Închide

Istoria baptiștilor orădeni în date și imagini (3) – Constantin Adorian și Iosif Țon

download

Istoria baptiștilor orădeni în date și imagini (3) – Constantin Adorian și Iosif Țon

Cele două momente importante din secolul XX pentru România și pentru evanghelicii români, Unirea și Revoluția, au produs două figuri importante pentru baptiști: Constantin Adorian și Iosif Țon. Dacă Constantin Adorian a făcut din București centrul baptiștilor români după Unire, Iosif Țon a făcut din Oradea centrul baptiștilor români după Revoluție.

Iosif Țon nu trebuie privit doar în tandem cu Liviu Olah – o astfel de perspectivă poate fi valabilă doar pentru Biserica Baptistă Emanuel din Oradea -, ci în primul rînd ca un ctitor de instituții, care nu poate fi comparat, în istoria baptiștilor români, decît cu Constantin Adorian.

În primele decade ale secolului XXI, Iosif Țon a rămas ultimul mare mit al baptiștilor români, cea mai notorie instituție a baptiștilor români, dar și cea mai importantă figură din istoria evanghelicilor români – baptiștii au apărut în România pe la 1856, creștinii după Evanghelie pe la 1899, penticostalii pe la 1922.

O întreagă carte s-ar putea scrie despre impactul postdecembrist pe care l-a avut Iosif Țon în rîndul baptiștilor orădeni, dar și la nivel național.

La începutul anilor ’80, Iosif Ţon a plecat în SUA, devenind preşedintele Societăţii Misionare Române din 1998 pînă în 2004.

A revenit în România în decembrie 1989, Iosif Ţon adresîndu-se celor 10.000 de oameni adunați la Sala Sporturilor din Oradea în 31 decembrie 1989, eveniment care a prefațat marile evanghelizări de la începutul anilor ’90 în Oradea şi în alte mari oraşe ale României.

Instituțiile fondate de Iosif Țon în anii ’90 constituie un climax al istoriei evanghelicilor români pe care, din punct de vedere instituțional, probabil niciunul dintre cei care citesc aceste rînduri nu-l vor putea vedea egalat.

Prin cărțile pe care le-a scris, prin marile proiecte pe care le-a inițiat în România evanghelică – Radio Vocea Evangheliei, Universitatea Emanuel, Alianța Evanghelică din România, politica editorială a Societății Misionare Române, dar mai ales prin statura sa publică, Iosif Țon simbolizează evanghelicul român.

Vezi:

La mulți ani, Iosif Țon (30.09.2017)

https://roevanghelica.wordpress.com/2018/08/06/istoria-baptistilor-oradeni-in-date-si-imagini-3-constantin-adorian-si-iosif-ton/?

YouTube reduce la tăcere o adolescentă de 14 ani cu peste 1 milion de urmăritori pentru criticile aduse paradelor LGBT — Știri pentru viață

Canalul unei adolescente de 14 ani, care avea peste 1 milion de urmăritori a fost interzis de YouTube în urma postării unui material video critic la adresa manifestărilor LGBT din cadrul „Pride Month” (luna iunie – luna „Mândriei LGBTQ…..”). Tânăra care apărea sub numele de Soph, iar pe Twitter este cunoscută ca @sewernugget, a postat… via […]

Moartea şi starea intermediară C. Sproul

download

Moartea şi starea intermediară  C. Sproul

Escatologia este un termen derivat din grecescul „eskaton”, care se referă la ceea ce numim în mod obişnuit „lucrurile din urmă” sau „lucrurile din viitor” – acele lucruri care sunt lăsate la urmă şi care vorbesc despre nădejdea răscumpărării noastre. Vom începe studiul nostru de escatologie luând în considerare câte lucruri despre marele nostru vrăjmaş de care ne ciocnim ca fiinţe umane. Cea mai mare problemă pe care o avem ca oameni – o problemă unică în felul ei – este faptul că suntem muritori. Adică noi, la un moment dat, trebuie să stăm faţă în faţă cu moartea. Ni se spune că moartea este vrăjmaşul final cu care avem de luptat. Şi întrebarea pe care toată lumea o pune a fost ridicată pentru prima oară de Iov: „Dacă un om moare, va mai trăi el iară?” Sau, într-o altă formulare, există viaţă după moarte? Sau ce se întâmplă când acest trup muritor trece prin starea de tranziţie, pe care o numim moarte? Aceste lucruri stăruiesc mereu în mintea omului. E posibil să le fi pus deoparte, undeva într-un colţ îndepărtat al minţii, dar noi suntem conştienţi de caracterul nostru muritor şi această perspectivă a morţii stă înaintea ochilor noştri, sfidându-ne. Moartea tinde mereu să ne fure puţin din bucuria experienţelor noastre din prezent şi pare să ne ameninţe întotdeauna cu vreun lucru rău. Se pune întrebarea: a fost acest vrăjmaş înfrânt, în cele din urmă, o dată pentru totdeauna? Ce însemnătate are moartea pentru un creştin?

Să începem scurta noastră cercetare a acestui subiect privind la câteva lucruri menţionate de apostolul Pavel în scrisoarea către Romani. În capitolul 5 din Romani, începând cu versetul 12, Pavel spune: „De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume.” Se referă, bineînţeles, la Adam. „…şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit. (Căci înainte de Lege păcatul era în lume. Dar păcatul nu este ţinut în seamă câtă vreme nu este o lege. Totuşi, moartea a domnit de la Avraam până la Moise.” Acesta este un lucru plin de semnificaţie. Pavel expune aici un punct teologic important. El spune: „Noi ştim că păcatul a fost în lume înainte de Moise pentru că în lume s-a mai aflat şi altceva. Ce anume? Moartea. Pentru că fără de lege, nu este păcat. Pentru că păcatul, prin definiţie, este o încălcare a legii. Şi fără păcat, nu poate fi moarte. Iar prin faptul că exista moarte, înseamnă că trebuia să existe şi păcat. Şi dacă era păcat, înseamnă că trebuia să existe şi lege. El vorbeşte despre acea lege pe care o revelase Dumnezeu în inima fiinţelor umane chiar de la început. Şi Pavel spune că această problemă, acest vrăjmaş, această moarte, a venit în lume ca rezultat direct al păcatului.

În acest punct, creştinul este pus în opoziţie directă cu gândirea seculară din zilele noastre, care vede moartea ca pe o secvenţă din ordinea naturală a lucrurilor. Creştinul însă vede moartea ca pe o secvenţă din ordinea naturală căzută a lucrurilor, dar care nu a fost starea originară a omului. Moartea a venit ca judecată a lui Dumnezeu pentru păcat. La început, orice păcat era o ofensă capitală. „Sufletul care va păcătui va muri.” Şi Dumnezeu le-a spus lui Adam şi Evei: „În ziua în care veţi mânca din el, veţi muri negreşit.” Când Dumnezeu a spus aceasta, El nu îi ameninţa pur şi simplu pe Adam şi pe Eva cu moartea spirituală. Evident că în ziua în care au încălcat legea lui Dumnezeu în grădină, ei au murit spiritual, nu fizic. Şi astfel, cineva se poate întreba: Ce a vrut Dumnezeu să spună când a zis ‘în ziua în care veţi mânca din el veţi muri negreşit’? Iată ce a vrut să spună: ‘în ziua în care veţi mânca din el, s-a zis cu voi. Veţi muri. Nu doar în sufletul vostru, nu doar în duhul vostru, ci veţi fi supuşi şi morţii biologice.’ Acesta a fost avertismentul. Aceasta a fost pedeapsa. Faptul că Adam şi Eva nu au murit fizic în acea zi în care au păcătuit nu înseamnă că Dumnezeu a minţit. Întotdeauna când Dumnezeu avertizează cu privire la consecinţele păcatului, Îşi rezervă Lui Însuşi dreptul de a acorda milă sau de a fi îndurător. Ceea ce a făcut Dumnezeu a fost că le-a acordat lui Adam şi Eva harul de a trăi pentru o anumită vreme în această lume, înainte ca să ceară pedepsirea lor pentru păcatul comis, adică moartea.

Fiecare fiinţă umană din această lume este păcătoasă. Şi fiecare fiinţă umană din această lume a fost condamnată la moarte şi se află încarcerată în aşteptarea sentinţei. În acest punct ne aflăm noi, ca fiinţe umane. Noi aşteptăm căderea securii, aşteptăm executarea sentinţei. Dar, din perspectivă creştină, moartea nu mai este privită ca pedeapsă sau penalizare pentru păcat, întrucât vina păcatului a fost plătită de Cristos. Acum, moartea are o cu totul altă semnificaţie. Acum, moartea reprezintă momentul de trecere din această lume în cealaltă.

Să aruncăm o privire la ceea ce le spune Pavel mai târziu filipenilor. Filipeni 1:19 spune: „Căci ştiu că lucrul acesta se va întoarce spre mântuirea mea prin rugăciunile voastre şi prin ajutorul Duhului lui Isus Cristos. 20 – Mă aştept şi nădăjduiesc cu tărie că nu voi fi dat de ruşine cu nimic; ci că acum, ca totdeauna, Cristos va fi proslăvit cu îndrăzneală în trupul meu, fie prin viaţa mea, fie prin moartea mea. 21 – Căci pentru mine a trăi este Cristos şi a muri este un cîştig. 22 – Dar dacă trebuie să mai trăiesc în trup, face să trăiesc; şi nu ştiu ce trebuie să aleg. 23 – Sunt strâns din două părţi: aş dori să mă mut şi să fiu împreună cu Cristos, căci ar fi cu mult mai bine 24 – dar, pentru voi, este mai de trebuinţă să rămân în trup.”

Pavel face aici nişte afirmaţii foarte valoroase cu privire la moarte. Şi dacă există vreun text în Noul Testament care să ne facă credinţa să şovăie, atunci acesta este, această afirmaţie a lui Pavel de aici. Pentru că deşi spunem că noi credem, sărbătorim Paştele şi ne bucurăm de biruinţa lui Cristos asupra morţii, tot ne este teamă de moarte. Trebuie să vă spun cu toată sinceritatea că nu cred că mi-e teamă de moarte. Dar, de asemenea, mi-este foarte teamă să mor. Cu alte cuvinte, nu mi-e teamă de ce se va întâmpla atunci când îmi voi trage răsuflarea pentru ultima dată, mi-e teamă de procesul prin care voi fi nevoit poate să trec, pentru că nu este dată creştinului nicio garanţie că nu va suferi durere sau nu va trece prin agonie în clipa morţii. Singura garanţie pe care o avem este prezenţa lui Dumnezeu cu noi, în acele clipe. Şi de asemenea, avem garanţia locului unde vom merge atunci când pleoapele noastre se vor închide în moarte.

Ceea ce spune Pavel este aceasta: „Pentru mine a trăi este Cristos şi a muri este un câştig.” Apostolii au întors lumea cu susul în jos. Şi principalul făptaş al acestui lucru a fost Pavel. Cu excepţia lui Isus, nu mă pot gândi la o viaţă mai extraordinară trăită de vreun creştin, de la Cristos încoace, decât a fost viaţa apostolului Pavel. Dacă ne uităm la ceea ce a realizat în viaţa lui, la câte a îndurat în viaţa lui, la câte a suferit, este pur şi simplu uimitor ce a făcut acest om. Şi totuşi, nu ai fi putut ca să ai un Pavel fără să ai un om convins cu înflăcărare de veridicitatea vieţii sale veşnice. Lui Pavel nu îi păsa dacă avea să moară minutul următor. El şi-a riscat viaţa în fiecare clipă. El a spus: ‘Atât cât voi trăi, viaţa mea este Cristos. Îl slujesc pe Cristos. Şi dacă mor, nu va fi decât mai bine. Este un câştig. Pentru mine a trăi este Cristos şi a muri este un câştig.’

Ori de câte ori vedem pe cineva care suferă în urma pierderii unui membru scump al familiei sau care a pierdut pe cineva drag, îi trimitem condoleanţe şi spunem: ‘Ne pare foarte rău pentru pierderea pe care ai suferit-o.’ Când moare cineva este o pierdere pentru noi. Nu încape îndoială cu privire la acest lucru. Dar dacă ei sunt creştini, atunci pentru ei nu este o pierdere. Este câştig. Este partea pozitivă a tăişului. Pavel subliniază din nou acest lucru în acelaşi context de aici, atunci când spune câteva versete mai încolo: „Sunt strâns din două părţi: aş dori să mă mut şi să fiu împreună cu Cristos, căci ar fi cu mult mai bine; 24 – dar, pentru voi, este mai de trebuinţă să rămân în trup.” Prin urmare, el are această dilemă. El spune: ‘Mă uit la slujirea mea. Mă uit la biserici şi ştiu că am o slujbă de îndeplinit, aceea de a vă ajuta să creşteţi la plinătatea lui Cristos. Nu vreau să fiu scos din această luptă. Vreau să pot să continua să vă slujesc până ce vă voi vedea maturi în Cristos. Am o mare dorinţă să continui această slujire pământească. Şi cred că vă este de folos să mai rămân în viaţă o perioadă’, acestea sunt spusele lui. ‘Aşadar, mă aflu într-o situaţie dificilă. Sunt presat din două părţi. Sunt între coarnele unei dileme. Pe de o parte, vreau din toată inima să stau cu voi şi să vă ajut. Pe de altă parte, abia aştept să merg Acasă.’ „Sunt strâns din două părţi: aş dori să mă mut şi să fiu împreună cu Cristos, căci ar fi cu mult mai bine.”

Avem tendinţa de a privi la diferenţa dintre viaţă şi moarte ca la diferenţa dintre bine şi rău. Dar apostolul nu a privit aşa. El a privit diferenţa dintre viaţă şi moarte ca o diferenţă între bine şi mai bine. El spune că a trăi este bine. Este multă durere în viaţă. Acest loc este o vale a plângerii. Şi eu înţeleg că uneori, unii oameni ajung să experimenteze suferinţa şi durerea în aşa măsură încât îşi doresc să moară. Dar cei mai mulţi dintre noi, în ciuda durerilor şi necazurilor, zdrobirilor, dezamăgirilor, frustărilor care ne asaltează în fiecare zi din viaţă, dincolo de toate acestea noi tot vrem să trăim. Vrem să trăim. Este o bucurie în trăire, un sentiment datorită căruia ţinem cu putere de viaţă. Cu toate durerile şi frustările, viaţa este minunată. Este incredibilă. Gândiţi-vă la acest lucru, gândiţi-vă ce înseamnă să fii viu, ce înseamnă să fii o fiinţă umană cu suflare de viaţă.

Pavel spune: ‘Este bine dacă stau aici.’ Nu-i rău. Dar să plec şi să fiu cu Cristos nu este doar o diferenţă între bine şi mai bine, este o diferenţă între bine şi mult mai bine. Nu doar mai bine, mult mai bine.’ Este o măsură semnificativă de bine în moartea creştinului. Pentru că noi mergem imediat să fim cu Cristos. Aceasta nu este doar o nădejde goală. Este o nădejde ce a fost adeverită de propria înviere a lui Cristos, în istoria reală, fapt pe care Pavel l-a văzut cu propriii săi ochi. Poate că motivul pentru care noi nu suntem atât de îndrăzneţi, atât de curajoşi şi eficienţi este că noi nu am văzut cu ochii noştri ceea ce a văzut el. Nimeni nu are îndoieli cu privire la ceea ce credea Pavel, faptul că cerul i s-a deschis şi în faţa lui era Cristos cel înviat. El ştia acest lucru. Şi a spus: ‘Voi risca orice lucru din această lume pentru că nu contează ce se întâmplă cu acest trup, eu oricum ajung Acasă.’

Prima întrebare pe care o întâlnim în escatologie, legată de moarte, este: Ce se întâmplă cu noi după ce murim? Biblia ne învaţă că există moarte. Şi Biblia mai învaţă că există şi o înviere la urmă. În Crezul apostolic spunem: ‘Cred în învierea trupului.’ Şi când spunem că noi credem în învierea trupului, nu spunem că noi credem în învierea trupului lui Isus. Desigur, credem şi aceasta. Expresia „învierea trupului” din Crezul apostolic se referă la credinţa noastră vizavi de învierea trupurilor noastre. Noi credem că trupurile noastre, chiar dacă suferă această experienţă numită moarte, chiar dacă pot fi distruse de o bombă, arse în foc sau îngropate în pământ, ele vor învia într-o bună zi – întocmai cum Cristos a ieşit din mormânt cu acelaşi trup cu care a intrat. Deşi a ieşit cu acelaşi trup, acel trup suferise mari schimbări. Fusese glorificat. Fusese schimbat din muritor în nemuritor.

Prin urmare, în 1Corinteni 15, apostolul spune că întocmai cum Cristos a înviat cu un trup nou ca prima roadă a celor înviaţi din morţi şi noi o să fim înviaţi în trupurile noastre. El spune: Cu ce trup vom învia? Nu ştiu. Nu ştiu dacă voi avea părul cărunt în cer. Nu ştiu dacă voi fi surpraponderal în cer. Sper că nu. Şi nu ştiu nici cum voi arăta, nu ştiu nici cum vei arăta tu, dar ştiu că ne vom recunoaşte unul pe celălalt. Şi ştiu că nu vom fi nişte duhuri rătăcitoare sau nişte suflete fantomatice umblând încolo şi-ncoace. Vom avea trupuri cunoscute. Pentru că aceasta este promisiunea finală. Cea mai bună stare din viitor este trupul glorificat. Faptul că acum trăim într-un trup, aici pe pământ, este un lucru bun. Dar lucrul cel mai bun va fi trupul glorificat din starea noastră finală.

Ce este cu mult mai bine se va petrece în viitor, în starea intermediară cum o numim noi în teologie. Starea intermediară este starea existenţială în care ne vom afla după momentul morţii până la învierea finală a trupurilor. Din câte aş putea să presupun, când mor, trupul meu merge în pământ. Sufletul meu merge direct în cer pentru a fi imediat în prezenţa lui Isus Cristos – existenţă cu mult mai bună decât cea pe care o am aici pe pământ. Dar voi fi un suflet fără trup. Cea mai bună soluţie posibilă va apărea abia mai târziu, în timpul împărăţiei lui Cristos, când trupul meu se va îmbrăca cu un alt trup, nemuritor şi glorificat. Ideea de aici însă este că aceasta nu înseamnă, după cum au învăţat unii eretici, că atunci când murim intrăm în aşa numitul „somn al sufletului”, o stare de animaţie suspendată, de inconştientizare a propriei persoane şi a trecerii timpului. Şi rămâi în această stare până la măreaţa înviere. Dar în tot acest timp, tu eşti separat de Cristos într-un sens foarte real. Poate că nu realizezi acest lucru, dar eşti separat de El. Viziunea biblică este o viziune care învaţă despre o existenţă conştientă în mod continuu de persoana proprie. Deci, în clipa în care mori (poate că eşti într-o stare de inconştienţă atunci când mori) te-ai şi trezit. Pentru că acum, vei fi într-o stare existenţială în care eşti conştient că te afli în prezenţa lui Cristos şi în prezenţa lui Dumnezeu, un lucru magnific, pe care îl anticipăm.

Eu unul îmi planific să trăiesc pentru totdeauna. Nu-mi planific să mor niciodată. Îmi planific să trec printr-o stare de tranziţie fiziologică şi biologică în care acest trup este epuizat, după cum şi în prezent se află în acest proces de epuizare. Dar starea neîntreruptă de conştienţă a propriei persoane continuă, numai că trece într-o stare mult mai măreaţă, pentru că se află în prezenţa imediată a lui Cristos. Dilema lui Pavel a primit răspuns prin biruinţa asupra morţii sale, datorită căreia putea să meargă Acasă şi să experimenteze câştigul de-a fi împreună cu Cristos.

Tradus de Estera Sandau

Doctrine

https://www.rcrwebsite.com/intermediate.htm

Cifrul spiritual al cifrelor

download

Cifrul spiritual al cifrelor

Este indeobste cunoscut ca unele din limbile vechi, ca de exemplu ebraica si latina, folosesc aceleasi semne atat pentru litere cat si pentru cifre. In felul acesta, fiecare cuvant are, pe langa semnificatia literara si o valoare numerica data de suma tuturor semnelor care-l compun. Stiinta care se ocupa cu interpretarea spirituala a valorilor numerice a cuvintelor se numeste „Gematrie” .

Cititorul atent al Bibliei a observat deja ca anumite numere si cuvinte se repeta in pasaje cu semnificatii asemanatoare. In afara mult discutatului „666” ca semn al lui Antichrist, celelalte numere si semnificatiile lor spirituale nu sunt prea bine cunoscute crestinilor de astazi. Iata mai jos o scurta enumerare a semnificatiilor spirituale inscrise in numerele Bibliei:

UNU. Poarta in el semnificatia unitatii si a originii. Ca regula generala, prima aparitie in textul Scripturii defineste semnificatia unui anumit termen si-i reglementeaza interpretarile ulterioare. Cifra UNU apare in contextul creatiei primordiale. In cea dintai zi, Dumnezeu a facut lumina. Primele cuvinte ale Bibliei sunt: „La inceput, Dumnezeu… ” Cifra unu este asociata cu divinitatea, ca sursa, suport si scop unic al intregii creatii.

DOI. Este sinonim cu notiunea de „diferenta”. Teritoriul lui „doi” incepe acolo unde se sfarseste limita unitatii. Cifra doi inseamna conflict, opozitie, dezbinare. In cea de a doua zi a creatiei, Dumnezeu a „despartit apele”. In domeniul lui „doi”, similaritatile sunt exceptionale si trebuiesc tratate cu tot respectul. De exemplu, la tribunal sau la judecata, cand doua entitati diferite au o pozitie comuna, marturia lor este suficienta pentru un verdict, pentru o decizie. Tot asa, avem doua urechi, doi ochi, etc.

TREI. Defineste echilibrul si suficienta. Trei puncte sunt minimul suficient pentru definirea unui plan geometric sau pentru a face un scaun stabil. Cifra 3 a imbracat foarte repede semnificatia „perfectiunii divine” si a desavarsirii. In cea de a treia zi a creatiei, Dumnezeu a facut sa apara lucruri, care impreuna cu celelalte lucrari din primele doua zile, au completat elementele strict necesare vietii. De fapt, zilele creatiei merg in serii paralele de cate trei. Ziua a patra, a cincea si a sasea, complecteaza simetric lucrarea lui Dumnezeu din cea dintai, cea de a doua si cea de a treia zi (In domeniul Luminii apar „luminatorii”; in spatiul Cerului apar vietuitoarele si din Pamant apar animalele terestre). Cifra trei este asociata si cu Invierea, caci in cea de a treia zi a iesit la iveala pamantul de sub acoperisul de ape si a dat nastere la belsugul de vegetatie, ca un prim salt de la materia moarta la cea vie.

PATRU. Poarta semnificatia infaptuirilor creatoare (3+1) si este intotdeauna asociata cu contextul realizarilor din lumea materiala, a realitatii „de sub soare”. Exista 4 Evanghelii care redau viata terestra a Domnului Isus. Sunt patru puncte cardinale (Nord, Sud, Est, Vest). Intreaga aventura a vietii umane a fost asezata de Dumnezeu intr-un univers cu patru dimensiuni: lungime, latime, inaltime si timp.

CINCI. Este cifra Harului (4+1). Este realitatea pamantescului in care apare contributia factorului divin. Dumnezeu adauga de la Sine ceea ce lipseste performantelor si stradaniilor noastre omenesti. In limba ebraica, „Ha’ret” (pamantul) este un multiplu de patru, in timp ce „Hasamaim” (cerul) este un multiplu de cinci. Cifra 5 este unul din factorii care apar pretutindeni in structura si masuratorile Cortului Legamantului.

SASE. Este cifra Omului. Omul a fost creat in cea de a sasea zi. Numarul sase este cifra caderii, a nedesavarsirii, a uzurparii (7-1). Dumnezeu i-a poruncit omului sa lucreze sase zile din saptamana. Numarul orelor din zi si numarul lunilor din an sunt si ele multiplii ai lui sase. Atalia a uzurpat tronul lui Iuda timp de sase ani. Tiranii care s-au semetit si I s-au impotrivit lui Dumnezeu in istorie au nume cu valoare numerica din familia lui sase: Goliat, Nebucadnetar, Antichrist).

SAPTE. Defineste superlativul divin in toata splendoarea si desavarsirea. El este un sigiliu al lucrarii Duhului Sfant. Ca Autor divin al Scripturilor, Duhul Sfant si-a lasat imprimat filigramul cifrei sapte in paginile Bibliei, tot asa cum fabricantul de hartie isi pune emblema in structura foii de celuloza. Dumnezeu este Izvorul si Datatorul vietii si tot ce tine de gestatie, incubatie, in insecte, pasari, animale si om este reglementat de cifre cu factorul sapte. In creatie, cea de a saptea zi i-a apartinut in intregime lui Dumnezeu. El S-a odihnit in ea, preocupandu-se in intregime de Sine. Lumina alba, care ne inlesneste perceptia realitatii incon-juratoare, si care este simbol al dumnezeirii, este compusa, asa cum ne arata si curcubeul, din sapte culori, (rosu, oranj, galben, verde, albastru, indigo si violet). Este semnificativ ca, in aproape toate limbile natiunilor, cifrele care ne vin cel mai rapid in minte sunt cifrele divinitatii: unu, trei si sapte.

OPT. Urmand dupa desavarsitul sapte, cifra opt arata un nou inceput (7+1). Ea poate fi asociata deci cu Invierea si Regenerarea. De fapt, socotind in baza 7, cifra 8 este un nou 1. Aceasta structura se vede din realitatile creatiei divine: ziua a VIII-a este de fapt cea dintai zi a unei noi saptamani; a opta nota muzicala este repetitia celei dintai (octava). Domnul Isus a inviat in ziua a VIII-a, daruindu-ne un nou inceput. De fapt, in Gematrie, valoarea numelui ISUS este 888 (777+111).

NOUA. Este cifra asociata cu Judecata si cu Deznodamantul. Descompusa fragmentar, cifra 9 este 3×3 sau produsul perfectiunii divine. Valorile lui noua si ale multiplilor lui apar in Biblie acolo unde este vorba despre judecata.

ZECE. Aceasta cifra este asociata cu ordinea perfecta. Ea apare dupa ce a avut loc judecata (9+1). Dupa judecare si deznodamant, ea da ocazia reasezarii unei noi ordini. Toate sunt bune, atata timp cat stam in teritoriul lui zece; avem zece degete la maini si tot zece degete la picioare; ni s-a dat pe Sinai o ordine divina a lumii guvernata de zece porunci.

Sigur ca dincolo de semnificatia primelor zece cifre exista semnificatii si pentru altele:

11 este sinonim cu dezordinea(12-1);

 12 este asociat cu guvernarea perfecta (12 luni in anul administrativ, 12 semintii ale lui Israel, 12 ucenici, etc.);

13 este cifra rascoalei, a apostaziei, a dezintegrarii (prima ei aparitie in textul sacru ilustreaza acest lucru (Gen. 14:4) si cea de a doua o confirma (Gen. 17:25). 13 este al 6-lea numar prim);

40 este cifra ordinii in incercarile sau intreprinderile umane (40 de ani in pustie, 40 de zile de post si rugaciune, etc).

Din enumerarea de mai sus se vede clar ca exista cinci numere perfecte: 1,3,7,10,12. Produsul lor (1x3x7x10x12) ne duce la numarul 2.520 care este cel mai mic multiplu comun al cifrelor de la unu la zece si ilustreaza perfectiunea cronologica (7×360).

Unul din marile merite ale Gematriei este acela ca certifica inspiratia divina a textului scris. Nu haosul hazardului, nici mintea muritorilor, ci doar desavarsirea divina putea produce o asemenea armonie a numerelor.

Preluat cu permisiune de pe Roboam.com

https://ardeleanlogos.wordpress.com/diverse/cifru-spiritual-al-cifrlor/

Nemulţumirea inimii omului în sărbătoarea Crăciunului de Caius Obeada

download

Nostra Aetate  În Zilele Noastre

Nemulţumirea inimii omului în sărbătoarea Crăciunului

de Caius Obeada

Octavian C. Obeada, Presedintele Misiunii Vox Dei

De 2000 de ani Biserica lui Cristos sărbătoreşte a serie de evenimente, unele începute de Cristos însuşi şi continuate de apostoli, altele devenind o ceremonie sau o sărbătoare integrată în tradiţia şi obiceiul Bisericii de-a lungul secolelor. Una din sărbătorile Bisericii care a influenţat şi influenţează viaţa fiecăruia din lumea Creştină este sărbătoarea naşterii Domnului Isus Cristos, sărbătoarea CRĂCIUNULUI.

Cuvântul Christmas din engleza târzie este CRISTES MAESSE, tradus în româneşte „MASA LUI CRISTOS”1, o sărbătoare care îşi are un început în primele secole, cu mare dificultate identificându-i originea, în afară de corelaţia pe care o are cu naşterea lui Cristos. Aceste rânduri nu o să expună sau să analizeze începutul sau legalitatea sărbătorii naşterii lui Cristos, ci mai mult starea inimii omului, reacţia unei inimii nemulţumite confruntată cu realitatea Crăciunului.

Crăciunul este o realitate şi o experienţă a fiecărui creştin, indiferent unde s-a născut sau trăieşte. În fiecare an Biserica sărbătoreşte naşterea lui Cristos, în diferite limbi şi meleaguri, insă indiferent de limbă, origine sau simbol cultural pe care unii îl îmbrăţişează, inima omului este aceiaşi. În general sunt cel puţin 4 atitudini a unei inimi nemulţumite faţă de sărbătoarea Crăciunului pe care am să le explic:

  • Legitimarea sărbătorii naşterii lui Cristos
  • Materializarea unei sărbători spirituale
  • Spiritualizarea sărbătorii Crăciunului
  • Nemulţumirea unui spirit izolat

Indiferent de simbolul sau importanţa sărbătorii Crăciunului pe care Creştinismul o îmbrăţişează, fiecare generaţie întâlneşte o inimă nemulţumită care se izolează după perdeaua spiritualizării, încercând o demonstrare a unei superiorităţi a relaţiei cu Dumnezeu. Aceste rânduri identifică 4 inimi şi nemulţumirea demonstrată în perioada festivă a Crăciunului.

            Legitimarea sărbătorii naşterii lui Cristos

Indiferent de părerea sau înţelegerea pe care o avem referitor la Creştinism, unele ramuri sau subdiviziuni a acestei religii nu sărbătoresc Crăciunul. Unul din argumentul principal a acestei negări este legitimarea sărbători în tradiţia apostolică sau a unei date concrete care ar pune naşterea Domnului Isus în jurul lunii decembrie. Blocaţi de lipsa unei dovezi istorice, Crăciunul devine o sărbătoare păgână a unei majorităţi Creştine.

Origen în scrierile sale face următoarea afirmaţie: „în Scripturi doar păcătoşii, nu sfinţii, îşi sărbătoresc zilele de naştere.”2. Astfel umpluţi de aerul spiritualizării şi a unei superiorităţi în înţelegerea voii lui Dumnezeu, aceşti oameni se retrag din societate, punând sub semnul întrebării orice dovadă istorică a unei sărbători începută din primele secole. Izolaţi în nepăsare, nemulţumiţi de spiritul sărbătorii naşterii lui Cristos, au hotărât să nu contribuie evenimentelor şi activităţilor misionare care iau loc în această perioadă.

Ajungând să judece şi să respingă sărbătoarea Crăciunului, au hotărât să nu participe la cea ce Crăciunul aduce. În jurul lumii creştine, Crăciunul este una din perioada cea mai intensă în lucrările misionare la nivel global şi al posibilităţii vestirii Evangheliei. Ajutoare şi cadouri sunt trimise în milioane de case cu mesajul naşterii lui Cristos, familii sărace, văduve şi orfani bucurându-se de o perioada de mulţumire, prin care Cristos se face cunoscut multor familii în jurul lumii.

Totuşi, o inimă nemulţumită, indiferent de ocazia sau oportunitatea pe care ar putea-o avea, rămâne oarbă şi lipsită de duhul înţelegerii care vine de la Cristos.

Materializarea unei sărbători spirituale

Dacă omul a putut fi orbit şi lipsit de bucuria naşterii lui Cristos sărbătorită în Crăciun, împotrivitorul lui Cristos a găsit cu cale să orbească pe alţii prin scoaterea în evidenţă a profitului financiar care se poate câştiga cu această ocazie. Milioane de dolari (în America) sunt risipiţi în publicităţi comerciale care scot în evidenţă o serie de produse care ar aduce bucurie şi mulţumire cu ocazia Crăciunului. Astfel s-a ajuns la o materializare a Crăciunului, o goană după bunuri de consum, începând pentru unii chiar din vară.

Crăciunul, odată ce a fost corelat cu Moş Gerilă, devine sezonul cadourilor, începutul unei alergării şi preocupări, a unei satisfacţii personale sau a celor din jurul tău. De la o sărbătoare Cristo-centrică se ajunge la o sărbătoare Ego-centrică. Datorită presiuni psihologice creată in această perioadă, mulţi ajung în depresie, Crăciunul fiind perioada cea mai depresivă a anului pentru mulţi, mii de pacienţi sunt consultaţi sau internaţi în spitale în această perioadă.

O inimă nemulţumită cu starea şi poziţia social-economică, ajunge să fie orbită, interpretând sărbătoarea naşterii lui Cristos cu o perioadă în care greutatea banului îşi spune cuvântul.

            Spiritualizarea sărbătorii Crăciunului

Dacă în primele două cazuri valoarea şi importanţa Crăciunului nu sunt înţelese, în următoarele rânduri încerc să scot în evidenţă o inimă nemulţumită care încearcă să re-interpreteze Crăciunul, dând o înţelegere spirituală lipsită de valorile social-culturale care au acompaniat această sărbătoare de sute de ani. Aceşti creştini „elevaţi”, sunt împotriva îmbuibării, a unei reuniuni familiare sau sociale cu ocazia acestei sărbători.

Concert, programele de Crăciun sunt toate manifestări lumeşti, preferând o retragere sub umbrela spiritualizării şi a învăţăturilor Biblice. Orice activitate sau ceremonie este privită în spiritul criticii, devenind judecători şi analizatori a nivelului spiritual la care cei din jurul lor au ajuns. Nemulţumiţi şi lipsiţi de bucuria naşterii lui Cristos, se izolează după perdeaua superiorităţii spirituale.

În înţelegerea şi opinia acestor „creştini”, Crăciunul ar trebui sărbătorit pe genunchi în post şi rugăciune. Retraşi şi singuratici, lipsiţi de orice activitate socială, ajung să fie lipsiţi de bucuria unei perioade de mulţumire şi ajutorare de care mulţi nevoiaşi ar putea beneficia.

Nemulţumirea unui spirit izolat

 Izolarea multora de la viaţa bisericii şi a activităţilor care menţin o viaţă în Cristos ajunge să aducă nemulţumire multora. Dumnezeu însuşi a spus că omul nu este bine să fie singur. Singurătatea nu a fost in planul lui Dumnezeu, şi totuşi cel rău încearcă să ne izoleze, fiecare încercând să trăiască o viaţă privată, ascunsă după umbrela privatizării, a unei vieţi private singuratice sau în familie.

În loc de a trăi ca lumini, sau ca o sare a lumii, se ajunge să trăiască ca nişte mici lanterne care să le lumineze numai paşii lor, mergând şi trăind o viaţă ascunsă şi izolată. Cristosul Crucii este ascuns, lumina Evangheliei păstrată în adâncul inimii, sărbătorile Crăciunului devenind o inconvenienţă materială şi spirituală, preferând o izolare şi o spiritualizare în care tot ce facem ca creştini să rămână ascuns ochilor şi criticii celor din jurul nostru.

O inimă nemulţumită aduce depresie, depresia aducând boală, boala aducând moarte spirituală şi fizică. Crăciunul este o sărbătoare cu o însemnătate aparte: Cristos s-a născut într-o iesle, Dumnezeu devine om aducând mântuire tuturor celor chemaţi de El. Cine poate anula sau trece cu vederea naşterea lui Cristos?

Există o moderaţie în tot ce facem în calitate de copii ai Lui Dumnezeu. Cel rău de sute de ani încearcă să aducă confuzie şi rătăcire, pe unii izolându-i, pe alţii ridicându-i la nivele „elevate” în înţelegerea vieţii creştine. Crăciunul este o sărbătoare care poate aduce bucurie şi înţelegere în multe familii. Poate aduce bucurie şi ajutor orfanilor şi văduvelor. Poate aduce unitate şi iertare în familia pe care Dumnezeu ţi-a dat-o. Crăciunul dă posibilitatea de a vesti Evanghelia şi a duce bucuria naşterii lui Cristos în familia ta, cartierul tău, la locul de muncă, în oraşul sau ţara în care te-ai născut.

Numai o inimă nemulţumită este izolată şi retrasă, ascunzând mesajul şi bucuria venirii lui Cristos pentru mântuirea mea şi a ta, refuzând să cheme şi pe alţii la Masa lui Cristos.

Coram Deo!

  Note de subsol:

  1. Crăciunul (Cristologie)www.voxdeibaptist.org
  2. ibid 1

http://publicatia.voxdeibaptist.org/editorial_dec06.htm

ANTROPOLOGIE – DOCTRINA DESPRE OM, AŞA CUM A FOST ACESTA CREAT / UMANISMUL ARMENIANISMULUI – de Oscar B. Mink.

download

UMANISMUL ARMENIANISMULUI de Oscar B. Mink

“Dar omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci, pentru el, sunt o nebunie; şi nici nu le poate înţelege, pentru că trebuiesc judecate duhovniceşte” (1 Cor 2:14)

Ştiu că definiţiile termenilor sunt în general forate plictisitoare, dar de dragul clarităţii şi a înţelegerii, este necesar ca termenii Armenianism şi Umanism să fie definiţi la începutul acestui discurs. Diferenţa dintre aceşti doi termeni este în cea mai mare parte doar superficială, şi asta este aşa mai ales atunci când vedem lucrurile în lumina adevăratei religii. Termenul Umanism definit de Webster: „O doctrină, atitudine, sau un mod de viaţă centrat pe interese sau valori umane; în special o filozofie care asigură demnitatea şi valoarea omului şi capacitatea lui de auto-realizare prin raţiune şi adesea acesta respinge supernaturalismul.”

Această definiţie , aşa cum va fi arătat în următoarea considerare a termenului este diametrală sau chiar opusul antropologiei biblice.

Armenianismul definit: Este un sistem religios centrat pe om. Conform Armenianismului, omul este cel care face eficace decretele lui Dumnezeu. Constă din cinci (5) articole, şi anume, 1. Alegerea Condiţională. 2. Ispăşirea Universală; (Însemnând că, Cristos prin moartea sa jertfitoare a făcut ispăşire pentru toată omenirea). 3. Regenerarea aduce fapte bune. 4. Harul lui Dumnezeu este refuzabil (rezistibil). 5. Credincioşii pot în cele din urmă să piardă harul şi să fie pierduţi pe veci.

Aceste definiţii sunt concise, şi nu pătrund foarte adânc în întunericul intens al acestor „ismuri” care-l proslăvesc pe om şi îl batjocoresc pe Dumnezeu, ci vom discuta pe larg pe parcurs ce înaintăm în mesaj. Trăsătura principală sau centrală a Armenianismului sau Umanismului este ideea că omul este superior lui Dumnezeu şi că omul poate în şi prin el să-şi rezolve toate problemele fără nici un ajutor supranatural. Un înfăptuitor timpuriu al Armenianismului şi Umanismului este Pelagianismul secolului al treilea, care înălţa voinţa umană deasupra celei a lui Dumnezeu şi a Bibliei.

A cunoaşte cuvântul lui Dumnezeu care este inspirat de Duhul Sfânt (II Tim. 3:16) este îndeajuns pentru a imputa şi a corecta orice sofism al omului, va fi criteriul exclusiv pe care-l voi folosi în respingerea unor fraude iraţionale la care se face referire în titlul acestui mesaj.

În primul rând, haideţi să luăm în considerare UMANISMUL ARMENIANISMULUI în lumina revelaţiei Scripturii cu privire la suveranitatea absolută a lui Dumnezeu. A spune că Dumnezeu este suveran înseamnă a susţine şi a proclama că El este Atotputernic, Rege al Regilor, şi că „El face tot ce vrea”. (Psalmul 115:3). Este obligaţia inevitabilă a familei Adamice să recunoască suveranitatea lui Dumnezeu, şi să-i aducă laudă perfectă Lui. (Ps.46:10; I Pet. 2:9). Dumnezeul Bibliei a declarat în mod accentuat: „Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă, şi afară de Mine, nu este alt Dumnezeu”.(Isaia 44:6). Orice alt dumnezeu (?) este invocat prin imaginaţie zadarnică, născocirea care este însăşi baza Umanismului cât şi a Armenianismului. Aspectul fatal al acestor două nemernice „isme” nu este că ele nu au un dumnezeu, ci că dumnezeul lor este unul la fel ca inventatorii săi. (Ps. 50:21).

Umanismul şi Armenianismul au un singur scop, şi acesta este de a-l detrona pe Dumnezeu, şi de a-l întrona pe om. În ambele sisteme suveranitatea şi autoritatea lui Dumnezeu asupra omului este abrogată; omul devine cel suveran iar Dumnezeu suplinitorul; iar omul este factorul determinator executiv al destinului său veşnic. Doctrina despre suveranitatea lui Dumnezeu este atât de urâte de Umanism şi Armenianism, încât au strâns toate resursele perspicacităţii carnale în efortul de a găsi deficienţă în Dumnezeul Bibliei. Apostolii Domnului au avertizat bisericile Lui, spunând, „ … în vremurile din urmă vor fi batjocoritori, care vor trăi după poftele lor nelegiuite… care n-au Duhul.” (Iuda 18,19). Aceşti batjocoritori inutili sunt închişi pentru a degenera înţelepciunea, şi fiind legaţi de intelectul lor finit, nu-l pot concepe pe Dumnezeu a fi mai mult decât ei înşişi, şi spun în inimile lor, „Nu vrem ca omul acesta să împărăţească peste noi” (Luca 19:14). Termenul, „omul acesta”, este o referire la Cristos.

„Umanismul susţine că fiinţele umane îşi formează singure destinul” (Secular Humanism, de Homer Duncan). Persoana care poate să-şi decreteze propriul destin este, şi trebuie să fie un dumnezeu. Aşa este, Umanismul nu este o religie fără un dumnezeu, ci conform premisei sale fiecare om este un dumnezeu în el şi al lui însuşi. Rezultatul inevitabil al acestui concept satanic este închiarea la sine, şi cea mai rea formă de idolatrie, este autolatria, sau a fi plin de devoţiune pentru sine. Este chiar această ideologie cea care l-a înbrâncit pe Lucifer (Isaia 14:13).

Armenianismul, precum Umanismul este o religie fără Dumnezeul Bibliei, dar nu este fără-de-dumnezeu, căci acest sistem care proslăveşte creaţia susţine că omul este factorul exclusiv care-i determină propriul destin. Aşadar, la fel ca şi Umanismul, este în el şi pentru el un dumnezeu. Oliver B. Green, recent decedat, dar în timpul vieţii a fost cel mai înfocat avocat al Armenianismului. Vorbind despre suveranitatea lui Dumnezeul, predestinare, alegere, şi despre harul irezistibil, a spus, „Sunt unele dintre cele mai grosolane şi mai josnice doctrine pe care le-am auzit vreodată”. (Predestination, Pg. 1). Doctrinele la care se referă D-l Green în citatul imediat sunt infame pentru supremaţia intelectului omului firesc, căci mintea firescă este duşmănie cu Dumnezeu (Romani 8:7). Totuşi, moartea substituitoare a lui Cristos a făcut ispăşire pentru ura ereditară a aleşilor Săi (Efe. 2:16), şi la vremea potrivită ei vor striga din adâncul sufletului lor răscumpărat: „Domnul, Dumnezeul nostru Cel Atotputernic, a început să împărăţească.” (Apo. 19:6).

Nu există doar o corelaţie între Armenianism şi Umanism, dar când ambele sisteme sunt atent examinate, se va observa cu uşurinţă că au acelaşi coregraf, şi dansează pe muzica plăcută firii a invincibilităţii creaţiei, şi asta o face fără să rateze nici un pas. Armenianismul şi Umanismul susţin că omul este o entitate autonomă, şi că decretele lui Dumnezeu pot fi negate de către voinţa trufaşă a omului. Ei au o formă de evlavie, dar îi tăgăduie puterea (2 Tim. 3:5).

„Să ştii că în zilele din urmă vor fi vremuri grele” (2 Tim. 3:1). Punctul culminant al acestei ere rele din prezent este iminent, vremurile grele au venit, şi temelia bisericii ecumenice este turnată deja, iar suprastructura se înalţă cu un pas accelerat. Proorocul mincinos şi Anticristul aşteaptă în culise, şi în viitorul apropiat vor păşi pe scena lumii. Aşa-numita Biserică Creştină este complet pătrunsă de Armenianism, iar lumea politică şi educaţională este întrecută de Umanismul secular. Pseudo Creştinismul şi Umanismul se vor uni în curând, deoarece nu este greu pentru două sisteme să se unească atunci când sunt aşa de asemănătoare iar scopurile şi sfârşitul lor sunt aceleaşi–şi asta este proslăvirea omului.

Dar sfântul care se luptă din greu nu ar trebui să dispere căci nici unui om, fie chiar anti-Cristul în persoană, nu poate să-i smulgă pe aleşii lui Dumnezeu din mâna Lui atotsuverană (Ioan 10:27-29). Impunerea şi delirul Armenianismului şi a Umanismului nu sunt mai mult decât zăngănitul lanţurilor lor de degradare şi moarte cu care sunt legaţi în mod suveran. Armenianismul spune: „Păcătoşii merg în iad deoarece nici chiar Însuşi Dumnezeu Atotputernic nu a putut să-i salveze! El a făcut tot ce a putut. A eşuat” (Noel Smith, Defender Magazine). Dar Biblia nu este de acord cu Noel Smith, căci această Carte infailibilă spune, vorbind despre Dumnezeu: „Ce-I doreşte sufletul, aceea va face” (Iov 23:13). Umanismul spune: „Nici o Zeitate nu ne va salva, trebuie să ne salvăm noi înşine” (The Humanist Manifesto). Scriptura spune că Isus Cristos a fost Dumnezeu maifestat în trup (I Tim 3:16), şi că „El va mântui pe poporul Lui de păcatele sale” (Mat. 1:21). Pavel spune, vorbind despre Cristos: „El ne-a mântuit pentru îndurarea Lui” (Tit 3:5). Dacă destinul omului ar fi lăsat la latitudinea Armenianismului sau Umanismului, Dumnezeu va fi înfrânt iar raiul părăsit. Dar acest gând să piară, deoarece Arhitectul Suveran şi infailibil al universului spune: „Face toate după sfatul voiei Sale… Ce am hotărât se va întâmpla” (Efe. 1:11; Isa. 14:24).

Umanismul nu recunoaşte Dumnezeul Bibliei ca fiind o autoritate în nici un lucru, iar Armenianismul repudiază autoritatea lui Dumnezeu în toate lucrurile. Dacă Dumnezeu nu este suveran în toate lucrurile, atunci El nu este suveran în nici un lucru, căci acel lucru peste care nu este suveran, este suveran peste toate lucrurile, inclusiv Dumnezeu. Totuşi, Dumnezeu îi denunţă pe potenţialii reducători ai puterii Sale, întrebând: „Dar, mai degrabă, cine eşti tu omule, ca să răspunzi împotriva lui Dumnezeu? Nu cumva vasul de lut va zice celui ce l-a făcut: „Pentru ce m-ai făcut aşa?”” (Rom. 9:20). Creaţia Nu are nici un drept să-l conteste pe Creatorul ei, căci providenţa supremă şi atotprezentă a lui Dumnezeu revine spre slava Sa, şi spre binele veşnic al poporului Său. (Rom. 8:28; 1 Cor. 1:31).

Armenianismul nueste altceva decât Umanism cu o căptuşeală religioasă, combinaţia care este la urma urmei subterfugiul diavolului. Ambele sisteme sunt o ofensă adusă lui Dumnezeu, şi ar fi fost mult mai bine dacă nu s-ar fi născut niciodată, decât să trăiască şi să moară încrezându-se în aceste erori care-l scandalizează pe Dumnezeu pentru a fi salvaţi de păcat. Aşadar, haideţi să nu-L limităm pe Sfântul lui Israel. (Ps. 78:41), căci omnipotenţa Sa este absolută, şi nici un vicleşug satanic nu poate în nici un fel să-l oprească sau să-I zădărnicească planurile.

În al doilea rând, haideţi să luam în considerare UMANISMUL ARMENIANISMULUI în lumina doctrinei Bibliei despre depravarea totală a omului. Psalmistul spune: „… Orice om este doar o suflare, oricât de bine s-ar ţinea” (Ps. 39:5). Acest text se referă la om aşa cum este el în natura sa Adamică, şi spune clar că Adam şi toţi urmaşii săi se află în natura lor decăzută, fiind complet depravaţi. Textul nu lasă loc nici unei excepţii, şi nu permite nici o depravitate parţială. Ficare om a fost ruinat în totalitate din punct de vedere spiritual în Adam, căci atunci când Adam s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu (Gen. 3:6), acţiunea sa nua fost singulară, căci era în acea vreme capul familiei omului, şi în sfidare lui faţă de Dumnezeu, urmaşii săi au devenit complet pângăriţi, căci ei au acţionat (trăit) în Adam. (1 Cor. 15:21,22).

Armenianismul face excepţie de la doctrina depravării totale a naturii decăzute, şi spune: „Omul nu este păcătos la naştere, ci la naştere omul devine un potenţial păcătos” (John R. Rice, aşa cum este citat de John Zens, din The Sword), Umanismul Religios numeşte relatarea Bibliei despre căderea lui Adam o fabulă, iar Armenianismul a adăugat puţin zahăr poziţiei lor, astfel încât să satisfacă curiozitatea religioasă a omului firesc. Totuşi, Dacă omul mănâncă arsenic amestecat cu zahăr, îl va ucide la fel de repede ca cel neamestecat cu zahăr. Aceasta este doar o doctrină care duce la moarte, indiferent cu ce aromă vine. „De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au murit…” (Rom. 5:12).

Umanismul învaţă că omul aşa cum este el în natură este un uriaş moral de o valoare infinită. Armenianismul învaţă acelaşi lucru, spunând, : „Dumnezeu l-a preţuit pe om atât de mult încât L-a trimis pe Fiul Său ca să răscumpere întreaga familie a omului.” În controversă, Scriptura spune: „Toţi s-au abătut, şi au ajuns nişte netrebnici. Nu este niciunul care să facă binele, niciunul măcar” (Romani 3:12). Cuvântul „netrebnici”, aşa cum este el folosit în acest verset nu înseamnă doar, complet neprofitabil, ci acel om în încălcarea Edenică a suferit un deficit ireparabil; iar această pierdere l-a lăsat pe om fără Dumnezeu şi fără speranţă. Cristos, prin cuvinte accentuate şi explicite a spus: „Carnea nu foloseşte la nimic” (Ioan 6:63). Dar indiferent de cât de bine definite ar fi cuvintele lui Cristos, ele nu au făcut o impresie favorabilă asupra Armenianismului, iar acest pseudo sistem spune: „Dumnezeu are nevoie de noi, căci noi suntem singurele picioare, mâini şi guri pe care le are Dumnezeu.” Săracul Dumnezeu handicapat. Dar dumnezeul lor nu este Dumnezeul Bibliei, căci El „Nu-Şi găseşte plăcerea în picioarele omului… şi ce a hotărât se va întâmpla…Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi, şi vă dă, după plăcerea Lui, şi voinţa şi înfăptuirea”  (Ps. 147:10; Isa. 14:24; Fil. 2:13).

Avocaţii Armenianismului şi Umanismului îi mustră pe toţi aceia care proclamă suveranitatea de neschimbat a lui Dumnezeu asupra universului Său, şi asupra a tot ce există. Ei dau voce obiecţiei lor, spunând: „Poziţia voastră despre depravare dezumanizează omul, şi îl face la fel de rău ca şi fiara de pe câmp.” Această obiecţie nici măcar nu este aproape de adevărul despre ceea ce susţin cei care cred în harul suveran. Poziţia noastră se bazează doar pe Scriptură, aşadar noi nu dezumanizăm omul, ci scoatem în evidenţă faptul că este om, şi ca om el nu are aspect de Dumnezeu. Omul decăzut şi nerăscumpărat este antiteza lui Dumnezeu, căci el nu este evlavios, şi este un vrăşmaş intransigent al lui Dumnezeu (Rom. 4:5; 5:10)

Acuzaţia greşită că noi îl facem pe om la fel ca fiara de pe câmp ratează ţinta cu o distanţă infinită. A spune că omul este la fel ca fiara de pe câmp înseamnă să insulţi regnul animal, şi să-i faci omului un compliment foarte nepotrivit. Pentru că, întrebăm noi, care dintre fiarele câmpului a avut vreodată un gând rău despre Dumnezeu? „Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ, şi că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău” (Gen. 6:5). Omului firesc, Dumnezeu îi spune. ”Ţi-ai închipuit că Eu sunt ca tine” (Ps. 50:21). Acesta este finalul gândirii rele, şi manifestă groaznica şi totala depravare a minţii umane, şi înspăimântătoarea sa nepăsare faţă de sfinţenia fără cusur a lui Dumnezeu.

„Aceştia, dimpotrivă, batjocoresc ce nu cunosc, şi se pierd singuri în ceea ce ştiu din fire, ca dobitoacele fără minte.” (Iuda10; Vezi şi Ecl. 3:18). Scriptura afirmă, câ în timp ce un om trebuie să fie o creatură raţională prin natura sa, el a corupt principiile morale ale umanităţii, şi s-a oprit mai jos decât fiarele iraţionale ale câmpului. Pur şi simplu, păcatul a corupt fiecare fibră şi aptitudine a naturii umane, atât de mult, încât, nu-l poate cunoaşte sau asculta pe Dumnezeu.

Întreb cu toată seriozitatea, nu suntem noi în America civilizată şi educată trăind conform sau sub legea junglei? A răspunde negativ la această întrebare înseamnă a nega fiecare titlu din ziarele tipărite în SUA, Umanisul şi Armenianismul susţin că singur lucru în neregulă cu omul este că: are nevoie de puţin mai multă educaţie. Întrebarea nefavorabilă este: De unde poate să facă rost omul de această educaţie care este leac bun la toate? Dacă ne trimitem copiii la şcoli publice, sunt inundaţi cu umanism. Dacă familia frecventează o biserică Arminiană, este inundată cu doctrina pernicioasă a auto-salvării. Cristos i-a mustrat pe unii dintre negustorii de fapte ai primului secol, spunând: „Voi înconjuraţi marea şi pământul, ca să faceţi un tovarăş de credinţă; şi, după ce a devenit tovarăş de credinţă, faceţi din el un fiu al gheenei, de două ori mai rău decât sunteţi voi înşivă” (Matei 23:15). Aşa cum era atunci, este şi acum. Există o rază contemporană de lumină care luminează prin imensul întuneric al Armenianismului şi Umanismului.

Aşadar, noi mergem la cuvântu lui Dumnezeu inspirat de Duhul Sfânt, şi când facem aşa, aflăm că „înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu” trebuie făcută cunoscută prin biserica Sa, şi „a Lui să fie slava în Biserică şi în Hristos Isus, din neam în neam; în vecii vecilor! Amin” (Efe. 3:10,21). Dacă o persoană este membru într-o biserică care îl predică pe omul firesc, încredinţează-l oricând harului salvator al lui Dumnezeu, el se află într-o biserică falsă indiferent de numele pe care-l poartă, sau „ismele” pe care le predică şi le practică. Scriptura spune, vorbind despre regenerare: „… Nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu” (Ioan 1:13). Cristos le-a spus ucenicilor Săi: „Nu voi M-aţi ales pe Mine; ci Eu v-am ales pe voi…” (Ioan 15:16). Apostolul Pavel face cunoscut dincolo de contradicţie că alegera lui Dumnezeu a poporului Său a antedatat timpul şi creaţia, şi asta în acord cu buna plăcere a voii Sale (Efes. 1:4-9). Aşa este, Dumnezeu în marea Sa iubire pentru ai Săi care sunt prinşi în capcanele satanice ale Armenianismului şi/sau a Umanismului, îi mustră, spunând: „Ieşiţi din mijlocul lor, şi despărţiţi-vă de ei, zice Domnul; nu vă atingeţi de ce este necurat, şi vă voi primi” (2 Cor. 6:17).

În al treilea rând, vom reflecta în continuare la Umanismul Armenianismului şi teoria lui că voinţa omului căzut este factorul determinant în starea sa de bine prezentă şi viitoare.

Umanismul şi Armenianismul învaţă că unul dintre cele mai distrugătoare cusururi ale omului este neîncrederea în sine. În întâlnirea acestei elevaţii eronate a intelectului nativ al omului, Pavel spune: „Ne lăudăm în Hristos Isus, şi nu ne punem încrederea în lucrurile pământeşti” (Fil. 3:3). Cristos, vorbind despre regenerare, afirmă: „născuţi nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu” (Ioan 1:13). Salvarea sufletului nu este un rezultat unui efort comun al lui Dumnezeu şi al omului, dar Dumnezeu este autorul unic şi Suveran al mântuirii poporului Său (Evr. 12:2). Esau, primul fiu născut al lui Isaac, s-a încrezut în el însuşi, şi în timp ce alerga în energia firii, şi-a pierdut binecuvântarea (Gen. 27), şi reflectând asupra efortului iscusit al lui Esau de a câştiga binecuvântarea promisă, Pavel a spus: „Aşa dar, nu atârnă nici de cine vrea, nici de cine aleargă, ci de Dumnezeu care are milă” (Rom. 19:16).

Umaniştii pretind că învăţătura academică este leacul bun la toate bolile şi dificultăţile omului. La aceştia se gândeşte Pavel când spune, că ei sunt: „Care învaţă întotdeauna şi nu pot ajunge niciodată la deplina cunoştinţă a adevărului” (2 Tim. 3:7). Cu cât învaţă mai mult, cu atât mai acută devine ignorarea lui Dumnezeu, şi dispreţul pentru cuvântul Lui. Umanistul susţine că Biblia este un mit, o născocire a oamenilor neînvăţaţi şi ignoranţi. Astfel, el nu alocă nici un loc Bibliei în perspicacitatea sa. Învăţătura sa i-a dat sofisticare ateismului său, dar într-o zi va învăţa că negarea Dumnezeului Bibliei a agravat în mod infinit reprobarea sa (Rom. 2:5). „Căci înţelepciunea lumii acesteia este o nebunie înaintea lui Dumnezeu. De aceea este scris: ’El prinde pe cei înţelepţi în viclenia lor’” (1 Cor. 3:19).

Umaniştii care s-au lăudat cu cunoştinţele lor academice au ajuns la concluzia că postulatele lor sunt axiomatice, şi că înţelepciune lor este atât de absolută încât nu admite nici un „dacă” sau „probabil”. Dogmatismul lor este acela al unui nebun, căci ei au spus în inimile lor, „Nu este Dumnezeu” (Ps. 14:1), şi încă nu au cunoscut cum ar trebui să cunoască (1 Cor. 8:2). Persoana născută din nou nu neagă afirmaţia Umaniştilor care spune că o educaţie în artă şi ştiinţă dată de instituţii de elită ale oamenilor sporeşte succesul. Bisericile Domnului au o stimă şi un respect deosebit pentru succes, dar ceea ce ştiu şi proclamă ei este: orice succes care nu-l are pe Dumnezeu ca Autor este al firii iar firea nu foloseşte la nimic. Pur şi simplu, departe de Dumnezeu NU există succes veritabil.

Armenianismul spune: „Omul are puterea intelectuală de a alege viaţa veşnică sau moartea, şi că fiecărui om i s-a dat destul spaţiu pentru a se hotărâ în această problemă vitală”. Dar Cristos spune, vorbind despre omul firesc: „Şi nu vreţi să veniţi la Mine, ca să aveţi viaţa!” (Ioan 5:40). Vorbind despre neputinţa deplină a voinţei fireşti a omului, Cristos spune: „Nimeni nu poate veni la Mine…” (Ioan 6:44). Pavel, accentuând acest adevăr, spune: „Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăşmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci, ea nu se supune Legii lui Dumnezeu, şi nici nu poate să se supună. Deci, cei ce sunt pământeşti, nu pot să placă lui Dumnezeu” (Rom. 8:7,8). Omul firesc este „Care învaţă întotdauna şi nu pot ajunge niciodată la deplina cunoştinţă a adevărului” (2 Tim. 3:7).

Afirmaţia Arminiasmului despre absoluta independenţă a voinţei omului este echivalent cu a spune, fructul unui pom are o fire a lui, care este pe deplin liber faţă de rădăcina pomului. Fructul unui pom este determinat în mod invariabil de caracterul rădăcinii acestuia. În mod genealogic, Adam este rădăcina omenirii, şi atunci când Adam a comis suicid spiritual (Gen. 3:6), progenitura sa a murit în el.  „De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit” (Rom. 5:12).

„Pomul rău nu poate face roade bune” (Mat. 7:18). Toate rodele morale pe care le aduce omul firesc, oricât ar fi ele de lăudate şi aclamate după standardele omului, sunt, atunci când sunt cântărite cu balanţa atotştiinţei, văzute ca fiind infestate cu viermi. Astfel, raţionalistul este lăsat fără un recurs valid, deoarece principiul semănatului şi al seceratului nu se aplică numai în ştiinţa agricolă, ci în toate organismele pământeşti. Cristos a spus: „Pomul se cunoaşte după rodul lui” (Matei 12:33). Notă: în acest text, Cristos a personificat „pomul”, şi făcând astfel, nu lasă loc pentru ipocrizie. Firea, fie ea cât de religioasă, nu foloseşte la nimic. (Ioan 6:63). Iov, vorbind despre reproducerea omenească, întreabă: „Cum ar putea să iasă dintr-o fiinţă necurată un om curat?” Şi Iov, cu o finalizare uimitoare, îşi răspunde singur la întrebare, spunând: „Nu poate să iasă niciunul” (Iov 14:4).

Umanismul şi Armenianismul susţin că voinţa omului este liberă şi independentă de Dumnezeu, şi este de o asemenea putere încât poate frustra şi chiar anula voinţa lui Dumnezeu. Aşadar, această premisă învaţă că ultimul cuvânt în toate lucrurile îi este lăsat puterii raţiunii şi a voinţei omului. Deci, rezultă în mod inevitabil, că credinţa lor este în om, şi că omul în ultimă instanţă este măsura tuturor lucrurilor. Deasupra şi împotriva acestei susţineri criminale a Armenianismului şi Umanismului, atotînţeleptul şi milostivul Dumnezeu a dat următorul îndemn: „Încrede-te în Domnul din toată inima ta, şi nu te bizui pe înţelepciunea ta …Cine se încrede în inima lui este un nebun” (Pro. 3:5, 28:26).

Nicăieri în biblie nu se spune că omul care şi-a pierdut mentalitatea firească este un nebun. Cu toate acestea, înţelepciune lumească se referă adesea la creştinul dedicat ca fiind deranjat mintal (Fapte 24:26), dar Biblia se referă la cei care sunt înţelepţi în felul lumii ca fiind nebuni, şi consideră dialogul lor a fi inferior trăncănelii (gânguritului) copiilor. (Prov. 10:8). Bogatul căruia i-a rodit ţarina (Luca 12) a inventat în mod ingenios o schemă prin care el să aibă belşug şi plăcere pentru mulţi ani care urmau, dar nici măcar odată în planul şi în scopul lui nici măcar nu s-a gândit la Dumnezeu, şi această lipsă de consideraţie a Autorului întregii vieţi a fost greşeala sa fatală şi veşnică care l-a dovedit a fi un „nebun”. Un „nebun” bogat nu este cu nimic mai bun decât un nebun sărac, căci amândoi au spus în inima lor: „Nu este Dumnezeu” (Ps. 14:1). Aşa-zisa „viaţă bună” a Umaniştilor este în cel mai bun caz temporară, şi superficială, şi este prea adesea „poarta cea largă care duce la pierzare” (Mat. 7:13). Apostolul Pavel, nelăsând loc pentru ambiguitate, întreabă: „N-a prostit Dumnezeu înţelepciunea lumii acesteia?” (1 Cor. 1:20)

Armenianismul este alegerea ignoranţei religioase, iar Umanismul este odrasla intelectualismului. Cele două „ismuri” în tăria lor combinată, nu sunt nimic altceva decât chimvale zângănitoare şi aramă sunătoare. Dumnezeul Biblie este Autorul întregii ştiinţe adevărate, şi nu a existat niciodată vreun conflict între Scripturi şi adevărata ştiinţă. Dar când „ştiinţa, pe nedrept numită aşa” (1 Tim. 6:20) este cântărită pe cântarul cuvântului infailibil al lui Dumnezeu, este respinsă în totalitate, şi etichetată „lemn, fân şi trestie ” (1 Cor. 3:12).  Dar mai rea decât ştiinţa falsă este adorarea adevăratei ştiinţe de către Umanişti, căci prin acest artificiu Satana şi-a făcut aliaţi din mari academicieni, care sunt în mod înspăimântător mai răi decât toate învăţăturile lor, şi vor fi găsiţi a avea o minte nesănătoasă în faţa atotştiitorului Dumnezeu în ziua când se relează toate conturile.

Umaniştii spun, fără cea mai mică remuşcare: „Doar ştiinţa este cea care poate rezolva pentru om problemele veşnice la care însăşi fiinţa sa cere o soluţie în mod urgent” (Wilhelm Dilthey, The Nineteenth Century, pag. 16). Legământul Hipocratic nu face un fizician; juruinţele de la căsătorie nu fac căsătoria; o mărturisire a credinţei nu face un Creştin; nici ştiinţa umanistă, oricât ar fi ea de perfectă, nu răscumpără, sau ajută la răscumpărarea unui suflet. Sfântul lui Israel a spus, cu o exclusivitate Suverană: „Eu, Eu sunt Domnul, şi afară de Mine nu este niciun Mântuitor” (Isa. 43:11).

În al patrulea rând, Armenianismul şi Umanismul sunt invenţii ale oamenilor. „Numai, iată ce am găsit: că Dumnezeu a făcut pe oameni fără prihană, dar ei umblă cu multe şiretenii” (Ecl. 7:29). Cuvântul „şiretenii” din acest text nu este o referinţă la descoperirile ştiinţifice ale omului sau la dispozitivele pe care le-a inventat el pentru a ajuta la ameliorarea durităţii călătoriei sale înapoi în praful din care a venit odinioară, ci este o referinţă la invenţiile religioase, deoarece invenţiile la care se face referire în acest text sunt contrare dreptăţii (neprihănirii) originale ale omului. Orice erezie religioasă este de la Diavol, căci el este un mincinos şi tatăl minciunii (Ioan 8:44), şi Armenianismul şi Umanismul sunt înşelătoriile lui primite ca premiu. Cuvântul „şi” folosit în propoziţia anterioară nu este folosit ca şi conjuncţie, ci pentru a arăta egalitatea dintre cele două rele gemene.

Supoziţia bolnavă conform căreia voinţa omului este liberă în totalitate, şi independentă de Dumnezeu este doctrina de temelie pe care Armenianismul şi Umanismul stau. Aceste sisteme care-l înjosesc pe Dumnezeu sunt la fel e străvechi ca şi primul „mă voi” al lui Lucifer (Isa. 14:13, 14), şi nu vor ajunge la punctul final până când Diavolul, autorul acestor înşelătorii letale nu este aruncat în iazul veşnic de foc (Apo. 20:10). Temelia pe care Armenianismul şi Umanismul stau nu este numai defectuos, ci este în totalitate greşit, iar toţi cei care sunt astfel înşelaţi nu sunt înţelepţi, ci nebuni (Rom. 1:21,22). Dar potenţialii defăimători obiectează, spunând: „Îl pui pe om într-o cămaşă de forţă spirituală; îl jefuieşti de chipul lui Dumnezeu care îl are; şi îi anulezi voinţa”. Nu spunem că voinţa omului este neputincioasă, ci că este circumscrisă de către natura sa. Este o absurditate evidentă să susţii că omul poate voii sau dori ceva ce este împotriva propriei sale naturi. Voinţa omului firesc este robită de păcat, şi nu variază niciodată în robie (Rom. 6:20). Omul prin natură este liber să aleagă ceea ce îi place, dar nu poate prefera ceea ce este în totalitate contrar esenţei şi fiinţei sale.

Dorinţa carnală este limitată la ceea ce îi place firii, iar cei fireşti  nu-I pot fi plăcuţi lui Dumnezeu (Rom. 8:8). Libertatea naturală a omului este mare, dar fiecare exercitatre a acestei libertăţi este total voluptos, şi este antagonic naturii Dumnezeului sfânt trinitar (Isa. 6:3). Aşadar, voinţa naturală a omului nu este destituită numai de valoarea sa spirituală, ci în fiecare exprimare şi acţiune el agravează condamnarea sub care toţi oamenii sunt născuţi (Ioan 3:18). Toţi oamenii în momentul de faţă sunt prin natura lor Adamică unii care-l urăsc pe Dumnezeu (Ps. 81:15; Ioan 15:18, 25; Rom. 1:30; etc.). Dumnezeu nu îi forţează pe oamenii Săi ca să vină la El în contradicţie cu voinţa şi natura lor, ci Dumnezeu fiind suveran în iubire şi milă le dă oamenilor Săi o natură nouă, şi tot ceea ce i-a dat Tatăl Fiului în legământul necondiţionat al alegerii va veni cu bucurie la El, şi asta prin puterea lui Dumnezeu. (Ps. 110:3; Ier. 31:3; Ioan 6:37, 44).

Omul firesc este liber să-l iubească pe Dumnezeu, dar el nu are nici puterea, nici dorinţa se a fi măcar aproape de Dumnezeu, ca să nu mai vorbim de a-l iubi, deoarece el este din naştere unul care-l urăşte pe Dumnezeu. Pavel, vorbind despre omul firesc, spune: „plini de orice fel de nelegiuire, de răutate, plini de pizmă… bârfitori, urâtori de Dumnezeu, născocitori de rele…” (Rom. 1:29,30). Etiopianul este liber să-şi schimbe pielea cu dungile unui tigru, dar datorită inabilităţii creaturii, aceste schimbări sunt o imposibilitate. La fel este şi cu omul firesc. El este liber ca să termine cu obiceiul de a face rău, dar el nu a avut niciodată nici cea mai mică dorinţă ca să facă asta (Ier. 13:23), deoarece el a ajuns fără nici o îndoială la concluzia că Biblia nu este altceva decât o colecţie de mituri, iar Creştinismul este somniferul oamenilor. Aceste concluzii care duc sufletul spre moarte se împletesc cu natura căzută a omului, şi pot fi stopate doar cu sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu. (Efe. 6:17).

Omul căzut, fie el bogat sau sărac, puternic sau slab, învâţat sau neînvăţat, este un egocentric. D-l Webster a definit egoismul spunând: „este o doctrină etică faptul că acel interes faţă de sine este sfărşitul valid al tuturor acţiunilor”. Aşa este, vocabularul oamenilor căzuţii constă în principal din cuvinte, „Eu, al meu, şi mie”. Dar Biblia spune: „Dacă vreunul crede că este ceva, măcar că nu este nimic, se înşeală singur” (Gal. 6:3). Apostolul Pavel, aproape toată viaţa a fost un egocentrat, făcând ceea ce vroia, şi felicitându-se singur. El i-a persecutat pe ucenicii lui Cristos, atât bărbaţi cât şi femei, şi el a spus că era „în pornirea lor nebună împotriva lor” (Fapte 22:4; 26:11). Pavel, fiind orbit de mândrie, nu ştia că Dumnezeu şi-a pus deoparte religia Sa preaiubită, şi cu înflăcărare intensă a început să distrugă pe orice persoană care rostea numele lui Cristos, dar în timpul uneia dintre misiunile sale de persecutare, pe drum, a fost confruntat cu o lumină mare din cer, şi cu o voce care risipea egoismul, la auzul căreia a căzut la pământ de unde s-a ridicat unul dintre cei mai altruişti şi mai mari oameni care au trăit vreodată (Fapte 22:6-10). Totuşi, el ştia că în şi despre el era un om rău în faţa lui Dumnezeu (Rom. 7:24), şi ştiind asta, a spus: „care sunt cel mai neînsemnat dintre toţi sfinţii” (Efe. 3:8).

CONCLUZIE

„Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul prin bine” (Rom. 12:21).  Să nu confundăm Armeninismul şi Umanismul cu umanitarismul. Fiecare persoană ar trebui să fie un umanitar în sensul acordării de ajutor celor călcaţi în picioare, şi ar trebui să profite de fiecare ocazie de a fi un bun Samaritean, Cristos a fost cel mai mare umanitar, dar El nu a fost un Umanist, şi nici nu a propovăduit că mântuirea sufletului a fost lăsată la privilegiul voinţei căzute a omului. Haideţi să urmăm Exemplul nostru Suprem, şi să căutăm să „facem binele”, dar în acelaşi timp, să subliniem falsitatea şi ruşinea Umanismului, şi ipocrizia Armenianismului. Adevăratul Creştinism, şi în particular baptiştii nou-testamentali, sunt puşi faţă în faţp cu păcăleala sinistră şi subtilă care distruge sufletul. Suntem confruntaţi din fiecare parte cu socio-religi, care este un amalgam între  Armenianism şi Umanism, şi în acaestă uniune care-l denigrează pe Dumnezeu bisericile Domnului sunt confruntate cu o doză dublă de doctrină care este de condamnat. Oricât de sumbre ar arăta lucrurile, nu există loc de complacere în bisericile Domnului. Din contră, este datoria lor de a suna din trâmbiţa adevărului, şi să facă tot ceea ce pot ca să opri această încălcare accelerată şi anti-Cristos a cuvântului lui Dumnezeu şi a bisericilor Sale răscumpărate cu sânge.

Ambiţia ultimă a potopului contemporan al Umanismului şi Armenianismului este de a domina peste bisericile Domnului şi de a le distruge, dar aşa cum a fost şi cu strămoşii noştrii ante-reformă care au stat neînfricaţi împotriva focului, ştreangului, sabiei şi a altor morţi sfâşietoare ale sistemului curviei Romei, vor fi găsiţi sfidând această urgie a cancerului spiritual până când Domnul lor atotpuetrnic şi milostiv le vorbeşte din cer, spunând: „Vino încoace!”.

Atunci când Cristos şi-a trimis biserica la toate popoarele, El le-a dat însărcinarea de a  propovădui evanghelia harului. El ştia că erau mâinile satanice şi brutale ale Umanismului Romei şi ale Iudaismului făţarnic cele care L-au bătut în cuie pe cruce. Aşa cum a fost atunci, aşa este şi acum, Umanismul şi Armenianismul sunt duşmani de moarte ai evangheliei lui Cristos, iar una trebuie să piară în timp ce cealaltă izbuteşte. Aşa că pentru a nărui orice îndoialăcu privire la perpetuitatea şi permanenţa bisericii Sale cumpărate cu sânge, Cristos a dat un decret care sfidează iadul,  în care a spus: „… Îmi voi zidi Biserica Mea, şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui” (Matei 16:18). Orice biserică care nu deţine autoritatea absolută a lui Dumnezeu asupra omului este umanistă, indiferent ce nume poartă, şi este sub anatema lui Dumnezeu (Apoc. 18:4-6). Se cuvine ca fiecare persoană care rosteşte numele lui Cristos să găsească o biserică care predică tot sfatul lui Dumnezeu, întrucât NU este loc pentru Armenianism sau Umanism.

Există multe lucruri în comun între Armenianism şi Umanism, deoarece nu este nici o problemă pentru întuneric ca să fuzioneze cu întuneric, dar nu există NICI o fuziune între lumină şi întuneric; nu există NICI o armonie între între dreptate şi nedreptate; şi nu există nici o fuziune între Cristos şi Diavol (2 Cor. 6:14-16). Armenianismul neagă că mântuirea este lucrarea exclusivă şi suverană a lui Dumnezeu, şi că Umanismul a sustituit iubirea de sine şi voinţa-eului cu Dumnezeu. „IEŞIŢI DIN MIJLOCUL LOR”, SPUNE DOMNUL.

http://www.voxdeibaptist.org/umanismul_arminianismului.htm

Fost polițist din Timiș, condamnat într-un dosar de trafic de minore, va primi daune morale de 12.000 de lei pentru că a făcut râie în arest

Fost polițist din Timiș, condamnat într-un dosar de trafic de minore, va primi daune morale de 12.000 de lei pentru că a făcut râie în arest
Statul trebuie să plătească unui fost polițist din județul Timiș, condamnat într-un dosar de trafic de minore, daune morale de 12.000 de lei, după ce în perioada în care a fost ținut în arestul Poliției Timiș ar fi făcut râie. Decizia nu este definitivă, transmite Mediafax.
O sentință pronunțată de către Judecătoria Timișoara obligă Inspectoratul Județean de Poliție Timiș, precum și Inspectoratul General al Poliției Române să îi achite fostului polițist Ovidiu Gîțan daune morale în valoare de 12.000 de lei, care a reclamat condițiile improprii în care a fost ținut în arestul Poliției Timiș. Potrivit anchetatorilor, Ovidiu Gițan se număra printre cei care se ocupau de racolarea minorelor, de obicei prin intermediul Facebook, care mai apoi erau exploatate sexual de către membrii grupării. Anul trecut, polițistul Ovidiu Gițan a fost condamnat la doi ani și opt luni de închisoare cu suspendare, după ce și-a recunoscut faptele, fiind dat afară din cadrul Poliției Timiș.
Decizia nu este definitivă, fiind atacată cu apel la Tribunalul Timiș.
Totul a început în iunie 2015, când DIICOT Timișoara a destructurat o grupare specializată în traficul de minore, condusă de Paul Mânzu, în care au fost implicate mai multe persoane publice din Timișoara.
Între timp, fostul polițist a dat în judecată IPJ Timiș și IGPR, solicitând daune morale în valoare de 15.000 de lei. Ovidiu Gițan a reclamat faptul că a fost nevoit să suporte, pe perioada detenției în arestul IPJ Timiș, fiind reținut la data de 18 iunie 2015, condiții „improprii”.
OPINII

Asociația Pro Vita București avertizează despre normalizarea (mainstream-izarea) socială și academică a pedofiliei

Asociația Pro Vita București avertizează despre normalizarea (mainstream-izarea) socială și academică a pedofiliei
„Dacă pedofilii arestați și plimbați prin fața reporterilor TV cu mâinile răsucite la spate vor continua să fie văzuți drept ceea ce sunt, adică infractori deosebit de periculoși, un alt fenomen mult mai… pervers trece sub radarul atenției publice: normalizarea (mainstream-izarea) socială și academică a pedofiliei”, scrie Asociația Pro Vita București pe pagina sa de facebook.
Reacția vine după ce o autoare de cărți pentru copii și transexuală, S.Bear Bergman, a declarat pentru HuffPost că „nimănui nu-i place mai mult goliciunea decât copiilor”. În completarea acestei idei, o terapeută a afirmat că și ea își duce nepoții la paradele homosexualilor, chiar dacă acolo se găsesc din plin nuditate și acte sexuale reale sau mimate. „Nu-mi pot imagina un loc mai sigur pentru copii decât paradele acestea”, a spus Pega Ren pentru Huff Post.
În comentariul său, Asociația Pro Vita București arată că deja se lucrează pentru reducerea vârstei consimțământului sexual la copii și crearea unei „conștiințe sexuale” a celor mici, prin mass-media, „experți” și ore de educație sexuală.
De altfel și la București, în acest an, „Zilele homosexualilor” s-au axat foarte mult pe activități pentru copii, după cum ActiveNews a relatat de la fața locului.

„Revoluția sexuală și copiii
Dacă pedofilii arestați și plimbați prin fața reporterilor TV cu mâinile răsucite la spate vor continua să fie văzuți drept ceea ce sunt, adică infractori deosebit de periculoși, un alt fenomen mult mai… pervers trece sub radarul atenției publice: normalizarea (mainstream-izarea) socială și academică a pedofiliei.
De decenii, grupările de pedofili se strecoară ca o umbră pe lângă lobby-ul homosexual, copiind agenda de succes a acestuia. Împreună cu grupuri politice și think-tank-uri, ei acționează pentru alterarea legislației penale în vederea reducerii vârstei consimțământului sexual*, pentru crearea unei „conștiințe sexuale” a copiilor prin mass media, de către „experți” (vezi articolul de mai jos) și la orele de „educație sexuală”. Totodată, pentru diminuarea autorității parentale, rămasă cel mai important cenzor și gardian al copilului.
Contra acestor părinți „obtuzi și învechiți”, refuzând încăpățânați și disperați să cedeze în fața a ceea ce știu măcar din instinctul parental că nu e bine, copiii trebuie „ocrotiți” de puterea Statului, care începe să-și formeze și la noi mecanismele de coerciție: „Avocatul copilului” (deja existent și intenționat a fi un Barnevernet domestic) și „Strategia de Educație parentală” (momentan stopată, probabil doar până la alegerile următoare, când falsa „Dreaptă” usere ajunsă la guvernare va relua subiectul).
–-
* 2009. Dezbateri în Parlament pe proiectul legii noului Cod Penal. Ministerul Justiției, autorul proiectului, propune în textul inițial reducerea vârstei consimțământului la 13 ani, de la 16. La întrebarea noastră „de ce”, nu ni s-a putut aduce alt argument decât că „așa e în Spania” (care tocmai intrase pe mâna guvernării marxist-leniniste Zapatero). În cele din urmă, după presiuni și scandal, vârsta a fost stabilită la 15 ani! Întrebăm și azi, ca și atunci: de ce 15? Măcar 16 avea o logică juridică (mariajul este permis, cu dispensă, începând cu 16 ani), deși normal ar trebui să fie 18 – este inadmisibil ca un minor să fie considerat incapabil să ia o decizie privind fumatul unei țigări, dar să fie suficient de matur privind sexualitatea sa…”
CELE MAI POPULARE

https://www.activenews.ro/stiri-social/Asociatia-Pro-Vita-Bucuresti-avertizeaza-despre-normalizarea-mainstream-izarea-sociala-si-academica-a-pedofiliei

ROMÂNIA: Fostul luptător Ghiță Ignat îi sprijină pe cei care ies din penitenciare

download

„Cei mai mulți dintre ei au greșit, au fost pedepsiți, au fost judecați o dată. Nu cred că este necesar să mai fie judecați o dată după ce se liberează.

https://alfaomega.tv/stiri/stiri-din-romania/11012-romania-fostul-luptator-ghita-ignat-ii-sprijina-pe-cei-care-ies-din-penitenciare

Nu există realizări fără relații

Puține lucruri au atât de multă influență asupra performanței cuiva cum au problemele personale.

Carl Lewis a fost unul dintre cei mai extraordinari atleți din toate timpurile. Medaliile de aur pe care le-a câștigat la diferite Jocuri Olimpice și recordurile mondiale pe care le-a stabilit au rămas în memoria multor oameni.

Însă un lucru pe care puțini îl știu este că și-a îngropat prima medalie de la Olimpice în Los Angeles, lângă mormântul tatălui său. A fost modul său de a își arăta recunoștința și afecțiunea.

Dar nu toți au o relație atât de bună cu membrii apropiați ai familiei și mulți trăiesc în disperare acasă.

Mulți sportivi nu sunt în stare să dea ce e mai bun fiindcă relațiile din familia lor sunt date peste cap și nu prea pot recunoaște care e problema; se gândesc că se pot descurca chiar dacă au o problemă acasă.

Ce crezi? Dacă lucrurile merg prost cu cei de acasă, cum ar putea merge bine cu cei din afară? Sigur, putem să ne comportăm astfel încât totul să pară în regulă.

Ieșim împreună, afișăm expresiile potrivite, spunem ce trebuie când ne ascultă alții… dar în interiorul nostru există un gol, un soi de istovire.

Mulți își doresc să poată pune capăt relației fiindcă se gândesc că problemele se vor sfârși așa. În niciun caz!

Puține lucruri au atât de multă influență asupra performanței cuiva cum au problemele personale. Aici ne referim la performanțe de la toate nivelele: muncă, planuri, relații, timp liber și, da, domeniul spiritual.

Putem căuta peste tot motive pentru care lucrurile ne ies pe dos, dar adesea, problema este înăuntrul nostru. Iar problemele familiale au obiceiul de a se atinge și de a afecta fiecare părticică a vieții noastre.

Permite-mi să te întreb următorul lucru: unde se situează relațiile tale, pe o scară de la 1 la 10? Ce notă acorzi relației cu părinții? Cu soțul/soția? Cu copiii? Cu familia lărgită? Cum e căminul tău? Un loc al încrederii, unde oamenilor le place să vină?

Unii oameni fac atacuri de panică numai la gândul că trebuie să se întoarcă acasă la sfârșitul zilei. Explică aceasta de ce atât de mulți hoinăresc pe străzi, în cafenele sau în săli de jocuri, numai ca să piardă timp?

Să fim sinceri: nu putem numai să arătăm cu degetul. Când relațiile se strică, fiecare are o parte de vină…………………………

Citiți mai multe despre dimensiunea relațională în viața creștinului la https://alfaomega.tv/crestinulsisocietatea/relatii

Sursa: Evangelical Focus

https://alfaomega.tv/crestinulsisocietatea/relatii/11016-familii-fericite

Billy Graham: Dumnezeu nu se supără când creștinii se recreează

Mulți creștini se simt vinovați când își petrec timpul liber bucurându-se de activități recreative, în loc să Îi consacreze lui Dumnezeu tot timpul.

Dar renumitul evanghelist, Billy Graham, spunea că Dumnezeu nu se supără când copiii Lui se delectează cu hobby-uri și activități recreative.

„Dumnezeu nu se uită de sus la tine, cu gând să te apostrofeze, numai fiindcă te delectezi cu activități care nu au o legătură directă cu biserica (atâta timp cât sunt onorabile). Amintește-ți: Isus participa la o nuntă când a făcut prima minune”, scria în rubrica de sfaturi a unei publicații.

Graham își dorea ca oamenii să reflecteze la locul pe care Dumnezeu îl ocupă în viața lor. „Îl vezi ca pe cineva la care te gândești cam o oră/două la biserică – și apoi Îl ignori tot restul săptămânii? Este El numai unul dintre multele tale interese și preocupări? Sau reprezintă centrul vieții tale, influențând tot ce faci?” întreba predicatorul.

Billy Graham se ruga ca oamenii să răspundă sincer la aceste întrebări, și să facă ceva în privința răspunsurilor care îi deranjează.

„Cea mai mare bucurie din viață vine din a ști că Dumnezeu ne iubește și din a face voia Lui. Ne iubește atât de mult încât Isus Hristos, singurul Lui Fiu, și-a dat viața pentru mântuirea noastră”, scria evanghelistul. „Predă-ți viața în mâna Lui printr-o rugăciune simplă a credinței, și roagă-L să fie Domnul și Mântuitorul tău. Apoi fă-L pe Isus centrul vieții tale în fiecare zi”.

În continuare, Graham a împărtășit versetul biblic, Ioan 6:40. Iată ce scrie: Dumnezeu își dorește ca „…oricine vede pe Fiul şi crede în El să aibă viaţa veşnică”.

După ce oamenii realizează Adevărul, care e Isus Hristos, Graham urmează prin a îi îndemna să își dedice viețile Domnului și să ceară călăuzirea Lui.

„Pe măsură ce îți petreci ziua, îndreaptă-te către El pentru înțelepciune și ajutor. Când ziua e pe sfârșite, mulțumește-I că a fost cu tine. În plus, roagă-L să te ajute să Îl slujești și să înveți din Cuvântul Lui și la biserică”, adăuga Billy Graham.

Sursă: Christian Today

Mai multe articole despre viața spirituală aici: https://alfaomega.tv/viata-spirituala

https://alfaomega.tv/viata-spirituala/intimitate-cu-dumnezeu/11019-billy-graham-dumnezeu-nu-se-supara-cand-crestinii-se-recreează

Familia – celula sănătoasă sau bolnavă a societății

7.02.2017  |    Crestinul si RELATIILE  |   3150  |     2 min

Aleargăm cu toții grăbiți. Alergarea noastră se intersectează haotic. S-ar părea că am pierdut Sensul. Grija zilei de mâine ne apasă inima sufocându-ne bucuria. Mâinile și mintea ne sunt antrenate într-o muncă ce parcă nu mai are sfârșit. Trudim! Suntem obosiți, dar nu mai știm să ne odihnim. Suntem cu fiecare pas mai aproape de epuizarea sufletului nostru întru cele pământești și am pierdut conectarea cu Sursa Puterii.

Ne împiedicăm sub greutatea grijilor și cădem cu ochii în pământ în timp ce deasupra noastră stă Cerul … așteptându-ne.

Avem tot mai multe lucruri. Cu fiecare agonisire devenim tot mai săraci. Pentru ca a agonisi înseamnă timp dedicat, rupt din adâncirea relațiilor cu Dumnezeu, cu cei din familia noastră, cu semenii noștri. Suntem martorii inconștienți ai destrămării familiei în loc a fi lucrătorii înfloririi ei.

Care poate fi imaginea unei societăți alcătuite din familii bolnave? Cum poate fi ea săntoasă când celulele ei sunt invadate de tumoarea agonisirii? Vindecarea ei începe din interior.

Ce pot face eu, om mic și aparent neînsemnat, pentru această lume?

Oare nu tocmai să mă întorc spre familia mea, concentrându-mă la vindecarea ei? Să fac din casa mea un cămin care răspândește lumină într-o lume tot mai întunecată asumându-mi și luând în serios propriul rol: de soț-tată, de soție-mamă. Să privesc spre copii și să știu că ei sunt veșnicie, că sunt ucenici, că sunt viitorul și totodată prezentul.

Poate că gestul prin care îi împuternicim pe alții să ne modeleze pruncii încă de când aceștia abia învață a păși creionează portretul societății: o societate în care responsabilitatea e mereu pasată spre alții.

Relația de ucenicie dintre părinți și copii se șterge mai mult cu fiecare zi care trece, iar noi ridicăm din umeri mirați.

Bolnavi de uitare ce suntem! Cum putem crede că Dumnezeu și toate ale Lui se pot da mai departe generațiilor ce vin când noi clădim pentru lumea acesta? Dragostea și mântuirea ce ne-au fost date se clădesc în copii strop cu strop, prin timp dedicat lor.

„Ce-am auzit, ce ştim, ce ne-au povestit părinţii noştri, nu vom ascunde de copiii lor, ci vom vesti neamului de oameni care va veni laudele Domnului, puterea Lui şi minunile pe care le-a făcut. El a pus o mărturie în Iacov, a dat o Lege în Israel şi a poruncit părinţilor noştri să-şi înveţe în ea copiii, ca să fie cunoscută de cei ce vor veni după ei, de copiii care se vor naşte şi care, când se vor face mari, să vorbească despre ea copiilor lor; pentru ca aceştia să-şi pună încrederea în Dumnezeu, să nu uite lucrările lui Dumnezeu şi să păzească poruncile Lui.”  (Psalmul 78: 3-7)

Ajută-ne Doamne să fim dintre cei ce dau mai departe, generațiilor ce vin, din cele ale Împărăției Tale!

Andreea Stanciu
– colaborator Săptămâna Căsătoriei Cluj-Napoca –

(articol scris cu ocazia Săptămânii Căsătoriei, 7-14 februarie 2017)

www.MarriageWeek.ro

https://alfaomega.tv/crestinulsisocietatea/relatii/6668-familia-celula-sanatoasa-sau-bolnava-a-societatii

Înapoi sus
POPAS PENTRU SUFLET

Cristian Ionescu

Vegheaza!

"Feriti-va de proorocii mincinosi, care vin la voi in haine de oi, iar pe dinauntru sunt lupi rapitori" (Matei 7:15)

Agora Christi

Blog evanghelic de teologie publica

Alteritas

cu Dănuț Jemna

Pagina creștină

Simion Ioanăș

Danut Tanase

Deschis si sincer, verde-n fata !

danielmiclea

Inca un gand

Semnele vremurilor din urmă

Iată, Eu vin curând!

Vegheaţi!

Mat 24:42 "Vegheaţi dar, pentru că nu ştiţi în ce zi va veni Domnul vostru."

Aradul Evanghelic

... pentru arădeni şi despre arădeni...şi nu numai!

B a r z i l a i - e n - D a n

Un Barzilai izvorât din Dan - O anagramare pentru Daniel Branzai

Nickbags

Har si Pace

Vrăbiuțe

Cip! Cip!

Bogdan DUCA

Pentru ca în viitor să nu se spună "Acele timpuri au fost întunecate pentru că ei au tăcut"...

ARMONIA MAGAZINE - USA

Locul in care te intalnesti cu CREDINTA.

Mana Zilnica

Mana Zilnica

Life Mission

"Ceea ce face farmecul unui om este bunatatea lui"

Ciprian I. Bârsan

...din inima pentru tine

Informatii si mesaje

Pecetea Dumnezeului Celui Viu primită de către Maria Divinei Milostiviri în mesajele de la Sfânta Treime și Fecioara Maria

Bucuresti Evanghelic

A topnotch WordPress.com site

Misiunea Genesis

Duceti-va in toata lumea

Marius Cruceru

...fără cravată

Cu drezina

de Teofil Stanciu

Semnele vremurilor

Lumea contemporana in lumina profetiilor

Miere și migdale

Luați cu voi ... puțin leac alinător și puțină miere, mirodenii, smirnă, fisticuri și migdale - Geneza 43:12

Noutati Crestine

Ca sa stii!

PERSPECTIVE CRESTINE

Gânduri către o altă lume...

Creştinul Azi

Revista Uniunii Bisericilor Creştine Baptiste din România

Persona

Blog of Danut Manastireanu

Revista ARMONIA - Saltmin Media

Hrană pentru minte și lumină pentru suflet

Moldova Creștină

Răspunsuri relevante și actuale din Biblie

EvangheBlog - Un blog din suflet, pentru suflet

„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viața veșnică.” (IOAN 3: 16) „Dacă cred că există Dumnezeu şi El nu există, n-am pierdut nimic. Dar dacă nu cred că există şi El există cu adevărat, atunci am pierdut foarte mult.” (BLAISE PASCAL, filosof, matematician și fizician creștin francez)

Emanuel - un blog creștin

Învățătura este o lumină, sfatul este o candelă, iar îndemnul și mustrarea sunt calea vieții. Prov. 6:23

%d blogeri au apreciat: