Închide

Rachetele supersonice și securitatea României — Revista ARMONIA – Saltmin Media

După cum știți, cautam să vă informam cât mai mult privind subiectele care fie că nu apar în mass-media românească, fie că sunt mai puțin discutate. Astăzi discutam unul dintre ele: rachetele supersonice și securitatea României. Subiectul de azi e sec, dar de o importanță deosebită pentru noi toți. Anul 2019 e important si relevant […] […]

Luxemburg ar putea deveni prima țară din UE care legalizează complet canabisul — SACCSIV – blog ortodox

Sursa: https://www.caleaeuropeana.ro/luxemburg-ar-putea-deveni-prima-tara-din-ue-care-legalizeaza-complet-canabisul/ Luxemburgul ar putea deveni prima țară din Uniunea Europeană care legalizează complet canabisul, relatează Euronews. Într-un interviu pentru Politico Europe, ministrul Sănătății luxemburghez Etienne Schneider, a confirmat planurile guvernului său de a legaliza producția și consumul de canabis în scop recreativ, în timp ce a sugerat și celorlalte țări europene să facă același […] […]

ÎNTREBĂRI SI RĂSPUNSURI PENTRU MARTORII LUI IEHOVA

download

ÎNTREBĂRI SI RĂSPUNSURI

PENTRU  MARTORII LUI IEHOVA

Martorilor lui Iehova le-a fost spus prin intermediul publicaţiilor organizaţiei lor, „Turnul de Veghere” şi „Treziţi-vă!”, revistele viu colorate pe care acum aceştia le răspândesc cu generozitate, că adevăratul nume al lui Dumnezeu este „Iehova”. Ei au fost învăţaţi aşa de către lideri care posedă o pseudo-cunoaştere a limbilor greacă şi ebraică. Deci, martorii în general nu cunosc limbile în care s-au scris Vechiul şi Noul Testament ci se încred în interpretarea acestora de către organizaţia lor. După cum se ştie, însuşi întemeietorul mişcării Martorilor lui Iehova (care de la începuturi şi până în zilele noastre a purtat mai multe denumiri), Charles Taze Russell a fost condamnat de către un tribunal din S.U.A. pentru sperjur, minciună sub depunere de jurământ, pentru că după ce iniţial jurase că cunoaşte ebraica, atunci când a fost confruntat cu alfabetul limbii (nici măcar cu o copie a unui manuscris al Vechiului Testament!) nu a fost în stare să-i recunoască literele iar ulterior a şi recunoscut că nu cunoaşte această limbă. Demn de menţionat este faptul că Russell este cel ce a intentat procesul în care s-a făcut vinovat de sperjur, împotriva unui pastor baptist J.J.Ross, care anterior l-a demascat public ca fiind un farsor religios.

           Distincţia pe care aceştia cred că au obţinut-o prin restaurarea în Biblie a numelui „Iehova”, nume pe care, pretind ei, „superstiţioşii cărturari evrei l-au înlăturat din texte” este o falsă pretenţie religioasă, un pretext. „Un text scos din context este un pretext”. Pe baza acestui pretext este fundamentată întreaga teologie cultică a Martorilor şi a elitismului lor religios.

           Comitetul de Traducere al Bibliei Lumii Noi a Turnului de Veghere, a introdus numele „Iehova” în Noul Testament la propria lui discreţie, în locurile unde s-a crezut că textul se referă exclusiv la Tatăl. Acest mit este înlăturat de îndată ce cineva deschide Biblia pentru a cerceta justeţea acestei pretenţii. Noul Testament scoate în evidenţă un cu totul alt nume decât „Iehova” şi acela este numele lui Isus Hristos. Pentru a-l ajuta pe interesatul Martor al lui Iehova să înţeleagă acest adevăr, derulaţi înaintea lui următoarele întrebări la care Scriptura răspunde:

ÎN AL CUI NUME TREBUIE NOI SĂ NE ADUNĂM? MARTORII SPUN CĂ ÎN NUMELE LUI IEHOVA. DAR CE SPUNE BIBLIA?

Matei 18:20 Căci acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu (Isus e cel ce vorbeşte!), sunt şi Eu în mijlocul lor

1 Corinteni 5:4 În Numele Domnului Isus, voi şi duhul meu, fiind adunaţi laolaltă, prin puterea Domnului nostru Isus…

ÎN AL CUI NUME SUNT SUPUSI SI DRACII?

Luca 10:17 Cei şaptezeci s-au întors (la Isus) plini de bucurie şi au zis: Doamne chiar şi dracii ne sunt supuşi în Numele Tău. Isus le-a zis…

Fapte 16:18 …Pavel, necăjit s-a întors şi a zis duhului: În Numele lui Isus Hristos îţi poruncesc să ieşi din ea. Şi a ieşit chiar în ceasul acela.

 ÎN AL CUI NUME TREBUIE PREDICATĂ POCĂINTA SI IERTAREA PĂCATELOR?

Luca 24:47 Si să se propovăduiască tuturor neamurilor în Numele Lui, (contextul indică clar Numele lui Isus!) pocăinta si iertarea păcatelor…

 ÎN AL CUI NUME SE PRESUPUNE SĂ CREDEM SI SĂ PRIMIM IERTAREA PĂCATELOR?

Ioan 1:12 Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, (contextul se referă la Isus) le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu.

Fapte 10:43 Toţi proorocii mărturisesc despre El că oricine crede în El, capătă prin Numele Lui (în context este vorba de Isus), iertarea păcatelor.

1 Ioan 3:23; 5:13   Şi porunca Lui este să credem în Numele Fiului Său Isus Hristos… V-am scris aceste lucruri ca să ştiţi că voi care credeţi în Numele Fiului lui Dumnezeu, aveţi viaţa veşnică.

 PRIN AL CUI NUME SI NU PRIN ALTUL CĂPĂTĂM NOI MÂNTUIRE?

Fapte 4:12 În nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi.

AL CUI NUME TREBUIE INVOCAT ATUNCI CÂND ADUCEM CERERILE NOASTRE ÎNAINTEA LUI DUMNEZEU, ÎN RUGĂCIUNE?

Ioan 14:13,14 …şi orice veţi cere în Numele Meu (Isus vorbeşte), voi face, pentru ca Tatăl să fie proslăvit în Fiul. Dacă veţi cere ceva în Numele Meu, voi face.

 Ioan 15:16   …pentru ca orice veţi cere de la Tatăl în Numele Meu, să vă dea.

 Ioan 16:23 Adevărat, adevărat, vă spun că, orice veţi cere de la Tatăl în Numele Meu, vă va da.

 ÎN AL CUI NUME ESTE TRIMIS DUHUL SFÂNT?

Ioan 14:26 Dar Mângâietorul, adică Duhul Sfânt, pe care-l va trimite Tatăl, în Numele Meu, vă va învăţa toate lucrurile…

AL CUI NUME SI A CUI AUTORITATE AU INVOCAT-O UCENICII LA VINDECAREA OLOGULUI DIN NASTERE?

Fapte 3:16 Prin credinţa în Numele lui Isus, a întărit Numele Lui pe omul acesta…

Fapte 4:7-10,30 …s-o ştiţi toţi şi s-o ştie tot norodul lui Israel! Omul acesta se înfăţişează înaintea voastră pe deplin sănătos, în Numele lui Isus Hristos din Nazaret…

ÎN AL CUI NUME AU CERUT APOSTOLII SĂ SE FACĂ ALTE MINUNI?

Fapte 4:30 …şi întinde-Ţi mâna, ca să se facă tămăduiri, minuni şi semne prin Numele Robului Tău cel Sfânt, Isus.

PE CARE NUME NE-A SPUS PAVEL SĂ-L CHEMĂM?

1 Cor.1:2 …către Biserica lui Dumnezeu care este în Corint, către cei ce au fost sfinţiţi în Hristos Isus…şi către toţi cei ce cheamă în vreun loc Numele lui Isus Hristos, Domnul lor şi al nostru…

CARE NUME ESTE MAI PRESUS DE ORICE NUME?

Efes.1:20,21 …în Hristos prin faptul că L-a înviat din morţi şi L-a pus să şadă la dreapta Sa, în locuri cereşti, mai presus de orice domnie, de orice stăpânire, de orice putere, de orice dregătorie şi de orice nume, care se poate numi, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor.

Filipeni 2:9 De aceea şi Dumnezeu l-a înălţat nespus de mult şi i-a dat Numele care este mai presus de orice nume; pentru ca în Numele lui Isus, să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ şi de sub pământ şi orice limbă să mărturisească spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domnul.

Referinţele biblice de mai sus demonstrează fără tăgadă care este Numele prin care adevăraţii credincioşi trebuie să se identifice. Nu nesocotim Numele Iehova al lui Dumnezeu dar dovezile acestea sunt concludente cu privire la Numele pe care Noul Testament îl scoate în evidenţă. Acesta este Numele ISUS HRISTOS si nu Iehova. Din acest motiv, cât şi din multe altele martorii lui Iehova nu pot fi consideraţi creştini. Această afirmaţie o facem cu îngrijorare pentru destinul lor etern şi nu ca o condamnare a lor.

CAPELA CRESTINĂ PETROSANI 1996. Teodor Macavei. Material inspirat din “The Bible Answer Man” (Marian Bodine), Christian Research Newsletter, vol.5, nr.3, Mai/Iunie 1992. Tel/Fax 054 – 55 00 11.

https://www.rcrwebsite.com/jw.htm

EMIGRAŢIA ROMĀNEASCĂ

download

Fenomenul emigraţiei a stārnit deja multe controverse nu numai īn cercurile politice, ci chiar şi īn cele mai intime straturi ale societăţii, adică la nivel interpersonal, divizānd fizic şi emoţional prieteni, familii şi comunităţi. Participarea la un asemenea dialog nu este deloc simplă, nu din pricina complexităţii subiectului neapărat, ci din pricina avantajelor materiale care sunt subīnţelese. Se presupune o anumită discriminare materială, una dintre părţi considerāndu-se dezavantajată, īn lipsa unor privilegii materiale de care se bucură partea opusă. Cum adesea se īntāmplă, cānd este atinsă problema banilor, dialogul real este sacrificat pentru păreri partizane īn acord cu etica muncii şi cu stilul de viaţă practicat de individ, ca să amintim doar două dintre multiplele pārghii ale contribuţiei la un asemenea dialog.

Păreri diferite

Acuzele aruncate dintr-o parte īn alta a baricadei sunt īn general cunoscute şi mi-a fost dat să le aud personal din gura unor susţinători īnflăcăraţi ai acestora: unii au dovedit dezinteres pentru oportunităţile de realizare profesională īn apus dar alţii le-au căutat cu prea multă pasiune; unora le lipseşte “sāngele rece” necesar unei hotărāri atāt de radicale, preferānd păstrarea habitatului originar descoperirii altora doar visate, dar alţii nu au arătat nici măcar o părere de rău cānd şi-au părăsit patria, plecānd fără să īntoarcă privirea; unii s-au complăcut cu un nivel de trai scăzut, dar alţii nu s-au mulţumit doar cu pāine şi ciorbă lungă; unii au demonstrat lipsă de iniţiativă şi de creativitate, dar alţii n-au vrut să accepte condamnarea fatalistă de a nu reuşi īntr-o intreprindere particulară; unii şi-au acceptat „destinul”, dar alţii au dorit oportunităţi egale īntre membrii societăţii; unii au supravieţuit tristei privelişti de a-şi vedea copiii subnutriţi şi bolnăvicioşi, dar alţii au dorit condiţii mai decente de viaţă pentru copiii lor. Posibil ca lista să poată continua cu alte argumente de natură religioasă sau politică, dar sper să fi amintit cel puţin pe cele mai semnificative argumente de natură socială care, din păcate, au o putere de convingere mai mare decāt oricare dintre celelalte.

Alegeri dificile

Se cunoaşte prea puţin faptul că emigrarea presupune īn multe instanţe circumstanţe mai puţin plăcute. Ca orice vis, şi emigrarea este īnsoţită de un supra-optimism orb care percepe doar elementele propice unei astfel de decizii. Pentru completarea tabloului īmi permit să atrag atenţia asupra unor aspecte extrase din experienţele unor romāni pe care īi cunosc personal. Am īntālnit romāni care au părăsit Romānia motivānd cu rezolvarea unor probleme medicale şi nu au reuşit să şi le rezolve, ci, din contră şi-au creat şi alte probleme, şi mai mari, de natură financiară. Am īntālnit romāni care, pentru a mānca o pāine mai bună, au muncit „la negru” printre străini (Grecia, Israel), s-au infiltrat īn comunitatea europeană folosind călăuze şi, ascunzāndu-şi identitatea, au ajuns să muncească din greu īn Europa Apuseană cu speranţa (realizabilă pentru foarte puţini) că, odată şi-odată, vor intra īn legalitate şi-şi vor duce toată familia cu ei, sau vor īncepe o familie nouă. Am īntālnit şi dintre aceia care, după ce au fost prinşi de poliţia de frontieră, s-au īmbolnăvit mental aşteptānd să scape din chingile unei monotonii terminale de lagăr. Am īntālnit romāni care au plecat cu acte īn regulă să presteze īn străinătate  servicii pe care nu le-ar fi prestat niciodată īn patrie, sau cărora li s-a promis un anumit standard al muncii şi s-au īntālnit cu un altul, inferior celui promis. Cunosc faptul că emigrarea este particularizată pentru fiecare caz īn parte. Dealtfel fiecare ne dorim să credem că reprezentăm o excepţie, că suntem atāt de unici şi de inclasificabili astfel īncāt nimeni să nu poată pretinde că a ajuns să ne cunoască. Ştiu că situaţiile care impun schimbarea cetăţeniei sau a domiciliului sunt numeroase şi diversificate, şi că fiecare dorim să fim īnţeleşi şi compătimiţi pentru fiecare decizie radicală pe care o luăm ca şi cum am fi scutiţi de responsabilitatea propriilor decizii. Se pare că, indiferent de circumstanţele luării deciziei de emigrare, aceasta nu este o soluţie instantă.

Să ne definim termenii

Ca să nu ne trezim vorbim īn vānt, cred că, pentru īnceput, este indicat să ne definim termenii. Pe cāt de laborioasă, pe atāt de benefică este definirea termenilor pentru tratarea oricărui subiect. Definirea presupune atāt afirmaţii cāt şi negaţii. Exprimăm natura unui lucru, a unui concept, sau a unei idei, descriindu-i caracteristicile intrinseci aşa cum transpar la o observaţie cāt mai atentă, dar putem să īi clarificăm caracteristicile şi speculāndu-i diferenţele faţă de altele īnrudite. Lingviştii desemnează mulţimea cuvintelor īnrudite, care desemnează lucruri, concepte, sau idei apropiate, „domeniul semantic al unui cuvānt”. Permiteţi, aşadar, cāteva clarificări preliminare. Atāt „emigraţia”, cāt şi „imigraţia”, sunt termeni specifici derivaţi din mai generalul „migraţie”. Evident, fenomenul migraţiei este cunoscut şi īn lumea animală şi are motive diverse, dar īntotdeauna legate de perpetuarea speciei şi de autoconservare, motiv pentru care este caracterizat de o anumită ciclicitate. Cunoaştem că insecte ca şi termitele sau albinele, migrează pentru īntemeierea unei noi colonii, sute de specii de păsări şi de peşti migrează īn diverse teritorii doar pentru a participa la scurta perioada nupţială, de depunere a ouălor şi de creştere a puilor, că mamifere ca rozătoarele caută alte teritorii atunci cānd resursele de hrană s-au epuizat īn habitatul originar. Şi exemplele s-ar putea perpetua cu altele mai puţin evidente din lumea vegetală.

Prin migraţiile populaţiilor umane (exoduri) īnţelegem acele deplasări īn masă lipsite de elementul privării de libertate, care intervine īn cazul migraţiilor controlate de stat şi sunt cunoscute ca deportări sau colonizări forţate. Īn aceste cazuri din urmă voinţa liberă a subiecţilor este practic nulă. Chiar dacă se poate vorbi despre motive similare migraţiilor din lumea animală, precum autoconservarea, perpetuarea familiei, sau chiar a fiinţei naţionale, ciclicitatea exodurilor este mai puţin riguroasă, īntrucāt fenomenele generatoare (cataclisme, războaie, molime), de cele mai multe ori, nu cunosc predictibilitatea fenomenelor naturale. Ne sunt foarte cunoscute din istorie, migraţiile unor popoare ca şi goţii, hunii, avarii, gepizii, slavii, bulgarii, mongolii, tătarii, etc., popoare īntemeiate pe şaua calului, organizate ierarhic pe structuri riguroase, de orientare militaristă (hoarde), care au zguduit istoria antică tārzie şi medievală. Mai puţin cunoscute din istoria antică ne sunt migraţiile “poporului mării” (filistenii) despre care mărturisesc cronicile egiptene, sau ale triburilor nomade din Orientul Mijlociu. Aceste migraţii au fost determinate tot de principiul autoconservării, deşi susţinerea lor nu a fost paşnică, ci violentă, cel puţin īn faza de contact. Despre unele hoarde citim, totuşi, că s-au stabilit īn mijlocul populaţiilor autohtone, renunţānd definitiv la caracterul migrator (este cazul slavilor, hunilor, bulgarilor).

Cāteva exemple

Printre cele mai cunoscute exemple de deportări din istoria Romāniei, deşi atāt de pasional incriminată de naţionalişti mai ales datorită consecinţelor ei moderne şi contemporane, se numără şi sosirea ţiganilor īn Moldova, acolo unde, după cum ne spun ţiganologii, ţiganii au fost asociaţi cu tătarii care s-au aşezat paşnic īn ţară. Adevăr parţial, īnsă, pentru că mulţi ţigani (atenţie! Acest nume a fost iniţial un nume de ocară, motiv pentru care varianta de rromi este de preferat) au fost luaţi sclavi şi trataţi ca atare “graţie” facilităţilor comerciale ale vremii, mai ales a celor de pe piaţa turcească. Mai recent, aceeaşi etnie a avut de suferit din pricina politicii ultra-naţionaliste sprijinite de Mareşalul Antonescu şi au īnfundat Transnistria, alături de evrei. Comunismul ceauşist a avut o altă soluţie pentru aceştia: pe cei dintāi i-a legat de glie, mutāndu-i īn sate ţigăneşti, uneori şi īmproprietărindu-i cu pămānt (vezi comuna Zece Prăjini din jud. Ilfov), pe cei din urmă i-a vīndut pe valută forte statului Israel.

Romānii, maghiarii şi saşii recalcitranţi la noua politică agrară („chiaburii”) au fost re-educaţi īn „centre de cultură şi civilizaţie autentic romānească” prin unghere uitate de lume din Bărăgan. Migraţia ţăranilor la oraş, īn centrele industriale ale epocii de aur poate fi considerată o colonizare forţată. Similar ar putea fi considerată şi īntoarcerea pensionarilor şi a şomerilor la ţară care stă mai mult sub semnul neputinţei acestora de integrare īn structurile oraşului şi a unei politici coerente din partea guvernaţilor pentru sprijinirea vieţii la ţară (evident īn afara cātorva eforturi sporadice).

Īn Europa migraţiile (sau exodurile de populaţie) se pot considera īncheiate o dată cu īntemeierea statelor naţionale, īn a doua jumătate a sec. XIX, moment īn care vastele imperii sunt dumicate īn state relativ mici şi se delimitează teritorii cu frontiere relativ stabile. De acum primul duşman al migraţiei devine hotărārea de cancelarie apărată cu arma īn mānă de grăniceri pe fāşii tot mai largi şi mai sofisticat protejate cu tot felul de tehnologii, de la şanţuri cu apă şi garduri cu sārmă ghimpată, pānă la gardurile electrice, cāinii de pază şi sistemele electronice moderne. Este interesant de observat că a existat o anumită sensibilitate populară īn rāndul maselor, deoarece marile exoduri de populaţii au precedat īntemeierea de noi state. Cānd mişcările politice au fost mai rapide decāt intuiţia populară au rezultat state cu minorităţi destul de bine reprezentate la frontiere (vezi finlandenzii din Rusia, ruşii din Republica Moldova sau maghiarii din Romānia). Migraţii mai recente īn Europa s-au īnregistrat īn momentul desfiinţării Federaţiei Iugoslave, iar īn Asia – īn pragul formării celor două state vecine şi rivale, India şi Pakistan, din ceea ce odinioară a reprezentat Indiile Orientale. Migraţiile, dacă mai există, păstrate mai ales printre popoarele cu o cultură migratoare, precum diversele ramuri ale etniei rromilor, s-au desfăşurat de acum pe teritorii retrānse īn interiorul statelor.

O clarificare suplimentară tot mai este necesară. Istoria diverselor popoare mărturiseşte despre migraţii pe trasee scurte, de părăsire temporară a locuinţei pentru o vecinătate mai sigură, motivată de apariţia unor factori de insecuritate īn zonă, mai ales invazii. Īn limba romānă acest tip de migraţie a ajuns cunoscut sub numele de bejenie. Imaginea atāt de plastică a celui ce pleca īn bejenie īncă mai este conservată de expresia „şi-a pus traista īn băţ”, făcānd aluzie la īmpachetarea grăbită a unor minime rezerve alimentare şi părăsirea pripită a locuinţei. De cele mai multe ori, resursele erau suficiente doar pentru a permite atingerea unei ţinte nu foarte īndepărtate, de regulă „codrul”, care īi asigura atāt protecţia, cāt şi hrana necesară īn perioada bejenatului. A nu se confunda bejenia cu fenomenul experimentat de sute de familii de romāni care şi-au pierdut apartamentele īn condiţiile sistemului financiar instabil al Romāniei post-ceauşiste (vezi ingineriile financiare de tip CARI-TAS, FNI, BANC-OREX (!) şi s-au mutat la rude, suprapopulānd apartamente īnguste.

Şi ca să nu ne grăbim prea tare, mai putem discuta şi situaţia tot mai rar īntālnită dar deloc de neglijat īn condiţiile actuale, ale suprapopulării anumitor zone īn defavoarea altora, anume colonizarea teritoriilor nepopulate sau depopulate. Printre cele mai ilustre exemple din antichitate se enumeră fenicienii şi grecii antici, īntemeietori de colonii īn tot bazinul Mării Mediterane, sau vikingii, primii descoperitori ai Islandei şi ai Americii de Nord, ca să amintim doar cāteva exemple. (Deşi sunt extrem de tentat să-i includ aici şi pe coloniştii Americilor, mă voi abţine, totuşi, de la această injustiţie.) Chiar dacă aici voinţa emigrantului este respectată, trebuie considerată şi voinţa şi dreptul la auto-determinare a celor al căror teritoriu este “invadat”. Din această cauză colonizarea Americilor de către europeni este un proces extrem de controversat care a suprimat civilizaţii nepereche, prin urmare şi de neīnţeles pentru barbarii invadatori europeni. Īn măsura īn care colonizarea este un proces liber consimţit atāt de emigranţi cāt şi de aborigeni, rămāne o posibilitate pentru aplicarea migraţiei. Opţiunile moderne de colonizarea a zonelor reci, a oceanelor sau a spaţiilor extra-terestre sunt provocările contemporaneităţii noastre care se īnscriu exact īn această linie.

Probabil o versiune individualizată a colonizării o poate constitui şi ocuparea oficiilor de reprezentare a statului sau a unor instituţii naţionale īn alte ţări ale lumii. Chiar dacă indirect slujeşte unor interese particulare, misiunea de reprezentare (economică, diplomatică) aduce, cel puţin teoretic, beneficii naţiunii reprezentate. Misionarismul este un exemplu al acestei variante, misionarul fiind considerat, la modul idealist, un ambasador al lui Dumnezeu, dar la modul practic reprezentantul denominaţiunii şi al organizaţiei misionare expeditoare. O dată cu extinderea globalizării acest fenomen poate căpăta amploarea unei migraţii. Posibil ca, la nivel internaţional, să putem vorbi deja despre hoarde de diplomaţi, reprezentanţi, oameni de afaceri şi misionari care străbat meridianele zilnic. Mărturie stau zecile de companii aeriene care oferă servicii de transport 24 cu 7 (24 ore/zi, 7zile/săptămānă).

Auto exilarea

Īn societatea democratică a contemporaneităţii noastre, aşa cum ne place să o definim, fenomenul migraţiei cunoaşte valenţe necunoscute īn vreuna din societăţile anterioare. Tocmai liberul arbitru şi dreptul la auto-determinare, atāt de mult exploatate de societatea sec. XX, a ridicat posibilitatea interpretării migraţiei şi ca posibilitate ultimă de sancţionare a guvernării falimentare a unei naţiuni. Fenomenul acesta nu este posibil decāt īn condiţiile existenţei unor subiecţi elevaţi, a unor cetăţeni cu o cultură civică şi politică īnaltă. Desfiinţarea frontierelor ca şi obstacole īn calea liberei circulaţii a cetăţenilor Europei Apusene (a se observa că frontierele īncă nu au fost desfiinţate ca şi limită de stat) a fost posibilă numai īn condiţiile stabilităţii economice din ţările semnatare şi a oportunităţilor egale de muncă şi viaţă. Practic, deşi posibilă, migraţia nu este deocamdată dezirabilă īn Europa de Apus pentru că este lipsită de substanţă. Totuşi nu totdeauna a fost aşa. Istoria semnalează situaţii cānd migraţii temporare au fost realizate la chemarea unor lideri politici, sindicali sau religioşi care au inspirat şi mobilizat mulţimi imense pentru salvgardarea unor principii fundamentale ale comunităţii respective. Se poate da exemplu Marşul Sării organizat de Mahatma Gandhi pentru a demonstra autorităţilor britanice că sarea pe care o dă Dumnezeu este un bun comun al tuturor indienilor şi nu monopolul imperiului. Cu acel prilej, pe parcursul a 24 de zile, au fost străbătuţi peste 240 mile. Coloana, ce măsura 2 mile īn lungime, īi avea īn frunte pe Gandhi īnsuşi şi pe 78 dintre īnvăţăceii săi.

De observat că īn toate aceste situaţii (exod, bejenie, colonizare, reprezentare oficială), subiectul care īntreprinde acţiunea este motivat īn ultimă instanţă de impulsul autoconservării fiinţei sale aşa cum este exprimat el la un moment dat īn cultura poporului din care face parte. Uneori poate fi stimulat de militarismul de hoardă, de spiritul de grup (poate fi numit şi interese de partid/breaslă/denominaţie), de protecţia părintească de ocrotire a familiei lărgite datorată epuizării resurselor dintr-o zonă, de provocarea unei vieţi mai bune īntr-o zonă care promite mai mult. Stimuli de felul acesta pot constrānge nu numai grupuri ci şi indivizi, membrii ai unei comunităţi date, īnspre luarea unei decizii radicale de schimbare a habitatului, ce poate contraveni atāt de tranşant unei alte nevoi atāt de dragi omului, nevoia de siguranţă pe care familiarismul cu locul, limba şi cultura i-a oferit-o. Totuşi individualizarea migraţiei poartă alte nume despre care vom vorbi mai jos. Aşadar, cazurile expuse mai sus nu fac obiectul interesului nostru de faţă, deşi, dacă Dumnezeu īngăduie s-ar putea să fim nevoiţi să le experimentăm. Probabil că generaţia tānără a Romāniei de astăzi este lamentabil de comodă şi disperat de indiferentă tocmai pentru că nu a cunoscut semnificaţia cuvintelor „inaniţie”, „deportare” sau „suferinţă”………………..

http://www.roboam.com/emigrant4.htm

https://ardeleanlogos.wordpress.com/diverse/emigratia-romaneasca/

ISTORIE BAPTISTĂ De la fondarea biserici creştine până în prezent de J. M. Cramp, D.D. (1796-1881) Capitolul VI – Perioada Agitată, din anul 1567 până în anul 1688 Secţiunea III

download

Pagina de Istorie

Începând cu luna Februarie 2005, vă punem la dispoziţie o lucrare de Istorie Baptistă scrisă de autorul J. M. Cramp, care prezintă istoria mişcării baptiste într-o formă condensată şi interesantă, începând cu fondarea bisericii primare şi ajungând până în perioada prezentă. Sperăm ca prin acest material să vă îmbogăţiţi cunoştinţele şi să aflaţi detalii diversificate şi interesante legate de istoria creştină. Mai multe informaţii şi scrieri din domeniul istoriei creştine puteţi găsi pe paginile Bibliotecii electronice a Misiunii Vox Dei, prin accesarea link-ului din dreapta, cu Istorie Baptistă.

ISTORIE BAPTISTĂ

De la fondarea biserici creştine până în prezent de J. M. Cramp, D.D. (1796-1881)

Capitolul VI – Perioada Agitată, din anul 1567 până în anul 1688 Secţiunea III

Severitatea Guvernului lui Elizabeth – Bigotismul lui James I – Conferinţa de la Hampton Court – Emigrarea – Biserica lui John Smyth – Confesiunile lor – Bartholomew Legate – Extrase din publicaţiile Baptiste despre Libertatea Conştiinţei – Neliniştea Regelui faţă de creşterea lor

Aşa de mare era severitatea Guvernului lui Elizabeth, încât Separatiştii din toate clasele au fost împrăştiaţi pretutindeni, şi au fost forţaţi să-şi ţină întâlnirile în cea mai mare privaţiune. Baptiştii, fiind în special marcaţi pentru expulzare, abia dacă puteau să se întâlnească. Prin urmare, doar puţin este cunoscut despre ei în timpul restului acestei domnii. Nu este nici o îndoială, totuşi, de existenţa lor continuă. Un scriitor se referă la „Adunările Anabaptiste” din Londra şi din alte locuri. Un altul indică suspiciunea sa că erau unii, chiar din Biserica Angliei, care ţineau sentimentele lor. O congregaţie a fost descoperită în Londra în 1588, a cărei păreri şi practici sunt indicate drept „Anabaptistice”. Strype spune, că ei erau obişnuiţi să se întâlnească laolaltă în Zilele Domnului, şi să asculte la îndemnuri din Cuvântul Domnului; că cinau împreună, adunau bani pentru a plăti pentru hrană, şi trimiteau surplusul la aceia dintre fraţii lor care erau în temniţă; că nu foloseau nici o formă de rugăciune; că refuzau să privească Biserica Angliei drept adevărata Biserică; că negau autoritatea Reginei, şi a tuturor magistraţilor, în chestiunile religioase; şi că considerau ilegal botezarea copiilor. La o perioadă tot mai târzie un Baptist este menţionat a fiind în temniţă în Norwich, şi în pericol de moarte, doar datorită opiniilor sale religioase1.

James I a fost la fel de habotnic şi de despotic precum Elizabeth. În timp ce se afla în Scoţia el a pretins un mare zel pentru Protestantism. Când a subscris Ligii şi Legământului Solemn, în 1590, „el l-a lăudat pe Dumnezeu că s-a născut în vremea de lumină a Evangheliei, şi într-un asemenea loc, încât să fie rege al unei asemenea Biserici, cea mai sinceră [pură] biserică din lume. ‚Biserica de la Geneva’, spunea el, ‚ţinea Pasca şi Yule [Paştele şi Crăciunul]; cei au ele pentru ei? Ele nu au nici o instituire. Cât despre vecina noastră Biserică a Angliei, serviciul său este o mesă rostită cu rele în engleză; ei nu vor nimic din mesă decât ajutoarele. Vă provoc, bunii mei miniştri, doctori, bătrâni, nobili, gentlemeni, şi baroni, să staţi demni faţă de puritatea voastră, şi să-i îndemnaţi pe oameni să facă la fel; căci eu, într-adevăr, atâta timp cât îmi voi tolera viaţa, voi menţine aceleaşi lucruri’”2. Dar la ridicarea sa către demnitatea mai înaltă de Rege al Marii Britanii el a devenit brusc vrăjit de Episcopat. Breasla de rege, în care s-a gândit a fi un adept, armoniza mai bine cu episcopii decât cu prezbiterii. Episcopii păreau a fi aliaţii naturali ai suveranilor. „Nu e nici un episcop, nu e nici un rege”, era motto-ul lui James. Precum toţi noii convertiţi, el a manifestat o fervoare remarcabil de ataşament, şi a fost gata să facă orice în dreptul cauzei. Clerul Puritan, adică cei care doreau o mai mare libertate, şi care doreau să asimileze guvernarea Bisericii către modelul Genevan, a cerut o audiere. Rezultatul a fost evenimentul cunoscut în istorie drept Conferinţa de la Hampton Court. Nu a fost nici o conferinţă, totuşi, căci Regele îşi schimbase mintea dinainte. Comportamentul său a fost aspru şi arogant. Nouă episcopi, cu alţi demnitari, au apărut în susţinerea Bisericii Angliei şi a lucrurilor aşa cum erau; Dr. Raynolds, cu trei alţi lucrători, au reprezentat pe Puritani. Cererile lor au fost alcătuite din patru particularităţi: „1. Ca doctrinele Bisericii să poată fi păstrate pure, conform Cuvântului lui Dumnezeu. 2. Ca bunii pastori să fie puşi în toate bisericile, să predice la fel. 3. Cartea Rugăciunilor Comune să fie adecvată pentru o mai multă creştere de pietate. 4. ca guvernarea Bisericii să fie servită sincer, conform Cuvântului lui Dumnezeu”. În suportul acestor cereri, Dr. Raynolds a adus multe considerente de greutate şi a argumentat cu mare modestie şi reţinere, deşi adesea fost întrerupt şi insultat de Rege. „Ei bine, Doctore”, a spus James, „mai ai altceva de oferit?” „Nimic”, a răspuns Raynolds. „Dacă aceasta e tot ceea ce are de spus partida ta”, a revenit Regele, „le voi conforma, sau îi voi hărţui din ţară, sau altfel mai rău”3.

Puritanii au văzut că nu ere nimic de sperat din partea Guvernului, şi au luat măsurile de consecinţă. Mulţi au trecut către Olanda. Printre ei au fost şi unii din convingerea Brownistă, mai apoi numită Independenţii, şi acum Congregaţionaliştii. Bisericile din acest ordin au fost stabilite la Leyden, Amsterdam, şi alte locuri. Din acea clasă au fost mulţi Baptişti. Enoch Clapham, un scriitor din acea eră, vorbeşte despre ei drept „părăsind adunările publice, şi alergând în păduri şi pajişti, şi se întâlneau în grajduri auxiliare, hambare, şi poduri pentru servicii”4.

John Smyth a fost un cler al Bisericii Angliei, şi a trăit în Gainsborough, Lincolnshire. La părăsirea acelei Biserici el a devenit pastor printre Brownişti, care l-au stimat aşa de mult încât Episcopul Hall îl numeşte „oracolul lor în general”. După o slujire de trudă şi primejdie de circa 15 ani, timp în care el şi cu prietenii săi au suferit mult din partea tiraniei Elizabethane, s-a socotit a fi necesar să abandoneze terenul, pentru a-şi păstra viaţa şi libertatea. În anul 1606 s-a alăturat unei partide de emigranţi care s-au stabilit în Amsterdam. Acolo ei s-au unit cu o Biserică Engleză care a fost formată cu ceva timp în urmă. Dar legătura lui Smyth cu acea Biserică nu a fost de lungă durată. El a părăsit „Biserica Angliei pentru Brownişti, şi acum reflecţia mult mai matură l-a condus să ia un alt pas. Browniştii negau faptul că Biserica Angliei era adevărata Biserică, şi prin urmare ei şi-au re-ordinat toţi lucrătorii care mergeau la ei din acea Biserică, socotind ordonanţele ei nule şi fără efect. Dar ei nu re-botezau. Aceasta părea pentru Smyth o inconsistenţă. El credea că dacă ordinarea era invalidă, botezul nu era mai prejos. A urmat o investigare, care a fost extinsă în mare cu privire la botez, şi emis în convingere că credincioşii sunt singurii supuşi ai ordonanţei, şi că imersiunea este esenţială pentru acesta. Câţiva din prietenii lui Smyth au împărtăşit convingerea. A fost multă dispută cu privire la maniere în care au procedat ei, unii menţinând faptul că Smyth s-a botezat pe sine şi apoi i-a botezat şi pe ceilalţi. Aceasta este un lucru de mică consecinţă. Baptiştii nu cred în succesiunea Apostolică, aşa cum se susţine în mod comun. Probabilitatea este că unul dintre fraţii l-a botezat de Smyth, şi apoi el i-a botezat şi pe alţii. Numărul acestor fraţi au crescut curând destul de mult. S-a format o Biserică, unde Smyth a fost ales ca pastor. La moartea sa, care a avut loc în 1611, Thomas Helwys a fost numit în locul său. În anul acela, înainte de moartea lui Smyth, Biserica a publicat o Confesiune de Credinţă, în 26 de articole. Vom transcrie pe acelea care se relatează cu constituţia unei Bisericii, şi a ordonanţelor.

„10. Că Biserica lui Hristos este o companie a celor credincioşi, separaţi din lume prin Cuvântul şi Duhul lui Dumnezeu, fiind legaţi de Domnul, şi unul faţă de altul, prin botez, prin mărturisirea lor a credinţei şi a păcatelor” (1 Corinteni 1:2; Efeseni 1:1; 2 Corinteni 6:17; 1 Corinteni 12;13; Fapte 8:37; Matei 3:6).

„11. Că deşi în privinţa lui Hristos Biserica este una, cu toate acestea ea constă din diverse congregaţii particulare, atât de multe câte vor fi în lume; fiecare din aceste congregaţii, fie că sunt doi sau trei, pe care le-a dat Hristos, cu toate mijloacele mântuirii lor, sunt trupul lui Hristos, şi o Biserica întreagă, şi prin urmare pot, şi ar trebui, când vin laolaltă, să se roage, să profeţească, să frângă pâinea, să administreze toate sfintele ordonanţe, deşi nu ar avea ofiţeri, sau dacă ofiţerii lor ar fi în temniţă, sau bolnavi, sau să fie împiedicaţi printr-un mijloc să fie în Biserică” (Efeseni 4:4; Matei 18:20; Romani 8:32; 1 Corinteni 3:22, 12:27, 14:23; 1 Petru 4:10, 2:5).

„12. Că la fel cum o congregaţiei îl are pe Hristos, aşa îl au toate. Şi că Cuvântul lui Dumnezeu nu vine de la cineva, nici către vreo anumită congregaţie în particular, ci la fiecare Biserică particulară, precum tuturor din lume. Şi prin urmare nici o Biserică nu ar trebui să provoace vreo prerogativă faţă de alta” (2 Corinteni 10:7; 1 Corinteni 14:36; Coloseni 1:5, 6).

„13. Că fiecare Biserică trebuie să-şi primească membrii ei prin botez, în urma mărturisirii credinţei şi a păcatelor lor făcute prin predicarea Evangheliei, conform instituirii şi practicii primitive. Şi, apoi, Bisericile constituite după oricare altă manieră, sau de oricare alte persoane, nu sunt conform testamentului lui Hristos” (Matei 28:19; Fapte 2:41).

„14. Că botezul, sau spălarea cu apă, este manifestarea exterioară a morţii faţă de păcat, şi umblarea în noutatea vieţii; şi prin urmare nicidecum nu aparţine pruncilor” (Romani 6:2-4).

„15. Că Cina Domnului este manifestarea exterioară a comuniunii spirituale dintre Hristos şi cel credincios, reciproc declarând moartea Sa până ce El va veni” (1 Corinteni 10:16, 17, 11:26).

„19. Că fiecare Biserică ar trebui, conform exemplului ucenicilor lui Hristos şi a Bisericilor primitive, în prima zi a săptămânii, fiind ziua Domnului, să se adune laolaltă, să se roage, să profeţească, să laude pe Dumnezeu, şi să frângă pâinea, şi să îndeplinească toate părţile comuniunii spirituale, pentru închinarea lui Dumnezeu, şi edificarea lor reciprocă, şi păstrarea adevăratei religii şi pietăţi în Biserică (Ioan 20:19; Fapte 2:42, 20:7; 1 Corinteni 16:2). Şi ei nu ar trebui să se lupte în privinţa chemărilor lor, conform dreptăţii legii morale, pe care Hristos nu a venit să o abolească, ci să o împlinească” (Exod 20:8, etc.).

„20. Că ofiţerii fiecărei Biserici sau congregaţii sunt ori bătrânii, care prin oficiul lor hrănesc în special turma cu privire la sufletele lor; sau diaconi, bărbaţi şi femei, care prin oficiul lor uşurează necesităţile săracilor şi a fraţilor neputincioşi, cu privire la trupurile lor” (Fapte 20:28; 2 Petru 5:2, 3; Fapte 6:1, 4).

„21. Că aceşti ofiţeri trebuie să fie aleşi când sunt persoane calificate conform regulilor Testamentului lui Hristos, prin alegere şi aprobare a acelei Biserici sau congregaţii din care aceia sunt membrii, cu post, rugăciune şi punerea mâinilor; şi fiind doar o singură regulă pentru bătrânii bisericii, de aceea numai un anumit fel de bătrâni ai bisericii” (2 Timotei 3:2, 7; Tit 1:6, 9; Fapte 6:3, 4; 13:3; 14:23)5.

La scurt timp după publicarea Confesiunii, Helwys, însoţit de majoritatea membrilor Bisericii, s-au întors în Anglia. Ei s-au temut că dacă mai rămâneau într-o ţară străină conduita lor avea să fie privită drept laşitate. Ei au mai luat în considerare şi circumstanţele fraţilor care au continuat în ţara lor, şi care au fost „ca oile fără păstor” Aşa că ei s-au întors în locurile lor natale, şi s-au stabilit în Londra, întâlnindu-se pentru închinare în stricta privaţiune. Ei au confruntat un mare risc în reîntoarcerea la o asemenea dată. Flăcările persecuţiei au fost aprinse din nou, şi oameni au fost arşi de vii pentru erezie. Pe 18 martie 1612, Bartholomew Legate, un Arian, a suferit pe rugăciune în Smithfield; pe 11 aprilie, în acelaşi an, Edward Wightman a fost pus la moarte la Lichfield, în aceiaşi manieră. Acest om, dacă s-ar crede mandatul pentru execuţia sa, a fost un eretic în masă, căci a fost acuzat cu „nenorocitele erezii ale lui Ebion, Cerinthus, Valentinus, Arius, Macedonius, Simon Magul, al lui Manes, Photinus, şi al Anabaptiştilor, şi a altor arhi-eretici; şi, mai mult, de alte opinii blestemate, născocite prin instinctul lui satan, şi în această privinţă de care nu s-au mai auzit”. El a susţinut „că botezul pruncilor este un obicei abominabil”, şi „că Creştinismul nu este pe deplin profesat şi predicat în Biserica Angliei, ci în parte”. Acolo a fost reala sa delicvenţă. Dar publicul, chiar şi în acele zile, ar fi protestat împotriva arderii unui om doar pentru principiile sale Baptiste şi anti Biserica Angliei. S-a găsit a fi necesar, prin urmare, să se ponegrească victima la o asemenea extindere încât să apară perfect hidos şi potrivit pentru foc. Dar Episcopul Neile, de Lichfield, şi asistenţii săi, care au acţionat drept Comisari Regali în această ocazie, erau în mod clar „producători de minciuni”. Nici un om nebun nu ar putea susţine opiniile felurite imputate lui Wightman. Crosby remarcă în mod corespunzător că „multe din ereziile cu care l-au acuzat ei sunt aşa de nebune şi inconsistente, încât acestea discreditează ceea ce spun ei”; şi că „dacă el susţinea într-adevăr asemenea opinii el ori era un idiot or un nebunatic, şi ar fi avut mai degrabă nevoie de rugăciunile şi asistenţa lor decât să-l pună la o astfel de moarte crudă”6.

O altă persoană, de care s-a spus că era un „Arian Spaniol”, a fost şi el condamnat să moară; însă aşa de multă simpatie s-a exprimat de către popor la celelalte execuţii încât „el a fost suferit să-şi ducă zilele în Newgate, unde a sfârşit-o la fel”; căci „Regele James prefera în mod politic”, spune Thomas Fuller, „ca ereticii de mai apoi, deşi condamnaţi, să fie aruncaţi în tăcere şi în privat în temniţă, mai degrabă decât să-i graţieze, şi să-i amuze pe alţii cu solemnitatea unei execuţii publice, care în judecata populară uzurpa judecăţile comune la care se priveau doar lângă cel ce suferea, pe care-l priveau cu compasiune, fără să mai ia în socoteală scăderii vinei, care meritau la fel”7. Aşa a scris un cleric Protestant despre secolul al 17lea; dar crima este crimă, totuşi săvârşită, fie prin sabie, foc, sau procesul mai încet al întemniţării.

Deşi Baptiştii au fost excluşi de la folosirea amvonului, presa le-a făcut un serviciu bun. Două tratate, publicate de ei la scurt timp după evenimentele tocmai înregistrate, au fost onorabile precum bunul lor simţ şi sentimentul pios. Primul a apărut în 1614, se intitula „Pacea religiei, sau o pledare pentru libertate a conştiinţei” (Religion’s Peace; or, a Plea for Liberty of Conscience) şi este lucrarea cea mai timpurie publicată în limba engleză. Referitor la autor, Leonard Busher, nu s-a păstrat nici o relatare. Se poate deduce din tratat, că el a aparţinut înainte de Brownişti. El era un cunoscător al limbii greceşti originale a Noului Testament, şi era un student sârguincios al volumului sacru. Două alte tratate au fost scrise de el, pe care sărăcia l-a prevenit să le tipărească. Unul a fost intitulat „Un bici cu coarde mici, în ce fel Antihrist şi lucrătorii săi pot fi scoşi din Templul lui Dumnezeu!” şi cealaltă „O declaraţie a anumitor traduceri false din Noul Testament”. Versiunea noastră Autorizată a fost publicată la numai 3 ani, şi aici revizia era deja ameninţată! Multe din aceste lucrări au fost foarte cu pricepere scrise, şi dacă am avea loc pentru extrase din ele, ele ar sluji pentru a arăta că strămoşii noştri Baptişti au fost distinşi pentru vigoarea mintală şi independenţă. Ei au lovit înaintea contemporanilor lor religioşi, prea mulţi dintre care, în loc să simpatizeze cu ei, au caricaturizat principiile lor şi au emancipat furia populară împotriva persoanelor lor.

Cât de sever au suferit Baptiştii în domnia lui James I, se poate aduna dintr-o declaraţie făcută de unul din ei în 1620. „Mizeriile noastre sunt prea lungi şi întemniţările încete pentru mulţi ani în diferite ţări ale Angliei, în care mulţi au murit şi au lăsat în urma lor văduve, şi mulţi copii mici; luându-ne bunurile şi altele asemenea lor, de care puteam avea probe bune; nu pentru vreo lipsă de loialitate faţă de Maiestatea sa, nici faţă de rănirea vreunui muritor, adversarii noştri fiind judecătorii; ci doar pentru că îndrăznim să nu afirmăm şi să practicăm în închinarea lui Dumnezeu, asemenea lucruri în care nu avem credinţă, pentru că este păcat înaintea Celui Prea Înalt”. Acest pasaj este luat dintr-un tratat intitulat „O suplicaţie cea mai umilă a multora din supuşii loiali ai Maiestăţii Regelui, gata să mărturisească cu toată ascultarea civilă, prin jurământul de alianţă, sau altfel, şi cel al conştiinţei; care sunt persecutaţi (doar pentru că diferă în religie) contrar cu mărturiile Divine şi umane”8. După un interval de câţiva ani, un parlament avea să se adune. „Suplicaţia Umilă” a fost scrisă în acea ocazie, şi s-a sperat ca oamenii patriotici, care şi-au anunţat intenţia lor de a căuta redresarea tuturor revendicărilor şi restaurarea libertăţii, aveau să audă plângerile creştinilor persecutaţi. Tratatul a fost probabil scris de autorul lucrării „Persecuţia judecată şi condamnată”; dar argumentele sunt mult mai sistematic aranjate decât în acea lucrare.

„Autorul acestor argumente împotriva persecuţiilor”, spune Roger Williams, „aşa cum am fost informat, fiind încredinţat de unii de atunci în putere de prizonierul apropiat din Newgate, pentru mărturia unor adevăruri ale lui Isus, şi fără să se folosească de stilou şi cerneală, au scris aceste argumente în lapte, pe foi de hârtie aduse lor de femeia, îngrijitoarea lui, de la un prieten din Londra, drept dopurile sticlei lui de lapte”.

„Într-o astfel de hârtie, scrisă cu lapte, nimic nu va apărea; dar citirea sa prin foc fiind cunoscută de prietenul acesta care a primit scrisorile, el a transcris şi le-a ţinut împreună, deşi autorul însăşi nu a putut corecta sau vedea ceea ce a scris personal”9.

Acest apel a fost prezentat în zadar. Persecuţia a continuat. Mesagerii Dodd şi Cleaver, doi autori ai vremii, care au publicat în parteneriat un pamflet în 1621, intitulat, „Patrimoniul copiilor creştinii”, încredinţează ca motiv pentru implicarea în această controversă, „că cei de opinie contrară erau foarte harnici, şi că au îndurat mari dureri pentru a propaga doctrina lor; că persoane diverse de notă bună pentru pietate au fost prevalate de ei; că câţiva au implorat ajutorul şi asistenţa lor; şi că ei erau deja angajaţi în dezbateri private în această materie”10. O altă persoană, scriind în 1662, declară, „că ei [Baptiştii] s-au separat de Biserică, şi au scris multe cărţi în apărarea principiilor lor, şi au avut mulţimi de ucenici; că era obiceiul lor să producă un număr de Scripturi pentru a dovedi doctrinele lor; că ei erau în aparenţă mult mai sfinţi decât cei din Biserica Stabilită”11.

S-ar părea, aşadar, că Baptiştii erau un trup activ şi în creşterea. Aceasta este evident mai apoi dintr-o scrisoare adresată clerului de către Arhiepiscopul Stareţ din 1622, în care el spune că Maiestatea sa era „mult tulburată şi întristată la inimă, să audă în fiecare zi de aşa de mult deranjament de la religia noastră, atât către Popie cât şi Anabaptism, sau alte puncte de separare, în anumite părţi ale acestei împărăţii”; şi că el a atribuit aceste deranjamente, în mare măsură, strălucirii, afecţiunii şi nerentabilităţii acelui fel de predicare care a avut loc în anii recenţi prea mult în curte, universitate, oraş şi ţară. „Scopul uzual al foarte multor predicări”, se adaugă, „este notat a fi o înălţare în punctele de divinitate, prea profunde pentru capacitatea poporului, sau o întărire a prea multei citiri, sau afişarea propriului lor spirit, sau o amestecare ignorantă cu materiile civile, atât în privaţiunea câtorva parohii şi corporaţii, precum şi în publicul împărăţiei, sau o scăpare a antipatiilor lor, sau o netezire a acelor inutile fantezii, care în această vreme binecuvântată de pace lungă fierbe în creierul poporului neinformat; sau în final, o batjocură aspră sau indecentă, nu împotriva doctrinelor (care atunci când textul oferă ocazia nu numai că sunt dovedite, ci şi mult condamnate de Maiestatea sa regală), dar împotriva persoanelor Papiştilor şi Puritanilor. Acum poporul se năştea odată cu acest fel de învăţătură, şi niciodată instruit în catehism, şi bazele fundamentale de religie, nu sunt pentru această hrană aeriană mai buni decât ‚arasae tabulae’, cărţi noi de masă, gata să fie umplute cu manuale şi catehisme ale preoţilor Papali, sau de hârtiile şi pamfletele Anabaptiştilor, ale Browniştilor şi Puritanilor”12.

Credem că Regele era corect. Predicatorii zilei nu au fost educaţi, pentru cea mai mare parte, în cele mai bune şcoli, şi nu ştiau cum să angajeze simpatiile poporului. Puritanii şi Baptiştii au fost în mare parte gata să câştige urechea poporului. Se spunea de Domnul nostru, că „oamenii de rând Îl ascultau cu bucurie”.

Note de subsol:

1 Broadmead Records, Introduction, pp. lxxii. Ixxiii.

2 Neal’s History of the Puritans, ii. p. 2.

3 Neal, ut sup. p. 10.

4 Crosby, i. p. 88.

5 Confessions of Faith (Hanserd Knollys Society), pp, 1-10.

6 History, i. p. 108, Appendix; pp. 1-7.

7 Church History, book x. cent. 17, sect. 14.

8 Tracts, p. 190.

9 Bloody Tenant of Persecution, p. 36. Hanserd Knollys Society.

10 Crosby, i. p. 141

11 Ibid. p. 139.

12 Documentary Annals, ii. p. 204.

http://publicatia.voxdeibaptist.org/istorie_dec06.htm

HAMARTIOLOGIE – doctrina despre păcat / PĂCĂTOŞENIA STĂRII PĂCĂTOASE NATURALE A OMULUI – Thomas Boston.

download

PĂCĂTOŞENIA STĂRII PĂCĂTOASE NATURALE A OMULUI  Thomas Boston

DOCTRINA: NATURA OMULUI ESTE ACUM CORUPTĂ ÎN ÎNTREGIME

Voi confirma doctrina corupţiei naturii.

Voi ţine oglinda în faţa ochilor voştri, în care puteţi vedea natura voastră păcătoasă; care, deşi este observată de Dumnezeu, mulţi o trec cu vederea. Vom consulta Cuvântul lui Dumnezeu, şi experienţele şi observaţiile oamenilor.

Pentru dovada Scripturii, să considerăm:

Felul în care Scriptura observă felul cum Adam cel căzut îşi comunică imaginea sa posterităţii sale (Geneza 5:3), „Adam a născut un fiu după chipul şi asemănarea lui şi i-a pus numele Set.” Comparaţi aceasta cu primul verset al capitolului, „În ziua când a făcut Dumnezeu pe om, l-a făcut după asemănarea lui Dumnezeu.” Iată aici, cum a fost imaginea după care omul a fost făcut, şi imaginea după care el este născut, sunt opuse. Omul a fost creat după asemănare cu Dumnezeu; adică, sfântul şi dreptul Dumnezeu a făcut o creatură sfântă şi dreaptă, dar Adam cel căzut a născut un fiu, nu în asemănare cu Dumnezeu, ci în asemănare cu el; adică, Adam cel corupt de păcat a născut un fiu corupt de păcat. Căci la fel cum imaginea lui Dumnezeu purta neprihănirea şi nemurirea în ea, aşa cum a fost arătat mai înainte; tot aşa această imagine a lui Adam cel căzut purta corupţia şi moartea în ea (1 Corinteni 15:49, 50; comparaţi cu versetul 22). Moise, în capitolul cinci din Geneza, ne dă prima listă de mortalitate care a fost vreodată în lume, plasând în ea faptul că muritorul Adam a născut muritori. Păcătuind, el a devenit muritor, potrivit cu ameninţarea; şi astfel el a născut un fiu după chipul său, păcătos, şi de aceea muritor. Astfel păcatul şi moartea a trecut asupra tuturor. Fără îndoială el l-a născut şi pe Cain şi pe Abel după asemănarea sa, la fel ca şi pe Set. Dar aceasta nu se spune despre Abel, deoarece el nu a lăsat nici un urmaş în urma lui, şi căderea sa ca prim sacrificiu al morţii în lume, a fost un document suficient al acestui lucru; dar nici despre Cain, căruia i s-a părut ceva caracteristic, datorită răutăţii sale monstruoase; şi în plus, posteritatea sa a fost înecată la potop: dar se spune despre Set, deoarece el a fost tatăl seminţei sfinte; şi din el se coboară toată omenirea de după potop, căzuţi prin asemănarea cu Adam.

Aceasta este evident din acel text al Scripturii (Iov 14:4), „Cum ar putea să iasă dintr-o fiinţă necurată un om curat? Nu poate să iasă nici unul.” Primii noştri părinţi au fost necuraţi, cum am putea să fim noi curaţi? Cum ar fi putut părinţii noştri imediaţi? Cum ar putea să fie astfel copiii noştri? Necurăţia la care ne referim aici, este o necurăţie păcătoasă; căci ea este astfel că îi face omului zilele pline de probleme: şi ea este naturală, fiind derivată din părinţi necuraţi: „Omul născut din femeie” (versetul 1), „Cum ar putea omul să fie fără vină înaintea lui Dumnezeu? Cum ar putea cel născut din femeie să fie curat?” (Iov 25:4). Dumnezeu cel omnipotent, a cărui putere nu este provocată aici, poate aduce un lucru curat din unul necurat, aşa cum a făcut în cazul omului Hristos: dar nimeni altcineva nu poate aceasta. Fiecare persoană care este născută potrivit cursului naturii este născut necurat. Dacă rădăcina este necurată, aşa trebuie să fie şi ramurile. Nu materia este reparată, deşi părinţii sunt cei sfinţiţi; pentru că ei sunt sfinţi doar în parte, şi aceasta prin har, nu prin natură, şi ei i-au născut pe copiii lor ca şi oameni, nu ca şi oameni sfinţi. De aceea, aşa cum părinţii circumcişi nasc un copil necircumcis, şi după ce a fost semănat cel mai pur grâu, noi culegem pleava cu cerealele; astfel cei mai sfinţi părinţi nasc copii nesfinţi, şi nu le pot comunica harul lor către ei, aşa cum fac ei în natura lor; ceea ce mulţi părinţi evlavioşi găsesc ca fiind adevărat, în experienţa lor tristă.

Consideraţi mărturisirea psalmistului David (Psalmul 51:5) , „Iată că sunt născut în nelegiuire, şi în păcat m-a zămislit mama mea.” Aici el se ridică de la păcatul său actual, la fântâna acestuia, şi anume, natura coruptă. El a fost un om după inima lui Dumnezeu, dar de la început aceasta nu a fost aşa cu el. El a fost născut într-o căsătorie legală: dar când grămada a fost formată în pântece, ea a fost o grămadă păcătoasă. De vreme ce corupţia naturii este numită „omul vechi”; fiind la fel de vechi ca şi noi, mai vechi decât harul, chiar în cei care sunt sfinţiţi din pântece.

Ascultaţi fermitatea Domnului cu privire la aceasta (Ioan 3:6), „Ce este născut din carne, este carne.” Iată corupţia universală a omenirii – toţi sunt carne! Nu că toţi sunt plăpânzi, deşi acesta este şi ea un adevăr: da, şi slăbiciunea noastră naturală este o dovadă a corupţiei noastre naturale, dar nu acesta este sensul textului. Înţelesul său este – toţi sunt corupţi şi păcătoşi, şi aceasta în mod natural. De vreme ce Domnul nostru argumentează că deoarece ei sunt carne, de aceea ei trebuie să fie născuţi din nou, sau altfel ei nu pot intra în împărăţia lui Dumnezeu (versetele 3-5). Şi deoarece corupţia naturii noastre arată necesitatea absolută a regenerării, tot astfel necesitatea absolută a regenerării dovedeşte simplu corupţia naturii noastre; căci de ce ar avea nevoie omul de o a doua naştere, dacă natura sa nu ar fi chiar stricată în prima sa naştere?

Omul este cu siguranţă afundat foarte jos acum, în comparaţie cu ceea ce a fost odată. Dumnezeu l-a făcut „cu puţin mai prejos decât îngerii”: dar acum îl găsim asemănat cu animalele care pier. El a ascultat de un animal, şi acum el a devenit ca un animal. Ca şi Nebucadneţar, partea sa în starea sa naturală este cu animalele, „care se gândesc la lucrurile de pe pământ” (Filipeni 3:19). Ba mai mult, animalele de un anumit soi au avantajul omului natural, care este scufundat cu un grad mai jos decât ele. El este mai neglijent de ceea ce îl interesează cel mai mult, decât broasca ţestoasă, sau cocorul, sau rândunica în ceea ce este pentru interesul lor (Ieremia 8:7). El este mai idiot decât boul sau măgarul (Isaia 1:3). Îl găsesc trimis la şcoală să înveţe de la furnică, care n-are nici căpetenie, nici priveghetor, nici stăpân; totuşi „îşi pregăteşte hrana vara, şi strânge de ale mâncării în timpul secerişului.” (Proverbe 6:6-8); în timp ce omul natural are toate acestea, şi totuşi se expune la înfometarea veşnică. Ba mai mult decât toate acestea, Scripturile se ţin tare de omul natural, nu doar dorind calităţile bune ale acestor creaturi, ci ca un compus al calităţilor rele ale celor mai rele creaturi; în care violenţa leului, şiretenia vulpii, imposibilitatea de a învăţa a măgarului sălbatic, murdăria câinelui şi a porcului, otrava aspidei, şi altele ca acestea le are el. Adevărul însuşi îi numeşte „şerpi, pui de năpârci”; da chiar mai mult, chiar copii ai diavolului (Matei 23:33; Ioan 8:44). Atunci, cu siguranţă, natura omului este coruptă mizerabil.

Noi suntem „prin fire copii ai mâniei” (Efeseni 2:3). Noi suntem vrednici de, şi răspunzători de, mânia lui Dumnezeu; şi aceasta prin natură: de aceea, fără îndoială, noi suntem prin natură fiinţe păcătoase. Noi suntem condamnaţi înainte de a face bine sau rău; sub blestem, înainte de a şti ce este el. Dar, „Răcneşte leul în pădure, dacă n-are pradă?” (Amos 3:4); adică, Dumnezeul ce sfânt şi drept va răcni în mânia sa împotriva omului, dacă acesta, prin păcatul său nu ar fi o pradă pentru mânia Sa? Nu, El nu va face aceasta; El nu poate face aceasta. Atunci să concluzionăm că, potrivit Cuvântului lui Dumnezeu, natura omului este o natură coruptă.

Dacă vom consulta experienţa şi vom observa cazul lumii, în acele lucruri care sunt evidente pentru fiecare persoană care nu îşi va închide ochii împotriva luminii clare, vom distinge rapid astfel de roade care descoperă această rădăcină de amărăciune. Voi propune câteva lucruri care pot servi să ne convingă de acest punct.

Cine nu vede un potop de mizerii inundând lumea? Unde poate să meargă un om unde să nu îşi afunde piciorul său, dacă nu să îi ajungă peste cap şi urechi, în mizerii? Fiecare acasă sau în străinătate, în oraş şi la ţară, în palate şi în bordeie, oftează sub un lucru sau altul, neplăcut pentru el. Unii sunt apăsaţi de sărăcie, alţii sunt pedepsiţi cu boală şi durere, unii se plâng pentru pierderile lor, fiecare are o cruce de un fel sau altul. Condiţia omului nu este atât de fină, ci există un ghimpe al neliniştii în ea. În cele din urmă moartea, plata păcatului, vine după solii săi, şi îi mătură pe toţi. Acum, ce altceva decât păcatul a deschis stăvilarul necazului? El nu este un protest sau un suspin auzit în lume, nici o lacrimă care curge din ochiul nostru, ci o dovadă că omul este căzut ca o stea din cer; pentru ca „să le dea şi lor Dumnezeu partea lor de dureri în mânia Lui” (Iov 21:17). Există o dovadă clară a corupţiei naturii: deoarece la fel cum şi cei care nu au păcătuit, îşi au partea lor din aceste dureri; da, şi ei îşi trag prima lor suflare în lume plângând, ca şi când ar fi ştiut această lume la prima vedere că este Bochim, locul bocitorilor. Există morminte foarte mici cât şi de dimensiunea maximă, în cimitir; şi ei nu mai doresc nimic din lume, care sunt ca şi Rahela, plângând pentru copiii săi pentru că ei nu mai sunt (Matei 2:18).

Observaţi cât de timpuriu începe să apară această corupţie a naturii în cei tineri. Solomon a observat că „copilul lasă să se vadă încă din faptele lui dacă purtarea lui va fi curată şi fără prihană.” (Proverbe 20:11). Se poate discerne curând ce înclinaţie are inima. Oare copiii lui Adam cel căzut nu calcă pe urmele paşilor tatălui lor, înainte de a putea merge singuri? Cât de mare este cantitatea de mică mândrie, ambiţie, curiozitate păcătoasă, vanitate, viclenie şi împotrivire faţă de bine, care apare în ei? Şi când se târăsc în afara copilăriei, există nevoia folosirii nuielei de corectare, pentru a goni nebunia care este legată în inimile lor (Proverbe 22:15), ceea ce arată că, dacă nu predomină harul, copilul va fi ca Ismael – „El va fi ca un măgar sălbatic printre oameni,” aşa cum zice cuvântul (Geneza 16:12).

Priviţi la variatele răbufniri ale păcatului în lume: răutatea omului este încă mare pe pământ. Iată roadele amare ale corupţiei naturii noastre (Osea 4:2). „Fiecare jură strâmb şi minte, ucide, fură, şi preacurveşte; năpăstuieşte şi face omoruri după omoruri.” Lumea este plină de necurăţie, şi de toate felurile de desfrâu, răutate şi de blasfemie. De unde vine potopul păcatului pe pământ, decât din ruperea fântânilor marelui adânc, inima omului? Din care ies gândurile rele, preacurviile, curviile, uciderile, furtişagurile, lăcomiile, vicleşugurile, înşelăciunile, faptele de ruşine, ochiul rău, hula, trufia, nebunia, etc. (Marcu 7:21, 22). Tu vrei ca să îi mulţumeşti lui Dumnezeu cu inima întreagă, că nu eşti ca ceilalţi oameni; şi într-adevăr tu ai mai multe motive decât eşti conştient; pentru că „Cum răspunde în apă faţa la faţă, aşa răspunde inima omului inimii omului.” (Proverbe 27:19). Aşa cum atunci când te uiţi în apa curată iţi vezi faţa ta; la fel, în ei te poţi vedea pe tine. Astfel că cele mai ticăloase şi mai profane mizerii care sunt în lume, ar trebui să iţi servească ţie ca o oglindă, în care tu trebuie să discerni corupţia naturii tale; şi dacă ai face aşa, îi vei putea mulţumi lui Dumnezeu şi nu ţie însuţi, cu o inimă atinsă cu adevărat, că tu nu eşti ca alţi oameni din viaţa ta, văzând cum corupţia naturii este la fel în tine ca şi în ei.

Aruncă-ţi ochii asupra acelor convulsii teribile în care lumea este aruncată de poftele oamenilor! Leii nu prădează lei, nici lupii nu prădează lupi: dar oamenii s-au transformat în lei şi lupi unul faţă de celălalt, muşcându-se şi devorându-se unul pe celălalt. În câte ocazii neînsemnate îşi scot oamenii săbiile din teacă unul împotriva altuia! Lumea este sălbăticie în care cel mai clar foc pe care oamenii îl pot duce cu ei nu va speria fiarele sălbatice care o locuiesc (şi aceasta deoarece ei sunt oameni şi nu animale); dar într-un fel sau altul ei vor fi răniţi. De când Cain a vărsat sângele lui Abel, pământul a fost transformat într-o măcelărie; şi vânatul a continuat de când Nimrod şi-a început vânătoarea; pe pământ, ca şi în apă, cel mai mare îl devorează pe cel mai mic. Când vedem lumea într-o astfel de fermentare, fiecare îl atacă pe celălalt cu cuvinte sau săbii, putem concluziona că există un duh rău printre ei. Aceste lovituri violente între fiii lui Adam arată că întreg trupul este bolnav, tot capul este bolnav, şi toată inima este leşinată. Ele pornesc cu siguranţă dintr-o cauză interioară (Iacov 4:1), „poftele care se luptă în mădularele voastre.”

Consideraţi necesitatea legilor umane, păzite de teroare şi severităţi; la care putem aplica ceea ce spune apostolul (1 Timotei 1:9), că „Legea nu este făcută pentru cel neprihănit, ci pentru cei fărădelege şi nesupuşi, pentru cei nelegiuiţi şi păcătoşi.” Omul a fost făcut pentru societate; şi Dumnezeu Însuşi a spus despre primul om, când El l-a creat, că „nu este bine ca omul să fie singur”; totuşi adevărul este că în societate, el trebuie să fie împrejmuit cu spini. Şi de aici putem vedea mai bine corupţia naturii omului, să considerăm: (1.) Fiecare om iubeşte să aibă cea mai mare libertate a eului; să aibă voinţa sa ca lege; şi, dacă ar fi să îşi urmeze înclinaţiile sale naturale, el ar vota să fie în afara atingerii tuturor legilor, divine şi umane. De aici unii a căror putere a corespuns înclinaţiei lor naturale, s-au făcut într-adevăr pe ei înşişi absoluţi, şi mai presus de legi; plăcându-le să fie ca nişte zei (Geneza 3:5). (2.) Nu există nici un om care s-ar aventura în mod voit într-o societate fără legi: de aceea chiar şi piraţii şi tâlharii au legi între ei, deşi întreaga societate acordă respect legii şi dreptului. Astfel oamenii descoperă ei înşişi că sunt conştienţi de corupţia naturii; neîndrăznind să se încreadă unul în altul, ci în securitate. (3.) Cât de periculos este să pătrunzi prin gard, totuşi violenţa poftei trupeşti îi face pe mulţi să se aventureze expunându-se riscului. Ei nu îşi vor sacrifica doar încrederea şi conştiinţa, care este puţin preţuită în lume; ci pentru o plăcere de câteva momente, imediat urmate de teroare dinlăuntru, ei se deschid faţă de o moarte violentă prin legile teritoriului unde trăiesc. (4.) Aceste legi sunt făcute adesea pentru a produce pofte oamenilor. Uneori, societăţi întregi dau peste astfel de extravaganţe, încât, ca o companie de prizonieri, ei îşi rup lanţurile, şi îşi pun garda lor să lupte; şi vocea legilor nu poate fi auzită din cauza zgomotului armelor. Şi rareori este un timp, în care să nu existe unele persoane atât de mai şi de îndrăzneţe, încât legile să nu îndrăznească să privească în faţă poftele lor năvalnice; despre care David spune, în cazul lui Ioab, care l-a omorât pe Abner, „oamenii aceştia, fiii Ţeruiei, sunt prea puternici pentru mine.” (2 Samuel 3:39) Poftele cresc uneori prea puternice pentru legi, astfel că legea devine vlăguită, ca şi pulsul unui muribund (Habacuc 1:3-4). (5.) Consideraţi necesitatea care apare adesea de a îmbunătăţi legile vechi, şi de a face legi noi; care au apărut din delicte noi, în privinţa cărora natura umană este foarte roditoare. Nu ar mai fi nevoie de repararea gardului, dacă oamenii, ca nişte animale nesupuse, nu l-ar mai derâma. Este uimitor să vedem imaginea israeliţilor, care au fost despărţiţi de toate naţiunile pământului pentru Dumnezeu, în istoria lor; ce confuzii oribile au fost printre ei, când nu era nici un împărat în Israel, aşa cum puteţi vedea de la capitolul optsprezece la capitolul douăzeci şi unu din Judecători: cât de grea a fost reformarea lor, când ei au avut cei mai buni judecători! Şi cât de repede au deviat ei din nou, când au avut conducători răi! Nu pot să nu mă gândesc la faptul că marele proiect al istoriei sfinte, era să descopere corupţia naturii umane, nevoia absolută de Mesia, şi de harul Său; şi citind aceasta, trebuie să o îmbunătăţim spre acel sfârşit. Cât de tăios este cuvântul pe care Domnul îl are pentru Samuel cu privire la Saul (1 Samuel 9:17), „el va domni peste” (sau aşa cum este cuvântul, va împiedica) „poporul Meu.” Oh, corupţia naturii umane! Veneraţia şi teama de Dumnezeu nu îi împiedică; ci ei trebuie să aibă zei pe pământ care „să aducă ruşine asupra lor” (Judecători 18:7).

Consideraţi rămăşiţele corupţiei naturale din sfinţi. Deşi harul a intrat, totuşi corupţia nu este exclusă: deşi ei au făptura nouă, totuşi o mare parte din natura veche coruptă rămâne; şi acestea se luptă între ele, ca şi gemenii din pântecele lui Rebeca (Galateni 5:17). Ei o găsesc prezentă cu ei tot timpul, şi în toate locurile, chiar şi în cele mai retrase colţuri. Dacă un om are un vecin supărător, el îl poate înlătura; dacă are un slujitor bolnav, el poate să îl alunge la termen; dacă are un tovarăş de jug, el poate părăsi casa uneori, şi să fie liber de hărţuire în acest fel: dar oare credinciosul ar trebui să meargă în pustie, sau să stea în cort, sau pe o stâncă îndepărtată pe mare, unde nu a călcat niciodată picior de om, animal sau vultur, acolo ea va fi cu el. Dacă el ar fi cu Pavel, luat la al treilea cer, ea ar veni înapoi cu el (2 Corinteni 12:7). Ea îl urmează la fel cum face ca şi umbra faţă de trup; ea face o pată în cea mai dreaptă linie pe care el poate să o deseneze. Ea este ca şi smochinul pe zid, care oricât de aproape a fost tăiat, totuşi încă mai creşte, până când zidul a fost dărâmat: pentru că rădăcinile ei sunt fixate în inimă ca şi cu centuri de fier şi alamă, în timp ce sfântul este în lume. Ea este în special activă când el vrea să facă bine (Romani 7:21), apoi vulturii coboară pe hoituri. Astfel în datoriile sfinte, duhul unui sfânt, ca să spun aşa, se evaporează; şi el este lăsat înainte de a fi conştient, ca şi Mical, cu o imagine în pat în locul unui soţ. Nu sunt nevoit să dovedesc celor evlavioşi corupţia naturii din ei, căci ei gem sub ea; şi a dovedi aceasta lor, este ca şi când aş ţine o lumânare pentru ca ei să vadă soarele: cât despre cel rău, ei sunt gata să socotească muşuroaiele de cârtiţă din sfinţi mari ca munţii, dacă nu îi socoteşte pe toţi ca ipocriţi. Dar consideraţi aceste câteva lucruri: (1.) „Căci dacă se fac aceste lucruri copacului verde, ce se va face celui uscat?” (Luca 23:31) Sfinţii nu sunt născuţi sfinţi, ci sunt făcuţi astfel prin puterea harului regenerator. Au ei o natură nouă şi totuşi rămăşiţele vechi sunt în ei? Cât de mare trebuie să fie corupţia în alţii, în care nu există har! (2.) Sfinţii gem sub o povară grea. Ascultaţi-l pe apostol (Romani 7:24), „O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?” Dacă omul carnal trăieşte în largul său şi tăcut, şi corupţia naturii nu este povara sa, este el oare liber de ea? Nu, nu; aceasta este aşa pentru că el este mort, încât nu simte greutatea care îl scufundă. Multe oftaturi se aud dintr-un pat al unui bolnav, dar niciodată dintr-un mormânt. În sfânt, ca şi în omul bolnav, există o luptă puternică; viaţa şi moartea luptând pentru perfecţiune: dar în omul natural, ca şi într-un cadavru, nu există nici un zgomot, deoarece moartea îl conduce în întregime. (3.) Omul evlavios rezistă naturii vechi corupte; el se luptă să o mortifice, totuşi ea rămâne; el se străduieşte să o înfometeze, şi să o slăbească prin aceasta, totuşi ea este activă. Cât de mult trebuie să se răspândească ea şi să se întărească în acel suflet, unde nu este înfometată, ci este hrănită! Şi acesta este cazul tuturor celor neregeneraţi, care îşi fac „provizii pentru carne, pentru a împlini poftele ei.” Dacă grădina celui harnic îi permite lui să o lucreze în fiecare zi, în tăiere şi plantare, cu siguranţă că cea a leneşului trebuie să fie „toată plină de spini.”

Voi adăuga încă o observaţie, şi anume, că în fiecare om, în mod natural, apare imaginea lui Adam cel căzut. Unii copii, prin caracteristicile şi trăsăturile feţei lor, acţionează ca şi tatăl lor: şi astfel noi ne asemănăm cu primii noştri părinţi. Fiecare dintre noi poartă imaginea şi impresia căderii asupra lui: şi pentru a arăta acest adevăr, voi apela la conştiinţa tuturor, în următoarele articole:

Curiozitatea păcătoasă nu este naturală pentru noi? Şi nu este aceasta o asemănare cu imaginea lui Adam (Geneza 3:6)? Nu este omul în mod natural mult mai doritor să cunoască lucruri noi, decât să practice adevăruri cunoscute şi vechi? Cât de mult ne uităm ca şi Adam cel vechi ne uităm la noutăţi cu nerăbdare, şi simţim repulsie faţă de doctrinele vechi şi solide? Noi căutăm mai degrabă cunoştinţa decât sfinţenia, şi studiem cel mai mult să cunoaştem acele lucruri care sunt cel mai puţin ziditoare. Fanteziile noastre sălbatice şi rătăcitoare au nevoie de un frâu pentru a le curba, în timp ce afecţiunile noastre solide trebuie să fie impulsionate şi stimulate.

Dacă Domnul, prin legea Sa sfântă şi prin providenţa Sa înţeleaptă, pune o restricţie pentru noi, pentru a ne reţine de la un lucru, acea restricţie nu aţâţă marginea înclinaţiilor noastre naturale, şi ne face atât de râvnitori în dorinţele noastre? Şi în aceasta nu ne trădăm noi evident că suntem copiii lui Adam? (Geneza 3:2-6) Cred că aceasta nu poate fi negată, pentru că observaţia zilnică dovedeşte că aceasta este un principiu natural, că „Apele furate sunt dulci, şi pâinea luată pe ascuns este plăcută!” (Proverbe 9:17) Chiar şi păgânii au fost convinşi că omul este posedat de acest duh de contradicţie, deşi ei nu cunoşteau izvorul său. Cât de adesea oameni îşi dau drumul în înfăptuirea acelor lucruri, în care, dacă Dumnezeu i-ar fi lăsat în libertate, ei s-ar fi legat pe ei înşişi! Dar natura coruptă îşi găseşte plăcerea în sărirea peste gard. Şi aceasta nu este o repetare a nebuniei părintelui nostru, că oamenii mai degrabă se vor căţăra pentru fructul interzis, decât să adune ceea ce este scuturat din pom din providenţa bună pentru ei, când ei au permisiunea expresă a lui Dumnezeu pentru aceasta?

Care dintre toţi copiii lui Adam nu este dispus în mod natural să audă instrucţiunea care îi determină să greşească? Şi nu aceasta a fost stânca prin care primii noştri părinţi s-au despărţit (Geneza 3:4-6)? Cât de apt este omul slab, încă de atunci pentru a parlamenta cu ispitele! „Dumnezeu vorbeşte însă, când într-un fel, când într-altul; dar omul nu ia seama.” (Iov 33:14), ci el ascultă repede de Satan. Oamenii ar putea să devină cinstiţi adesea, dacă ar îndepărta cu oroare ispitele, când ele apar prima oară; dacă ei le-ar pişca în fund, curând ei ar muri, dar, vai! Deşi noi vedem trenul îndreptându-se spre noi, şi focul pus în el, totuşi noi stăm nemişcaţi până când el vine alături de noi, şi suntem distruşi de forţa sa.

Oare ochii din capul nostru nu orbesc adesea ochii minţii? Şi nu acesta a fost cazul şi cu primii noştri părinţi (Geneza 3:6)? Omul nu este vreodată mai orb ca atunci când se uită la obiectele care sunt cele mai plăcute simţirii. De când ochii primilor noştri părinţi s-au deschis faţă de fructul interzis, ochii oamenilor au fost porţile distrugerii sufletului lor; prin care au intrat în inimă imaginaţiile impure şi dorinţele păcătoase, rănind sufletul, deteriorând conştiinţa, şi producând uneori efecte deprimante asupra unor societăţi întregi, ca în cazul lui Acan (Iosua 7:21). Sfântul Iov a fost conştient de acest pericol din aceste două corpuri mici care se rostogolesc, pe care o mică aşchie de lemn le poate face inutile; astfel că, cu regele care nu îndrăzneşte cu cei zece mii ai săi, să întâlnească pe cei douăzeci de mii care vin împotriva lui (Luca 14:31, 32), el trimite pe cineva şi doreşte condiţiile păcii, „Făcusem un legământ cu ochii mei” (Iov 31:1).

Nu este ceva natural pentru noi să ne îngrijim de trup, chiar cu cheltuiala sufletului? Acesta a fost un ingredient în păcatul primilor noştri părinţi (Geneza 3:6). O cât de fericiţi am putea să fim noi, dacă doar jumătate din durerile sufletului nostru le-am acorda trupului nostru! Dacă acea întrebare, „Ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?” (Fapte 16:30), ar alerga în mintea noastră aproape la fel de des ca aceste întrebări, „Ce vom mânca?” Sau: „Ce vom bea?” Sau: „Cu ce ne vom îmbrăca?” (Matei 6:31), atunci multe cazuri fără speranţă ar deveni foarte promiţătoare. Dar adevărul este că majoritatea oamenilor trăiesc ca şi când ei nu ar fi altceva decât o grămadă de carne: sau ca şi când sufletul lor nu ar servi pentru un alt folos, ci, ca şi sarea, pentru a împiedica corupţia trupului lor. „Ce este născut din carne, este carne” (Ioan 3:6); „trăiesc după îndemnurile firii pământeşti” (Romani 8:5); „şi trăiesc după îndemnurile firii pământeşti” (versetul 13). Dacă consimţământul cărnii duce la o acţiune, consimţământul conştiinţei este rar aşteptat: da, trupul este servit adesea, când conştiinţa a început să protesteze împotriva lui.

Oare nu prin natură fiecare este nemulţumit de soarta sa prezentă în lume, sau cu un lucru sau altul din ea? Aşa a fost şi cazul lui Adam (Geneza 3:5, 6). Cineva doreşte întotdeauna un lucru; astfel că omul este o creatură dedicată schimbărilor. Dacă se îndoieşte cineva de aceasta, lăsaţi-i să se uite peste toate plăcerile lor; şi, după o recapitulare a lor, ascultaţi inima lor, şi veţi auzi un murmur secret al dorinţei pentru un lucru; deşi probabil, dacă ei consideră corect această chestiune, că este mai bine pentru ei să dorească decât să aibă acel ceva. De când inima primilor noştri părinţi s-a repezit prin ochii lor la fructul interzis, şi o noapte de întuneric a fost adusă astfel în lume, posteritatea lor are o boală naturală pe care Solomon o numeşte, „frământare de pofte neîmplinite,” sau aşa cum spune cuvântul, „o deşertăciune şi goană după vânt.” (Eclesiastul 6:9) Aceasta este un fel de transă diabolică, în care sufletul traversează lumea; se hrăneşte cu o mie de nimicuri; înhăţând una şi alta dintre excelenţele create, în imaginaţie şi dorinţă; merge aici şi acolo, şi peste tot, cu excepţia locului unde ar trebui să meargă. Şi sufletul nu este niciodată vindecat de această boală, până când harul cuceritor îl aduce înapoi la odihna sa veşnică în Dumnezeu prin Hristos. Dar înainte de aceasta, dacă omul ar fi pus din nou în paradis, grădina Domnului, toate plăcerile de acolo nu l-ar ţine să nu se uite şi să sară din nou gardul a doua oară.

Oare nu suntem noi mai uşor impresionaţi şi influenţaţi de sfaturile şi exemplele rele, decât de cele care sunt bune! Veţi vedea că aceasta a fost ruina lui Adam (Geneza 3:6). Exemplul rău este până în ziua de azi unul dintre procedeele experte ale lui Satan de a ruina oamenii. Deşi noi avem prin natură, mai mult din vulpe decât din miel; totuşi acea proprietate bolnavă care o observă unii în această creatură, şi anume, dacă un miel sare în apă, restul care sunt aproape îl vor urma dintr-odată, poate fi observată şi în caracterul copiilor oamenilor; pentru care este foarte natural să îmbrăţişeze o cale rea, deoarece îi văd pe alţii în ea înaintea lor. Exemplul rău are adesea forţa unui curent violent, de a ne duce peste datoria noastră, dar în special dacă exemplul este dat de cei pentru care noi avem o afecţiune mare; afecţiunea noastră, în cazul acesta, ne orbeşte judecata noastră; şi ceea ce ar trebui să detestăm în alţii, este încuviinţat pentru a face pe placul lor. Nu este ceva mai clar, decât că în general oamenii aleg mai degrabă să facă ceea ce face majoritatea, decât ceea ce fac cei mai buni.

Care dintre toţi fiii lui Adam are nevoie să fie învăţat arta de a coase frunzele de smochine împreună, pentru a-şi acoperi goliciunea lor (Geneza 3:7)? Când noi ne-am ruinat, şi ne-am făcut goi spre ruşinea noastră, în mod natural am căutat să ne ajutăm prin noi înşine: multe mecanisme slabe sunt întrebuinţate, la fel de prosteşti şi neînsemnate ca şi frunzele de smochin ale lui Adam. Cât de mult se străduiesc oamenii să îşi acopere păcatul lor de propria conştiinţă, şi să le coloreze cu toate culorile corecte cu câte pot! Şi când toate condamnările s-au fixat pe ei, astfel că nu se pot vedea decât goi, ei încearcă să se acopere de auto-înşelare la fel de natural precum peştele înoată în apă sau păsările zboară în aer. De aceea prima întrebare a celui convins este, „Ce să facem?” (Fapte 2:37). Cum să ne calificăm pe noi înşine? Ce să înfăptuim? Neconsiderând că noua creaţie este lucrarea lui Dumnezeu (Efeseni 2:10), mai mult decât a considerat Adam şi s-ar fi gândit să fie îmbrăcat cu piei ale sacrificiilor (Geneza 3:21).

Oare copiii lui Adam nu calcă pe urmele sale în mod natural, ascunzându-se de prezenţa Domnului? (Geneza 3:8) În această chestiune noi suntem la fel de orbi cum a fost şi el, care s-a gândit să se ascundă de prezenţa lui Dumnezeu printre copacii umbroşi din grădină. Noi suntem foarte capabili să ne promitem mai multă securitate într-un păcat ascuns, decât într-unul comis în mod deschis. „Ochiul preacurvarului pândeşte amurgul: „Nimeni nu mă va vedea” zice el, şi îşi pune o maramă pe faţă.” (Iov 24:15) Omul va face în mod liber aceasta în secret, ceea ce ar fi ruşinos să facă în prezenţa unui copil; ca şi când întunericul l-ar putea ascunde de Dumnezeul care vede totul. Nu suntem noi în mod natural neglijenţi faţă de comuniunea cu Dumnezeu; da, şi potrivnici faţă de ea? Nu a fost vreodată vre-o comuniune între Dumnezeu şi copiii lui Adam în care Domnul Însuşi să nu fi avut primul cuvânt. Dacă El i-ar fi lăsat în pace ei nu s-ar fi interesat de El; „M-am ascuns” (Isaia 57:17). A căutat el un Dumnezeu care s-a ascuns? Departe de aceasta: „El a mers mai departe în pornirea inimii sale.”

Cât de leneşi sunt oamenii în mărturisirea păcatului, pentru a lua vina şi ruşinea asupra lor? Nu aşa a fost în cazul dinaintea noastră? (Geneza 3:10) Adam şi-a mărturisit goliciunea sa, care nu putea fi negată; dar nu a spus nici un cuvânt despre păcatul său: motivul acestui lucru a fost că el l-ar fi ascuns cu plăcere dacă ar fi putut. A ascunde păcatul este pentru noi la fel de natural ca şi comiterea lui. Avem multe exemple triste despre aceasta în această lume, dar o dovadă mult mai clară o vom avea în ziua judecăţii, ziua în care „Dumnezeu va judeca, prin Isus Hristos, lucrurile ascunse ale oamenilor.” (Romani 2:16) Multe guri nebune vor fi văzute care acum „se şterg la gură, şi apoi zic: „N-am făcut nimic rău.” (Proverbe 30:20)

Nu este natural pentru noi să ne scuzăm păcatul nostru, şi să dăm vina pe alţii? Când Dumnezeu a examinat primii noştri părinţi vinovaţi, nu Adam a dat vina pe femeie? Şi nu femeia a dat vina pe şarpe? (Geneza 3:12, 13). Acum copiii lui Adam nu trebuie să fie învăţaţi această politică din iad; căci înainte de a putea vorbi corect, dacă nu pot nega faptul, vor bâlbâi isteţ ceva ca să îşi micşoreze vina lor, şi să dea vina pe altul. Ba mai mult, acest lucru este atât de natural pentru oameni, încât în cele mai mari păcate, ei vor da vina chiar pe Dumnezeu Însuşi; ei vor huli providenţa Sa sfântă sub numele greşit de ghinion, şi astfel să dea vina păcatului lor pe uşa cerului. Şi nu acesta a fost unul dintre trucurile lui Adam după căderea sa? „Omul a răspuns: „Femeia pe care mi-ai dat-o ca să fie lângă mine, ea mi-a dat din pom şi am mâncat.” (Geneza 3:12) Observaţi ordinea din discurs. El se scuză la început, şi apoi vine mărturisirea sa: scuza sa este lungă, dar mărturisirea sa este foarte scurtă; ea este cuprinsă în cuvintele „şi am mâncat.” Cât de punctată şi de distinctă este scuza sa, ca şi când el s-ar fi temut să înţelesul ei ar fi fost greşit! „Femeia,” zice el, sau „acea femeie,” ca şi când ar fi arătat spre Judecător despre lucrările Sale, despre care citim (Geneza 2:22). Exista doar o femeie în lume atunci, aşa că cineva ar crede că el nu trebuia să fie atât de drăguţ şi de exact în a o arăta; totuşi ea este la fel de grijuliu marcată în apărarea sa, ca şi când ar fi fost zece mii. „Femeia pe care mi-ai dat-o.” Aici el vorbeşte, ca şi când a fost ruinat de darul lui Dumnezeu. Şi, pentru a face ca darul să arate mai negru, este ajutat de aceasta, „pe care mi-ai dat-o,” ca şi partener constant, ca să stea alături de mine ca un ajutor. Aceasta arată ca şi când Adam ar fi spus că Domnul a creat un proiect bolnav, în faptul că i-a dat acest dar. Şi, la urma urmei, aici este ceva doveditor nou, înainte ca propoziţia să fie completă; el nu a spus, „femeia mi-a dat,” ci, „femeia, ea mi-a dat,” emfatic; ca şi când ar fi spus, ea, chiar ea, mi-a dat din pom. Atât despre scuza sa. Dar mărturisirea sa este terminată rapid, în trei cuvinte, cum le-a spus, „şi am mâncat.” Aici nu este nimic care să arate spre el şi la fel de puţin să arate ce a mâncat. Cât de naturală este această artă neagră pentru posteritatea lui Adam! Cel care aleargă poate să o citească. La fel de universal susţine Solomon adevărat (Proverbe 19:3), „Nebunia omului îi suceşte calea, şi apoi cârteşte împotriva Domnului cu inima lui.” Atunci să îl numim pe Adam cel căzut, tată; haideţi să nu negăm relaţia, căutând să purtăm imaginea sa.

Pentru a încheia acest punct, confirmat suficient prin dovezile din Cuvântul Domnului, experienţa noastră, şi observaţie; să fim convinşi să credem doctrina corupţiei naturii noastre; şi să privim la al doilea Adam, binecuvântatul Isus, pentru aplicarea sângelui Său preţios, pentru a îndepărta vina păcatului nostru; şi pentru eficienţa Duhului Său Sfânt, pentru a ne face creaturi noi; ştiind că „dacă nu ne năştem din nou, nu putem intra în împărăţia lui Dumnezeu.”

Textul este luat din cartea lui Thomas Boston – Human Nature in its Fourfold State. (Natura umană în starea sa împătrită.)

http://www.voxdeibaptist.org/pacatosenia_starii_pacatoase.htm

Ce putere au cântările duhovnicești? | Pastor Vasile Filat

download

Cântarea duhovnicească are o putere deosebită. Urmărind exemplul lui Iosafat și Pavel cu Sila putem înțelege ce efecte poate aduce închinarea lui Dumnezeu.
Dacă aveți nevoi de rugăciune sau întrebări din Biblie, la care căutați răspuns, contactați-ne pe una din căile de comunicare de mai jos.

O zi binecuvântată să aveți.

Cu drag, Vitalie Marian.
Administratorul siteu-ului Moldova Creștină.

Publicat pe 13 aug. 2019

Împreună cu participanții taberei creștine de muzică ”Asaf” ne-am adâncit privirile în Cuvântul lui Dumnezeu ca să vedem ce putere are cântarea duhovnicească. Am urmărit exemplul lui Iosafat și Pavel cu Sila ca să înțelegem ce efecte poate aduce cântecul duhovnicesc. Vă invit să ascultați acest mesaj. Tabără de muzică ”Asaf”: https://www.facebook.com/asafcampmd/?… Vă invit să vă abonați la pagina mea de facebook și Instagram: https://www.facebook.com/vasile.filat/ https://www.instagram.com/pastor.vasi… BISERICA BUNAVESTIREA DIN CHIȘINĂU Str. Ciocârliei 2/8, Chișinău, Rep.Moldova Servicii Divine: Duminică, 14:0016:00 Joi, 18:3019:30 – ceasul de rugăciune tel. +373 (68) 060601 https://www.facebook.com/bunavestire…. PENTRU MANUALE ȘI ÎNSCRIERE LA GRUPELE DE STUDIU BIBLIC ONLINE CONTACTAȚI LA: info@precept.md +373(69)966779 #moldovacrestina #pastorvasilefilat #închinare

Rolul emoțiilor în închinarea prin cântări

 

download

Bună dimineața,
Care este rolul emoțiilor în închinare prin cântări? La această întrebare există diferite păreri, uneori contrare. Unii spun că e păcat să zâmbești atunci când te închini, alții bat din palme, ridică mâinile, etc. Împreună cu muzicienii din tabăra creștină de muzică ”Asaf” pastorul Vasile Filat a privit perspectiva biblică asupra acestui subiect. Vă invit să ascutați acest mesaj.
Cântarea duhovnicească are o putere deosebită. Urmărind exemplul lui Iosafat și Pavel cu Sila putem înțelege ce efecte poate aduce închinarea lui

Rolul emoțiilor în închinarea prin cântări

,

Întrebare:

Am observat în ultimi ani că tot mai mulți creștini baptiști pleacă în biserici unde este, după cum se exprimă ei, „închinare vie”, fiind nemulțumiți de felul cum este organizată lauda și închinarea în bisericile lor. Ei susțin că acolo ei îL pot simți mai mult pe Dumnezeu. De unde, credeți, vine această tendință și cât de importantă este componenta emoțională în închinarea prin cântări?

Închinarea nu se limitează doar la cântări

Întreaga viața noastră de credință este un act al închinării înaintea lui Dumnezeu. Rugăciunea, postul, cântările, studierea Cuvântului, slujirea, dărnicia, suferința pentru numele lui Hristos – toate fac parte din închinarea noastră. De aceea, consider că este greșit să susținem că o biserică este mai mult sau mai puțin spirituală, analizând-o prin prisma modului în care se cântă în acea biserică. Pe de altă parte, trebuie să recunoaștem că…

Unele biserici baptiste tratează superficial sau foarte subiectiv lauda și închinarea 

Cu părere de rău, unele biserici baptiste arată ca o sală de orgă în timpul serviciului de laudă și închinare, când toți stau așezați și privesc la cei din față cum cântă. Cel mai grav este când în timpul închinării oamenii discută între ei. Presupun că oamenii nu participă în înc]hinare, fie pentru că slujitorii nu pun suficient preț pe această slujire, fie că liderii de laudă și închinare aleg cântări nepotrivite. După mine, cântările de evanghelizare sunt nepotrivite la început de serviciu divin. Ele își au rolul și locul lor. Mai degrabă, la începutul serviciului, s-ar potrivi cântări de laudă sau de pocăință, cântate de la persoana I, care să-l ajute pe om să inițieze o discuție personală cu Dumnezeu: „Doamne, Tu mă cercetezi de aproape şi mă cunoşti, ştii când stau jos şi când mă scol şi de departe îmi pătrunzi gândul. Ştii când umblu şi când mă culc şi cunoşti toate căile mele”, cântă psalmistul David în Psalmul 139:1-3.

Există biserici care sunt categoric împotriva folosirii instrumentelor muzicale în timpul serviciului divin, cum ar fi chitarele sau tobele. Este o abordare selectivă, care nu are temei în Cuvântul lui Dumnezeu. Dimpotrivă, Scriptura ne încurajează să-L lăudăm pe Dumnezeu cu instrumentele muzicale„Lăudaţi-L cu sunet de trâmbiţă, lăudaţi-L cu alăuta şi harpa! Lăudaţi-L cu timpane şi cu jocuri, lăudaţi-L cântând cu instrumente cu coarde şi cu cavalul! Lăudaţi-L cu chimvale sunătoare, lăudaţi-L cu chimvale zăngănitoare!” (Psalmul 150:3-5)

Să nu ne potrivim chipului veacului acestuia

Există biserici care au mers în altă extremă, transformând serviciile de laudă și închinare într-un adevărat show. Aici mă refer la unele biserici carismatice, care au ajuns pînă acolo, încât în timpul serviciului divin deconectează parțial sau integral lumina din sală, lăsând-o doar pe cea din scenă. Unele biserici folosesc jocurile de lumini și fumul artificial, pentru a crea o atmosferă cât mai plăcută pentru închinare. Cineva odată s-a întrebat în glumă: „Ce s-ar întâmpla cu închinarea în astfel de biserici dacă la un moment dat cineva ar deconecta curentul electric?”. Am petrecut 8 ani în această confesiune și vorbesc în cunoștință de cauză. Apostolul Pavel ne avertizează, afirmând:  „Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită.” (Romani 12:2)

Ca și creștini, trebuie să avem un discernământ sfânt, inclusiv în privința acestui aspect al închinării.

Emoțiile sunt importante în închinare…

Împăratul David este un exemplu clasic de închinător. Toți psalmii lui sunt pătrunși de o latură emoțională. Astfel:

David Îl lăuda pe Dumnezeu: „David juca din răsputeri înaintea Domnului, şi era încins cu efodul de in subţire. Astfel au suit David şi toată casa lui Israel chivotul Domnului, în strigăte de bucurie şi în sunet de trîmbiţe” (2 Samuel 6:14-15)

David își plângea păcatul: „Ai milă de mine, Dumnezeule, în bunătatea Ta! După îndurarea Ta cea mare, şterge fărădelegile mele! Spală-mă cu desăvârşire de nelegiuirea mea şi curăţă-mă de păcatul meu!” (Psalmul 51:1-2)

David ridica mâinile spre Dumnezeu „Ascultă glasul rugăciunilor mele, când strig către Tine, şi când îmi ridic mâinile spre locaşul Tău cel Sfânt.“ (Psalmii 28:2)

După cum am văzut, emoțiile sunt o latură importantă în închinarea noastră. Este frumos să ridicăm mâinile către Domnul atunci când Îi cântăm: “Ridic mâinile spre cer și Te slăvesc” și să îngenunchem înaintea Lui, când cântăm: “Nu-i chemare mai mare sau altă onoare decât să înghenunchez la tronul Tău”. Am fost învățat așa în prima mea biserică și mă bucur că nu mă împiedică nimeni să-mi exteriorizez emoțiile în biserica Buna Vestire din care am onoarea să fac parte acum.

De altă parte, nu toți oamenii își exprimă la fel simțirile în închinare. Unii și-o exprimă prin ridicarea mâinilor ca și David, alții prin închiderea ochilor, alții însă printr-o ținută calmă, dar inima lor tot este plină de recunoștință și reverență. Până la urmă nu ținuta corpului arată nivelul reverenței noastre, ci starea inimii, și Dumnezeu anume acolo, la inimă privește în timpul laudei și închinării. În noul Testament nu găsim doctrine cu privire la cum să cântăm în timpul serviciului divin la Biserică, adică în ce privește ținuta noastră.

…dar mintea trebuie să fie prezentă în închinare

Cu toate acestea, nu trebuie să ne lăsăm stăpâniți de emoții în închinarea noastră. Trăim într-o lume a senzualității și, cu părere de rău, mulți creștini au început să-și măsoare relația lor cu Dumnezeu bazat pe faptul dacă-L mai simt sau nu pe Dumnezeu. Stați și ascultați cu atenție cântările creștine contemporane și veți observa cât de des este folosit în ele cuvântul “simt” sau derivatele acestuia.

În epistola 1 Corinteni capitolul 14, apostolul Pavel scoate în evidență un principiu foarte important și anume acela că mintea noastră trebuie să fie întotdeauna prezentă cînd cântăm sau aplicăm vreun dar duhovncesc.  „Fiindcă, dacă mă rog în altă limbă, duhul meu se roagă, dar mintea mea este fără rod. Ce este de făcut atunci? Mă voi ruga cu duhul, dar mă voi ruga şi cu mintea; voi cânta cu duhul, dar voi cânta şi cu mintea.” (1 Corinteni 14:14-15)

Mesajul cântării, mai presus de melodie și ritm

Am observat că o dată cu echiparea bisericilor cu instrumente muzicale performante, în unele mesajul cântărilor a început să piardă din calitate, prioritate a început să fie pusă pe melodie și ritm muzical. Nu zic că nu sunt importante sau că nu trebuie să tindem spre excelență în privința aceasta, dar trebuie să veghem ca nu cumva cântările noastre să piardă din conținutul bogat pe care-l aveau altădată. Mulți din cei ce se cred spirituali critică „Cântările Evangheliei”, considerându-le demodate, dar tocmai aceste cântări poartă un mesaj biblic consistent. Ce ar fi să le cântăm pe melodii și ritmuri noi?

În aceeași epistolă către Corinteni, apostolul Pavel ne îndeamnă să facem toate lucrurile spre zidirea noastră sufletească: „Deci, ce ar trebui făcut, fraţilor? Când vă adunaţi, fiecare are un psalm, un cuvânt de învăţătură, o descoperire, o vorbă în altă limbă, o interpretare. Toate să fie făcute pentru zidire.” (1Corinteni 14:26)

În altă parte, Pavel ne învață de lucrurile care trebuie să ne însuflețească și să îmbogățească conținutul cîntărilor noastre: „Încolo, fraţii mei, tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit, orice faptă bună şi orice laudă, aceea să vă însufleţească.“ (Filipeni 4:8)

Dacă doriți să învățați mai mult despre închinarea plăcută lui Dumnezeu, vă invit să participați în fiecare joi, începând cu 16 iulie, la studiul biblic “Cum să trăiești o viață de adevărată închinare”, organizat de biserica „Buna Vestire” din Chișinău.

https://moldovacrestina.md/rolul-emotiilor-in-inchinarea-prin-cantari/

 

De la lumea căzută a zilelor noastre, la lumea dumnezeiescului har

De la lumea căzută a zilelor noastre, la lumea dumnezeiescului harFoto: Doxologia
Nu întotdeauna lumea pare un iad al pedofillor, al rețelelor de prostituție, al prostiei și incompetenței.
Am cunoscut o dată o adolescentă foarte introvertită, care avea câțiva prieteni de care era mai apropiată. Una dintre ele, mai în vârstă, în special îi lua apărarea. S-a întâmplat ca tocmai această prietenă să facă o tumoare. Tânăra adolescentă, însă, avea o credință neclintită în Dumnezeu și, cu această credință, a mers să se roage. Totuși, starea prietenei ei nu s-a îmbunătățit, ba dimpotrivă, a continuat să se înrăutățească până ce aceasta a murit. De multe ori, adolescenta, care nu provenea dintr-o familie credincioasă, se întreba de ce Dumnezeu nu îi ascultă rugăciunile, de ce atunci când pune mâinile pe un bolnav, acesta nu se tămăduiește imediat. Doar Hristos așa a promis! De ce nu moare ea în locul prietenei ei… Cum alege Dumnezeu pe cine să ia?
În ziua înmormântării prietenei sale, adolescenta a izbucnit în lacrimi. Plângea în public, ceea ce își permitea foarte rar. Era mai băiețoasă, genul care își purta singură de grijă și ei, și prietenei ei, de aceea nu își permitea în public momente de slăbiciune. Citea cărți de psihologie. Într-o noapte, a visat-o pe prietena ei. Erau într-un tunel și aceasta striga după ajutor. Bâjbâia prin întuneric, fără să o găsească pe prietena ei, fără să găsească ieșirea. După un timp, o rază de lumină i-a indicat o cale de ieșire, dar prea târziu pentru prietena ei. În noaptea când a murit aceasta, exact la ora morții ei, s-a trezit din somn țipând.
S-a revoltat pe Dumnezeu, și-a scos cruciulița pe care o primise de la bunica ei, în semn de protest. Oare toată existența noastră să fie un pumn de țărână, exiști oare, Dumnezeule, au nu exiști? Ce fel de Tată ești, dacă nu asculți rugăciunile copiilor Tăi? Adusu-ne-ai Tu, oare, din neant ca să ne pierzi în neant? La ce bun toată suferința? Făcutu-i-ai să sufere numai pe cei buni?
La priveghi, însă, a cuprins-o pacea și a înțeles că sufletul prietenei ei se mântuise. Mântuirea era mai presus decât viața, era adevărata viață în Dumnezeu, veșnica viață. Atunci a înțeles pentru întâia oară ce înseamnă mântuirea.
Apoi, s-a supărat că nu i-a fost aproape în ultimele clipe de viață pentru că era prea ocupată, cu liceul, cu pictura de icoane. Și s-a autopedepsit renunțând să mai picteze icoane. A considerat că acestea au despărțit-o de prietena ei în ultimele momente de viață. Era prea ocupată ca să pregătească niște icoane pentru o expoziție în Grecia pentru a remarca suferința prietenei și a îi fi alături. Murise chiar a doua zi de Paști, atunci când tot omul ar trebui să învieze.
După mai multe luni de chin și de luptă cu Dumnezeu, într-o bună zi a văzut lumea în culori care vibrau în jurul ei și a văzut totul în lumină, o lumină pe care nu o mai văzuse nicicând înainte. A simțit o legătură puternică în inima ei cu toată creația și cu Creatorul tuturor. Și vedea în fiecare om partea lui bună, adică chipul lui Hristos. Ce bine ar fi ca tot omul să vadă măcar o dată lumea astfel! Până ce a pierdut harul acesta și gândurile ei nu au mai purtat-o către acel episod.
Peste ani, deschizând o carte, a găsit cuvintele următoare:
„Știu un om în Paris, care din Sâmbăta Mare până în a treia zi de Paști, timp de trei zile a fost în starea unei vedenii pe care, în chipurile ființării noastre pământești, el n-a găsit cu putință a o exprima decât în cuvintele că a văzut dimineața neînseratei Zile. Dimineață – pentru că lumina era neobișnuit de gingașă, de subțire, de «lină», ca și albastră. Iar neînserata Zi – vecinicia” (Pr. Sofronie Saharov)

Facebook, amendă record de 5 miliarde de dolari în scandalul Cambridge Analytica

Facebook, amendă record de 5 miliarde de dolari în scandalul Cambridge Analytica
Comisia Federală pentru Comerț (FTC) din Statele Unite a aprobat în această săptămână o amendă civilă record de 5 miliarde de dolari pentru Facebook.
Este vorba despre investigația referitoare la modul în care compania a gestionat datele utilizatorilor care au ajuns la firma britanică de consultanță Cambridge Analytica, au declarat vineri surse apropiate situației, citate de Reuters.
Agenția a investigat acuzațiile că Facebook nu gestionat corect datele a 87 de milioane de utilizatori, care au fost transferate firmei de consultanță. Investigația s-a concentrat pe aflarea dacă transferul datelor a încălcat un acord din 2011 referitor la consimțământ, convenit între Facebook și autoritatea de reglementare.
Investitorii au salutat informațiile despre acord, iar acțiunile Facebook au crescut cu 1,8%, dar un număr de parlamentari democrați au condamnat amenda ca inadecvată.
Se anticipează că agenția de reglementare va include în acord restricții privind modul în care Facebook poate trata datele confidențiale ale utilizatorilor, potrivit publicației Wall Street Journal, care a mai relatat că votul agenției a fost în conformitate cu opinia Partidului Republican, respectiv trei republicani au votat pentru și doi democrați împotrivă.
Amenda prevăzută în acord va fi cea mai mare penalizare civilă plătită către agenție.
FTC și Facebook au refuzat să comenteze.
Reprezentantul democrat David Cicilline, care prezidează o comisie antitrust din Congres, a apreciat că amenda de 5 miliarde de dolari ”este un cadou de Crăciun acordat cu cinci luni mai devreme”.
„Această amendă este o fracțiune din venitul anual al Facebook. Nu îi va face să se gândească de două ori la responsabilitatea de a proteja datele utilizatorilor”, a spus Cicilline.
Facebook a obținut în primul trimestru venituri de 15,1 miliarde de dolari și un profit net de 2,43 de miliarde de dolari. Profitul ar fi fost mai mare dacă Facebook nu ar fi constituit un provizion de 3 miliarde de dolari pentru amenda FTC.
CELE MAI POPULARE
OPINII
Gabriel Popa

Ce spune de fapt avocatul familiei Luizei vs fumigenele propagandei

de Gabriel Popa

Avocatul familiei Luizei este acuzat că este PSD-ist; că ar fi participat acum niște ani la o emisiune TV la un post dubios

PE ACELAȘI SUBIECT

https://www.activenews.ro/externe/Facebook-amenda-record-de-5-miliarde-de-dolari-in-scandalul-Cambridge-Analytica

Înapoi sus
Tinerețe în cuvânt

„Nimeni să nu disprețuiască tinerețile tale!”

Ana-Maria Negrilă

Universul între paginile unei cărți

Nervi de Sezon

Blog Filozofic

POPAS PENTRU SUFLET

Cristian Ionescu

Agora Christi

Blog evanghelic de teologie publica

Alteritas

cu Dănuț Jemna

Pagina creștină

Simion Ioanăș

Danut Tanase

Deschis si sincer, verde-n fata!

danielmiclea

Inca un gand

Aradul Evanghelic

... pentru arădeni şi despre arădeni...şi nu numai!

barzilaiendan.wordpress.com/

Un Barzilai izvorât din Dan - O anagramare pentru Daniel Branzai

Nickbags

Har si Pace

Vrăbiuțe

Cip! Cip!

Bogdan DUCA

Pentru ca în viitor să nu se spună "Acele timpuri au fost întunecate pentru că ei au tăcut"...

ARMONIA MAGAZINE - USA

Locul in care te intalnesti cu CREDINTA.

Mana Zilnica

Mana Zilnica

Life Mission

"Ceea ce face farmecul unui om este bunatatea lui"

Ciprian I. Bârsan

...din inima pentru tine

Informatii si mesaje

Pecetea Dumnezeului Celui Viu primită de către Maria Divinei Milostiviri în mesajele de la Sfânta Treime și Fecioara Maria

Bucuresti Evanghelic

A topnotch WordPress.com site

Misiunea Genesis

Susținem misionari și proiecte de misiune peste tot în lume

Marius Cruceru

...fără cravată

Cu drezina

de Teofil Stanciu

Semnele vremurilor

Lumea contemporana in lumina profetiilor

Miere și migdale

Luați cu voi ... puțin leac alinător și puțină miere, mirodenii, smirnă, fisticuri și migdale - Geneza 43:12

Noutati Crestine

Ca sa stii!

PERSPECTIVE CRESTINE

Gânduri către o altă lume...

Creştinul Azi

Revista Uniunii Bisericilor Creştine Baptiste din România

Persona

Blog of Danut Manastireanu

Revista ARMONIA - Saltmin Media

Hrană pentru minte și lumină pentru suflet

Moldova Creștină

Răspunsuri relevante și actuale din Biblie

EvangheBlog - Un blog din suflet, pentru suflet

„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viața veșnică.” (IOAN 3: 16) „Dacă cred că există Dumnezeu şi El nu există, n-am pierdut nimic. Dar dacă nu cred că există şi El există cu adevărat, atunci am pierdut foarte mult.” (BLAISE PASCAL, filosof, matematician și fizician creștin francez)

%d blogeri au apreciat: