Montenegro respinge parteneriatul civil /Life Mission

download

Montenegro respinge parteneriatul civil

91

Parlamentul din Montenegro refuza să instituie parteneriatul civil: link

Life Mission

9 articole

 

În legislaţia statului California a fost iniţiată o rezoluţie care afirmă că religia e una din cauzele care îi face pe homosexuali nefericiţi: link

Parlamentul din Montenegro refuza să instituie parteneriatul civil: link

Un demograf încearcă să explice cum va arăta lumea în 2100 – mai îmbătrânită, populaţia va începe să scadă, musulmanii vor fi cel mai numeros grup religios din lume, şi planeta va avea mai puţine resurse: link

Jurnalistul britanic Peter Hitchens prevesteşte sfârşitul revoluţiei sexuale: link

Conform unui articol din Wall Street Journal libertatea religioasă e în pericol în Statele Unite: link

Medicii britanici sunt acuzaţi că promovează în mod intenţionat ideologia de gen la adolescenţi pentru profit bănesc: link

Ne e teamă de moarte? Ce e moartea? Ce înseamnă moartea pentru creştini? Un răspuns publicat într-o revista ştiinţifică: link

Conform unui raport publicat săptămâna trecută, 25% din sarcini sunt avortate în Marea Britanie: link

Reformă sau trezire spirituală? de Jim Elliff

download

Reformă sau trezire spirituală?   de Jim Elliff

Dacă aţi fost pe lângă mine foarte mult timp, m-aţi auzit accentuând faptul că nevoia stringentă, nevoia absolut disperată a timpului de faţă, este reforma. De asemenea, aţi fost conştienţi că pentru mulţi ani am tânjit şi după trezire sau înviorare spirituală. Recent am fost întrebat care este de fapt diferenţa, dacă există vreuna, între reformă şi trezire spirituală. Aceasta este o întrebare importantă, demnă de luat în considerare în timpul vostru preţios.

Deşi mulţi oameni sunt orbiţi în faţa dilemei curente, realitatea este că un fundament al adevărului sănătos, viu şi distinct a izvorât din premizele evanghelismului modern. Evanghelismul a fost deposedat de adevăr într-o aşa măsură încât devine înspăimântător. În locul lui, experienţa şi misticismul sunt la ele acasă în biserică sau, dacă nu acestea, atunci pragmatismul creşterii bisericii sau o preocupare nesănătoasă cu aspectele psihologice. Însă doctrinele necesare despre sfinţenia lui Dumnezeu şi dreapta Sa mânie, despre justificarea doar prin credinţă, natura transformatoare a regenerării, suveranitatea lui Dumnezeu peste toată creaţia şi în mântuire, natura şi dimensiunea harului în doctrinele justificării şi sfinţirii pe baza cărora se dezvoltau trezirile spirituale mai timpurii au fost considerate neimportante şi folositoare doar studenţilor la teologie, trecuţi demult şi zăvorâţi în turnuri de fildeş, care nu au legătură cu viitorul bisericii.

Mulţi nu sunt conştienţi de faptul că Jonathan Edwards predica o serie pe tema justificării doar prin credinţă atunci când s-a produs o trezire spirituală în New England, sau că multe dintre trezirile scoţiene, de exemplu, au fost precipitate sau accelerate de predicarea seriei pe tema regenerării, sau că Epistola foarte doctrinară – Romani, a fost un exemplu mare în istorie, ca instrument al genului de mare trezire spirituală despre care vorbesc. Doctrina sănătoasă se afla în centrul trezirii spirituale. Dar trist este faptul că, pentru mulţi evanghelici, nu pare să producă vreo diferenţă ceea ce credem, ci doar faptul că simţim sau ne bucurăm de multe dintre celelalte substituente ale creştinimului biblic.

Pe un asemenea fundament, capătă sens a se înviora sau trezi doar experienţa credincioşilor? A înviora numai experienţa unei biserici, când are o temelie doctrinară insuficientă şi nesănătoasă, înseamnă doar a amplifica problemele noastre, a oferi credibilitate erorii şi a extinde ceea ce ne-a adus în primul rând la necaz.

Datorită acestei dileme, daţi-mi voie să fac o declaraţie (deşi ea ar putea fi înţeleasă greşit): Trezirea spirituală, aşa cum o înţelegem în mod obişnuit, va fi irosită în asemenea biserici deficiente din punct de vedere doctrinar aşa cum le aflăm astăzi. Acesta poate părea un comentariu neobişnuit de făcut de vreme ce eu, ca mulţi dintre voi, am sperat realmente şi am predicat în favoarea trezirii spirituale. Însă convingerea mea are de-a face cu înţelegerea obişnuită, unilaterară a trezirii spirituale, predominantă în majoritatea cercurilor creştine. După cum A.W. Tozer a spus, „O trezire spirituală de genul creştinismului pe care l-am avut în America în ultimii cincizeci de ani va fi tragedia cea mai mare a acestui secol, o tragedie care-i va lua bisericii o sută de ani ca să-şi revină.”

Doar aducerea vibranţei sau aducerea la viaţă a experienţei credinciosului poate fi foarte folositoare pentru ortodoxia moartă – credinţa corectă sau ortodoxă fără viaţă. Însă noi nu avem în principal ortodoxie moartă astăzi. Avem heterodoxie plină de viaţă. Hetero înseamnă „alt/ă” sau „diferit”. Heterodoxia este credinţa divergentă sau chiar eretică. Reformă este acel cuvânt pe care-l folosim ca să vorbim despre recuperarea doctrinelor corecte şi aplicarea lor viguroasă la toate aspectele vieţii.

Noi n-ar trebui să dorim o trezire doar a experienţei, fără o reformă adevărată. Şi, prin urmare, termenul „trezire” nu este adecvat pentru zilele noastre, dacă nu adăugăm modificările „reformatoare” sau „condusă/determinată de Cuvânt”. Nu este greşit să se dorească trezire, dacă ne referim la o trezire care înseamnă o restabilire a credinţei corecte alături de înviorarea experienţei noastre cu Dumnezeu, care decurge din (nu separat de) această doctrină sănătoasă. Aceasta înseamnă că eu cred că schimbarea care durează cel mai mult va proveni nu doar din a avea pur şi simplu experienţe dramatice, pline de căldură şi putere cu Dumnezeu. Nu, ceea ce este necesar pentru unele organizaţii şi biserici, spre exemplu, este să-şi refacă perspectiva lor asupra Evangheliei, ca să se conformeze Bibliei.

„Evanghelia” care, predicată fiind, are ca rezultat asemenea căderi masive (uneori la un procent de 90% sau mai mult în anumite campanii evanghelistice, care dau greş să regândească din punct de vedere doctrinar natura Evangheliei) este una dintre marile anomalii ale zilelor noastre. Însă, din nefericire, dacă aduni împreună conducătorii multor organizaţii religioase de astăzi, ei vor fi foarte hotărâţi să nu discute despre ceea ce cred. Ţelul lor, în termenii trezirii spirituale de astăzi, este de a vedea mai multă experienţă sau mai multă creştere expansivă. Nu doresc să spun că oricine este rău intenţionat în această trecere în revistă, ci că, oarecum, importanţa reformei nu este tocmai înţeleasă.

Această ignoranţă sau lipsă de conştientizare explică de ce anume teologii nu invită aproape niciodată lideri de organizaţii creştine (parabisericeşti) la întâlnirile lor, iar liderii, care planifică şi conturează viitorul evanghelismului, aproape niciodată nu-i angajează pe teologi să le vorbească despre mesajul pe care-l proclamă. Există excepţii care ar putea fi observate, însă, în cea mai mare parte, noi dăm realmente greş să ne ajutăm unii pe alţii, fiindcă mergem fiecare pe propria noastră cale.

Acum să clarificăm, nu spun că experienţa cu Dumnezeu nu este folositoare sau dezirabilă. Amintiţi-vă că am spus faptul că ortodoxia moartă are nevoie de experienţa cu Dumnezeu. Şi dacă aceasta este o descriere a voastră, atunci ştiţi exact de ce aveţi nevoie. Nu pun la îndoială valoarea mare a experienţei înnoite cu Dumnezeu. Ceea ce spun este că experienţa e slujitoarea sau servitoarea adevărului, iar primele lucruri ar trebui să fie primele.

Dacă trecem peste adevăr ca să ajungem la experienţă, atunci vom avea, în cel mai bun caz, doar ceva foarte limitat şi imediat, ceva care, în ultimă instanţă, va produce o „heteropraxis” mai mare (trăire neadecvată – „altă acţiune” – practici care nu se conformează doctrinei corecte, biblice). Heterodoxia („altă învăţătură” – învăţătură contrară Scripturilor) conduce mereu la heteropraxis. Dumnezeu ne-a învăţat deja cu privire la modul în care trebuie să aibă loc transformarea comportamentului. „Sfinţeşte-i prin adevărul Tău; Cuvântul Tău este adevărul.” Ioan 17:17.

Probabil că va fi de folos să ilustrez prin perioada recentă şi mai degrabă scurtă a confesiunii publice care a afectat pe multe dintre bisericile şi şcolile noastre. Trist este faptul că, în mijlocul acestei activităţi binecuvântate şi minunate, a existat dorinţa distinctă, probabil în mai multe cazuri decât ne-ar plăcea să admitem, de a suspenda predicarea sau învăţarea Cuvântului în favoarea unei experienţe continue. La momentul de faţă, cred că Dumnezeu a adus convingerea pe care am văzut-o, şi cred că este posibil ca un grup să experimenteze perioade de mărturisire în contextul principiilor biblice, însă o trăsătură majoră a lucrării recente a fost absenţa completă a centralităţii predicării.

Pe parcursul acestei perioade de mărturisire publică, părea să fie o chestiune de entuziasm în mărturia oamenilor că nu a fost nicio predicare. Era ca şi cum predicarea nu era necesară, şi adevărul explicat ar fi stat, de fapt, în calea lucrării Duhului. Comparaţi acest fapt cu biserica primară din Noul Testament în timpul primei lor treziri spirituale. Aceşti oameni rezistau la învăţătura lui Pavel de-a lungul a nopţi întregi, dacă era posibil!

Iarăşi, sunt foarte fericit să cred că Dumnezeu era implicat în mare măsură în ce se întâmpla, şi ar trebui să fim mulţumitori pentru aceasta, însă este posibil, în mod incoştient, să dăm greş în a asculta de Dumnezeu în felul în care tratăm această mare binecuvântare a convingerii şi a prezenţei divine. Nu veţi găsi nimic asemenea unei aşa minimalizări a predicării, de exemplu, în Marea Trezire sau alte treziri spirituale timpurii înainte de mijlocul anilor 1800. Şi chiar dacă am putea evidenţia o lucrare a lui Dumnezeu ici şi colo cu un accent redus pus pe predicarea Cuvântului, dilema noastră prezentă încă va demonstra nevoia de o asemenea lucrare reformatoare a lui Dumnezeu. Nu este doar o experienţă măreaţă de câteva zile sau chiar săptămâni cea care va îndrepta situaţia noastră, ci o re-direcţionare totală spre adevăr şi o întoarcere la gândire şi doctrină.

Trezirea sau înviorarea spirituală condusă de experienţă seamănă mai mult cu o viitură de scurtă durată, decât cu un râu puternic, maiestuos. Experienţa înălţătoare lasă cu certitudine o amprentă, care poate fi bună ori de câte ori converge cu ortodoxia, însă o trezire reformatoare este un râu dătător de viaţă care are rezultate pozitive continue. Atunci când reforma are loc, convingerea nu este doar în legătură cu păcătoşenia noastră comportamentală, ci este legată şi de doctrina greşită (sau, pur şi simplu, de apatia faţă de urmărirea adevărului). Aşa cum autorul şi profesorul de la Seminarul Teologic Baptist Midwestern mi-a spus, „Noi trebuie să ne pocăim atât de doctrina noastră, cât şi de trăirea noastră.”

http://www.rcrwebsite.com/ref_or_rev.htm

Eseuri Creştine / Nehotărârea Papei Benedict al XVI-lea

download - Copie (2)

Eseuri Creştine

Pagina de Eseuri Creştine este o nouă pagină pe care o introducem din anul 2006, un loc unde veţi putea citi diverse lucrări pe teme teologice sau apologetice. Vă menţionăm că tot ceea ce este conţinut în cadrul acestei pagini reprezintă părerile personale a celor care le scriu şi nu sunt neapărat părerea Misiunii Vox Dei – deci tot ce va apare aici este destinat unui dialog care să producă interes, dorinţă de studiu şi de participare cu diferite eseuri, precum şi adăugare de oricare păreri pro sau contra. Dacă aveţi un subiect care se încadrează specificaţiilor de mai sus, vă rog să vă faceţi de cunoscut intenţia şi să ne trimiteţi materialul dumneavoastră la adresa eseuri@voxdeibaptist.org, care trebuie să fie semnat şi documentat. Nu vom publica nici o lucrare care nu este semnată. Eseurile care sunt cele mai votate, vor fi premiate la sfârşitul anului cu suma de $100 USD (lei la cursul zilei). Aşteptăm mesajele dumneavoastră!

Nehotărârea Papei Benedict al XVI-lea

Deja se ştie: Papa Benedict al XVI-lea a retractat ce a spus la Universitatea din Regensburg în ziua de 12 sept. 2006, sau, cu alte cuvinte, a încercat să spună că nu a spus ceea ce a spus.

Mânia musulmanilor şi presiunea pe care aceştia au exercitat-o apelând la violenţă şi la ameninţări, l-a făcut pe Papă să dea înapoi.

Desigur biserica catolică va susţine că Papa nu a dat înapoi şi nu a retractat ceea ce a afirmat la întâlnirea amintită ci doar că a fost o neînţelegere şi o interpretare greşită a citatului pe care l-a folosit atunci când a amintit cuvintele împăratului bizantin Manuel Paleologu al II-lea, acre spunea că inovaţiile lui Mahomed au fost „rele şi inumane”.

După incidentele provocate de credincioşii musulmani, secretarul de stat al Vaticanului, cardinalul Tarcisio Bertone, face publică declaraţia că „Suveranul Pontif îşi exprimă respectul faţă de credinţa musulmanilor şi speră că aceştia vor înţelege adevăratul sens al cuvintelor lui”. Mai spunea acesta că „Sfântul Părinte regretă enorm faptul că anumite pasaje din discursul său ar fi putut avea rezonanţe ofensatoare pentru credincioşii musulmani”.

Cei mai mulţi cunoaşteţi cum au evoluat lucrurile şi ceea ce era de aşteptat s-a produs. Calculat sau nu, musulmanii au obţinut încă o victorie răsunătoare impunându-şi din nou, cu forţa (de câte ori până acum?), punctul de vedere.

Se cuvine a fi puse câteva întrebări şi desigur se cuvine a fi date şi răspunsuri potrivite la aceste întrebări.

Mai întâi, referindu-ne la Papa Benedict ne întrebăm: Chiar are respect faţă de credinţa musulmanilor, aşa cum afirma secretarul de stat al Vaticanului?

Dacă da, musulmanii vor fi mulţumiţi dar creştinătatea ar trebui să se simtă trădată.

Dacă nu, este posibil ca Suveranul Pontif să mintă doar pentru a ieşi basma curată dintr-un scandal internaţional?

Analiştii publicaţiei Sunday Times afirmă că este greu de înţeles ca un om riguros şi inteligent cum este Papa Benedict să fi făcut această afirmaţie fără să-şi dea seama ce face. Ba, mai mult, Benedict al XVI-lea este cunoscut pentru antipatia sa fată de islam. Astfel publicaţia ne aduce aminte că anul trecut, Papa i-a acordat un amplu interviu controversatei Oriana Fallaci, jurnalistă islamofobă, ceea ce reprezintă un privilegiu extrem de rar acordat de un Papă. Acesta s-a declarat şi înainte de a deveni Papă îngrijorat de eroziunea creştinismului în Europa şi de „pericolul răspândirii religiei islamice, declarându-se împotriva aderării Turciei la UE.

Acum, dacă cardinalul Ratzinger (viitorul Papă Benedict) era îngrijorat de răspândirea religiei islamice înseamnă că îngrijorarea aceasta provenea din faptul că vedea ceva rău în această credinţă. Nu trebuie să fii deosebit de perspicace pentru a deduce acest lucru. Aşa că este clară părerea Suveranului Pontif despre islam. Cu toate acestea aflăm din comunicatul citat al Vaticanului că Papa „îşi exprimă respectul faţă de credinţa musulmană”. Ce poate însemna acest lucru? Ne vine greu să întrebăm dar nu ne putem opri să nu o facem totuşi: Este posibil ca Papa să mintă doar pentru a ieşi basma curată? Este posibil acest lucru nu pentru un succesor al apostolului Petru cât pentru înlocuitorul lui Hristos pe pământ?

Apostolul Iacov scria credincioşilor ca „da al vostru să fie da şi nu al vostru să fie nu”. Nu vreau să folosim cuvântul minciună, prea dur, dar totuşi, sper că ne va fi îngăduit măcar să spunem că s-au folosit neadevăruri în comunicatele de presă pentru a se opri ceea ce ar fi putut izbucni într-un conflict de proporţii.

Ştim, din documentele catolice, că Papa beneficiază de un statut diferit de al celorlalţi muritori atunci când vorbeşte. Au fost perioade în istoria bisericii catolice când se spunea că tot ceea ce afirmă Papa este literă de lege, cuvântul său este infailibil, el vorbeşte din partea lui Dumnezeu şi nu poate greşi. Nu ştiu dacă astăzi această doctrină mai este valabilă în biserica catolică. Dacă nu şi acest lucru este un cusur pentru-că nu putem schimba periodic părerea noastră despre ceea ce apreciem ca fiind adevăr absolut. Schimbarea de atitudine din partea Papei si a secretariatului Vaticanului ne produce amărăciune. Adevărul se poate oare schimba funcţie de interese religioase, politice, economice, sau de orice altă natură?

Ştim că Dumnezeu, Hristos nu se schimbă niciodată. El care este Cuvântul întrupat nu a vorbit o dată într-un fel şi altădată în alt fel, după cum dictau interesele de moment.(Putem vorbi aici dacă interesele lui Hristos şi cele ale Papei mai coincid, ar fi un subiect interesant). Unul din atributele recunoscute ale lui Dumnezeu fiind caracterul Lui neschimbabil. El este acelaşi ieri, azi şi în veci, după cum afirmă Scriptura, iar cei ce Îl urmează sunt ca El. Apostolul Pavel scriindu-le credincioşilor din Corint afirma în 2 Corinteni 4:2: „Ci ne-am lepădat de cele asunse ale ruşinii, neumblând în vicleşug, nici stricând Cuvântul lui Dumnezeu, ci făcându-ne cunoscuţi prin arătarea adevărului faţă de orice conştiinţă omenească înaintea lui Dumnezeu”. Aflăm deci, că adevăraţii urmaşi ai lui Hristos nu umblă cu vicleşug şi spun adevărul. Pe de altă parte mărturisirea adevărului, a Cuvântului lui Dumnezeu, a provocat întotdeauna reacţii de împotrivire. Este preocupată azi Biserica mai mult de imagine decât de a proclama adevărul?

Nicăieri în Scripturi nu aflăm că Biserica ar trebui să aibă această grijă pentru imagine în detrimentul adevărului. Dimpotrivă, Hristos i-a avertizat pe toţi ai Lui, pe apostoli, ucenicii de atunci şi pe toţi cei ce-L vor urma în timp, că proclamarea adevărului va fi însoţită de persecuţie, prigoană, împotrivire, suferinţă, martiraj. Mântuitorul Hristos spunea (Ioan 16:33):”În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea”.

El, Hristos, este numit Prinţ al păcii dar pacea despre care azi se vorbeşte este greşit înţeleasă. El nu a vorbit despre o pace de compromis ci despre o pace care vine din adevăr şi nu din lipsa conflictului extern, ci din lipsa conflictului intern. Pacea care vine în urma aflării Veştii Bune cum că prin Isus Hristos eşti mântuit şi sufletul tău este salvat de la moartea veşnică. Pacea că şi în necaz şi suferinţă tu eşti al lui Dumnezeu. Şi lucru de notat: pacea care te face să-ţi iubeşti duşmanul dar nu în sensul să fii ca el ci în a-l înconjura cu dragoste pentru a-i câştiga sufletul.

Biblia credincioşilor, spre deosebire de Coran, spune: întrucât atârnă de voi, trăiţi în pace cu toţi oamenii şi iubeşte-ţi duşmanul. Dacă eşti vorbit de rău şi batjocorit tu să binecuvântezi şi să nu întorci rău pentru rău.

Hristos vorbeşte despre o astfel de pace. Ne-a chemat să ne dăm viaţa pentru El dar nu aşa cum greşit se vehiculează în aceste zile prin presă, ca un fel de kamikaze creştini, nu punând dinamită în jurul nostru ca şi credincioşii musulmani şi aruncându-ne în aer, producând suferinţă în jurul nostru ci acceptând batjocura altora, căutând binele altora, dar gata de a nu renunţa la credinţa în Hristos chiar cu preţul vieţii. Aceasta este pacea despre care vorbea Hristos, din nefericire atât de diferită de pacea pe care azi biserica se străduieşte să o realizeze. Biserica azi vrea pace cu preţul sacrificării adevărului, adevăr pentru care Hristos Însuşi a fost răstignit pe cruce. Şi anume că numai prin El este drum către cer şi că „nu este sub cer nici un alt nume (decât al lui Isus) în care trebuie să fim mântuiţi”. Fapte 4:12.

Biserica azi vorbeşte despre o pace care nu a fost niciodată preocuparea Domnului Isus. El a spus: „nu am venit să aduc pacea, ci sabia” pentru-că ştia că adevărul va produce tensiune. El aduce pace în inimi dar război în afară pentru-că nu poate exista compatibilitate între împărăţia lumii acesteia condusă de Satan şi Împărăţia condusă de Hristos. Lipsa conflictului extern, aşa cum se străduieşte azi biserica, nu înseamnă că voia lui Dumnezeu se face, dimpotrivă.

După puternica presiune exercitată în ultimele zile de lumea musulmană Papa a declarat: „Sper că reiese cu limpezime profundul meu respect pentru religiile lumii şi pentru musulmanii care cred într-un singur Dumnezeu, cu ajutorul căruia promovăm pacea, libertatea, justiţia socială şi valorile morale, spre binele întregii umanităţi. Să continuăm dialogul atât între religii cât şi între raţiunea modernă şi creştină”.

Nu pot să fiu decât uimit, deşi nu ar trebui să fiu, citind o asemenea declaraţie. „Profund respect pentru religiile lumii, pentru musulmanii care cred într-un singur Dumnezeu” înseamnă o altă evanghelie decât cea propovăduită de Isus. O evanghelie falsă care anulează jertfa lui Hristos. Ce fel de pace poate rezulta dintr-o astfel de asociere? Pacea cui? Că a lui Dumnezeu (pe care o dă El) sub nici o formă. Câţi dintre liderii celorlalte religii pentru care Papa are un profund respect şi-au dat viaţa pentru ca noi să primim iertarea lui Dumnezeu? Mai ştiţi pe altcineva în afara lui Hristos,

Dumnezeul întrupat în care creştinii cred, sau ar trebui să creadă? Cum putem noi accepta, fără să ne fie teamă de mânia lui Dumnezeu, să punem alături de Hristos pe Buda, Confucius, Zoroastru, Mahomed sau orice alt nume, chiar al lui Moise în care cred evreii?

Şi stau atunci şi mă întreb şi mă mir: Al cui urmaş, al cui înlocuitor este Papa Benedict al XVI-lea?

Dacă nu al lui Hristos care a spus:”Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” măcar de ar fi urmaşul apostolului Petru, care a spus şi el: „ăci ştiţi că nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, aţi fost răscumpăraţi din felul deşert de vieţuire, pe care-l moşteniserăţi de la părinţii voştri, ci cu sângele scump al lui Hristos, Mielul fără cusur şi fără prihană. Căci orice făptură este ca iarba, şi toată slava ei, ca floarea
ierbii. Iarba se usucă şi floarea cade jos, dar Cuvântul Domnului rămâne în veac. Şi acesta este Cuvântul, care v-a fost propovăduit prin Evanghelie.”

Nu citim nicăieri în Biblie că Hristos, Petru, Pavel sau alţi urmaşi ai lui Hristos ar fi avut „un profund respect pentru celelalte religii”. Dimpotrivă, suntem avertizaţi.

Domnul Isus spunea: „Căci se vor scula Hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi; vor face semne mari şi minuni, până acolo încât să înşele, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi.” Matei 24:24.

Apostolul Petru: „În norod s-au ridicat şi prooroci mincinoşi, cum şi între voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura pe furiş erezii nimicitoare, se vor lepăda de Stăpânul, care i-a răscumpărat, şi vor face să cadă asupra lor o pierzare năpraznică.” Petru 2:1.

Petru spunea că se vor lepăda de Hristos care i-a răscumpărat.

Când ai „un profund respect pentru toate religiile” Îl lepezi pe Hristos care ne-a răscumpărat şi iată că poate fi în această situaţie chiar Papa! Mă aştept ca unii dintre voi să nu fiţi de acord cu ceea ce am afirmat dar dacă îmi puteţi dovedi, cu Biblia în mână, folosind citate din ea, că mă înşel, sunt dispus să retrag ceea ce am scris.

Apostolul Pavel afirma şi el categoric că: „Sunt unii oameni care vă tulbură, şi voiesc să răstoarne Evanghelia lui Hristos. Dar chiar dacă noi înşine sau un înger din cer ar veni să vă propovăduiască o Evanghelie, deosebită de aceea pe care v-am propovăduit-o noi, să fie anatema! Cum am mai spus, o spun şi acum: dacă vă propovăduieşte cineva o Evanghelie, deosebită de aceea pe care aţi primit-o, să fie anatema!” Galateni1:7-9. Şi apostolul Pavel continuă cu o afirmaţie care ar trebui să ne dea de gândit tuturor în contextul a ceea ce se întâmplă. Galateni 1:10: „Caut eu oare, în clipa aceasta, să capăt bunăvoinţa oamenilor sau bunăvoinţa lui Dumnezeu? Sau caut să plac oamenilor? Dacă aş mai căuta să plac oamenilor, n-aş fi robul lui Hristos”.

Caută Papa Benedict al XVI-lea să placă oamenilor? Chiar trecând peste părerile proprii? Avem dovada înaintea noastră prin tot ceea ce s-a întâmplat în ultimele zile. Adevărul este dat la o parte sub presiunea unor mase de oameni cere nu cred în Isus Hristos şi se propovăduieşte o pace falsă.

Papa a fost ameninţat cu moartea. Se teme de moarte mai mult decât de Dumnezeu? Pavel pe care l-am citat nu a căutat să fie apreciat de oameni în detrimentul propovăduirii adevărului. Şi din cauza aceasta a avut mult de suferit. A fost bătut, închis, persecutat, s-au aruncat pietre asupra lui până când duşmanii l-au crezut mort.

Pentru adevăr, adică pentru Hristos, s-a plătit tot timpul un preţ. Vrem azi o credinţă ieftină, fără jertfă? Vrea Papa aşa ceva? Nu ne este promisă nicăieri de Dumnezeu.

În acest context mai apare o întrebare: Când a avut dreptate Papa? Prima dată când a afirmat că islamul este rău şi inuman, citându-l pe Manuel Paleologu al II-lea sau a doua oară când a spus că are un profund respect pentru islam?

Ce înseamnă rău? Ce înseamnă inuman? Nu ne referim acum la faptul că cineva s-ar putea supăra sau nu dacă îl numeşti rău sau inuman. Încercăm doar să fim obiectivi şi să înţelegem dacă cineva, în urma comportamentului lui poate fi numit, după regulile generale care funcţionează azi între oameni, rău sau inuman.

Este adevărat că şi creştinii au făcut ceea ce putem numi lucruri rele şi inumane. Mai ales în perioada Evului Mediu, în timpul Inchiziţiei şi a cruciadelor. În numele lui Isus Hristos s-au făcut lucruri care nu erau după voia lui Hristos, aruncând şi atunci o lumină negativă asupra liderilor religioşi care au comandat aceste fapte, dar şi asupra celor ce le-au săvârşit. Creştini cu numele doar, au persecutat apoi mulţi evrei în timpul celui de-al doilea război mondial, şi nu numai, i-au chinuit şi i-au omorât. Dar tot ceea ce s-a întâmplat a fost, aşa cum am spus, în afara voii lui Dumnezeu. Hristos nu le-a spus niciodată urmaşilor Săi să facă asemenea lucruri iar adevăraţii oameni ai credinţei le-au condamnat. Un adevărat urmaş al lui Hristos nu foloseşte forţa iar învăţătura Întemeietorului creştinismului – Isus Hristos – este clară: Să faci binele, să-ţi iubeşti vrăjmaşul, să binecuvântezi când eşti blestemat, când eşti lovit peste un obraz să îl întorci şi pe celălalt. Nu intrăm în alte explicaţii dar cred că este clar că creştinismul este o religie a nonviolenţei, a iubirii aproapelui. Dacă unii care s-au numit şi se numesc creştini şi-au permis să trăiască altfel este treaba lor, dar au adus o pată pe haina albă a creştinătăţii.

Creştini sunt nu cei cu numele ci cei ce ascultă de Hristos. El spunea: „Degeaba-Mi spuneţi: Doamne, Doamne şi nu faceţi ce vă spun Eu”. Aşa că putem afirma că creştinismul este o religie a dragostei, a nonviolenţei, iar adevăraţii lideri vor proceda în consecinţă, dar, revin, nu într-o încercare de compromis, ascunzând adevărul de dragul unei păci false, care nu foloseşte la nimeni.

Am încercat să aflu câte ceva despre islam pentru a putea înţelege dacă poate fi catalogat ca şi rău şi inuman. Multe lucruri ştiţi şi voi pentru-că în aceste zile este un subiect „fierbinte”. Cunoaşteţi vehemenţa cu care s-au manifestat după publicarea acelor caricaturi ale profetului Mahomed. Crimele care s-au produs atunci. Azi, după declaraţiile Papei, s-a procedat la fel. Au fost omorâţi oameni, s-au incendiat biserici, s-au proferat injurii şi ameninţări la adresa creştinilor.

Afirmaţiile lor că vor să-i vadă pe evrei şterşi de pe faţa pământului seamănă perfect cu cele ale lui Hitler. Ştim ce s-a întâmplat atunci. Şi tot la fel atunci lumea nu a luat în serios acele afirmaţii, ca şi astăzi. Prin „războiul sfânt” pe care l-au declanşat, liderii lor afirmă tare şi răspicat că nu se vor opri până când pământul întreg nu va fi dominat de musulmani.

Am primit prin Internet câteva poze făcute nu într-o ţară islamică ci chiar în Londra în timpul unei demonstraţii numită „Demonstraţia religiei păcii”. Iată despre ce pace este vorba. Vă traduc câteva lozinci de pe pancartele purtate la această manifestaţie de către musulmani. Reţineţi: Pe străzile Londrei, flancaţi de poliţişti englezi!

– Linşaţi-i pe cei ce insultă islamul

– Măcelăriţi-i pe cei ce murdăresc islamul

– Europa va plăti! Distrugerea vine!

– Tăiaţi-le capul celor ce insultă islamul

– Europa e cancerul! Islamul e răspunsul!

– Islamul va domina lumea

Pozele există şi pot fi văzute oricând.

Într-un document publicat de agenţia Altermedia aflăm că în Australia, Norvegia, Suedia şi alte ţări capitaliste dezvoltate există o criminalitate rasială distinctă în creştere şi anume: bărbaţi islamici violează femeile din motive etnice. Şi nu este vorba despre lucruri ascunse pentru-că violatorii şi-au făcut publice acţiunile precum şi motivaţiile care îi duc la stfel de acţiuni.

Nu îmi permite spaţiul să redau întregul material, spicuiesc doar din el în speranţa că va fi destul ca să vă faceţi o părere:

Tot mai multe violuri săvârşite de imigranţii musulmani

În Australia, Norvegia, Suedia şi alte tari capitaliste dezvoltate, exista o criminalitate rasiala distincta în creştere, ignorata de „politia diversitatii”: barbati islamici violeaza femeile din motive etnice. Stim acest lucru pentru ca violatorii si-au facut publice motivatiile lor sectare.

Cand mai multe adolescente australiene au fost supuse ore întregi perversiunilor sexuale intr-un val de violuri in grup, care s-au intamplat la Sydney in perioada 1998-2002, faptasii acestor atacuri s-au justificat in termeni etnici. Tinerelor victime li s-a spus ca sunt „prostituate” si „scroafe australience” in timp ce erau trantite jos si abuzate.

La Tribunalul Suprem din provincia New South Wales, in decembrie 2005, un turist pakistanez violator a declarat ca victimele sale n-au dreptul sa spuna nu, pentru ca acestea „nu purtau batic”. Nu cu mult timp in urma, anul acesta, australienii au fost socati când seicul libanez Faiz Mohammed, in timpul unei conferinte tinute la Sydney, a explicat asistentei ca victimele violate nu trebuie sa-i invinovateasca pe faptasi, ci pe ele insele. Femeile care poarta imbracaminte sumara invita barbatii sa le violeze, a mai spus el.

Cateva luni mai tarziu, la Copenhaga, invatatul si muftiul islamic Shahid Mehdi a starnit rumoare – ca si omologul sau din Australia, – cand a declarat ca femeile care nu poarta batic „cer sa fie violate”. Si cu o sincronicitate obsedanta, in 2004 ziarul londonez Telegraph relata cum, aflat temporar în Marea Britanie, seicul egiptean Yusaf al-Qaradawi pretindea ca femeile victime trebuiau pedepsite daca erau imbracate indecent atunci cand au fost violate. „Pentru a fi absolvita de vina, o femeie violata trebuie sa se fi purtat cuviincios”, a adaugat el.

In Norvegia si Suedia, ziaristul Fjordman avertizeaza asupra unei epidemii de violuri. Inspectorul de politie Gunnar Larsen a declarat ca sunt tendinte clare, fara echivoc, de crestere constanta a cazurilor de viol si legate de etnicitate. Doua treimi dintre violatorii din Oslo sunt imigranti cu fond cultural ne-occidental şi 80% din victime sunt femei norvegiene.

In Suedia, conform declaratiei translatoarei pentru Jihad Watch, Ali Dashti, „violuri in grup, in care de obicei sunt implicati imigranti musulmani si fete suedeze, au devenit o banalitate. Acum câteva saptamani, cinci kurzi au violat cu salbaticie o fata suedeza de 13 ani.”

In Franta, activista pentru drepturile femeilor Samira Bellil, după ani de violuri in grup repetate intr-unul cartierele de locuinte asigurate din bani publici, pentru musulmani, a rupt tacerea si a scris o carte, Dan l’enfer de tournantes (In iadul turnantelor – turnanta = a trece de la o persoana la alta, termen argotic care desemneaza violurile in grup, n. AM), care a socat Franta. Descriind violenta bandelor in suburbii, ea explica ziarului Time ca „orice fata din comunitate care fumeaza, foloseste fard sau poarta imbracaminte atractiva este o curva.”

Din pacate, femeile occidentale nu sunt singurele victime in aceasta epidemie. In Indonezia, in 1998, grupuri implicate in respectarea drepturilor omului au intervievat si strans marturii de la peste 100 de femei chineze care au fost violate in grup in timpul tulburarilor care au precedat caderea presedintelui Suharto. Multora din ele li s-a spus: „Trebuie sa fii violata pentru ca esti chinezoaica si nu musulmana.”

Christian Solidarity Worldwide raporta ca in aprilie 2005, o fata pakistaneza de 9 ani a fost violata, batuta cu o crosa de cricket, agata de tavan cu capul in jos, cu mainile legate, si i s-a turnat în gura boia de ardei. Vecinii ei musulmani i-au spus ca se razbunau pentru bombardarea copiilor irakieni de catre americani, si ca ei faceau asta pentru ca ea era o ″necredincioasa si o crestina.″

In Sudan – unde arabii musulmani ii macelaresc pe musulmanii negri şi pe crestinii sudanezi intr-un genocid continuu, – fostul sclav sudanez, actualul activist pentru drepturile omului Simon Deng, spune ca a fost martor cand femei si fete erau violate, si ca regimul arab de la Khartum isi trimite soldatii pe teren pentru a viola si a ucide. In alte rapoarte, femeile capturate de fortele guvernamentale sunt intrebate: „Esti crestina sau musulmana?” iar cele care raspund ca sunt crestine sunt violate in grup inainte de a li se taia sanii.

In Australia, cand ziaristul Paul Sheehan a scris, in mod obiectiv, despre violurile in grup din Sydney, a fost calificat drept rasist şi acuzat ca incita la ura anti-musulmana. Si atunci cand a scris in Sydney Morning Herald ca exista o rata inalta a criminalitatii în comunitatea libaneza din Sydney, colegul sau ziarist David Marr i-a trimis un e-mail cu urmatoarea observatie: „Este un articol dizgratios, care arunca o lumina proasta asupra noastra, a tututor celor de la Herald.”

Ziarista Miranda Devine de la acelasi Sydney Morning Herald declara ca, in cadrul acelorasi procese pentru acuzatii de viol, orice referinta la etnicitate fusese stearsa din declaratiile victimelor pentru ca procurorii urmareau o incadrare juridica mai usoara a faptei. Asa ca, atunci cand judecatoarea Megan Latham a declarat, „nu exista nici-o dovada a unui element rasial in comiterea acestor fapte”, toata lumea a crezut-o. Putem spune ca, astfel, tribunalul, politicienii si cea mai mare parte a presei le-au mai violat o data pe victime. Detectivul australian pensionar Tim Priest a avertizat in 2004 ca bandele libaneze, care au inceput sa opereze in Sydney in anii ’90 – cand politia dormea pe ea, – au scapat de sub control.

„Grupurile libaneze”, spunea el, „erau barbare, extrem de violente si intimidau nu numai martorii nevinovati ci chiar si politia care a incercat sa-i  aresteze.” Priest descrie cum, in 2001, intr-o zona predominant musulmana din Sydney, doi politisti au oprit o masina cu trei barbati bine cunoscuţi din Orientul Mijlociu pentru a verifica daca nu au lucruri furate. In timp ce efectuau controlul politistii au fost amenintati fizic si ca vor fi urmariti, omoriti si prietenele lor violate. Conform celor declarate de Priest, lucrurile nu s-au terminat acolo. Cand politistii au chemat intariri, cei trei barbati, prin telefoanele mobile, si-au anuntat asociatii si in cateva minute 20 de arabi au sosit la fata locului. I-au inghiontit si i-au impins pe politisti şi au avariat vehicolele proprietatea statului. Politistii s-au retras şi banda i-a urmarit pana la sectia de politie, unde au intimidat personalul, au produs pagube materiale tinand sectia de politie ostateca. Politisitii n-au luat vreo masura impotriva infractorilor. Priest acuza: „In mijlocul populatiei locale politistii sunt lasi, iar mesajul a fost, „libanezii (bandele musulmane) stapanesc strazile.'”

In Franta, in suburbii, unde violul in grup este cunoscut sub numele de tournante , victimele stiu ca politia nu le va proteja. Daca vor face plangere, spune Samir Bellil, ele si familiile lor vor fi în pericol.

In Malmo, Suedia, politia a recunoscut ca nu mai controleaza orasul. „Efectiv, este controlat de bande violente de imigranti musulmi.” Personalul ambulantelor este atacat frecvent si scuipat si de aceea refuza sa se deplaseze fara escoarta politiei. Politia este prea timorata pentru indrazni sa intre in anumite zone din oras fără intariri. In iunie 2005, ziarele norvegiene raportau ca Oslo a inregistrat cel mai mare numar de cazuri de viol din precedentele 12 luni. Totusi, explica Fjordman, statisticile oficiale nu contin nici o informatie despre faptul ca „imigrantii erau prezenti coplesitor printre acuzatii in cazurile de viol” si ca mass-media raman suspect de tacute. Unni Wikan, profesoara de antropologie la Oslo, spune ca femeile norvegiene trebuie sa accepte responsabilitatea faptului ca barbatii musulmani gasesc provocator modul lor de a se imbraca. Si, de vreme ce acesti barbati considera femeile responsabile pentru viol, ele trebuie sa se adapteze societatii multiculturale din jurul lor. Numarul abuzurilor comise de barbati musulmani impotriva femeilor în ultimul deceniu este atat de mare, incat nu poate fi vazut altfel decat ca un comportament cultural implicit. Este sprijinit si promovat deschis de catre liderii religiosi islamici, care acuza victimele şi ii exonereaza pe violatori. In iulie 2005, seicul Mohammad Omran din Melbourne declara, invitat la emisiunea „Sixty Minutes” ca „… noi credem ca avem mai multe drepturi decat voi, pentru ca noi am ales Australia sa fie casa noastra, iar voi nu.” In acelasi interviu, seicul Khalid Yasin, aflat in vizita in Australia, avertiza: „Nu este nimic mai neobisnuit ca un musulman să aibă un prieten nemusulman, caci un musulman ar putea fi asociatul tau, dar niciodata prieten. Nu poate fi prietenul tau, pentru ca nu intelege principiile tale religioase si nu poate pentru ca nu înţelege credinta ta.”

Desigur că îmbrăcămintea provocatoare nu ar trebui să existe. Ţări altădată creştine azi nu mai au nimic sfânt iar comportamentul, felul de viaţă, este în totalitate păgân. Aşa cum am mai spus, aici creştinismul mai este prezent doar cu numele. Probabil că în tot ceea ce se întâmplă nu este altceva decât o pedeapsă a lui Dumnezeu pentru felul în care unii au înţeles să trăiască. Cu toate acestea, nimic nu justifică acţiuni de genul celor amintite.

Şi acum revin la întrebarea pe care am pus-o: Când a avut dreptate Papa Benedict al XVI-lea? Prima dată când a spus că islamul este rău şi inuman sau când a spus că are un profund respect pentru toate religiile lumi, inclusiv pentru islam? Papa spunea că împreună cu Dumnezeul musulmanilor vrea să promoveze pacea, libertatea, valorile morale, spre binele întregii umanităţi. Rămâne să ne răspundem noi singuri dacă Dumnezeul musulmanilor este şi Dumnezeul creştinilor şi dacă pacea Unuia este şi pacea celuilalt. Să căutăm singuri adevărul, Papa Benedict al XVI-lea este tare nehotărât.

NOTĂ: Acest material este, sub forma scrisa, unul dintre episoadele emisiunii „LUMEA ÎN CARE TRAIM”, emisiune realizata de Dan Bercian si difuzata la radio UNISON Zalau. Poate fi retransmis mai departe sau publicat.

http://publicatia.voxdeibaptist.org/eseuri_nov06.htm

ANTROPOLOGIE – DOCTRINA DESPRE OM, AŞA CUM A FOST ACESTA CREAT / CADEREA LUI ADAM SI A MEA Dr. R.C. Sproul

download

CADEREA LUI ADAM SI A MEA  Dr. R.C. Sproul

 O alta intrebare dificila care ascunde in ea insasi doctrina predestinarii este intrebarea cum poate natura noastra pacatoasa fi mostenita de la Adam. Daca suntem nascuti cu o fire decazuta, daca suntem nascuti in pacat, intr-o stare de incapabilitate morala, cum poate Dumnezeu sa ne ia drept responsabili pentru pacatele noastre?

Ne amintim ca pacatul originar nu se refera la primul pacat ci la rezultatul acelui intai pacat. Scripturile vorbesc in mod repetat despre pacat si moarte, cum „printr-un singur om a intrat pacatul in lume”. Ca si rezultat al pacatului lui Adam, toti oamenii sunt acum pacatosi. Caderea a fost mare. A avut repercusiuni radicale pentru intreaga rasa umana.

Au existat multe incercari de a explica relatia dintre caderea lui Adam si restul omenirii. Unele din teoriile prezentate sunt destul de complexe si imaginative. Oricum, trei teorii s-au evidentiat ca fiind cel mai larg acceptate. Pe prima din acestea o voi numi Teoria mitica a Caderii.

TEORIA MITICA  A CADERII

Teoria mitica a Caderii, dupa cum sugereaza si numele, sustine ca nu a existat o cadere faptica, istorica. Adam si Eva nu sunt considerati ca fiind persoane istorice. Ei sunt simboluri mitologice menite sa explice sau sa reprezinte problema coruptiei omului. Istoria Caderii din Biblie este un fel de parabola; ea ilustreaza o lectie morala.

Conform  acestei teorii, primele cateva capitole din Geneza sunt mitologice. Nu a existat niciodata un Adam, nici Eva nu a existat niciodata. Structura fundamentala a istorisirii sugereaza parabola sau mitul pentru ca ea include elemente cum ar fi vorbitul  unui sarpe si obiecte simbolice clare, cum este pomul cunostintei binelui si raului.

Adevarul moral comunicat de mit este ca oamenii cad in pacat. Pacatul este o problema universala. Fiecare om comite un  pacat; nimeni nu e perfect. Mitul arata spre o realitate mai inalta. Fiecare este propriul sau Adam. Fiecare persoana are propria lui cadere secreta. Pacatul este o conditie universala in special pentru ca fiecare persoana cedeaza propriei sale ispite secrete.

Elementele atractive ale acestei teorii sunt importante. In primul rand, aceasta viziune il absolva complet pe Dumnezeu de orice responsabilitate, de a lua responsabile viitoarele generatii de oameni pentru ce a  facut un cuplu. Aici, nimeni nu ii poate invinui pe parintii lor sau pe Creatorul lor pentru propriile lor pacate. In aceasta schema faptul ca eu sunt predispus sa cad este rezultatul direct al propriei mele caderi, nu a altcuiva.

Un al doilea avantaj al acestei viziuni este ca ea ne scuteste de toata nevoia de a apara caracterul istoric al primelor capitole ale Bibliei. Aceasta viziune nu sufera de nici o ingrijorare din partea anumitelor teorii de evolutie sau dispute stiintifice despre natura creatiei. Adevarul faptic al unui mit nu are niciodata nevoie sa fie aparat.

Dezavantajele acestei doctrine sunt oricum, mai serioase. Slabiciunea ei este ca ea de fapt nu ofera nimic palpabil prin modul de explicare pentru universalitatea pacatului. Daca nici unul din noi nu este nascut cu o natura pacatoasa, care este cauza pentru universalitatea pacatului? Daca patru miliarde de oameni nu erau nascuti cu nici o inclinatie pentru pacat, fara coruptie in natura lor, am putea astepta rezonabil ca macar unii din ei sa se abtina de la cadere. Daca starea noastra morala este una de neutralitate inocenta, am putea astepta statistic ca jumatate din rasa umana sa ramana perfecta. Consider ca pentru a arata cauza caderii unei persoane inocente, aceasta presupune o enorma problema intelectuala. Dar cand amplificam acea dificultate la miliardele de oameni care au cazut, problema devine de miliarde de ori mai dificila. De asemenea, consideram ca daca o singura persoana creata dupa chipul lui Dumnezeu poate cadea, atunci este cu adevarat posibil ca miliarde sa poata cadea la fel. Probabilitatea statistica este aici uluitoare. Cand ne gandim la caderea unei persoane, aceasta inseamna un lucru. Dar daca toata lumea o face fara exceptie, atunci incepem sa ne intrebam de ce. Incepem sa ne intrebam daca firea naturala a omului este chiar asa de neutra.

Replica standard a adeptilor viziunii mitice este aceea ca oamenii nu sunt nascuti pe plan universal intr-un mediu inconjurator ca si Edenul. Societatea este corupta. Noi suntem nascuti intr-un mediu social corupt. Noi suntem ca si “salbaticul inocent” al lui Rousseau care este corupt de influentele negative ale civilizatiei.

Aceasta explicatie necesita intrebari. Cum a ajuns societatea sau civilizatia sa fie corupta in primul rand? Daca toata lumea se naste inocenta, fara nici o urma de coruptie personala, am putea astepra sa gasim societati care sa nu fie decat corupte pe jumatate. Daca pasarile care au un soi de pene se aduna impreuna, noi s-ar putea sa gasim societati unde  toti oamenii corupti se unesc impreuna  si alte societati unde nu exista nici un rau. Societatea nu poate fi o influenta corupatoare pana cand intai nu devine ea insasi corupta. Ca sa se explice caderea unei intregi societati sau civilizatii, trebuie sa se infrunte dificultatile pe care deja le-am aratat.

Intr-o alta lucrare din operele lui Jonathan Edwards, tratatul sau despre pacatul originar, el face observatia importanta ca pentru pacatul omului universal, chiar daca Biblia nu ar fi zis nimic despre Caderea originara a rasei umane, ratiunea ar cere o asemenea explicatie. Nimic nu striga mai tare despre faptul ca toti suntem nascuti intr-o fire corupta decat faptul ca noi toti pacatuim.

O alta intrebare spinoasa care se ridica se leaga de relatia dintre pacat si moarte. Biblia arata clar faptul ca moartea nu este “naturala” pentru om. Aceasta inseamna ca moartea, se spune in mod repetat a venit in lume ca si rezultat al pacatului. Daca este asa, atunci cum explicam cauza mortii infantile? Daca toti oamenii sunt nascuti inocenti, fara o coruptie innascuta, Dumnezeu ar fi nedrept ca sa lase bebelusi care inca nu au cazut sa moara.

Viziunea mitologica a Caderii de asemenea trebuie sa infrunte faptul ca ea violeaza invataturile Scripturii. Viziunea face mai mult decat numai sa interpreteze capitolele deschizatoare ale Bibliei ca fiind non-faptice. Lucrand in modul acesta, viziunea se pune in opzitie clara cu viziunea Noului Testament despre Cadere. Ar trebui o gimnastica intelectuala din cele mai grozave ca sa dovedesti ca apostolul Pavel nu ii invata pe altii o Cadere istorica. Paralele pe care el le trage intre primul Adam si al doilea Adam sunt prea puternice pentru a permite aceasta, doar daca nu vrem sa pretindem ca in mintea lui Pavel Isus a fost de asemenea un caracter mitologic.

Noi consideram ca descrierea Caderii din Geneza are anumite elemente literare neobisnuite in ea. Prezenta unui pom care nu urmeaza modelul pomilor obisnuiti urmareste anumite imagini de poezie. Este potrivit sa interpretam poezia ca si poezie si nu ca naratiune istorica. Pe de alta parte, exista elemente puternice de literatura istorica narativa in Geneza 3. Asezarea Edenului este plasata in capitolul 2, in mijlocul unor patru rauri, incluzand Pison, Ghihon, Hiddekel (sau Tigrul) si Eufrat.

Stim ca pildele pot fi puse in asezari istorice reale. De exemplu, pilda Bunului Samaritean este pusa in contextul geografic al drumului spre Ierihon. Asadar, simpla prezenta a raurilor istorice nu cere absolut ca noi sa identificam aceasta sectiune a Genezei ca naratiune istorica.

Exista un alt element in text, oricum care este mult mai interesant. Descrierea lui Adam si Eva contine o genealogie semnificativa. Romanilor, cu interesul lor pentru mitologie probabil ca nu le-a fost greu sa-si gaseasca stramosii in Romulus si Remus, dar evreii au fost cu siguranta mai scrupulosi in legatura cu aceste chestiuni. Evreii au o puternica implicare in istoria reala. In lumina vastei diferente dintre perspectiva evreilor asupra istoriei si  cea a grecilor asupra istoriei, este de neconceput ca poporul evreu sa includa caractere mitologice in propriile genealogii. In scrierile evreiesti, prezenta genealogiilor indica relatarea istorica. De observat ca istoricul noului testament, Luca il include pe Adam in genealogia lui Isus. Este mult mai plauzibil sa folosim un pom adevarat, servind ca punct central al unui test moral si astfel sa fie numit pomul cunostintei binelui si raului, decat este sa adaptam genealogia la o pilda sau un mit. Sa il tratam ca istorie este sa il tratam cum au facut-o evreii, inclusiv Pavel si Isus. Tratarea lui in alt mod este motivata de obicei de unii contemporani ca neavand nimic de a face cu istoria evreilor.

                       VIZIUNEA REALISTA A CADERII 

Va amintiti faimoasele seriale de televiziune din anii ’50 numite “Tu esti acolo”? I-au condus pe telespectatori prin magia televiziunii, catre faimoasele scene istorice. Dar de fapt nici o tehnica electronica nu a fost inca inventata sa ne transporte inapoi in timp. Noi traim in prezent. Singurul nostru acces la trecut este prin carti, artefacte arheologice, si memoria noastra sau a altora.

          Imi amintesc ca predam un curs biblic care implica un scurt studiu al soldatilor romani. Am mentionat standardul pe care trebuia sa-l aiba fiecare soldat roman, care trebuia sa poarte initialele SPQR. Am intrebat daca cineva stia ce insemnau aceste litere. Un prieten drag care avea peste 70 de ani a spus: “Senatur Populus Que Romanus”, ‘Senatul si poporul Romei’. I-am zambit prietenului meu si am zis : „ Esti singura personana din camera indeajuns de batrana sa-si aminteasca”.

Nici unul din noi nu este destul de batran ca sa aiba imagini in memorie despre caderea lui Adam. Sau suntem? Viziunea realista a Caderii se lupta pentru ideea ca noi suntem toti indeajuns de batrani ca sa ne amintim Caderea.

Realismul nu este un exercitiu in tipul de reincarnare Bridey-Murphy. Mai degraba realismul este o incercare serioasa de a raspunde problemei Caderii. Conceptul cheie este acesta: noi nu putem fi luati drept responsabili pentru un pacat comis de altcineva. Pentru a fi responsabili noi trebuia sa fim cumva implicati activ in pacatul insusi. Cumva ar fi trebuit sa fim prezenti la Cadere. Efectiv prezenti. De aici numele de realism.

Aceasta teorie pare speculativa, probabil chiar bizara. Adeptii ei, oricum, apeleaza la doua texte biblice importante, ca o garantie pentru aceasta conceptie. Primul se gaseste in Ezechiel 18: 2-4.

La ce te referi cand folosesti acest proverb in ce priveste taramul Israelului spunand:

        „ Parintii au mancat agurida si copiilor li s-au sterpezit dintii?”. Cat voi trai spune Domnul , nu veti mai folosi acest proverb in Israel. Iata, toate sufletele sunt ale Mele, sufletul tatalui; ca si sufletul fiului este al Meu; sufletul care pacatuieste va muri.

         Mai tarziu, in acest capitol Ezechiel scrie:

            Voi insa ziceti: „ Pentru ce nu poarta fiul pedeapsa pentru nelegiuirea tatalui sau?.Pentru ca fiul a lucrat dupa neprihanire si dreptate, a pazit toate legile Mele; el va trai negresit!

Sufletul care pacatuieste va muri. Fiul nu va purta nelegiuirea tatalui sau, si tatal nu va purta nelegiuirea fiului sau! Neprihanirea celui neprihanit va fi peste el, si rautatea celui rau va fi peste el.”(Ezechiel 18:19,20).

Aici cel realist gaseste un text definitoriu pentru cazul lui. Dumnezeu declara ca fiul nu este luat drept vinovat pentru nelegiuirea pacatelor tatalui sau. Aceasta ar pune dificultati serioase pentru intreaga idee a oamenilor cazand „in Adam”.

Al doilea text pivotal pentru realism este gasit in Noul Testament, cartea Evrei: Insusi Levi, care ia zeciuiala, a platit zeciuiala, ca sa zicem asa, prin Avraam, caci era inca in coapsele stramosului sau cand a intampinat Melhisedec pe Avraam.  (Evrei 7:9,10).

Acest text este o parte din lunga tratare a autorului Evreilor in ce priveste rolul lui Christos ca si Marele nostru preot. Noul Testament declara ca Isus este si regele nostru si preotul nostru. Aceasta arata faptul ca Isus a fost fiul lui David, care a fost si el din semintia lui Iuda.

Preotia Vechiului Testament nu a fost data lui Iuda, ci fiilor lui Levi. Levitii erau semintia preoteasca. Deci, vorbim obisnuit despre preotia levita sau preotia aaronica. Aaron era levit. Daca asa stateau lucrurile, cum putea Isus sa fie preot daca el nu era din semintia lui Levi?

 Aceasta problema i-a vexat pe erveii din vechime. Autorul Evreilor argumenteaza ca a existat o alta preotie mentionata in Vechiul Testament, preotia misterioasei figuri numita Melhisedec.

Aceasta lunga portiune din Evrei nu este suficienta oricum numai sa dovedeasca ca a existat o alta preotie in Vechiul Testament, pe langa preotia levitica. Obiectul major al argumentului este ca preotia lui Melhisedec a fost superioara preotiei lui Levi.

Autorul Evreilor repeta putin din istoria Vechiului Testament pentru a dovedi acest lucru. El indreapta atentia asupra faptului ca Avraam a platit zeciuiala lui Melhisedec, nu Melhisedec lui Avraam. Melhisedec, de asemenea, l-a binecuvantat pe Avraam; Avraam nu l-a binecuvantat pe Melhisedec. Ideea este aceasta: in relatia dintre Avraam si Melhisedec, Melhisedec este cel care a servit ca preot, nu Avraam.

Gandul cheie pentru Evrei este citat in versetul 7: „Dar fara indoiala ca cel mai mic este binecuvantat de cel mai mare”. Autorul Evreilor continua sa-si sustina afirmatia, spunand ca, in consecinta, tatal e superior fiului. Aceasta inseamna ca Avraam este inaintea lui Isaac in ierarhia patriarhala. La randul sau, Isaac este inaintea lui Iacov si Iacov inaintea fiilor lui, inclusiv a fiului sau Levi.

Daca am inteles acest lucru inseamna ca Avraam este mai mare decat stranepotul sau Levi. Deci, daca Avraam este mai mare decat Levi si Avraam s-a subordonat lui Melhisedec, atunci inseamna ca preotul Melhisedec este mai mare decat Levi si intreaga semintie a lui Levi. Concluzia este clara. Preotia lui Melhisedec este o preotie mai inalta decat preotia levitica. Aceasta ofera o demnitate suprema slujbei de mare preot a lui Christos.

Principala preocupare a autorului Evreilor nu a fost sa explice misterul caderii lui Adam, desi el spune ceva pe parcursul scrierii, un lucru pe care realisti incearca sa-l dovedeasca in teoria lor. El scrie ca „Levi a platit zeciuala lui Avraam. Levi a facut aceasta in timp ce el era «in coapsele stramosului sau»”. Realistii vad aceasta referinta la Levi ca facand ceva inainte ca el sa se fi nascut ca si dovada biblica pentru conceptul preexistentei sufletului uman. Daca Levi putea plati zeciuala in timp ce era in coapsele stramosului (tatalui) lui, aceasta trebuie sa insemne ca Levi, intr-un anumit sens, exista deja.

Tratarea acestui pasaj din Evrei presupune intrebari. Textul nu invata explicit ca Levi a existat cu adevarat sau a preexistat in coapsele tatalui sau. Textul insusi aminteste de un „sa zicem asa”. Textul nu ne indruma sa sarim la concluzia ca Levi chiar a preexistat. Realistii vin la acest text inarmati cu o teorie pe care ei nu au gasit-o in text si apoi citesc teoria in text.

Argumentul din textul lui Ezechiel rateaza si el tinta. Ezechiel nu a tinut un discurs despre caderea lui Adam. Caderea nu este in orizont aici. Mai degraba, Ezechiel adreseaza scuza comuna pe care oamenii o folosesc pentru pacatele lor. Ei incearca sa invinovateasca pe altcineva pentru greselilor lor. Acea activitate umana a continuat de la Cadere, dar cam aceasta este tot ceea ce are de a face textul de fata cu caderea. In Cadere Eva a dat vina pe sarpe iar Adam a dat vina si pe Dumnezeu si pe Eva pentru propriul sau pacat. El a spus: „Femeia pe care mi-ai dat-o ca sa fie langa mine, ea mi-a dat din pom si am mancat” (Geneza 3:12).

De atunci, oamenii au incercat sa sara capra propriei lor nelegiuiri. Totusi, realistii duc dispute; un principiu este expus in Ezechiel 18, care suporta o chestiune. Principiul este ca oamenii nu sunt responsabili pentru pacatele altor oameni.

Ca sa fim siguri, acel principiu general este expus in Ezechiel, fiind un mare principiu al lui Dumnezeu. Indraznim sa il afirmam, dar, totusi, nu il facem un pricipiu absolut. Daca am face aceasta, atunci textul lui Ezechiel nu ar dovedi ispasirea lui Christos. Daca este imposibil pentru o persoana sa fie pedepsita pentru pacatele altcuiva, atunci nu avem nici un Salvator. Isus a fost pedepsit pentru pacatele noastre. Aceasta este esenta pura a Evangheliei. Nu numai ca Isus a fost pedepsit pentru pacatele noastre, dar neprihanirea lui este baza merituoasa pentru justificarea noastra. Suntem justificati de o neprihanire transcendenta, o neprihanire care nu este a noastra.

„Neprihanirea celui neprihanit va fi peste el si rautatea celui rau va fi peste el”, apoi suntem lasati ca pacatosi care trebuie sa se justifice. Aceasta ne pune pe toti in haine de doliu.

Ca sa fim siguri, Biblia vorbeste de Dumnezeu „vizitand” inechitatea persoanelor din a treia si a patra generatie. Aceasta se refera la „intamplarea” sau consecintele pacatului. Un copil poate suferi consecintele pacatului tatalui sau, dar Dumnezeu nu il considera responsabil pentru pacatul tatalui sau.

Principiul lui Ezechiel tine seama de doua exceptii: Crucea  si Caderea. Intr-un fel, nu avem nimic impotriva exceptiei Crucii. Caderea este cea care ne doare in continuare. Nu ne deranjeaza ca vina noastra este transferata lui Isus sau ca neprihanirea Lui ne-a fost transferata noua; ne deranjeaza ca avem vina lui Adam transferata noua, care ne face sa urlam. Noi sustinem ca, daca vina lui Adam nu ne-ar fi fost niciodata transmisa noua, atunci lucrarea lui Isus nu ar fi fost necesara.

VIZIUNEA FEDERALA SAU REPREZENTATIVA A CADERII

Pentru cea mai mare parte, viziunea federala a caderii a fost cea mai populara printre adeptii doctrinei reformate a predestinarii. Aceasta viziune ne invata ca Adam a jucat un rol reprezentativ al intregii rase umane. Cu testul pe care Dumnezeu l-a pus in fata lui Adam si Eva, El a testat intreaga lume. Numele lui Adam inseamna „om” sau „omenire”. Adam a fost prima fiinta umana creata. El sta in capul rasei umane. El a fost pus in gradina sa joace nu numai rolul lui, ci si rolul tuturor viitorilor sai descendenti. Exact cum un guvern federal are un purtator de cuvant, care este in capul unei natiuni, asa a fost si Adam capul omenirii.

Ideea principala a federalismului este ca atunci cand Adam a pacatuit, el a pacatuit pentru noi toti. Caderea lui a fost caderea noastra. Cand Dumnezeu l-a pedepsit pe Adam, luandu-i neprihanirea initiala, am fost si noi pedepsiti la fel. Blestemul caderii ne afecteaza pe toti. Nu numai ca Adam a fost destinat sa-si castige painea cu sudoarea fruntii sale, dar acest lucru este valabil si pentru noi. Nu numai ca Eva a fost pedepsita sa aiba dureri la nastere, dar acest lucru a ramas valabil pentru toate femeile din generatia umana. Sarpele din Eden nu a fost singura specie blestemata sa se tarasca pe burta.

Cand au fost creati, Adam si Eva au avut in stapanire intreaga creatie. Ca rezultat al caderii lor, toata lumea a avut de suferit. Pavel ne spune: ”Caderea a fost supusa desertaciunii – nu de voie, ci din pricina celui care a spus-o – cu nadejdea, insa, ca si ea va fi izbavita din robia stricaciunii, ca sa aiba parte de slobozenia slavei copiilor lui Dumnezeu. Dar stim ca pana in ziua de azi, toata firea sufera durerile nasterii.” (Romani 8:20-22).

Toata creatia geme pe masura ce asteapta intreaga salvare a omului. Cand omul a pacatuit, repercusiunile acestuia erau simtite prin intreaga parte a domeniului uman. Din cauza pacatului lui Adam, nu numai noi suferim, ci si leii, elefantii, fluturii si chiar si cateii. Ei nu au cerut o asemenea suferinta. Au fost raniti de caderea stapanului lor. Faptul ca suferim ca rezultat al pacatului lui Adam este infatisat explicit in Noul Testament. In Romani 5, de exemplu, Pavel face urmatoarea observatie: „Printr-un singur om a intrat pacatul in lume si prin pacat a intrat moartea” (versetul 12);

„Prin greseala unuia singur, multi au murit” (versetul 15);

„Printr-o singura greseala a venit o osanda care i-a lovit pe toti oamenii” (versetul 18);

„Prin neascultarea unui singur om, cei multi au fost facuti pacatosi” (versetul 19).

           Nu se poate evita invatatura clara a Scripturii ca pacatul lui Adam a avut consecinte groaznice pentru descendentii lui. Lucrurile stau asa din cauza abundentei de asemenea afirmatii biblice pentru ca sigur fiecare Corp Crestin a compus unele doctrine ale pacatului originar si l-au legat de gandirea lui Adam.

Dar tot suntem lasati cu o mare intrebare. Daca Dumnezeu chiar a judecat intreaga rasa umana in Adam, cum poate fi El corect? Se pare ca este o nedreptate evidenta a lui Dumnezeu sa dea voie ca nu numai toate fiintele umane ulterioare, ci toata creatia sa sufere din cauza lui Adam. Este vorba de intrebarea despre dreptatea lui Dumnezeu la care federalismul cauta sa raspunda. Federalismul presupune ca noi am fost de fapt reprezentati de Adam si ca o asemenea reprezentare a fost dreapta si exacta. El sustine ca Adam ne-a reprezentat perfect. In interiorul sistemului nostru legal avem situatii care nu perfect, dar aproximativ, se pun in paralel cu acest concept al reprezentarii. Stim ca daca eu angajez un om sa omoare pe cineva si acel pistolar angajat indeplineste misiunea, eu pot fi acuzat pe drept de crima de gradul intai, in ciuda faptului ca nu eu am apasat pe tragaci. Eu sunt judecat vinovat pentru o crima pe care altcineva a comis-o, pentru ca acea persoana a jucat in locul meu.

Protestul evident care se ridica la aceasta idee este „dar noi nu l-am angajat pe Adam sa pacatuiasca in locul nostru.” Asa este. Acest exemplu doar ilustreaza ca exista cazuri in care este corect sa pedepsesti o persoana pentru o crima comisa de altcineva.

Viziunea federala a Caderii are inca o nuanta neclara de tiranie. „Nici o condamnare fara reprezentare!” la fel cum poporul dintr-o natiune vocifereaza impotriva reprezentantilor sa le asigure libertatea din tirania despotica, tot asa cerem noi reprezentarea inaintea lui Dumnezeu care este corect si drept. Viziunea federala sustine ca suntem judecati vinovati pentru pacatul lui Adam deoarece el a fost reprezentantul nostru corect si cinstit.

Ia stai putin! Poate ca Adam ne-a reprezentat, dar noi nu l-am ales. Dar daca parintii republicii Americane cereau o reprezentare din partea regelui George, iar acesta replica: „Desigur, puteti avea reprezentanti. Veti fi reprezentati de fratele meu”. Un asemenea raspuns ar fi varsat chiar mai mult gaz pe foc. Vrem ca cei drepti sa ne aleaga reprezentantii. Vrem se ne putem da noi votul, nu altcineva sa-l dea in locul nostru. Cuvantul vot vine din latinescul votum care inseamna „dorinta” sau „alegere”.Cand votam, ne exprimam dorintele, ne aratam voia noastra.

Sa presupunem ca am fi avut libertatea totala de a vota pentru reprezentantul nostru in Eden.Oare ne-ar fi satisfacut acel lucru? Si de ce vrem ca cei drepti sa voteze pentru reprezentantul nostru? De ce obiectam daca regele nostru sau oricare alt suveran vrea sa aleaga reprezentanti pentru noi ? Raspunsul este evident. Vrem sa fim siguri ca vointa noastra este dusa la indeplinire. Daca regele il alege pe reprezentantul meu, atunci voi avea putina incredere ca dorintele mele vor fi indeplinite. Ma voi teme ca reprezentantul numit va fi mai dornic sa indeplineasca dorintele regelui decat ale mele. Nu m-as simti corect reprezentat.

Dar chiar daca am avea dreptul de a ne alege singuri reprezentantii, nu avem nici o garantie ca dorintele ne vor fi implinite. Care din noi nu a fost ademenit de politicieni care au promis un lucru in timpul campaniei electorale si au facut altceva dupa ce au fost alesi? Din nou, motivul pentru care noi vrem sa ne alegem propriul reprezentant este pentru ca vrem sa fim siguri ca suntem corect reprezentati.

Niciodata in toata istoria umana nu am fost mai corect reprezentati ca in gradina Eden. Ca sa fie sigur, noi nu ne-am ales reprezentantul acolo. Reprezentantul a fost ales pentru noi. Oricum, cel care ne-a ales reprezentantul nu a fost regele George, a fost atotputernicul Dumnezeu.

Cand Dumnezeu ne alege reprezentantul nostru, El o face perfect. Alegerea lui este una infailibila. Cand eu imi aleg reprezentantii, e posibil sa gresesc. Cateodata aleg persoana gresita si atunci sunt incorect reprezentat. Adam ma reprezenta pe mine fara greseala, nu pentru ca el era infailibil, ci pentru ca Dumnezeu era infailibil. Data fiind infaibilitatea lui Dumnezeu, eu nu pot niciodata sa sustin ca Adam a fost o alegere slaba ca sa ma reprezinte pe mine.

Prezumtia pe care multi dintre noi o fac cand ne luptam cu Caderea este ca daca noi eram colo, am fi facut o alta alegere. Noi nu am fi facut o alegere care sa afunde lumea in ruina. O asemenea prezumtie pur si simplu nu este posibila, dat fiind caracterul lui Dumnezeu. Dumnezeu nu comite greseli. Alegerea lui asupra reprezentantului meu este mai mare decat alegerea mea personala.

Chiar daca sustinem ca am fost intr-adevar perfect reprezentati de Adam, tot trebuie sa ne intrebam daca este corect sa fim reprezentati, fiind vorba de o miza asa de mare. Stim ca lumea a cazut prin Adam. Stim ca intr-un sens Adam ne-a reprezentat. Stim ca noi nu l-am ales sa fie reprezentantul nostru. Stim ca selectarea lui Adam de Dumnezeu a fost o selectie infailibila. Dar a fost tot procesul corect?

Pot doar sa raspund in final la intrebare printr-o alta intrebare – una pe care a pus-o apostolul Pavel: „Este nelegiuire in Dumnezeu?”. Raspunsul apostolic la aceasta intrebare retorica este atat de clar pe cat este de emfatic. „Dumnezeu interzice”.

Dar tot suntem in disputa. Tot suntem in controversa cu Cel Atotputernic. Tot presupunem ca intr-un fel ne-a facut rau si ca suferim ca victime inocente ale judecatii lui Dumnezeu. Asemenea sentimente doar confirma gradul radical al decaderii noastre. Cand gandim asa, gandim ca si copiii lui Adam. Asemenea ganduri blasfemice doar subliniaza cu rosu cat de exact am fost reprezentati de Adam.

Sunt incredintat ca viziunea federala a caderii este substantial corecta. Doar ea singura din cele trei studiate da dreptate invataturii biblice asupra caderii omului. Sunt multumit ca Dumnezeu nu este un tiran arbitrar. Stiu ca sunt o creatura cazuta. De asemenea stiu ca nu este „vina” lui Dumnezeu ca eu sunt un pacatos. Ce a facut Dumnezeu pentru mine este ca m-a salvat de pacatul meu. Nu m-a salvat de la pacat (actiunea de a pacatui).

Desi viziunea federala reprezentativa a Caderii e sustinuta de majoritatea calvinistilor, trebuie sa ne amintim ca intrebarea despre relatia noastra cu caderea lui Adam nu este o problema unica pentru Calvinism. Toti crestinii trebuie sa se lupte cu ea.

Este de asemenea vital sa vedem predestinarea in lumina Caderii. Toti crestinii sunt de acord ca decretul predestinarii lui Dumnezeu a avut loc inaintea Caderii. Unii argumenteaza ca Dumnezeu a predestinat intai oameni pentru salvare, altii pentru condamnare si apoi a hotarat Caderea ca sa fie sigur ca unii vor pieri. Uneori aceasta viziune teribila este cateodata atribuita chiar si Calvinismului. O asemenea idee ii repugna lui Calvin si la fel le repugna tuturor calvinistilor ortodocsi. Notiunea este uneori numita „hiper-calvinism”. Dar si aceea e o insulta. Aceasta viziune nu are nimic de a face cu Calvinismul. Mai degraba este anti-calvinista, decat hiper-calvinista.

Calvinismul, impreuna cu alte viziuni ale predestinarii, invata ca decretul lui Dumnezeu a fost facut inainte de Cadere si in lumina Caderii. De ce este acest lucru important? Pentru ca viziunea calvinista a predestinarii accentueaza intotdeauna caracterul plin de har al salvarii lui Dumnezeu. Cand Dumnezeu predestineaza oamenii pentru salvare El ii predestineaaza pe aceia pe care El stie ca au nevoie cu adevarat sa fie salvati. Ei trebuie sa fie salvati pentru ca ei sunt pacatosi in Adam, nu pentru ca i-a fortat sa fie pacatosi. Calvinismul il vede pe Adam pacatuind din propria sa vointa, nu din constrangerea lui Dumnezeu.

Ca sa fim siguri, Dumnezeu a stiut inaintea Caderii ca va avea loc cu siguranta o Cadere si a actionat salvandu-i pe unii. A hotarat Caderea in sensul ca a ales sa dea voie ca ea sa aiba loc, si nu in sensul ca a ales sa constranga lucrul acesta. Harul sau care predestineaza este bun mai precis pentru ca alege sa salveze oameni pe care stie dinainte ca vor fi spiritual morti.

O ilustratie finala ar putea fi folositoare aici. Ne infioram la ideea ca Dumnezeu ne cheama sa fim neprihaniti cand suntem impiedicati de pacatul originar. Noi spunem : „Dar Doamne, nu putem fi neprihaniti. Suntem creaturi cazute. Cum poti sa ne iei drept responsabili cand stii bine ca am fost nascuti cu pacatul originar”.

Ilustratia este dupa cum urmeaza. Sa presupunem ca Dumnezeu a zis unui om : „Vreau ca tu sa tai aceste tufisuri pana la ora trei dupamasa. Dar fii atent. Exista o groapa mare deschisa la capatul gradinii. Daca vei cadea in acea groapa nu vei mai putea iesi singur din ea afara. Deci, orice ai face, stai departe de acea groapa.” Sa presupunem ca de indata ce Dumnezeu paraseste gradina omul fuge si sare in groapa. La ora trei Dumnezeu se reintoarce si gaseste tufisurile netunse. Il cheama pe gradinar si aude un planset slab la marginea gradinii. Ii spune gradinarului ” de ce nu ai taiat tufisurile? Ti-am spus sa le tai!” Gradinarul raspunde manios „Cum vrei sa tau tufisurile cand sunt prins in groapa aceasta? Daca nu ai fi lasat groapa aceasta goala aici, nu as fi in aceasta situatie jalnica”.

Adam a sarit in groapa. Cu Adam toti am sarit in groapa. Dumnezeu nu ne-a aruncat in groapa. Adam a fost clar avertizat in legatura cu groapa. Dumnezeu i-a spus sa stea departe. Consecintele pe care Adam le-a experimentat din faptul ca a fost in groapa reprezentau o pedeapsa directa pentru ca a sarit in ea.

Asa stau lucrurile cu pacatul originar. Pacatul originar este si consecinta si pedeapsa pentru pacatul lui Adam. Suntem nascuti pacatosi pentru ca in Adam am cazut cu totii. Chiar si caderea lumii este cam eufemistic spus. Este o nuanta in roz a problemei. Caderea lumii sugereaza un accident al soartelor. Pacatul lui Adam nu a fost un accident al soartelor. Pacatul lui Adam nu a fost un accident, el nu era un „Humpty Dumpty”, un esec. Adam nu doar a alunecat in pacat, el a sarit cu amandoua picioarele in el. Noi am sarit cu capul inainte impreuna cu el. Dumnezeu nu ne-a impus-o. El nu ne-a inselat. El ne-a avertizat corect si adecvat. Vina este a noastra si numai a noastra.

Nu numai Adam a fost cel care a mancat agurida si noua ni s-au sterpezit dintii. Invatatura biblica este ca in Adam noi toti am mancat agurida. De aceea ni s-au sterpezit dintii.

Autor

Dr. R. C. Sproul, teolog, pastor, invatator, este liderul bordului Ligonier Ministeries. Un absolvent al colegiului de Westminster, Seminarul teologic Pittsburgh, si al Universitatii Free din Amsterdam. Dr. Sproul este in prezent profesor de teologie sistematica la Seminarul Teologic Reformat si director emerit al Prison Fellowship, Inc. Multele sale carti includ: Multumindu-L pe Dumnezeu, Sfintenia lui Dumnezeu, Ales de Dumnezeu, Misterul Duhului Sfant, Cautarea lui Dumnezeu de catre suflet, Adevaruri esentiale ale Credintei Crestine, Gloria lui Christos, Daca exista un Dumnezeu, de ce exista atei?.

http://www.voxdeibaptist.org/caderea_lui_Adam_Sproul.htm

Triteiştii (TRITHEITES).

download - Copie (2)

Triteiştii (TRITHEITES).

                          Sunt eretici care divid esenţa Trinităţii binecuvântate.

 (1)   Cei care de obicei sunt numiţi astfel au fost o diviziune a Monofisitiştilor care au influenţat foarte mult perioada a 2-a a secolului al 6-lea, dar care nu au lăsat vreo urmă cu excepţia unor informaţii incomplete lăsate la John din Efes,  Photus şi Leontius, etc. Se spune că fondatorul diviziunii a fost un anume John Ascunages, conducătorul şcolii Sofiste din Antiohia. Însă scriitorul principal a fost John Philoponus, marele commentator Aristotelian. Lideri erau 2 episcopi, Conon din Tarsus şi Eugenius din Seleucia, Isauria, care au fost destituiţi de către concetăţenii lor şi care s-au refugiat în Constantinopole. Acolo au găsit un convertit hotărât dar şi un protector în Athanasius Călugărul, un nepot de-al împărătesei Theodora. Philoponus i-a dedicat acestuia o carte despre Trinitate. Bătrânul filosof a acuzat  că  este bolnav atunci când a fost chemat la Tribunal de către împăratul Iustinian ca să dea socoteală pentru învăţăturile lui. Dar Conon şi Eugenius au avut o dispută în timpul lui Iustinian al II-lea (565-78) în prezenţa patriarhului Catolic, John Scholasticus (565-77), cu doi partizani ai diviziunii mai moderate a Monofiziţilor, pe nume Stephen şi Paul, ultimul din aceştia ajungând mai târziu Patriarh al Antiohiei. Episcopii triteişti au refuzat să-l blesteme pe Philoponus şi a adus dovezi prin care acesta se arăta de accord cu Severus şi Theodosius. Ei au fost izgoniţi în Palestina, iar Philoponus a scris o carte împotriva lui John Scholasticus care a dat verdictul în favoarea adversarilor lui. Însă şi-a dezvoltat o teorie propie, în ce priveşte Învierea (vezi Eutychianismul) în baza căreia Coon şi Eugenius au scris un tratat împotriva lui, în colaborare cu Themistus, fondatorul Agnoctae, şi în care ei au afirmat că opiniile lui sunt în totalitate necreştine. Cei doi episcopi îpreună cu un altul imoral pe nume Theonas au continuat să-şi consacre episcopi  pentru secta lor pe care şi-au stabilit-o în Corint şi Atena, Roma şi Africa, precum şi în Patriarhatul de Vest, în timp ce oamenii lor călătoreau prin Siria şi Cilicia, Isaura şi Capadocia, convertind regiuni întregi şi ordinând preoţi şi diaconi în diverse oraşe şi sate, precum şi în mănăstiri. Eugenius a murit în Pamfilia; Conon s-a reîntors la Constantinopole. Leontius ne spune că Aristotelianismul lui Philoponus a fost cel care l-a determinat să-i înveţe pe alţii că există trei esenţe parţiale/incomplete în Sfânta Treime (merikai ousiai, ikikai theotetes, idiai physeis) şi una comună tuturor celor trei. Originea ereziei a fost explicată pentru prima dată pe vremea Monofiziţilor, când s-a găsit o relatare privitoare la scrierile lui Philoponus şi a celor lui Stephen Gobarus (un alt membru al sectei).

(2)   În Evul Mediu, Roscellin of Compiegne, fondatorul Nominalismului, a argumentat (exact ca şi Philoponus) că dacă cele trei Persoane sunt trei fiinţe, atunci întreaga Trinitate trebuie să fi fost întrupată. A fost combătut de St. Anselm.

(3)   Dintre scriitorii catolici, Pierre Faydit care a fost dat afară din Oratoriu la Paris în anul 1671 pentru neascultare şi care a murit în 1709 este cel care a alunecat în eroarea triteismului în lucrarea sa intitulată „Eclaireissements sur la doctrine et Phistoire ecclésiastiqes des deux premiers siecles”(Paris, 1696), prin care încearcă să demonstreze că înaintaşii noştri patriarhi au fost triteişti. Răspunsul l–a primit de la Louis-Charles Hugo în lucrarea sa intitulată („Apologie du système des Saints Pères sur la Trinité,” Luxemburg, 1699). Un preot din Treves numit Oembs care a fost infectat cu doctrinele Iluminismului a atribuit şi el Patriarhilor opinia sa proprie despre existenţa a trei naturi similare în Trinitate, numind unitatea numerică a lui Dumnezeu drept o invenţie a Scolasticilor. Cartea lui, „Opuscula de Deo Uno et Trino” (Mainz, 1789), a fost condamnată de Pius VII într-un rezumat scris în data de 14 Iulie, 1804. Gunther e acuzat şi el de Triteism.

(4)   Printre protestanţi, este citat şi Heinrich Nicolai (d. 1660), professor la Dantzig, şi Elbing ( a nu fi confundat cu întemeietorul Familisten). Însă, cel mai cunoscut e William Sherlock, vicar la St. Paul, a cărui lucrare intitulată „Vindication of the Doctrine of the Trinity” ( “Răzbunarea Doctrinei Trinităţii, London, 1690) scrisă împotriva lui Socinians a fost atacată de Robert South în lucrarea lui „Animadversions on Dr. Sherlock’s Vindication” (1693). Se spune că lucrarea lui Sherlock l-a făcut pe Manning un Soinian şi pe Thomas Emlyn un Arian, iar discuţiile au fost ridiculizate printr-o satiră intitulată “Bătălia Regală”, atribuită lui William Pittis (1694?) şi care a fost tradusă în limba latină la Cambridge. Joseph Bingham, autorul lucrării “Antiquities” a predicat la Oxford în anul 1695 o predică ce a fost considerată că-i reprezintă pe Patriarhi ca Triteişti şi a fost condamnat de Consiliul Hebdomadal ca fiind  falsa, impia et haeretica, acesta fiind izgonit din Oxford.

( courtesy of http://www.newadvent.org/cathen/15061b.htm  )

ARTICOLE LA SUBIECT:

 Modalism, triteism sau revelaţia pură a Dumnezeului Triunitar conform Bibliei – Scopul acestui articol este de a oferi publicului creştin, în general, o prezentare simplă şi clară a trei puncte de vedere asupra Dumnezeului Triunitar: modalismul, triteismul şi pura revelaţie a Dumnezeului Triunitar conform Bibliei. Având o elementară înţelegere asupra modalismului şi triteismului şi văzând revelaţia pură a lui Dumnezeu cel triunitar  în Scriptură, oamenii Domnului ar trebui să fie capabili să discearnă şi să evite extremele eretice ale modalismului şi triteismului, să dezvăluie întregul adevăr al revelaţiei lui Dumnezeu din Scripturi şi să fie mai pregătiţi să urmeze calea lui Dumnezeu Triunitarul potrivit ţelului său nepieritor.

 Triteismul şi credinţa creştină – Deşi cuvântul „triteism” este adesea folosit fără a fi definit, de fapt el are mai mult decât un înţeles în folosirea teologică. O definiţie atentă a termenului este importantă, în special în atmosfera curentă a teologiei de pe internet unde cuvântul este folosit mai degrabă în mod promiscuu. Desigur, de vreme ce am fost acuzat că susţin vederi care tind spre triteism, am un interes special în a chema la atenţie spre definiţia cuvântului. În acest eseu, voi introduce felurite noţiuni de triteism şi voi indica cum propriile mele credinţe diferă, demonstrând că singurul sens în care pot fi acuzat de triteism este sensul în care Karl Barth ar putea acuza teologia lui Van Til cu iniţierea sau triteism implicit. De asemenea voi argumenta că chiar în acest sens cuvântul nu este aplicat în mod corect lui Van Til.

http://www.monergism.ro/index.php/istoria-bisericii/apologetica/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/erezii/triteistii/