Soros finanțează grupurile care promovează eutanasia și sinuciderera asistată în lume — Știri pentru viață

Miliardarul George Soros, cunoscut pentru sprijinul financiar consistent acordat industriei avorturilor din SUA, dar și în lume, este și unul din principalii susținători ai organizațiilor care promovează eutanasia și sinuciderea asistată. Open Society Foundation a donat 540.000 de dolari Centrului Național pentru Moarte cu Demnitate, una dintre primele 3 organizații din lume care susțin sinuciderea… via […]

Sali Sabri: Musulmanii sărbătoresc Kurban Bayram, sărbătoarea sacrificiului — Revista ARMONIA – Saltmin Media

Dar, de Bayram, azi noapte, ei ne-au spart Biserica și au vandalizat totul! Musulmanii încă sărbătoresc Kurban Bayram, sărbătoarea sacrificiului. Și așa ca de Bayram, ne-au spart azi noapte Biserica, au vandalizat totul pe acolo, ne-au făcut pagube destul de mari pentru o biserică mică. Au spart-o exact de Bayram tocmai pentru a arăta că […] […]

Canada – Dictatura ideologiei LGBTQ+ naște monștri – Bărbat care se identifică drept femeie solicită consiliului local aprobare pentru organizarea unei petreceri „toples” la piscină pentru tineri începând cu vârsta de 12 ani. Părinții sunt excluși — Știri pentru viață

Jonathan Yaniv, activist transgen, un bărbat care se identifică drept femeie pe nume Jessica și se declară „o lesbiană mândră”, a solicitat consililui local din Township of Langley aprobare pentru organizarea unei petrecere topless la piscinele publice din oraș. Evenimentul ar urma să fie organizat de către organizațiile LGBTQ+, intrarea fiind permisă pentru persoanele peste… via […]

Pagina de Teologie / Importanţa Întrupării de Bob Deffinbaugh , Th.M.

download

Pagina de Teologie

Importanţa Întrupării  de Bob Deffinbaugh , Th.M.

Ideea unui “dumnezeu” care se implică în problemele oamenilor venind în lume nu este o noutate. În cultura greacă a timpurilor Noului Testament existau numeroase instanţe în care se spunea de “dumnezei” ce se manifestau întrupându-se.1 Chiar în timpurile noastre avem exemple de “super-fiinţe” care au intervenit în istoria umană. În filmul “E.T.” fiinţa era departe de a fi umană. Personaje ca “Bionic Man” şi “Bionic Woman” sunt mai mult umane decât divine. “Superman” şi “Wonder Woman” sunt mai mult “din alta lume” şi se apropie mai mult de eroii greci.

Toate ofertele de “super-fiinţele” din zilele noastre ne dau puţin ajutor când este vorba de doctrina încarnării. În primul rând, acestea sunt personaje fictive–nimeni nu crede într-adevăr în ele. Acest lucru ne dă predispoziţie să ne îndoim de descrierea făcută Domnului nostru în Noul Testament. În plus, aceşti „super-eroi”ai timpurilor noastre sunt mult diferiţi de persoana lui Christos, care este Dumnezeu întrupat. Nu există nimic în realitatea sau în ficţiunea istoriei omului care să se asemene cu misterul întrupării Domnului nostru Isus Christos. Omeneşte vorbind, nimeni nu anticipase intervenţia lui Dumnezeu în istoria umanităţii prin naşterea unui copil, naştere petrecută într-un staul. Nici chiar Iudaismul nu se aştepta ca Mesia să vină în felul acesta.2 Mai departe, am devenit atât de obişnuiţi cu povestirile biblice ale naşterii Domnului nostru şi cu formulările de credinţă ale doctrinelor încât deseori am încetat să apreciem taina încarnării.

Dacă ar fi să apreciem cum se cuvine taina întrupării, trebuie ca prima dată să recunoaştem importanţa venirii Domnului nostru ca Dumnezeu întrupat. Din acest motiv m-am decis să dedic primul mesaj pe tema întrupării subiectului legat de importanţa întrupării. Haideţi să vedem motivul de ce doctrina întrupării este vitală pentru fiecare dintre noi.

 (1) Doctrina întrupării ar trebui sa fie punctul central al sărbătoririi creştine a Crăciunului.

Ne apropiem rapid de Crăciun. Destul de straniu, acesta este un timp al depresiilor, nu doar pentru bărbaţi şi femei în general, dar şi pentru creştini în particular. Apăsarea este vizibilă, cred eu, pentru fiecare dintre noi. O parte din aceasta este probabil cauzată de cheltuielile şi eforturile făcute pentru a sărbători Crăciunul cît mai plăcut, rezultatele obţinute fiind minimale. O mare parte a apăsării noastre este înrudită cu faptul că mult din atenţia noastră este distrasă de la mesajul întrupării lui Christos. Marea bucurie a Crăciunului este inseparabil legată de întruparea Lui.

Probabil că nu este necesar să vă reamintesc că Decembrie 25 e puţin probabil să fie data la care Domnul nostru a fost născut. Nimeni nu ştie exact data naşterii Domnului nostru.3 Ceea ce ştim este că până la sfârşitul secolului patru, naşterea lui Hristos s-a sărbătorit la 6 Ianuarie, şi apoi mai târziu, sărbătoarea s-a divizat între 6 Ianuarie şi 25 Decembrie. În Roma timpurie Sărbătoarea din Saturnalia a fost sărbătorită timp de şapte zile, din 17 Decembrie până în 24. Această săptămână festivă era “caracterizată de un spirit de veselie, cadouri date copiilor şi alte forme de distracţie.”4

În decursul veacurilor diferite elemente păgâne de sărbătoare au fost incluse în datina Crăciunului. Din cauza acestor alte elemente decât cele creştine punctul central al sărbătorii Crăciunului, întruparea a fost lăsată în obscuritate. Dacă într-adevăr ar fi să intrăm în spiritul şi sărbătoarea Crăciunului în închinare creştină, atunci trebuie să ne concentrăm atenţia asupra evenimentului întrupării, care este inima mesajului Crăciunului.

 (2) Astăzi doctrina întrupării nu numai că este neglijată de creştini, ci este şi atacată de cei care îşi spun “creştini”.

În timp ce cultura noastră este foarte deschisă pentru “super-fiinţe” care sunt închipuiri, ostilitatea şi opoziţia faţă de doctrina întrupării Domnului nostru Isus Christos a crescut. În istorie au existat unii care au crezut că pot trata dificultăţile întrupării sacrificând fie divinitatea lui Christos (de exemplu, Ebioniţii) fie umanitatea lui (de exemplu Docetiştii). Destul de recent a avut loc un atac îndrăzneţ al doctrinei întrupării realizat de un grup de teologi, a căror teze au fost publicate sub titlul, The Myth of God Incarnate (S.C.M., 1977).5 În nici un termen nesigur întruparea este respinsă ca mit, împreună cu alte doctrine fundamentaleale credinţei:

Michael Goulder în mod uimitor atribuie credinţa în divinitatea lui Christos presupusei influenţe a lui Simon Magus asupra Bisericii, de asemenea impactului psihologic al experienţei lui Petru legată de (mitul!) înviere, şi ulterior “puterii isteriei într-o mică comunitate.”6

Dar ceea ce păreau ei a face, cel puţin în simpozionul recent, era să evacueze elementul divin a lui Isus cu atâta siguranţă după cum au făcut şi cu Scriptura. Ei neagă nu doar definiţiile Nicene şi Calcedoniene ale lui Christos, dar şi adevărul de bază pe care aceste definiţii l-au căutat, în moştenirea culturală a timpurilor lor să exprime, că Isus împărţea natura lui Dumnezeu cât şi natura noastră. Ei nu reinterpretează Hristologia tradiţională, ci o abandonează.7

“Creştinismul se adaptează întotdeauna la ceva în care se poate crede” este o presupunere a eseiştilor din acest simpozion; atât de mare încât e citată în primul paragraf al cărţii. Şi miracolele nu pot fi crezute. Miracolul lui Isus trebuie să fie respins, pentru că miracole nu se întâmplă: aşa a mers mesajul Who Was Jesus? (Cine a fost Isus?), regizat de unul dintre cei ce au contribuit la The Myth of God Incarnate.8

Un studiu al întrupării Domnului nostru este de aceea nu doar necesar pentru a observa cum se cuvine Crăciunul, ci şi să păstreze puritatea conţinutului doctrinei, care chiar în acest moment este sub asediu.

Doctrina întrupării îi oferă creştinului o piatră de încercare doctrinară pentru a determina o despărţire de ortodoxie: 9

Prea iubiţilor, să nu daţi crezare oricărui duh; ci să cercetaţi duhurile, dacă sînt de la Dumnezeu; căci în lume au ieşit mulţi prooroci mincinoşi. Duhul lui Dumnezeu să-l cunoaşteţi după aceasta: Orice duh, care mărturiseşte că Isus Hristos a venit în trup, este de la Dumnezeu; şi orice duh, care nu mărturiseşte pe Isus, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui Antihrist, de a cărui venire aţi auzit. El chiar este în lume acum. (I John 4:1-3).

 (3) Doctrina întrupării este în mod frecvent punctul de plecare pentru acei care resping credinţa creştină.

Am stabilit deja că doctrina întrupării este centrală pentru sărbătoarea creştină a crăciunului şi că este un adevăr atacat în prezent. Dar doctrina întrupării este de asemenea vitală credinţei creştine pentru că alte doctrine biblice rămân sau cad împreună cu ea. Unde oamenii se bazează pe doctrina întrupării deseori se stabileşte linia care desparte ortodoxia de erezie, între adevărata creştinătate şi culte:

Acesta este adevăratul motiv de poticnire în creştinism. Aici Evreii, Musulmanii, Unitarienii, Martorii lui Iehova şi mulţi alţii care simt dificultăţile menţionate mai sus (despre naşterea fecioarei, minunile, răscumpărarea, şi învierea), au ajuns să fie nemulţumiţi.10

Unicitatea credinţei creştine este direct legată cu învăţăturile biblice despre întruparea lui Christos:

Doctrina creştină a întrupării este una dintre cele două doctrine centrale care marchează trăsăturile unice ale credinţei creştine în Dumnezeu. Creştinătatea împarte împreună cu alte câteva religii credinţa într-un Dumnezeu infinit şi transcendent, sursa existenţei lumii şi a tuturor valorilor sale. Recunoaşte că în toate părţile lumii, tradiţiile credinţei creştine şi ale experienţei religioase au făcut posibil pentru toţi oamenii să se bucure de binecuvântările vieţii spirituale, cunoştinţei şi dragostei lui Dumnezeu. Dar doctrina creştină a întrupării exprimă credinţa creştinilor că acest Dumnezeu ni s-a făcut cunoscut pe de-a-ntregul, specific şi personal, luând natura umană în el, venind printre noi ca om deosebit, neîncetând în nici un chip să fie eternul şi infinitul Dumnezeu.11

Scopul întrupării

Poate cea mai bună cale de a sublinia importanţa doctrinei întrupării este să luăm în considerare preţul pentru a o lăsa de o parte. Biblia ne arată un număr de motive ale întrupării Domnului. Când noi terminăm-omorâm întruparea, aceste scopuri nu vor fi realizate. Socotiţi cu mine consecinţele uciderii adevărului întrupării lui Dumnezeu.

(1) Să descopere pe Dumnezeu oamenilor

În trecut, Dumnezeu S-a descoperit oamenilor prin lucrările Sale (după cum scrie în scriptură), lumea Lui (Psalmi 19:1-6), şi cuvântul Lui (Psalmul 19:7-14). În venirea lui Christos, Dumnezeu s-a arătat în persoana lui Isus Christos:

După ce a vorbit în vechime părinţilor noştri prin prooroci, în multe rânduri şi în multe chipuri, Dumnezeu, la sfârşitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul, pe care L-a pus moştenitor al tuturor lucrurilor, şi prin care a făcut şi veacurile. El, care este oglindirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei Lui, şi care ţine toate lucrurile cu Cuvântul puterii Lui (Evrei 1:1-3a).

Căci Legea a fost dată prin Moise, dar harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos.

Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut. (Ioan 1:17-18).

Domnul nostru de aceea poate spune fără ezitare“Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl” (Ioan 14:9). Şi Domnul Isus nu doar că Îl descoperă pe Tatăl oamenilor, de asemenea îi arată pe oameni ce sunt ei în ochii Domnului:

În El era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor. Lumina luminează în întuneric, şi întunericul n-a biruit-o. . . . Lumina aceasta era adevărata Lumină, care luminează pe orice om, venind în lume. El era în lume, şi lumea a fost făcută prin El, dar lumea nu L-a cunoscut. (Ioan 1:4-5, 9-10).

Înainte, Dumnezeu şi-a arătat standardele dreptăţii lui în învăţătură şi în lege, dar în Christos standardele au fost arătate în persoană. “Măsura unui om” este măsura acestui Om (cf. Efeseni 4:13).

În mod clar Domnul susţinea a fi chiar Acel pe care apostolii îl reprezentau ca Fiul întrupat al lui Dumnezeu (Ioan 1:1; 6:38; II Cor. 8:9; Filipeni 2:6,7; Gal. 4:4-5).Să refuzi să crezi în Domnul Isus Hristos ca Dumnezeu întrupat înseamnă să respingi toate descoperirile divine ale lui Dumnezeu fie din Vechiul fie din Noul Testament (cf. Ioan 5:39-40; 6:45, 68; 8:26, 31-32, 42-47; Matei 22:29).

Atunci nu este de mirare că acei care resping învăţăturile biblice ale întrupării resping de asemenea autoritatea Scripturilor care învaţă această doctrină într-un mod aşa de accentuat. Cuvintele lui James Barr sunt avanpostul logic al respingerii sale a doctrinei întrupării:

Explicaţia mea despre formarea tradiţiei biblice este o explicaţie a muncii umane. Este declaraţia omului despre credinţelor sale, evenimentelor pe care le-a experimentat, istorisirilor care i s-au spus, şi aşa mai departe. De mult s-a obişnuit să se alinieze Biblia cu concepte ca şi Cuvântul Domnului, sau revelaţii, şi de efect a fost să se alinieze Biblia cu o mişcare de la Dumnezeu la om.

Omul este cel care a dezvoltat tradiţia biblică şi omul este acel care a decis când s-ar putea fi făcută convenabilă şi canonizată. Dacă cineva vrea să folosească tipul de limbă al Cuvântului lui Dumnezeu, termenul potrivit pentru Biblie ar fi Cuvântul lui Israel, Cuvântul unor Creştini de frunte.12

 (2) Să răscumpere omul căzut

Nimic nu ar putea fi mai clar documentat în Scripturi decât faptul că principalul scop al întrupării a fost să salveze oamenii din păcatele lor:

“Pentru că Fiul omului a venit să caute şi să mântuiască ce era pierdut.” (Luca 19:10; cf. Matei 9:13; Marcu 10:45).

Dar când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimes pe Fiul Său, născut din femeie, născut supt Lege, ca să răscumpere pe cei ce erau supt Lege, pentru ca să căpătăm înfierea (Gal. 4:4-5).

O, adevărat şi cu totul vrednic de primit este cuvântul, care zice: „Hristos Isus a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi”, dintre cari cel dintâi sunt eu (1 Tim. 1:15; cf. 1 Ioan. 4:10).

În mod corect, Dr. B. B. Warfield concluzionează: Elimină păcatul ca proximă ocazie şi răscumpărarea ca principal sfârşit al Întrupării, şi nici una din celelalte relaţii în care stă, nici unul din efectele care curg din aceasta nu va fi împlinit, cel puţin în măsura drepturilor lor. 13

Inseparabila relaţie dintre întruparea lui Christos şi ispăşire poate fi văzută la masa de împărtăşanie. În biserica noastră observăm săptămânal ordinul Domnului de împărtăşanie. Aici, ni se aminteşte că salvarea noastră a fost obţinută prin vărsarea sângelui lui Christos pe crucea de la Calvar. Care sunt cele două elemente folosite pentru reprezentarea muncii lui Christos din partea omului? Ele sunt pâinea şi vinul. Amândouă aceste elemente sunt dovezi ale necesităţii întrupării. Pâinea este simbolul trupului–trupului uman al Domnului care a fost dat pentru salvarea omului. Pâinea nedospită ne aminteşte că trupul Său a fost fără păcat, care a fost de asemenea un rezultat al întrupării Domnului nostru. Paharul simbolizează sângele Domnului nostru care a fost vărsat pentru iertarea păcatelor noastre. Sângele nu ar fi putut fi vărsat separat de un corp uman. În acest fel, ispăşirea pe care Domnul nostru a realizat-o pentru noi a depins de întrupare. Mai clar, “şi fără vărsare de sânge, nu este iertare.” (Evrei 9:22), fără un trup uman, nu ar fi putut fi vărsare de sânge (cf. Evrei 10:5-10).

Nu ar trebui să ne mire că Satan ar alege să depună cele mai mari eforturi pentru slăbirea fundaţiei doctrinei întrupării, pentru că ea este temelia mântuirii omului. Dr. Hick, unul dintre autorii The Myth of God Incarnate, (Mitul Întrupării lui Dumnezeu) se grăbeşte să tragă concluzia că odată ce întruparea este pusă de o parte, Creştinismul nu mai are pretenţii speciale sau exclusive la mântuire.

Problema care a ieşit la suprafaţă la întâlnirea Creştinătăţii cu celelalte religii ale lumii este aceasta: Dacă Isus a fost literalmente Dumnezeu întrupat şi dacă doar prin moartea Lui este posibil ca oamenii să fie salvaţi şi prin răspunsul lor personal adresat Lui pot ei să-şi însuşească acea salvare, atunci singura cale spre viaţa veşnică este credinţa Creştină. De aici reiese că marea majoritate a rasei umane până acum nu a fost salvată. Dar este credibil că Dumnezeul iubitor şi Tatăl tuturor oamenilor a hotărât că doar cei născuţi în cadrul unui şir particular din istoria umanităţii vor fi salvaţi? (p. 180).14

Întreaga problemă a salvării eterne a omului atârnă asupra argumentului care se găseşte în Romani capitolul 5. Întrebarea fundamentală a acestui capitol nu are nimic de-a face cu faptul cum dreptatea unui singur om, Isus Christos, poate să-i salveze pe mulţi. Răspunsul este că a fost prin păcatul unui singur om, Adam (5:12, 14-15) ceea ce a făcut ca întreaga rasă umană să fie păcătoasă înaintea lui Dumnezeu şi astfel să fie vrednică doar de mânia Lui eternă. Soluţia pe care a dat-o Dumnezeu este Christos, ‘al doilea Adam’ (5:14, I Cor. 15:45), a cărui dreptate îi va salva pe toţi care sunt ”în El” prin credinţă:

Dacă deci, prin greşeala unuia singur, moartea a domnit prin el singur, cu mult mai mult cei ce primesc, în toată plinătatea, harul şi darul neprihănirii, vor domni în viaţă prin acel unul singur, care este Isus Hristos!…Astfel dar, după cum printr-o singură greşeală, a venit o osândă, care a lovit pe toţi oamenii, tot aşa, printr-o singură hotărâre de iertare a venit pentru toţi oamenii o hotărâre de neprihănire care dă viaţa (Romani 5:17-18).

Satan caută să submineze salvarea omului atacând adevărul din Romani capitolul 5 din amândouă părţile. Pe o parte caută sa-l înşele pe om ca să creadă că nu a existat un Adam (evoluţia poate fi folosită foarte eficient aici), încât nu este nici o faptă păcătoasă care să condamne întreaga rasă. Rezultă că omul nu mai este un păcătos prin natura lui. Dacă omul nu mai este păcătos, sub mânia divină, atunci cu siguranţă nu mai are nevoie de salvare.

În al doilea rând, Satan caută să ne înşele cu “ultimul Adam,” Isus Christos. Corupând doctrina biblică a întrupării Satan ne poate aduce la concluzia “logică” că din moment ce Isus Christos nu a fost Dumnezeu manifestat în carne-trup, El nu a fost unicul şi singura metodă de procurare a salvării omului. Calea unui om de a ajunge în cer este la fel de bună ca şi a altuia.

Odată ce doctrina întrupării este lăsată la o parte, toată problema răscumpărării prin persoana şi munca lui Christos este scufundată. Şi aşa găsim o mulţime de controverse ce înconjoară această vitală doctrină.

 (3) Scopul iniţial al lui Dumnezeu pentru om, cât şi scopul Său final, este ca omul să domnească peste creaţie.

Când omul a fost creat şi aşezat în Grădina Eden, el a fost creat după chipul lui Dumnezeu (Gen. 1:26). În timp ce au loc o mulţime de discuţii despre tot ceea ce vrea să exprime fraza “după chipul Nostru” un aspect al acesteia este că omul, la fel ca Dumnezeu, va conduce:

Apoi Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să stăpânească peste peştii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul şi peste toate târâtoarele care se mişcă pe pământ.” (Gen. 1:26, accentuarea mea).

Când Adam a căzut, toată omenirea, într-adevăr toată creaţia (cf. Rom. 8:20-22), a căzut, rezultând haos. Stăpânirea omului este în cel mai fericit caz distorsionată. Dumnezeu a promis, lui Israel cât şi bisericii, că oamenii Lui vor fi “o împărăţie de preoţi” care vor domni cu El (Exod. 19:6; 1 Petru 2:5, 9; Apocalipsa 1:6; 5:10). Această domnie se va stabili când Mesia vine pe pământ pentru a-l supune şi a domni asupra lui. Mesia a fost urmaşul lui Avram (Gen. 12:1-3), din tribul lui Iuda (Gen. 49:8-12), şi din sămânţa lui David (2 Sam. 7:12-16).

În evanghelii găsim genealogia Domnului nostru şi anume stabilindu-L ca unul din descendenţii lui Avram, Iuda, şi David, ca fiu legal (dar nu biologic) a lui Iosif (cf. Mat. 1:1-16; Luca 3:23-38). În prezentarea naşterii Domnului nostru este o accentuare decisivă asupra promisiunilor pe care Dumnezeu le-a făcut israeliţilor din vechime şi în special acelora care au avut legătură cu domnia dreaptă a lui Mesia:

Îngerul i-a zis: „Nu te teme, Marie; căci ai căpătat îndurare înaintea lui Dumnezeu. Şi iată că vei rămânea însărcinată, şi vei naşte un fiu, căruia îi vei pune numele Isus. El va fi mare, şi va fi chemat Fiul Celui Prea Înalt; şi Domnul Dumnezeu îi va da scaunul de domnie al tatălui Său David. Va împărăţi peste casa lui Iacov în veci, şi Împărăţia Lui nu va avea sfârşit” (Luca 1:30-33; cf. Mat. 2:2, 6; Luca 1:49-54; 68-75).

Pe cât se pare de straniu, nu a fost de ajuns că a doua persoana a divinităţii a fost într-adevăr Dumnezeu–el a trebuit de asemenea să fie şi om pentru a împlini scopul lui Dumnezeu şi promisiunile Lui către om. Motivul este acela că scopurile lui Dumnezeu şi promisiunile lui Dumnezeu au fost făcute omului, ca om. A fost omul cel făcut după chipul lui Dumnezeu şi cel care a fost destinat să domnească peste creaţia Sa. Cel care trebuia să îndeplinească scopurile şi promisiunile lui Dumnezeu era un om. Omul decăzut nu ar fi putut şi nici nu ar fi împlinit scopurile lui Dumnezeu din pricina păcatelor sale. Astfel că, un om nou, un “al doilea Adam” trebuie să intervină în istoria umanităţii. Acest om trebuie să fie de asemenea fără nici un păcat. Pentru a împlini scripturile El trebuie să fie divin (vom studia aceasta mai amănunţit în lecţia viitoare). Pentru ca promisiunile şi scopurile lui Dumnezeu să fie împlinite trebuie să aibă loc întruparea. Când întruparea a avut loc, acei care i-au fost martori au fost asiguraţi că domnia lui Dumnezeu (şi domnia celor credincioşi) va fi acum stabilită pe pământ.

Importanţa umanităţii lui Christos (astfel, întruparea) este subliniată de scriitorul către Evrei în al doilea capitol al epistolei sale. El scrie de superioritatea lui Christos faţă de îngeri. În versetele 6-8, el se întoarce la Psalmul 8, aplicând versetul care vorbeşte despre demnitatea şi gloria omului, în aceea că “I-ai dat stăpânire peste lucrurile mâinilor Tale” (v. 6a). Nu numai că scriitorul foloseşte psalmul să vorbească de Christos, dar să vorbească despre el ca cel ce va domni ca om. În versetele 24 şi 25 autorul continuă să arate că a fost necesar pentru Domnul Isus Christos să ia trup uman-carne pentru a putea să preoţească frăţietăţii sale. Mesia care a venit pentru domnie, a făcut asta ca om.

În capitolul 10 a epistolei către Evrei este clar arătat că Domnul Isus, din necesitate, a trebuit să adauge umanitate divinităţii sale: De aceea, când intră în lume, El zice: „Tu n-ai voit nici jertfă, nici prinos; ci Mi-ai pregătit un trup;” (Evrei 10:5).

Vezi tu importanţa întrupării pentru speranţele israeliţilor cât şi pentru speranţele bisericii? Revenirea Domnului şi stabilirea regatului Său va avea loc pentru oameni doar când Dumnezeu face aceasta ca om. Când Domnul nostru şi-a adăugat umanitate la divinitate, a făcut asta pentru eternitate. Dumnezeul-om va reveni şi va domni, şi noi vom domni cu El. A distruge întruparea înseamnă că atât scopurile cât şi promisiunile lui Dumnezeu nu au nici o valoare.

 (4) Prezenta preoţie a lui Christos este de asemenea cea care are mare însemnătate din cauza întrupării Sale.

Salvarea noastră, realizată în trecut prin moartea lui Christos pe cruce şi realizată pe deplin în a doua sa venire şi domnie este posibilă datorită umanităţii Sale. Între trecut şi viitor este încă o altă preoţie pe care Domnul nostru o poartă ca om: Căci este un singur Dumnezeu, şi este un singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Isus Hristos, care S-a dat pe Sine însuşi, ca preţ de răscumpărare pentru toţi: faptul acesta trebuia adeverit la vremea cuvenită (I Tim. 2:5-6, scos în evidenţă de mine).

În prezent, Fiul aşteaptă cuvântul Tatălui pentru ca să se reîntoarce pe pământ şi să-şi supună duşmanii (cf. 1 Cor. 15:20-28; Apocalipsa 5). La ora actuală, Domnul Isus Christos este avocatul nostru în faţa Tatălui (I Ioan 2:1). Rolul său prezent de mare preot are o importanţă specială pentru noi pentru că el a venit pe pământ ca om, făcându-se un avocat milos şi înţelegător, sursă de putere şi încurajare:

Prin urmare, a trebuit să Se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile, ca să poată fi, în ce priveşte legăturile cu Dumnezeu, un mare preot milos şi vrednic de încredere, ca să facă ispăşire pentru păcatele norodului. Şi prin faptul că El însuşi a fost ispitit în ceea ce a suferit, poate să vină în ajutorul celor ce sînt ispitiţi.(Evrei 2:17-18).

De atunci avem un mare preot care a trecut prin cer, Isus Fiul lui Dumnezeu, îngăduie să ne ţinem fermi de mărturisirea noastră. Astfel, fiindcă avem un Mare Preot însemnat, care a străbătut cerurile-pe Isus, Fiul lui Dumnezeu-să rămânem tari în mărturisirea noastră. Căci n-avem un Mare Preot, care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre; ci unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat. Să ne apropiem dar cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare şi să găsim har, pentru ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie (Evrei 4:14-16).

Consecinţele negării şi respingerii întrupării Domnului nostru sunt substanţiale, după cum am văzut. Aceasta este datorită, în parte, faptului că întruparea Domnului nostru este eternă. Ceea ce El a devenit în staul acum câteva secole, este ceea ce El va fi pentru vecie – Dumnezeul-Om. Să negi întruparea este să negi naşterea fecioarei, miracolele Domnului nostru, căinţa Sa înlocuitoare, şi învierea Sa trupească. În consecinţă, să negi întruparea înseamnă să negi tot. Să accepţi întruparea înseamnă să crezi în tot:

Este din cauza necredinţei, sau cel puţin credinţă inadecvată, privind întruparea că apar de obicei dificultăţi la alte puncte în istorisirile evangheliei. Dar odată ce întruparea este îmbrăţişată ca realitate, aceste alte dificultăţi se dizolvă . . . . Odată ce aprobăm că Isus a fost divin, devine iraţional să găsim dificultăţi în oricare din acestea; totul este dintr-o bucată şi formează un tot. Întruparea este în ea însăşi un mister de nepătruns, dar are sens din toate cele ce le conţine Noul Testament .15

Dacă, într-adevăr, Biblia este corectă în a ne învăţa că destinul nostru este legat inseparabil de persoana lui Isus Christos (pe care Romani 5 şi multe alte texte ne-o demonstrează clar), atunci să respingem întruparea este să subminăm chiar centrul credinţei noastre.

Importanţa principiului întrupării

Întruparea nu este doar o dezbatere asupra a ceva care a avut loc acum 2 000 de ani în istorie. Problemele la îndemână în întruparea Domnului nostru sunt probleme de principiu care au ramificaţii foarte practice. Problema mare a întrupării este relaţia între divinitate şi umanitate, între activităţile suverane ale lui Dumnezeu şi responsabilitatea umană a omului.

Lăsaţi-mă să încerc să ilustrez ceea ce vreau sa spun referindu-mă la problema inspiraţiei şi autorităţii Scripturilor. Adevărata întrebare care stă în spatele problemei inspiraţiei şi infailibilităţii Scripturilor este dacă orice altceva ce depinde de participarea umană poate fi spus ca fiind divin şi fără eroare. A nega întruparea înseamnă a nega divinitatea sau umanitatea (sau amândouă) Domnului nostru. O asemenea negare este să concluzionezi că este imposibil pentru Domnul nostru să fie atât divinitate deplină cât şi umanitate fără păcat, în acelaşi timp. Să concluzionezi asta despre Cuvântul viu se cere a face acelaşi lucru şi cu cuvântul scris.

Principiul de bază este aici relaţia dintre divin şi uman. Una dintre cele mai presante probleme pentru Creştini este cum poate Dumnezeu (divinul) să locuiască şi să se manifeste în umanitate (în noi). Să negi că divinul şi umanul se pot uni în orice fel practic sau personal este să negi esenţa salvării şi sanctificării, pentru că atunci când eşti născut din nou devii una cu Dumnezeu şi El cu noi. Să trăieşti viaţa spirituală înseamnă să te uneşti cu El în tot ceea ce faci. Creştinul trebuie să se străduiască din cauza divinei împuterniciri pe care Dumnezeu ne-a dat-o, contopirea dintre divinitate şi umanitate, putere divină manifestată în slăbiciune umană (cf. Rom. 12:1-2; 2 Petru 1:3-11).

Importanţa implicării întrupării

Doctrina întrupării implică câteva adevăruri pe care Biblia le verifică în altă parte. Haideţi sa concluzionăm luând în considerare ce implică importanţa întrupării Domnului nostru pentru noi, importanţă pe care nu îndrăznim s-o ignorăm.

 (1) Doctrina întrupării ne informează despre depravarea omului şi de condiţialui disperată despărţit de intervenţia divină.

Să sperăm că a devenit clar că întruparea a implicat o mare bunăvoinţă din partea celei de-a doua persoane a Divinităţii. În timp ce a fost multă umilinţă în moartea Lui, de asemenea a fost multă umilinţă şi în întrupare (cf. II Cor. 8:9). Faptul că Dumnezeu era dispus să se umilească identificându-se cu omul în întruparea Domnului nostru este dovada decăderii groaznice a omenirii. Cu siguranţă Dumnezeu nu ar fi luat niciodată în calcul întruparea dacă ar fi fost posibilă altă metodă prin care omul să se poată salva singur. Întruparea implică ceea ce primele trei capitole din Epistola către Romani afirmă cu curaj—că omul a fost total, ireversibil, pierdut, dacă ar fi lăsat în seama sa. Omul nu a putut şi nici nu ar fi ales să se salveze singur.

Ideea e simplă şi se poate expune în felul următor: dacă tratamentul cere măsuri drastice, durerea e severă. Nimeni nu ar fi conceput să dea voie la doctor să taie un membru pentru a vindeca infecţia care putea fi tratată cu antibiotice. Dar dacă durerea ar fi fost provocată de un cancer care ar fi omorât pacientul, atunci membrul în cauză ar fi sacrificat bucuros pentru a fi salvată viaţa. Nici un tratament nu este mai drastic decât cel al întrupării şi al crucii. Problema păcatului omenirii este într-adevăr fatală.

 (2) Doctrina întrupării ne informează de dorinţa lui Dumnezeu şi posibilitatea Lui de a salva omul decăzut.

Dacă am vrea să înţelegem dragostea lui Dumnezeu pentru omul decăzut, haideţi să ne gândim la minunea întrupării. În timp ce de obicei ne întoarcem atenţia la cruce pentru a înţelege dragostea lui Dumnezeu, trebuie să recunoaştem că, după cum a spus cineva, “lemnul leagănului şi cel al crucii sunt la fel.” Leagănul a fost doar primul pas spre cruce. Şi prin acel leagăn ar trebui să căutăm să înţelegem dispoziţia şi abilitatea lui Dumnezeu să-i salveze pe oameni din păcatele lor.

 (3) Doctrina întrupării ne previne de absurditatea respingerii salvării în Christos şi înlocuind eforturile noastre proprii.

Am sugerat (şi recunosc că acest argument logic ar putea avea anumite puncte slabe) că dacă omul nu ar fi fost pierdut fără speranţă, Dumnezeu puţin probabil că ar fi trimis pe Fiul Său de la leagăn sau cruce. Dacă salvarea omului are nevoie de aşa măsuri drastice ca leagănul şi crucea, cu siguranţă Dumnezeu este pe bună dreptate supărat pe eforturile omului să se salveze singur astfel respingând persoana şi lucrarea Fiului lui Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu a ales să salveze păcătoşii trimiţând pe singurul Său Fiu, cu siguranţă Dumnezeu are tot dreptul să ceară ca oamenii să găsească salvarea doar în Fiul Său. Cât de absurd este să cauţi să stai înaintea lui Dumnezeu prin oricare altă justificare care îl respinge pe Isus Christos, Dumnezeu întrupat.

Ne vom întoarce puţin la studiul nostru asupra Cărţii Apocalipsei. Când studiem capitolul 6 şi următoarele, trebuie să fim de acord cu scriitorul către Evrei care a afirmat (într-un alt context),

Căci, dacă păcătuim cu voia, după ce am primit cunoştinţa adevărului, nu mai rămâne nici o jertfă pentru păcate, ci doar o aşteptare înfricoşată a judecăţii, şi văpaia unui foc, care va mistui pe cei răzvrătiţi. . . . Grozav lucru este să cazi în mâinile Dumnezeului celui viu! (Evrei 10:26-27, 31).

Ce minunată şi liniştitoare vedere a lui Dumnezeu avem în leagăn cât şi în cruce. Dar acei care refuză pe Hristosul evangheliilor, trebuie să înfrunte pe Hristosul Cărţii Apocalipsei, care îi-şi va îngenunchea duşmanii.

NOTE DE SUBSOL:

1 Cf. The Truth of God Incarnate (Grand Rapids: Wm. B. Eerdmans, 1977), Michael Green, ed., pp. 36-39.

2 Ibid, pp. 39-41.

3 Clement of Alexandria, către sfârşitul secolului 2 A.D., citează diferite puncte de vedere printre primii membrii ai bisericii privind data naşterii lui Christos (Stromata, Bk. 1, Ch. 21).

“Augustin arată răspândirea tradiţiei în secolul 5 printre bisericile de vest privind naşterea lui Christos şi datina Crăciunului. ‘Pentru că se crede că El ar fi fost conceput pe 25 Martie, ziua în care de asemenea a şi suferit;. . . Dar conform tradiţiei El s-a născut pe 25 Decembrie.” (De Trinitate, Bk. IV, Ch. 5).” G. Lambert, “Christmas,” The Zondervan Pictorial Encyclopedia of the Bible (Grand Rapids: Zondervan, 1975, 1976), I, p. 804.

4 Ibid.

5 Argumentele majore ale acestei cărţi sunt rezumate: (1) Ideea ‘întrupării’, că Dumnezeu a devenit om în Isus din Nazaret, este o construcţie bazată pe Noul Testament şi nu găsită în el. (2) Trebuie să recunoaştem că ideea întrupării este un mit. (3) Isus a fost un om real, născut în mod normal, un copil al Mariei şi al lui Iosif. El nu a existat înainte de conceperea şi naşterea Lui. (4) Semnificaţia lui Isus stă în ‘raspunsul credinţei’lui către Dumnezeu. (5) Calitatea de Fiu a lui Christos se poate vedea prin analogie ca o dezvoltare de laideea omului lui Dumnezeu la cea a Fiului de Dumnezeu. Concepţia sănătoasă, târzie a singurului Fiu al lui Dumnezeu a fost o dezvoltare greşită. (6) Isus nu este diferit în făptură faţă de alti oameni. (7) Moartea lui a fost o martirizare care i-a încoronat viaţa şi i-a activat misiunea. Luat din: George Carey, God Incarnate: Meeting the Contemporary Challenges to a Classic Christian Doctrine (Downers Grove: Inter Varsity Press, 1978), pp. 7-8.

The Truth of God Incarnate, p. 17.

7 Ibid, p. 109.

8 Ibid, p. 111.

9 Trebuie notat, că unul din autorii cărţii The Myth of God Incarnate, Maurice Wiles, este preşedintele Comisiei Doctrinei Bisericii Angliei (Church of England’s Doctrine Commission.)

10 J. I. Packer, Knowing God, (Downers Grove: InterVarsity Press, 1973), p. 46. În acest al 5-lea capitol intitulat “God Incarnate,” Packer face o treabă excelentă în a accentua importanţa doctrinei întrupării.

11 The Truth of God Incarnate, p. 101.

12 După cum s-a citat în The Truth of God Incarnate, pp. 108-109. Să negi întruparea Domnului nostru necesită respingerea revelaţiei divine (Biblia) care o învaţă (predă) clar. Secvenţa normală de evenimente este aceea că negarea întrupării este pasul final în respingerea revelaţiei divine, şi nu primul pas. De obicei omul începe prin a nega autoritatea şi mesajul Bibliei şi îndepărtarea finală este negarea întrupării. În prefaţa cărţii, The Truth of God Incarnate, Michael Green centralizează ordinea de evenimente care au condus la publicarea The Myth of God Incarnate.

13 Selected Shorter Writings of Benjamin B. Warfield, (Nutley, New Jersey: Presbyterian and Reformed Publishing Company, 1970), ed. by John E. Meeter, I, p. 143.

14 Citat în The Truth of God Incarnate, p. 116.

15 Packer, Knowing God, pp. 46-47.

http://publicatia.voxdeibaptist.org/teologie_dec06.htm

ANTROPOLOGIE – DOCTRINA DESPRE OM, AŞA CUM A FOST ACESTA CREAT / NEPUTINŢA UMANĂ- Pastorul C. H. Spurgeon

download

NEPUTINŢA UMAN O predică (Nr. 182)

Predicată dimineaţa de sabat, 7 martie 1858 de

Pastorul C. H. Spurgeon La Music Hall, Royal Surrey Gardens.

„Nimeni nu poate veni la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl, care M-a trimis” – Ioan 6:44.

  „VENIREA la Hristos” este o frază foarte obişnuită în Sfânta Scriptură. Ea este folosită pentru a exprima acele acte ale sufletului unde, lăsând dintr-odată neprihănirea noastră personală şi păcatele noastre, ne repezim la Domnul Isus Hristos şi primim neprihănirea sa pentru a fi acoperirea noastră, şi sângele său pentru a fi ispăşirea noastră. Venirea la Hristos îmbrăţişează în ea pocăinţă, negarea de sine, şi credinţa în Domnul Isus Hristos, şi aceasta însumează în sine toate acele lucruri care sunt însoţitoare necesare ale acestor mari stări ale inimii, cum ar fi credinţa adevărului, seriozitatea în rugăciune către Dumnezeu, supunerea sufletului faţă de preceptele evangheliei lui Dumnezeu şi toate acele lucruri care însoţesc zorii mântuirii în suflet. Venirea la Hristos este exact lucrul esenţial pentru mântuirea păcătosului. Cel care nu vine la Hristos, poate să facă ce doreşte, sau să gândească ce vrea, totuşi el este „plin din fiere amară, şi în lanţurile fărădelegii.” Venirea la Hristos este primul efect al regenerării. Sufletul este înviorat doar după ce îşi descoperă starea sa pierdută, este îngrozit de aceasta, caută un refugiu şi crede în Hristos că el este cel potrivit, se repede la el şi se odihneşte în el. Unde nu există această venire la Hristos, este sigur că nu există nici o înviorare; unde nu există nici o înviorare, sufletul este mort în fărădelegi şi în păcate, şi fiind mort nu poate intra în împărăţia cerurilor. Acum avem înaintea noastră un anunţ senzaţional, unii spun că este foarte respingător. Venirea la Hristos, deşi este descrisă de unii oameni ca fiind cel mai uşor lucru din lume, este declarată în textul nostru ca fiind un lucru în totalitate imposibil pentru orice om, dacă Tatăl nu îl conduce la Hristos. Datoria noastră va fi să extindem această declaraţie. Nu ne îndoim că aceasta va fi întotdeauna ofensatoare pentru natura carnală, dar, cu toate acestea, ofensarea naturii umane este uneori primul pas spre a o aduce să se plece înaintea lui Dumnezeu. Şi dacă aceasta este efectul unui proces dureros, putem uita durerea şi ne putem bucura de consecinţele glorioase.

Mai întâi de toate, mă voi strădui în această dimineaţă să observ neputinţa omului, în ce constă ea. În al doilea rând, atragerile Tatălui – ce sunt acestea, şi cum sunt ele exercitate asupra sufletului. Şi apoi voi termina prin observarea unei consolări plăcute care poate fi derivată din acest text care pare sterp şi teribil.

I. Mai întâi, NEPUTINŢA OMULUI. Textul spune, „Nimeni nu poate veni la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl, care M-a trimis.” Unde este această neputinţă?

Mai întâi, ea nu se află în vre-un defect fizic. Dacă în venirea la Hristos, mişcarea trupului sau mersul pe picioare ar fi de vre-un ajutor, cu siguranţă omul are toată puterea fizică de a veni la Hristos în acest sens. Îmi amintesc că l-am auzit pe un Antinomian foarte prostuţ declarând că el nu credea că vre-un om are puterea de a merge la casa lui Dumnezeu dacă Tatăl nu îl conduce. Acum omul era simplu prostuţ, pentru că el trebuie să fi văzut că atâta vreme cât un om este viu şi are picioare, era ceva la fel de uşor pentru el să meargă la casa lui Dumnezeu ca şi la casa lui Satan. Dacă venirea la Hristos include rostirea unei rugăciuni, omul nu are nici un defect fizic în această privinţă, dacă el nu este mut, el poate spune o rugăciune la fel de uşor cum el poate rosti o blasfemie. Este la fel de uşor pentru un om să cânte unul dintre cântecele Sionului ca şi să cânte un cântec profan şi lasciv. Nu există nici o lipsă de putere fizică în venirea la Hristos. Tot ceea ce se poate dori cu privire la puterea trupească omul are cu siguranţă, şi orice parte din mântuire care constă în aceasta este în totalitate şi în întregime în puterea omului fără vre-un ajutor de la Duhul lui Dumnezeu. Din nou, această neputinţă nu stă în vre-o lipsă mintală. Eu pot crede că această Biblie este adevărată la fel de uşor precum pot crede despre oricare carte că este adevărată. În măsura în care credinţa în Hristos este un act al minţii, eu sunt la fel de capabil să cred în Hristos precum sunt în stare să cred în oricine altcineva. Fie ca afirmaţia sa să fie doar adevărată, dacă pentru mine ea este neîntemeiată, nu pot crede în ea. Pot crede afirmaţia pe care o face Hristos la fel de bine cum pot crede afirmaţia oricărei alte persoane. Nu există nici o deficienţă a facultăţii în minte: ea este la fel de capabilă să aprecieze ca un simplu act mintal vina păcatului, ca şi aprecierea vinei asasinării. Este la fel de posibil pentru mine să exersez ideea mintală de a-l căuta pe Dumnezeu, ca si exersarea gândului de ambiţie. Eu am toată puterea şi tăria mintală de care am nevoie, în aceeaşi măsură în care puterea mintală este necesară pentru mântuire. Ba mai mult, nu există nici un om atât de ignorant încât să pledeze pentru o lipsă de intelect ca o scuză pentru a respinge evanghelia. Atunci efectul nu constă nici în trup, sau în ceea ce suntem obligaţi să numim, teologic vorbind, mintea. Nu există nici o lipsă sau o deficienţă acolo, deşi stricarea minţii, corupţia sau ruina ei, este în cele din urmă esenţa reală a neputinţei omului.

Daţi-mi voie să vă arăt unde se află cu adevărat această neputinţă a omului. Ea se află adânc în natura sa. Prin cădere şi prin păcatul nostru, natura omului a devenit atât de alterată, depravată şi coruptă, încât este imposibil pentru el să vină la Hristos fără asistenţa lui Dumnezeu Duhul Sfânt. În încercarea de a arăta felul în care natura omului contribuie în el pentru a-l face incapabil să vină la Hristos, permiteţi-mi să folosesc această figură. Tu vezi o oaie; cât de bucuroasă se hrăneşte din ierburi! Nu ai cunoscut niciodată oftatul unei oi după un hoit; ea nu ar putea trăi din hrana leului. Acum, adu-mi un lup; şi întreabă-mă dacă un lup nu poate mânca iarbă, dacă el nu poate fi la fel de supus şi de domestic ca şi oaia. Eu răspund, nu; pentru că natura sa este contrară faţă de aceasta. Tu spui, „Ei bine, el are urechi şi picioare; nu poate el auzi vocea păstorului, şi să îl urmeze oriunde el în călăuzeşte?” Eu răspund, cu siguranţă; nu există nici o cauză fizică de ce el nu poate să facă aceasta, dar natura sa interzice aceasta, şi de aceea spun că el nu poate face aceasta. Nu poate fi el îmblânzit? Poate fi înlăturată cruzimea sa? Probabil că el poate să fie subjugat astfel încât el să pară că este îmblânzit; dar întotdeauna va fi o deosebire marcantă între el şi oaie, pentru că există o deosebire în natură. Acum, motivul pentru care un om nu poate veni la Hristos, nu este pentru că el nu poate veni, datorită trupului său sau datorită puterii minţii sale, ci pentru că natura sa este atât de coruptă încât el nu are nici voinţa şi nici puterea de a veni la Hristos decât dacă este atras de Duhul. Dar lăsaţi-mă să vă dau o ilustraţie mai bună. Tu vezi o mamă cu un bebeluş în braţele ei. Tu îi pui un cuţit în mâna ei, şi îi spui să îl înjunghie în inimă pe acel bebeluş. Ea răspunde foarte adevărat, „Nu pot.” Acum, în ce priveşte puterea sa trupească, ea poate, dacă doreşte; acolo este cuţitul, şi acolo este copilul. Copilul nu poate rezista, şi ea are suficientă putere în mâna ei ca să îl împlânte pe loc în inima lui. Dar ea este corectă când spune că nu poate să facă aceasta. Ca un simplu act al minţii, este destul de posibil că ea s-ar putea gândi la un asemenea lucru precum uciderea copilului, şi totuşi ea spune că nu poate să se gândească la un asemenea lucru; şi ea nu spune ceva fals, pentru că natura ei ca şi mamă îi interzice să facă un asemenea lucru faţă de care sufletul ei este revoltat. Pur şi simplu pentru că ea este părintele copilului, ea simte că nu poate să îl omoare. La fel este şi cu un păcătos. Venirea la Hristos este atât de neplăcută pentru natura umană, încât deşi în ceea ce priveşte puterile fizice şi mintale, (şi acestea sunt o sferă îngustă în mântuire) oamenii ar putea veni dacă ar dori: este strict corect să spunem că ei nu pot şi nu vor decât numai dacă Tatăl care l-a trimis pe Hristos îi atrage. Să intrăm puţin mai adânc în subiect şi să încercăm să arătăm unde este această neputinţă a omului, în detalii mai amănunţite.

Mai întâi, aceasta se află în încăpăţânarea voinţei umane. „Oh!” a spus Arminianul, „oamenii ar putea să fie mântuiţi dacă ar dori.” Noi răspundem, „Dragă domnule, noi toţi credem aceasta; dar tocmai faptul dacă vor este dificultatea. Noi susţinem că nici un om nu va veni la Hristos dacă nu este atras; ba mai mult, nu noi susţinem aceasta, ci Hristos însuşi declară aceasta – „Şi nu vreţi să veniţi la Mine, ca să aveţi viaţa!” şi câtă vreme „nu vreţi să veniţi” stă înregistrat în Sfânta Scriptură, noi nu vom fi convinşi să credem într-o doctrină a libertăţii voinţei umane.” Este ciudat că oamenii, atunci când vorbesc despre liberul arbitru, vorbesc despre lucruri pe care ei nu le înţeleg deloc. „Acum,” spune unul, „eu cred că oamenii pot fi mântuiţi dacă ei doresc aceasta.” Dragă domnule, nu aceasta este problema. Întrebarea este, s-au găsit vreodată oameni care în mod natural să se supună de bună voie termenilor umilitori ai evangheliei lui Hristos? Noi declarăm, bazându-ne pe autoritatea Scripturală, că voinţa umană este atât de fixată în greşeală, atât de depravată şi atât de înclinată spre tot ce este rău, şi atât de aversă faţă de orice este bun, încât fără influenţa atotputernică, supranaturală şi irezistibilă a Duhului Sfânt, nici o voinţă umană nu va fi vre-odată constrânsă spre Hristos. Tu răspunzi, că oamenii sunt binevoitori uneori, fără ajutorul Duhului Sfânt. Eu răspund – ai întâlnit vre-odată o persoană care era aşa? Douăzeci şi sute, ba mai mult, mii de creştini cu care am vorbit, care aveau păreri diferite, tineri şi bătrâni, dar n-am avut niciodată şansa de a întâlni unul care putea să afirme că el a venit la Hristos de la el însuşi, fără a fi atras. Mărturisirea universală a tuturor credincioşilor adevăraţi este aceasta – „Ştiu că dacă Hristos nu m-ar fi căutat când eram un străin pribegind faţă de stâna lui Dumnezeu, până în această oră aş fi rătăcit departe de el, la o distanţă faţă de el şi aş fi iubit destul de mult această distanţă.” Cu un consimţământ comun, toţi credincioşii afirmă adevărul, că oamenii nu vor veni la Hristos până când Tatăl care l-a trimis pe Hristos nu îi atrage.

Din nou, nu doar voinţa este încăpăţânată, ci înţelegerea este întunecată. Cu privire la aceasta avem dovezi Scripturale abundente. Acum nu fac doar nişte afirmaţii simple, ci afirm doctrinele învăţate autoritar în Sfintele Scripturi, şi ştiu din conştiinţa fiecărui creştin – că înţelegerea omului este atât de întunecată, încât el nu poate înţelege prin nici o modalitate lucrurile lui Dumnezeu până când înţelegerea sa nu a fost deschisă. Omul este prin natură orb în interior. Crucea lui Hristos, atât de plină de slavă şi strălucind atrăgător, nu îl atrage niciodată, deoarece el este orb şi nu poate vedea frumuseţile ei. Vorbeşte cu el despre minunile creaţiei, arată-i curcubeul multicolor care cuprinde cerul, lasă-l să privească gloriile unui peisaj, el poate foarte bine să vadă toate aceste lucruri; dar vorbeşte cu el despre minunile legământului harului, vorbeşte cu el despre siguranţa celui care crede în Hristos, spune-i frumuseţile persoanei Răscumpărătorului, el este aproape surd la toată descrierea ta; este adevărat, tu eşti ca unul care cântă o melodie bună; dar el acordă atenţie la aceasta, el este surd, el nu înţelege. Sau, ca să ne întoarcem la versetul special marcat aici, „Dar omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci, pentru el, sunt o nebunie; şi nici nu le poate înţelege, pentru că trebuiesc judecate duhovniceşte.” (1 Corinteni 2:14) şi deoarece el este un om natural, nu este în puterea sa să distingă lucrurile lui Dumnezeu. „Ei bine,” spune cineva, „cred că am ajuns la o părere foarte tolerată în teologie; cred că înţeleg aproape fiecare punct.” Este adevărat, că poţi înţelege aceasta în litera ei; dar în spiritul ei, în primirea din aceasta de către suflet, şi în înţelegerea reală a acesteia, este imposibil pentru tine să ajungi la ea, afară de faptul că ai fost atras de Duhul. Pentru că atâta vreme cât Scriptura rămâne adevărată, că omul carnal nu poate primi lucrurile spirituale, trebuie să fie un lucru adevărat faptul că tu nu le-ai primit, doar dacă ai fost reînnoit şi ai fost făcut un om spiritual în Hristos Isus. Atunci, voinţa şi înţelegerea, sunt două uşi mari, amândouă sunt blocate împotriva venirii noastre la Hristos, şi până când acestea nu sunt deschise prin influenţele suave ale Duhului Divin, ele trebuie să fie închise pentru totdeauna pentru venirea la Hristos.

Din nou, sentimentele care constituie o mare parte din om, sunt depravate. Înainte de a primi harul lui Dumnezeu, omul, aşa cum este, iubeşte orice în afară de lucrurile spirituale. Dacă vreţi o dovadă pentru aceasta, priviţi în jurul vostru. Nu este nevoie de nici un monument pentru depravarea sentimentelor umane. Aruncaţi-vă privirea peste tot – nu există vre-o stradă, nici o casă, ba mai mult, nici o inimă, care nu poartă pe ea dovada tristă a acestui adevăr teribil. De ce nu se înghesuie oamenii peste tot în ziua de sabat la casa lui Dumnezeu? De ce nu suntem găsiţi mai fideli în citirea Bibliei? Cum se face că rugăciunea este o datorie aproape universal neglijată? De ce este atât de puţin iubit Hristos Isus? De ce sunt chiar aceşti adepţi declaraţi atât de reci în sentimentele lor faţă de el? Când au apărut aceste lucruri? Cu siguranţă, dragi fraţi, nu le putem urmări venind din altă sursă decât aceasta, corupţia şi stricarea sentimentelor. Noi iubim ceea ce ar trebui să urâm, şi urâm ceea ce ar trebui să iubim. Doar datorită naturii umane, naturii umane căzute, omul îşi iubeşte mai mult viaţa din prezent decât viaţa care va veni. Doar datorită efectului căderii, omul iubeşte mai mult păcatul decât dreptatea, şi căile acestei lumi mai mult decât căile lui Dumnezeu. Şi din nou, repetăm aceasta, până când aceste sentimente nu sunt reînnoite, şi transformate într-un canal proaspăt prin atragerea milostivă a Tatălui, nu este posibil pentru nici un om să îl iubească pe Domnul Isus Hristos.

Totuşi, încă o dată – conştiinţa, de asemenea, a fost copleşită de cădere. Cred că nu există nici o greşeală nemaipomenită făcută de preoţi, decât atunci când ei spun oamenilor că, conştiinţa este reprezentantul lui Dumnezeu din suflet, şi că ea este una dintre puterile care reţin demnitatea sa antică, şi stă ridicată în mijlocul căderii co-egalilor săi. Fraţii mei, când omul a căzut în grădină, omenirea a simţit aceasta în întregime; nu a fost nici măcar un singur stâlp din templul omenirii care să rămână ridicat. Este adevărat, conştiinţa nu a fost distrusă. Stâlpul nu a fost zdrobit; el a căzut şi a căzut într-o bucată, şi el stă acolo, cea mai măreaţă rămăşiţă a lucrării care a fost odată perfectă, a lui Dumnezeu în om. Dar acea conştiinţă este căzută, sunt sigur. Priviţi la oameni. Cine dintre ei este posesorul unei „conştiinţe bune în faţa lui Dumnezeu,” în afară de omul regenerat? Oare vă imaginaţi că dacă conştiinţa oamenilor le-ar vorbi tare şi clar, ei ar mai trăi în comiterea zilnică a unor fapte care sunt opuse dreptului la fel ca şi întunericul faţă de lumină? Nu, preaiubiţilor; conştiinţa îmi poate spune ca sunt un păcătos, dar conştiinţa nu poate să mă facă să mă simt ca sunt un păcătos. Conştiinţa îmi poate spune că un anumit lucru este greşit, dar cât de greşit este el, conştiinţa în sine nu ştie. I-a spus vre-odată conştiinţa unui om, neluminată de Duhul, că păcatele lui merită osânda? Sau dacă, conştiinţa a făcut aceasta, a condus ea vre-odată un om să simtă oroare faţă de păcat ca şi păcat? De fapt, a condus vre-odată conştiinţa pe un om la auto-renunţare, încât el s-a detestat pe sine şi toate faptele sale şi apoi a venit la Hristos? Nu, deşi nu este moartă, conştiinţa este ruinată, puterea ei este deteriorată, ea nu are acea claritate a ochiului şi acea tărie a mâinii, şi acel tunet al vocii, pe care a le-a avut înainte de cădere; ci ea a încetat până la un anumit nivel să îşi exercite supremaţia sa în oraşul sufletului omului. Atunci, dragilor, din cauza acestui motiv, a conştiinţei care este depravată, Duhul Sfânt trebuie să intre, să ne arate nevoia noastră după un Mântuitor şi să ne atragă la Domnul Isus Hristos.

„Totuşi,” spune unul, „până în acest moment unde ai ajuns acum, mi se pare că tu consideri că motivul pentru care oamenii nu vin la Hristos este pentru că ei nu vor, mai degrabă decât pentru că ei nu pot.” Este adevărat, foarte adevărat. Eu cred că cel mai mare motiv al neputinţei omului este încăpăţânarea voinţei sale. Odată biruită aceasta, cred că piatra cea mare este dată la o parte de la mormânt şi cea mai grea parte a bătăliei este deja câştigată. Dar îngăduiţi-mi să merg puţin mai departe. Textul meu nu spune „Nici un om nu va veni,” ci spune, „Nici un nu poate veni.” Acum, mulţi interpreţi cred că acest cuvânt de aici, „poate”, este doar o expresie puternică care nu exprimă un înţeles mai mult decât cuvântul „va”. Simt că aceasta nu este un lucru corect. În om nu există doar reaua-voinţă de a fi mântuit, ci o neputinţă spirituală de a veni la Hristos; şi voi dovedi aceasta fiecărui creştin cu orice preţ. Dragilor, vă vorbesc celor care deja aţi fost însufleţiţi de harul divin, oare nu vă învaţă experienţa voastră că există vremuri când aveţi dorinţa de a-l sluji pe Dumnezeu şi totuşi nu aveţi puterea de a face aceasta? Nu aţi fost obligaţi uneori să spuneţi că aţi fi dorit să credeţi, dar a trebuit să vă rugaţi, „Doamne, ajută necredinţei mele?” Pentru că, deşi sunteţi dispuşi suficient de mult pentru a primi mărturia lui Dumnezeu, natura voastră carnală era prea tare pentru voi, şi aţi simţit că aveţi nevoie de un ajutor supranatural. Sunteţi în stare să mergeţi în camera voastră la orice oră alegeţi şi să cădeţi pe genunchi şi să spuneţi, „Acum, este voia mea că trebuie să fiu foarte serios în rugăciune şi că ar trebui să mă apropii de Dumnezeu?” Vă întreb, consideraţi că puterea voastră este egală cu voinţa voastră? Aţi putea să spuneţi, chiar la bara acuzaţilor lui Dumnezeu însuşi, că sunteţi siguri că nu aţi greşit în consimţirea voastră; sunteţi dispuşi să fiţi împachetaţi în devoţiune, este voinţa voastră ca sufletul vostru să nu rătăcească de la contemplarea pură a Domnului Isus Hristos, dar descoperiţi că nu puteţi face aceasta, chiar dacă doriţi, fără ajutorul Duhului Sfânt. Acum, dacă însufleţitul copil al lui Dumnezeu descoperă o neputinţă spirituală, cu cât mai mult păcătosul care este mort în fărădelegi şi în păcat? Dacă chiar creştinii avansaţi, după treizeci sau patruzeci de ani, descoperă uneori că sunt doritori dar sunt fără putere – dacă aceasta este experienţa sa, – nu este mai verosimil ca bietul păcătos care încă nu a crezut, să descopere o nevoie de tărie cât şi o nevoie de voinţă?

Dar din nou, mai este un argument. Dacă păcătosul are tăria de a veni la Hristos, aş dori să ştiu cum trebuie să înţelegem acele descrieri continue a stării păcătosului pe care le întâlnim în Cuvântul sfânt al lui Dumnezeu? Se spune despre păcătos că el este mort în fărădelegi şi în păcate. Veţi afirma că moartea nu implică mai mult decât absenţa voinţei? Cu siguranţă, un cadavru este la fel de incapabil cum este şi fără voinţă. Sau din nou, nu văd toţi oamenii că există o deosebire între voinţă şi putere: oare acel cadavru nu poate fi înviat suficient pentru a dobândi o voinţă, şi totuşi să fie atât de neputincios încât să nu îşi poată ridica mâna sau piciorul? Nu am văzut niciodată cazuri în care unele persoane au fost suficient reanimate pentru a oferi o dovadă de viaţă, şi care totuşi au fost atât de aproape de moarte încât nu au putut înfăptui nici cea mai neînsemnată acţiune? În acestea nu există o diferenţă clară între dăruirea voinţei şi dăruirea puterii? Totuşi, este aproape sigur că atunci când voinţa este dată, puterea va urma. Faceţi un om să fie binevoitor şi el va fi puternic; căci atunci când Dumnezeu dă voinţa, el nu îl torturează pe om dăruindu-i o dorinţă pentru ceea ce el este incapabil de a face; cu toate acestea, el face o astfel de despărţire între voinţă şi putere, încât se va vedea că amândouă lucrurile sunt daruri deosebite ale Domnului Dumnezeu.

Apoi mai trebuie să mai pun încă o întrebare: dacă am avea tot ceea ce este necesar pentru a-l face pe un om binevoitor, nu îl înjosim dintr-odată pe Duhul Sfânt? Nu avem noi obiceiul să îi dăm toată slava mântuirii lucrate în noi lui Dumnezeu Duhul? Dar acum, dacă tot ceea ce Dumnezeu Duhul face pentru mine este să mă facă binevoitor să fac eu însumi aceste lucruri, nu sunt eu într-o mare măsură unul care împărtăşeşte slava cu Duhul Sfânt? Şi nu pot eu să stau în picioare îndrăzneţ şi să spun, „Este adevărat că Duhul mi-a dat voinţa să fac aceasta, dar totuşi eu am făcut aceasta, şi mă laud în această privinţă; este coroana mea, eu am câştigat-o şi o voi păstra.” Deoarece Duhul Sfânt este arătat mereu în Scriptură ca fiind persoana care lucrează în noi să dorim şi să înfăptuim plăcerea sa cea bună, noi susţinem că este o concluzie legitimă faptul că el trebuie să facă ceva mai mult pentru noi decât simplul lucru de a ne face binevoitori, şi de aceea, în afară de nevoia de voinţă dintr-un păcătos – trebuie să mai fie şi o nevoie actuală şi absolută de putere.

Acum, înainte de a lăsa această afirmaţie, lăsaţi-mă să mă adresez vouă pentru un moment. Sunt acuzat adesea că predic doctrine care pot răni foarte mult. Ei bine, nu voi nega acuzaţia, pentru că nu sunt atent să răspund în această privinţă. Am aici prezenţi martorii mei pentru a dovedi că lucrurile pe care le-am predicat au cauzat multe răni, dar ele nu au rănit nici moralitatea şi nici Biserica lui Dumnezeu; rana a fost făcută de partea lui Satan. Nu există doar unul sau doi ci multe sute de oameni care se bucură în această dimineaţă pentru că au fost apropiaţi de Dumnezeu; din oameni care au fost călcători de sabat profani, beţivi, sau persoane lumeşti, ei au fost aduşi să îl cunoască şi să îl iubească pe Domnul Isus Hristos; şi dacă aceasta a adus vre-o rană, fie ca Dumnezeu să ne trimită din harul său infinit de o mie de ori mai mult. Dar mai mult, care adevăr din lume nu va răni un om care alege să se rănească, cu el? Voi care predicaţi răscumpărarea generală, îndrăgiţi foarte mult proclamarea marelui adevăr al milei lui Dumnezeu până în ultimul moment. Dar cum îndrăgiţi să predicaţi aceasta? Mulţi oameni sunt răniţi de el amânând ziua harului şi se gândesc că ultima oră poate să fie la fel de bună ca şi prima. De ce trebuie să tăcem pentru totdeauna, dacă nu am predicat niciodată ceva care omul să poată folosi în mod greşit şi de care să abuzeze? Totuşi, spune unul, „Ei bine, atunci dacă eu nu pot să mă mântuiesc şi nu pot să vin la Hristos, trebuie să stau liniştit şi să nu fac nimic.” Dacă oamenii spun aceasta, osânda va cădea asupra capetele lor. V-am spus foarte clar că există multe lucruri pe care voi le puteţi face. A fi găsiţi neîntrerupt în casa lui Dumnezeu este în puterea voastră; a studia Cuvântul lui Dumnezeu cu sârguinţă este în puterea voastre; a renunţa la păcatul exterior, a părăsi viciile în care vă răsfăţaţi, a face viaţa voastră să fie cinstită, cumpătată şi dreaptă, este în puterea voastră. Pentru aceasta nu aveţi nevoie de nici un ajutor de la Duhul Sfânt; toate acestea le puteţi face singuri; dar a veni la Hristos cu adevărat nu este în puterea voastră, până când nu sunteţi reînnoiţi de Duhul Sfânt. Dar observaţi că nevoia voastră de putere nu este o scuză, având în vedere că nu aveţi nici o dorinţă să veniţi şi trăiţi într-o răzvrătire voită împotriva lui Dumnezeu. Nevoia voastră de putere constă în principal în încăpăţânarea naturii. Să presupunem că un mincinos spune că nu este în puterea lui să vorbească adevărul, că el a fost un mincinos de atâta vreme, încât nu poate să renunţe la minciună; este aceasta o scuză pentru el? Să presupunem că un om care şi-a făcut pe plac multă vreme trăind în pofte trupeşti multă vreme v-ar spune că el consideră că poftele sale trupeşti l-au încins ca o plasă de fier astfel că el nu poate scăpa de ele, ai considera aceasta o scuză pentru el? Nici una din ele nu este adevărată. Dacă un beţiv a devenit un beţiv atât de perfid, încât el consideră că este imposibil să treacă pe lângă o cârciumă fără să intre în ea, îl scuzi tu pentru aceasta? Nu, pentru că neputinţa sa de a se reforma, stă în natura sa, care nu are nici o dorinţă de a se restrânge sau de a învinge. Lucrul care este făcut şi lucrul care cauzează lucrul care este făcut, fiind amândouă din rădăcina păcatului, sunt două rele care nu se pot scuza unul pe celălalt. Poate un Etiopian să-şi schimbe pielea sau un pardos să-şi schimbe petele? Pentru că ai învăţat să faci răul de aceea nu poţi învăţa acum să faci binele; şi de aceea, în loc să vă las să staţi jos scuzându-vă pe voi înşivă, lăsaţi-mă să pun o bombă sub locul leneviei voastre, pentru ca voi să fiţi speriaţi de ea şi să fiţi treziţi. Amintiţi-vă că a sta liniştiţi înseamnă să fiţi condamnaţi pentru toată veşnicia. Oh! Fie ca Duhul Sfânt să folosească acest adevăr într-o modalitate foarte diferită! Înainte de a termina cred că voi fi capabil să vă arăt cum este acest adevăr, care în aparenţă condamnă oamenii şi îi împiedică să vadă care este marele adevăr, care a fost binecuvântat pentru convertirea oamenilor.

II. Al doilea punct al nostru este ATRAGEREA TATĂLUI. „Nimeni nu poate veni la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl, care M-a trimis.” Cum atrage Tatăl oamenii? Preoţii Arminiani spun în general că Dumnezeu îi atrage pe oameni prin predicarea evangheliei. Foarte adevărat; predicarea evangheliei este instrumentul de atragere a oamenilor, dar trebuie să mai fie ceva mai mult decât aceasta. Lăsaţi-mă să vă întreb cui adresează Hristos aceste cuvinte? De ce se adresează oamenilor din Capernaum, unde el a predicat adesea, unde el a rostit trist şi jalnic calamităţile şi invitaţiile evangheliei? În acel oraş el a făcut multe lucrări măreţe şi a făcut multe minuni. De fapt, lor le-au fost date o asemenea învăţătură şi astfel de autentificări miraculoase, încât el a declarat că Tir şi Sidon s-ar fi pocăit de multă vreme îmbrăcaţi în sac şi în cenuşă, dacă ar fi fost binecuvântaţi cu astfel de privilegii. Acum, dacă predicarea lui Hristos însuşi nu a fost de folos acestor oameni ca să vină la Hristos, este posibil ca tot ceea ce era intenţionat prin atragerea Tatălui era simpla predicare. Nu, fraţilor, trebuie să observaţi din nou, el nu spune că nici un om nu poate veni dacă pastorul nu îl atrage, ci dacă Tatăl nu îl atrage. Acum există un astfel de lucru ca să fii atras de evanghelie, şi să fi atras de pastor, fără să fi atras de Dumnezeu. Evident, este intenţionată o atragere divină, o atragere a Dumnezeului Preaînalt – Prima Persoană din cea mai glorioasă Trinitate care trimite a Treia Persoană, Duhul Sfânt, pentru a atrage pe oameni să vină la Hristos. O altă persoană se întoarce împrejurul ei şi spune batjocoritor, „Atunci tu crezi că Hristos trage oameni la sine, văzând că ei sunt îndărătnici!” Îmi amintesc că m-am întâlnit odată cu un om care mi-a spus, „Domnule, tu predici că Hristos îi ia pe oameni de părul capului lor şi îi trage apoi la el.” L-am întrebat dacă putea să se refere la data predicii în care eu am predicat acea doctrină extraordinară, pentru că dacă el putea, atunci eu eram foarte recunoscător. Totuşi, el nu a putut. Dar am spus eu, în timp ce Hristos nu îi trage pe oameni la sine de părul capului lor, eu cred că el îi atrage prin inimă aproape la fel de puternic precum sugerează caricatura ta. Remarcaţi că în atragerea Tatălui nu există nici o forţare, Hristos nu a constrâns niciodată vre-un om să vină la el împotriva voinţei sale. Dacă un om nu vrea să fie mântuit, Hristos nu îl mântuieşte împotriva voinţei acestuia. Atunci, cum îl atrage Duhul Sfânt? De ce prin a-l face să dorească aceasta? Este adevărat că el nu foloseşte „persuasiunea morală;” el ştie o metodă mai intimă de a atinge inima. El merge la fântâna secretă a inimii, şi el ştie cum să întoarcă voinţa într-o direcţie opusă, printr-o operaţie misterioasă, astfel încât, aşa cum Ralph Erskine spune aceasta în mod paradoxal, omul este mântuit „cu un consimţământ deplin împotriva voii sale;” adică, împotriva voinţei sale vechi el este mântuit. Dar el este mântuit cu un consimţământ deplin, pentru că el este făcut binevoitor în ziua puterii lui Dumnezeu. Să nu vă imaginaţi că vre-un om va merge în cer protestând şi zbătându-se în toată calea sa împotriva mâinii care îl atrage. Să nu vă imaginaţi că vre-un om va fi scufundat în baia sângelui Mântuitorului în timp ce el se sforţează să fugă de Mântuitor. Oh, nu. Este foarte adevărat că în primul rând omul nu vrea să fie mântuit. Când Duhul Sfânt şi-a pus influenţa sa în inimă, se împlineşte textul – „atrage-mă şi eu voi fugi după tine.” Noi îl urmăm în timp ce el ne atrage, bucuroşi să ascultăm de vocea pe care odată am dispreţuit-o. Dar esenţa chestiunii constă în întoarcerea voinţei. Cum se face aceasta, nu ştie nimenea; acesta este unul dintre acele mistere care este perceput în mod clar ca un fapt, dar cauza pe care nici o limbă nu o poate spune, şi nici o inimă nu o poate ghici. Totuşi, vă putem spune felul aparent în care Duhul Sfânt operează. Primul lucru pe care îl face Duhul Sfânt când vine în inima unui om este acesta: el îl găseşte cu o părere foarte bună despre sine: şi nu există nimic care să îl împiedice pe un om să vină la Hristos precum este o părere bună despre sine. De ce spune omul „Eu nu vreau să vin la Hristos. Eu am o dreptate atât de bună precum şi-ar dori oricine. Simt că pot merge în cer pe baza drepturilor mele personale.” Duhul Sfânt demască inima sa, îl lasă să vadă cancerul scârbos care este acolo şi îi mănâncă viaţa lui, îi descoperă tot întunericul şi toată murdăria acelei scufundări în iad, inima umană, şi apoi omul stă îngrozit. „Nu am crezut niciodată că sunt aşa. Oh! Acele păcate despre care credeam că sunt mici, au crescut la o statură imensă. Ceea ce eu credeam că era un muşuroi de cârtiţă a crescut într-un munte; ele erau mai înainte doar ca isopul de pe zid, dar acum au devenit ca un cedru din Liban. Oh,” şi-a spus omul în sinea sa, „Voi încerca şi voi reforma; voi face suficiente fapte bune pentru a spăla aceste fapte rele.” Apoi Duhul Sfânt vine şi îi arată că el nu poate să facă aceasta, îi ia toată puterea şi tăria sa imaginată, astfel că omul cade în genunchi în agonie şi strigă, „Oh! Odată am crezut că pot să mă mântuiesc pe mine prin fapte bune, dar acum realizez că

„Lacrimile mele puteau curge pentru totdeauna,

Zelul meu putea să nu cunoască nici o pauză,

Toate acestea nu puteau face ispăşire pentru păcat,

Tu trebuie să mântuieşti şi numai tu singur.””

Apoi, inima omului se afundă, şi omul este gata să dispere. Şi el spune, „Nu pot fi mântuit niciodată. Nimic nu mă poate mântui.” Apoi Duhul Sfânt vine şi îi arată păcătosului crucea lui Hristos, îi dă ochi unşi cu saliva cerească, şi spune, „Priveşte la crucea de acolo. Acel Om a murit pentru a-i mântui pe păcătoşi; tu simţi că eşti un păcătos, el a murit pentru a te mântui.” Şi el îl face inima capabilă să creadă şi să vină la Hristos. Şi când ea vine la Hristos, prin această atragere suavă a Duhului, ea găseşte „o pace cu Dumnezeu care întrece orice pricepere, care îi păzeşte inima şi mintea sa prin Isus Hristos Domnul nostru.” Acum, vei percepe simplu că toate acestea se pot face fără nici o constrângere. Omul este atât de mult atras cu consimţământul său, ca şi când nu ar fi atras deloc; şi el vine la Hristos cu un consimţământ deplin, cu un consimţământ la fel de total ca şi când nici o influenţă secretă nu ar fi fost exercitată în inima sa. Dar acea influenţă trebuie să fie exercitată, sau altfel, nu a fost şi nu va vi vre-odată un om care să poată sau să vrea să vină la Domnul Isus Hristos.

III. Şi acum, ajungem la final şi conchidem încercând să facem o aplicaţie practică a doctrinei; şi avem încredere că ea este una confortabilă. „Ei bine,” spune unul, „dacă ce predică acest om este adevărat, ce se va întâmpla cu religia mea? Pentru că tu şti că am încercat o perioadă lungă, şi nu îmi place să te aud spunând că un om nu se poate mântui el însuşi. Eu cred că el poate, şi eu intenţionez să perseverez; dar dacă ar fi să cred ceea ce spui tu, eu trebuie să renunţ la tot şi să încep din nou.” Dragii mei prieteni, ar fi un lucru foarte fericit dacă aţi face aşa. Să nu credeţi că voi fi alarmat dacă faceţi aceasta. Amintiţi-vă, ceea ce faceţi voi este să vă clădiţi casa voastră pe nisip, şi dacă eu o zgudui puţin, acest lucru este doar un act de generozitate faţă de voi. Lăsaţi-mă să vă asigur, în numele lui Dumnezeu, că dacă religia voastră nu are o fundaţie mai bună decât propria voastră tărie, ea nu vă va susţine în faţa barei de judecată a lui Dumnezeu. Nimic nu rămâne veşnic decât ceea ce a venit din veşnicie. Dacă veşnicul Dumnezeu nu a făcut o lucrare bună în inima voastră, tot ceea ce aţi făcut trebuie să fie descâlcit în ultima zi a dării de seamă. Este în zadar pentru voi să frecventaţi biserica sau capela, să păstraţi bine sabatul, să observaţi rugăciunile voastre: este în zadar pentru voi să fiţi cinstiţi cu vecinii voştri şi să fiţi onorabili în conversaţia voastră; dacă speraţi să fiţi mântuiţi prin aceste lucruri, este în zadar pentru voi să vă încredeţi în ele. Continuaţi să fiţi cât de oneşti doriţi să fiţi, păstraţi neîntrerupt sabatul, fiţi atât de sfinţi cât puteţi. Nu vreau să vă conving să nu faceţi aceste lucruri. Dumnezeu să mă ferească de aşa ceva; creşteţi în ele, dar oh, nu vă încredeţi în ele, pentru că dacă vă bazaţi pe aceste lucruri veţi descoperi că ele vă vor părăsi când veţi avea cea mai mare nevoie de ele. Şi dacă ar mai fi ceva ceea ce descoperiţi că puteţi face fără ajutorul harului divin, cu cât scăpaţi mai repede de speranţa care a fost produs de acesta, cu atât este mai bine pentru voi, pentru că a te bizui pe orice care carnea poate să facă este o deziluzie murdară. Un cer spiritual trebuie să fie locuit de oameni spirituali, şi pregătirea pentru acesta trebuie să fie lucrată de Duhul lui Dumnezeu. „Ei bine,” strigă altul, „am stat într-o misiune în care mi s-a spus că pot, prin opţiunea mea, să mă pocăiesc şi să cred, şi consecinţa este că eu am amânat-o din zi în zi. Am crezut că pot veni într-o zi la fel ca şi în alta; că doar trebuie să spun, „Doamne, ai milă de mine,” şi să cred, şi atunci voi fi mântuit. Acum tu mi-ai luat toată această speranţă, domnule; simt cum uimirea şi groaza pun stăpânire pe mine.” Din nou spun, „Dragul meu prieten, sunt foarte bucuros pentru aceasta. Acesta a fost efectul pe care am sperat să îl produc. Mă rog ca tu să simţi aceasta puţin mai mult. Când tu nu vei avea nici o speranţă de a te mântui pe tine însuţi, eu voi spera că Dumnezeu a început să te mântuiască. De îndată ce tu spui „Oh, nu pot veni la Hristos. Doamne, atrage-mă, ajută-mă,” mă voi bucura pentru tine. Cel care a dobândit o voinţă, deşi nu are nici o putere, harul a început să lucreze în inima sa şi Dumnezeu nu îl va lăsa până când lucrarea este terminată.” Dar, păcătos nepăsător, învaţă că mântuirea ta atârnă acum în mâna lui Dumnezeu. Oh, aminteşte-ţi că tu eşti în întregime în mâna lui Dumnezeu. Tu ai păcătuit împotriva lui, şi dacă el vrea să te osândească, tu eşti osândit. Tu nu poţi rezista voii sale şi nici să zădărniceşti scopul său. Tu meriţi mânia lui, şi dacă el alege să îşi toarne şuvoiul său întreg de mânie pe capul tău, tu nu poţi face nimic să îl înlături. Dacă, pe de altă parte, el alege să te mântuiască, el este în stare să te mântuiască la maxim. Dar tu stai în mâna sa ca şi molia de vară de sub degetul tău. El este Dumnezeul pe care tu îl mâhneşti în fiecare zi. Oare nu te face să tremuri gândul că destinul tău veşnic atârnă acum de voia celui pe care tu l-ai mâniat şi l-ai iritat? Nu face aceasta ca genunchii tăi să se ciocnească unul de altul şi ca sângele tău să se coaguleze? Dacă se întâmplă aceasta atunci mă bucur, deoarece aceasta poate fi primul efect al atragerii Duhului din sufletul tău. Oh, tremură la gândul că Dumnezeu pe care tu l-ai mâniat, este Dumnezeul de care depinde în întregime mântuirea sau condamnarea ta. Tremură şi „sărutaţi-l pe Fiul, ca să nu Se mânie, şi să nu pieriţi pe calea voastră, căci mânia Lui este gata să se aprindă!”

Acum, reflectarea reconfortantă este aceasta: – Unii dintre voi din această dimineaţă sunteţi conştienţi că veniţi la Hristos. Nu aţi început să plângeţi plânsul pocăinţei? Oare nu mărturiseşte cămăruţa voastră pregătirea în rugăciune pentru auzirea Cuvântului lui Dumnezeu? Şi în timpul serviciului din această dimineaţă, nu a spus inima ta în tine, „Doamne, mântuieşte-mă, sau voi pieri, pentru că nu pot să mă mântuiesc singur?” Şi nu ai putea să te ridici acum, şi să cânţi,

„Oh, har suveran, inima mea se supune;

Voi fi şi eu condus în victorie,

Un rob binevoitor al Domnului meu,

Să cânt victoria Cuvântului său”?

Şi nu te-am auzit eu însumi spunând în inima ta – „Isus, Isus, întreaga mea încredere este în tine: ştiu că nici o dreptate a mea personală nu poate să mă mântuiască, ci doar tu, O Hristos – mă afund sau înot, mă arunc în tine?” Oh, fratele meu, tu eşti atras de Tatăl, pentru că tu nu ai fi putut veni dacă el nu te-ar fi atras. Năpusteşte-te! Şi dacă el te-a atras, nu şti tu care este concluzia încântătoare? Lasă-mă să iţi repet un text şi fie ca acesta să te mângâie: „Domnul mi Se arată de departe: Te iubesc cu o iubire veşnică; de aceea îţi păstrez bunătatea Mea!” Da, sărmanul meu frate care plângi, deoarece tu vii acum la Hristos, Dumnezeu te-a atras; şi pentru că el te-a atras, aceasta este o dovadă că el te-a iubit înainte de întemeierea lumii. Lasă inima să salte în tine, tu eşti unul dintre ai săi. Numele tău a fost scris pe palmele Mântuitorului când ele au fost ţintuite pe lemnul blestemat. Numele tău străluceşte pe pieptarul Marelui Preot azi; da, şi el a fost acolo înainte ca luceafărul de dimineaţă să îşi cunoască locul său, sau ca planetele să se rotească. Bucuraţi-vă în Domnul voi care aţi venit la Hristos, şi strigaţi de bucurie voi toţi care aţi fost atraşi de Tatăl. Pentru că aceasta este dovada voastră, mărturia voastră solemnă, că tu ai fost ales dintre oameni prin alegerea veşnică, şi că tu vei fi păstrat prin puterea lui Dumnezeu, prin credinţă, pentru mântuirea care este gata să fie descoperită.

http://www.voxdeibaptist.org/human_inability_trd.htm

Despre cipul din mâna mea

Buhnici implant

Da, sunt un cyborg pentru că mi-am implantat un cip în mână. S-a întâmplat acum vreo două luni în cadrul unui eveniment public, în fața a sute de oameni unde am fost invitat să fiu primul român care încearcă tehnologia. Un doctor mi l-a injectat cu o seringă cu acul cam gros și a durut câteva secunde. Apoi publicul a aplaudat și a pus întrebări despre tehnologie. Interesant. Mâna mea s-a umflat puțin așa cum era de așteptat și apoi și-a revenit iar acum am o capsulă de dimensiunea unui bob de grâu între două degete de la mână. Nu plănuiam să scriu ceva despre cip până când nu încep să îl folosesc mai serios pentru că e capabil de câteva lucruri utile. O să îți povestesc mai jos. Dar de ce scriu totuși acum?

Pentru că am nevoie de un articol pe care să îl arăt celor care mă tot întreabă:

„Vai, George, o să ajungi în iad. De acum ești însemnat de diavol.”… și așa mai departe.

Din cauza asta, tocmai mi-am petrecut (alte) 90 de minute pe messenger cu un necunoscut altfel bine intenționat care voia să mă salveze de la chinurile iadului pentru că m-am lăsat însemnat. Dacă ești suficient de răsărit la minte încât nu mai confunzi diavolul cu tehnologia, poți sări peste restul articolului și să îți folosești liniștit cheile (keyless) de la mașină, brelocul de la interfon, legitimația magnetică de la muncă și cardul de la parcare sau funcția NFC de pe mobil. Sunt cam același lucru doar că cipul meu e mai mic și e implantat sub piele într-un loc de unde nu îl pot rătăci.

De unde provine?

Spuneam că e de dimensiunea unui bob de grâu și îți poți cumpăra unul de pe internet. Nu fac reclamă acestei firme, dar există momentan puțini furnizori de implantabile. Acesta vine într-un plic și apoi îl poți implanta la un dermatolog, chirurg, o asistentă medicală sau chiar un specialist în tatuaje. Sau nu trebuie să o faci deloc. Nu câștigi și nu pierzi nimic.

La ce e bun?quarter-euro-transponder

Sună SF dar este în fapt doar un înlocuitor de cartelă magnetică de aproape orice fel. Este o capsulă de sticlă cu trei cipuri pe standarde diferite care pot înlocui cartele magnetice și cipuri NFC cum sunt cele de pe telefon sau din brelocurile pe care le folosești la interfon.

Am deja zeci de cipuri NFC la birou sub formă de stick-ere sau brelocuri care fac aproximativ același lucru dar acelea trebuie lipite pe ceva sau atârnate de cheile de care voiam oricum să scap. Un cip încapsulat în sticlă și implantat sub piele nu se pierde. Asta m-a interesat cel mai mult, pentru că eu îmi rătăcesc cheile și am prea multe parole la toate conturile online posibile.

20170114_232843

Momentan am pe el cartea de vizită electronică. Telefoanele cu NFC îl citesc in 3 secunde și dau astfel informațiile mele partenerilor sau prietenilor în timp ce îi las „gură cască”. E un efect fain dar nu asta mă interesează cel mai mult. O să îl testez în curând cu yale și alte tipuri de încuietori pentru uși, calculator, eventual cu sistemul de legitimații de la muncă și parcarea plătită din centru unde acum folosesc cartele de plastic. Ai început să prinzi ideea? Unii oameni își scriu declarații de dragoste și jurăminte pentru persoana iubită pentru că cipul suportă și câteva zeci de cuvinte în format text. Mai poate bloca și debloca telefonul mobil iar informația de pe el este criptată încât să nu poată fi furată. În viitor va putea înlocui cardul bancar, că și el are cip. Nu cred că e soluția perfectă dar e o soluție mai bună decât cheile actuale mult prea ușor de pierdut sau de copiat. Valabil și pentru bani/carduri.

implant xray

Poate fi urmărit de „oamenii răi”?

Spre deosebire de smartphone spre exemplu pentru care ai dat deja OK celor de la Google, Apple, Facebook și alte sute de hămesiți după informații, cipul acesta e mult mai banal. Nu are GPS, nu are Bluetoth, nu are WiFi și nici baterie, deci nu emite și nu este detectat de la distanță nici de aparate inteligente și nici de porți de scanare din aeroport spre exemplu. Poate fi văzut însă la radiografie sau pipăit că e fix sub piele. Dar cum funcționează însă? Cipul de pe el comunică cu telefoane și tot felul de cititoare compatibile doar printr-o antenă. Antena e mică așa că primește energie de la cititoare doar dacă acestea sunt la câțiva milimetri distanță. Așadar se activează și răspunde cititoarelor care sunt apropiate de el pentru citire. Emite înapoi răspunsul atât de slab încât trebuie să ții telefonul apropiat trei secunde fix în dreptul lui.

Ce fel de răspunsuri dă?

Hai să devenim tehnici pentru câteva rânduri. Pentru cei care pricep ceva termeni tehnici, specificațiile oficiale sunt:

Cip pe frecvența – 13.56MHz ISO14443A & NFC Type , NTAG216 RFID  – acesta e standardul tehnic industrial.
Memorie – 7 bytes UID and 880 bytes of user read/write memory – adică are o serie unică și poți scrie pe el texte, cifre parole sau comenzi în limita a 880 de semne, echivalentul a vreo 5 SMS-uri dacă vrei.

Durata de viață – 10 ani. Poate fi rescris de 100.000 de ori – neavând baterie, nu se încarcă dar senzorul se uzează la scriere și citire, ca orice sculă.

Capsula: 2.1mm pe 12mm Schott 8625 bioglass cu material epoxy ne-toxic – adică nu afectează sănătatea și nu reacționează cu corpul uman. Sticla schott e folosită și în medicină și în bucătărie spre exemplu.

Livrat în seringă sterilă. Poate fi scos oricând fără riscuri pentru sănătate. – nu mă jenează așa că îl pot ignora la fel de bine dacă nu îl voi folosi.

Partea bună?

Sunt un cyborg fericit acum pentru că îmi este mult mai ușor să îmi selectez prietenii deștepți de cei care nu sunt la fel de deschiși la minte. Da, mă refer la cei care cred orbește în pedepse divine pentru folosirea tehnologiei și mă pun deja pe un rug invizibil doar pentru că le spun că pământul e rotund sau că cipul din mâna mea e o cheie sofisticată și cam atât.

Și totuși, nu mi-e frică de iad?

La fel de mult cum ar trebui să ne fie tuturor pentru că folosim bani lichizi sau carduri bancare, chei la poarta casei ori chei cu cip pentru mașină, telefoane mobile și așa mai departe. E greu să le explici oamenilor încăpățânați lucruri noi. E și mai greu să le deschizi mintea celor care preferă să creadă în frică și să nu cerceteze. Am o vorbă:

Maimuței i-a fost cel mai frică de foc până să devină om.

Pare ireal dar terorismul în numele religiei nu este doar o problemă îndepărtată din Siria sau de pe străzile din Nisa ori Berlin. Și noi avem teroriști în numele lui Dumnezeu. Sunt cei care se uită la alți oameni pe care nu îi cunosc personal dar decid că sunt ciudați și periculoși. Sute de oameni cu acces la internet, un cont de facebook și câteva idei precise m-au evaluat deja pe acest sistem și au ridicat piatra de jos. Am primit mesaje directe și s-a discutat despre mine în grupuri și pe forumuri. Se numește cyber-bully-ing și este o problemă care ne afectează pe toți și se extinde. Din spatele unei tastaturi oamenii nu văd fața omului pe care îl jignesc așa că lovesc tare, cu cuvinte dure, sperând că îi vor atrage atenția și îl vor afecta. În cazul meu e greu să aibă vreun efect. Viața de reporter m-a călit suficient încât să mă pot detașa și să privesc dincolo de cuvinte. Ce ai putea să îmi spui care să îmi învinețească un ochi, să mă taie pe mână ori să mă bage în spital cu gastrită? Am văzut și arestul și sala de judecată și am învins de fiecare dată. Cum m-ar putea învinge un troll sau un credincios habotnic?

Nu mă justific în fața nimănui dar vă pot spune că nu sunt nici ateu, nici mason, nici satanist așa cum mă acuză unii. Împreună cu Lorena suntem nași pentru trei familii fericite și am botezat 5 copii. Sunt ortodox și cred în Dumnezeu. Nu cred într-un moș cu barba albă ci într-o resursă de bunătate. Nu cred în frică în numele religiei. Cred în faptele bune și răbdare în locul mersului la moaște. Nu înjur de lucruri sfinte niciodată și nu încalc cele 10 porunci. Mi-e frică să invoc blesteme pentru că știu că tot ce spunem se poate întâmpla. Nu din cauza vreunei pedepse divine ci pentru că pur și simplu oamenii furioși fac lucruri periculoase. Și apoi, cum poți să vii să îmi spui că sunt însemnat de diavol dacă nici măcar nu ai citit Apocalipsa lui Ioan? Unde scrie acolo cuvântul cip și cine a stabilit că ajungi „însemnat de diavol” dacă îți implantezi tehnologie? Unde ai citit asta? De unde ai luat-o? Nu cumva ți-a servit-o cineva care se folosește de frica ta? E interpretarea cuiva sau a ta?

Suntem în secolul 21 iar Papa tocmai a recunoscut Big-Bang-ul și darvinismul iar eu trebuie să dau explicații unor ortodocși care mă jignesc și mă amenință în numele credinței lor după ce au luat după ureche pasaje din Biblie pe care nu le cunosc. Apropo, oare ce părere are despre evoluție și tehnologie biserica noastră strămoșească? Că de bani, telefoane și mașini avansate, internet și rețele sociale se folosește cu toată dragostea.

Să facem un pas în lateral.

Nu e prima dată în istorie când oamenii de rând resping la îndemnul bisercii tehnologiile noi pentru că ar fi de la diavol și îi arată cu degetul pe cei care le încearcă. Gândiți-vă ce a fost prima dată în mintea celor care au văzut un avion ridicându-se de la sol, când au auzit vocea cuiva din receptor deși omul se afla la sute de kilometri distanță, când au urcat prima dată într-o mașină sau au deschis primul televizor.

De ce e un păcat să îmi preschimb cheile cu o parolă? De ce trebuie să explic cuiva de ce îmi țin cheia în piele și nu în buzunar? Cu ce e mai păcătos un cip decât un tatuaj, o plombă dentară, o proteză sau chiar un dozator de insulină?

Ce urmează?

Cipul meu RFID e joacă de copii față de viitorul apropiat. În câțiva ani vom purta conversații pe internet sau la telefon cu roboți fără să știm exact dacă discutăm cu un om real sau un calculator. Tehnologia ne-a făcut viețile mai bune și mai ușoare ca niciodată dar tehnologia fără bun simț este o unealtă fără utilitate și poate deveni ușor și o armă. Depinde numai de noi să ne păstrăm umanitatea. Suntem umani când învățăm, când respectăm și arătăm toleranță pentru cei diferiți exact așa cum cerem și pentru noi înșine.

De aceea îmi place ce a spus Barack Obama în ultimul discurs oficial. „Dacă te-ai săturat să te cerți cu necunoscuți pe internet, mergi și discută cu ei față în față.” Dacă ai ceva să mă întrebi despre asta, lasă un comentariu sau haideți să ne și vedem. Ce ziceți? Cei mai convingători comentatori vin în direct cu mine să discutăm LIVE.

http://buhnici.ro/despre-cipul-din-mana-mea/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/diverse/despre-cipul-din-mana-mea/