Istoria baptiștilor orădeni în date și imagini (3) – Constantin Adorian și Iosif Țon

download

Istoria baptiștilor orădeni în date și imagini (3) – Constantin Adorian și Iosif Țon

Cele două momente importante din secolul XX pentru România și pentru evanghelicii români, Unirea și Revoluția, au produs două figuri importante pentru baptiști: Constantin Adorian și Iosif Țon. Dacă Constantin Adorian a făcut din București centrul baptiștilor români după Unire, Iosif Țon a făcut din Oradea centrul baptiștilor români după Revoluție.

Iosif Țon nu trebuie privit doar în tandem cu Liviu Olah – o astfel de perspectivă poate fi valabilă doar pentru Biserica Baptistă Emanuel din Oradea -, ci în primul rînd ca un ctitor de instituții, care nu poate fi comparat, în istoria baptiștilor români, decît cu Constantin Adorian.

În primele decade ale secolului XXI, Iosif Țon a rămas ultimul mare mit al baptiștilor români, cea mai notorie instituție a baptiștilor români, dar și cea mai importantă figură din istoria evanghelicilor români – baptiștii au apărut în România pe la 1856, creștinii după Evanghelie pe la 1899, penticostalii pe la 1922.

O întreagă carte s-ar putea scrie despre impactul postdecembrist pe care l-a avut Iosif Țon în rîndul baptiștilor orădeni, dar și la nivel național.

La începutul anilor ’80, Iosif Ţon a plecat în SUA, devenind preşedintele Societăţii Misionare Române din 1998 pînă în 2004.

A revenit în România în decembrie 1989, Iosif Ţon adresîndu-se celor 10.000 de oameni adunați la Sala Sporturilor din Oradea în 31 decembrie 1989, eveniment care a prefațat marile evanghelizări de la începutul anilor ’90 în Oradea şi în alte mari oraşe ale României.

Instituțiile fondate de Iosif Țon în anii ’90 constituie un climax al istoriei evanghelicilor români pe care, din punct de vedere instituțional, probabil niciunul dintre cei care citesc aceste rînduri nu-l vor putea vedea egalat.

Prin cărțile pe care le-a scris, prin marile proiecte pe care le-a inițiat în România evanghelică – Radio Vocea Evangheliei, Universitatea Emanuel, Alianța Evanghelică din România, politica editorială a Societății Misionare Române, dar mai ales prin statura sa publică, Iosif Țon simbolizează evanghelicul român.

Vezi:

La mulți ani, Iosif Țon (30.09.2017)

https://roevanghelica.wordpress.com/2018/08/06/istoria-baptistilor-oradeni-in-date-si-imagini-3-constantin-adorian-si-iosif-ton/?

YouTube reduce la tăcere o adolescentă de 14 ani cu peste 1 milion de urmăritori pentru criticile aduse paradelor LGBT — Știri pentru viață

Canalul unei adolescente de 14 ani, care avea peste 1 milion de urmăritori a fost interzis de YouTube în urma postării unui material video critic la adresa manifestărilor LGBT din cadrul „Pride Month” (luna iunie – luna „Mândriei LGBTQ…..”). Tânăra care apărea sub numele de Soph, iar pe Twitter este cunoscută ca @sewernugget, a postat… via […]

Moartea şi starea intermediară C. Sproul

download

Moartea şi starea intermediară  C. Sproul

Escatologia este un termen derivat din grecescul „eskaton”, care se referă la ceea ce numim în mod obişnuit „lucrurile din urmă” sau „lucrurile din viitor” – acele lucruri care sunt lăsate la urmă şi care vorbesc despre nădejdea răscumpărării noastre. Vom începe studiul nostru de escatologie luând în considerare câte lucruri despre marele nostru vrăjmaş de care ne ciocnim ca fiinţe umane. Cea mai mare problemă pe care o avem ca oameni – o problemă unică în felul ei – este faptul că suntem muritori. Adică noi, la un moment dat, trebuie să stăm faţă în faţă cu moartea. Ni se spune că moartea este vrăjmaşul final cu care avem de luptat. Şi întrebarea pe care toată lumea o pune a fost ridicată pentru prima oară de Iov: „Dacă un om moare, va mai trăi el iară?” Sau, într-o altă formulare, există viaţă după moarte? Sau ce se întâmplă când acest trup muritor trece prin starea de tranziţie, pe care o numim moarte? Aceste lucruri stăruiesc mereu în mintea omului. E posibil să le fi pus deoparte, undeva într-un colţ îndepărtat al minţii, dar noi suntem conştienţi de caracterul nostru muritor şi această perspectivă a morţii stă înaintea ochilor noştri, sfidându-ne. Moartea tinde mereu să ne fure puţin din bucuria experienţelor noastre din prezent şi pare să ne ameninţe întotdeauna cu vreun lucru rău. Se pune întrebarea: a fost acest vrăjmaş înfrânt, în cele din urmă, o dată pentru totdeauna? Ce însemnătate are moartea pentru un creştin?

Să începem scurta noastră cercetare a acestui subiect privind la câteva lucruri menţionate de apostolul Pavel în scrisoarea către Romani. În capitolul 5 din Romani, începând cu versetul 12, Pavel spune: „De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume.” Se referă, bineînţeles, la Adam. „…şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit. (Căci înainte de Lege păcatul era în lume. Dar păcatul nu este ţinut în seamă câtă vreme nu este o lege. Totuşi, moartea a domnit de la Avraam până la Moise.” Acesta este un lucru plin de semnificaţie. Pavel expune aici un punct teologic important. El spune: „Noi ştim că păcatul a fost în lume înainte de Moise pentru că în lume s-a mai aflat şi altceva. Ce anume? Moartea. Pentru că fără de lege, nu este păcat. Pentru că păcatul, prin definiţie, este o încălcare a legii. Şi fără păcat, nu poate fi moarte. Iar prin faptul că exista moarte, înseamnă că trebuia să existe şi păcat. Şi dacă era păcat, înseamnă că trebuia să existe şi lege. El vorbeşte despre acea lege pe care o revelase Dumnezeu în inima fiinţelor umane chiar de la început. Şi Pavel spune că această problemă, acest vrăjmaş, această moarte, a venit în lume ca rezultat direct al păcatului.

În acest punct, creştinul este pus în opoziţie directă cu gândirea seculară din zilele noastre, care vede moartea ca pe o secvenţă din ordinea naturală a lucrurilor. Creştinul însă vede moartea ca pe o secvenţă din ordinea naturală căzută a lucrurilor, dar care nu a fost starea originară a omului. Moartea a venit ca judecată a lui Dumnezeu pentru păcat. La început, orice păcat era o ofensă capitală. „Sufletul care va păcătui va muri.” Şi Dumnezeu le-a spus lui Adam şi Evei: „În ziua în care veţi mânca din el, veţi muri negreşit.” Când Dumnezeu a spus aceasta, El nu îi ameninţa pur şi simplu pe Adam şi pe Eva cu moartea spirituală. Evident că în ziua în care au încălcat legea lui Dumnezeu în grădină, ei au murit spiritual, nu fizic. Şi astfel, cineva se poate întreba: Ce a vrut Dumnezeu să spună când a zis ‘în ziua în care veţi mânca din el veţi muri negreşit’? Iată ce a vrut să spună: ‘în ziua în care veţi mânca din el, s-a zis cu voi. Veţi muri. Nu doar în sufletul vostru, nu doar în duhul vostru, ci veţi fi supuşi şi morţii biologice.’ Acesta a fost avertismentul. Aceasta a fost pedeapsa. Faptul că Adam şi Eva nu au murit fizic în acea zi în care au păcătuit nu înseamnă că Dumnezeu a minţit. Întotdeauna când Dumnezeu avertizează cu privire la consecinţele păcatului, Îşi rezervă Lui Însuşi dreptul de a acorda milă sau de a fi îndurător. Ceea ce a făcut Dumnezeu a fost că le-a acordat lui Adam şi Eva harul de a trăi pentru o anumită vreme în această lume, înainte ca să ceară pedepsirea lor pentru păcatul comis, adică moartea.

Fiecare fiinţă umană din această lume este păcătoasă. Şi fiecare fiinţă umană din această lume a fost condamnată la moarte şi se află încarcerată în aşteptarea sentinţei. În acest punct ne aflăm noi, ca fiinţe umane. Noi aşteptăm căderea securii, aşteptăm executarea sentinţei. Dar, din perspectivă creştină, moartea nu mai este privită ca pedeapsă sau penalizare pentru păcat, întrucât vina păcatului a fost plătită de Cristos. Acum, moartea are o cu totul altă semnificaţie. Acum, moartea reprezintă momentul de trecere din această lume în cealaltă.

Să aruncăm o privire la ceea ce le spune Pavel mai târziu filipenilor. Filipeni 1:19 spune: „Căci ştiu că lucrul acesta se va întoarce spre mântuirea mea prin rugăciunile voastre şi prin ajutorul Duhului lui Isus Cristos. 20 – Mă aştept şi nădăjduiesc cu tărie că nu voi fi dat de ruşine cu nimic; ci că acum, ca totdeauna, Cristos va fi proslăvit cu îndrăzneală în trupul meu, fie prin viaţa mea, fie prin moartea mea. 21 – Căci pentru mine a trăi este Cristos şi a muri este un cîştig. 22 – Dar dacă trebuie să mai trăiesc în trup, face să trăiesc; şi nu ştiu ce trebuie să aleg. 23 – Sunt strâns din două părţi: aş dori să mă mut şi să fiu împreună cu Cristos, căci ar fi cu mult mai bine 24 – dar, pentru voi, este mai de trebuinţă să rămân în trup.”

Pavel face aici nişte afirmaţii foarte valoroase cu privire la moarte. Şi dacă există vreun text în Noul Testament care să ne facă credinţa să şovăie, atunci acesta este, această afirmaţie a lui Pavel de aici. Pentru că deşi spunem că noi credem, sărbătorim Paştele şi ne bucurăm de biruinţa lui Cristos asupra morţii, tot ne este teamă de moarte. Trebuie să vă spun cu toată sinceritatea că nu cred că mi-e teamă de moarte. Dar, de asemenea, mi-este foarte teamă să mor. Cu alte cuvinte, nu mi-e teamă de ce se va întâmpla atunci când îmi voi trage răsuflarea pentru ultima dată, mi-e teamă de procesul prin care voi fi nevoit poate să trec, pentru că nu este dată creştinului nicio garanţie că nu va suferi durere sau nu va trece prin agonie în clipa morţii. Singura garanţie pe care o avem este prezenţa lui Dumnezeu cu noi, în acele clipe. Şi de asemenea, avem garanţia locului unde vom merge atunci când pleoapele noastre se vor închide în moarte.

Ceea ce spune Pavel este aceasta: „Pentru mine a trăi este Cristos şi a muri este un câştig.” Apostolii au întors lumea cu susul în jos. Şi principalul făptaş al acestui lucru a fost Pavel. Cu excepţia lui Isus, nu mă pot gândi la o viaţă mai extraordinară trăită de vreun creştin, de la Cristos încoace, decât a fost viaţa apostolului Pavel. Dacă ne uităm la ceea ce a realizat în viaţa lui, la câte a îndurat în viaţa lui, la câte a suferit, este pur şi simplu uimitor ce a făcut acest om. Şi totuşi, nu ai fi putut ca să ai un Pavel fără să ai un om convins cu înflăcărare de veridicitatea vieţii sale veşnice. Lui Pavel nu îi păsa dacă avea să moară minutul următor. El şi-a riscat viaţa în fiecare clipă. El a spus: ‘Atât cât voi trăi, viaţa mea este Cristos. Îl slujesc pe Cristos. Şi dacă mor, nu va fi decât mai bine. Este un câştig. Pentru mine a trăi este Cristos şi a muri este un câştig.’

Ori de câte ori vedem pe cineva care suferă în urma pierderii unui membru scump al familiei sau care a pierdut pe cineva drag, îi trimitem condoleanţe şi spunem: ‘Ne pare foarte rău pentru pierderea pe care ai suferit-o.’ Când moare cineva este o pierdere pentru noi. Nu încape îndoială cu privire la acest lucru. Dar dacă ei sunt creştini, atunci pentru ei nu este o pierdere. Este câştig. Este partea pozitivă a tăişului. Pavel subliniază din nou acest lucru în acelaşi context de aici, atunci când spune câteva versete mai încolo: „Sunt strâns din două părţi: aş dori să mă mut şi să fiu împreună cu Cristos, căci ar fi cu mult mai bine; 24 – dar, pentru voi, este mai de trebuinţă să rămân în trup.” Prin urmare, el are această dilemă. El spune: ‘Mă uit la slujirea mea. Mă uit la biserici şi ştiu că am o slujbă de îndeplinit, aceea de a vă ajuta să creşteţi la plinătatea lui Cristos. Nu vreau să fiu scos din această luptă. Vreau să pot să continua să vă slujesc până ce vă voi vedea maturi în Cristos. Am o mare dorinţă să continui această slujire pământească. Şi cred că vă este de folos să mai rămân în viaţă o perioadă’, acestea sunt spusele lui. ‘Aşadar, mă aflu într-o situaţie dificilă. Sunt presat din două părţi. Sunt între coarnele unei dileme. Pe de o parte, vreau din toată inima să stau cu voi şi să vă ajut. Pe de altă parte, abia aştept să merg Acasă.’ „Sunt strâns din două părţi: aş dori să mă mut şi să fiu împreună cu Cristos, căci ar fi cu mult mai bine.”

Avem tendinţa de a privi la diferenţa dintre viaţă şi moarte ca la diferenţa dintre bine şi rău. Dar apostolul nu a privit aşa. El a privit diferenţa dintre viaţă şi moarte ca o diferenţă între bine şi mai bine. El spune că a trăi este bine. Este multă durere în viaţă. Acest loc este o vale a plângerii. Şi eu înţeleg că uneori, unii oameni ajung să experimenteze suferinţa şi durerea în aşa măsură încât îşi doresc să moară. Dar cei mai mulţi dintre noi, în ciuda durerilor şi necazurilor, zdrobirilor, dezamăgirilor, frustărilor care ne asaltează în fiecare zi din viaţă, dincolo de toate acestea noi tot vrem să trăim. Vrem să trăim. Este o bucurie în trăire, un sentiment datorită căruia ţinem cu putere de viaţă. Cu toate durerile şi frustările, viaţa este minunată. Este incredibilă. Gândiţi-vă la acest lucru, gândiţi-vă ce înseamnă să fii viu, ce înseamnă să fii o fiinţă umană cu suflare de viaţă.

Pavel spune: ‘Este bine dacă stau aici.’ Nu-i rău. Dar să plec şi să fiu cu Cristos nu este doar o diferenţă între bine şi mai bine, este o diferenţă între bine şi mult mai bine. Nu doar mai bine, mult mai bine.’ Este o măsură semnificativă de bine în moartea creştinului. Pentru că noi mergem imediat să fim cu Cristos. Aceasta nu este doar o nădejde goală. Este o nădejde ce a fost adeverită de propria înviere a lui Cristos, în istoria reală, fapt pe care Pavel l-a văzut cu propriii săi ochi. Poate că motivul pentru care noi nu suntem atât de îndrăzneţi, atât de curajoşi şi eficienţi este că noi nu am văzut cu ochii noştri ceea ce a văzut el. Nimeni nu are îndoieli cu privire la ceea ce credea Pavel, faptul că cerul i s-a deschis şi în faţa lui era Cristos cel înviat. El ştia acest lucru. Şi a spus: ‘Voi risca orice lucru din această lume pentru că nu contează ce se întâmplă cu acest trup, eu oricum ajung Acasă.’

Prima întrebare pe care o întâlnim în escatologie, legată de moarte, este: Ce se întâmplă cu noi după ce murim? Biblia ne învaţă că există moarte. Şi Biblia mai învaţă că există şi o înviere la urmă. În Crezul apostolic spunem: ‘Cred în învierea trupului.’ Şi când spunem că noi credem în învierea trupului, nu spunem că noi credem în învierea trupului lui Isus. Desigur, credem şi aceasta. Expresia „învierea trupului” din Crezul apostolic se referă la credinţa noastră vizavi de învierea trupurilor noastre. Noi credem că trupurile noastre, chiar dacă suferă această experienţă numită moarte, chiar dacă pot fi distruse de o bombă, arse în foc sau îngropate în pământ, ele vor învia într-o bună zi – întocmai cum Cristos a ieşit din mormânt cu acelaşi trup cu care a intrat. Deşi a ieşit cu acelaşi trup, acel trup suferise mari schimbări. Fusese glorificat. Fusese schimbat din muritor în nemuritor.

Prin urmare, în 1Corinteni 15, apostolul spune că întocmai cum Cristos a înviat cu un trup nou ca prima roadă a celor înviaţi din morţi şi noi o să fim înviaţi în trupurile noastre. El spune: Cu ce trup vom învia? Nu ştiu. Nu ştiu dacă voi avea părul cărunt în cer. Nu ştiu dacă voi fi surpraponderal în cer. Sper că nu. Şi nu ştiu nici cum voi arăta, nu ştiu nici cum vei arăta tu, dar ştiu că ne vom recunoaşte unul pe celălalt. Şi ştiu că nu vom fi nişte duhuri rătăcitoare sau nişte suflete fantomatice umblând încolo şi-ncoace. Vom avea trupuri cunoscute. Pentru că aceasta este promisiunea finală. Cea mai bună stare din viitor este trupul glorificat. Faptul că acum trăim într-un trup, aici pe pământ, este un lucru bun. Dar lucrul cel mai bun va fi trupul glorificat din starea noastră finală.

Ce este cu mult mai bine se va petrece în viitor, în starea intermediară cum o numim noi în teologie. Starea intermediară este starea existenţială în care ne vom afla după momentul morţii până la învierea finală a trupurilor. Din câte aş putea să presupun, când mor, trupul meu merge în pământ. Sufletul meu merge direct în cer pentru a fi imediat în prezenţa lui Isus Cristos – existenţă cu mult mai bună decât cea pe care o am aici pe pământ. Dar voi fi un suflet fără trup. Cea mai bună soluţie posibilă va apărea abia mai târziu, în timpul împărăţiei lui Cristos, când trupul meu se va îmbrăca cu un alt trup, nemuritor şi glorificat. Ideea de aici însă este că aceasta nu înseamnă, după cum au învăţat unii eretici, că atunci când murim intrăm în aşa numitul „somn al sufletului”, o stare de animaţie suspendată, de inconştientizare a propriei persoane şi a trecerii timpului. Şi rămâi în această stare până la măreaţa înviere. Dar în tot acest timp, tu eşti separat de Cristos într-un sens foarte real. Poate că nu realizezi acest lucru, dar eşti separat de El. Viziunea biblică este o viziune care învaţă despre o existenţă conştientă în mod continuu de persoana proprie. Deci, în clipa în care mori (poate că eşti într-o stare de inconştienţă atunci când mori) te-ai şi trezit. Pentru că acum, vei fi într-o stare existenţială în care eşti conştient că te afli în prezenţa lui Cristos şi în prezenţa lui Dumnezeu, un lucru magnific, pe care îl anticipăm.

Eu unul îmi planific să trăiesc pentru totdeauna. Nu-mi planific să mor niciodată. Îmi planific să trec printr-o stare de tranziţie fiziologică şi biologică în care acest trup este epuizat, după cum şi în prezent se află în acest proces de epuizare. Dar starea neîntreruptă de conştienţă a propriei persoane continuă, numai că trece într-o stare mult mai măreaţă, pentru că se află în prezenţa imediată a lui Cristos. Dilema lui Pavel a primit răspuns prin biruinţa asupra morţii sale, datorită căreia putea să meargă Acasă şi să experimenteze câştigul de-a fi împreună cu Cristos.

Tradus de Estera Sandau

Doctrine

https://www.rcrwebsite.com/intermediate.htm

Cifrul spiritual al cifrelor

download

Cifrul spiritual al cifrelor

Este indeobste cunoscut ca unele din limbile vechi, ca de exemplu ebraica si latina, folosesc aceleasi semne atat pentru litere cat si pentru cifre. In felul acesta, fiecare cuvant are, pe langa semnificatia literara si o valoare numerica data de suma tuturor semnelor care-l compun. Stiinta care se ocupa cu interpretarea spirituala a valorilor numerice a cuvintelor se numeste „Gematrie” .

Cititorul atent al Bibliei a observat deja ca anumite numere si cuvinte se repeta in pasaje cu semnificatii asemanatoare. In afara mult discutatului „666” ca semn al lui Antichrist, celelalte numere si semnificatiile lor spirituale nu sunt prea bine cunoscute crestinilor de astazi. Iata mai jos o scurta enumerare a semnificatiilor spirituale inscrise in numerele Bibliei:

UNU. Poarta in el semnificatia unitatii si a originii. Ca regula generala, prima aparitie in textul Scripturii defineste semnificatia unui anumit termen si-i reglementeaza interpretarile ulterioare. Cifra UNU apare in contextul creatiei primordiale. In cea dintai zi, Dumnezeu a facut lumina. Primele cuvinte ale Bibliei sunt: „La inceput, Dumnezeu… ” Cifra unu este asociata cu divinitatea, ca sursa, suport si scop unic al intregii creatii.

DOI. Este sinonim cu notiunea de „diferenta”. Teritoriul lui „doi” incepe acolo unde se sfarseste limita unitatii. Cifra doi inseamna conflict, opozitie, dezbinare. In cea de a doua zi a creatiei, Dumnezeu a „despartit apele”. In domeniul lui „doi”, similaritatile sunt exceptionale si trebuiesc tratate cu tot respectul. De exemplu, la tribunal sau la judecata, cand doua entitati diferite au o pozitie comuna, marturia lor este suficienta pentru un verdict, pentru o decizie. Tot asa, avem doua urechi, doi ochi, etc.

TREI. Defineste echilibrul si suficienta. Trei puncte sunt minimul suficient pentru definirea unui plan geometric sau pentru a face un scaun stabil. Cifra 3 a imbracat foarte repede semnificatia „perfectiunii divine” si a desavarsirii. In cea de a treia zi a creatiei, Dumnezeu a facut sa apara lucruri, care impreuna cu celelalte lucrari din primele doua zile, au completat elementele strict necesare vietii. De fapt, zilele creatiei merg in serii paralele de cate trei. Ziua a patra, a cincea si a sasea, complecteaza simetric lucrarea lui Dumnezeu din cea dintai, cea de a doua si cea de a treia zi (In domeniul Luminii apar „luminatorii”; in spatiul Cerului apar vietuitoarele si din Pamant apar animalele terestre). Cifra trei este asociata si cu Invierea, caci in cea de a treia zi a iesit la iveala pamantul de sub acoperisul de ape si a dat nastere la belsugul de vegetatie, ca un prim salt de la materia moarta la cea vie.

PATRU. Poarta semnificatia infaptuirilor creatoare (3+1) si este intotdeauna asociata cu contextul realizarilor din lumea materiala, a realitatii „de sub soare”. Exista 4 Evanghelii care redau viata terestra a Domnului Isus. Sunt patru puncte cardinale (Nord, Sud, Est, Vest). Intreaga aventura a vietii umane a fost asezata de Dumnezeu intr-un univers cu patru dimensiuni: lungime, latime, inaltime si timp.

CINCI. Este cifra Harului (4+1). Este realitatea pamantescului in care apare contributia factorului divin. Dumnezeu adauga de la Sine ceea ce lipseste performantelor si stradaniilor noastre omenesti. In limba ebraica, „Ha’ret” (pamantul) este un multiplu de patru, in timp ce „Hasamaim” (cerul) este un multiplu de cinci. Cifra 5 este unul din factorii care apar pretutindeni in structura si masuratorile Cortului Legamantului.

SASE. Este cifra Omului. Omul a fost creat in cea de a sasea zi. Numarul sase este cifra caderii, a nedesavarsirii, a uzurparii (7-1). Dumnezeu i-a poruncit omului sa lucreze sase zile din saptamana. Numarul orelor din zi si numarul lunilor din an sunt si ele multiplii ai lui sase. Atalia a uzurpat tronul lui Iuda timp de sase ani. Tiranii care s-au semetit si I s-au impotrivit lui Dumnezeu in istorie au nume cu valoare numerica din familia lui sase: Goliat, Nebucadnetar, Antichrist).

SAPTE. Defineste superlativul divin in toata splendoarea si desavarsirea. El este un sigiliu al lucrarii Duhului Sfant. Ca Autor divin al Scripturilor, Duhul Sfant si-a lasat imprimat filigramul cifrei sapte in paginile Bibliei, tot asa cum fabricantul de hartie isi pune emblema in structura foii de celuloza. Dumnezeu este Izvorul si Datatorul vietii si tot ce tine de gestatie, incubatie, in insecte, pasari, animale si om este reglementat de cifre cu factorul sapte. In creatie, cea de a saptea zi i-a apartinut in intregime lui Dumnezeu. El S-a odihnit in ea, preocupandu-se in intregime de Sine. Lumina alba, care ne inlesneste perceptia realitatii incon-juratoare, si care este simbol al dumnezeirii, este compusa, asa cum ne arata si curcubeul, din sapte culori, (rosu, oranj, galben, verde, albastru, indigo si violet). Este semnificativ ca, in aproape toate limbile natiunilor, cifrele care ne vin cel mai rapid in minte sunt cifrele divinitatii: unu, trei si sapte.

OPT. Urmand dupa desavarsitul sapte, cifra opt arata un nou inceput (7+1). Ea poate fi asociata deci cu Invierea si Regenerarea. De fapt, socotind in baza 7, cifra 8 este un nou 1. Aceasta structura se vede din realitatile creatiei divine: ziua a VIII-a este de fapt cea dintai zi a unei noi saptamani; a opta nota muzicala este repetitia celei dintai (octava). Domnul Isus a inviat in ziua a VIII-a, daruindu-ne un nou inceput. De fapt, in Gematrie, valoarea numelui ISUS este 888 (777+111).

NOUA. Este cifra asociata cu Judecata si cu Deznodamantul. Descompusa fragmentar, cifra 9 este 3×3 sau produsul perfectiunii divine. Valorile lui noua si ale multiplilor lui apar in Biblie acolo unde este vorba despre judecata.

ZECE. Aceasta cifra este asociata cu ordinea perfecta. Ea apare dupa ce a avut loc judecata (9+1). Dupa judecare si deznodamant, ea da ocazia reasezarii unei noi ordini. Toate sunt bune, atata timp cat stam in teritoriul lui zece; avem zece degete la maini si tot zece degete la picioare; ni s-a dat pe Sinai o ordine divina a lumii guvernata de zece porunci.

Sigur ca dincolo de semnificatia primelor zece cifre exista semnificatii si pentru altele:

11 este sinonim cu dezordinea(12-1);

 12 este asociat cu guvernarea perfecta (12 luni in anul administrativ, 12 semintii ale lui Israel, 12 ucenici, etc.);

13 este cifra rascoalei, a apostaziei, a dezintegrarii (prima ei aparitie in textul sacru ilustreaza acest lucru (Gen. 14:4) si cea de a doua o confirma (Gen. 17:25). 13 este al 6-lea numar prim);

40 este cifra ordinii in incercarile sau intreprinderile umane (40 de ani in pustie, 40 de zile de post si rugaciune, etc).

Din enumerarea de mai sus se vede clar ca exista cinci numere perfecte: 1,3,7,10,12. Produsul lor (1x3x7x10x12) ne duce la numarul 2.520 care este cel mai mic multiplu comun al cifrelor de la unu la zece si ilustreaza perfectiunea cronologica (7×360).

Unul din marile merite ale Gematriei este acela ca certifica inspiratia divina a textului scris. Nu haosul hazardului, nici mintea muritorilor, ci doar desavarsirea divina putea produce o asemenea armonie a numerelor.

Preluat cu permisiune de pe Roboam.com

https://ardeleanlogos.wordpress.com/diverse/cifru-spiritual-al-cifrlor/

Nemulţumirea inimii omului în sărbătoarea Crăciunului de Caius Obeada

download

Nostra Aetate  În Zilele Noastre

Nemulţumirea inimii omului în sărbătoarea Crăciunului

de Caius Obeada

Octavian C. Obeada, Presedintele Misiunii Vox Dei

De 2000 de ani Biserica lui Cristos sărbătoreşte a serie de evenimente, unele începute de Cristos însuşi şi continuate de apostoli, altele devenind o ceremonie sau o sărbătoare integrată în tradiţia şi obiceiul Bisericii de-a lungul secolelor. Una din sărbătorile Bisericii care a influenţat şi influenţează viaţa fiecăruia din lumea Creştină este sărbătoarea naşterii Domnului Isus Cristos, sărbătoarea CRĂCIUNULUI.

Cuvântul Christmas din engleza târzie este CRISTES MAESSE, tradus în româneşte „MASA LUI CRISTOS”1, o sărbătoare care îşi are un început în primele secole, cu mare dificultate identificându-i originea, în afară de corelaţia pe care o are cu naşterea lui Cristos. Aceste rânduri nu o să expună sau să analizeze începutul sau legalitatea sărbătorii naşterii lui Cristos, ci mai mult starea inimii omului, reacţia unei inimii nemulţumite confruntată cu realitatea Crăciunului.

Crăciunul este o realitate şi o experienţă a fiecărui creştin, indiferent unde s-a născut sau trăieşte. În fiecare an Biserica sărbătoreşte naşterea lui Cristos, în diferite limbi şi meleaguri, insă indiferent de limbă, origine sau simbol cultural pe care unii îl îmbrăţişează, inima omului este aceiaşi. În general sunt cel puţin 4 atitudini a unei inimi nemulţumite faţă de sărbătoarea Crăciunului pe care am să le explic:

  • Legitimarea sărbătorii naşterii lui Cristos
  • Materializarea unei sărbători spirituale
  • Spiritualizarea sărbătorii Crăciunului
  • Nemulţumirea unui spirit izolat

Indiferent de simbolul sau importanţa sărbătorii Crăciunului pe care Creştinismul o îmbrăţişează, fiecare generaţie întâlneşte o inimă nemulţumită care se izolează după perdeaua spiritualizării, încercând o demonstrare a unei superiorităţi a relaţiei cu Dumnezeu. Aceste rânduri identifică 4 inimi şi nemulţumirea demonstrată în perioada festivă a Crăciunului.

            Legitimarea sărbătorii naşterii lui Cristos

Indiferent de părerea sau înţelegerea pe care o avem referitor la Creştinism, unele ramuri sau subdiviziuni a acestei religii nu sărbătoresc Crăciunul. Unul din argumentul principal a acestei negări este legitimarea sărbători în tradiţia apostolică sau a unei date concrete care ar pune naşterea Domnului Isus în jurul lunii decembrie. Blocaţi de lipsa unei dovezi istorice, Crăciunul devine o sărbătoare păgână a unei majorităţi Creştine.

Origen în scrierile sale face următoarea afirmaţie: „în Scripturi doar păcătoşii, nu sfinţii, îşi sărbătoresc zilele de naştere.”2. Astfel umpluţi de aerul spiritualizării şi a unei superiorităţi în înţelegerea voii lui Dumnezeu, aceşti oameni se retrag din societate, punând sub semnul întrebării orice dovadă istorică a unei sărbători începută din primele secole. Izolaţi în nepăsare, nemulţumiţi de spiritul sărbătorii naşterii lui Cristos, au hotărât să nu contribuie evenimentelor şi activităţilor misionare care iau loc în această perioadă.

Ajungând să judece şi să respingă sărbătoarea Crăciunului, au hotărât să nu participe la cea ce Crăciunul aduce. În jurul lumii creştine, Crăciunul este una din perioada cea mai intensă în lucrările misionare la nivel global şi al posibilităţii vestirii Evangheliei. Ajutoare şi cadouri sunt trimise în milioane de case cu mesajul naşterii lui Cristos, familii sărace, văduve şi orfani bucurându-se de o perioada de mulţumire, prin care Cristos se face cunoscut multor familii în jurul lumii.

Totuşi, o inimă nemulţumită, indiferent de ocazia sau oportunitatea pe care ar putea-o avea, rămâne oarbă şi lipsită de duhul înţelegerii care vine de la Cristos.

Materializarea unei sărbători spirituale

Dacă omul a putut fi orbit şi lipsit de bucuria naşterii lui Cristos sărbătorită în Crăciun, împotrivitorul lui Cristos a găsit cu cale să orbească pe alţii prin scoaterea în evidenţă a profitului financiar care se poate câştiga cu această ocazie. Milioane de dolari (în America) sunt risipiţi în publicităţi comerciale care scot în evidenţă o serie de produse care ar aduce bucurie şi mulţumire cu ocazia Crăciunului. Astfel s-a ajuns la o materializare a Crăciunului, o goană după bunuri de consum, începând pentru unii chiar din vară.

Crăciunul, odată ce a fost corelat cu Moş Gerilă, devine sezonul cadourilor, începutul unei alergării şi preocupări, a unei satisfacţii personale sau a celor din jurul tău. De la o sărbătoare Cristo-centrică se ajunge la o sărbătoare Ego-centrică. Datorită presiuni psihologice creată in această perioadă, mulţi ajung în depresie, Crăciunul fiind perioada cea mai depresivă a anului pentru mulţi, mii de pacienţi sunt consultaţi sau internaţi în spitale în această perioadă.

O inimă nemulţumită cu starea şi poziţia social-economică, ajunge să fie orbită, interpretând sărbătoarea naşterii lui Cristos cu o perioadă în care greutatea banului îşi spune cuvântul.

            Spiritualizarea sărbătorii Crăciunului

Dacă în primele două cazuri valoarea şi importanţa Crăciunului nu sunt înţelese, în următoarele rânduri încerc să scot în evidenţă o inimă nemulţumită care încearcă să re-interpreteze Crăciunul, dând o înţelegere spirituală lipsită de valorile social-culturale care au acompaniat această sărbătoare de sute de ani. Aceşti creştini „elevaţi”, sunt împotriva îmbuibării, a unei reuniuni familiare sau sociale cu ocazia acestei sărbători.

Concert, programele de Crăciun sunt toate manifestări lumeşti, preferând o retragere sub umbrela spiritualizării şi a învăţăturilor Biblice. Orice activitate sau ceremonie este privită în spiritul criticii, devenind judecători şi analizatori a nivelului spiritual la care cei din jurul lor au ajuns. Nemulţumiţi şi lipsiţi de bucuria naşterii lui Cristos, se izolează după perdeaua superiorităţii spirituale.

În înţelegerea şi opinia acestor „creştini”, Crăciunul ar trebui sărbătorit pe genunchi în post şi rugăciune. Retraşi şi singuratici, lipsiţi de orice activitate socială, ajung să fie lipsiţi de bucuria unei perioade de mulţumire şi ajutorare de care mulţi nevoiaşi ar putea beneficia.

Nemulţumirea unui spirit izolat

 Izolarea multora de la viaţa bisericii şi a activităţilor care menţin o viaţă în Cristos ajunge să aducă nemulţumire multora. Dumnezeu însuşi a spus că omul nu este bine să fie singur. Singurătatea nu a fost in planul lui Dumnezeu, şi totuşi cel rău încearcă să ne izoleze, fiecare încercând să trăiască o viaţă privată, ascunsă după umbrela privatizării, a unei vieţi private singuratice sau în familie.

În loc de a trăi ca lumini, sau ca o sare a lumii, se ajunge să trăiască ca nişte mici lanterne care să le lumineze numai paşii lor, mergând şi trăind o viaţă ascunsă şi izolată. Cristosul Crucii este ascuns, lumina Evangheliei păstrată în adâncul inimii, sărbătorile Crăciunului devenind o inconvenienţă materială şi spirituală, preferând o izolare şi o spiritualizare în care tot ce facem ca creştini să rămână ascuns ochilor şi criticii celor din jurul nostru.

O inimă nemulţumită aduce depresie, depresia aducând boală, boala aducând moarte spirituală şi fizică. Crăciunul este o sărbătoare cu o însemnătate aparte: Cristos s-a născut într-o iesle, Dumnezeu devine om aducând mântuire tuturor celor chemaţi de El. Cine poate anula sau trece cu vederea naşterea lui Cristos?

Există o moderaţie în tot ce facem în calitate de copii ai Lui Dumnezeu. Cel rău de sute de ani încearcă să aducă confuzie şi rătăcire, pe unii izolându-i, pe alţii ridicându-i la nivele „elevate” în înţelegerea vieţii creştine. Crăciunul este o sărbătoare care poate aduce bucurie şi înţelegere în multe familii. Poate aduce bucurie şi ajutor orfanilor şi văduvelor. Poate aduce unitate şi iertare în familia pe care Dumnezeu ţi-a dat-o. Crăciunul dă posibilitatea de a vesti Evanghelia şi a duce bucuria naşterii lui Cristos în familia ta, cartierul tău, la locul de muncă, în oraşul sau ţara în care te-ai născut.

Numai o inimă nemulţumită este izolată şi retrasă, ascunzând mesajul şi bucuria venirii lui Cristos pentru mântuirea mea şi a ta, refuzând să cheme şi pe alţii la Masa lui Cristos.

Coram Deo!

  Note de subsol:

  1. Crăciunul (Cristologie)www.voxdeibaptist.org
  2. ibid 1

http://publicatia.voxdeibaptist.org/editorial_dec06.htm