Iosif Țon își nuanțează poziția doctrinară și drumul parcurs

download

Mi-ai scris că ceea ce ai împotriva mea este asocierea mea cu NAR.

Ai văzut că eu nici nu știam ce este NAR şi nu știam că Bill Johnson este parte din acest NAR (New Apostolic Reformation).

M-am gândit să-mi iau mai mult timp şi să scriu ceva despre „asocierile” mele.

În anul 1980, am participat la congresul internațional de evanghelizare  (Billy Graham) din Pataya, Tailanda. Am rostit şi eu acolo un mic discurs şi asta m-a proiectat în mișcarea evanghelică lansată de Billy Graham.

În 1982, am participat la congresul extraordinar pentru ineranța Scripturii, ținut la San Diego. Acolo au participat toţi liderii evanghelici ai Americii. Am rostit acolo un discurs despre modul in care studierea într-o universitate marxistă mi-a întărit credinţa, iar întâlnirea cu teologia  liberală într-un seminar teologic mi-a ruinat credinţa. Discursul acesta mi-a făcut prieteni printre cei mai de seamă pastori şi teologi ai Americii, care apoi m-au invitat să predic în bisericile lor şi să vorbesc în școlile lor.

Fiindcă eram Președinte al unei societăți misionare, eram invitat în cele mai mari biserici la săptămânile lor de misiune. Cu ocaziile acestea am cunoscut pastori din cele mai multe culte evanghelice din America.

Prin cca 1984, s-a ținut primul congres al evanghelicilor dedicat concepției despre lume şi viaţa şi eu am ținut discursul de lansare a mișcării, vorbind despre importanţa unei concepții despre lume şi viaţa în tarile comuniste şi despre nevoia ca noi să învățăm să vorbim limba aceasta a concepției generale despre lume şi viață.

Am participat apoi la lucrările multor comisii formate la congresul acesta. Acolo am lucrat cu profesori de seminarii teologice, iarăși din cele mai diverse culte evanghelice.

La un moment dat m-am împrietenit cu Adrian Rogers, cel mai de seamă lider de atunci în Southern Baptist Convention. Tocmai începuse fenomenul „mega church”. La început, mega church era considerată aşa dacă avea peste două mii de membri. Apoi baremul a crescut… Adrian Rogers a organizat pe pastorii de mega churches din Southern Baptist. Pe atunci erau cam 80! Ei se întâlneau odată pe an într-o conferință de trei zile. Adrian m-a luat să particip la una, şi a fost extraordinar să ascult timp de trei zile care sunt problemele unei biserici de felul acesta.

Am participat şi la alt fel de conferințe. Interesante erau cele din sfera lui Billy Graham, deoarece participau lideri din toate cultele evanghelice şi am avut astfel ocazia să lucrez cu mulți dintre aceștia. Acolo au apărut primii lideri care pledau pentru reactivarea categoriei de „apostoli”. Peter Wagner, profesor la Fuller Seminary din Pasadena, California, a devenit unul dintre liderii acestei mișcării.

După trezirea de la Toronto, din 1994, mișcarea bisericilor Wineyard, întemeiată de John Wimber, a luat mari proporții. Unul dintre liderii ei a fost Randy Clark, care l-a influienţat puternic pe Bill Johnson.

De la Fuller Seminary, prin profesorul George Edon Ladd, cu cartea lui „Prezenţa viitorului”, despre învăţătura lui Isus despre împărăția lui Dumnezeu aici şi acum, a pornit mișcarea de întoarcere la învăţăturile lui Isus din Nazaret, preluată de John Wimber şi de Peter Wagner, iar mai târziu de Bill Johnson.

Eu m-am mișcat între toţi aceşti oameni amintiți mai sus, şi mulți, mulți alții, reprezentând şi alte mișcări evanghelice.

A, da, să nu uit.

Pare de necrezut, dar evanghelicii din America simt tot mai mult că sunt obiect nu numai de batjocură de la cei „politically corect”, dar şi direct obiect de persecuție. Aşa se face că în 2001, John Piper a organizat la biserica lui din Minneapolis o conferință pe această temă, la care au participat 1.100 de pastori! După două zile de prezentări de comunicări care documentau diferite aspecte şi forme ale persecuției, mi-a venit mie rândul să vorbesc despre „Surse de putere în timp de persecuție.” A fost una dintre cele mai puternice mesaje pe care mi le-a dat Domnul. La urmă la aplauze, s-au ridicat toată audiența în picioare. Predica se găsește pe internet.

Iarăși, John Piper este inițiatorul unui nou şi mare curent în mișcarea evanghelică.

Un alt curent este cel lansat de Bill Gothard, care aduna la cursurile lui pană la 25.000 de participanți (curs de o săptămână). Am predat şi eu un curs la ei, filmat şi apoi transmis la diferite alte localități, cu titlul „Cum m-a eliberat Dumnezeu de frica de moarte.”

O altă mișcare. Scriitorul meu favorit în tinerețe a fost E. Stanley Jones. Din cartea lui, Jesus of the Mount m-am inspirat când am ținut predicile despre predica de pe munte, la Speranța, Arad în 1956. Dacă citești prefața la Viată din belșug, găsești acolo mai multe date despre locul lui E. Stanley Jones in viaţa mea. E. Stanley Jones a studiat la Asbury Seminary, În Kentucky.

Prin 1985 sau 1986, un fost cercetător la Asbury Seminary s-a mutat la Wheaton, IL., unde locuiam noi. Când am făcut cunoștință cu el şi am aflat că vine de la Asbury, i-am povestit impactul lui E. Stanley asupra mea şi în special evenimentul pe care-l povestesc în prefața la Viată din abundență. A fost foarte mișcat şi imediat m-a întrebat dacă aș accepta să merg la Asbury College and Seminary să spun acolo ce i-am spus lui. Am acceptat, am fost la Asbury la capelă, acolo a fost o binecuvântare extraordinară şi consecința a fost că m-am împrietenit cu Rectorul Dennis Kinlaw, care conduce o organizație pentru promovarea sfințeniei prin viaţa în Cristos. Kinlaw a scris în câteva dintre cărţile lui despre mine. Pe un profesor de la Asbury, John Oswalt, l-am adus prin 1992 să țină o conferință despre sfinţenie la pastorii noștri, pe care i-am adunat la Băile Felix. Mia târziu am tradus cartea lui Chemați să fie sfinți, în limba română.

Samuel Kamalesen, fost student la Asbury, face parte din mișcarea pentru sfinţenie de tipul acesta. El m-a dus în India, unde am ținut o săptămână de prelegeri despre martiraj.

Aici îţi semnalez ceva ciudat. Există o mișcare pentru sfinţenie prin viaţa în Cristos lansată şi condusă de calviniști. Ea s-a format în jurul conferințelor de vară de la Keswick. Eu fac parte şi din mișcarea aceasta  şi la un moment dat am ținut Conferințe de tip Keswick.

Cei de la Asbury sunt mișcarea pentru sfințenia vieții lansată de arminianul John Wesley. Eu fac parte şi din una şi din alta.

Acum, poți să-ţi pui întrebarea: Din care mișcare face parte Iosif Ţon? Răspunsul ar fi „Din toate şi din niciuna!”

Am participat la multe, am avut contribuții substanțiale la multe, dar nu m-am asociat şi nu m-am identificat cu nici una! Mi-am păstrat independența şi identitatea!

Bill Johnson este nou pe scena teologică în vremurile acelea. El s-a lansat în 2003 cu cartea lui „When Heaven Invades the Earth”. El era penticostal. În 2006 a ieșit din Assemblies of God şi a devenit independent. Ca de obicei la asemenea biserici mari, şi biserica lui organizează conferințe pe diferite teme. Eu am fost la două asemenea conferințe.

La prima, Bill nu era acasă. La a doua, chiar la urmă, m-am dus în fată să dau mâna cu el. Noi ne văzusem în altă parte. M-a  recunoscut şi a fost uimit să mă vadă acolo. Şi-a făcut timp şi am avut cu el o discuţie de o jumătate de oră.

La aceasta se reduce „asocierea” mea cu ei.

Lucrul care m-a atras la ei este că după ce au îmbrățișat concepția că Împărăția lui Dumnezeu este prezentă acum pe pământ şi că noi suntem parte a ei, ei au făcut un pas mai departe şi au pus întrebarea: Cum se trăiește în Împărăția lui Dumnezeu aici şi acum? Ca răspuns la această întrebare, au formulat şi dezvoltat conceptul de cultura Împărăției lui Dumnezeu. Fiind o mega biserică, cu câteva sute de angajați, toţi aceștia se relaționează între ei cu percepte ale Împărăției. Atmosfera şi modul de relaționare sunt extraordinare: ei trăiesc ce predică!

Acum când tu mi-ai scris că ei fac parte din noua mișcare apostolică, îmi dau seama că e aşa, deoarece toţi din biserica lui îl consideră pe Bill un apostol. Ei cred, ca foarte multe alte biserici şi chiar denominații, că funcția de apostol nu a încetat, ci se continuă şi astăzi. Pe mine asta nu mă deranjează, Eu de la ei iau ceea ce ţi-am spus mai sus.

Prin urmare, ideea ta că m-am asociat cu NAR, mă face să zâmbesc. Atâta tot.

Încă odată, am participat la multe congrese, conferințe, mișcări, dar nu m-am asociat cu nimeni. Eu rămân eu însumi.

Aceasta fiindcă am ascultat de îndrumarea pe care ne-o dă apostolul Pavel: „Cercetați toate lucrurile şi luați (păstrați) ce este  bun” (1 Tes.5:21). Aceste cuvinte sunt scrise pe frontispiciul Colegiului Baptist Regents Park College, Oxford, (unde am studiat între 1969-1972) în limba latină:Omnia probate quod bonum tenete.

De la mulți dintre cei cu care am lucrat, am învățat multe.  Cât de baptist am rămas eu după toate acestea, rămâne ca alții să stabilească. Dar oricum, eretic categoric nu sunt.

Aș spune mai de grabă că sunt anabaptist. Asocierea mea cu această mișcare este, teologic vorbind, mult mai profundă şi iată că nici măcar n-am amintit-o.

Amintirea anabaptiștilor mă duce cu gândul la unul dintre teologii care îmi sunt cei mai dragi:  Erasmus de Roterdam (1466-1536).

El a fort primul teolog care a cerut întoarcerea noastră la învăţătura Domnului Isus. De la el au învățat anabaptiştii să clădească totul pe învăţătura Domnului. Erasmus făcea parte din mișcarea care îl produsese pe Thomas a Kempis (1388-1471), autorul cărții Imitatio Christi.

Ei bine, iată ca am stabilit, în sfârșit, cu cine mă asociez!

Iosif Ţon 

(2014)

sursa

………………………………………………………………

Către Conducerea  „NewsNet Crestin”

Dragii mei,

Vă felicit pentru faptul că sunteti locul unde se publică tot ce este important astăzi în lumea evanghelică din România.

Recent un teolog baptist de seamă din Romania m-a acuzat că aş fi „teolog al NAR” (New Apostolic Reformation). Am fost rugat insistent de frati mai tineri din Romania să răspund la această acuzaţie.

Am decoperit că dvs ati publicat în 2014 apărarea mea la această acuzaţie!

Vă rog mult să republicaţi acest articol.

Cu deosebită stimă şi apreciere,

Iosif Ţon

(9 August 2019)

Editor

Mandatul de avort HHS al lui Obama a fost respins în instanță – nu poate forța afacerile creștine să finanțeze avorturile — ARMONIA MAGAZINE – USA

Alianța Patronală Creștină (CEA) a obținut o victorie majoră pentru libertatea religioasă în folosul actualilor și viitorilor membri. Curtea Districtuală a Statelor Unite pentru districtul Dakota de Nord a decis că mandatul abortiv în temeiul Affordable Care Act (ACA), precum și „acomodarea” ulterioară, împovărează exercițiul religios al membrilor CEA și încalcă Legea de Restaurare a […] […]

În prima jumătate a anului 2019 s-au născut cu 12.500 de copii mai puțin decât în primele șase luni din 2018 — Știri pentru viață

În prima jumătate a anului 2019 s-au născut cu peste 12.500 de copii mai puțin decât în prima jumătate a anului 2018. Dacă tendința continuă nesprijinită de politice susținute de încurajarea natalității, peste 30 de ani, numărul tinerilor se va înjumătăți, informează Hotnews.ro. Numărul căsătoriilor a fost și el în ușoară scădere. În ultimii 15… via […]

Codul lui Hammurabi (sau Hammurapi sau Codex Hammurapi)

Hammurabi code.jpg

codul lui Hammurabi (sau Hammurapi sau Codex Hammurapi) este o culegere de legi din timpul regelui babilonian Hammurabi. Codul, scris probabil în jurul anului 1760 î.Hr., cuprindea un Prolog, 282 de articole de lege și un Epilog. Textul a fost săpat pe o stelă din diorit lungă de 2,25 metri. Stela a fost descoperită în 1902 de M. J. de Morgan în timpul săpăturilor arheologice efectuate la Susa. Se presupune că a fost pradă de război luată de un cuceritor dintr-un oraș babilonian. Stela se află în muzeul Louvre din Paris, iar o copie a ei se află la muzeul Pergamon din Berlin.

 

Codul lui Hammurabi nu a fost în epoca sa ceva ieșit din comun: cu trei sute de ani mai devreme, regele sumerian Ur-Nammuscosese o culegere similară, iar cu 150 de ani înaintea lui Hammurabi, regele IsinuluiLipit-Iștar, dispusese inscripționarea unei stele similare. Însă cele două coduri de legi sumeriene s-au păstrat doar fragmentar. În contrast, codul lui Hammurabi a fost răspândit în exemplare numeroase. O copie, pe tăblițe de lut, a fost descoperită în resturile bibliotecii din Ninive a regelui asirian Asurbanipal.

Codul lui Hammurabi este apreciat mai mult din punct de vedere literar decât din cel juridic.

Codul diferențiază trei tipuri de oameni: omul liber, subalternul (omul care se prosternează) și sclavul (juridic fiind asimilat unui bun mobiliar). Drepturile femeii sunt protejate juridic. Femeia dispune de bunurile sale pe care le administrează liber, practică numeroase meserii și uneori poate avea răspunderi importante în societate. După căsătorie, femeia se supune autorității soțului. Ca văduvă, poate administra și apăra interesele moștenitorilor. La moartea tatălui (capul familiei), puterea revenea fiilor și, în cazul lipsei de moștenitori de parte bărbătească, fiicelor. Pentru supuși, codul lui Hammurabi prevedea obligativitatea monogamiei. Suveranii puteau fi însă poligami.

 
Codul de legi 

Codul lui Hammurabi
  • Dacă cineva acuză pe altcineva, fără să poată aduce vreo dovadă, acuzatorul va fi omorât.
  • Dacă cineva acuză pe altcineva, și poate dovedi vina acestuia, el va fi răsplătit cu bani.
  • Dacă un judecător ia o decizie într-un caz, iar apoi se dovedește că a greșit, va fi pus să plătească de douăsprezece ori cât a impus el acuzatului, și nu i se va permite să mai judece.
  • Dacă cineva fură pe fiul altcuiva, va fi omorât.
  • Dacă cineva găsește un sclav evadat și îl returnează proprietarului, acesta va trebui să plătească doi șekeli.
  • Dacă un hoț este descoperit în timp ce fură, va fi omorât.
  • Dacă cineva nu are suficientă grijă de un baraj, și barajul cedează, el va fi vândut, iar banii obținuți vor înlocui recolta pierdută în timpul inundării culturilor.
  • Dacă cineva inundă culturile unui vecin, îi va plăti pierderea.
  • Dacă cineva își lasă grădina în seama unui grădinar, iar acesta își face treaba bine timp de patru ani, în al cincilea an proprietarul e obligat să ia parte la grădinărit.
  • Dacă grădinarul nu și-a făcut treaba bine, iar plantele suferă, el va plăti pierderea în funcție de producția vecinului.
  • Dacă cineva are o datorie, și nu poate plăti, el se poate vinde pe sine, pe soția sa, pe fiul său și pe fiica sa să muncească; după trei ani ei vor fi eliberați.
  • Dacă un om dator își plătește datoria cu un sclav, iar sclavul este suficient de bun, nu pot exista obiecții.
  • Dacă cineva se căsătorește cu o femeie, dar nu are niciun fel de relații cu aceasta, nu se consideră căsătorie.

Babilon, 1792 – 1750 î.Hr.
  • Dacă o soție are relații cu un alt bărbat, amândoi vor fi legați și aruncați în apă, dar soția poate fi iertată de soțul ei și dăruită regelui ca sclavă.
  • Dacă un bărbat folosește violența asupra soției altui bărbat pentru a se culca cu ea, el va fi omorât, iar femeia considerată fără vină.
  • Dacă un bărbat este capturat în război, iar femeia părăsește casa, deși este mâncare suficientă, ea va fi aruncată în apă.
  • Dacă un bărbat este capturat în război, și nu există mâncare, femeia este fără vină dacă părăsește casa.
  • Dacă un soț părăsește casa, soția pleacă în altă casă, iar soțul se reîntoarce, soția nu este obligată să se reîntoarcă.
  • Dacă un bărbat vrea să se despartă de o femeie care a dat naștere copiilor săi, o parte din pământ și din bani trebuie cedată ei de soț. Când copiii cresc, ea se poate recăsători.
  • Dacă un bărbat vrea să se despartă de o femeie cu care nu a avut copii, îi va da înapoi zestrea și banii pe care i-a adus din casa tatălui ei.
  • Dacă un bărbat adoptă un fiu, iar acesta crește în casa părinților adoptivi, părinții naturali nu pot cere întoarcerea acestuia.
  • Dacă cineva lovește pe altcineva de rang mai înalt, va fi biciuit în public de șaizeci de ori.
  • Dacă cineva lovește pe altcineva de același rang, va plăti o mina de aur.
  • Dacă un sclav lovește un om liber, îi vor fi tăiate urechile.
  • Dacă un bărbat lovește o femeie însărcinată, iar aceasta pierde sarcina, el îi va plăti zece șekeli.
  • Dacă un constructor construiește o casă, și o construiește bine, proprietarul va plăti doi șekeli pentru fiecare suprafață a casei.
  • Dacă, însă, nu reușește, și casa se prăbușește, ucigându-l pe proprietar, constructorul va fi omorât.
  • Dacă fiul proprietarului va fi omorât, fiul constructorului va fi ucis.
  • Dacă un fiu își lovește tatăl, fiului i se vor tăia mîinile.

https://ro.m.wikipedia.org/wiki/Codul_lui_Hammurabi

https://ardeleanlogos.wordpress.com/diverse/codul-lui-hammurabi/

Naşterea lui Isus Hristos de Daniel B. Wallace, Th.M., Ph.D.

download

Pagina de Apologetică

Octavian C. Obeada - Apologet Baptist Pagina de Apologetică este realizată de

Octavian C. Obeada

Preşedintele Misiunii Vox Dei

Apologet Baptist

Naşterea lui Isus Hristos  de Daniel B. Wallace, Th.M., Ph.D.

Prefaţă

Următoarea lucrarea este parte a unui scurt serial de materiale devoţionale în legătură cu naşterea lui Hristos. Pentru unii, un astfel de material este cu greu devoţional deoarece se concentrează în principal pe istorie. Dar trebuie să ţinem în minte faptul că Isus la care ne închinam noi a fost într-adevăr născut în istoria timp-spaţiu. Şi că acel prunc din iesle a fost într-adevăr crucificat – şi tot aşa de sigur a înviat din morţi. Biblia este diferită de cărţile sacre ale altor religii deoarece ea invită la investigare istorică. Şi când aceasta a trecut testul – aşa cum o face întotdeauna., în mod inevitabil – aceasta inspiră o devoţiune mai mare în inima credinciosului pentru cel pe care noi îl numim Fiul lui Dumnezeu.

Anul în care a fost născut Isus

În emisfera vestică, noi împărţim timpul după naşterea lui Isus Hristos. Dar oare chiar a trăit el? Dacă este aşa, când s-a născut el?

Acum ceva vreme în urmă m-am băgat într-o conversaţie cu un om care pretindea că Dumnezeu nu exista. El era un ateist. Însă nu numai un ateist mediocru, înţelegeţi. El mai şi insista asupra faptului că Isus Hristos nu a existat niciodată! Acest tip era miez tare.

Acum acest ateist prieten avea o credinţă incredibilă – credinţă oarbă, aş putea adăuga. Fervoarea sa religioasă, de fapt, ar pune pe mulţi evanghelişti într-o stare de ruşine. Dar faptul că Isus Hristos a invadat istoria nu este doar închis faţă de mărturia Noului Testament – pe care de incontestabil ar părea aceasta! Însăşi duşmanii Creştinismului au pretinsă că el a trăit – şi că el a înfăptuit minuni! Documente evreieşti timpurii precum Mishnah şi chiar Josephus – precum şi istoricii dintre neamuri din primul secol – precum Thallus, Serapion şi Tacitus – toţi mărturisesc că unul pe numele Hristos a trăit în Palestina şi a murit sub Pilat din Pont. Aşa o pune şi cercetătorul britanic, F. F. Bruce, „Istoricitatea lui Hristos este pe cât de [sigură]. . . pe cât este şi cea a lui Iulius Cezar” (Documents, 119).

Acum rezultă în mod logic că dacă Isus Hristos a trăit (oare chiar e nevoie să spunem?), el trebuie să se fi născut. Evangheliile ne spun că naşterea sa a fost la scurt timp înainte ca Irod cel Mare să fi murit. Moartea lui Irod poate fi fixată cu certitudine.

Josephus înregistrează o eclipsă a lunii înainte ca Irod să fi murit. Aceasta s-a întâmplat pe 12 sau 13 martie anul 4 î. Hr. Josephus ne spune de asemenea că Irod a expirat înaintea Paştelui. Această sărbătoare a avut loc pe 11 aprilie, în acelaşi an, 4 î. Hr. Din alte detalii oferite de Josephus, putem trasa decesul lui Irod cel Mare ca având loc între 29 martie şi 4 aprilie în 4 î. Hr.

Ar putea suna cam ciudat să sugerăm că Isus Hristos s-a născut nu mai târziu de 4 î. Hr. din moment ce î. Hr. înseamnă „înainte de Hristos”. Dar calendarul nostru modern care împarte timpul între î. Hr. şi d. Hr. nu a fost inventat până în anul 525 d. Hr. În acea vreme, Papa Ioan Primul a întrebat pe un călugăr pe nume Dionysius să pregătească un calendar standardizat pentru Biserica apuseană. Din nefericire, sărmanul Dionysius a scăpat reala diviziune î. Hr. / d. Hr. cu cel puţin patru ani!

Acum Matei ne spune că Irod a ucis pe pruncii din Betleem de la vârsta de doi ani în jos. Data cea mai devreme când putea să se fi născut Isus, prin urmare, ieste anul 6 î. Hr. Printr-o varietate de alţi indicatori de timp, am putea fi relativ de încrezători că unul numit Mesia s-a născut ori în anul 5 ori devreme în anul 4 î. Hr.

Prietenul meu ateist aduce derâdere la o astfel de flexibilitate. El spune, „Dacă nu ştii exact când s-a născut Isus, cum ştii că el chiar a trăit?” Aceasta este din greu o întrebare raţională! Cealaltă zi am sunat-o pe mama mea să îi spun la mulţi ani. „Mamă, câte lumânări erau pe tortul din această zi de naştere?” am întrebat eu. „Nu ştiu, fiule – nu le mai ţin numărul de acum”, a suspinat ea. După o câteva minute de conversaţie plăcută, am terminat conversaţia la telefon.

Acum, de sigur, nu pot fi sigur, dar eu chiar cred că aceia era mama mea la capătul celălalt al telefonului. Ea nu putea să-şi aducă aminte câţi ani are (şi nici nu este senilă şi nici foarte bătrână), dar aceasta nu o face pe ea o scorneală a imaginaţiei mele, nu-i aşa? Pentru că dacă ea este doar o fantomă, atunci pentru ultimele trei minute nu aţi citit mai nimic!

Ziua în care s-a născut Isus

În acest 25 decembrie care are să vină majoritatea părinţilor o să-i mintă pe copiii lor cu privire la Sf. Nicolae. Unii dintre noi o să sărbătorim naşterea Salvatorului nostru. Dar oare s-a născut el în această zi?

S-a născut Isus chiar pe 25 decembrie? În fond fiecare lună din calendar a fost propusă de cercetătorii biblici. Atunci de ce sărbătorim noi naşterea lui în decembrie?

Tradiţia pentru 25 decembrie este de fapt chiar antică. Hipolit, în al doilea secol d. Hr., a argumentat că aceasta era data de naştere a lui Hristos. Între timp, în Biserica răsăriteană, 6 ianuarie era data ţinută.

Dar în secolul al 4lea, John Chrysostom a argumentat ideea că 25 decembrie era data corectă şi din acea zi şi până acum, Biserica din Răsărit, precum şi cea din Apus, a ţinut 25 decembrie ca dată oficială a naşterii lui Hristos.

În vremurile moderne, data tradiţională a fost schimbată. Cercetătorii moderni indică la faptul că atunci când Isus s-a născut, păstorii îşi duceau oile pe dealuri în jurul Betleemului. Luca ne spune că un înger a apărut la „câţiva păstori care stăteau în câmp [care] vegheau la turma lor noapte” (2:8).

Unii cercetători cred că oile erau de obicei aduse sub acoperiş din noiembrie şi până în martie; de asemenea, ele nu erau normal să fie pe câmp noaptea. Dar nu este o evidenţă grea pentru aceasta. De fapt, sursele evreieşti timpurii sugerează faptul că oile din jurul Betleemului erau afară în tot timpul anului. Aşa că puteţi vedea, 25 decembrie se potriveşte cu ambele, tradiţia precum şi cu naraţiunea biblică. Nu există vreo obiecţie răsunătoare faţă de aceasta.

Acum să admitem că oile din jurul Betleemului erau excepţia, nu regula. Acestea însă nu erau oi obişnuite. Ele erau miei de sacrificiu. Primăvara devreme ei urmau să fie ucişi la Paşte.

Şi Dumnezeu a revelat prima dată naşterea lui Mesia la aceşti păstori – păstori care îşi protejau mieii nevinovaţi care aveau să moară curând în locul oamenilor păcătoşi. Când ei au văzut pruncul, puteau ei să ştie? Ar fi putut ei să şoptească în inimile lor ceea ce urma să tune Ioan Botezătorul mai târziu, „Iată Mielul lui Dumnezeu care ia păcatul lumii!”

Acum, de sigur, nu putem fi absolut de siguri de ziua naşterii lui Hristos. Cel puţin, nu în partea aceasta de ceruri. Dar o dată timpurie de iarnă pare a fi o nimereală raţională ca oricare alta. Şi 25 decembrie a fost în frunte pentru 18 secole. Fără o prea multă evidenţă, nu pare a fi un bun motiv să schimbăm acum data sărbătorii.

Putem blama biserica antică pentru o mare parte din incertitudinile noastre. Vedeţi, ei nu au sărbătorit naşterea lui Hristos. Deloc. Pentru ei, aceasta era neînsemnată. Ei erau mult mai preocupaţi cu moartea… şi învierea sa.

Omul modern însă a întors aceasta. Un prunc care stă într-o iesle este inofensiv, fără ameninţare. Dar un om care moare pe o cruce – un om care pretinde a fi Dumnezeu – acel om este o ameninţare! El reclamă supunerea noastră! Nu putem să-l ignorăm. Trebuie ori să-l acceptăm ori să-l respingem. El nu ne lasă nici o cale de mijloc.

În acest sezon de Crăciun, priveşte încă o dată la o scenă de naştere. Scoateţi ochelarii coloraţi în roşu – amiroase aerul murdar, vezi răceala, animalele care tremură. Ele reprezintă sistemul sacrificial al Vechiului Testament. Ele sunt embleme ale morţii. Dar ele sunt simple umbre ale Pruncului în mijlocul lor. El s-a născut ca să moară… ca toţi cei care trăiesc în el să poată trăii.

Vizita magilor

Când Isus Hristos s-a născut, oamenii – cunoscuţi ca magi – au venit din est ca să i se închine. Ei erau oameni înţelepţi … sau astrologi?

Matei începe al doilea său capitol cu aceste cuvinte: „După ce S-a născut Isus în Betleemul din Iudea, în zilele împăratului Irod, iată că au venit nişte magi din Răsărit la Ierusalim, şi au întrebat: „Unde este Împăratul de curând născut al Iudeilor? Fiindcă I-am văzut steaua în Răsărit, şi am venit să ne închinăm Lui”.

Cine erau aceşti oameni înţelepţi din răsărit? Matei aproape că nu ne spune nimic despre ei – el nu le menţionează numele lor, şi nici caţi erau – şi nici măcar din ce ţară veneau ei. Pe cât de misterios au apărut pe scenă, la fel au şi dispărut. . .

Deşi Matei nu ne spune multe, creştinii supra-zeloşi în decursul istoriei bisericii au umplut în mod dogmatic spaţiile libere. Prin secolul al 6lea d. Hr., acestor străini întunecaţi li s-a dat tronuri şi nume: Gaspar, Melchior şi Balthazar au fost nume pretinse dintre aceşti regi pretinşi. Dar aceasta nu are nimic de a face cu povestirea biblică: nu avem nici o idee care a fost numele lor – nici măcar numele lor. Puteau să fi fost 3 sau 300 din câte ştim! Dar un lucru îl ştim sigur: ei nu erau din familii regale. Magii antici erau sfătuitori religioşi şi politici la regii din răsărit – dar nu era nici un strop de sânge albastru printre ei.

Oare nu este adevărat că magii erau astrologi? Şi oare nu a prescris Dumnezeu moarte astrologilor în Vechiul Testament? ‚Nu întotdeauna’ şi ‚da’ sunt răspunsurile. În Deuteronom 17, Dumnezeu porunceşte poporului său să îi execute pe toţi astrologii cu pietre. Jean Dixon nu ar fi avut nici o şansă într-o astfel de teocraţie! Faptul că ea – şi alţii ca ea – sunt aşa de toleraţi în mod confortabili – chiar bine respectaţi! – în America modernă ar trebui să ne arate faptul că SUA este o ţară post-creştină – în cel mai bun caz. . .

Dar cum rămâne cu acei magi antici? Erau ei astrologi? În cele din urmă, ei au urmat o stea spre Betleem.

Am putea răspunde la aceasta în trei feluri: În primul rând, nu toţi magii erau astrologi, căci profetul Daniel era şeful magilor in curtea lui Nebucadneţar. Prin influenţa sa, fără îndoială că mulţi magi şi-au îndeplinit îndatoririle lor politice şi religioase ca închinători al Unui singur Dumnezeu adevărat.

În al doilea rând, există anumiţi cercetători biblici care cred că Isaia a prezis că o sta ar apare când Mesia se va naşte. Dacă această interpretare este corectă, atunci magii care s-au închinat noului născut rege urmau in mod clar pe Daniel, căci în mod sigur că el i-a învăţat din Isaia.

În al treilea rând, deşi puţin cred că ‚steaua’ pe care au văzut-o ei era un fenomen natural – ca o conjuncţie a lui Saturn şi Jupiter – aceasta nu se poate explica cum a stat steaua chiar deasupra Betleemului. În mod clar, ‚steaua’ era în întregime de origine supranaturală. Dacă este aşa, aceasta probabil că nu avea nimic de a face cu astrologia.

Prin urmare, magii în modul cel mai probabil că nu au subscris la astfel de prostii superstiţioase. Dacă era aşa, ei erau într-adevăr oameni înţelepţi

AM văzut un abţibild intră zi pe care scria „Înţelepţii încă îl mai caută”. De fapt, aceasta nu este chiar atât de exact. Biblia ne spune că „nici unul nu-l caută pe Dumnezeu, nici unul măcar”. Dar dacă el ne-a dus la sine, atunci noi am devenit înţelepţi. Căci este adevărat că „înţelepţii încă i se mai închină lui”.

Băieţii din Betleem

Una dintre cele mai mari cruzimi din istoria umană a fost uciderea pruncilor din Betleem de către Irod cel Mare. Dar oare chiar s-a întâmplat aceasta?

În al doilea capitol al evangheliei după Matei, citim că atunci când Irod a auzit de naşterea lui Mesia, „el a fost tulburat – şi tot Ierusalimul cu el”. Mai târziu, când înţelepţii nu i-au mai raportat acestuia, el a devenit furios şi a ordonat ca toţi băieţeii de până la doi ani din jurul Betleemului să fie ucişi!

Trei întrebări îmi vin în minte în timp ce considerăm acest incident crud: Prima, câţi bebeluşi a ucis de fapt Irod? A doua, ce vârstă avea Isus când s-a întâmplat aceasta? Şi în final, de ce nici un alt istoric antic nu înregistrează această nelegiuire? Cu alte cuvinte, oare chiar s-a întâmplat?

Caţi prunci a ucis Irod? Unii cercetători sugerează că în jur de 200! Dar majoritatea resping o asemenea cifră. Betleem era o comunitate mică – aproape o suburbie a Ierusalimului. Orăşelul în sine – şi zona din jurul ei – cu greu ar fi avut mai mult de 30 de prunci de parte bărbătească sub 2 ani. Majoritatea cercetătorilor de azi pun numărul între 20 şi 30.

Dar aceasta numai dacă au fost ucişi bebeluşii. De fapt, textul grecesc al lui Matei 2:16 ar putea însemna ‚prunci’ – nu doar ‚bebeluşi băieţi’. Şi din punct de vedere psihologic, acoliţii lui Irod nu s-ar mai fi necăjit să mai verifice genul victimelor lor. Numărul poate să fi fost cap de 50 sau 60.

În al doilea rând, câţi ani avea Isus când s-a întâmplat aceasta? Conform celor mai bune evidenţe cronologice, el nu putea să fie mai multe de trei sau patru luni în vârstă. El era mult mai probabil născut în iarna lui 5 sau 4 î. Hr. – Irod a murit devreme primăvara în 4 î. Hr. Deci de ce a ucis Irod pe toţi copiii de până la doi ani? Răspunsul la a treia întrebare ne-ar putea ajuta să răspundem pe aceasta. . .

În al treilea rând, de ce acest eveniment nu a fost înregistrat în afara Bibliei? În mod specific, de ce Josephus, primul istoric evreu al primului secol, a eşuat să menţioneze aceasta?

Josephus ne spune multe despre Irod. Cel mai bun cuvânt de a descrie domnia sa este ‚supraucide’. El şi-a ucis soţia favorităa tatălui său, şi-a înecat mama ei – şi apoi chiar a ucis-o! El i-a executat pe unul dintre cei mai de încredere prieteni, bărbierul său, şi 300 de lideri militari – toţi într-o zi de muncă! Apoi şi-a ucis trei dintre fii săi, presupunând că ar fi fost vinovaţi de trădare. Josephus ne spune că „Irod a produs atâtea nenorociri asupra (tuturor evreilor) cum nici o fiară nu putea face dacă ar fi avut puterea de a domni peste oameni” (Antiquities of the Jews 17:310). Uciderea pruncilor nu era ieşit din caracterul acestui rege crud. Şi a-i ucide pe cei până la 2 ani – pentru a se asigura că şi pruncul Isus era în linie cu nebuneasca sa gelozie după putere.

Josephus se poate să fi omis uciderea pruncilor din două motive: primul, nu era prieten al Creştinismului şi a lăsat aceasta în afară în mod intenţiona; sau al doilea, înainte ca Irod să moară el a închis circa 3000 de cetăţeni principali ai naţiunii şi a dat ordine ca ei să fie executaţi la ora morţii sale. El vroia să se asigure că avea să fie gemete când murea el. . . Israelul era aşa de preocupat cu aceasta încât uciderea clandestină a câtorva copii ar fi trecut nemenţionată. . .

Irod a crezut că a câştigat victoria asupra regelui evreilor. Aceasta însă fusese o simplă prefigurare a victoriei pe care satan a crezut că a avut-o când Isus stătea mort pe crucea romană. Însă mormântul gol a dovedit că acea vineri întunecată a fost cea mai rea înfrângere a lui satan!

Concluzie

Am privit la câteva aspecte ale naşterii lui Isus Hristos în acest scurt studiu. Acum, să punem lucrurile laolaltă.

În iarna lui 5 sau 4 î. Hr., Dumnezeu a invadat istoria prin a lua forma unui om. El s-a născut într-un mic orăşel din sudul Ierusalimului. Betleem, care înseamnă ‚casa pâinii’, a devenit într-adevăr vrednic de numele său într-o noapte de iarnă singuratică. Căci acolo, în acel orăşel, s-a născut Pâinea Vieţii. . .

Mama sa a pus pruncul într-o iesle – o copaie de hrănit – deoarece casa de oaspeţi unde trebuia să stea ei era ocupată. Naşterea acestui rege a fost sărbătorită în acea noapte doare de mama sa, soţul ei, şi de o mână de păstori. Păstorii erau în câmpurile din jurul Betleemului, păzindu-şi mieii care aveau să moară în următorul Paşte. Un înger li s-a arătat şi le-a dat anunţul naşterii: „astăzi în cetatea lui David s-a născut un Salvator, care este Hristos Domnul” (Luca 2:11). În simpla lor credinţă, ei s-au grăbit să vadă noul lor rege de curând născut.

La scurt timp după naşterea lui Mesia, magii din răsărit au ajuns la Ierusalim şi l-au întrebat pe regele Irod unde trebuia să se nască realul rege al iudeilor. Teologii de la curtea lui Irod ştiau bine Scripturile – în ‚Betleem’ au recitat ei. În mod ironic, deşi ei ştiau Scripturile, ei nu le-au crezut! Ei nici măcar nu s-au mai necăjit să călătorească cinci sau şase mile spre Betleem să-l vadă pe Mesia lor.

Dar Irod a crezut Scripturile! De acea a trimis el o armată de măcelari în Betleem pentru a-i ucide pe copiii inocenţi, în speranţă că va distruge acest rival la tronul său. Dar el era prea târziu. Magii au venit şi au plecat şi Isus era de acum în siguranţă în Egipt.

Şi magii au crezut Scripturile. Ei au călătorit câteva sute de mile pentru a se închina acestui Prunc. Ei au fost călăuziţi spre Betleem de acest fenomen ceresc supranatural – şi de Scripturi. Aparent, strămoşii lor au fost instruiţi de Daniel profetul despre venirea lui Mesia. . . Când ei au văzut copilul, ei s-au aplecat şi i s-au închinat. Acesta era Dumnezeu în trup. Ei nu putea face altceva.

Şi ei i-au adus daruri – aur, tămâie şi smirnă. Aceasta era o prezenţă neobişnuită – prin oricare standarde. Aurul, de sigur, putem cu toţii înţelege – dar tămâia şi smirna erau ciudate. Probabil că ei au citit profeţia lui Isaia că „naţiunile vor veni în lumina ta, şi regii la strălucirea ta. . . Vor aduce aur şi tămâie, şi vor aduce vestea bună. . .” (Isaia 60:3, 6). Aceasta explică tămâia, dar nu şi smirna.

Acum, smirna, ca şi tămâia, era un parfum. Dar spre deosebire de tămâie, smirna amirosea de moarte. În lumea antică, aceasta ere folosită pentru îmbălsămarea cadavrelor. Isus avea să fie îmbălsămat cu însăşi acest parfum (cf. Ioan 19:39).

Dacă magii se gândeau la moartea lui Isus când ei au adus smirna, ei ştiau fără nici o îndoială profeţia lui Daniel (9:24-27). În capitolul al nouălea din Daniel citim că ‚Mesia va fi stârpit’şi aceasta ‚va face ispăşire pentru nelegiuire’ şi în cele din urmă ‚va aduce neprihănire veşnică’ (9: 26, 24).

Chiar şi la moartea Salvatorului nostru, umbra crucii cade deja peste faţa lui. . .

Teologii de la curtea lui Irod nu au crezut Scripturile. Ei erau nebuni. Irod a crezut, dar nu a ascultat. El era un nebun. Simplii păstori şi magii maiestăţii au crezut în acest Salvator prunc – şi aceasta li s-a socotit lor drept neprihănire. Fie ca şi noi să păşim pe urmele lor.

http://publicatia.voxdeibaptist.org/apologetica_dec06.htm

ANTROPOLOGIE – DOCTRINA DESPRE OM, AŞA CUM A FOST ACESTA CREAT / DOCTRINA DECĂDERII TOTALE – De John G. Reisinger.

download

DOCTRINA DECĂDERII TOTALE

De John G. Reisinger

De fapt, sunt numai două religii în întreaga lume. Una începe cu voinţa liberă a omului, cealaltă începe cu suveranitatea lui Dumnezeu. Prima îţi spune „ce trebuie să faci”, pentru Dumnezeu, iar a doua declară „ce a făcut Dumnezeu pentru tine” şi tu nu puteai face. Religia „liberei voinţe” înfăţişează mântuirea ca o posibilitate pentru toţi oamenii, dacă ei vor să coopereze cu Dumnezeu, crezând. Religia harului gratuit prezintă mântuirea ca o certitudine pentru toţi cei aleşi de Dumnezeu, pentru că Dumnezeu dă credinţa ca un dar. Pe ce pune predicatorul tău accentul: pe „fă” sau vorbeşte despre „deja făcut”?

Varietatea religiei bazată pe libera voinţă a omului diferă doar cu privire la ceea ce trebuie omul să facă pentru a fi primit de Dumnezeu. Unul spune că trebuie să meargă la Mecca şi să sărute piatra sfântă; altul spune că trebuie să se scalde în fluviul Gange; altul că trebuie să fie botezat prin scufundare; iar altul spune că el trebuie să producă credinţa prin propria lui voinţă liberă. Termenul teologic pentru această opinie este auto-soteriologie, ceea ce înseamnă „auto-salvare” sau dependenţa salvării, în unele sensuri, de cooperarea omului cu Dumnezeu. Religia harului liber este numită „teo-soteriologie”, ceea ce înseamnă „că salvarea depinde în întregime de harul şi puterea lui Dumnezeu.” Evanghelia spune că „Dumnezeu îi salvează pe păcătoşi” – punct. Aceasta înseamnă că Dumnezeu (numai prin El Însuşi, fără nici un ajutor din partea păcătosului) salvează (de fapt şi de drept, nu doar că „încearcă să salveze”) păcătoşii (care sunt fără ajutor, fără speranţă, vinovaţi, care merită iadul şi care nu pot face absolut nimic). Evanghelia nu spune „Dumnezeu dă fiecărui om şansa de a fi salvat, dacă păcătosul cooperează, având credinţa necesară.” În teo-soteriologie, toată slava aparţine lui Dumnezeu singur, pentru că harul şi puterea Lui suverane sunt cele care fac diferenţa. În auto-soteriologie, slava este împărţită între Dumnezeu şi păcătos, pentru că a fost „voinţa păcătosului” care a făcut diferenţa între el şi alţi oameni pierduţi, fapt ce I-a dat posibilitatea lui Dumnezeu să facă salvarea efectivă.

Geneza 11:1-9 arată aceste două idei de bază prin cuvintele „haidem”, aceste cuvinte fiind spuse de om şi aceleaşi cuvinte fiind spuse de Dumnezeu. „Haidem, (oamenii) să ne zidim un turn să ajungă până la Dumnezeu” (Auto-soteriologie) este religia bazată pe voinţa omului. Începe cu omul şi cu eforturile lui. „Haidem, (Dumnezeu trinitatea) să ne pogorâm”(Teo-soteriologie) este religia harului suveran care vine la un păcătos decăzut şi face posibil ca păcătosul mort să se pocăiască şi să creadă.

Când un credincios informat spune „Domnul m-a salvat”, el nu vrea să spună că Domnul Isus Hristos l-a salvat. Ci vrea să spună „Dumnezeu Tatăl m-a salvat prin alegerea harului; Dumnezeu Fiul m-a salvat prin moartea Sa răscumpărătoare; Dumnezeu Duhul Sfânt m-a salvat deschizându-mi inima şi dându-mi credinţă.” Fiecare membru al binecuvântatei Treimi are un rol specific şi esenţial în salvarea fiecărui păcătos.

Una din dovezile clare despre cât de centrată pe om a devenit teologia noastră în ultimii 100 de ani este absenţa aproape totală a imnurilor sau serviciilor divine care să descrie harul suveran care alege al Tatălui sau lucrarea regeneratoare a Duhului Sfânt.  Să ne aducem aminte că am fost salvaţi de un Dumnezeu triunic. N-ar trebui ca noi să-L recunoaştem şi să- L lăudăm pe Tatăl, pentru harul Lui care a făcut alegerea, la fel cum lăudăm pe Fiul pentru moartea Sa în locul nostru? Nu suntem noi datori să-L recunoaştem şi lăudăm pe Duhul Sfânt, pentru că ne-a ridicat din moarte spirituală şi ne-a dat darul credinţei şi vieţii? Lipsesc imnurile care descriu lucrarea Tatălui şi lucrarea Duhul Sfânt, datorită eşecului în a înţelege doctrina biblică a „decăderii totale.”Acesta este subiectul acestei probleme despre Înţelesul Harului.

Introducere: Ce înseamnă sintagma „decădere totală”? 

Îmi aduc aminte de n profesor de colegiu care descria în mod constant puritanii ca pe ucigători de bucurie. El justifica problema lor datorită înţelesului pe care ei îl dădeau totalei decăderi. Satira profesorului era „un puritan este un om care nu poate dormi noaptea pentru că se teme că undeva în lume, cineva se distrează.” Puritanii nu aveau trecere la cursurile acestui om.

Mintea carnală urăşte doctrina decăderii totale. Nimic nu despică firul opiniei moderne religioase, psihologice şi filozofice asupra omului şi a naturii lui ca şi adevărul că omul este un păcătos decăzut. Absolutul neprovocat în cercurile academice, astăzi, este „omul este bun la bază.” Decăderea biblică spune exact opusul. Biblia vede clar că mediul înconjurător are un rol important în formarea unui individ. Urmăreşte cauza iniţială a tuturor problemelor oamenilor şi duce la o inimă plină de slăbiciune şi egoistă. Soarele şi ploaia nu pot face nici măcar o plantă să iasă din pământ, care nu a existat acolo mai întâi, sub forma unei seminţe, la fel, nici un mediu înconjurător rău nu poate produce roade care nu există iniţial în inimile noastre. Oricine este capabil, în afara harului, să fie persoana cea mai plină de slăbiciune care a trăit vreodată. Dacă te împiedici de această afirmaţie, probabil că niciodată nu ai devenit creştin!

Odată ce faptul decăderii totale este acceptat, harul suveran rămâne singura speranţă a omului. Atâta timp cât acest fapt este respins, iar bunătatea fictivă a omului  este înălţată, oamenii vor găsi doar mai multe moduri de a-şi justifica rebeliunea faţă de Dumnezeu şi adevărul Lui revelat.

Iată definiţia din dicţionarul Webster: „decăzut – caracterizat de corupţie, pervertit, rău…”. Cuvântul „total” înseamnă ceea ce spune şi nu are nevoie de comentarii. Cuvântul „decăzut” nu este în concordanţa ta, nici cuvântul „trinitate.” Dar ambele aceste adevăruri sunt imprimate pe aproape fiecare pagină din Biblie.

Iată doctrina decăderii totale în esenţă: „omul este rău, dar nu atât de rău, dar totuşi foarte rău.” Aceasta înseamnă, (1) omul este păcătos; dar (2) el nu este atât de păcătos de fapt cât ar putea fi. Totuşi, (3) el este de fapt un păcătos total decăzut în ochii lui Dumnezeu.

Trebuie şi un fir negativ şi unul pozitiv pentru a produce electricitate. Deseori, este esenţial să spunem clar ce nu credem, înainte de a fi posibil să înţelegem ceea ce credem , de fapt. Vom începe studiul nostru cu lucruri pe care nu le credem, deşi adesea suntem acuzaţi pe nedrept de aceste lucruri.

În primul rând: Negativ. Să vă arăt ce NU vrem să spunem prin „decădere totală”  

1. Decăderea totală nu înseamnă că omul nu are conştiinţă sau simţul binelui şi al răului.
Adesea, oamenii au puternicul impuls de a face „bine” şi de simţi părere de rău pentru ceea ce fac „greşit”. Aceasta dovedeşte doar că omul mai are unele rămăşiţe din creaţia iniţială. Încă are conştiinţă şi, în funcţie de mediu şi pregătire, ea poate fi foarte puternică. Adesea, conştiinţa duce oamenii într-un azil mintal şi, în unele cazuri, chiar la sinucidere. Textele următoare arată clar că omul are conştiinţă.

Ioan 8:9 „Când au auzit ei cuvintele acestea s-au simţit mustraţi de cugetul lor şi au ieşit afară unul câte unul…”

Romani 2:14,15 „Când Neamurile, cu toate că n-au lege, fac din fire lucrurile Legii, prin aceasta ei, care n-au o lege, îşi Sunt singuri lege; 15  şi ei dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor; fiindcă despre lucrarea aceasta mărturiseşte cugetul lor şi gândurile lor, care sau se învinovăţesc sau se dezvinovăţesc între ele.

S. Lewis a vorbit despre universalul „ceea ce se cuvine „ din fiecare om. Fiecare persoană îi va acuza pe ceilalţi (şi pe ei înşişi în conştiinţă) că nu au făcut „ceea ce se cuvine”, şi ar fi trebuit.  Această admitere universală, de către orice creatură a unui „bine şi rău” va fi una din bazele îndreptăţite după care Dumnezeu va judeca toţi oamenii ca vinovaţi. Judecata constantă a oamenilor despre alţi oameni este dovada absolută că omul este o fiinţă morală, creată după chipul moral al lui Dumnezeu. Omul nu este un animal fără conştiinţă de Creatorul lui. Omul este o fiinţă raţională şi morală, care face alegeri voliţionale bazate pe raţiunea sa şi pe conştiinţa morală.

Să presupunem că în ziua în care te-ai născut, Dumnezeu a atârnat un casetofon invizibil în jurul gâtului tău. De fiecare dată când ai spus „ar fi trebuit să faci aşa şi aşa” sau „NU ar fi trebuit să faci aşa şi aşa” casetofonul invizibil a înregistrat ce ai spus. În ziua judecăţii, imaginează-ţi-L pe Dumnezeu scoţând caseta, cu propriile tale cuvinte de judecată morală pe ea, şi spunând: „vreau să fiu corect în a te judeca. Te voi judeca exact după standardele pe care cu curaj ai pretins că le crezi. Voi folosi propriile tale cuvinte. Nu voi folosi nici cele 10 porunci, nici cuvintele din Predica de pe munte a lui Hristos, voi folosi ceea ce tu însuţi ai recunoscut aprins (judecând pe alţii) că a fost bine sau rău.” Ar putea fi altceva mai drept? N-am fi noi toţi dovediţi vinovaţi înaintea lui Dumnezeu? Realizezi că acest lucru chiar are să se întâmple!

Omul are într-adevăr conştiinţa binelui şi răului. Trebuie doar să citim Ann Landers sau să  vizităm o instituţie de boli mentale, să vedem că oamenii adesea au o conştiinţă foarte adâncă asupra moralităţii, care uneori strigă la ei. Dar aceasta nu înseamnă că aceşti oameni sunt condamnaţi de păcat în faţa lui Dumnezeu. O „conştiinţă vinovată” nu este acelaşi lucru cu „convingerea de păcat.” Oamenii au mari păreri de rău pentru rezultatele păcatului, dar nu sunt nici măcar puţin îngrijoraţi că L-au jignit pe Dumnezeu.

Decăderea totală nu înseamnă că fiecare păcătos este lipsit de toate calităţile care sunt plăcute omului şi folositoare societăţii, când aceste calităţi sunt judecate numai după standarde omeneşti.

Maica Teresa şi Albert Switzer au fost mari filantropi. Lumea este un loc mai bun pentru mulţi oameni, datorită lor şi lucrării lor. Au câştigat pe drept şi merită laudele noastre pentru munca lor umanitară. Totuşi, ei erau păcătoşi vinovaţi în ochii unui Dumnezeu sfânt. Tot „binele” pe care ei l-au făcut nu le-a câştigat har înaintea lui Dumnezeu. Şi ei se includ între „voi trebuie să vă năşteţi din nou.” Au fost aceşti doi oameni „persoane mult mai bune” decât  Hitler sau un Manson? Desigur că da, dacă judecăm numai pe baza standardelor umane. Este posibil ca un Manson, sau un Hitler, să fie salvaţi de har şi să meargă în cer, iar o maica Teresa şi un Switzer să fie pierduţi şi să meargă în iad, datorită auto-îndreptăţirii? Răspunsul este da, ambele situaţii sunt posibile, dacă judecăm după standardele revelate ale lui Dumnezeu.

Dragostea unui părinte şi dorinţa lui de a suferi chiar moartea pentru buna stare a copilului său este desigur un lucru „bun” care merită admirat şi aplaudat. Totuşi, astfel de acţiuni nu dovedesc că părintele are har în inima lui, nici că nu este total decăzut înaintea lui Dumnezeu. Tot ce dovedeşte este că omul încă mai are vestigii ale chipului lui Dumnezeu de la creaţia iniţială. Sacrificiul unui  patriot pentru ţara lui este o altă ilustrare a aceluiaşi principiu.

Un templu religios bombardat şi ruinat încă poate avea fragmente din coloane frumoase sau părţi din pereţi pictaţi, care încă sunt intacte. Totuşi, nu mai este un loc potrivit pentru închinare. Este „total” ruinat de la scopul pentru care a fost construit, chiar dacă unele părţi izolate nu sunt total distruse. Omul are rămăşiţe ale creaţiei lui din Eden, dar este „total” ruinat de păcat în ceea ce privesc abilitatea şi dorinţa de a-L iubi şi a se închina lui Dumnezeu.

Să presupunem că un doctor din marină conduce un echipaj la răscoală şi ia controlul unei nave. Apoi o foloseşte pentru piraterie. Marina îl găseşte şi i se cere să se predea sau îi vor distruge nava. La refuzul acestuia, marina aduce armele necesare şi începe lupta. În timpul luptei mulţi oameni de pe nava rebelă sunt răniţi. Doctorul lucrează fără odihnă sau mâncare şi-şi riscă viaţa din nou şi din nou pentru a da oamenilor lui tratamentele medicale necesare pentru a-i ţine în viaţă. Când marina reuşeşte să captureze nava, ei vor spânzura şi pe căpitan şi pe oamenii lui, pentru răzvrătirea lor. „binele” eroic pe care căpitanul l-a făcut, riscându-şi viaţa pentru oamenii lui nu-l va ajuta nici pe el, nici pe ei la proces. Judecătorii care îl condamnă la moarte îi poate admira „curajul” dar el este totuşi un trădător împotriva guvernului şi va fi omorât. Nici un „bine” al lui nu va mai conta. Acelaşi principiu se aplică la tot „binele” pe care oamenii păcătoşi îl fac.

Despre acest principiu ni se spune în Proverbe 21:4.  Privirile trufaşe şi inima îngâmfată, această candelă a celor răi, nu este decât păcat. Nu este vorba de fapt de alunecarea omului care este păcătos, ci atitudinea păcătoasă a inimii omului.

(1) Aratul lui este o manifestare a credinţei lui cu privire la anotimpuri. Dacă el nu crede că primăvara şi vara vor veni cu siguranţă, el nu va ara şi nu va planta. Actul în sine de a ara este o exprimare a credinţei în providenţa lui Dumnezeu, care va condamna inima necredincioasă a omului pentru refuzul de a-L lăuda chiar pe Dumnezeul pe care L-a recunoscut.

(2) Omul îl va blestema pe Dumnezeu dacă este prea puţină sau prea multă ploaie, dar nu Îl va binecuvânta pentru o recoltă bună. Blestemul lui arată că Îl recunoaşte pe Dumnezeu ca fiind real şi în controlul vremii. Mândria omului şi auto suficienţa lui nu îi permit să recunoască meritul lui Dumnezeu pentru vremea bună. Întreaga situaţie arată că aratul lui, într-o zi va fi dovada care-l va condamna pentru păcatul necredinţei.

Noi nu spunem că orice păcătos este înclinat spre orice formă de păcat.

Fariseii dovedesc acest punct de vedere. Isus recunoaşte că unele din lucrurile pe care le făceau fariseii erau drepte şi „bune”. Totuşi, ei omiteau în mod selectiv altele. Ei vor fi condamnaţi chiar pentru lucrurile bune pe care le făceau, pentru că aceasta dovedeşte că aveau o înţelegere a ceea ce vroia Dumnezeu. Omisiunile lor deliberate dovedesc decăderea inimilor.

Matei 23:23  Vai de voi, cărturari şi Farisei făţarnici! Pentru că voi daţi zeciuială din izmă, din mărar şi din chimen, şi lăsaţi nefăcute cele mai însemnate lucruri din Lege: dreptatea, mila şi credincioşia; pe acestea trebuia să le faceţi, şi pe acelea să nu le lăsaţi nefăcute.

O formă a păcatului adesea o va exclude pe alta. (1) „Avarul” va scăpa de păcatul „risipei.” (2) „Dependentul de muncă” va scăpa de trândăvie şi lene. (3) „Mândria”, adesea va exclude imoralitatea, dar numai de teama de a nu fi prins. Shakespeare a spus bine: „Văd că a făcut plăcere diavolului beţiei să facă loc diavolului mâniei.”

Acest adevăr explică „aparenta” schimbare în unii oameni, când sunt avansaţi la o poziţie cu autoritate. Personalitatea lor drăguţă este înlocuită cu o atitudine tiranică. De fapt omul nu s-a schimbat deloc. Adevăratul lui sine a venit la suprafaţă pentru prima dată. Omul a fost întotdeauna aşa în inima lui, dar nu a avut niciodată autoritatea sau ocazia să o demonstreze.

Nu spunem că toţi păcătoşii sunt la fel de viguroşi în păcatul lor, cât pot fi. Să ne amintim definiţia iniţială, „Omul este rău, dar nu atât de rău, dar totuşi foarte rău.”

Nici un om nu şi-a exprimat vreodată tot păcatul de care este capabil. Textele următoare demonstrează acest fapt:

Geneza 15:16 În al patrulea neam, ea se va întoarce aici; căci nelegiuirea Amoriţilor nu şi-a atins încă vârful.”

2 Timotei 3:13  Dar oamenii răi şi înşelători vor merge din rău în mai rău, vor amăgi pe alţii, şi se vor amăgi şi pe ei înşişi.

În fiecare an suntem convinşi că societatea şi lumea nu pot merge mai rău. Totuşi, este din ce în ce mai rău şi va continua tot aşa, până când se va reîntoarce Domnul nostru. Vechea zicere este adevărată: „Încă nu aţi văzut nimic!” Nu vreau să trăiesc în acelaşi oraş, judeţ sau stat unde Dumnezeu a îngăduit unei singure persoane să-şi exprime toată răzvrătirea de care este capabilă. Trebuie să-I mulţumim lui Dumnezeu în mod constant pentru harul Său restrictiv.

Acum să punem firul pozitiv la loc şi să arătăm ceea ce credem cu adevărat despre decăderea totală.

Doi: Pozitiv. Ce VREM să spunem prin decădere totală sau, Ce spune BIBLIA cu privire la acest subiect.  

Decădere totală înseamnă că omul este mort în păcat în totalitate, nu doar bolnav şi pe moarte. Păcătosul nu este doar un caz pentru spitalul de urgenţă, care are nevoie disperată de atenţie înainte de a fi prea târziu – păcătosul este un caz care trebuie dus la cimitir. Sunt morţi, nu pe moarte. Nu sunt bolnavi incurabil şi la limita morţii – sunt deja morţi.  Efeseni 2:1 este clar: „Voi eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre…”

1. Decăderea totală înseamnă că fiecare păcătos, inclusiv eu şi cu tine, este lipsit de dragostea pentru Dumnezeu, care este cerinţa fundamentală a legii lui Dumnezeu, care cuprinde totul. Lucrul cel mai mare pe care toţi oamenii îl datorează lui Dumnezeu este lucrul pe care ei cu încăpăţânare refuză să i-L dea.

Matei 22:35-38 Şi unul din ei, un învăţător al Legii, ca să-L ispitească, I-a pus întrebarea următoare: 36  „Învăţătorule, care este cea mai mare poruncă din Lege?” 37  Isus i-a răspuns: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, şi cu tot cugetul tău.” 38  „Aceasta este cea dintâi, şi cea mai mare poruncă.

Toţi oamenii, fără excepţie, sunt vinovaţi de păcat. Ei efectiv „nu-L iubesc pe Dumnezeu” şi nu-L pun pe primul loc în nici un sens.  Li se porunceşte să facă aceasta 24 de ore pe zi, dar păcătoşii pierduţi nu au făcut niciodată nici un lucru conştient în viaţa lor cu scopul expres de a- l glorifica pe Dumnezeu. Ei trăiesc pentru a se auto mulţumi şi nu se gândesc la ceea ce sunt datori lui Dumnezeu. Odată, am insistat asupra acestui lucru la un profesor de liceu şi el pretindea că cei trei copii ai lui sunt produsul supunerii la porunca lui Dumnezeu de a „se înmulţi.” Când l-am întrebat dacă acesta era singurul motiv implicat, a zâmbit şi a zis, „Poate nu întru-totul.”

Aceasta a vrut Isus să spună în Ioan 5:42: „Dar ştiu că n-aveţi în voi dragoste de Dumnezeu.”Aceasta înseamnă că ne lipseşte singurul lucru esenţial, pentru a-L mulţumi pe Dumnezeu. Nu suntem deloc motivaţi nici de datorie nici de dragostea pentru Dumnezeu. Suntem motivaţi doar de păcat şi de sine.

Decăderea totală înseamnă că fiecare păcătos este vinovat de faptul că pune deasupra sentimentele şi dorinţele inferioare în defavoarea lui Dumnezeu, a legii Sale şi a Evangheliei. Acesta este opusul punctului # 1. Păcătoşii nu numai că nu Îl iubesc pe adevăratul Dumnezeu şi nu Îl pun pe primul loc, dar iubesc alt dumnezeu şi-l pun pe primul loc.

2 Timotei 3:4 . . . iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu;

Aceasta nu înseamnă că „plăcerile” sunt ceva greşit în sine. Este vorba de situaaţia când plăcerea ajunge cauza pentru care se trăieşte şi este un scop mai înalt decât a-L cunoaşte pe Dumnezeu Însuşi. Dumnezeu Se poate plânge pe drept că această atitudine controlează inimile tuturor oamenilor pierduţi.

Maleahi 1:6  Un fiu cinsteşte pe tatăl său, şi o slugă pe stăpânul său. Dacă Sunt Tată, (în sensul creaţiei) unde este cinstea care Mi se cuvine?

Păcătoşii nu dau lui Dumnezeu dragostea şi închinarea care I se cuvin, pentru că ei sunt plini de dragoste pentru altceva. Ei nu simt „nici o obligaţie” către Dumnezeu şi deci ei nu pot fi decât „nemulţumitori.”  Romani 1 este imaginea perfectă a inimii mândre şi nerecunoscătoare a omului păcătos.

3. Acel „altceva” pe care-l iubesc oamenii este un idol numit „sine” sau „eu.” Fiecare păcătos este determinat în fiinţa sa interioară şi în viaţa exterioară de o preferare a sinelui în locul lui Dumnezeu. Păcătosul se tratează pe sine ca şi când el este singurul şi adevăratul dumnezeu.

2 Tim. 3:2  Căci oamenii vor fi iubitori de sine…

Ioan 3:19, odată venită Lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele.

Este destul de rău să Îl detronezi pe Dumnezeu, Creatorul, dar să întronezi creaţia, să  întronezi sinele ca dumnezeu, este culmea păcatului. (vezi Rom 1:21-23)

Păcatul, în grădina Eden, a creat un monstru numit „fericire” care pur şi simplu consumă oameni. „A fi fericit” înseamnă să ai totul şi toată lumea să reacţioneze cum vrei. „A fi nefericit” înseamnă să-mi doresc să fac toate lucrurile cu care nu sunt de acord să „nu se întâmple” sau să nu mai existe. Înseamnă să îmi doresc mult să am totul şi pe toţi în acord cu felul cum vreau eu, aşa încât să obţin tot ce îmi doresc.

4. Decăderea totală înseamnă că fiecare păcătos are o natură, moştenită de la căderea lui Adam, care este complet ostilă lui Dumnezeu. Am fost toţi născuţi cu o aversiune „pozitivă” pentru Dumnezeu şi pentru autoritatea Lui. Prin natura sa, fiecare păcătos vrea totul „în felul lui.” Romani 8:7 arată acest lucru clar „mintea păcătoasă este ostilă lui Dumnezeu. Ea nu se supune Legii lui Dumnezeu, şi nici nu poate să se supună”

Întrebarea evidentă este „De ce omul nu simte această groaznică ostilitate, care conform Bibliei este în inima sa?”Răspunsul este simplu.

8  Apoi păcatul a luat prilejul, şi a făcut să se nască în mine prin porunca tot felul de pofte; căci fără Lege, păcatul este mort.

9  Odinioară, fiindcă eram fără Lege, trăiam; dar când a venit porunca, păcatul a înviat, şi eu am murit.

10  Şi porunca, ea, care trebuia să-mi dea viaţa, mi-a pricinuit moartea. 11 Pentru că păcatul a luat prilejul prin ea m-a amăgit, şi prin însăşi, porunca aceasta m-a lovit cu moartea.1 Romani 7:8-11.

Această ostilitate, duşmănie este împotriva lui Dumnezeu şi atâta timp cât omul nu este forţat să se gândească la autoritatea lui Dumnezeu, acel om nu va simţi ostilitatea care este în inima lui. Când legea lui Dumnezeu sau autoritatea Lui este adusă în conştiinţa omului, atunci duşmănia aceasta care este îngropată în natura lui va ieşi la suprafaţă. Atâta timp cât păcătosul crede sincer că „este liber să facă ceea ce doreşte şi atâta timp cât are o imagine falsă despre Dumnezeu, mai ales despre suveranitatea lui Dumnezeu şi despre datoria lui faţă de Dumnezeu, nu se va simţi nici vinovat, nici mânios pe Dumnezeu. Totuşi, când adevăratul caracter al lui Dumnezeu ca Judecător şi Dătător de lege suveran apare înaintea păcătosului, atunci scânteile încep să zboare. Aceasta se întâmplă rar astăzi pentru că generaţia noastră a fost adormită de o opinie total greşită despre un „Dumnezeu al Dragostei.”

Să ilustrez faptul următor. O femeie cu adevărat virtuoasă poate zâmbi amuzată la „fluieratul de admiraţie” al unui bărbat, când ea intră în magazin. Totuşi, dacă omul vine după ea în magazin şi o înghesuie într-un colţ, ea va izbucni cu mânie şi indignare. Adevărata ei natură se va manifesta. Vei vedea cum este ea de fapt. La fel este şi cu omul pierdut. Până când conştiinţa lui nu este presată de cerinţele lui Dumnezeu, natura lui ostilă apare la suprafaţă.  Atunci, „omul drăguţ” îţi spune mânios „lasă-mă în pace, să fac ce-mi place.”

Predicarea „dragostei lui Dumnezeu”  nu mânie pe nimeni. Predicarea datoriilor omului faţă de Creatorul şi Dumnezeul lui şi judecata, îl vor face pe păcătos să scrâşnească din dinţi. Trebuie să ne amintim că toţi oamenii cred că ei Îl iubesc pe Dumnezeu. Totuşi, Dumnezeul pe care Îl iubesc este Unul al imaginaţiei lor şi nu Dumnezeul Bibliei.

Să explic ce vreau să spun. Grecii antici „iubeau sincer” şi „se închinau fervent” lui Dumnezeu. În orice zi puteai vedea mai multe „servicii de închinare” desfăşurându-se. Noi ştim că aceste sărbători religioase nu erau altceva decât orgii de beţie, dar erau făcute în numele lui Bahus, unul din zeii greci. Dacă i-am fi admonestat pe „închinători” pentru comportamentul lor imoral de beţivi, deoarece în inima lor ei ştiau bine, nu ne-ar fi mulţumit. Ar fi fost furioşi. Ei ştiau că Sigurul şi adevăratul Dumnezeu ura astfel de comportamente. Totuşi, nu le păsa şi făceau tot ce putea ca să uite acest fapt. Ne-ar urî pentru că le aducem aminte de ceea ce ei ştiu deja în conştiinţa lor. Şi-ar ridica cupele cu vin şi ar striga, „Afară cu Dumnezeul vostru, Bahus este dumnezeu, Bahus este dumnezeu!”

Mergem puţin mai departe în istorie şi întâlnim un pirat, numit Eric cel Roşu, în momentul în care el tocmai vroia să plece într-o călătorie „de afaceri.”Desigur, afacerea lui era să cucerească nave, să fure ce merita furat şi să ucidă toate victimele neajutorate. Dacă spuneam, „dar Eric, tu ai teamă sau dragoste pentru Dumnezeu?”, bietul om ar fi terifiat. Ar spune, „Desigur că-L iubesc pe Dumnezeu. Iată imaginea Lui pusă în faţa corăbiei mele. Mă rog Lui înainte de a pleca pe mare şi Îi aduc jertfe când mă întorc.” Dacă i-am aminti acestui om că în conştiinţa lui, el ştie că Singurul Dumnezeu adevărat, care a creat cerurile şi pământul urăşte astfel de comportamente, Eric ar fi furios. Şi-ar pune sabia sub bărbia noastră şi ne-ar conduce pe pasarelă cu spatele înainte, strigând, „Thor este Dumnezeu, Thor este Dumnezeu!”

Să ne mutăm în secolul douăzeci, la predicatorul liberal care trăieşte mai jos, pe strada ta. Este un om care munceşte din greu, un sentimentalist „făcător de bine.” El Îl „iubeşte pe Dumnezeu” dar dacă îl întrebi cum este Dumnezeu, admite că habar nu are. Când începem să vorbim despre Dumnezeu care S-a revelat la cruce În sângele ispăşitor al lui Hristos, observăm că gâtul omului se înroşeşte. În final, scrâşneşte din dinţi şi izbucneşte cu mânie, „Urăsc religia voastră, a sângelui şi a unui Dumnezeu care îl cere.” Vedeţi, el „Îl iubeşte pe Dumnezeu cu sinceritate”, dar pe un Dumnezeu al propriei lui imaginaţii şi nu pe Dumnezeul Bibliei. Urăşte pe Dumnezeul cel viu şi adevărat, revelat în Scriptură.

Aceeaşi reacţie va veni şi de la liderii „Super Bisericii” care insistă pe a „gândi pozitiv.” Când vorbim de Romani 9, minunata imagine a suveranităţii lui Dumnezeu, suntem urâţi şi ridiculizaţi. Să reţineţi în sistemul memoriei voastre: Oamenii Îl iubesc sincer pe Dumnezeul propriei lor imaginaţii, iar El întotdeauna este un Dumnezeu pe care ei Îl pot controla. Datoria noastră este să confruntăm oamenii cu Dumnezeul Bibliei. El este Creatorul, dătătorul Legii, Judecătorul şi Singurul Răscumpărător. Trebuie să începem cu Geneza1:1 şi nu cu Ioan 3:16. Noi, în schimb, începem cu Dumnezeul din Ioan 3:16.

Să ilustrez acest punct. Să presupunem că un om numit Harry urăşte tare mult pe vecinul lui. Chiar la vederea vecinului, el devine furios. Vecinul se mută în final, în California. După câţiva ani, cineva care îl vizitează pe  Harry îi spune, „Îl urai tare pe tipul acela care stătea lângă tine.” Harry va răspunde probabil, „Nu l-am prea plăcut, dar n-aş spune chiar că îl uram. Este un cuvânt prea tare.” Nici o insistenţă nu l-ar convinge pe Harry  de cât de mult şi-a urât vecinul. Vedeţi, Harry nu îl mai văzuse4 pe om de mult timp. Nimic nu îl confrunta, ca să-i trezească din nou acele sentimente puternice.

După cinci ani, cineva bate la uşa lui Harry şi spune, „Adun bani pentru flori, pentru văduva acelui om care locuia lângă tine.” Se pare că fostul vecin murise de o moarte tragică. Deodată, persoana de la uşă spune, „Îmi cer scuze, am uitat cât de mult îl urai pe om. Probabil că nu eşti interesat să ajuţi cu bani. Probabil te bucuri că a murit.” Harry ar protesta că a fost greşit înţeles. „Admit faptul că am avut unele probleme, dar, privind în urmă, sunt sigur că parte din ele erau vina mea. Nu era chiar aşa de rău. Uite cinci dolari pentru flori.” Ar fi imposibil să-l convingi pe Harry că îl urâse cu adevărat pe acel vecin. Ura se aşezase demult în adâncul inimii lui.

Mai trec cinci ani şi un camion parchează lângă uşa lui Harry, iar omul pe care îl urâse coboară şi începe să se mute înapoi, în aceeaşi casă. Fusese o încurcătură, iar omul nu murise, Fusese vorba de fratele lui. Cât timp va trebui ca acel om să trăiască acolo, pentru ca toată ura lui Harry, care era îngropată, să fie resimţită şi exprimată? Vechea zicală „Nu vezi, nu te gândeşti” este adevărată. Ura omului pentru Dumnezeu este ca şi bălţile pline de noroi, pe un drum după ploaie. Aceleaşi bălţi vor deveni limpezi după câteva zile. Noroiul este încă acolo, dar s-a aşezat pe fundul bălţii şi nu se mai vede. Dar dacă începi şi agiţi balta cu un băţ, noroiul va apărea curând la suprafaţă. La fel este şi cu inima păcătoasă a omului. Atâta timp cât Harry nu este confruntat direct cu duşmanul lui, nu poate fi convins de adâncimea urii sale. Atâta timp cât oamenii nu sunt confruntaţi direct cu adevărata imagine a lui Dumnezeu, ei nu simt duşmănia naturală pe care o au în inimile lor faţă de Dumnezeu. Dar în clipa în care începem să le spunem cum este Dumnezeu cu adevărat, răzvrătirea lor împotriva autorităţii lui Dumnezeu şi dragostea lor de sine apar la suprafaţă. Dumnezeul Bibliei este un Dumnezeu uitat în societatea noastră. Dumnezeul slab şi delăsător care este predicat în majoritatea bisericilor, chiar şi în cele evanghelice, nu va trezi niciodată sentimente valide de nici un fel. De aceea oamenii Îl pot urî pe Dumnezeu, fiind totuşi foarte religioşi. Pentru că oamenii de astăzi iubesc un Dumnezeu al imaginaţiei lor, nu este nici credinţă, nici un antagonism vizibil în bisericile de astăzi.

În ciuda a ceea ce credem noi sau a ceea ce cred oamenii, trebuie să acceptăm că Cuvântul lui Dumnezeu spune – Toţi oamenii îl urăsc pe Dumnezeu, prin natura lor! Trebuie să predicăm  numai despre voinţa revelată a lui Dumnezeu pentru păcătos şi să insistăm asupra datoriei oamenilor de a face această voie şi vom vedea că Romani 8:7 este un fapt real. Semnul incredibil al fiecărui om pierdut este Romani 8:7.

Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci, ea nu se supune Legii lui Dumnezeu, şi nici nu poate să se supună. Romani 8:7

La fel, semnul de neşters al unui credincios adevărat este exact opusul.

Căci dragostea de Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui. Şi poruncile Lui nu Sunt grele; I Ioan 5:3.

Înainte da a fi convertiţi uram autoritatea lui Dumnezeu asupra noastră, doar pentru că vroiam să „facem cum vrem.” Uram pe oricine încerca să ne vorbească despre consecinţele groaznice ale răzvrătirii noastre. Uram poruncile lui Dumnezeu pentru că ne condamnau şi îi uram pe cei care ne aminteau de acele porunci. Simţeam că Dumnezeu nu este rezonabil şi este prea strict. Când Duhul Sfânt ne-a dat o natură nouă, am iubit aceeaşi lege pe care înainte o uram. Deci, problema noastră nu era în legătură cu stricteţea legii lui Dumnezeu, ci totala noastră incapacitate de a o împlini, pentru că acum vrem să o împlinim cu toată fiinţa noastră.

5. Prin decădere totală, vrem să spunem că fiecare parte a fiinţei omului şi a naturii lui a fost afectată de păcat. Aceasta înseamnă cuvântul „total.” Decădere totală înseamnă afectarea fiecărei părţi a fiinţei omului, inclusiv a voinţei lui. Diferenţa primară între Calvinism (religia harului liber) şi Arminianism (Religia voinţei libere) constă în faptul că voinţa omului este parţial decăzută, totul în afară de voinţa lui, sau este total decăzută , însemnând totul inclusiv voinţa lui.

Romani 6:17 este un text cheie.   Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, pentru că, după ce aţi fost robi ai păcatului, (1) aţi ascultat acum (2) din inimă (emoţii)de (3) dreptarul învăţăturii pe care aţi primit-o.

Acest text arată ordinea conversiunii biblice, după cum urmează: (1) Mintea trebuie iluminată de adevăr. Dumnezeu nu ne salvează într-un vid. Trebuie să auzim, înţelegem şi să credem faptele biblice despre păcatul nostru şi despre moartea lui Hristos. (2) Inima trebuie pătrunsă de adevăr. Nu este de ajuns să credem intelectual, trebuie să simţim puterea adevărului în omul dinăuntru. (vezi I Tes 1:4,5). (3) Voinţa trebuie să fie în legătură strânsă cu adevărul. (Fapte 16:14). Inima Lidiei Trebuia să fie cu adevărat deschisă şi ea să audă şi să creadă Evanghelia pentru a fi salvată. Totuşi Lidia nu poate înţelege sau dori adevărul lui Dumnezeu cu natura ei păcătoasă. Duhul Sfânt trebuie „să-i deschidă inima” (aceasta este reînnoire) înainte ca ea să poată înţelege şi crede. Când Duhul Sfânt îi dă Lidiei o inimă nouă, ea va fi gata cu bucurie să creadă. Veţi observa cum aceste trei lucruri sunt menţionate în Romani 6:17

Mintea sau înţelegerea primesc „forma doctrinei” sau faptele Evangheliei. Minţile noastre fireşti sunt descrise ca fiind total incapabile de a înţelege adevărul. (I Cor 2:14; Efes 4:18). De fiecare dată când u8n păcătos înţelege şi primeşte cu bucurie Evanghelia nu este datorită aşa numitei voinţe libere, ci ca în cazul Lidiei, datorită lui Dumnezeu, care cu suveranitate a deschis acea inimă pentru regenerare.

Inima sau afectul, prin fire nu este capabilă să simtă puterea adevărului. (Ier 17:9). De fiecare dată când Evanghelia influenţează o schimbare reală în noi este datorită Duhului Sfânt, care cu putere salvatoare,  aplică adevărul în adâncul fiinţei noastre. Când o fată spune, „El mă prinde”, aceasta poate însemna mai multe lucruri. Dacă oftează şi aproape leşină când o spune, înseamnă un singur lucru. Dacă scrâşneşte din dinţi şi clatină pumnul, înseamnă cu totul altceva. În ambele cazuri, fata spune „Doar când îl văd sau îi aud numele am un sentiment incontrolabil înlăuntrul meu.” Într-un caz este mânie şi în altul este dragoste. În ambele cazuri este automat, datorită faptului că emoţiile fetei sunt controlate de atitudinea inimii ei. Este la fel şi cu un copil al lui Dumnezeu. Nu poate auzi numele lui Hristos fără să simtă o recunoştinţă adâncă pentru o aşa mare salvare. Evanghelia ajunge cu adevărat la un creştin şi în mod literal îl captează.

Voinţa sau puterea alegerii nu poate opera independent sau contrar minţii păcătoase a omului şi inimii lui plină de slăbiciune. Voinţa noastră nu este o facultate independentă sau „omul din interiorul omului care nu este afectat de păcat.” Voinţa este legată de firea noastră păcătoasă şi este imposibil pentru voinţă să opereze independent de acea fire păcătoasă. Scriptura spune clar că omul nu îşi poate schimba firea păcătoasă printr-un act de voinţă, mai mult decât poate un etiopian să-şi „schimbe culoarea pielii” (Ier 13:23). A spune că „un păcătos se poate schimba dacă o vrea cu adevărat”este la fel cu a spune „un etiopian căruia îi place să fie negru şi urăşte ideea de a fi alb, îşi poate schimba culoarea pielii dacă o vrea cu adevărat.” În ambele cazuri, problema nu stă în puterea voinţei, ci în „a vrea” sau puterea care controlează voinţa, iar acea putere este firea decăzută a păcătosului. Păcătosul vrea întotdeauna să se mulţumească pe sine. Ne vom întoarce la acest punct mai târziu.

Să repet, acel cuvânt „total” din „decădere totală” nu înseamnă că omul este atât de slab cât poate fi. Înseamnă că păcatul a afectat fiecare parte din fiinţa noastră într-un aşa mod, încât autobiografia noastră spune ”ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea pământească” (Rom 7:18). Înseamnă că inima păcătosului, care este baza gândirii lui, simţirii lui şi alegerii lui este „deznădăjduit de rea şi nespus de înşelătoare” (Ier 17:9). Cuvântul total din „decăzut total” este acelaşi lucru cu a pune o picătură de otravă mortală într-un pahar cu apă. Paharul este cu totul otrăvit, însemnând fiecare  particulă din el, şi nu poate fi băut. Dacă torni acel pahar cu apă într-un urcior cu apă vei dilua intensitatea otrăvii dar tot vei otrăvii toată apa. Toarnă acel urcior într-un butoi de apă şi vei distruge total acel butoi de apă. Aminteşte-ţi definiţia noastră: „ Omul este rău, dar nu atât de rău, dar totuşi rău.”

Prima obiecţie la tot ce am spus este astfel: „Dacă păcătosul nu are puterea interioară sau abilitatea să se pocăiască şi să creadă, atunci Dumnezeu nu îl poate învinovăţi.” Cu alte cuvinte, abilitatea omului este întotdeauna măsura responsabilităţii lui. Dacă Dumnezeu consideră păcătosul ca responsabil pentru pocăinţă şi credinţă, când El ştie că Păcătosul nu o poate face, atunci Dumnezeu devine nedrept. Această obiecţie nu înţelege păcatul şi responsabilitatea. De asemenea neagă realitatea şi efectele căderii. Vom petrece ceva timp asupra acestui punct într-un articol viitor, dar acum să vă arăt cât de absurd este argumentul: Este un păcătos capabil să se supună perfect celor zece porunci? Toţi veţi răspunde „Categoric nu.” Îl ţine Dumnezeu responsabil pe păcătos pentru respectarea celor zece porunci şi îl pedepseşte pentru încălcarea lor? Răspunsul va fi ezitant şi fără cel „categoric”, va fi exact opus sau „Da.” Deci, Dumnezeu poate şi o face, ţinând oamenii responsabili să facă ceva ce ei nu pot! Obiecţia cade.

Ce vom vedea este că motivul pentru care păcătosul nu se poate supune poruncilor sau pocăi şi crede Evanghelia este puterea care controlează întreaga fiinţă a păcătosului. Singura întrebare este: „Cine este total responsabil pentru firea păcătoasă a omului?” A obţinut omul firea lui păcătoasă printr-un act liber de voinţă sau l-a forţat Dumnezeu să păcătuiască, împotriva voinţei sale? Dacă omul este total responsabil pentru păcatul lui atunci este total responsabil şi pentru efectele acelui păcat, iar efectul groaznic este totala decădere a păcătosului şi totala incapacitate de a-şi schimba acea fire păcătoasă. Cum am spus, ne vom întoarce asupra acestui punct.

Pot spune fără a ezita că păcătosul este „total liber să facă tot ce-i place.” Totuşi, acest fel de libertate este cea mai mare problemă a păcătosului. Ca şi păcătos neregenerat, pentru că este total controlat de o fire păcătoasă, va alege întotdeauna, de fiecare dată, liber sau deliberat să se mulţumească pe sine. Întotdeauna alegem să facem lucrurile cu care SUNTEM compatibili. Dacă suntem păcătoşi prin fire şi alegere, atunci fiecare alegere va fi afectată de firea noastră păcătoasă. Adam este singurul om care a avut vreodată o voinţă „liberă”, care era liberă de păcat. Adam este de asemenea singura persoană care a devenit păcătos păcătuind  printr-un act de voinţă. Tu şi cu mine păcătuim pentru că suntem născuţi păcătoşi, nu am devenit păcătoşi când nu ne-am supus prima oară. Primul nostru act de păcătuire nu a produs natura noastră păcătoasă. Firea păcătoasă moştenită de la Adam a produs actul de păcătuire.

6. Omul are o fire care nu îi permite să-L aleagă pe Dumnezeu sau neprihănirea. INCAPACITATEA omului vine din DECĂDEREA lui.

Un om pierdut poate alege între două fapte rele , pe cel care îi aduce mai multe beneficii. Poate alege un „bine”, după standardele lumii, în locul unui „rău”, dar în ambele cazuri el este motivat de propriile interese. Păcătosul nu poate alege între slava lui Dumnezeu şi scopurile lui egoiste. Romani 8:7 stă ca adevăr biblic şi ca fapt istoric.

În studiul nostru următor vom lăsa Biblia să-i facă omului, păcătosului o „examinare spirituală” completă. Vom pretinde că Cuvântul lui Dumnezeu ne oferă raportul complet al unui doctor, al unui legist şi unul de autopsie. Vom folosi Scriptura pentru a privi fiecare parte a omului. Nu ne preocupă nici cum se vede omul, nici cum îl vede lumea. Nu vom consulta filozofia, psihologia, medicina, sociologia sau sentimentul popular. Ce spune însuşi Cuvântul lui Dumnezeu despre condiţia omului? Iată ce găsim în cuvântul lui Dumnezeu:

1. Raportul doctorului. „Pacientul este total incapabil să răspundă la orice stimuli spirituali, în orice parte a lui. Este orb, surd, mut, nu are puls, nu respiră are mintea pierdută, neputincios în totalitate, etc.”

II.  Raportul legistului. „Pacientul este MORT spiritual. Nu este nici o dovadă de viaţă.”

3. Raportul autopsiei. „Fiecare parte din fiinţa pacientului a fost infectată şi ruinată de păcat. Nici o parte nu a rămas neatinsă şi necontaminată. Decăzut de la cap la picioare.”

Să ne continuăm studiul. Vom începe făcând omului, păcătosului decăzut, o „examinare spirituală” completă şi profundă.  Vom folosi Biblia pentru a testa spiritual omul, la fel cum medicina şi ştiinţa testează un om, în mod fizic. Vom privi la toate părţile unui om , exact cum sunt ele descrise în Biblie. Nu ne preocupă cum se priveşte omul. NU vom consulta filozofia, psihologia, medicina, sociologia sau sentimentul popular. Ce spune Cuvântul lui Dumnezeu despre condiţia spirituală a omului? Vom folosi procedeul următor:

(1) Raportul doctorului. După ce doctorul Biblie examinează cu atenţie fiecare parte a omului, concluzia este de netăgăduit. „ pacientul este  total incapabil să răspundă la orice stimuli spirituali, în orice parte a lui. Este orb, surd, mut, nu are puls, nu respiră are mintea pierdută, neputincios în totalitate, etc. Nici un organ spiritual nu îi funcţionează.”
(2) Raportul legistului. Legistul administrează toate testele cunoscute şi nu poate găsi vreo dovadă a vieţii. „Nu este nici o îndoială,  omul este mort spiritual.”

(3) Raportul autopsiei Păcătosul mort este deschis şi fiecare parte a fiinţei lui este examinată. Autopsia stabileşte că omul a murit de cancerul păcatului. „Fiecare partea fiinţei lui a fost infectată şi ruinată de păcat. Nici o parte nu a rămas neatinsă şi necontaminată. El a fost decăzut total din cauza păcatului.”

I. Raportul doctorului

Doctorul Biblie va examina şapte părţi individuale ale păcătosului. În toate cazurile, rezultatul va arăta incapacitatea lui totală. Iată şapte lucruri despre care Dumnezeu spune că un păcătos nu le poate face. Este esenţial  să vedem că Duhul Sfânt foloseşte cuvântul „nu poate” în toate cele şapte cazuri. A spune, „Păcătosul poate face aceste lucruri dacă o vrea cu adevărat”, nu înseamnă numai că înţelegem greşit Biblia, ci şi că o contrazicem! După cum vom vedea mai târziu, refuzul omului de a se pocăi şi de a crede Evanghelia este efectul direct al lui „nu pot” datorat decăderii totale. Imediat vom vorbi mai mult despre aceasta.

În primul rând, omul este total ORB.

Un om pierdut NU POATE vedea! „Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu.” (Ioan 3:3). „A vedea” înseamnă a realiza, a experimenta sau a aprecia. Hristos spune că omul nu are abilitatea spirituală de a dori măcar Împărăţia lui Dumnezeu, până când nu se „naşte din nou.”

Trebuie să înţelegem relaţia dintre „vedere” şi „a vedea”. Odată înţeleasă, vom înţelege şi relaţia dintre noua naştere şi credinţă. Ai vedere pentru că vezi sau vezi pentru că ai vedere? Care este cauza şi care este efectul? De exemplu, îl ajută pe un om orb să vadă dacă aprindem un bec de 1,000 waţi în ochii lui în loc de un bec de 100 de waţi? Ştiu că veţi zice că este o întrebare stupidă. Ştim că problema nu este cantitatea de lumină, ci ochii omului. El are nevoie de vedere înainte să poată vedea. Desigur, trebuie să avem lumină ca să vedem, dar oamenii care sunt orbi au nevoie de mai mult decât lumină. Au nevoie de darul vederii.

Problema păcătosului este aceeaşi. Are nevoie de mult mai mult decât lumină pentru că este orb spiritual. Nu este nici măcar aproape de vedere. Nu are vedere defectuoasă ca să o poată corecta printr-un act de voinţă. Are nevoie de darul vederii. Isus a spus că păcătoşii nu pot nici să vadă Împărăţia lui Dumnezeu, dacă nu sunt născuţi din nou sau regeneraţi. Suntem de acord că omul are nevoie de lumina Evangheliei. Este adevărat că nimeni nu poate vedea realitatea spirituală fără lumina Evangheliei. Totuşi, păcătosul este orb până când Dumnezeu îi dă abilitatea spirituală de a „Vedea”, prin regenerare. Problema este cu ochii lui spirituali. Fiecare credincios regenerat poate spune un „amin” din inimă la aceste cuvinte ale lui Hristos „Dar ferice de ochii voştri că văd; şi de urechile voastre că aud…”(Mat 13:16)

În al doilea rând, omul este deranjat mintal

El NU POATE ÎNŢELEGE nici un lucru care este spiritual. „Dar omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci, pentru el, Sunt o nebunie; şi nici nu le poate înţelege, pentru că trebuiesc judecate duhovniceşte.  (I Cor 2:14). Trebuie să observăm din nou cauza şi efectul. Cuvântul „pentru că” din acest text este foarte important. Omul firesc, neregenerat nu poate înţelege lucrurile spirituale pentru că acele lucruri trebuie judecate duhovniceşte, iar omul pierdut nu are Duhul până când nu este „născut din Duh.”

Când ne-am încrezut în Hristos pentru că L-am găsit demn de dorit, nu a fost  mintea noastră veche şi oarbă care ne-a dat acea cunoştinţă. Acea înţelegere a venit din firea nouă, dată prin regenerare. Dacă vom compara cu atenţie I Cor 1:18-29 cu II Cor 4:4-6, vom vedea că strălucirea lui Dumnezeu  în întunericul primei creaţii este la fel cu strălucirea lui în întunericul nostru şi în inimile noastre moarte, ca să ne dea cunoştinţa salvării. Pot inima veche şi decăzută , bolile noastre incurabile să ne dea vreodată cunoştinţă spirituală şi dorinţe? Voinţa nu poate alege ceva ce mintea nu poate înţelege cu adevărat şi afectul să dorească cu adevărat.

În al treilea rând, omul este surd.  

El NU POATE AUZI nici un adevăr spiritual. Acesta este verdictul lui Hristos Însuşi. „  Pentru ce nu înţelegeţi vorbirea Mea? Pentru că nu puteţi asculta Cuvântul Meu.” (Ioan 8:43). Avem din nou aceeaşi relaţie cauză şi efect. Isus subliniază de această dată şi adaugă cuvântul „chiar”.  De ce nu înţelegeau evreii cuvintele Domnului nostru? El a spus că ei nu puteau. După cum capacitatea de a vedea este darul lui Dumnezeu, la fel şi abilitatea de a auzi. Nu toţi oamenii au această abilitate. Vezi  Matei 13:9-18.

Sunt sigur că toţi am văzut un câine răspunzând la un fluierat special. Nici o ureche omenească nu poate auzi sunetul pentru că urechile noastre nu au abilitatea de a auzi acel sunet. Un câine îl aude cu uşurinţă. Deci păcătosul nu are urechi pentru auzit Evanghelia. O consideră un fleac (I Cor 1:18), dar creştinul aude, înţelege şi crede cu bucurie prin harul şi puterea lui Dumnezeu.

Îmi amintesc că am predicat la un picnic unde erau oameni surzi. Interpretul şi cu mine eram singurii care auzeam. Parcul era aproape de aeroportul Toronto şi un avion mare a venit să aterizeze în timp ce predicam. Zgomotul era atât de tare încât interpretul nu-mi putea auzi vocea aşa că a trebuit să mă opresc din vorbit şi să aştept ca avionul să aterizeze. Eram cu faţa spre aeroport şi adunare, iar ei stăteau cu spatele la aeroport, deci nu au văzut avionul. Pentru că erau orbi, nu au auzit zgomotul. Priveau în continuare mâna interpretului apoi se uitau la buzele mele. Au început să se uite unii la alţii uimiţi. Am arătat spre cer şi în timp ce se întorceau au văzut avionul.  Văzând avionul, au zâmbit şi au dat din cap cu înţelegere.

Prietene, este la fel cu păcătosul neregenerat. Mânia lui Dumnezeu împotriva păcatului este clar revelată din cer şi ameninţările ei se aud. Clopotele Evangheliei despre promisiune şi bucurie sună tare şi limpede. Totuşi, păcătosul este total surd şi la lege şi la Evanghelie, până când Dumnezeu, prin regenerare îi deschide urechile.

În al patrulea rând, omul este total lipsit de putere

 El NU POATE nici să vrea să primească ajutor spiritual. O comparaţie între două versete ale Scripturii va stabili acest fapt îngrozitor. Primul verset ne arată de ce un păcătos pierdut nu poate primi adevărul şi harul.

”şi anume, Duhul adevărului pe care lumea nu-l poate primi, pentru că nu-L vede şi nu-L cunoaşte; dar voi Îl cunoaşteţi, căci rămâne cu voi, şi va fi în voi.” (Ioan 14:17)

Observaţi următoarele în acest text:

(1) Lumea nu poate primi Duhul pentru că nu-L pot vedea, nici cunoaşte. Ei nu au vedere spirituală şi nu pot percepe sau şti nici o realitate spirituală.

(2) Orice creştin a văzut (spiritual) şi ştie (din experienţă) lucrarea binecuvântatului Duh Sfânt. Să ne amintim că vederea şi cunoaşterea au fost date prin regenerare.

Al doilea verset din Scriptură este Iuda 19. Acesta este cel mai bun verset pe care îl ştiu, care să arate esenţa decăderii totale a omului şi incapacitatea lui.   ”ei sunt aceia care dau naştere la dezbinări, oameni supuşi poftelor firii, care n-au Duhul.” (Iuda 19)

Observaţi următoarele în acest verset:

(1) Omul pierdut este total senzual. Nu în sens sexual. Înseamnă că suma tuturor cunoaşterilor şi experienţelor omului este aceea care ajunge la el prin simţurile fizice.

(2) El nu are Duhul. Viaţa lui Dumnezeu, care este Duhul Sfânt al lui Dumnezeu l-a părăsit pe om când acesta a păcătuit în grădina Edenului. Întreaga experienţă a omului este acum total controlată de firea lui carnală şi de simţurile lui. Dar nu-L cunoşti pe Dumnezeu prin ochii tăi, urechile, gura, degetele, etc. Dumnezeu este Duh şi cei care I se închină, I se închină în Duh. Din moment ce persoana nemântuită este „senzuală” şi nu are nici Duhul, nici firea duhovnicească, nu poate vedea sau experimenta pe Dumnezeu până când nu este mai întâi „născut din Duh.” El poate doar să primească doar ceea ce poate „vedea.”  (Ioan 14:17).

Să ilustrez aceasta. Chiar în acest moment este un aeroplan care zboară chiar prin camera în care staţi. Poate fi şi un vapor mare, o turmă de bizoni şi un şir de fete drăguţe dansând. Dacă priviţi în jur, nu veţi vedea nici unul din aceste lucruri. Dacă deschideţi televizorul şi căutaţi, veţi găsi toate acele lucruri de care a vorbit şi le veţi „vedea.” Toate undele TV sunt prezente chiar dacă sunt nevăzute. Dumnezeu nu a construit un TV în capetele noastre. La fel există şi o lume spirituală şi un Salvator la fel de real ca şi aerul pe care îl respirăm. Omul neregenerat nu vede, nu aude şi nu simte nici o dovadă a acelei realităţi spirituale. Experienţa lui potenţială este cea pe care o poate gusta, atinge, simţi şi mirosi, iar Dumnezeu nu este cunoscut sau experimentat prin simţurile fizice.

În al cincilea rând, omul este mut spiritual. Este incapabil de a vorbi.  

El NU POATE vorbi. Nu poate „chema numele Domnului”, până nu este reînnoit prin har. Vezi  I Cor 12:3, Rom 10:9,10, şi Mat. 16:1317.

În al şaselea rând, omul este incapabil să mişte vreun muşchi spiritual.  

El NU POATE nici măcar să „vină la Hristos” până când i se dă viaţă spirituală. Următoarele două versete din Scriptură nu ar trebui despărţite. Primul arată totala incapacitate a păcătosului separat de lucrarea regeneratoare a Duhului Sfânt. Al doilea arată siguranţa pocăinţei şi credinţei în fiecare caz unde Duhul Sfânt face chemarea.

Nimeni nu poate veni la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl, care M-a trimis; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi. În prooroci este scris: „Toţi vor fi învăţaţi de Dumnezeu.” Aşa că oricine a ascultat pe   Tatăl, şi a primit învăţătura Lui, vine la Mine. (Ioan 6:44,45)

Versetul 44 vorbeşte despre ceea ce nici un om nu poate face dacă nu face Dumnezeu ceva mai întâi. Nici un om nu poate , nu este capabil să vină la Hristos dacă Tatăl nu îl aduce intenţionat, prin puterea Duhului. Aceasta este incapacitatea omenească.

Versetul 45 vorbeşte despre ce este sigur că omul va face, când Tatăl îl atrage la El. Toţi, fără excepţie, care „aud” şi sunt „învăţaţi de Tatăl” (acelaşi lucru ca şi „atraşi” din v44) „(întotdeauna) vin la Mine.”  Vedeţi diferenţa clară?  Nici un om nu poate – dacă nu, dar toţi o vor face – când. Versetul 44 vorbeşte despre incapacitate, iar versetul 45 despre harul irezistibil.

În al şaptelea rând, omul este incapabil de orice fel de răspuns spiritual pozitiv. 

El POATE DOAR acţiona conform firii lui de moarte spirituală. După cum am observat în articolul de luna trecută, semnul de neşters al omului pierdut este ura faţă de autoritatea lui Dumnezeu şi semnul unui credincios este plăcerea în adevărul lui Dumnezeu. Un om pierdut nu poate da un răspuns spiritual la un adevăr spiritual cum nici un mort fizic nu poate reacţiona la un sandwich cu şuncă.

Nu putem părăsi această secţiune până când nu menţionăm cel puţin un alt aspect al adevărului. Chiar dacă cele şapte puncte de deasupra sunt clare în Scriptură, următoarele sunt de asemenea adevărate:

(1) Orice păcătos este invitat, i se porunceşte şi este încurajat de Dumnezeu să facă toate lucrurile menţionate mai sus şi pe care nu le poate face.

(2) Orice păcătos este ţinut responsabil pentru că nu le face.

(3) Orice om salvat a făcut deja aceste şapte lucruri şi le-a făcut bucuros! Ioan 15:5 şi Filip 4:13. Primul verset arată incapacitatea şi al doilea arată puterea harului.

(4) Dumnezeu nu a poruncit niciodată unui păcătos să facă ceva ce el poate face. Nu am spus nimic greşit, nici nu am inversat nimic. Am spus exact ceea ce spune Ioan  15:5 „căci despărţiţi de Mine, nu puteţi face NIMIC.”  Acel „nimic” în versetul prezentat înseamnă cu adevărat nimic. Carnea nu produce nimic care să profite. De fiecare dată când o persoană face unul din acele şapte lucruri, o face doar pentru că a fost născut din Dumnezeu şi i s-a dat viaţă spirituală sau capacitate.

II. Raportul legistului.

După ce legistul a făcut toate testele pe care le cunoaşte, el dă următorul raport.   „Omul nu dă nici o dovadă de viaţă spirituală. Este MORT.”(Efes 2:1-5).

Este o zicală veche. „Unde este viaţă, este speranţă.” Când se descoperă că cineva este bolnav, îl ducem repede la spital, sperând că va rămâne în viaţă. Când cineva moare toată speranţa este pierdută, şi îl ducem la cimitir. Un păcătos pierdut nu este „bolnav spre moarte,” el chiar este mort spiritual. Nu este un caz de spital care să răspundă la tratamentul potrivit. El este mort faţă de neprihănire şi viu faţă de păcat. El iubeşte moartea lui în păcat şi urăşte şi doctorul şi medicamentul. Păcătosul mai degrabă ar pieri decât să admită că este păcătos. Este un caz pentru cimitir, care are nevoie de o minune dătătoare de viaţă.

Uneori încerc să-mi imaginez scena din Ioan 11. Văd piatra dată la o parte de pe mormântul lui Lazăr şi acolo sunt trei oameni. Primul se uită în mormântul întunecos şi vorbeşte pasionat cu mortul dinăuntru. „Lazăre, dacă îi dai lui Dumnezeu măcar o şansă, El îţi va da viaţă. Dacă faci doar primul pas, , Duhul Sfânt te va aduce la viaţă. Dumnezeu vrea cu adevărat să te facă să trăieşti, dar depinde de tine. Lazăre, acesta este un târg bun pe care ţi-l oferă Dumnezeu, dar „voinţa ta liberă” trebuie să hotărască să profite de aceasta. Trebuie să te ridici şi să faci primul pas cu credinţă.” Poate că pare o parodie, dar nu prea mult. Acesta este exact felul în care vorbesc unii predicatori ai „liberei voinţe.”

Mi-am amintit de o poveste spusă de C. H. Spurgeon despre sfântul catolic al cărui cap a fost tăiat. Se presupune că omul şi-a ridicat propriul cap, l-a pus sub braţ, şi a mers 10000mile, înapoi la Roma. Spurgeon a spus „Nu aş avea probleme să cred aceasta, dacă omul a putut face primul pas!” Dacă voinţa omului îi dă putere să se ridice din mormântul morţii, atunci cu siguranţă nu are nevoie de ajutor să continue să meargă.

Cel de-al doilea om pe care îl văd la mormântul lui Lazăr este ceea ce se numeşte un hiper calvinist. El stă jos şi calm scrie un tratat despre zădărnicia predicării la păcătoşii morţi. Această creatură patetică nu predică niciodată, nici nu mărturiseşte Evanghelia şi el descurajează şi condamnă pe cei ce o fac. Dacă Lazăr este „mort”, omul concluzionează că este o pierdere de timp să te adresezi unui păcătos mort în orice mod.

Al treilea om este un predicator al Evangheliei biblice. În timp ce al doilea zâmbeşte dispreţuitor, iar primul nu mai are aer, cel de-al treilea strigă „ Păcătosule crede! Lazăre vino afară!” Iar Lazăr iese din mormânt. Dacă îl intervievăm pe cel de-al treilea om, întrebările ar fi:

”Erai conştient că Lazăr era complet mort în mormânt?”

”Desigur că eram. Nu asta spune Scriptura?”

”Credeai că Lazăr a avut capacitatea de a auzi şi răspunde la mesajul tău?”

”Nici o clipă. Cum poate un om mort să-mi răspundă?”

”De ce i-ai poruncit să creadă când ştiai că era incapabil să se supună pentru că era mort?”

Omul ar zâmbi şi ar spune, „Prietene, încrederea mea nu a fost în abilitatea mea de a predica şi a invita, nici în puterea (greşit) presupusă a „liberei voinţe” a lui Lazăr. Toată încrederea mea a fost în puterea Cuvântului pe care l-am spus. Am vorbit cuvintele lui Hristos, crezând că Hristos Însuşi are puterea să trezească morţii şi să le dea credinţă.”

Prietenul meu, Biblia este puterea lui Dumnezeu care „poate trezi morţii” când este asistată de puterea Duhului Sfânt. Vezi Ioan 5:21-25.

III. Autopsia. 

Corpul este trimis acum la morgă pentru autopsie. După ce-l deschide pe păcătos şi îi examinează fiecare parte, raportul arată cauza morţii. „Omul a fost distrus de PĂCAT. Păcatul a pătruns în fiecare parte a fiinţei păcătosului şi l-a lăsat într-o stare de totală incapacitate.” Raportul menţiona:

(1) Mintea – „Era pustie…întunecată…oarbă…ignorantă deliberat.” Vezi Efes 2:3; 4:17-19; II Cor 4:4-6 pentru o descriere detaliată a simptomelor.

(2) Inima – „Era saturată cu dragostea de păcat, care nu a putut fi îndepărtată. Păcatul se încurcase atât de mult în jurul inimii încât era incurabil şi inoperabil.” Vezi Ioan  3:19; Ier. 17:9 pentru simptome.

(3) Voinţa – „Voinţa era literal înlănţuită de păcat şi de dragostea pentru păcat într-o legătură indestructibilă. Cele două crescuseră împreună, încât nici nu se mai distingeau.” Vezi Ioan 5:40 şi II Tim 2:24-26 pentru mărturia expertului şi ilustraţii.

Dacă raportul de autopsie are o listă de verificare, cuvintele „Total distrus de păcat” ar apărea după fiecare din articolele de pe listă. (Vezi lista de la pagina 12.)

IV. Verdictul final: Păcătosul este total decăzut în păcat şi total incapabil de a face ceva pentru a-şi ajuta recuperarea din păcat şi din efectele sale.  Ne-am putea gândi sau raţiona în orice fel alegem, dar nu îndrăznim să venim cu concluzii care stabilesc că păcătosul poate „dacă vrea”, să facă lucruri pe care Biblia declară specific că păcătosul NU POATE să le facă! Faptele biblice anterioare sunt diagnosticele lui Dumnezeu despre problema spirituală a omului şi despre adevărata stare a omului. Toate sentimentele şi sofismele din lume nu pot schimba Cuvântul lui Dumnezeu şi verdictul lui final.

V. Marea problemă: Responsabilitatea morală contra capacităţii morale sau libera voinţă contra instituţiei moralului liber.  Să enumerăm câteva fapte biblice care apar a fi contradictorii:

A: Un păcătos care nu a fost înnoit poate veni la Hristos pentru salvare , dar nu poate veni cu pocăinţă adevărată şi credinţă adevărată până nu va fi născut din Duh. Vezi broşura noastră, Partea Domnului şi partea omului în salvare. Noi nu „facem caz de cuvinte” când insistăm că „a nu putea” şi „a nu fi capabil” sunt două lucruri total diferite. Unul înseamnă permitere, celălalt capacitate. Un prieten avocat  a încercat să-şi înveţe fiul gramatica corectă. Când băiatul a întrebat „Pot merge să mă joc?” tatăl a răspuns „Ai permisiunea de a merge să te joci dacă eşti mare şi puternic să poţi fi capabil să o faci.” Aceasta este mai mult decât gramatică. Este teologie solidă.

B: Adam este singurul om care a avut o „voinţă cu adevărat liberă.”, este singurul om, cu excepţia lui Hristos, care a avut vreodată capacitatea spirituală sau puterea de a-L iubi şi de a se supune lui Dumnezeu. Adam a folosit această voinţă liberă pentru a fi nesupus lui Dumnezeu şi a pierdut-o pentru totdeauna (voinţa liberă) de a iubi şi de a se supune lui Dumnezeu. Vezi tabelul de la pagina 4 pentru o comparaţie clară a diferenţelor între voinţa lui Adam în diferite perioade.

C: Dacă vezi trei fapte biblice clare vei înţelege clar doctrina decăderii totale şi responsabilitatea omului.

(1) Fiecare păcătos este „liber” (are libertatea ca reprezentant moral liber) de a se supune poruncilor lui Dumnezeu. Dumnezeu îi porunceşte să facă astfel şi este condamnat de Dumnezeu pentru nesupunere. Este şi vinovat şi responsabil, chiar dacă este incapabil de a-şi face datoria.

(2) Nici un păcătos nu este „liber”  (are capacitatea morală) de a se supune poruncilor  lui Dumnezeu. Păcătosul poate trăi numai pentru a se auto mulţumi. Nu poate alege pe Dumnezeu înaintea păcatului şi a sinelui.

(3) Păcătosul, nu Dumnezeu, este responsabil pentru incapacitatea lui spirituală de a iubi şi de a se supune poruncilor lui Dumnezeu. Omul nu a fost creat păcătos. El a devenit păcătos printr-un act de pură voinţă liberă. El nu poate „desface” efectele firii lui păcătoase printr-un act de voinţă. Adam nu a căzut şi şi-a rupt degetul de la picior, el a sărit de pe stâncă şi nu poate să se întoarcă prin „voinţa” lui pe stâncă.

(4) Omul este atât de liber cât permite firea lui păcătoasă. Omul nu se poate ridica deasupra firii lui păcătoase printr-un act de voinţă. Vezi Mat. 12:3335. Un om poate alege între piesele unei comori din piept (inima lui), dar nu poate să transforme sticla în diamante prin voinţa lui, nici nu poate crea o nouă comoară. Păcătosul poate alege între păcate dar nu poate alege între sine şi Dumnezeu. Vezi ultima ediţie (Vol. 4 No. 3) a Sound of Grace.

VI. Omul este liber să facă cum îi place.

Omul nu este forţat niciodată să facă ceva împotriva voinţei lui, fie să comită un păcat fie să creadă în Hristos. Fiecare om este liber să aleagă şi să acţioneze cum „îi place” în limitele capacităţii lui şi firii lui. Vezi Proverbe 21:4; Fapte 2:2426; Mat. 27:1526.

”Ce altceva poate libertatea să fie decât să facem ce ne place? Totuşi, trebuie să observăm cu atenţie că libertatea nu este identică cu capacitatea. Confundarea acestor două lucruri distincte explică multă gândire falsă asupra subiectului liberei voinţe. Mulţi oameni se referă la CAPACITATE când spun LIBERTATE. Ei vorbesc despre omul care este liber să facă bine sau rău, când de fapt vor să spună că oamenii sunt capabili să facă bine sau rău. Aici ei se înşeală. Pentru că Biblia spune clar şi consistent (1) că omul este liber să facă bine sau rău, are libertatea aceasta, dar (2) Spune clar şi consistent că omul are capacitatea de a face rău datorită condiţiei lui căzute.” G.I. Williamson – Westminster Confession for Study Classes.

”Libertatea” omului este ca libertatea apei de a curge la vale. Nimeni nu trebuie să o „forţeze” să curgă la vale. O face natural. Totuşi, trebuie o putere din afara apei ca s-o facă să curgă. În sus, la deal.

Libertatea omului este ca o robie (libertate) a dragostei unei mame. Dă-i unei mame un cuţit de măcelărie şi spune-i să-şi înjunghie copilul. Ea spune „Nu pot.” Vom spune „Sigur că poţi. Ai tot ce trebuie din punct de vedere fizic pentru a o face. Nu vrei să spui că nu poţi, ci că nu vrei. Ai puterea fizică şi capacitatea. Nu vrei să o faci.” Ea va replica „În acest caz, nu pot şi nu vreau înseamnă exact acelaşi lucru. Nu pot vrea să-mi omor copilul pentru că îl iubesc.” Cu alte cuvinte, femeia este înrobită de firea ei de mamă. Înainte de a putea să-şi ucidă copilul, firea ei va trebui să se schimbe. Va trebui să devină total nebună şi să acţioneze contrar firii ei.

Păcătosul este în aceeaşi situaţie. El este controlat de firea păcătoasă. Nu poate acţiona contrar ei. Lucrul cel mai revoltător şi imposibil pe care un păcătos îl poate imagina este să renunţe la auto îndreptăţire şi să se plece înaintea autorităţii suverane a lui Hristos. Firea lui trebuie schimbată înainte ca el să considere măcar un astfel de lucru.

Raportul autopsiei.

Trup                     „total distrus de păcat”         Fil 3:21
Cap                      „total distrus de păcat”         Isa 1:5
Gât                       „total distrus de păcat”        Rom 3:13
Limbă                   „total distrus de păcat”        Iacov 3:6
Gură                     „total distrus de păcat”        Rom 3:14
Buze                     „total distrus de păcat”        Rom 3:13
Picioare                „total distrus de păcat”        Rom 3:15
Urechi                   „total distrus de păcat”        Marcu 8:18
Ochi                      „total distrus de păcat”        Isa 53:2
Mâini                    „total distrus de păcat”         Iacov 4:8
Inimă                    „total distrus de păcat”         Ier 17:9;
Gânduri                 „total distrus de păcat”         Psa 56:5
Oase                     „total distrus de păcat”         Iov 2:12

http://www.voxdeibaptist.org/doctrina_decaderii_Reisinger.htm