şi pe lângă aceasta, e tare greu şi necesită disciplină, iar eu nu am fost niciodată acea persoană foarte disciplinată. Ştiţi, dacă veţi citi Biblia şi vă veţi ruga, dacă veţi studia şi veţi creşte în acest fel, va trebui să o faceţi. Şi va trebui să daţi la o parte lucruri care probabil, uman vorbind, mai degrabă aţi prefera să le faceţi. Anumite momente din trecut. O anumită libertate de a-ţi folosi timpul. Implică un anumit număr de inconvenienţe. Trebuie s-o faci.

Purtarea crucii implică lucrurile despre care Isus explica în capitolul 25 al evangheliei lui Matei în pilda Sa cu oile şi caprele. El lăuda pe cei ce hrăneau flămânzii, dădeau să bea celor însetaţi, îmbrăcau pe cei goi, îngrijeau pe bolnavi, primeau pe străini şi vizitau pe cei ce erau în închisoare. Nimeni nu ar fi făcut acestea după bunul plac. Te pui într-o situaţie inconvenabilă pentru cineva care e flămând, setos, bolnav, gol sau în închisoare, faci aceasta pe cheltuiala propriului timp şi uneori chiar pe proprii bani. Aceasta este purtarea crucii. Nu trebuie s-o faci. Dar dacă o faci, o faci cu bucurie căci aparţii lui Cristos.

Purtarea crucii noastre este jertfa spre Dumnezeu a ceea ce El ne dăruieşte. Şi noi dăm, orice ne dăruieşte El. Dacă Dumnezeu ţi-a dat darul de a fi singur, oferă-te lui Dumnezeu. Şi poate vei spune, „Nu-mi prea place asta, mai degrabă să am altceva.” Nu, căci aceasta a dat Dumnezeu. Purtarea crucii înseamnă să primeşti acesta de la Dumnezeu şi să-I oferi înapoi spunând, „Foloseşte-Te de asta.” Dacă Dumnezeu ţi-a dat o slujbă, ofer-o lui Dumnezeu. Orice ar fi, nu contează cine eşti, nu contează în ce circumstanţe din viaţă te afli, ceea ce a dat Dumnezeu, aceasta ai. Şi oferi totul lui Dumnezeu împlinind în acest fel chemarea lui Isus Cristos.

Acum El foloseşte o ilustraţie puternică. El vorbeşte despre purtarea crucii. Şi o face intenţionat căci, dintre toate ilustraţiile pe care Domnul le-a folosit în acea zi, această imagine a crucii a fost probabil cea mai tare şi mai puternică dintre toate. Ar fi greu să ne gândim la ceva asemănător acesteia astăzi. El a ales această ilustraţie intenţionat. Acum, când vorbim despre asta, trebuie să spunem aceste lucruri.

Mai întâi, această cerinţă de a purta crucea, acest lucru care e atât de dur şi greu de contemplat, este universal. Universal în sensul că este pentru toţi cei ce-L urmează pe Isus Cristos. Isus o spune clar. Dacă mergi după El, trebuie să porţi crucea. Dacă nu porţi crucea, tu nu mergi după El. Nu ştiu cum ar putea fi făcut mai clar aceasta.

Walter Chantry, pe care l-am menţionat cu câteva momente în urmă, scrie foarte categoric referitor la aceasta. El spune, „E acest aspect clar al învăţăturii Domnului nostru care a fost uitat sau ignorat de evanghelismul contemporan. Cu nerăbdarea de a aduce păcătoşii la viaţă, pace şi bucurie în Domnul, evangheliştii uită chiar să menţioneze faptul că Cristos insistă asupra lepădării de sine încă de la început. Ne mai împlinind cererea Domnului şi uitând-o, evangheliştii nu s-au întrebat vreodată dacă cei convertiţi de ei cu vieţi centrate pe sine sunt adevăraţi urmaşi ai lui Cristos. Presupunând că e posibil ca un om să fie îngăduitor cu el însuşi şi totuşi aproape de cer, învăţătorii biblici caută modalităţi de a aduce oamenii egocentrici la o mai înaltă culme spirituală. Şi atunci negarea de sine este explicată ca o cerinţă pentru o a doua lucrare a harului. Cei care ignoră texte solicitând o cruce pentru o viaţă mai profundă şi-au înşelat ascultătorii în evanghelizarea lor. Fără cruce nu există a-L urma pe Cristos şi fără a-L urma pe Cristos rezultă în moarte.” Astfel spune Walter Chantry şi îl aprob.

În al doilea rând, această cerinţă de a ne purta crucea şi de a-L urma pe Cristos, este continuă. Trebuie spus că e ceva ce facem nu doar o singură dată, ci ceva care caracterizează fiecare moment al zilelor noastre. Trebuie să-ţi iei crucea zilnic şi să Mă urmezi, a spus Isus. Ce înseamnă aceasta acum? Ei bine, când vorbeşte despre purtarea crucii noastre zilnic, El se referă la faptul că fiecare zi a vieţii noastre vom avea de a face cu această decizie majoră. Vom trăi pentru noi înşine sau, fiindcă acum suntem ai lui Cristos, vom lepăda sinele ca să putem trăi pentru El prin purtarea crucii? Aceasta constă în sacrificiul de sine pentru a trăi aşa cum a trăit Cristos în slujirea celorlalţi şi în slujba lui Dumnezeu. Zilnic!

Al treilea lucru despre purtarea crucii şi urmarea lui Cristos este că aceasta trebuie să fie bine intenţionat. Este un fapt de voinţă. Nimeni nu poate lua crucea pentru noi, aşa că trebuie să o faci. Şi chiar mai mult, trebuie să o faci cu bucurie. Căci în armata lui Cristos nu există sclavi. Armata lui Cristos constă în bărbaţi liberi şi femei libere care-L slujesc fiindcă îşi doresc să facă asta. Şi se angajează în slujba Sa fiindcă, odată mântuiţi prin Duhul Sfânt, vor găsi aceasta ca fiind cel mai mulţumitor lucru din viaţa lor.

Permiteţi-mi să spun că purtarea crucii este dureroasă. Avem o imagine a crucilor de astăzi care este produsul magazinului de bijuterii. Dar nu din zilele lui Cristos. Crucea Sa era făcută din lemn. Un lemn necioplit şi crăpat. Şi persoana care ducea crucea în ziua lui Cristos, ducând-o cu zâmbetul pe buze mergând la execuţie, este acea persoană care, prin simpla purtare a lemnului îşi rănea mâinile şi care, prin purtarea pe umeri şi-a adâncit rănile pe umeri. A purta o cruce este dureros. Şi e dureros când faci aceasta în slujba lui Cristos în zilele noastre.

Şi ultimul lucru despre cruce, cel evident, este că purtarea crucii este fatală, mortală chiar. Crucea a existat cu un singur scop. Ea a existat pentru a ucide victima. A fost o moarte lentă. A fost moarte întârziată. Ea a fost o moarte grea. Dar a fost moarte. Căci oricine care îşi va lua crucea pentru a-L urma pe Isus va suferi moartea sinelui astfel ca viaţa lui Cristos, în puterea învierii, să se facă prezentă.

Ce anume ne aduce la negarea sinelui şi purtarea crucii? Lucrul care cu adevărat face aceasta, factorul care motivează cu adevărat în viaţa de creştin este exemplul lui Isus Cristos Cel care a făcut-o mai înainte. Când noi Îl urmăm, noi mergem după un Cristos care Şi-a dus crucea, care a fost la cruce, care a murit pentru noi, şi care, cu mâinile larg deschise, chiar în momentul morţii, a spus, „Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu (Cel crucificat) vă voi da odihnă” (Matei 11:28). Este acea dragoste a lui Cristos care a întors oamenii de la egocentrism spre timpuri de bunătate şi în istoria creştină. Aceasta este ceea ce arată pe un bărbat sau pe o femeie. Nu este frica de iad, deşi ar trebui să ne fie frică de iad. Nu este promisiunea unor mai răsplătiri sau binecuvântări, chiar dacă sunt cu siguranţă promisiune de răsplată şi binecuvântări. Este, mai degrabă, imaginea lui Isus Cristos care s-a lepădat de Sine Însuşi şi a purtat crucea Sa pentru salvarea noastră. O, bărbaţii şi femeile care înţeleg asta, ei sunt cei care iau împărăţia cerurilor cu năvală. (Matei 11:12). Ei sunt cei care insistă să intre pe poarta cea strâmtă care este mântuirea şi evită poarta cea largă care conduce la pierderea sufletelor.

Să ne rugăm.

Tatăl Nostru. Trăim asemenea vieţi nenorocite. Venim la cuvântul Tău şi vedem că Tu faci exact opusul aşa cum ne-ai arătat în evanghelie. Ne faci să ne gândim şi mergi dincolo de imaginaţia noastră când noi ne forţăm să facem lucrul cel mai greu din viaţă pentru fiinţele umane. Să ne lepădăm şi să-L urmăm pe Isus Cristos într-un mod ce poate însemna moarte, da, pe de o parte moartea sinelui şi pe de altă parte viaţa în înviere.

Tatăl nostru, nu există altceva care ne-ar putea conduce să facem aceasta, ci puterea şi exemplul Domnului nostru Însuşi. Ne rugăm ca Tu să foloseşti acum acest exemplu şi această lucrare în puterea de a împlini aceasta în multe vieţi ale timpului nostru pentru cauza evangheliei şi pentru slava lui Isus Cristos.

Amin şi Amin.

Tradus de Adrian Daniel Ilaş

https://www.rcrwebsite.com/takecross.htm

Filmul „Alien” părea foarte distractiv…până am descoperit că scenariul era scris de Satan însuși

 

 

 

 

 

 

 

 

18 mai 2017 (LifeSiteNews) – Al șaselea episod din populara franciză AlienAlien Covenant, a apărut pe ecrane în Statele Unite și Canada pe 19 mai. Nu vă amăgiți cu gândul că e doar un nou exemplu de împuiere al nesfârșitei parade a filmelor SF de groază idioate, difuzate ca marfă de larg consum. Nu; cultura morții adusă la apogeu e cea care oferă „distracție” pentru oricine are o viziune diabolică a lumii, în care copiii din pântec sunt considerați niște paraziți, se ridică în slăvi avortul, iar controlul populației e o necesitate.

Dacă înțelegem fascinația pentru seria filmelor Alien putem diagnostica starea de disconfort a lumii noastre contemporane obsedate de moarte, un pas important pentru cine vrea să convertească sufletele ce rătăcesc prin cavernoasa disperare a cultului morții.

Filmul inițial Alien, lansat în 1979, a fost proiectat pentru a provoca șoc și groază în rândul spectatorilor. Sloganul lui Alienera cutremurătorul „În spațiu, nu te aude nimeni când țipi.”

Alien a fost unul din filmele anilor ‘70 și ‘80 — ca și opere precum Exorcistul (1973), Masacrul din Texas (1974), Vineri 13 (1980) și Coșmarul de pe Elm Street (1984) — care au transformat genul horror dintr-unul care, pur și simplu, te „sperie” într-o metodă de a cauza publicului traume psihologice serioase și permanente. Această transformare a avut implicații profunde pentru întreaga civilizație creștină occidentală.

De pe vremea filosofului grec Aristotel, scopul artei dramatice era să permită o eliberare catartică, sau o purificare a emoțiilor publicului, insuflându-i frica și mila.

Genul horror contemporan, însă, nu își propune să ofere un debușeu pentru emoțiile cuiva, ci o întâmplare puternic traumatizantă care să transforme radical și poate permanent viziunea publicului despre lume.

Seria de filme Alien s-a dovedit a fi o experiență de aproape patruzeci de ani de groază pentru câteva generații de cinefili. Ridley Scott, regizorul primului film din serie, precum și al celor mai actuale difuzări, Prometheus și Alien Covenant, a declarat că singurul scop al acestei serii de filme este „groaza, cât mai multă groază”. Mai de curând, a spus că prin seria de filme Alien și-a propus să „sperie lumea”.

Înlocuirea civilizației creștine

Fără îndoială, seria Alien și-a îndeplinit sarcina de a teroriza generații întregi de spectatori. Dar e vorba de mai multe lucruri aici. Filmele Alien îngrozesc publicul și în același timp „dezintegrează” civilizația creștină occidentală, înlocuind-o cu una nouă, mai întunecată și „extraterestră”.

Alien demolează înțelegerea creștină a lumii naturale ca un cămin fundamental armonios și fast pentru oameni. În lumea Alien, natura este îngrozitoare și violentă, o reflexie a viziunii darwiniste sau „neodarwiniste” a unei lumi violente și ostile, pline de organisme care se războiesc permanent.

Figura emblematică a filmelor este, desigur, xenomorful, (un cuvânt care înseamnă, literalmente, „formă străină”) creatura mare, ca o insectă, care mutilează oamenii sau îi răpește pentru a îi folosi pe post de gazde în care să-și depună ouăle. În același timp, această creație are trăsături umanoide (din moment ce se poate „naște” dintr-o gazdă umană), iar această paralelă cu forma umană are atât scopul de a o face mai terifiantă, cât și pe cel de a face corpul uman în sine să pară grotesc și terifiant.

Această creație artistică are o istorie bizară: la baza sa stă tabloul Necronom IV pictat în 1976 de pictorul suprarealist și satanistul elvețian H.R. Giger, ale cărui lucrări sunt cunoscute pentru hidoșenie, ocultism, violență și viziunea perversă asupra sexualității și reproducerii umane. Un alt tablou foarte celebru al lui Giger este The Birth Machine, care înfățișează bebeluși deformați încărcați într-un pistol Luger cu calibrul de 9 mm. Ca și grețosul „extraterestru” umanoid din Necronom IVThe Birth Machine are scopul de a încuraja disprețul față de lumea fizică.

H.R. Giger (1940-2014)

Giger a declarat că s-a inspirat pentru această lucrare din teama sa că suprapopularea ar fi cea mai mare amenințare pentru existența lumii. Ca și picturile și sculpturile lui Giger, seria de filme Alien este, într-un fel, o reclamă pentru controlul populației, ideologie care portretizează lumea fizică și reproducerea umană ca fiind fundamental grotești și violente.

Diferiții regizori ai filmelor din serie s-au folosit de această viziune anti-viață ca de o paletă pentru cele mai memorabile scene din franciza Alien.

Una din cele mai simbolice scene din Alien 3 are loc când Ellen Ripley, protagonista principală a seriei, se află în infirmeria unui penitenciar. Un xenomorf intră în infirmerie și, după ce ucide un pacient, își impinge chipul slab și terifiant, dar nu mai puțin umanoid, foarte aproape de cel al lui Ripley. Această scenă își propune, în mod evident să parodieze în mod dezgustător tandrețea omenească, surprinsă în picturi tradiționale precum Madona cu pruncul.

 

 

 

 

 

 

 

În mai recentele Prometheus și Alien Covenant, teologia creștină este atacată mai profund și mai explicit.

Regizorul Ridley Scott este adeptul teoriei privind „panspermia direcționată” susținută de neodarwiniști ca Richard Dawkins, care sugerează că viața pe pământ are la bază însămânțarea de către extratereștri. În Prometheus, un grup de extratereștri numiți „ingineri” răspândește semințele vieții pe pământ printr-o misterioasă substanță de culoare neagră. În loc să aducă laolaltă păsările și insectele create de Dumnezeu în Geneză, inginerii creează, totuși, monstruozități violente și revoltătoare care, sugerează filmul, îi includ pe oameni.

Dezgustătoarea viață trebuie distrusă

Această teologie gnostică brută, întunecată, reprezintă nivelul absolut al mesajului anti-viață de care sunt îmbibate toate filmele Alientoată această viață dezgustătoare trebuie distrusă.

Nu este o coincidență că premiera Alien a avut loc cu doar cinci ani înainte ca avortul să devină legal în 1973 prin intermediul dosarului Roe contra Wade. Poate că avortul și infanticidul sunt temele dominante ale acestei serii de filme.

Procesul de gestație al extratereștrilor din filme urmărește în mod clar teoria pro-avort care vede copilul ca pe un parazit sau „străin” în uterul mamei care, după ce se târăște cumva afară, sare în lume, consumând tot ce-i iese în cale.

Astfel, conform logicii pro-avort a filmelor, doar ucigând progeniturile le putem împiedica să devoreze și să distrugă lumea.

Nu este prea surprinzător că în serial au loc trei avorturi. În Alien 3, Ripley își provoacă în mod dezgustător un avort al unei creaturi „regine”. În Prometheus, Elizabeth Shaw își avortează o creatură extraterestră.

Mesajul deschis anti-viață este că organismele generate din corpul uman sunt consumatori grotești care trebuie exterminați pentru binele comunității.

Ultimul component central a seriei de filme Alien este transsexualitatea și inversarea masculilor cu femelele. Cel mai evident exemplu este că majoritatea „nașterilor” de extratereștri din film se produc în urma reproducerii masculilor. De la celebra ieșire a primului xenomorf din pieptul personajului Kane din Alien la gestația xenomorfului denumit „diacon” din organismul inginerului mascul în Prometheus, filmele Alien răstoarnă imaginea masculului, transformându-l într-o femelă care poate dezvolta viață și chiar naște.

Al doilea punct al inversării genurilor este portretul pozitiv al lui Ripley ca o femeie foarte pricepută la folosirea unei arme automate, care se luptă cu alte forme de viață. Astfel, se inversează idealul creștin conform căruia femeia este o mama dătătoare de viață care reprezintă inima casei. Evidențierea personajului Ellen Ripley drept o femeie-soldat cu puteri sporite care se războiește, în mod sigur, nu le face mai puternice pe femei, ci le degradează la nivelul organismelor darwiniene, care se luptă unele cu altele.

Cea mai proeminentă scenă din această viziune degradantă asupra femeilor constă în lupta lui Ripley cu „regina” extraterestră, de la sfârșitul celui de-al doilea film din serie. În scena respectivă, femela om și femela xenomorf formează sunt prezentate ca două „mame” violente care se luptă una cu alta pentru supraviețuire.

Dacă un organism feminin violent (uman) încearcă să distrugă progenitura unui organism feminin violent rival (extraterestru), mesajul este clar: Nu există nicio diferență fundamentală între oameni și xenomorfi, pentru care oamenii sunt, de fapt, „extratereștri”. Există doar femei violente care trebuie să-i distrugă pe ceilalți pentru a supraviețui.

Xenomorf, personajul principal al seriei „Alien”

Ne putem aștepta, desigur, la aceste mesaje anti-viață și anti-femeie în următorul film din serie.

Covenant este deja lăudat de critici pentru că „ridică miza” în ceea ce privește violența grafică. Prezentările pe scurt (trailer) arată că filmul duce mai departe mesajul diabolic al seriei. Spori de plante de pe luni extraterestre infectează oamenii și-i fac să „nască” copii monstruoși. Oamenii devin ținte fragile pentru creaturi înfometate care, în definitiv, nu diferă prea mult ca formă și funcție de oamenii pe care îi devorează cu lăcomie.

Da, seria Alien oferă o introducere serioasă în lucrările cultului morții.

Prin expunerea întunericului și a minciunilor din serie, mișcarea pentru viață și familie poate obține muniție în lupta sa pentru un cult al vieții. Creștinii care vor să câștige războiul cultural trebuie să boicoteze lucrările întunericului care se prezintă sub formă de „amuzament”. Și trebuie să se implice în producerea propriei lor culturi, una a vieții, fidelă unei viziuni nobile despre o lume creată pentru a fi locuință comună, locuință în care oricine este binevenit și prețuit pentru că a fost creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu.

http://www.culturavietii.ro/2017/06/05/filmul-alien-parea-foarte-distractivpana-descoperit-ca-scenariul-era-scris-de-satan-insusi/?

Întâmplările pelerinului în călătoria sa de John Bunyan Partea întâia Capitolul 9 Valea Umbrei Morţii

download

Lectură Creştină

Pentru a veni în întâmpinarea dorinţelor cititorilor noştri, lansăm din luna aprilie 2006 a acestei Publicaţii, această pagină specială de lectură creştină unde vom prezenta o carte în serial. Pentru început vă propunem lecturarea cărţii „Întâmplările pelerinului în călătoria sa” povestită de John Bunyan (1628-1688), o carte tradusă în peste o sută douăzeci de limbi şi apreciată ca o carte de căpătâi, alături de Biblie. Suntem convinşi că lectura acestei cărţi va constitui pentru fiecare cititor o adevărată binecuvântare, un prilej de întărire şi devotament creştin – aşa cum a fost pentru milioane de cititori din lumea întreagă.

Întâmplările pelerinului în călătoria sa de John Bunyan Partea întâia

Capitolul Valea Umbrei Morţii

 După această vale începea alta, numită Valea Umbrei Morţii. Creştinul trebuia neapărat să treacă prin ea, pentru că drumul spre Cetatea Cerească trecea prin mijlocul ei. Valea era foarte singuratică. Prorocul Ieremia zugrăveşte astfel; Este o pustie, un pământ uscat şi plin de gunoi, un pământ unde domneşte seceta şi umbra morţii, pe unde nu trece şi nu locuieşte nimeni.[1]

Creştinul se afla acum într-o primejdie şi mai mare decât lupta cu Apolion, după cum veţi vedea în cele ce urmează. Îndată ce ajunse la gura Văii, întâlni doi oameni; erau fii ai acelora care aduseseră veşti rele despre ţara cea bună, Ţara Făgăduită.[2] Ei se grăbeau să facă drumul înapoi. Creştinul întrebă: Încotr-o mergeţi?

Ei răspunseră: înapoi, înapoi şi dorim să vii şi tu cu noi, dacă ţii la viaţa şi la fericirea ta.

– Creştinul. De ce? Ce sa întâmplat?

– Mai întrebi? Ziseră ei. Am cutezat şi am mers cât mai departe pe drumul acesta, şi nu mai ajungeam înapoi, dacă mergeam mai departe; n-am mai fi fost aici să-ţi aducem aceasta ştire.

– Dar ce s-a întâmplat? mai întrebă Creştinul.

– Ehei, eram cât pe ce să intrăm în Valea Umbrei Morţii, dar, din fericire, am văzut primejdia înainte de a da peste ea.

– Dar ce aţi văzut?

– Mai întrebi? Valea este întunecată ca păcura. Am mai văzut acolo duhuri rele, vârcolaci şi baluri din iad. Am auzit urlete şi gemete ca ale unor oameni care suferă chinuri mari. Peste vale plutesc norii morţii; într-un cuvânt, locul este îngrozitor.[3]

– Totuşi, spuse Creştinul, din ce mi-aţi spus voi, înţeleg că acesta este drumul meu către limanul dorit.

– E poate drumul tău, dar nu al nostru.

S-au despărţit, iar Creştinul îşi văzu de  drum, cu sabia în mână, de frică să nu fie atacat.

Am văzut apoi în vis că în această vale, pe dreapta, cât ţinea ea, era un şanţ adânc. În acest şanţ, orbii au dus pe orbi în toate vremurile şi au pierit acolo cu toţii. Pe stânga era o mlaştină aşa de adâncă, încât dacă un om cădea în ea nu-i dă de fund; aici a căzut demult regele David şi ar fi pierit, dacă Cel Atotputernic nu l-ar fi scos.[4]

În acest loc cărarea era foarte îngustă, de aceea Creştinul se afla în mare primejdie: mergând prin întuneric el căuta să se ferească de şanţ, dar era în primejdie să cadă de cealaltă parte în mocirlă. A mers aşa înainte; l-am auzit suspinând; în afară de primejdiile arătate, pe cărare era acum aşa de întuneric, în cât ridicând piciorul ca să păşească, nu ştia unde să calce.

Am mai văzut că gura iadului era cam pe la mijlocul văii şi se afla chiar lângă drum. Ce mă fac acum? – se gândi Creştinul. Flăcări şi fum, scântei şi vuiet mare ieşeau din gura iadului. Creştinul îşi băga sabia în teacă şi se servi de altă armă, numită rugăciunea stăruitoare.[5] L-am auzit strigând: Doamne, mântuieşte-mi sufletul![6] Aşa a mers multă vreme; flăcările se apropiau de el. Auzea şi glasuri înspăimântătoare din toate părţile, încât uneori credea că va fi făcut bucăţi sau călcat în picioare. Această privelişte înspăimântătoare a văzut şi auzit el cale de câteva ceasuri; la un moment dat i se păru că vrăjmaşii îl pândesc în umbră. Se opri şi începu să chibzuiască ce să facă. În unele clipe era gata să se întoarcă înapoi, dar se gândea că poate va fi străbătut jumătate din vale. Îşi mai aduse aminte cum biruise multe primejdii şi că dacă s-ar întoarce înapoi, primejdia ar fi poate mai mare. Vrăjmaşii păreau că se apropie de el tot mai mult; când veniră aproape de el strigă; Merg în puterea Domnului Dumnezeu! Atunci ei o luară la fugă şi nu se mai arătară.

N-aş vrea să uit un lucru: am băgat de seamă că bietul Creştin era aşa de tulburat că nici glasul nu şi-l mai cunoştea; când ajunse în dreptul deschizăturii iadului, unul din duhurile rele se furişă înapoia lui, se apropie încetişor şi tot şoptindu-i, îl făcu să-i vie în minte multe hule grele, dar el credea că aceste hule izvorăsc chiar din inima lui. Aceasta nelinişti pe Creştin mai mult decât tot ceea ce i se întâmplase până atunci; adică gândul că el huleşte pe Acela pe care până atunci îl iubise atât de mult. Şi chiar acum, dacă ar fi putut, n-ar fi făcut aşa; însă nu se pricepu să-şi astupe urechile, sau să-şi dea seama de unde veneau aceste hule.

Mersese vreme îndelungată aşa trist, când i se păru că aude glasul unui om care mergea înaintea lui spunând: Chiar dacă ar fi să umblu prin Valea Umbrii Morţii nu mă tem de nici-un rău căci Tu eşti cu mine.[7] Atunci Creştinul se bucură căci şi alţi oameni temători de Dumnezeu se aflau ca şi el în acea vale; pentru că văzu că Dumnezeu era cu ei, cu toate că ei erau posomorâţi şi trişti. Şi de ce n-ar fi tot aşa cu mine, se gândi Creştinul, chiar dacă din pricina piedicilor eu nu pot să văd pe unde merg.

În sfârşit, trăgea nădejde că dacă îl va putea ajunge din urmă, pe omul care mergea înainte, va avea un tovarăş de drum. Merse deci mai departe şi strigă pe cel dinainte. Dar acela nu ştia ce să răspundă, pentru că şi el se credea singur pe drum.

Curând se făcu ziuă. Atunci Creştinul spuse. El a prefăcut umbra morţii în zori.[8]

Cum se făcu ziuă, se uită înapoi, dar nu că ar fi vrut să se întoarcă ci ca să vadă la lumină prin ce primejdii trecuse. Aşa se făcu că văzu şi mai bine şanţul dintr-o pate şi mlaştina de cealaltă parte, deasemeni, cât de îngust era drumul dintre ele. Mai văzu şi duhurile rele, vârcolaci şi balaurii iadului, însă de departe, căci, după ce se făcu ziuă ei nu se mai apropiară de el; totuşi a putut să-i vadă după cum stă scris: El descoperă lucrurile adânci din întuneric şi aduce la lumină umbra morţii.[9]

Creştinul fu adânc mişcat că scăpase de toate primejdiile acestui drum singuratic. Aceste primejdii, de care se temuse mult înainte, le vedea lămurit acum. Între timp răsări soarele şi acest lucru era un alt har pentru Creştin, căci trebuie să vă gândiţi că deşi partea de la început a Văii Umbrei Morţii era primejdioasă, aceasta din urmă prin care mai avea să treacă era cu mult mai primejdioasă şi iată de ce: de unde se afla, până la sfârşitul văii, drumul era plin de curse, capcane, laţuri, şanţuri de o parte, pe de alta gropi, locuri prăpăstioase şi  povârnişuri, încât o mie de vieţi să fi avut Creştinul, pe toate le-ar fi pierdut dacă ar fi fost întuneric cum fusese când făcuse prima parte a drumului. Cum vă spuneam, tocmai răsărise soarele. De aceea Creştinul îşi spuse: Candela Sa străluceşte de asupra mea şi lumina Sa  mă călăuzeşte în întuneric.[10]

Aşa pe lumină a mers Creştinul până la sfârşitul văii. Am văzut în vis că acolo era numai sânge, oase şi trupuri de oameni sfâşiaţi, toate ale călătorilor care făcuseră înainte acest drum. Pe când mă gândeam care ar putea să fie pricina, văzui că puţin înaintea mea se afla o peşteră în care mai de mult locuiseră doi uriaşi: Păgânul şi Fanaticul. Prin puterea şi asuprirea lor, ei omorâseră fără milă pe oamenii ale căror oseminte zăceau acolo. Creştinul însă trecu fără primejdie pe aici, ceea ce m-a cam mirat. În urmă am aflat că Păgânul murise de mulţi ani, iar celălalt, deşi mai trăieşte, din pricina bătrâneţilor, nu mai poate decât să stea la gura peşterii şi să scrâşnească din dinţi de furie văzând pelerinii care-i trec pe dinainte.

Văzui deci pe Creştin mergând mai departe, dar când dădu cu ochii de bătrânul care şedea la gura peşterii, nu ştiu ce să creadă, pentru că acesta î-l ameninţă spunându-i: N-o să vă astâmpăraţi până nu vor mai arde şi alţii dintre voi! Dar Creştinul nu se sperie şi îşi continuă drumul liniştit.

Note de subsol:

[1] Ieremia 2.6;

[2] Numeri 13.32;

[3] Iov 3.5; 10.22;

[4]Psalmul 69. 14-15;

[5] Efeseni 6.18;

[6] Psalmul 116.4;

[7] Psalmul 23.4;

[8] Amos 5.8;

[9] Iov 12.22;

[10] Iov 29.3.

http://publicatia.voxdeibaptist.org/lectura_crestina_dec06.htm

HAMARTIOLOGIE – doctrina despre păcat / Capitolul 17 – DOCTRINA PĂCATULUI – Thomas Paul Simmons.

download

Capitolul 17 – DOCTRINA PĂCATULUI Thomas Paul Simmons 

În capitolele „Satan – originea, lucrarea şi destinul său” şi „Starea originală şi căderea omului” am acoperit fundamentul originii păcatului în univers şi de asemenea şi intrarea sa în familia umană. Din acest motiv aceste subiecte nu vor fi tratate în acest capitol.

Este foarte important ca să avem o înţelegere adecvată a păcatului. Multe dintre erorile moderne cu privire la mântuire nu pot fi susţinute de cei care gândesc logic dacă au o concepţie potrivită despre păcat.

  1. NATURA PĂCATULUI

Păcatul este un lucru ca o hidră. El prezintă diferite faze. Un tratament adecvat al păcatului trebuie să trateze următoarele faze:

  1. PĂCATUL CA UN FAPT.

În 1 Ioan 3:4 avem o definiţie a păcatului ca un fapt. El este fărădelege sau a merge contrar legii lui Dumnezeu.

  1. PĂCATUL CA O STARE.

Există mulţi oameni care nu pot sau nu vor să vadă că păcatul merge mai adânc decât un fapt făţiş. O mică reflectare va arăta că faptele noastre sunt doar expresii ale eului nostru interior. Păcătoşenia interioară trebuie să preceadă faptele făţişe ale păcatului.

Isus a învăţat acest principiu când El a spus: „Ori faceţi pomul bun şi rodul lui bun, ori faceţi pomul rău şi rodul lui rău: căci pomul se cunoaşte după rodul lui” (Matei 12:33). Aceasta înseamnă că trebuie să existe un copac corupt înainte de a exista un rod corupt. Isus a învăţat acest adevăr în mod explicit când a spus: „Căci din inimă ies gândurile rele, uciderile, preacurviile, curviile, furtişagurile, mărturiile mincinoase, hulele …” (Matei 15:19). El l-a învăţat din nou când a zis: „Şi judecata aceasta stă în faptul că, odată venită Lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele” (Ioan 3:19). Din nou El l-a învăţat în Predica de pe Munte accentuând faptul că oamenii pot încălca poruncile lui Dumnezeu când ascundem gânduri rele. Vezi Matei 5:21, 22, 27, 28. În cuvinte simple aceasta înseamnă că un om nu este ceea ce este deoarece face ce face; mai degrabă el face ce face datorită a ceea ce este, vorbind în mod esenţial.

Observaţi următoarele dovezi Scripturale adiţionale că omul nu este păcătos doar în comportament, ci el există într-o stare păcătoasă – o lipsă a conformării faţă de Dumnezeu în minte şi în inimă:

(1)   Cuvintele evreieşti şi greceşti traduse „păcat” sunt la fel de aplicabile faţă de caracter şi specifică şi fapte.

(2)   Păcatul poate consta în omiterea de a face lucrul corect cât şi facerea lucrului greşit.

„Deci, cine ştie să facă bine şi nu face, săvârşeşte un păcat!” (Iacov 4:17)

(3)   Păcatul este atribuit gândurilor şi sentimentelor.

Geneza 6:5; Ieremia 17:9; Evrei 3:12.

(4)   Starea sufletului care dă naştere la acte făţişe ale păcatului este numită expres păcat.

Romani 7:8, 11, 13, 14, 17, 20.

(5)   Păcatul face referire la un principiu conducător în viaţă.

Romani 6:21.

  1. PĂCATUL CA UN PRINCIPIU.

În principiu păcatul este o răzvrătire împotriva lui Dumnezeu. El este a refuza să faci voia Lui care are fiecare drept de a cere ascultare de la NOI.

  1. PĂCATUL ÎN ESENŢĂ.

„Îl putem urma pe Dr. E. G. Robinson spunând că, în timp ce păcatul ca o stare este deosebire faţă de Dumnezeu, ca un principiu este opoziţie faţă de Dumnezeu, şi ca un act este o călcare a legii lui Dumnezeu, esenţa lui este întotdeauna şi pretutindeni egoismul” (Strong Systematic Theology, p. 295).

Păcatul poate fi descris ca un pom al voinţei eului, având două rădăcini ramificate. Una este un „nu” lui Dumnezeu şi cererilor Sale. Cealaltă este un „da” pentru eu şi interesele eului. Acest pom este capabil să producă fiecare fel de păcat dintr-un catalog de păcate. Egoismul este clar întotdeauna în păcătos în ridicarea a „câteva sentimente joase sau de dorinţă cu privire la Dumnezeu şi la legea Sa” (Strong). Indiferent de ce formă ia păcatul, el se descoperă ca având egoismul ca rădăcină a sa. Păcatul poate lua formele avariţiei, mândriei, deşertăciunii, ambiţiei, senzualităţii, geloziei, sau chiar iubirea altora – în acest caz ceilalţi sunt iubiţi deoarece ei sunt concepuţi ca fiind într-un fel conectaţi sau contribuind la eu. Păcătosul poate căuta adevărul, dar întotdeauna pentru scopurile sale egoiste. El îşi poate da cele trebuincioase pentru a-i hrăni pe cei săraci, sau chiar ca trupul său să fie ars, dar aceasta doar prin dorinţa egoistă pentru satisfacerea cărnii sau pentru onoare sau recompensă. Păcatul ca egoism are patru părţi componente: „(1) Voinţa eului, în loc de supunere; (2) căutarea eului, în loc de binefacere; (3) auto-neprihănire, în loc de umilinţă şi reverenţă; (4) auto-suficienţă, în loc de credinţă” (Harris).

Ca dovadă a faptului că păcatul este în esenţă egoism vă oferim următoarele consideraţii:

(1)   În apostazia zilelor din urmă se spune că „oamenii vor fi iubitori de sine” şi de asemenea „iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu” (2 Timotei 3:2, 4).

(2)   Când „omul fărădelegii” se va arăta, el va fi cel care se „înalţă mai presus de tot ce se numeşte „Dumnezeu” (2 Tesaloniceni 2:4).

(3)   Esenţa legii lui Dumnezeu este să îl iubim pe Dumnezeu în mod suprem şi pe alţii ca pe tine.

Opusul acestui lucru este iubirea supremă de sine trebuie să fie esenţa păcatului. Matei 22:37-39

(4)   Apostazia lui Satan a constat din preferarea eului şi a ambiţiei egoiste în locul lui Dumnezeu şi a voii sale.

Isaia 14:12-15; Ezechiel 28:12-18.

(5)   Păcatul lui Adam şi Eva din grădină a izvorât dintr-o preferinţă a eului şi a satisfacerii eului în locul lui Dumnezeu şi a voii Sale.

Eva a mâncat din fructul interzis deoarece ea a crezut că acesta îi va da înţelepciunea dorită. Adam a împărtăşit fructul deoarece el a preferat-o pe soţia sa în locul lui Dumnezeu; şi motivul pentru care el a preferat-o pe soţia sa în locul lui Dumnezeu este pentru că şi-a imaginat că soţia sa va contribui mai mult decât Dumnezeu la satisfacerea eului.

(6)   Crima lui Abel a fost stimulată de gelozie, care este o formă a egoismului.

(7)   Egoismul este cauza lipsei de căinţă a păcătosului.

Dumnezeu a poruncit tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască. Oamenii refuză să facă aceasta deoarece ei preferă voinţa lor în locul voii lui Dumnezeu.

Astfel, vedem că păcatul nu este doar un rezultat al dezvoltării imperfecte a omului. Acesta este o pervertire a voii şi a caracterului. Omul nu îl va întrece niciodată câtă vreme este în trup. Regenerarea îl verifică, dar nu îl distruge. Păcatul nu este doar rezultatul unirii spiritului cu trupul. Spiritul în sine este păcătos şi ar fi la fel de păcătos în afara trupului ca şi în trup dacă este lăsat în starea sa naturală. Satan nu are un trup; totuşi el este păcătosul suprem. Păcatul nu este doar limitat. Îngerii aleşi din Cer sunt finiţi; totuşi ei sunt fără păcat. Sfinţii glorificaţi vor fi finiţi; totuşi ei nu vor mai avea păcat.

  1. UNIVERSALITATEA PĂCATULUI ÎN FAMILIA UMANĂ

Toţi oamenii, cu o singură excepţie cea a Dumnezeului-om, Hristos Isus Domnul nostru, sunt păcătoşi prin natură şi exprimă acea păcătoşenie interioară în fărădelegi voite de îndată ce ajung la vârsta responsabilităţii. Acest fapt este dovedit de –

  1. Nevoia universală de pocăinţă, credinţă şi regenerare.

Luca 13:3; Ioan 8:24; Fapte 16:30,31; Evrei 11:6; Ioan 3:3,18.

  1. Afirmaţiile simple ale Scripturii.

1 Împăraţi 8:46; Psalmul 143:2; Proverbe 20:9; Eclesiastul 7:20; Romani 3:10,23; Galateni 3:22.

III. EXTINDEREA PĂCATULUI ÎN FIINŢA UMANĂ

Scripturile ne învaţă că extinderea păcatului în fiinţa umană este totală. Acesta este înţelesul depravării totale.

  1. DEPRAVAREA TOTALĂ CONSIDERATĂ NEGATIVĂ.

Depravarea totală este un subiect mult înţeles greşit. Din acest motiv trebuie să înţelegem că depravarea totală nu înseamnă –

(1)   Că omul prin natură este lipsit în întregime de conştiinţă.

Chiar păgânii au conştiinţă. Romani 2:15.

(2)   Că omul prin natură este lipsit de toate acele calităţi care sunt lăudabile conform standardelor umane.

Isus a recunoscut prezenţa unor astfel de calităţi într-un anumit om bogat (Marcu 10:21).

(3)   Că fiecare om este prin natură înclinat spre fiecare formă de păcat.

Acest lucru este imposibil pentru că unele forme ale păcatului le exclud pe altele. „Păcatul zgârceniei poate exclude păcatul luxului; păcatul mândriei poate exclude păcatul senzualităţii” (Strong).

(4)   Faptul că oamenii sunt prin natură incapabili de a se angaja în fapte care sunt extern conforme cu legea lui Dumnezeu.

Romani 2:14.

(5)   Oamenii sunt atât de corupţi cât ar putea fi.

Ei se pot înrăutăţi. 2 Timotei 3:13.

Astfel depravarea totală nu înseamnă că depravarea este totală în gradul ei. Aceasta are de a face doar cu întinderea ei.

(6)   Mai mult, depravarea totală nu înseamnă că există depravare sau corupţie a substanţei sau a esenţei sufletului.

Depravarea totală constă doar într-o pervertire morală a tuturor aptitudinilor sufletului aşa cum vedem aceasta acum. Înclinarea păcătoasă a acestor aptitudini este ceea ce dă omului o natură păcătoasă. A spune că nu se poate afirma că omul are o natură păcătoasă fără a atribui păcatul substanţei sufletului înseamnă a nega că există vre-un lucru precum caracterul moral. Probabil că ceea ce s-a întâmplat în căderea rasei umane nu poate fi exprimat mai bine decât în următoarele cuvinte din Delitzsch; „În consecinţă cu primul păcat, natura internă a omului a devenit posedată de moarte, prin dizolvarea unităţii anterioare ale feluritelor puteri care acţionau reciproc în viaţa spiritului şi a sufletului; şi prin dispariţia vieţii spirituale după imaginea lui Dumnezeu, şi a reflectării sale în suflet. Până acum dragostea lui Dumnezeu a umplut voinţa spiritului, gândirea şi sentimentele: această viaţă triplă a spiritului umplută divin era imaginea sfântă a Divinităţii în om. Dar când gândurile Satanice a unui Dumnezeu neiubitor a găsit intrare în mintea omului, apoi a introdus duşmănie … în locul dragostei, şi Turba [confuzie, devastare, distrugere] în locul păcii: puterile sufletului au căzut în confuzie, şi s-au aprins într-o ardoare opusă lui Dumnezeu” (A System of Biblical Psychology, p. 153). Această condiţie căzută a omului este elucidată de Strong după cum urmează: „În fine, omul nu l-a mai făcut pe Dumnezeu scopul vieţii sale. În timp ce a reţinut puterea auto-determinării în lucruri inferioare, el a pierdut acea libertate care consta din puterea de a-l alege pe Dumnezeu ca ţintă ultimă. Intuiţiile raţiunii au fost întunecate anormal, de vreme ce aceste intuiţii, în ceea ce priveşte adevărul moral şi religios, sunt condiţionate de o stare corectă a afecţiunilor; şi – ca un rezultat necesar al întunecării raţiunii – conştiinţa, care ca şi judecător moral al sufletului, decide pe baza legii date ei de raţiune, devine perversă în declaraţiile sale. Totuşi această incapacitate de a judeca sau de a acţiona corect, de vreme ce era o incapacitate morală izvorâtă în cele din urmă din voinţă, era în sine demnă de urât şi condamnabilă” (Systematic Theology, p. 307). Într-un om de azi această incapacitate morală moştenită a izvorât din voinţa lui Adam care a fost voinţa rasei umane; şi de aceea voia noastră. 1 Corinteni 15:22; Romani 1:12, 16-19.

Să notăm dovada Biblică ale celor precedente considerând:

  1. DEPRAVAREA TOTALĂ CONSIDERATĂ POZITIV.

Depravarea totală înseamnă că păcatul a pătruns în fiecare facultate a fiinţei umane tocmai ca o picătură de otravă care pătrunde în fiecare moleculă dintr-un pahar cu apă. Păcatul a pervertit fiecare facultate a omului, şi astfel a infectat fiecare act al său.

(1) Dovezi ale depravării totale.

  1. Omul este depravat în minte. Geneza 6:5
  2. În inimă. Ieremia 17:9
  3. În sentimente astfel că el este potrivnic lui Dumnezeu. Ioan 3: 19; Romani 8:7
  4. În conştiinţă. Tit 1:15; Evrei 10:22
  5. În vorbire. Psalmul 58:3; Ieremia 8:6; Romani 3:13
  6. Depravat din cap până în picioare. Isaia 1:5, 6
  7. Depravat de când este născut. Psalmul 51:5; Psalmul 58:3

(2) Efectul depravării totale.

  1. Nici o rămăşiţă de bine nu rămâne în om prin natură. Romani 7:18
  2. De aceea omul prin natură nu se poate supune faţă de lege sau să îi placă lui Dumnezeu. Romani 8:7, 8
  3. Omul este prin natură mort spiritual. Romani 5:12; Coloseni 2:16; 1 Ioan 3:14
  4. De aceea el nu poate înţelege lucrurile spirituale. 1 Corinteni 2:14
  5. De aceea el nu poate să se întoarcă de la păcat la Dumnezeu într-o pocăinţă şi o credinţă evlavioasă până când nu este impulsionat de Duhul lui Dumnezeu. Ieremia 13:23; Ioan 6:44, 65; 12:39, 40

Baza depravării şi a incapacităţii spirituale este în inimă. Ea este înşelătoare şi incurabil de rea (Ieremia 17:9). Din inimă ies izvoarele vieţii (Proverbe 4:23). Nimeni nu poate să facă un lucru curat dintr-unul necurat (Iov 14:4). De aceea nici sfinţenia şi nici credinţa nu îşi pot avea originea în inima naturală. Lucrurile bune ies dintr-o inimă bună şi lucrurile rele ies dintr-o inimă rea (Matei 7:17, 18; Luca 6:45).

  1. DEPRAVAREA TOTALĂ APĂRATĂ.

Doctrina depravării ereditare totale, aşa cum este arătată mai sus, se opune la trei sisteme teologice care tratează efectele căderii lui Adam asupra rasei umane. Haideţi să notăm pe scurt aceste sisteme:

(1) Pelagianismul.

Acesta a fost propus de Pelagius, un călugăr Britanic, la Roma în anul 409. Unele dintre trăsăturile Pelagianismului nu au fost originale cu Pelagius. Totuşi, el a fost cel mai capabil şi cel mai minuţios exponent al sistemului ca un întreg.

Pelagius învăţa că fiecare suflet uman este creat direct de Dumnezeu. Aceasta este Creaţionism, care este susţinut şi de Aristotel şi Ieronim, opus faţă de Traducianism, propus de Tertulian şi însuşit tacit de Augustin. Atunci, logic, Pelagius s-a simţit obligat să considere sufletul unui bebeluş ca fiind liber de tendinţele rele. Dar el a fost în întregime ilogic în considerarea sufletului copilului ca fiind inocent sau pozitiv sfânt. Sfinţenia lui Dumnezeu interzice presupunerea că El poate crea o fiinţă care este numai inocentă, la fel de sigur cum interzice presupunerea că El poate crea o fiinţă rea. Dar Pelagius a crezut că sfinţenia nu putea fi creată. Vezi Efeseni 4:24; Coloseni 3:10; 2 Petru 1:4. Adam a fost creat după chipul lui Dumnezeu, şi aşa cum am văzut, aceasta înseamnă mai mult decât simpla inocenţă. Doar raţionamentul arbitrar îl poate conduce pe vre-un Creaţionist să creadă că sufletul uman este numai inocent la conceperea sa.

Potrivit Pelagianismului singurul efect pe care păcatul lui Adam l-a avut asupra rasei umane constă în efectul exemplului rău dat de acesta. Păcatul lui Adam nu a fost în nici un fel păcatul nostru, şi noi nu moştenim natura coruptă de la el; singura corupţie a naturii umane este din neascultarea personală persistentă faţă de legea cunoscută.

Aşa cum ne-am aştepta, Pelagius învăţa că omul este în stare să asculte de legea lui Dumnezeu, şi că mântuirea poate veni prin lege cât şi prin evanghelie. El a crezut că oameni ca Abel, Enoh, Iosif, Iov, şi chiar Socrate şi Aristides au fost mântuiţi prin ascultarea de legea lui Dumnezeu. Dumnezeu a fost exclus în întregime din viaţa interioară a omului, şi putea ajunge la om numai prin mijloace externe.

Această teorie nu cere o respingere detaliată sau extinsă. Studentul va vedea dintr-odată că aceasta este în antiteză faţă de învăţătura Bibliei în toate fazele sale. Să o îndepărtăm cu această caracterizare penetrantă a lui Dorner: „Aceasta este Deism aplicat naturii umane. Dumnezeu nu poate intra în fiinţa umană dacă ar vrea, şi nu ar fi vrut dacă ar fi putut. Voinţa liberă este totul” (System of Doctrine, 2:38).

(2) Arminianismul.

Acest sistem a fost elaborat de Arminius, un teolog olandez (1560-1609), care a slujit ca profesor la Universitatea din Leyden, în sudul Olandei. Puţine dintre elementele Arminianismului au fost originale ale lui Arminius. Origen a bazat alegerea lui Dumnezeu pe prevederea faptelor credinciosului. Mai mult Arminius s-a aplecat spre Semi-Pelagianism.

Arminius învăţa că oamenii sunt născuţi fără neprihănirea originală şi cu tendinţe rele inerente; şi de aceea ei sunt în întregime incapabili să asculte de Dumnezeu sau să ajungă la viaţa veşnică. Starea naturală a copilului poate fi numită păcătoasă, dar aceasta nu implică vină deoarece ea este mai degrabă fizică şi intelectuală decât voluntară. Mai mult aceasta nu izvorăşte din unitatea noastră rasială cu Adam. Păcatul lui adm nu a fost păcatul nostru. Noi moştenim infirmităţile noastre de la Adam prin hotărârea divină.

Ca o chestiune de justiţie, potrivit lui Arminius, Dumnezeu a acordat asupra tuturor oamenilor influenţa specială a Duhului Sfânt (adesea numită „abilitatea milostivă”) de la începutul conştiinţei, prin care omul are puterea de a coopera şi de a asculta de voia lui Dumnezeu. Doar când o fiinţă umană refuză în mod conştient să coopereze cu influenţa specială a Duhului Sfânt ea devine vinovată înaintea lui Dumnezeu. Arminianismul original a fost modificat foarte mult de John Wesley. Dar Wesleyanismul, în întregime este la fel de fals ca şi Arminianismul original.

Ceea ce s-a spus despre Pelagianism se poate spune şi despre Arminianism. Acesta nu are nevoie de o respingere în plus faţă de ceea ce este oferit în adevărul Bibliei aşa cum este arătat în prima parte a acestui capitol. În anumite privinţe el este simplu extra-scriptural; în altele este anti-scriptural; în timp ce în altele este logic nesănătos.

(3) Teologia Noii Anglii sau a „Şcolii Noi”.

Acest sistem reprezintă încercarea unui compromis dintre Arminianism şi Calvinism. El este numit „Şcoala Nouă” deoarece el se opune şcolii vechi de antropologie Puritană aşa cum este explicată de Edwards şi Bellamy. El a fost construit prin munca succesivă a lui Hopkins, Emmons, Dwight, Taylor şi în ultimul rând de Charles C. Finney. Această şcoală s-a opus în mare măsură adevărului învăţat de Edwards şi apoi a capitalizat erorile sale.

Este avantajos ca această şcoală de teologie să fie tratată aşa cum este ea reprezentată de cel mai recent apărător al ei, Charles C. Finney în Finney’s Lectures on Systemaic Theology(Lecturile lui Finney asupra teologiei sistematice). Această carte a fost foarte recomandată pentru tinerii predicatori baptişti. Aici sunt câteva exemple ale declaraţiilor sale: „Depravarea morală nu poate fi constituită în nici un atribut al naturii sau a constituţiei, nici în starea greşită sau căzută a naturii; pentru că aceasta este depravare fizică şi nu morală.” „Ea (depravarea morală) nu poate fi constituită din ceva în spatele deciziei, şi că susţine alegerii relaţia de cauză. Orice ar fi în spatele deciziei este fără palida legislaţie.” „Depravarea morală este păcătoasă, nu din natură, ci din starea voluntară.” (pag. 230, 231).

Cu privire la aceste afirmaţii remarcăm:

(A)  Ele implică o negare a participării noastre în apostazia lui Adam, care este învăţată clar în Romani 5:12, aşa cum se arată în următoarele versete din capitol. „Au păcătuit” traduce un verb la timpul aorist în greacă. Timpul aorist poate exprima acţiunea echivalentă cu cea exprimată de timpul imperfect; dar în vederea contextului pasajului Versiunea Revizuită a renunţat la cuvântul „au” şi a tradus verbul grecesc simplu prin „păcătuit.” A lua acest verset ca referindu-se la păcătuirea personală a fiecărui individ este o smulgere crudă a ultimului articol al pasajului faţă de legătura lui cu primul articol. De ce se menţionează faptul că moartea a venit prin Adam dacă moartea noastră nu este rezultatul păcatului lui Adam? Mai mult, această interpretare „este inconsecventă cu versetele 13, 14, care au intenţia de a dovedi ce se afirmă aici: dar ele nu dovedesc faptul că de fapt toţi au păcătuit, ci mai degrabă contrariul” (Arnold, în An American Commentary on the New Testament (Un comentariu american al Noului Testament)). Înţelesul lui Romani 5:14 aşa cum este aici este dat de 1 Corinteni 15:22 – „Şi după cum toţi mor în Adam …”

(B)  Ele neagă faptul că păcatul există ca o stare înainte de a exista o alegere a răului. Astfel ei neagă faptul că starea păcătoasă este cea care dă naştere la acte păcătoase. Aceasta contrazice principiul enunţat de Isus în Matei 12:33, şi implică faptul că un măr este măr deoarece el face mere şi nu invers. Isus a spus că faptele rele ies din inimă (Matei 15:19), şi cuvântul „inimă,” când este folosit într-un sens spiritual ca şi aici, se referă la sentimente, nu la voinţă. Astfel Isus a afirmat că voinţa acţionează din cauza sentimentelor. Isus a învăţat mai departe în Ioan 3:19 spunând că oamenii nu vin la lumină deoarece ei iubesc întunericul. Apoi Ieremia 17:9 spune că inima naturală este „disperat de rea.” În plus, Pavel a învăţat că păcatele sale deopotrivă de comitere şi de omitere erau rezultatul păcatului care locuia în el, adică, în natura sa carnală. Romani 7:8, 11, 13, 14, 17, 20. Păcatul care locuia în Pavel după ce el a fost mântuit nu era acolo deoarece voinţa sa era încredinţată faţă de acesta ca o preferinţă inerentă a sa, sau ca scop final;[1] acesta era acolo în ciuda voinţei sale şi împiedica actele executive ale voinţei sale. În mod natural, Finney a fost forţat de exigenţele sistemului său fals să nege că vre-o parte din Romani 7 descrie experienţa lui Pavel ca un om mântuit. Faptul că el trebuie să ignore şi să nege înţelesul clar al Bibliei pentru a susţine controversele sale este suficient pentru a arăta falsitatea lor totală.

(C)  Ele sunt false în negarea implicată că voia omului natural acceptă întotdeauna în starea naturii sale. În sensul unei preferinţe inerente sau ca un scop final, un om natural vrea întotdeauna să fie ceea ce este. Altfel, el nu ar mai fi liber în ceea ce este, ci ar fi sub constrângere fără acesta; şi nu ar mai fi responsabil. Păcătosul este orb (2 Corinteni 4:3, 4), nu pentru că la un anumit punct al existenţei sale personale ar fi făcut o alegere deliberată de a fi orb. Dumnezeu spune că Diavolul este cel care l-a orbit. Cum? Forţând orbirea asupra sa? Nu; pentru că aceasta ar distruge liberul arbitru al păcătosului. Diavolul l-a orbit pe păcătos prin orbirea rasei prin cădere, din care păcătosul a primit orbirea sa prin moştenire. Totuşi păcătosul este responsabil pentru orbia sa. Aceasta ar putea fi adevărat numai pe baza acceptării sale a orbiei. Acelaşi lucru este adevărat cu privire la orice tendinţă rea şi orice incapacitate a păcătosului prin natură.

(D)  Ele sunt greşite în implicarea că sentimentele omului sunt sub controlul voinţei sale. Isus a spus că oamenii îl resping datorită sentimentelor lor. Ioan 3:19. „dragostea este împlinirea Legii” (Romani 13:10). De ce? Prima parte a versetul spune – „Dragostea nu face rău aproapelui …” adică, dragostea îl mişcă pe om să facă ce este corect. Cu alte cuvinte, dragostea controlează acţiunea şi aceasta înseamnă că dragostea controlează voinţa. Astfel voinţa este supusă sentimentelor. Un om nu alege să iubească în analiza finală. El iubeşte din cauza a ceea ce este şi datorită a ceea ce este obiectul afecţiunii sale. În analiza finală sentimentele sunt spontane. Aceasta nu înseamnă că intelectul omului, facultatea sa de a cunoaşte, nu are nici o parte în determinarea acţiunilor sale. Intelectul său este implicat întotdeauna în sentimentele sale.

(E)   Ele sunt greşite prin faptul că ele neagă existenţa caracterului real. Dacă voinţa nu acţionează potrivit caracterului, atunci nu există nici un caracter; şi nici nu există responsabilitate. A vorbi despre caracterul voinţei ca despre un lucru separat de natura omului căruia îi aparţine voinţa înseamnă a vorbi absurdităţi copilăreşti.

(F)   Ele sunt greşite prin faptul că afirmă că natura greşită şi căzută este „o depravare fizică şi nu naturală.” În alt lor Finney defineşte „depravarea fizică” o „depravare a substanţei fiind opusă depravării acţiunilor voinţei libere.” Aceasta înseamnă că Finney a negat că ar putea exista un astfel de lucru precum dezordinea morală şi spirituală în suflet fără o pervertire a substanţei sau a esenţei sufletului. Aceasta mai înseamnă că dacă ar exista un astfel de lucru precum dezordinea morală sau spirituală, o stabilire a sufletului în păcat, implicând o orbire a minţii şi o pervertire a inimii – cu alte cuvinte, o mortificare spirituală a tuturor facultăţilor sufletului, aceasta ar fi depravarea fizică şi nu depravarea morală, pentru care omul nu poate fi considerat a fi responsabil.

NOTE:

[1] Vezi tratamentul voinţei în capitolul Natura morală a omului pentru înţelesul acestor termeni şi de asemenea înţelesul „actelor de voinţă executive.”

http://www.voxdeibaptist.org/doctrina_pacatului_Simmons.htm

Importanța învățăturii în cântările creștine | Pastor Vasile Filat

download

Bună dimineața,
Care este rolul Cuvântului lui Dumnezeu în muzică? Contează ce învățătură transmite aceasta? Sau ritmul și stilul contează mai mult? Acest aspect este foarte important și puțin discutat în cercurile creștine. Vă invit să ascultați acest mesaj predicat de pastorul Vasile Filat în cadrul taberei creștine de muzică ”Asaf”.
Dacă aveți nevoi de rugăciune sau întrebări din Biblie, la care căutați răspuns, contactați-ne pe una din căile de comunicare de mai jos.

O zi binecuvântată să aveți.

Cu drag, Vitalie Marian.
Administratorul siteu-ului Moldova Creștină.

Publicat pe 16 aug. 2019

Care este rolul Cuvântului lui Dumnezeu în muzică? Contează ce învățătură transmite aceasta? Sau ritmul și stilul contează mai mult? M-am gândit că acest aspect este foarte important și puțin discutat în cercurile creștine. Vă invit să ascultați acest mesaj predicat în cadrul taberei creștine de muzică ”Asaf”. Vă invit să vă abonați la pagina mea de facebook și Instagram: https://www.facebook.com/vasile.filat/ https://www.instagram.com/pastor.vasi… BISERICA BUNAVESTIREA DIN CHIȘINĂU Str. Ciocârliei 2/8, Chișinău, Rep.Moldova Servicii Divine: Duminică, 14:0016:00 Joi, 18:3019:30 – ceasul de rugăciune tel. +373 (68) 060601 https://www.facebook.com/bunavestire…. PENTRU MANUALE ȘI ÎNSCRIERE LA GRUPELE DE STUDIU BIBLIC ONLINE CONTACTAȚI LA: info@precept.md +373(69)966779 #moldovacrestina #pastorvasilefilat #închinare

Adrian Papahagi: Sufletul omenesc este religios, nu politic sau material

 

 

 

 

 

Fiindcă uzurpă mecanisme religioase(singurele care pot determina atașamente profunde, căci sufletul omenesc este religios, nu politic sau material), stânga radicală detestă religia, așa cum impostura urăște legitimitatea.

Nevoia de a fi salvat este indisociabilă de natura căzută a omului. Afectați de corupția fizică și morală, sperăm să fim salvați măcar la capătul acestei vieți. Creștinii știu că salvarea se poate produce prin credință și virtute, sub efectul harului. Ei mai știu că mântuirea e personală, nu colectivă.

Deși neagă natura căzută a omului (pe care îl consideră bun de la natură), stânga politică ne propune salvarea de lumea coruptă în care trăim. Fiindcă refuză lumea de dincolo, ea ne promite salvarea aici, în această lume, adică raiul pe pământ. Fiindcă nu recunoaște virtuțile creștine, harul și credința, stânga propune salvarea cu forța, prin violență politică și voluntarism social. În fine, salvarea propusă este colectivă, nu personală.

Fiindcă vrea să salveze omul aici și fiindcă îi neagă natura căzută, radicalismul politic stângist este utopic și inuman; salvarea omului acum și aici de propria natură înseamnă abolirea utopică a naturii umane, adică dezumanizare și inumanitate, după cum s-a văzut sub comunism.

De la Comitetul Salvării Publice (guvernul Franței sub Teroarea iacobină/comunistă din 1793-1794) la Frontul Salvării Naționale (1989-90) și Uniunea Salvăm România, nu au lipsit salvatorii. Deși îi despart multe, salvatorii se aseamănă într-un punct esențial: afectul anticreștin.

Din 1793 încoace, radicalismul anticreștin s-a dovedit mereu un excelent indicator al totalitarismului.

Sigur, useriștii radicali de azi vor respinge comparația cu feseniștii de odinioară, deși se mândresc că sunt, ca Ion Iliescu, liber-cugetători.

Adrian Papahagi: Sufletul omenesc este religios, nu politic sau material

Ce este persecuția?

Crimele împotriva umanității sunt una dintre cele patru tipuri de crime atroce ce sunt definite în dreptul internațional. Prima punere sub acuzare pentru crime împotriva umanității s-a petrecut după cel de-al Doilea Război mondial. Această acuzaţie a fost susținută de convingerea că anumite crime sunt un afront pentru chiar conștiința omenirii. Comunitatea internațională a căutat să se asigure că nu va exista nici o scutire de pedeapsă pentru infracțiunile care încalcă esența demnității umane.

Una dintre acest infracțiuni este persecuția.

Persecuția – o crimă împotriva umanității.

Jurisprudența  crimelor împotriva umanității s-a concentrat la două tribunale ad-hoc create de Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite: Tribunalul Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie (TPI) și Tribunalul Internațional pentru Rwanda (ICTR).

Statutul de la Roma al Curții Penale Internaționale (CPI) a oferit o nouă definiție a crimelor împotriva umanității și a acordat jurisdicție CPI asupra acestora. Articolul 7 din Statut prevede că persecuția constituie o infracțiune împotriva umanității „atunci când este comisă ca parte a unui atac răspândit sau sistematic îndreptat împotriva unei populații civile, cu cunoștință de atac”.

Definiția laică a persecuției

În limbajul comun, cuvântul „persecuție” diferă de definiția legală din Statutul CPI și din definiţia elementelor constitutive ale unei infracţiuni. Profesorul de drept Cherif M. Bassiouni a compilat definiții din dicționarele din 16 ţări, ale cuvântului persecuție, și le-a rezumat astfel: „Acțiuni sau politici de stat care să cauzeze unui individ  hărțuire, chin, opresiune sau măsuri discriminatorii, concepute pentru a produce sau a induce suferință fizică sau sufletească,  sau prejudicii materiale, din cauza credințelor, opiniilor sau apartenenței la un grup identificabil (religios, social, etnic, lingvistic etc.) sau pur și simplu pentru că făptuitorul a căutat să individualizeze o anumită categorie de victime din motive căruia îi sunt imputabile.”

De ce este important să nu le confundăm pe cele două?

Crimele împotriva umanității sunt cele mai grave încălcări ale drepturilor omului. Acestea amenință stabilitatea comunității internaționale, deoarece sunt comise „ca parte a unui atac răspândit sau sistematic asupra unei populații civile”. Astfel, ele depășesc impactul asupra individului și amenință „standardul minim al normelor de coexistență umană.”

Utilizarea cuvântului „persecuție” pentru a descrie încălcări ale libertății religioase sau de credință (LRC), care nu îndeplinesc criteriile „atacului răspândit sau sistematic”, în mod greșit implică faptul că fiecare încălcare a LRC, sau percepută încălcare, este o amenințare pentru pacea și securitatea internațională și este o crimă împotriva umanității.

Pragul de severitate ridicat

Pentru a îndeplini definiția legală a infracțiunii de persecuție, privarea de drepturi fundamentale trebuie să fie severă. Acest prag de severitate înseamnă că nu orice încălcare a LRC constituie persecuție.

De exemplu, distrugerea proprietății unui creștin nu constituie persecuție în ciuda prezenței unei intenții discriminatorii, adică statul – sau actori non-statali – recurge la distrugerea proprietății, deoarece individul este creștin. Cu toate acestea, dacă atacurile asupra proprietății sunt suficient de grave pentru a distruge traiul economic al unei părți a populației, cerința de severitate va fi satisfăcută. Mai mult decât atât, distrugerea lăcașurilor de cult poate îndeplini pragul de severitate dacă există efecte grave asupra unei populații puternic religioase sau dacă face parte dintr-o politică deliberată care vizează o comunitate religioasă în vederea controlării sau suprimării practicării religiei.

Folosirea incorectă a termenului „persecuție” atunci când se descriu încălcări a LRC, atribuie această încadrare unor încălcări mai puțin severe ale drepturilor şi libertăţilor oamenilor cu o noțiune de gravitate care nu este nici prezentă, nici adecvată, care poate fi respinsă cu ușurință, adesea în detrimentul persoanelor și comunităților care se confruntă cu persecuție autentică.

În activitatea desfăşurată de către Christian Solidarity Worldwide – CSW (o asociaţie care monitorizează actvitatea de persecuţie la adresa creştinilor la nivel internaţional, n. trad)  observăm o serie de încălcări ale LRC, de la discriminare, hărțuire și intimidare, la suprimarea activităților asociate unei religii sau credințe, privarea de libertate, drepturi economice și sociale, drepturi civile și politice asociate, genocid , crime de război, curățare etnică și crime împotriva umanității, inclusiv persecuție religioasă.

CSW se străduiește să folosească cuvântul persecuție doar când se referă la situațiile care ating pragul infracțiunii, așa cum este definită în dreptul internațional.

Există câteva cazuri de prigoană religioasă recunoscute ca atare. În 2016, o Comisie de anchetă a ONU privind Eritrea a găsit „motive rezonabile de a crede” că au fost comise crime împotriva umanității de către oficialii statului într-o manieră „răspândită și sistematică” începând cu anul 1991, inclusiv infracţiuni de persecuție împotriva unor grupări religioase și etnice. Alte crime atroce recunoscute au fost genocidul yazidilor din Siria, care aveau elemente etnoreligioase şi campania de violență împotriva poporului rohingya, predominant musulman, din Myanmar (Birmania), pe care Înaltul Comisar al ONU pentru Drepturile Omului l-a descris ca „un exemplu de manual de curățare etnică”.

În plus faţă de aceste cazuri, există situații în care este suspectată sau invocată persecuția religioasă, însă ele nu au fost cercetate pe deplin sau confirmate. În astfel de cazuri, persecuția religioasă și alte crime împotriva umanității trebuie înaintate la Curtea Penală Internațională sau prin alte mecanisme legale.

Un caz de ce trebuie rezolvat

Termenul de persecuție nu trebuie utilizat ușor. Este important să restricționați utilizarea acestui termen la situații în care este prezentă o crimă împotriva umanității. Folosirea în mod neglijent, sau chiar cu o intenție bună,  a acestui termen  subminează percepțiile despre gravitatea actului.

Când termenul este folosit incorect sau nepăsător, se poate produce confuzie între situaţiile care trebuie să fie adresate prin sistemul juridic internațional cu cele care nu. Exista riscă unei diluări a apelurile de drept către justiția internațională.

Mai mult, întrucât persecuția apare progresiv, cu mai multe semne de avertizare timpurii înainte de dezvoltarea ei completă, folosirea liberă a acestui termen subminează, de asemenea, eforturile de a atrage atenția și de a aborda situațiile care apar pe neaşteptate, înainte de debutul complet al infracțiunii de persecuție.

Articol de Joanne Collins, reprezentant CSW

https://www.stiricrestine.ro/2019/08/17/ce-este-persecutia/?