Aurel Gheorghe 🔴 Teama de Dumnezeu și cazul Caracal

download - Copie (2)

Un creştin sau un ateu la Cotroceni?

Un creştin sau un ateu la Cotroceni?

S-a închis cazul Caracal!? (Haz de necaz)

S-a închis cazul Caracal!? (Haz de necaz)

Tony Berbece 🔴 Alexandra, Luiza și sindromul lui Faraon

Tony Berbece 🔴 Alexandra, Luiza și sindromul lui Faraon

Cătălin Sturza 🔴 RAPORT. 6.000 de copii sunt traficați în fiecare an din Europa de Est…

 

Cătălin Sturza 🔴 RAPORT. 6.000 de copii sunt traficați în fiecare an din Europa de Est...

✡ CĂLĂTOR ÎN ȚARA SFÂNTĂ » WADI RUM» EM05

✡ CĂLĂTOR ÎN ȚARA SFÂNTĂ » WADI RUM» EM05

Peter Costea 🔴 Martirajul lui John Allen Chau, o veste repede trecută cu vederea…

Peter Costea 🔴 Martirajul lui John Allen Chau, o veste repede trecută cu vederea...

Datoria – un păcat

Datoria – un păcat

Iulian Capsali, despre rezultatele ADN atribuite Alexandrei: Suntem mințiți din Rațiuni de Stat!

Iulian Capsali, despre rezultatele ADN atribuite Alexandrei: Suntem mințiți din Rațiuni de Stat!

 

http://newsnetcrestin.blogspot.com/2019/08/aurel-gheorghe-teama-de-dumnezeu-si.html

Moare Occidentul:  O tragedie istorică sub ochii noștri

download

Adrian Pătrușcă 🔴 Stânga neo-marxistă, aflată de câteva decenii într-o ofensivă susținută, promovează pe bandă rulantă concepte și acțiuni eclectice precum imigrația necontrolată, multiculturalismul, eliberarea (!) minorităților sexuale, salvarea planetei… Însă acest ghiveci ideologic, care spulberă reperele și relativizează valorile, are efectul unei doze de otravă asupra unei societăți tot mai șubrezite…

Stânga neo-marxistă, aflată de câteva decenii într-o ofensivă susținută, promovează pe bandă rulantă concepte și acțiuni eclectice precum imigrația necontrolată, multiculturalismul, eliberarea (!) minorităților sexuale, salvarea planetei… Însă acest ghiveci ideologic, care spulberă reperele și relativizează valorile, are efectul unei doze de otravă asupra unei societăți tot mai șubrezite.
Istoricul belgian David Engels este șeful catedrei de Istorie Romană la Universitatea Liberă din Bruxelles și cercetător senior la Institutul polonez Zachodni din Poznan. Într-o serie de lucrări remarcabile, precum Declinul, Criza Uniunii Europene și căderea Republicii Romane (2013) sau Ce de de făcut? Martori la declinul Europei (2019), Engels avertizează că Europa zilelor noastre seamănă frapant cu Imperiul Roman din timpul crizei care i-a premers prăbușirea în fața loviturilor lumii barbare.

Declinul Europei nu este un fapt divers”

„Situația este gravă; nu doar un model politic, economic și social este pe cale să dispară, ci totalitatea a ceea ce a reprezentat, timp de o mie de ani, «Occidentul»”, spune istoricul de 39 de ani într-un interviu excepțional acordat ziarului francez Le Figaro. „Această evoluție este orice, numai un fapt divers nu, de a cărei gravitate trebuie să luăm notă înainte de a continua să ne vedem de treabă ca și cum nimic nu s-ar întâmpla: declinul masiv al Europei ca civilizație este o veritabilă tragedie istorică, o tragedie care ne privește pe toți, nu doar ca societate, ci și ca indivizi.”

„Nu îl ajuți pe canceros dacă îi spui că are guturai”

Continuarea pe www.evz.ro

URMEAZĂ‑L PE DOMNUL ÎN TOTUL Numeri 14:24 Robert Murray M’Cheyne (1813-1843)

download - Copie (2)

URMEAZĂ‑L PE DOMNUL ÎN TOTUL
Numeri 14:24

Robert Murray M’Cheyne
(1813-1843)

„Iar pentru că robul Meu Caleb a fost însufleţit de un alt duh, şi a urmat în totul calea Mea, îl voi face să intre în ţara în care s‑a dus, şi urmaşii lui o vor stăpâni.” – Numeri 14:24

COPIII lui Israel au rămas în tabăra de la poalele Muntelui Sinai timp de aproape un an, timp în care Dumnezeu le‑a dat Legea şi Cortul Întâlnirii. Traversând deşertul cu stâlpul de nor înaintea lor, ei au ajuns în scurtă vreme la Cades-Barnea, la marginea deşertului, la graniţa ţării promise. Aici, la porunca lui Dumnezeu, au trimis doisprezece iscoade să cerceteze ţara şi să aducă veşti: „cum este poporul care o locuieşte, dacă este tare sau slab, dacă este mic sau mare la număr; cum este ţara în care locuieşte: dacă este bună sau rea; cum sunt cetăţile în care locuieşte: dacă sunt deschise sau întărite” (Numeri 13:18,19). Prin urmare iscoadele au cercetat ţinutul de la un capăt la celălalt, urcând pantele stâncoase ale Hebronului şi întorcându‑se prin frumoasa vale a Eşcolului. După patruzeci de zile au revenit, doi dintre ei ducând pe o prăjină o ramură de viţă cu un strugure, pe lângă alte rodii şi smochine. Pe când stăteau ei în mijlocul Israelului adunat, toţi ochii erau aţintiţi asupra lor – toate urechile erau deschise şi gata să le audă raportul. Ţara e bună, spuneau ei, în ea curge lapte şi miere; dar poporul care o locuieşte e puternic, cetăţile sunt întărite şi foarte mari. Numai doi dintre cei doisprezece au păşit curajoşi înainte – Caleb şi Iosua; Caleb a spus: „Haidem să ne suim, şi să punem mâna pe ţară, căci vom fi biruitori!” Dar poporul a plâns în acea noapte, şi vorbeau să‑l ucidă pe Caleb cu pietre (Numeri 14:10). Dumnezeu S‑a mâniat şi a spus că adunarea va muri în pustie. „Iar pentru că robul Meu Caleb a fost însufleţit de un alt duh, şi a urmat în totul calea Mea, îl voi face să intre în ţara în care s‑a dus, şi urmaşii lui o vor stăpâni.” (Versetul 24.)

Doctrină. E o binecuvântare să‑L urmezi pe Domnul în totul.

I. Ce înseamnă să Îl urmezi pe Domnul în totul.

  1. Să Îl urmezi pe Hristos în toate zilele vieţii tale.

Aşa a făcut Caleb; L‑a urmat pe Domnul în toate zilele vieţii lui – L‑a urmat în totul. Ni se spune despre el, patruzeci de ani mai târziu, când era un bătrân în vârstă de 85 de ani, că „a urmat în totul calea Domnului, Dumnezeului lui Israel.” Nu L‑a urmat pe Dumnezeu pentru o vreme, sau din când în când, ci în toate zilele vieţii sale – L‑a urmat în totul. Sunt mulţi ca nevasta lui Lot, care fug din Sodoma pentru o vreme. Ea s‑a speriat foarte tare – îngerii au apucat‑o de mână – a auzit cuvintele de avertizare şi a fugit pentru o vreme; dar în scurt timp a renunţat – a privit înapoi şi s‑a transformat într‑un stâlp de sare. La fel, mulţi se trezesc din amorţeală şi fug să‑şi scape viaţa – plâng – se roagă – caută mântuirea; dar ei nu rezistă – sunt ademeniţi de vreun vechi prieten sau de vreo poftă favorită, şi astfel dau înapoi. Sunt mulţi ca cei despre care se spune în Ioan 6: Îl urmează pe Isus pentru o vreme, şi sunt numiţi ucenicii Lui; aud cuvintele pline de har care ies din gura Lui; dar după o vreme se simt ofensaţi când descoperă vreo doctrină sau vreun lucru ce trebuie făcut: „Din clipa aceea, mulţi din ucenicii Lui s‑au întors înapoi, şi nu mai umblau cu El.” Însă cei care Îl urmează în totul nu mai dau înapoi. Mulţi sunt ca galatenii. Când Pavel le‑a predicat pentru prima dată, l‑au primit „ca pe un înger al lui Dumnezeu, ca pe Însuşi Isus Hristos.” Vorbeau despre cât de binecuvântaţi sunt cei în Hristos, despre marea mântuire ce le‑a fost oferită. Îl iubeau pe Pavel, până acolo încât, dacă ar fi fost cu putinţă, şi‑ar fi scos până şi ochii şi i‑ar fi dat lui (Gal. 4:15); şi totuşi nu L‑au urmat pe Domnul în totul. La scurt timp după aceea au trecut de la Evanghelia lui Hristos la o altă evanghelie. „O, Galateni nechibzuiţi! Cine v‑a fermecat?” Acum îl urau pe Pavel pentru că le spunea adevărul. La fel stau lucrurile cu mulţi dintre voi. Nu asta înseamnă să Îl urmezi pe Domnul în totul. Mulţi încep să‑L urmeze pe Hristos când sunt în vreo nenorocire (Ps. 78:34). Când zac pe patul de moarte, când pierd pe cineva drag, se întorc la Biblie – încep să plângă şi să se roage. Dar lumea îi asaltează din nou – ispita, vechii prieteni – şi dau înapoi. Ei nu Îl urmează pe Domnul în totul.

Vai! Câţi din această adunare puteţi mărturisi că nu L‑aţi urmat pe Domnul în totul! Voi alergaţi bine, cine v‑a tăiat calea? Câţi dintre voi aţi fost impresionaţi! Lucrurile divine vi se păreau măreţe şi scumpe – aţi luat parte la Masa Domnului – v‑aţi aşezat cu sinceritate şi solemnitate – dar unde sunteţi acum? N‑aţi părăsit voi calea puţin după aceea? Cei care vreţi să‑L urmaţi pe Hristos în totul, în toate zilele vieţii voastre, trebuie să fiţi ca Lot: Nu numai să fugiţi din Sodoma, ci să fugiţi în Ţoar – nu trebuie să rămâneţi sub povara vinovăţiei, oricât ar fi ea de grea. E un lucru bun că v‑aţi trezit, dar nu toţi sunteţi mântuiţi. Dacă vreţi să‑L urmaţi pe Hristos în totul, trebuie să fiţi în întregime în Hristos. Trebuie să continuaţi în Cuvântul Său: „Dacă rămâneţi în Cuvântul Meu, sunteţi în adevăr ucenicii Mei.” (Ioan 8:31). Amintiţi‑vă, „sunteţi mântuiţi prin Evanghelie, dacă o ţineţi aşa după cum v‑am propovăduit‑o; altfel, degeaba aţi crezut.” Trebuie să fiţi ca Maria, care a stat la picioarele Lui şi I‑a ascultat Cuvântul. Trebuie să fiţi ca bătrânul Simeon: „Şi iată că în Ierusalim era un om numit Simeon. Omul acesta ducea o viaţă sfântă, şi era cu frica lui Dumnezeu. El aştepta mângâierea lui Israel.” Poate s‑a convertit pe când era tânăr; dar nu a fost un lucru uşor, pe care să‑l termini în scurt timp; el L‑a urmat pe Domnul în totul în fiecare zi a vieţii; iar acum, în vârstă fiind, încă aştepta Mângâierea lui Israel. El L‑a urmat pe Domnul în totul, iar acum îl urmează pe Mielul în Paradis. Trebuie să fiţi ca finicul: „Cel fără prihană înverzeşte ca finicul, şi creşte ca cedrul din Liban. Cei sădiţi în Casa Domnului, înverzesc în curţile Dumnezeului nostru. Ei aduc roade şi la bătrâneţe, sunt plini de suc şi verzi.” (Ps. 92:14). Finicul şi cedrul au amândoi această minunată caracteristică, aceea că rodesc până la sfârşit: la fel este şi cu credinciosul viu – el e creştin până la sfârşit, plin de Duh, plin de dragoste, plin de sfinţenie până în ultima clipă. La fel ca vinul de calitate, cu cât e mai vechi cu atât e mai bun. „Cărarea celor neprihăniţi este ca lumina strălucitoare, a cărei strălucire merge mereu crescând pînă la miezul zilei.” Trebuie să fiţi ca Pavel. Din ziua convertirii sale, Pavel a fost o făptură nouă. Mânat de dragostea lui Hristos, el nu a mai trăit pentru sine, ci pentru Cel ce a murit pentru el şi apoi a înviat. Nu auzim niciodată despre Pavel că a încetinit ritmul, sau că a renunţat la luptă: „Uitând ce este în urma mea, şi aruncându‑mă spre ce este înainte, alerg spre ţintă.” Chiar în vârstă fiind, el nu şi‑a pierdut focul primei sale iubiri, sau zelul, sau compasiunea: „Căci eu sunt gata să fiu turnat ca o jertfă de băutură şi clipa plecării mele este aproape. M‑am luptat lupta cea bună, mi‑am isprăvit alergarea, am păzit credinţa.” El L‑a urmat pe Domnul în totul: nu a privit niciodată înapoi – nu s‑a oprit niciodată – nu a aţipit veghind – a fost un al doilea Caleb. La fel trebuie să fii şi tu, dacă vrei să fii mântuit. „Cine va răbda până la sfârşit, va fi mântuit.” Nu cel care începe bine, ci cel care Îl urmează pe Domnul în totul.

  1. Să Îl urmezi pe Hristos din toată inima.

Aşa L‑a urmat Caleb pe Domnul – din toată inima lui – în totul. Nu a fost inconsecvent – L‑a urmat pe Domnul în tot ce a făcut.

(1) Cei mai mulţi creştini nu Îl urmează pe Domnul în totul – majoritatea sunt inconsecvenţi. Cei mai mulţi nu reflectă fiecare faţetă a imaginii Lui Hristos. Majoritatea cred că acest ţel e imposibil de îndeplinit – se descurajează încercând să îl atingă. Mulţi cred că nu e de dorit; ei cred că pentru moment e mai bine să‑şi permită cutare sau cutare slăbiciune.

2. Unii nu îl urmează pe Hristos în smerenia Lui. Hristos S‑a comparat pe Sine Însuşi cu crinul de pe câmp: „Eu sunt un trandafir din Saron, un crin din văi.” A făcut‑o ca să‑Şi arate smerenia – umilinţa Sa autentică. Deşi nu avea nici un păcat propriu pentru care să se smerească, totuşi în natura Sa a fost smerit. Nu S‑a lăudat – nu a căutat lauda oamenilor. Unii nu Îl urmează pe Hristos în acest domeniu. Ei par să fie mântuiţi cu adevărat, dar în această privinţă nu se aseamănă cu Hristos. Sunt mândri – mândri că sunt mântuiţi – mândri de harul primit – mândri că sunt diferiţi de ceilalţi. Unii nu Îl urmează pe Hristos în spiritul Său de sacrificiu. El era bogat, şi totuşi de dragul nostru a devenit sărac, ca noi prin sărăcia Lui să ne îmbogăţim. Pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi. El nu avea unde‑Şi pleca capul. Şi totuşi, mulţi dintre cei ce par creştini îşi urmăresc propriul confort şi o viaţă uşoară, înainte de orice altceva. Ei nu se împărtăşesc din Duhul lui Hristos în această privinţă. Unii nu Îl urmează pe Hristos în dragostea Sa. Hristos e dragoste. Din dragoste El a coborât din cer – din dragoste a zăcut într‑o iesle – din dragoste a trăit o viaţă de ascultare fără să păcătuiască – din dragoste a murit. Şi totuşi, unii creştini nu Îl urmează în aceasta – ei nu iubesc cum a iubit El. Unii n‑au prea multă compasiune faţă de păcătoşi – huzuresc în casele lor şi privesc cum lumea piere din lipsă de cunoştinţă. Cât de puţini sunt cei ce fac vreun lucru pur şi simplu din dragoste!

(2) Mulţi creştini decad.

Aşa s‑a întâmplat în Efes. Odată ei erau „binecuvântaţi cu tot felul de binecuvântări duhovniceşti” – „aleşi să fie sfinţi şi fără prihană înaintea Lui.” Îl urmau pe Dumnezeu, ca nişte copii iubiţi, şi umblau în dragoste, aşa cum şi Hristos i‑a iubit pe ei. Dar a urmat un timp de decădere, iar Hristos spune: „Ce am împotriva ta este că ţi‑ai părăsit dragostea dintâi.” Ei nu au fost ca şi Caleb – nu L‑au urmat pe Domnul în totul. Aşa s‑a întâmplat în cazul lui David. Când a păcătuit pe faţă într‑un mod atât de dezgustător, pentru un timp întregul său suflet părea să decadă, toate oasele păreau să‑i fie zdrobite şi se temea că Dumnezeu Îşi va retrage Duhul Sfânt de la el pentru totdeauna. El nu L‑a urmat pe Domnul în totul. Aşa s‑a întâmplat în cazul lui Solomon. Când Solomon a început să domnească, părea că Îl va urma pe Domnul în totul. Domnul i s‑a arătat la Gabaon şi i‑a zis: „Cere ce vrei să‑ţi dau.” „Dumnezeu a dat lui Solomon înţelepciune, foarte mare pricepere, şi cunoştinţe multe ca nisipul de pe ţărmul mării.” Tot Dumnezeu l‑a ajutat să construiască Templul şi l‑a binecuvântat în toate. Cu toate acestea, Solomon a decăzut în mod trist: „Împăratul Solomon a iubit multe femei străine. Când a îmbătrînit Solomon, nevestele i-au plecat inima spre alţi dumnezei; şi inima nu i‑a fost în totul a Domnului, Dumnezeului său, cum fusese inima tatălui său David.” El nu L‑a urmat pe Domnul în totul. Aşa s‑a întâmplat în cazul lui Asa. „Asa a făcut ce este bine şi plăcut înaintea Domnului, Dumnezeului său.” (2 Cronici 14). Prin credinţă el a biruit armata etiopiană, care număra un milion de oameni. Tot el a făcut şi un legământ, pentru care întregul Iuda s‑a bucurat. Şi totuşi, a decăzut în mod trist. Pentru că, atunci când împăratul lui Israel s‑a ridicat împotriva lui, credinţa lui Asa l‑a părăsit. Iar când a îmbătrânit, s‑a îmbolnăvit de picioare; cu toate acestea, nu L‑a căutat pe Domnul, ci a apelat la medici. El nu l‑a urmat pe Domnul în totul. Aşa s‑a întâmplat în cazul celor cinci fecioare. Erau înţelepte şi şi‑au făcut rezerve de ulei pentru lămpile lor; totuşi, pe când mirele zăbovea, toate au aţipit şi au adormit. Au suferit o tristă decădere. Ele nu l‑au urmat pe Domnul în totul.

O! Nu trebuie să se întâmple la fel şi în cazul tău, dacă vrei să fii ca şi Caleb, să Îl urmezi pe Domnul în totul. Trebuie să Îl urmezi fără inconsecvenţe, şi fără să decazi.

(1) Trebuie să fii ca cei ce spun: „Eu sunt al Domnului.”

„Unul va zice: „Eu sunt al Domnului!”” Dumnezeu spune: „Fiule, dă‑mi inima ta.” Aţi fost cumpăraţi cu un preţ – voi nu mai sunteţi ai voştri. Dacă vrei să fii un Caleb, trebuie să te dăruieşti Domnului în întregime – trebuie să Îi dăruieşti înţelegerea ta, voinţa ta, sentimentele tale – trupul tău, cu toate membrele lui – ochii şi limba – mâinile şi picioarele tale: astfel încât în nici o privinţă tu nu mai eşti al tău, eşti numai al Lui. O, ce plăcut este să te dăruieşti lui Dumnezeu – să fii umplut cu Duhul Său – să fii condus de Cuvântul Său; un mic vas plin de El – un vas care să‑I poarte Numele – un vas pregătit mai dinainte pentru slavă! Asta înseamnă să Îl urmezi pe Domnul în totul.

(2) Trebuie să fii schimbat în acelaşi chip al Lui. „Noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într‑o oglindă, slava Domnului, şi suntem schimbaţi în acelaş chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului.” (2 Corinteni 3:18). Inimile noastre neînţelepte cred că e mai bine să păstreze o parte din chipul lui Satan, dar, vai! în aceasta constă fericirea noastră, să reflectăm fiecare trăsătură a chipului lui Isus, şi asta pentru totdeauna – fără vreo inconsecvenţă – să fim asemenea Lui în fiecare privinţă; să iubim ca El – să plângem ca El – să ne rugăm ca El – să fim schimbaţi după chipul Lui: „Cum mă voi trezi, mă voi sătura de chipul Tău.”

(3) Trebuie să ai întreaga Sa Lege scrisă în inima ta. „Voi pune Legea Mea înlăuntrul lor, o voi scrie în inima lor.” Aceasta e fericirea ta supremă, să permiţi fiecărei porunci din Lege să aibă locul ei în inima Ta – să fie adânc gravată pe ea, astfel încât să nu mai poată fi ştearsă. Asta înseamnă să‑L urmezi pe Domnul în totul.

  1. Să Îl urmezi pe Hristos cu orice risc.

Aşa s‑a întâmplat în cazul lui Caleb. Toată adunarea „vorbea să‑l ucidă cu pietre”, şi totuşi lui nu‑i păsa; el vroia să‑şi facă datoria, indiferent ce rău ar fi venit peste el. Caleb l‑a urmat pe Domnul în totul. Vai! Cât de mulţi sunt cei ce Îl urmează pe Hristos când e soare, dar nu vor să‑L mai urmeze când e furtună. Atunci când vine iarna, rândunicile pleacă. Mulţi se aseamănă cu acele rândunici. Sunt mulţi cei ce nu‑L urmează pe Domnul în totul.

(1) Ocara celorlalţi îi face pe mulţi să se clatine. Câtă vreme e la modă să fii religios, iar caracterul cuiva este apreciat din această cauză, atunci mulţi îl urmează pe Hristos; dar când a fi religios devine un epitet înjositor, mulţi se simt ofensaţi. Fluturii ies când e soare şi cald; o rafală de ploaie însă îi face să se ascundă. (2) Când oamenii îşi pierd confortul lumesc. Atunci când Pavel şi Barnaba urmau să plece în Asia, l‑au luat şi pe Ioan Marcu împreună cu ei; dar când lucrurile păreau să devină primejdioase, acesta i‑a părăsit (Fapte 15:37).

Dacă vrem să Îl urmăm pe Domnul în totul, trebuie să ne aşteptăm atât la vorbe bune cât şi la vorbe de ocară.

(1) Trebuie să suferim ocara Lui: „Să ieşim dar afară din tabără la El, şi să suferim ocara Lui.” Trebuie să suportăm ocara venită chiar şi din partea celor mai apropiaţi prieteni. „Cine iubeşte pe tată, ori pe mamă, mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine; şi cine iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine.” Am prefera să mergem spre cer fără să fim ocărâţi de lume, dar acest lucru nu e posibil, dacă vrem să mergem pe calea îngustă şi să Îl urmăm pe Hristos în totul.

(2) Nu trebuie să ne aşteptăm la o viaţă uşoară atunci când Îl urmăm pe Hristos în totul. Hristos a păşit pe o cărare spinoasă: El a fost încununat cu spini – nici noi nu trebuie să ne aşteptăm la cununi de trandafiri. Pavel spune: „Pentru El am pierdut toate şi le socotesc ca un gunoi, ca să câştig pe Hristos.”

(3) Trebuie să fim gata să ne pierdem viaţa: „Dar eu nu ţin numaidecât la viaţa mea, ca şi cum mi-ar fi scumpă” – „Va veni vremea când, oricine vă va ucide, să creadă că aduce o slujbă lui Dumnezeu” – „Cine îşi va păstra viaţa, o va pierde” – „Fii credincios până la moarte” – „Ei l-au biruit, prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturisirii lor, şi nu şi-au iubit viaţa chiar până la moarte.” O! Cât de dulce e să‑L urmezi pe Hristos în totul, pentru că atunci vom domni împreună cu El: „Dacă răbdăm, vom şi împărăţi împreună cu El. Dacă ne lepădăm de El, şi El Se va lepăda de noi.”

II. Cum putem să‑L urmăm pe Domnul în totul.

  1. Ţinând privirea aţintită asupra Lui. Asta l‑a ajutat pe Caleb să Îl urmeze pe Domnul în totul. El a rămas neclintit, ca şi cum ar fi văzut pe Cel ce este nevăzut; avea necurmat pe Domnul înaintea ochilor lui. Dacă Caleb ar fi căutat să‑şi facă un nume, sau să obţină bogăţie, faimă sau onoare, nu L‑ar fi urmat pe Domnul în totul – nu L‑ar fi urmat în toate zilele vieţii lui, din toată inima lui, cu orice risc.

Dacă vrei să Îl urmezi pe Domnul în totul, trebuie să‑L cunoşti pe deplin. Priveliştea frumuseţii Sale ne atrage ca să‑L urmăm. „El este deosebit între zece mii, şi toată fiinţa Lui este plină de farmec.” „Şi după ce voi fi înălţat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toţi oamenii.” Există un farmec de nedescris în Hristos care face sufletul să Îl urmeze. Toată perfecţiunea divină locuieşte în El; şi totuşi El se oferă să ne mântuiască. Suficienţa Sa ne atrage să Îl urmăm. El împlineşte nevoia sufletului nostru. Noi suntem vinovaţi în întregime – El este pe deplin neprihănit. Noi suntem în totalitate slabi – El este puterea desăvârşită. Nimic nu poate împlini mai bine nevoile spirituale ale sufletului nostru aşa cum o face Hristos. Puişorii de găină aleargă sub aripile mamei lor când le văd întinse – porumbelul se ascunde în crăpătura stâncii – Noe intră în arcă; la fel sufletele noastre Îl urmează pe Hristos. Faptul că avem acces liber la El ne atrage să Îl urmăm. „Pe cel ce vine la Mine, cu nici un chip nu‑l voi izgoni afară”. El iartă de şaptezeci de ori câte şapte. Privirea aţintită asupra Lui te face să‑L urmezi. Când îl vede pe Rege în toată splendoarea Sa, sufletul se agaţă de El şi aleargă după El. „Sufletul meu este lipit de Tine.” – „Să alergăm cu stăruinţă în alergarea care ne stă înainte, privind ţintă la Isus.”

  1. Având Duhul Sfânt. Caleb „era însufleţit de un alt duh.” Celelalte iscoade erau oameni fireşti; Caleb însă era însufleţit de un alt duh – în el locuia Duhul Sfânt – care îl conducea, îl susţinea şi îl reînnoia. La fel este cu toţi cei ce Îl urmează pe Domnul în totul. Duhul lui Dumnezeu din suflet este un izvor constant – o fântână de apă care ţâşneşte în viaţa veşnică. Nevasta lui Lot a privit înapoi; dar în ea nu locuia Duhul Sfânt. E un Duh care umple – el doreşte să umple inima, fiecare cameră a ei. „Fiţi plini de Duh” – „Dumnezeul nădejdii să vă umple”. El doreşte să scrie întreaga lege în inimă – să ridice întregul suflet înaintea lui Dumnezeu.

III. Motivele pentru care să Îl urmezi pe Domnul în totul.

„Pe el îl voi face să intre în ţară.” Celelalte iscoade au murit loviţi de o moarte năpraznică – poporul a murit în pustie; dar Caleb şi Iosua, pentru că L‑au urmat pe Domnul în totul, au fost primiţi în ţară.

  1. E singura viaţă fericită. Nu există sub soare vreo viaţă mai fericită decât cea în care îl urmezi pe Hristos în toate zilele vieţii tale. Nu există pe toată faţa pământului vreo făptură mai nenorocită decât cineva care se leapădă de credinţă. Ori de câte ori ne îndepărtăm şi nu‑L mai urmăm pe Hristos, atragem peste noi nefericirea – ne ascundem, abandonăm lupta şi ne zdrobim oasele. Singura viaţă fericită e cea în care Îl urmăm din toată inima. În general noi credem că suntem fericiţi dacă avem cutare sau cutare idol, dar ne înşelăm amarnic. Adevărata fericire este în supunerea sinelui – atunci când renunţăm la inima noastră şi i‑o dăruim Lui. Orice inconsevenţă îţi alungă bucuria – îţi strică părtăşia. Nu eşti oare cu mult mai fericit atunci când eşti cel mai aproape de Dumnezeu? O, de aş rămânea acolo pentru totdeauna! Decăderea aduce întuneric şi nefericire. Singura fericire este să îngădui pierderea tuturor lucrurilor. Mulţi creştini nu sunt gata să renunţe la ei înşişi – să sufere de dragul lui Hristos – nu sunt gata să poarte ocara persecuţiilor. Hristos îţi va da de o sută de ori mai mult – o conştiinţă împăcată.
  2. Doar aşa poţi fi folositor. Creştinul care creşte puternic este creştinul folositor – cel care Îl urmează pe Hristos în totul. Binecuvântarea lui Avraam era: „Te voi binecuvânta, şi te voi face o binecuvântare.” Aceasta era caracteristica distinctivă a lui Pavel. El L‑a urmat pe Hristos în totul; şi ce binecuvântare a fost! La fel poţi fi şi tu, dacă Îl urmezi pe Hristos în totul. Dacă ai reflecta toate trăsăturile lui Hristos în viaţa ta, ce binecuvântare ai fi pentru locul în care te‑a aşezat Dumnezeu, chiar pentru întreaga lume! Nu ai face doar umbră pământului degeaba. Cât de folositor ai fi pentru copiii şi pentru vecinii tăi!
  3. Doar aşa poţi muri fericit. Dacă vrei să mori ca cei din poporul lui Hristos, trebuie să trăieşti ca ei. Creştinii neconsecvenţi în general suferă pe patul de moarte; dar cei care Îl urmează pe Hristos în totul pot muri ca bătrânul Pavel – „Sunt gata să fiu turnat ca o jertfă de băutură”; ca Iov – „Eu ştiu că Răscumpărătorul meu este viu.”
  4. Aceasta îţi va asigura o mare răsplată. Fiecare îşi va primi răsplata după cum a lucrat. Unii vor domni peste cinci, alţii peste zece cetăţi. Nu am nici cea mai mică îndoială că fiecare păcat, inconsecvenţă, lepădare şi decădere din viaţa copiilor lui Dumnezeu le micşorează gloria eternă. Este o pierdere pentru tot restul veşniciei; iar cu cât mai deplin şi fără rezerve Îl urmăm pe Domnul Isus acum, cu atât mai îmbelşugată va fi intrarea noastră în Împărăţia veşnică. Cu cât Îl urmăm mai de aproape pe Hristos acum, cu atât vom umbla mai aproape de El întreaga veşnicie. „Totuş ai în Sardes câteva nume, care nu şi-au mânjit hainele. Ei vor umbla împreună cu Mine, îmbrăcaţi în alb, fiindcă sunt vrednici.”

Dundee, 1842.

Tradus de Florin Vidu

http://www.rcrwebsite.com/follow.htm

Topul celor 5 ‘Erezii’ din 2016: ‘Un Singur Dumnezeu’, Autoritatea Biblică și încă câteva…

Foto: ”Triumful Sf. Thomas Aquinas asupra ereticilor” de Filippino Lippi - imagine preluată de pe Wikimedia Commons
Cât de important este să ne cunoaștem crezurile și confesiunile creștine? Nu e o chestiune chiar atât de teribilăpentru majoritatea americanilor: 58 de procente au declarat că ei cred că nu prea are valoare studierea sau recitarea crezurilor sau a confesiunilor creștine istorice, conform unui sondaj intitulat Starea Teologiei Americane din 2016 efectuat de LifeWay Research și sponsorizat de Ligonier Ministries.

Doar că a avea doctrinele creștine corecte – exact, precis de corecte – contează destul de mult pentru alții pentru care anul 2016 a fost un fel de an de pus etichete, când a fost vorba ca creștinii să arunce asupra altor creștini acuzații de erezie

Dar poate că acest aspect este de înțeles, având în vedere că anul 2017 marchează 500 de ani de cânt Martin Luther – unul din cei mai mari eretici ai istoriei, sau ai eroilor, depinde de care punct de vedere îl adopți tu – a bătut în cuie pe poarta unei biserici din Germania cele 95 de Teze ale sale, lansând astfel Reforma Protestantă. Și totuși, de remarcat este faptul că creștinii din zilele de astăzi sunt încâlciți în dezbateri cu privire la chestiuni sau întrebări teologice, multe dintre care se pare că au fost stabilite de către biserica primară.

Mai jos aveți câteva din ereziile care au făcut valuri în anumite cercuri creștine în anul 2016.
Un singur Dumnezeu. Dar al cui Dumnezeu?
Larycia Hawkins purtând un hijab - imagine preluată de pe www.theatlantic.com

Undeva pe la finalul anului 2015, Larycia Hawkins (foto alăturat) – pe acea vreme profesor la Wheaton College din suburbia Chicago – a postat o poză cu ea pe Facebook purtând un hijab ca o disciplină spirituală în timpul sezonului creștin al nașterii Mântuitorului, înainte de Crăciun.

Nu fotografia a fost cea care a atras atenția autorităților de la bine cunoscuta școală creștină, pe cât de mult a atras descrierea acesteia: ”Stau în solidaritate religioasă cu musulmanii pentru că ei, la fel ca mine, un creștin, sunt oamenii cărții. Și după cum a declarat și Papa Francis săptămâna trecută, noi ne închinăm la același Dumnezeu”.

Oficialii de la Wheaton, în mod aparent, nu au fost de acord și au început procedeele de terminare a contractului de muncă ale profesoarei, spunând că declarațiile ei par a fi ”inconsistente cu convingerile doctrinare ale Wheaton College”. Controversa a deversat în 2016 când cele două părți au agreat să se despartă.

Doar că nu toți ar considera aceasta că ar fi erezie, totuși.

Cel de-al doilea Conciliu de la Vatican din 1964 a afirmat că musulmanii ”împreună cu noi îl adoră pe unul și milostivnicul Dumnezeu”, a menționat site-ul NPR. Majoritatea americanilor (64 de procente) mai cred că Dumnezeu acceptă închinarea tuturor religiilor, inclusiv a Creștinismului, Iudaismului și Islamului, conform sondajului Starea Teologiei Americane.

Și în ”Ultima Bătălie”, cartea finală din seria Narnia, renumitul autor și teolog creștin C.S. Lewis descrie caracterul lui Aslan, unul care stă pentru Hristos, ca acceptând lauda oferită de alte personaje, mai ales de un impostor numit Tash, spunând, ”Toată slujirea care ați făcut-o față de Tash, accept ca serviciu adus mie”. E de remarcat faptul că Centrul Marion E. Wade de la Wheaton College găzduiește o colecție a scrierilor lui C.S. Lewis și alte artefacte, inclusiv biroul său, un stilou și o mantie.

Este ‘Amoris Laetitia’ latinescul pentru schismă?

Amoris Laetitia, cartea Papei Francis, imagine preluată de pe books.google.com

Catolicii sunt mai nou protestanți? Cu privire la căsătorie, cel puțin, aceasta e ceea ce au început să pretindă anul trecut unii din criticii fermi ai Papei Francis.

Fundalul nemulțumirii lor a fost un document major cu privire la viața de familiepublicat în timpul primăverii, numit ”Amoris Laetitia” (foto alăturat), de la latinescul ”Bucuria Dragostei”. Acesta este abordarea lui Francis cu privire la deliberările a două întâlniri majore de la Vatican, numite sinoade, unde episcopii și cardinalii au dezbătut modalitățile prin care Biserica Catolică ar putea să primească mai bine familiile care nu se potrivesc întotdeauna cu idealurile catehismului.

Conservativii au fost supărați că îndemnul apostolic, după cum este cunoscut, punea accentul pe dedicarea bisericii de a însoți orice familie în oricare situație posibilă, mai degrabă decât să pună un accent mai mare pe conformarea față de normele tradiționale sexuale și maritale.

Doar că conservativii au ajuns la un pasaj în particular care părea să permită libertatea de opinie a pastorilor să dea împărtășania acelor catolici care au divorțat și s-au recăsătorit fără să aibă o anulare. Aceasta, ziceau criticii, a fost echivalent cu cedarea față de cererea lui Henry al 8 lea către papă de a-i permite să divorțeze.

Unii au mers până acolo încât să pretindă faptul că această amenințare era similară cu criza ariană din secolul al patrulea, care a dezbinat Creștinismul timpuriu cu privire la întrebarea celor două naturi ale lui Isus Hristos, cea umană și cea divină. Acea criză a fost însă rezolvată prin dezvoltarea unui crez comun al decadelor care au decurs.

Dar cum se va încheia criza catolică curentă? Nu pare să fie nimeni sigur. Schisma este o posibilitate, deși undeva mai depărtată. Experții în legea canonică spun că dacă papa ar fi fost în postura de a susține erezia atunci el nu ar mai fi papă în mod automat, și Colegiul Cardinalilor ar trebui să aleagă pe altcineva. Dar cine va face acest apel? Ce să zic, stați aproape… poate aflăm ceva.

Trinitatea, Partea Doi

De obicei, atunci când creștinii dezbat subiectul supunerii, ei discută despre căsătorie. În anul acesta, totuși, deși discutau despre Trinitate, doctrina că Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul (adică, Isus) și Dumnezeu Duhul Sfânt formează laolaltă un singur Dumnezeu.

Natura Trinității a fost cheia diviziunii dintre bisericile creștine răsăritene și apusene de acum circa o mie de ani în urmă.

Dr. Liam Goligher, foto preluat de pe site-ul www.tenth.org

Cu toate acestea, acestor dispute li s-a dat un suflu nou de viață în cadrul unei postări de rafală de pe un blog scris în timpul verii, scris de un oaspete pe blogul Alliance of Confessing Evangelicals (Alianța Evanghelicilor Mărturisitori) pe nume Liam Goligher (foto alăturat), pastor senior de la Tenth Presbyterian Church (A Zecea Biserică Prezbiteriană) din Philadelphia.

Goligher a scris că Wayne Grudem, profesor de teologie și studii biblice din cadrul Seminarului Phoenix și fondator al Council of Biblical Manhood and Womanhood (Conciliul Bărbăției și Feminității Biblice), alături de alți bine cunoscuți teologi complementari, au prezentat ”un Dumnezeu diferit decât cel afirmat de biserică în decursul anilor și învățat în Scriptură” pentru a justifica rolurile de gen biblice, în care femeile sunt subordonate bărbaților.

Pe scurt, teologia lor îl face pe Isus ca subordonat lui Dumnezeu Tatăl, a scris Goligher.

Grudem a răspuns într-o postare de pe blogul Conciliului Bărbăției și Feminității Biblice că nu este contradictoriu cu a crede că Isus este ”în mod etern Dumnezeu (egal cu Tatăl în ființa sa și în toate atributele) și că el este în mod etern Fiu (supus autorității Tatălui în relațiile personale din cadrul Trinității)”.

Majoritatea americanilor (69 de procente) afirmă faptul că există un singur Dumnezeu adevărat în trei persoane: Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul și Dumnezeu Duhul Sfânt, conform sondajului Starea Teologiei Americane. Doar că ei par a fi împărțiți în ceea ce privește întrebările despre subordonare, deși întrebările lor par a fi mai mult legate de Duhul Sfânt decât cu privire la Isus: 62 de procente dintre ei au spus că Isus este atât Dumnezeu cât și om, și 51 de procente au spus că Duhul Sfânt este egal cu Dumnezeu Tatăl și Isus.

Aceasta a fost pentru prima dată dezbătut în anul 325 la Conciliul de la Niceea, și un număr de crezuri și confesiuni creștine de atunci au confirmat, precum apare și în Crezul Atanasian, ”În această Trinitate niciunul nu este în fața și nici după altul; nici unul nu este mai mare sau mai mic decât celălalt”.

Biblia nu-mi spune așa?

Andy Stanley, imagine preluată de pe google images, via www.worshipideas.com

Necazul s-a început cu o predică din luna august a pastorului Andy Stanley (foto alăturat) din cadrul misiunii North Point Ministries din Alpharetta, Georgia:

”Deci, vreau să mă ascultați foarte, foarte atent și iată și motivul: Probabil că ați fost învățați, la fel cum am fost și eu, ‘Isus, știu, mă iubește‘ – și să terminăm fraza cu toții – ‘Biblia-mi spune așa‘. Aici a început necazul nostru.”

Tot acolo încep și necazurile lui Stanley cu credincioșii mai ortodocși. Predicatorul popular a argumentat în acea predică faptul că dacă Biblia este fundamentul credinței creștinilor, atunci când înțelegerea lor despre Biblie este provocată de evidență științifică și arheologică, credința lor este de asemeni provocată. Dar Biblia nu este o dovadă în plus a existenței lui Isus decât este o dovadă a nașterii cuiva un certificat de naștere, și există o mulțime de evidențe extra-biblice pentru a dovedi aceasta, a declarat el.

Prin urmare, a continuat Stanley, creștinii care se luptă cu părți din Scriptură ce par să se contrazică cu sine sau cu știința modernă, nu trebuie să abandoneze credința.

Albert Mohler, Președintele Seminarului Teologic Baptist Sudic

Președintele Seminarului Teologic Baptist SudicAlbert Mohler (foto alăturat) a răspuns rapid cu un eseu pe site-ul său, declarând că părerile lui Stanley sunt ”un dezastru apologetic și că i-ar lăsa pe creștini fără nici o Scriptură autoritativă”.

La final, noi nu am prea avea nici un alt loc unde să mai mergem decât la Biblie, în calitate de revelație autoritativă a lui DumnezeuHristos, nu Biblia, este temelia credinței noastre – dar singura noastră sursă de cunoștință autoritativă și infailibilă despre Hristos este Biblia”, a scris Mohler.

Acest argument nu poate fi rezolvat atât de ușor. Americanii sunt împărțiți cu privire la întrebarea despre autoritatea biblică. Jumătate dintre ei cred că Biblia are autoritatea de a spune oamenilor ce să facă, în timp ce 42 de procente nu sunt de acord, conform studiului Starea Teologiei Americane.

La întrebarea despre infailibilitatea biblică ei sunt divizați în a vedea dacă Biblia este 100% acurată în toate învățăturile sale: 47 procente sunt de acord, în timp ce 43 de procente nu sunt, conform aceluiași studiu. Există dezacord și în ceea ce privește faptul dacă Biblia conține relatări ajutătoare despre mituri antice dar nu este adevărat ad litteram. La această întrebare 44 de procente sunt de acord și 45 de procente sunt în dezacord.

Declarația de la Chicago cu privire la Infailibilitatea Biblică– scrisă în 1978 de mai mult de 200 de creștini evanghelici, inclusiv Francis SchaefferR. C. Sproul și John F. MacArthur – a afirmat că Biblia este fără nici o eroare sau greșeală în toate învățăturile sale”. Doctrina infailibilității a fost totodată afirmată de cel de-al Doilea Conciliu din Vatican al Bisericii Romano Catolice, care declară că ”cărțile Scripturii trebuiesc acceptate ca învățătură solidă, credincioasă și fără de eroare a adevărului pe care Dumnezeu a dorit să fie pus în scrierile sacre de dragul mântuirii”.

Nașterea din Fecioară

Andy Stanley (stânga) și Albert Mohler (dreapta) - imagini preluate de pe google images, colaj făcut de mine

Stanley contra Mohler sunt iarăși pe această listă. Cei doi și-au extins punctul teologic tête-à-tête într-un sezon de Crăciun după o predică din 4 decembrie în care Stanley a minimalizat importanța dogmei că Maria era o fecioară atunci când a dat naștere lui Isus.

Dacă poate prezice cineva propria sa moarte și propria sa înviere, personal nu sunt atât de preocupat de felul cum au ajuns aceștia în lume pentru că întreaga chestie cu învierea este atât de uimitoare”, a spus Stanley. ”De fapt, ar trebui să știți că Creștinismul nu atârnă de adevărul sau chiar de relatările din jurul nașterii lui Isus. Creștinismul atârnă de învierea lui Isus.”

Mohler a răspuns încă o dată într-un podcast prin a spune că ”nu este nimic mai important decât să clarificăm și să afirmăm tot ceea ce învață Biblia cu privire la nașterea lui Hristos și la adevărul întrupării Sale”.  Dacă Isus nu s-a născut dintr-o fecioară, dacă relatarea din cartea biblică a lui Luca nu poate fi demnă de încredere, atunci ”acea neîncredere nu poate fi limitată la felul cum a venit cineva la noi în termenii întrupării”, a spus el.

Mohler a notat întrebările despre Nașterea din Fecioară care datează de acum 1.500 de ani din vremea Sf. Augustin din Hippo, care a scris, ”Cu cât pare mai imposibilă nașterea din fecioară a unei ființe umane pentru ei, cu atât mai divină pare pentru noi”.

Cu toate acestea, Nașterea din Fecioară este în mod larg acceptată de creștini. Aceasta este documentată în două din cele patru evanghelii: Matei și Luca. Aceasta a fost reafirmată totodată în amendamentele Crezului Nicean făcut în 381 la Primul Conciliu de la Constantinopol și în Crezul Apostolilor, care datează din secolul al doilea.

Și Stanley a spus următoarele în apărarea sa în The Washington Post:

”Eu sunt adesea înțeles greșit datorită stilului meu de comunicare. Eu verbalizez în mod frecvent ceea ce știu că necredincioșii și cei care au părăsit biserica cred, presupun sau își amintesc că le-ar fi spus un profesor de la colegiu.”

Notă: Materialul de mai sus este scris de Emily McFarlan, împreună cu Ddavid Gibson, reporteri de la Religion News Service, de unde a fost preluat și publicat pe 4 ianuarie 2017 în site-ul Christian Headlines. Dacă citați acest material în altă parte, rog să păstrați toate link-urile din el și să oferiți sursa citării lui, adică acest blog. Mulțumesc.

https://crestinismtrait.blogspot.ro/2017/01/topul-celor-5-erezii-din-2016-un-singur.html?utm

O A DOUA PRIVIRE LA ADVENTISMUL DE ZIUA A ŞAPTEA

Pagina Pastorală

O A DOUA PRIVIRE LA ADVENTISMUL DE ZIUA A ŞAPTEA

Acum există două tabere distincte în Adventism. Despărţirea a devenit evidentă la sfârşitul anilor 1970 când păstori mai în vârstă au început să pună sub semnul întrebării profeta lor, Ellen G. White. Ei au început să pună sub semnul întrebării doctrinele ei ciudate care nu putea să fie sprijinite în întregime de Scripturi. Mulţi au fost dezamăgiţi de descoperirea plagiatului ei, care era foarte vast şi a fost documentat în cartea „Minciuna White” de un fost pastor al Adventiştilor de ziua a şaptea, Walter Rea.

Sute de pastori care au pus-o sub semnul întrebării pe Ellen White ca şi autoritate absolută şi au descoperit muşamalizarea White Estate, s-au găsit a fi pe dinafară, încă încercând să aducă reforma din acea poziţie dezavantajată. S-au format repede două tabere, cei loiali lui Ellen White şi cei care erau determinaţi să fie loiali Bibliei mai presus de orice.

Cei loiali lui Ellen White au publicat astfel de afirmaţii ca cele conţinute în Revista „Misiunea” din octombrie 1981. Ron Graybill, care era atunci secretarul asistent al lui Ellen G. White Estate, a făcut această afirmaţie la pagina 8:

„Noi credem că revelaţia şi inspiraţia Bibliei şi a scrierilor lui Ellen White au o calitate egală. Supravegherea Duhului Sfânt a fost la fel de atentă într-un caz ca şi în celălalt”. Sfârşitul citatului.

Totuşi, Graybill a continuat să afirme că … „în chestiuni de doctrină îndrăznim să nu o folosim pe Ellen White ca şi arbitru final”. Mai târziu cu câţiva ani, el a demisionat din poziţia sa.

Biserica Adventistă de ziua a şaptea a „simţit căldura”, şi a format consilii care să cerceteze doctrinele ciudate ale lui Ellen White. Ei au petrecut luni în discuţie, au publicat ziare nesfârşite, dar nu au corectat punctele de vedere ale lui Ellen White. De aceea, de vreme ce a trecut o perioadă suficientă pentru ca aceste chestiuni să fie corectate de biserică, trebuie să privim din nou la Adventism aşa cum este el azi şi să decidem, este Creştin sau este un Cult?

UNELE DIN DOCTRINELE ADVENTIŞTILOR DE ZIUA A ŞAPTEA SUNT ORTODOXE

Să începem spunând că Adventiştii de ziua a şaptea sunt ortodocşi într-un număr de doctrine. Fiecare persoană botezată la Adventiştii de ziua a şaptea primeşte un „Certificat de profesiune a credinţei”. Fiecare persoană care este botezată trebuie să semneze o afirmaţie de treisprezece puncte intitulată „Angajamentul meu”. Citind primele cinci puncte, documentul apare a fi perfect, fundamental, creştin.

Totuşi, la punctul şase găsim apariţia devierilor. Punctul şase spune: „Accept faptul că cele Zece Porunci sunt încă obligatorii pentru creştini şi scopul meu este ca prin puterea lui Hristos care locuieşte în mine, să ţin această lege, inclusiv cea de-a patra poruncă, care cere datina celei de-a şaptea zi ca şi Sabat al Domnului.” Punctul opt îl face pe convertit să creadă „că darul profeţiei este un semn de identificare a bisericii rămăşită”. Punctul treisprezece identifică Biserica Adventistă de ziua a şaptea ca „biserica rămăşită a Profeţiei Bibliei.”

Aceste doctrine sunt învăţăturile lui Ellen G. White. În timp ce convertitul urmăreşte broşura sa de botez, sub titlul „Credinţe fundamentale ale Adventiştilor de ziua a şaptea”, ciudăţeniile Adventismul devin evidente. Sub al şaptesprezecelea titlu, „Darul profeţiei”, găsim această afirmaţie: „Acest dar este un semn de identificare a bisericii rămăşită şi a fost manifestat în misiunea lui Ellen G. White. Ca şi mesager al Domnului, scrierile ei sunt o sursă de adevăr continuu şi autoritar care oferă bisericii mângâiere, călăuzire, învăţământ şi corectare.”

Sub titlul 19, „Sabatul” ni se spune că (Dumnezeu)… „a instituit Sabatul pentru toţi oamenii ca un memorial al Creaţiei”. A patra poruncă din legea neschimbată a lui Dumnezeu cere ritualul sabatului în ziua a şaptea … El este un simbol al răscumpărării noastre în Hristos, un semn al sfinţirii noastre, un semn al loialităţii noastre şi o pregustare a viitorului nostru veşnic în Împărăţia lui Dumnezeu. Sabatul este semnul veşnic al legământului Său veşnic dintre El şi poporul Său.”

Titlul 23 devine şi mai mult decât o deviere. Intitulat, „Misiunea lui Hristos în Sanctuarul Ceresc”, el conţine această informaţie, „El (Hristos) a fost inaugurat ca Marele nostru Preot şi şi-a început misiunea Sa de mijlocire din momentul înălţării Sale. În 1844, la sfârşitul perioadei profetice de 2300 de zile, El a intrat în a doua şi ultima fază a misiunii Sale de ispăşire. Ea este lucrarea de investigare a judecăţii care este o parte din ultima dispoziţie a tuturor păcatelor, caracterizată prin curăţirea sanctuarului vechi evreiesc în Ziua Ispăşirii.”

Alte titluri acoperă subiecte cum ar fi dieta, o privire a morţii ca o stare inconştientă şi spălarea picioarelor. Putem vedea din acest scurt rezumat ceea ce face ca Adventismul să fie diferit de creştinismul ortodox. Cât sunt de importante aceste devieri – suficient de importante pentru a numi Adventismul de ziua a şaptea un cult?

SABATUL ZILEI A ŞAPTEA

Adventiştii de ziua a şaptea se străduiesc să ţină „LEGEA” din Vechiul Testament. Ei pun accent pe cele zece porunci ca fiind „Legea”, când de fapt cele zece porunci formează doar o mică parte din întreaga Lege. Ţinerea Sabatului sâmbăta este foarte mult accentuată ca o cerinţă pentru mântuire în acest grup extrem de legalist.

Adventiştii de ziua a şaptea au un obicei de a se gândi că de fiecare dată unde Biblia menţionează „Legea” se referă la cele „Zece Porunci” sau la „Sabat”. Aceasta nu este corect. Cuvântul „Lege” apare de peste 400 de ori în Scriptură şi se referă la întreaga Lege, cuprinzând sărbătorile ceremoniale, zilele speciale, sacrificiile, restricţiile dietei, curăţirile etc. Termenul nu se aplică doar la cele zece porunci sau la Sabat singur.

Vorbind realist, nici un Adventist de ziua a şaptea nu ţine cu ADEVĂRAT „Legea”. Unde sunt sacrificiile lor însângerate? Îşi încălzesc casele sâmbăta? Ei sunt cu toţi călcători de Lege dacă îşi examinează cu atenţie şi cu cinste vieţile lor în lumina întregii Legi. Biblia nu face nici o distincţie cu privire la Lege, că unele părţi sunt „ceremoniale” aşa cum pretind Adventiştii de ziua a şaptea, o pretenţie care este destinată pentru a evita adevărata ţinere a Legii în întregime.

LEGEA A FOST DOAR PENTRU NAŢIUNEA LUI ISRAEL

Cu privire la cele Zece Porunci, Exod 20:2 afirmă: „Eu sînt Domnul, Dumnezeul tău, care TE-A SCOS DIN ŢARA EGIPTULUI, din casa robiei.”

Cele zece porunci au fost date evident celor care au fost scoşi din ţara Egiptului. Aceasta limitează cele zece porunci la poporul ales al lui Dumnezeu, la Israeliţi, la evrei.

Deuteronom 5:3 ne arată că Legea era obligatorie pentru acei Israeliţi sau evrei vii în zilele lui MOISE. „Nu cu părinţii noştri a încheiat Domnul legământul acesta, ci cu noi, cari suntem toţi vii astăzi aici.” De aceea, nici un legământ nu a fost făcut cu Adam, Noe, Avraam, Isaac, Iacov, Iosif, etc. aşa pretind Adventiştii de ziua a şaptea.

ŢINEREA SABATULUI

Adventiştii de ziua a şaptea fac din Sabatul de sâmbăta de o importanţă extremă în planul lor de mântuire. Totuşi nu creştinilor ci numai evreilor se aplică Deuteronom 5:15 „Adu-ţi aminte că şi TU AI FOST ROB ÎN ŢARA EGIPTULUI, şi DOMNUL, Dumnezeul tău, te-a scos din ea cu mână tare şi cu braţ întins: DE ACEEA ţi-a poruncit DOMNUL, Dumnezeul tău, SĂ ŢII ZIUA DE ODIHNĂ.”

Observaţi că Sabatul era un legământ special pentru acei oameni care au fost eliberaţi din robia Egiptului. (vezi şi Ezechiel 20:10-12; Exod 31:12-18; Exod 16:29; Neemia 9:13, 14.)

ESTE SABATUL UN MEMORIAL AL CREAŢIEI?

Este adevărat că Geneza 23 spune că Dumnezeu a binecuvântat a şaptea zi şi a sfinţit-o, dar nu a fost nici o poruncă de a o face un memorial ca o amintire a creaţiei. Porunca de a ţine ziua de sabat a fost numai pentru cei care au fost sclavi în Egipt. Nu există nici o înregistrare biblică a faptului că sabatul a fost ţinut interimar între creaţie şi zilele lui Moise. De ce? Evident, pentru că ea nu era o poruncă ce trebuia ţinută.

M-am uitat cu atenţie în fiecare referinţă biblică dată de Adventiştii de ziua a şaptea cu privire la ţinerea sabatului. (Geneza 21-2; Exod 20:8-11; Luca 4:16; Isaia 56:5, 6; 58:13, 14; Matei 12:1-12; Exod 31:13-17; Ezechiel 4:16, Ezechiel 20:12, 20; Deuteronom 5:12-15; Evrei 4:1-11; Levitic 23:32; Marcu 1:32). Toate poruncile de a ţine Sabatul sunt din Vechiul Testament pentru fiii lui Israel. Versetele din Isaia 56:5, 6 nu se referă deloc la sabat, ci se referă la un „NUME memorial”, nu o ZI. Referinţele din Noul Testament nu sunt porunci pentru a ţine sabatul.

ESTE SABATUL „CEREMONIAL”?

Adventiştii de ziua a şaptea în special scapă de ţinerea tuturor punctelor din Lege pretinzând că unele sunt „ceremoniale” şi nu necesită o executare strictă, dar în înţelegerea lor sabatul necesită o executare strictă. Levitic capitolul 23 enumeră câteva „Adunări Sfinte”. Prima menţionată este sabatul zilei a şaptea. Capitolul continuă să enumere ale „adunări sfinte” şi anume Paştele, Sărbătoarea Azimilor, Darul legănat, Sărbătoarea Corturilor, etc. Toate sunt identificate ca şi „adunări sfinte”. De ce pretind ei că prima menţionată aici, adică sabatul zilei a şaptea NU este „ceremonială”, dar TOATE CELELALTE enumerate aici sunt! Haideţi să interpretăm Biblia onest şi în context!

SUNT CREŞTINII SUB LEGEA SABATULUI?

Adventiştii de ziua a şaptea îi judecă pe creştini foarte aspru pentru că nu ţin ziua de la „apusul soarelui vinerea până la apusul soarelui sâmbăta.” Pe de altă parte, creştinii nu îi condamnă pe alţii pentru că se închină sâmbăta dacă aceasta este preferinţa lor. Creştinii recunosc faptul că noi suntem sub har şi nu sub Lege.

Apostolul Pavel le-a scris Colosenilor, „Nimeni dar să nu vă judece cu privire la mâncare sau băutură, sau cu privire la o zi de sărbătoare, cu privire la o lună nouă, sau cu privire la O ZI DE SABAT, cari sînt umbra lucrurilor viitoare, dar trupul este al lui Hristos.” (Coloseni 2:16, 17)

Nici unul care se numeşte pe sine creştin nu ar trebui să îl judece pe altul în privinţa Sabatului, şi totuşi Adventiştii de ziua a şaptea spun că creştinii primesc „semnul fiarei” pentru că nu ţin sabatul de sâmbăta. De aceea ei au fost mântuirea dependentă de care zi a săptămânii o ţine cineva!

Evrei, capitolul patru, ne arată că împlinirea Sabatului evreiesc nu era ţinerea aceleiaşi zi de către creştini, ci intrarea creştinilor în odihna lui Dumnezeu. Creştinii timpurii predicau în Sabatul evreiesc deoarece evreii se adunau în sinagogă în acea zi. (Vezi Fapte 17:2-4). Părtăşia lor împreună era întotdeauna în „prima zi” a săptămânii, duminica, ziua învierii lui Hristos. (Vezi Fapte 20:7).

CONCLUZII CU PRIVIRE LA SABAT

Nu există NICI un verset în Scriptură care să le poruncească creştinilor să ţină sabatul sâmbăta. Cu siguranţă aceasta ar exista ca o poruncă dacă ea ar fi fost de o astfel de importanţă încât să afecteze mântuirea noastră! Creştinii s-au întâlnit întotdeauna pentru părtăşie şi frângerea pâinii în prima zi a săptămânii, duminica, şi continuă să facă aceasta până azi. Ei nu pretind că duminică este „sabatul” ci mai degrabă, „Ziua Domnului”. Închinarea duminica nu a fost introdusă de Biserica Romano Catolică, deşi lor le place să li se atribuie lor meritul pentru aceasta. Catolicii doar au dus mai departe ceea ce au lăsat Apostolii. Pretenţia Adventiştilor de ziua a şaptea că creştinii se închină soarelui întâlnindu-se duminica, este la fel de ridicolă ca şi cea în care noi îi acuzăm pe Adventiştii de ziua a şaptea că se închină lui Saturn pentru că se întâlnesc sâmbăta!

NOI NU SUNTEM SUB LEGE!

Legea a fost un îndrumător, sau un învăţător care ne-a condus la Hristos. Galateni 3:25 concluzionează „noi nu mai suntem sub un îndrumător”. Legea i-a despărţit pe evrei de neamuri, deci Hristos a desfiinţat-o. (Efeseni 2:14-16)

Chiar şi evreii ştiau că Legea vechiului Legământ va fi desfiinţată Ieremia 31:31 spune: „Iată, vin zile, zice Domnul, când voi face cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda un legământ nou.” Dumnezeu va scrie legea Sa nouă pe inimile oamenilor (v. 33). Isus Hristos Însuşi a instituit noul legământ (vezi 1 Corinteni 11:25), împlinind şi desfiinţând Legea vechiului legământ. Da, Legea vechiului Legământ, inclusiv sărbătorirea zilei de sabat în a şaptea zi s-a terminat. Litera Legii este sfârşită. Hristos Însuşi este descris ca şi sfârşitul (grecescul „telos” sau „terminator”) Legii. (Romani 10:4)

Vom încheia acest subiect citând Romani 8:2-4, „În adevăr, legea Duhului de viaţă în Hristos Isus, m-a izbăvit de Legea păcatului şi a morţii. Căci-lucru cu neputinţă Legii, întrucât firea pământească (Greceşte: carnea, aici şi peste tot unde e „firea pământească”.) o făcea fără putere – Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimiţând, din pricina păcatului, pe însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului, pentru ca porunca Legii să fie împlinită în noi, cari trăim nu după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului.”

DOCTRINA INVESTIGAŢIEI JUDECĂŢII DIN 1844

Această doctrină a investigaţiei judecăţii învaţă că în împlinirea tipologiei sanctuarului din Vechiul Testament, Hristos a intrat în al doilea compartiment al sanctuarului din cer în 1844 pentru a începe o lucrare de „investigaţie a judecăţii” pentru a vedea cine a fost vrednic de viaţa veşnică, dintre cei vii cât şi dintre cei morţi.

Se cere un scurt fundal pentru această învăţătură. Ellen G. White sub influenţa lui William Miller, un adventist timpuriu, a fost de acord cu data sa pentru întoarcerea vizibilă a lui Hristos. Octombrie 1844 a fost data setată pentru a doua venire a lui Hristos. Evident, Hristos nu s-a întors la acea dată, deci pentru a „salva faţa” de o profeţie falsă, s-a născut „investigaţia judecăţii”. 1844 a devenit data când lucrarea de ispăşire care lichidează păcatul credinciosului a început.

Această învăţătură este opusă ispăşirii complete învăţate de biserica creştină şi batjocoreşte cuvintele Mântuitorului nostru de pe Cruce, „S-a sfârşit.” (Ioan 19:30) Evrei 10:12 afirmă şi el „El, dimpotrivă, după ce a adus o singură jertfă pentru păcate, S-a aşezat PENTRU TOTDEAUNA la dreapta lui Dumnezeu.” Hristos a plătit pe deplin pentru păcatele noastre, ispăşindu-le pe deplin. Nici un alt verset din Scriptură nu învaţă altfel.

RAMIFICAŢII GRAVE ALE ÎNVĂŢĂTURII INVESTIGAŢIEI JUDECĂŢII ÎN 1844

În 1877, Uriah Smith, un Adventist timpuriu a declarat: „Hristos nu a făcut ispăşirea când şi-a vărsat sângele pe cruce. Fie ca acest adevăr să fie fixat pentru totdeauna în mintea noastră”. (Sanctuarul şi Cele două mii trei sute de ani ai lui Daniel 8, 14, p. 276, citat în „Sunt compatibile Evanghelia şi teologia 1844?” de Robert D. Brinsmead, p.17).

Chiar Ellen White a declarat în „Marea Controversă” că „înainte ca lucrarea lui Hristos pentru răscumpărarea oamenilor este completă, există o lucrare de ispăşire pentru înlăturarea păcatului din sanctuar. Acesta este serviciul care a început când s-au sfârşit cele 2300 de zile.” (1844) Nu vom cita numărul paginii pentru „Marea Controversă” de vreme ce s-au tipărit atât de multe ediţii, dar prin privirea la index pentru subiect, cele citate se pot găsi. Deci, Ellen White situează timpul ispăşirii lui Hristos după 1844.

În timp ce a plagiat feluriţi scriitori evanghelici despre această dată ea a copiat şi afirmaţii care învaţă că răscumpărarea s-a terminat la cruce, şi unor Adventişti de ziua a şaptea le place să citeze numai aceste referinţe, ci cu toată onestitatea, ei trebuie să admită că punctul de vedere al Adventiştilor de ziua a şaptea era şi este o negare a lucrării de ispăşire a lui Hristos la Calvar. În „Marea Controversă” chiar se găseşte această negare a Lui ca şi mijlocitor absolut. „Cei care trăiesc pe pământ când mijlocirea lui Hristos se va încheia în sanctuarul de sus vor sta în faţa unui Dumnezeu sfânt fără un mijlocitor. Robele lor trebuie să fie fără pată, caracterul lor trebuie să fie purificat de păcat prin sângele stropirii. Prin harul lui Dumnezeu şi prin efortul lor harnic ei trebuie să fie biruitori în lupta cu răul.”

Mai târziu în aceeaşi carte această afirmaţie este făcută: „În acea vreme de temut cel neprihănit trebuie să trăiască în faţa unui Dumnezeu sfânt fără un mijlocitor.”

Ce gând teribil că trebuie să stăm în faţa lui Dumnezeu fără Hristos ca mijlocitor al nostru! Mulţumim lui Dumnezeu pentru asigurarea găsită în 1 Ioan 21, „…Dar dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor (Sau Advocat. Greceşte: Paraclet, adică apărător, ajutor.), pe Isus Hristos, Cel neprihănit.”

CINE POARTĂ PĂCATELE NOASTRE?

Răspunsul la întrebarea de mai sus vine repede la un creştin deoarece Scripturile învaţă simplu că Hristos „a purtat păcatele noastre ÎN TRUPUL SĂU pe lemn” (1 Petru 2:24). 2 Corinteni 5:21 spune că Hristos a fost „făcut … păcat pentru noi”. Adventiştii de ziua a şaptea merg un pas mai înainte şi spun că Hristos în schimb va pune păcatele pe Satan, şi el le va purta! Ciudata lor interpretare a lui Levitic 16, făcându-l pe Satan Ţapul ispăşitor, nu este sprijinită din Scriptură şi este o dovadă în plus că prin folosirea „Marii controverse” ei adaugă la lucrarea de ispăşire terminată a lui Hristos.

ESTE ISUS MIHAIL?

Adventiştii de ziua a şaptea persistă în comiterea greşelii lui Ellen White că Isus Hristos este Mihail. Ei subliniază repede că ei nu cred că Isus este un fel de înger. De vreme ce Mihail este numit „Arhanghel”, ei interpretează aceasta ca însemnând că Isus este „Şef peste îngeri”, în timp ce încă este Dumnezeu. Totuşi, Daniel 10:13 spune că Mihail este „UNA DINTRE căpeteniile de seamă”. Isus nu este „unul din” vre-un grup! Lui Mihail i-a lipsit autoritatea de a-l mustra pe Satan (Iuda 9). Pe de altă parte, Isus l-a mustrat în mod repetat pe Satan (Matei 17:18, Marcu 9:25, etc.). În mod evident Isus nu este Mihail.

NEGAREA IADULUI ŞI DOCTRINA ADORMIRII SUFLETULUI

Devreme în anii 1800 au început să se ridice grupuri care învăţau că iadul nu este un loc de chin veşnic. „Adormirea sufletului” sau o stare de inconştienţă a înlocuit chinul. Adventiştii de ziua a şaptea au îmbrăţişat această doctrină.

TREI CUVINTE PENTRU IAD

O mare parte din confuzia din jurul subiectului despre iad este datorată faptului că versiunea King James a Bibliei a tradus trei cuvinte greceşti distincte printr-unul singur „iad”. Cele trei cuvinte greceşti sunt „tartaros”, „hades” şi „Gehenna”. Numai unul dintre aceste trei cuvinte se referă la locul de chin veşnic care este numit în mod obişnuit „iad” iar la celelalte cuvinte li se dă adesea înţelesuri greşite. Să considerăm aceste trei cuvinte şi înţelesul lor.

TARTAROS (IAD)

„Tartaros” nu ne preocupă atât de mult deoarece el este un loc special pentru îngerii care sunt închişi în această groapă întunecată. Cuvântul „Tartaros” apare o singură dată în Noul Testament în 2 Petru 2:4.

HADES (IAD)

„Hades”, tradus şi prin „Iad” apare de zece ori în Noul Testament şi este folosit de trei scriitori, Matei, Luca şi Ioan. Cea mai detaliată informaţie pe care o putem găsi despre Iad este în Luca, capitolul 16, unde ni se spune despre un om bogat şi despre Lazăr. Lazăr a murit într-o stare de neprihănire şi îngerii l-au dus în sânul lui Avraam, un loc de pace şi de securitate. Omul bogat, pe de altă parte, a mers în „hades” sau „iad”, şi era într-un mare chin. El era în mod evident pe deplin conştient de ceea ce îl înconjura şi nu într-o condiţie aşa numită de „somn sufletesc”, pentru că povestirea din Luca afirmă, „A murit şi bogatul, şi l-au îngropat. Pe când era el în Locuinţa morţilor, (sau hades) în chinuri, şi-a ridicat ochii în sus” (Luca 16:22, 23). El a cerut un strop de apă pentru a-şi răcori limba din cauza chinului flăcării. El a putut vedea şi condiţia fericită a lui Lazăr, dar nu a putut să îşi părăsească locul de chin. El a vorbit despre îngrijorarea sa cu privire la cei cinci fraţi ai săi care urmau să moară. El a dorit să îi scutească de agonia sa din prezent. Da, acest jalnic om bogat avea toate aptitudinile şi într-adevăr experimenta un chin continuu.

ESTE LUCA 16 DOAR O PILDĂ?

Grupuri care neagă realitatea iadului cu foc pretind într-adevăr că povestirea de mai sus este „doar o pildă”, sau este „figurativă” sau „spirituală”. Totuşi această povestire nu este o pildă, de vreme ce sunt folosite numele unor persoane din Biblie care pot fi recunoscute, în timp ce Isus nu a folosit niciodată nume proprii în pildele sale şi în general a indicat când El învăţa în pilde.

Chiar dacă lărgim punctul şi îngăduim că Luca 16 ar putea fi o parabolă, ea învaţă în adevăr spiritual şi Isus a învăţat adevărul, nu falsităţi.

HADES NU ESTE DESTINAŢIA FINALĂ

„Hades” în greacă îşi găseşte paralela sa în ebraică prin cuvântul „Sheol”. Hades şi Sheol (amândouă sunt traduse „iad”) sunt adesea numite „locuri de reţinere” de unii cărturari ai Bibliei, de vreme ce sufletele din acest „iad” nu sunt în destinaţia lor finală. Potrivit lui Apocalipsa, capitolul 20, cei din hades încă vor sta înaintea Marelui Tron Alb de Judecată. Hades va fi distrus după aceea. Cei care au fost judecaţi şi condamnaţi vor fi aruncaţi în „Gehenna” (Iad), Lacul care arde cu Foc şi cu pucioasă.

GEHENNA (IAD) – DESTINAŢIA FINALĂ

Termenul „Gehenna”, tradus şi prin „iad” apare de două ori în Noul Testament şi în fiecare el este citat de Isus Hristos. Şase dintre doisprezece referinţe la Gehenna menţionează focul ca una din caracteristicile lui. La sud-est de Ierusalim era Valea Fiului lui Hinnom. În timpurile Vechiului Testament, copiii erau oferiţi zeului fals Moloh în această vale şi mai târziu evreii au folosit această vale pentru a arunca gunoaiele, cât şi pentru trupurile animalele moarte şi criminalii neîngropaţi. Pentru a consuma toate acestea, un foc ardea continuu şi viermii rozători erau din abundenţă. Era un loc de nimic. Evreii din zilele lui Isus aveau o imagine vie a ceea ce era aruncat viu în Gehenna.

CE A SPUS ISUS DESPRE GEHENNA?

Trebuie doar să citeşti cuvintele lui Isus din Marcu 9:42-48 pentru a cunoaşte seriozitatea unei destinaţii în Gehenna. „Dar, dacă va face cineva să păcătuiască pe unul din aceşti micuţi, care cred în Mine, ar fi mai bine pentru el să i se lege de gât o piatră mare de moară şi să fie aruncat în mare. Dacă mâna ta te face să cazi în păcat, taie-o; este mai bine pentru tine să intri ciung în viaţă, decât să ai două mâni, şi să mergi în gheenă (sau iad), în focul care nu se stinge, unde viermele lor nu moare, şi focul nu se stinge.”

Aceeaşi avertizare se face şi cu privire la un picior sau un ochi care ne împiedică, că „focul nu se stinge” şi „viermele nu moare”. Hristos a accentuat că ar fi mai bine să pierzi cele mai preţioase lucruri în viaţa aceasta şi să eviţi iadul, decât să reţii tot ceea ce ai mai drag în viaţa aceasta şi să fii aruncat în acest loc groaznic. De ce toate aceste avertizări date de Domnul Însuşi, dacă vom fi inconştienţi?

CE PUTEM SPUNE DESPRE „ADORMIREA SUFLETULUI”?

În mod evident, condiţia unui suflet adormit nu este învăţată de Hristos. Locuitorii iadului nu sunt inconştienţi sau anihilaţi. Când credem cu adevărat cuvântul lui Dumnezeu aşa cum este el scris şi nu încercăm să îl facem „figurat” sau să îl „spiritualizăm”, devine evident că Iadul este o destinaţie foarte reală şi locuitorii ei sunt conştienţi.

Să comparăm Apocalipsa 19:20 cu Apocalipsa 20:10. Observaţi că înainte de domnia de 1,000 de ani a lui Hristos, fiara şi profetul mincinos au fost aruncaţi în Lacul de Foc. Au fost ei anihilaţi în acel Lac de Foc (Iad)? Nu, pentru că după 1,000 de ani mai târziu ei sunt încă vii şi Diavolul li se alătură lor în condiţia lor de chin. Scriptura spune simplu, „ei vor fi chinuiţi zi şi noapte, pentru totdeauna.”

ALEGE-ŢI DESTINAŢIA!

Haideţi doar să credem cuvintele lui Isus Hristos din Matei 25:46, că există două destinaţii, una pentru credincioşi şi una pentru necredincioşi. „Şi aceştia vor merge în pedeapsa veşnică, iar cei neprihăniţi vor merge în viaţa veşnică.” Exact acelaşi cuvânt din greacă descrie ambele condiţii. Amândouă sunt „veşnice”, „eterne” şi „continue”. Putem alege viaţa veşnică sau pedeapsa şi chinul veşnic. Negarea realităţii Iadului nu ne va împiedica să mergem acolo! Alege viaţa şi adevărul azi.

AVÂND ÎNCREDERE ÎN ELLEN G. WHITE

Adventismul de ziua a şaptea se ridică sau cade pe Ellen G. White. Nu trebuie să lucrez asupra excelentei cercetări pe care au făcut-o deja (foştii) ei urmaşi, de a dovedi că ea a plagiat aproape toate scrierile ei, chiar în timp ce pretindea că ele sunt „viziuni” de la Dumnezeu.

În schimb, am ales că răspund la devierile ei de doctrină din Biblie. Aş putea continua să enumăr profeţii false. Dar prefer să rămân la chestiuni de doctrină. Cu câţiva ani în urmă, eram la o dezbatere radio cu trei pastori Adventişti de ziua a şaptea. Ei s-au ascuns în spatele lui Ellen G. White, în timp ce în acelaşi timp profesau credinţa în Biblie ca şi autoritate finală. În mod constant ei au încercat să împace cumva afirmaţiile ei cu Scriptura şi să explice devierile ei. Unul dintre ei a devenit foarte abuziv când am ieşit din emisie.

După un deceniu în misiunea cu cultele putem afirma ca un fapt că cele mai mânioase şi pline de ură mail-uri vin de la Adventiştii de ziua a şaptea, multe dintre ele anonime, ceea ce nu de dă ocazia să le răspundem cu adevărul despre acea chestiune şi să le dăm referinţe în publicaţiile lor proprii.

Totuşi, sperăm că după zguduirea cauzată de expunerea profetei lor şi a White Estate, biserica Adventistă de ziua a şaptea va renunţa la doctrinele ei şi se va muta într-un grup Evanghelic creştin. Totuşi, am îngăduit un timp lung pentru ca aceasta să se întâmple. În loc de aceasta, biserica Adventistă de ziua a şaptea a ales-o pe profeta lor şi organizaţia ei. De aceea afirmăm că ei sunt un cult din pricina următoarelor motive:

1. Expunerea greşită a lui Isus Hristos în privinţa persoanei Sale, a mijlocirii şi a lucrării de ispăşire.

2. Ei sunt un cult datorită pretenţie lor la exclusivitate. Ei cred că numai ei vor primi mântuirea, evitând „semnul fiarei”, ei cred că numai ei singuri sunt „biserica rămăşiţă”.

3. Mântuirea a fost „stabilită” în funcţie de care zi din săptămână o ţii. Harul a fost contaminat cu legalism extrem şi cu fapte.

4. Adventismul de ziua a şaptea este un cult deoarece ei au ales să o aprobe pe o profetă falsă şi să îmbrăţişeze învăţăturile ei, chiar după ce adevărul a fost arătat conducătorilor.

Adventiştii de ziua a şaptea obişnuiau să le placă să sublinieze că Dr. Walter Martin, expertul în culte nu îi considera ca un cult în cartea sa, „Împărăţia Cultelor”. Totuşi, de atunci, Dr. Martin şi-a schimbat punctul său de vedere acum când au apărut toate aceste adevăruri. La televiziunea publică, în timpul „Spectacolului John Ankerberg”, el a făcut această afirmaţie: „Mi-e frică de faptul că dacă ei continuă să avanseze la această rată, atunci nu se poate ca clasificarea de cult să nu fie re-aplicată Adventismului de ziua a şaptea, deoarece odată ce ai un interpret al Scripturii, o curte finală de apel care îţi spune ce înseamnă Scriptura, cât de curând judeci Scriptura prin aceasta, tot atât de curând cât ai pe cineva care a făcut greşeli de doctrină în trecut, chiar asupra divinităţii lui Hristos şi asupra ispăşirii şi asupra altor lucruri, şi că acea persoană este ridicată la acea poziţie sau autoritate, ai o polarizare în jurul acelei persoane.”

Din nefericire, trebuie să coincidem cu Dr. Martin. Adventismul de ziua a şaptea s-a pus pe sine în categoria unui cult.

*****
Pentru mai multe informaţii şi documentaţie despre biserica Adventistă de ziua a şaptea vizitaţi aceste pagini de internet.

http://www.Bible.ca/sabbath.htm
http://www.truthorfables.com/
http://www.ratzlaf.com

http://www.servant@ellenwhite.org/

http://publicatia.voxdeibaptist.org/pastorala_nov06.htm

ANTROPOLOGIE – DOCTRINA DESPRE OM, AŞA CUM A FOST ACESTA CREAT / O Imoralitate Exhaustivă – Loraine Boettner.

download - Copie (2)

O Imoralitate Exhaustivă  Loraine Boettner

 I. DEPOZIŢIA  DOCTRINEI

 În declaraţia de la Westminster doctrina neputinţei umane este formulată după cum urmează: „Omul, prin căderea lui în  păcat, a  pierdut orice capacitate a voinţei sale de a obţine vreun bun spiritual care să însoţească mântuirea; deci, prin firea lui, fiind potrivnic în întregime binelui şi mort în păcatele sale, omul nu poate, prin propria lui putere să se schimbe sau să se metamorfozeze.”

Pavel, Augustin şi Calvin au luat ca sursă a acestui adevăr faptul că toţi oamenii au păcătuit prin Adam şi că nimeni „nu se poate dezvinovăţi” (Romani 2:1). Pavel ne spune de multe ori că noi toţi suntem morţi în păcatele şi nelegiuirile noastre, înstrăinaţi de Dumnezeu şi fără ajutor. Scriindu-le creştinilor din Efes, el le-a spus: „aduceţi-vă aminte că în vremea aceea eraţi fără Cristos, fără drept de cetăţenie în Israel, străini de legămintele făgăduinţei, fără nădejde şi fără Dumnezeu în lume” (Efeseni 2:12). Observăm aici cele cinci sublinieri făcute pe măsură ce scrie fiecare afirmaţie pentru a accentua adevărul.

II. RĂSPÂNDIREA  ŞI  CONSECINŢELE PĂCATULUI ORIGINAR

 Doctrina neputinţei absolute, care afirmă că omul este mort în păcatele sale, nu susţine că toţi oamenii sunt în aceeaşi măsură de răi, nici că fiecare om atinge apogeul fărădelegii sau că oricăruia îi lipseşte virtutea pe de-a-ntregul, nici că natura umană este păcătoasă în sine sau că sufletul omului este pasiv, ori cu atât mai puţin că trupul este mort. Ceea vrea să spună este că omul odată cu căderea lui, rămâne sub blestemul păcatului, este condus de principii greşite, neputând să -L iubească pe Dumnezeu sau să facă un anumit lucru pentru a merita salvarea. Căderea lui este una extensivă, nu neapărat una intensivă.

În acest sens se afirmă că omul de la cădere „ este în totalitate afectat, neputincios, opunându-se binelui, fiind înclinat doar înspre rău”. El posedă o voinţă împotrivitoare lui Dumnezeu, păcătuind inconştient şi cu bunăvoinţă. Este un străin prin naşterea sa, şi un păcătos prin alegerea sa. Incapacitatea sub care se zbate nu este o imposibilitate în a-şi exercita voinţa, ci o incapacitate  în a fi dornic de a profesa lucruri sfinte. Acest adevăr l-a determinat pe Luther să afirme că „ Libera voinţa este un termen  lipsit de sens, a cărui putere de semnificaţie este pierdută. Iar o libertate pierdută, după cunoştinţele mele, nu mai reprezintă o libertate în nici un fel”. În ceea ce priveşte salvarea lui, omul decăzut nu are posibilitatea de a alege  între bine şi rău, ci doar între un lucru mai mut sau mai puţin rău, ceea ce u reprezintă deloc liberul arbitru. Faptul că omul păcătos mai poate înfăptui unele acte bune din punct de vedere moral, nu dovedeşte că el ar  putea face lucruri prin care să merite mântuirea, pentru că motivele sale pot fi în întregime greşite.

Omul este un operator independent, însă el nu poate produce (iniţia) dragostea lui Dumnezeu în inima lui.  Voinţa lui este liberă în sensul că el nu este controlat de nici o altă forţă exterioară persoanei sale. După cum pasărea care are o aripă rănită  este „liberă” să zboare dar nu mai poate să o facă, la fel şi omul are posibilitatea să vină la Dumnezeu dar nu are puterea necesară.  Cum ar putea să-i pară lui rău pentru păcatul înfăptuit când el iubeşte ceea ce face? Cum să vină el la Dumnezeu, când el Îl urăşte pe Dumnezei? Aceasta este neputinţa sub care omul se zbate. Domnul Isus a spus: „ Şi judecata stă nu în faptul că, odată venită Lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunerecul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele” (Ioan 3:19), şi din nou: „Şi nu vreţi să veniţi la Mine, ca să aveţi viaţă”! (Ioan 5:40). Falimentul omului îşi are sursa în special în voinţa lui perversă. El nu poate veni pentru că el nu doreşte. Există îndeajuns ajutor oferit – el ar trebui doar să dorească să-l accepte. Pavel ne spune: „Fiind că umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu, şi nici nu poate să se supună” (Romani 8:7).

Să presupunem că datorită abilităţii sale de a iubi, omul l-ar putea iubi şi pe Dumnezeu, ar fi la fel de înţelept ca şi cum am spune că din moment ce apa are proprietatea de a curge, ar putea să şi urce un deal; ori să susţinem că deoarece omul  are puterea de a se arunca din vârful unei prăpastii, ar putea, în aceeaşi măsură, să o străbată dinspre baza ei spre vârf.

Omul păcătos nu vede absolut nimic plăcut în „Cel care este dragoste şi întruchiparea dreptăţii”. Îl poate admira pe Isus ca persoană, dar nu vrea să aibă nimic a face cu El ca Dumnezeu, împotrivindu-se influenţelor sfinte ale Duhului Sfânt cu toată putere sa. Păcatul, şi nicidecum, neprihănirea, a devenit elementul său natural astfel încât el nu simte nevoia de a fi salvat.

Natura păcătoasă a omului dă naştere la cea mai acută orbire, împietrire şi opoziţie în ceea ce priveşte lucrurile referitoare la Dumnezeu. Voinţa lui se află sub robia unei priceperi întunecate, care ia drept dulce ce este amar, şi amar ceea ce este dulce, binele drept rău, şi răul ca fiind bun. În ce priveşte relaţia lui cu Dumnezeu, omul doreşte doar ceea ce este rău, deşi o doreşte de la sine. Caracterul firesc şi sclavia,de fapt, coexistă.

Cu alte cuvinte, omul este atât de orbit din punct de vedere moral, încât el preferă şi alege  răul în locul binelui în aceeaşi măsură în care o fac şi demonii. Când credinciosul este sfinţit pe deplin, el va atinge o stare în acre va prefera şi va alege binele, după cum o fac şi sfinţii îngeri. Ambele stări presupun o libertate şi o responsabilitate a agenţilor morali.

Totuşi, deşi păcătosul acţionează astfel, el nu este obligat să păcătuiască, ci o face independent, găsind plăcere în fărădelege. Mentalitatea şi preferinţele sale sunt astfel înclinate, iar el acţionează în mod conştient şi de bunăvoie, fiind o dorinţă spontană a inimii sale. Această înclinaţie naturală sau poftă pentru ceea ce este rău este caracteristică naturii decăzute şi imorale a omului, astfel încât, după cum spune Iov, omul „bea nelegiuirea ca apa” (Iov 15:16).

În Biblie citim: „dar omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci, pentru el sunt o nebunie; şi nici nu le poate înţelege, căci trebuie judecate duhovniceşte” (1 Corinteni 2:14). Ne este greu să înţelegem cum poate cineva să vadă acest pasaj din Scriptură şi totuşi să susţină  doctrina capacităţii omeneşti. Omul, în starea lui naturală, nu poate să vadă Împărăţia lui Dumnezeu, deci, cu atât mai puţin să intre în ea. O persoană fără prea multă cultură poate privi o operă de artă ca fiind un obiect al viziunii, însă nu are nici o apreciere a valorii sale. El poate să vadă figurile unei ecuaţii matematice complexe, însă pentru el, nimic nu are vreun sens. Caii şi vitele văd acelaşi apus frumos de soare sau vreun alt fenomen din natură pe care îl vede şi omul, însă animalele sunt indiferente la toată această frumuseţe  artistică. La fel se întâmplă şi atunci când Evanghelia este prezentată  unui om imoral. El poate să deţină cunoştinţe intelectuale asupra faptelor şi doctrinelor din Biblie, însă lui îi lipseşte orice discernământ spiritual al  valorii lor, negăsind nici o plăcere în ele. Acelaşi Cristos este un om neînţeles şi fără farmec pentru unii, în timp ce pentru alţii, Isus este prinţul vieţii şi Salvatorul lumii, Dumnezeu în chip de om, pe care îţi este imposibil să nu Îl adori, iubeşti şi căruia să nu I te supui.

Oricum această neputinţă rezultă  nu doar dintr-o natură morală pervertită, ci şi din ignoranţă. Pavel a scris galatenilor următoarele: „să nu mai trăiţi cum trăiesc păgânii, în deşertăciunea gândurilor lor, având mintea întunecată, fiind străini de viaţa lui Dumnezeu, din pricina neştiinţei în care se află în urma împietririi inimii lor” (Efeseni 4:32). De asemenea găsim scris: „Fiind că propovăduirea crucii este o nebunie pentru cei ce sânt pe calea pierzării, dar pentru noi, cari suntem pe calea mântuirii, este puterea lui Dumnezeu” (1 Corinteni 1:18).Când apostolul a scris „Lucruri pe cari ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, aşa sunt lucrurile pe cari le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc”, el a făcut referire, nu la gloriile cereşti după cum se presupune, ci la realităţile spirituale ale acestei vieţi care nu pot fi percepute de o minte coruptă, fapt evidenţiat clar de versetul următor: „nouă însă, Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său” (1 Corinteni 2:9, 10). Cu o anumită ocazie Domnul Isus a spus „nimeni nu cunoaşte deplin pe Fiul, afară de Tatăl; tot astfel nimeni nu cunoaşte deplin pe Tatăl, afară de Fiul, şi acela căruia vrea Fiul să i-L  descopere” (Matei 11:27). Aici ne este spus lămurit că omul în natura sa păcătoasă, în nelegiuirea sa nu Îl cunoaşte pe Dumnezeu în adevăratul sens la cuvântului, şi că Fiul este Suveran în a alege persoana care să-L cunoască pe Dumnezeu.

Aşadar omului nelegiuit îi lipseşte puterea discernământului spiritual. Raţiunea sau priceperea lui sunt orbite, iar preferinţele ţi sentimentele sunt pervertite. Şi din moment ce această stare este instinctivă (firească), fiind o situaţie a naturii umane, ea depăşeşte puterea voinţei de a o schimba. Mai mult, ea controlează atât emoţiile cât şi voinţa. Efectul naşterii spirituale  este evident când ne uităm la trimiterea divină a lui Pavel, primită atunci când el s-a întors la Dumnezeu şi când a fost trimis la Neamuri „ca să le deschizi ochii, să se întoarcă de la întuneric la lumină, şi de sub puterea Satanei la Dumnezeu” (Faptele Apostolilor 26:18).

Domnul Isus a învăţat acelaşi adevăr, însă cu alte cuvinte atunci când le-a spus fariseilor „Pentru ce nu înţelegeţi vorbirea Mea? Pentru că nu puteţi asculta Cuvântul Meu. Voi aveţi de tată pe diavolul; şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru” (Ioan 8:43, 44). Ei nu putea să înţeleagă, nici măcar să audă cuvintele Lui într-un mod clar. Pentru ei, cuvintele Lui erau doar nebunie, toţi acuzându -L pe Isus că este posedat de demoni (vs. 48,52). Doar ucenicii Lui au putut înţelege adevărul (vers. 31,32); fariseii erau copiii diavolului (vs. 42,44), şi robi ai păcatului (vs. 34), deşi ei se considerau ca fiind liberi (vs.33).

Cu o altă ocazie, Domnul Isus i-a învăţat spunându-le că pomul bun  nu poate produce fruct rău, nici pomul rău nu poate produce fruct bun.  Şi din moment ce în această comparaţie pomul bun şi cel rău reprezintă omul bun şi pe cel rău, ce ar putea să însemne altceva decât faptul că o parte îşi guvernează viaţa în conformitate cu anumite principii de bază, în timp ce cealaltă parte se ghidează după alt fel de standarde? Fructele acestor doi pomi sunt fapte, cuvinte, gânduri, care dacă sunt bune izvorăsc dintr-o natură bună, iar dacă sunt rele decurg dintr-o natură rea. Este imposibil, aşadar, ca una şi aceeaşi rădăcină să producă diferite feluri de roade. Prin urmare, negăm existenţa în om a unei puteri care poate acţiona în feluri diferite, având o bază logică, şi anume ca atât viciul cât şi virtutea nu pot  izvorî din aceeaşi stare a înfăptuitorului. Credem că acţiunile umane care se relaţionează la Dumnezeu iau naştere fie dintr-o stare morală,care produce fapte bune, fie dintr-o stare morală care produce în mod inevitabil fapte nelegiuite.

„În Epistola către Efeseni, Pavel declară că înainte ca  Duhul lui Dumnezeu să lucreze, fiecare suflet era mort în greşelile şi-n păcatele lui. Acum, vom încuviinţa cu toţii, că a fi mort în păcat, constituie o dovadă clară că nu există nici aptitudine nici putere pentru ca să se poată îndeplini vreo acţiune spirituală. Dacă un om era mort, atât fizic cât şi firesc, putem garanta că nu se întrevedea nici o posibilitate ca acel om să fie capabil de înfăptui o acţiune fizică. Un cadavru nu poate acţiona în nici un fel, fiind numărat printre cei care şi-au luat rămas bun de la simţurile lui care îl ajutau la îndeplinirea acţiunii. Aşadar, dacă un om este mort spiritual, cu siguranţă că el va fi incapabil să îndeplinească o acţiune spirituală, şi astfel doctrina neputinţei morale a omului se bazează în continuare pe o puternică dovadă din Scriptură.”

„ Pe principiul că dintr-un lucru necurat nu poate ieşi un lucru curat (Iov 14 : 4), tot cei născut din femeie este nespus de rău şi fără prihană  pentru a cărui natură doar nedreptatea reprezintă o atracţie (Iov 15 : 14).În consecinţă pentru a deveni păcătoşi, oamenii nu aşteaptă să atingă vârsta faptelor explicabile. Mai degrabă, ei sunt apostaţi încă din pântecel mamei lor, şi de îndată ce s-au născut merg la fel spunând minciuni(Psalmul 58:3), ba chiar mai mult ei sunt zămisliţi în păcat(Psalmul 51:5). Întocmirea gândurilor omului sunt rele din tinereţea lui (Geneza 8:21), şi din inima lor ies izvoarele vieţii (Proverbe 4 :23,  20: 11). Păcatele sunt expresia unei inimi fireşti, care nespus de înşelătoare şi deznădăjduit de rea (Ieremia 17 :9).

Ezechiel  prezintă acelaşi adevăr într-un limbaj concret, oferindu-ne imaginea unui copil neajutorat care a fost lăsat să  zacă în sângele lui, lăsat să moară, dar pe care Domnul L-a găsit şi de care a avut milă în harul Său ( C.16).

Această doctrină a păcatului originar susţine că omul păcătos are acelaşi fel şi măsură a libertăţii de a păcătui sub influenţa unei naturi nelegiuite pe care o are Diavolul şi demonii lui, sau aceea pe care o au sfinţii din glorii sau  îngerii atunci când acţionează drept  sub influenţa unei naturi sfinte. Dup cum sfinţii şi îngerii rămân neclintiţii în sfinţenia lor – ei având o natură care este în întregime înclinată spre neprihănire şi împotrivitoare păcatului – tot aşa natura oamenilor nelegiuiţi şi a demonilor este în aşa fel încât ei nu pot îndeplini nici măcar un singur lucru care să fie plăcut lui Dumnezeu. De aceea vedem necesitatea ca Dumnezeu să schimbe în  mod suveran caracterul acelei persoane o dată cu naşterea sa din nou.

Obiceiurile din Vechiul Testament, cel al tăierii împrejur şi al curăţirii mamei, au fost destinate să ne arate că omul vine păcătos în lumea aceasta, din moment ce natura umană este păcătoasă în chiar originile ei.

Pavel susţine acest adevăr într-un alt fel, posibil, chiar mai puternic, când citim în 2Corinteni 4:3,4: „Şi dacă Evanghelia noastră este acoperită, este acoperită pentru cei ce sânt pe calea pierzării, a căror minte necredincioasă a orbit-o dumnezeul veacului acestuia, ca să nu vadă strălucind lumina Evangheliei  slavei lui Cristos, care este chipul lui Dumnezeu”. Cu alte cuvinte, oamenii, fără intervenţiile Duhului lui Dumnezeu, sunt sub influenţa Celui Rău. Ei sunt făcuţi robi de către Satana , 2 Timotei 2:26. „Când omul cel tare şi bine înarmat îşi păzeşte casa, averile îi sunt la adăpost. Dar dacă vine peste el unul mai tare decât el şi-l biruieşte, atunci îi ia cu sila toate armele în care se încredea, şi împarte prăzile luate de la el” (Luca 11:21,22). Dumnezeu îşi exersează acum dreptul de a elibera pe cine doreşte El, şi toţi creştinii nou-născuţi sunt păcătoşi răscumpăraţi din împărăţia păcatului.

Scriptura numeşte omul păcătos ca fiind un rob, un captiv al păcatului, care este incapabil să se salveze din robia şi din corupţia în care se găseşte. Lui îi este cu neputinţă să înţeleagă, cu atât mai puţin să facă lucrurile plăcute lui Dumnezeu. Iată cum am putea defini expresia „eliberarea din sclavie” –  o stare în care cel aflat în cauză este liber să facă doar voia stăpânului său, care în acest caz este păcatul. La aceasta s-a referit Isus când a spus: „oricine trăieşte în păcat este rob al păcatului” (Ioan 8:34).

Fiind că avem de-a face cu o adâncime atât de mare a decadenţei omului, ar fi cu totul imposibil pentru el ca să se elibereze. Singura lui speranţă de a-şi îmbunătăţi viaţa stă numai în schimbarea stării sufletului lui, transformare găsită doar în puterea suverană înviorătoare a Duhului Sfânt care lucrează când, unde şi cum doreşte El. Nimeni nu s-ar putea schimba fără această schimbare interioară, la fel cum nu ai putea alimenta o vas care are o spărtură, fiind aşadar prejudiciat. Sau tot aşa cum un etiopian nu şi-ar putea schimba culoarea pielii, sau leopardul să renunţe la petele lui, tot astfel cel care este obişnuit să facă răul nu s-ar putea îndrepta. Această trecere de la moarte spirituală la viaţă spirituală o numim „naştere din nou”. Ei i se face referire în Biblie prin mai mulţi termeni: „renaştere”, „o trezire la viaţă”, „chemare din întuneric la lumină”, „o schimbare”, „o reînnoire”, „o înlocuire a unei inimi de piatră cu o inimă de carne”, etc., lucrare care aparţine în întregime Duhului Sfânt. Ca rezultat al acestei schimbări, omul vede adevărul desluşit şi îl acceptă bucuros. Instinctele lui şi impulsurile lui intime sunt în acord acum cu legea, supunere care devine nimic altceva decât expresia vădită a naturii sale. Se crede că reînnoirea  este lucrarea aceleaşi puteri supranaturale cu care Dumnezeu L-a înviat pe Cristos din morţi (Efeseni 1:18-20). Omul nu deţine această putere a regenerării, şi până când această schimbare interioară are loc, el nu poate fi convins de adevărul Evangheliei, indiferent de mărturia exterioară prezentată lui. „Dacă nu-l ascultă pe Moise sau pe profeţi, cum vor asculta ei pe Unul înviat din morţi?”

III. Deficienţele virtuţilor omeneşti

Omul păcătos poate, din obişnuinţă, să-şi iubească familia şi poate fi un cetăţean respectabil. Poate chiar să doneze un  milion  de dolari pentru construirea unui spital, însă nu poate dărui un pahar de apă unui „ucenic” în Numele lui Isus. Dacă este beţiv, se poate opri să nu bea din scopuri utilitare, dar nu o poate face din dragoste pentru Dumnezeu. Toate calităţile şi faptele lui bune au un defect fatal prin faptul că motivaţiile din care izvorăsc nu sunt în a -L lăuda pe Dumnezeu – un defect atât de hotărâtor, încât orice fărâmă de bunătate este umbrită şi ascunsă. Nu contează  atât binefacerile în sine, cât timp cel care le înfăptuieşte nu este în armonie cu Dumnezeu, astfel că nici o faptă de-a sa nu poate fi acceptată din punct de vedere spiritual. Privind chiar mai profund, faptele bune ale celor păcătoşi nu au o bază stabilă, pentru că natura lui este neschimbată, şi aşa cum o scroafă se va întoarce în mod sigur la bălăceala ei în mlaştină, la fel se va întoarce şi păcătosul, mai devreme sau mai târziu, la căile lui rele.

În domeniul eticii, faptul că moralitatea omului trebuie să preceadă moralitatea acţiunii este o regulă. Chiar dacă cineva ar putea vorbi în limbi omeneşti sau îngereşti, şi îi lipseşte acea  esenţă interioară numită dragostea de Dumnezeu, este doar o aramă sunătoare sau un chimval zăngănitor. Chiar dacă şi-ar dărui toată averea  pentru a hrăni pe cei nevoiaşi, sau dacă şi-ar da trupul să fie ars, şi n-ar avea dragostea, nu i-ar folosi la nimic. Fiecare dintre noi este de acord cu faptul că atunci când ne este făcut un serviciu ( indiferent din ce motive utilitare ar izvorî), însă persoana aceea ne este duşman, nu acordăm mulţumire şi aprobare acelui fapt. Afirmaţia pe care o găsim în Scriptură: „ Fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu”, îşi găseşte explicaţia în următorul fapt: credinţa este fundamentul celorlalte virtuţi, şi Dumnezeu nu acceptă nimic care nu îşi are sursa dintr-o inimă curată.

Un act moral trebuie judecat dup standardul  dragostei pentru Dumnezeu, dragoste care este şi a fost, izvorul tuturor virtuţilor, şi care este revărsată prin har peste noi. Augustin nu a negat existenţa virtuţilor veridice, precum modestia, cinstea, generozitatea, care stabilesc o anumită conduită printre oameni, însă el a făcut o diferenţă evidentă între acestea şi roada Duhului ( credinţa, dragostea şi recunoştinţa faţă de Dumnezeu,etc.), care sunt singurele bune în adevăratul sens al cuvântului, şi care singure au valoare în faţa lui Dumnezeu.

Această distincţie este ilustrată din plin prin exemplul oferit de W.D. Smith. Acesta spune cam aşa: Putem găsi multe lucruri bune (în esenţa lor), într-o bandă de piraţi. Deşi ei se împotrivesc puternic legilor conducerii, ei au propriile lor reguli şi legi, cărora se supun cu mare stricteţe. Putem întâlni în mijlocul lor curajul şi fidelitatea, cât şi multe alte lucruri care vor dovedi că ei sunt piraţi. Ei pot face de asemenea multe lucruri impuse de legile conducerii, dar pe care nu le înfăptuiesc  pentru că cei din stăpânire o cer, ci datorită supunerii propriilor lor reguli. De exemplu, conducerea cere onestitate, ei practicând-o în mod strict între ei, în tranzacţiile lor şi în împărţirea prăzii. Totuşi în ce priveşte stăpânirea şi principiile generale, întreaga lor viaţă este axată pe cea mai cruntă necinste. Acum, se înţelege de la sine că, atâta timp cât ei continuă în rebeliunea lor, ei nu se pot recomanda conducerii ca simpli cetăţeni. Primul lor pas trebuie să fie cel de a renunţa la rebeliunea lor, să  dovedească supunere faţă de autoritate şi să implore milă. Tot astfel, oamenii, în starea lor originară, sunt nişte rebeli împotriva lui Dumnezeu şi, deşi ei pot face multe lucruri cerute de legea lui Dumnezeu, lucruri care le vor face cinste ca oameni, totuşi nici unul din ele nu face referire la Dumnezeu sau la legea Lui. În schimb,  respectul faţă de societate, respectul pentru opinia publică, egoismul, caracterul lor văzut în ochii lumii, sau multe alte motive fireşti şi ticăloase domnesc într-o manieră categorică, iar Dumnezeu, căruia îi datorează inima şi vieţile lor, este uitat; sau cu alte cuvinte, toate cerinţele Lui sunt respinse cu  răutate, sfaturile Lui sunt privite cu dispreţ, iar inima, într-o rebeliune îndârjită, refuză să se supună. Acum, este clar faptul că atâta timp cât sufletul continuă să se complacă în această stare, omul este un rebel împotriva lui Dumnezeu, şi nu poate face nimic pentru a fi pe placul Lui. Primul pas este să renunţe la împotrivirea lui, să se pocăiască de păcate, să se întoarcă la Dumnezeu şi să implore iertarea şi împăcarea prin Cel care a înfăptuit salvarea. Omul este refractar în a face acest lucru, până când o va face de bună voie. El găseşte plăcere în păcatele lui, şi va continua să le prefere, până când inima lui este schimbată.

Smith continuă, Faptele bune ale nelegiuiţilor, indiscutabil că  nu sunt păcătoase în ele însele, ci sunt aşa prin defectul lor. Lor le lipseşte baza care i-ar putea face neprihăniţi în ochii lui Dumnezeu. În cazul piraţilor că acţiunile lor sunt o rebeliune împotriva guvernului. Atâta timp cât sunt piraţi, atât navigarea, repararea sau echiparea vaselor lor, şi până şi mâncatul sau băutul lor, toate sunt considerate nelegiuiri în ochii stăpânirii, din moment ce ei sunt doar expedienţi în a face posibil ca ei să-şi continue „cariera piraterească”,  şi constituie părţi ale vieţii lor de rebeliune. Acelaşi lucru şi în ce-i priveşte pe păcătoşi. Cât timp inima lor este imorală, aceasta pângăreşte totul în ochii lui Dumnezeu, până şi cele mai obişnuite ocupaţii, pentru că, Dumnezeu ne spune clar: „privirile trufaşe şi inima îngâmfată, această candelă a celor răi, nu este decât păcat” (Proverbe 21:4).

Despre această neputinţă ne vorbeşte Scriptura când spune „Deci, cei ce sunt pământeşti, nu pot să placă lui Dumnezeu” (Romani 8:8); „Tot ce nu vine din îndreptăţire este păcat” (Romani 14:23) şi „Şi fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui” (Evrei 11:6)! Aşadar, până şi virtuţile oamenilor păcătoşi nu sunt decât nişte flori smulse, care se ofilesc. Din această cauză, Domnul Isus le-a spus ucenicilor Lui „ Şi pentru că acele virtuţi sunt de această natură, ele sunt doar temporare. Cel care le posedă se  aseamănă cu omul a cărui sămânţă cade pe un pământ stâncos, care răsare îndată anunţând roadă, însă care a pălit atunci când soarele a răsărit, şi pentru că nu avea rădăcini s-a uscat.

De asemenea reiese faptul că mântuirea  izvorăşte numai sau în mod absolut din HAR- şi că Dumnezeu are libertatea, în acord cu perfecţiunile infinite ale naturii Sale, să-i salveze pe toţi, pe câţiva, pe mulţi sau pe toţi oamenii, în conformitate aşadar cu voia Lui suverană. Mai concluzionăm că salvarea nu se bazează pe meritele nici unei fiinţe, ci că depinde de Dumnezeu, şi nu de oameni, care pot sau nu pot să fie făcuţi părtaşi ai vieţii eterne. Dumnezeu acţionează ca un suveran prin salvarea unora şi lăsarea altora în voia minţii lor nebune pentru a-şi plăti păcatele. Păcătoşii sunt comparaţi cu oameni morţi sau cu oase uscate lăsate în neputinţa lor. Toţi sunt la fel. Alegerea celor care sunt chemaţi la viaţa veşnică este la fel de suverană ca şi cum Domnul Isus ar trece printr-un cimitir şi ar porunci unora dintr-o parte, altora din alta să învie, unde motivul de a-i învia pe unii şi de a-i lăsa pe alţii în mormântul lor putând fi găsit  doar în buna Lui plăcere, şi nu în persoanele moarte. De aici afirmaţia conform căreia noi suntem aleşi dinainte în conformitate cu voia Lui şi nu după înclinaţiile noastre proprii, astfel încât noi să ajungem să fim sfinţi, şi nu pentru că am fi fost sfinţi (Efeseni 1:4,5). „Cum toţi oamenii sunt la fel, nu ar fi meritat decât mânia şi pedeapsa lui Dumnezeu, dar darul Lui, Singurul Lui Fiu trimis sa moară în locul păcătoşilor ca singură cale de a-i salva,  este cea mai minunată dovadă a unei favori nemeritate şi dragoste personală pe care a putut Universul să o vadă vreodată”.

IV. Căderea omului

Căderea rasei umane în starea de păcat şi mizerie este baza sau fundamentul sistemului de răscumpărare care ne este făcut de cunoscut în Biblie, este baza sistemului pe care noi îl învăţăm. Se pare că doar calviniştii au luat doctrina căderii prea în serios. Totuşi Biblia, de la început până la sfârşitul ei, declară că omul este ruinat – pierdut în totalitate – el fiind într-o stare de vinovăţie şi decadenţă din care lui îi este imposibil să se salveze, şi că Dumnezeu ar fi putut în dreptatea Lui, să-l lase în starea aceea. În Vechiul Testament, relatarea căderii omului se găseşte în trei capitole ale cărţii Geneza, iar în Noul Testament sunt făcute referiri directe la ea în Romani 5:12-21, 1 Corinteni 15:22, 2 Corinteni 11:3, 1 Timotei 2:13,14, etc., deşi Noul Testament pune accent nu pe faptul istoric că omul a căzut, ci pe faptul etic şi anume că el este căzut.  Scriitorii Noului Testament l-au interpretat în mod literal şi şi-au bazat teologia pe el. pentru Pavel, Adam a existat la fel de real ca şi Cristos, iar căderea în aceeaşi măsură ca şi răscumpărarea. Se poate susţine că apostolii au greşit, dar că acesta a fost punctul lor de vedere, nu putem nega.

Dr. A. A. Hodge ne-a oferit o prezentare  foarte bună a doctrinei căderii, pe care o vom cita în cele ce urmează:  „ Pentru că nu a putut fi oferită, în natura cazului, o verificare corectă a fiecărei persoane odată cu venirea ei în existenţă sub forma unui copil nedezvoltat, Dumnezeu, ca şi creator al rasei şi urmărindu-i binele, a testat întreaga omenire prin persoana lui Adam, pus în cele mai favorabile condiţii, el fiind reprezentantul şi înlocuitorul personal al fiecăruia dintre descendenţii lui naturali. A făcut un pact cu el cu privire la ocupaţiile şi viaţa lui; spre exemplu, i-a dăruit lui, şi în numele tuturor celor pe care îi reprezintă, o promisiune a vieţii eterne, condiţionată de o supunere totală. Supunerea era un test specific pentru o perioadă de timp limitată,  perioadă de probă care trebuia încheiată, în mod necesar, fie prin răsplătirea ca şi consecinţă a ascultării, sau moartea ca şi urmare a neascultării. Răsplata promisă era viaţa veşnică, un har ce includea de departe mai mult decât i-a fost încredinţat lui Adam la început când a fost creat, asigurarea care ar fi ridicat rasa umană într-o condiţie a unei sfinţenii irevocabile şi a unei fericiri eterne. Pedeapsa care ameninţa şi urma era moartea: „în ziua în care vei mânca din el vei muri negreşit”. Natura morţii ameninţătoare  poate fi determinată  doar dintr-o cercetare a tot ce a fost implicat în blestemul care a fost pus. Ştim că a inclus retragerea bunătăţii divine şi a comunicării spirituale de care viaţa omului depindea. De aici înstrăinarea şi blestemul lui Dumnezeu, starea de vinovăţie şi decădere a naturii, încălcările reale consecutive, necazurile vieţii, desfrâul trupesc, chinurile iadului”.

Consecinţele păcatului lui Adam sunt toate cuprinse în termenul moarte, în cel mai larg sens al său. Pavel ne scrie cea mai sumară afirmaţie : „plata păcatului este moartea”. Întreaga semnificaţie a morţii care-l ameninţa pe Adam poate fi pricepută doar prin luarea în ansamblu a tuturor consecinţelor rele care s-au năpustit de-atunci asupra omului. Mai întâi, a fost moartea spirituală  sau separarea eternă de Dumnezeu , după acea moartea fizică ori moartea trupului care este doar una din primele urmări relativ neimportante  a marii pedepse. Adam nu a murit din punct de vedere fizic decât după 930 de ani după cădere, însă a murit spiritual chiar din momentul în care a păcătuit. A murit întocmai ca peştele pe care îl scoţi din apă, sau asemeni unei plante care se ofileşte odată ce este scoasă din pământ.

În general, noi avem o anumită idee referitoare la căderea lui Adam…Adam nu a fost tentat în mod direct de Satan….Eva a fost ispitită de Satan, şi Eva a păcătuit, fiind înşelată. Cât despre Adam, avem o dovadă inspirată care dovedeşte că Adam nu a fost înşelat (1 Timotei 2:14). El nu a fost prins în cursă de Satan, dimpotrivă, ceea ce a făcut, a făcut  de bunăvoie, intenţionat. Şi în deplină cunoştinţă a ceea ce a înfăptuit, şi cu o realizare perfectă a consecinţelor grave care erau implicate, el a ales în mod voit să-şi urmeze soţia în actul ei de neascultare. Acea alegere intenţionată a păcatului a fost cea care a constituit caracterul său hidos. Dacă ar fi fost atacat de către Satan şi forţat să reziste unei puteri supraomeneşti, atunci am fi putut încerca să-l scuzăm pentru căderea sa. Dar când, a văzut în mod clar şi a fost perfect conştient de groaznica natură a faptei lui, el şi-a folosit libera alegere  pentru a răspunde cererilor unei creaturi care -L sfida pe Creator, nu putem să găsim nici o scuză pentru căderea lui. În realitate, fapta lui a fost deliberată, o rebeliune sfidătoare, prin ea, omul alegând în mod deschis, să nu –I mai fie supus lui Dumnezeu, ci lui  Satan.

Să nu fi fost căderea una îngrozitoare? Cu cât  descoperim mai mult din natura umană pe măsură ce se manifestă împrejurul nostru, cu atât mai uşor ne este să acceptăm doctrina păcatului originar. Luaţi lumea ca un întreg plin cu criminali, hoţi, beţivi, războaie, familii dezbinate, şi crime de tot felul. Sutele de forme ingenioase pe care crima şi viciul le-au luat în mâinile  celor care le practică în mod regulat sunt toate simboluri ale unei istorii îngrozitoare. Azi, cât şi în secolele trecute, o mare parte din natura umană  trăieşte şi moare în întunecimea păgânismului, fiind îndepărtată în totalitate de Dumnezeu. Modernismul şi refuzul de orice fel sunt răspândite până şi în biserică. Până şi aşa numita presă religioasă este puternic atinsă de necredinţă. Observaţi tendinţa generală de a omite rugăciunea sau studierea Bibliei, ori propagarea lucrurilor spirituale. Nu fuge omul oare şi acum, precum Adam, de prezenţa lui Dumnezeu, nedorind să aibă părtăşie cu El, manifestând ostilitate în inima lui faţă de Creator? Cu siguranţă că natura omului este păcătoasă în mod radical. Relatările din ziare ale evenimentelor, chiar şi pe pământul binecuvântat al Americii, arată că omul este păcătos, departe de Dumnezeu, condus de principii profane. Singura explicaţie adecvată a toate acestea este că pedeapsa cu moartea, care –l ameninţa pe om înainte ca el să păcătuiască, rămâne acum asupra rasei umane.

Noi trăim într-o lume păcătoasă, o lume care se strică şi merge din râu în mai râu, o lume cufundată în nelegiuire şi blasfemie. Efectele căderii sunt de o aşa natură încât voia omului este îndreptată doar înspre păcate şi nebunie. Însă Dumnezeu nu permite ca rasa omenească să devină pe atât de coruptă pe cât ar fi în natura ei. El exercită influenţe

Care ţin în frâu, chemând oamenii la a se iubi între ei, la a fi oneşti, filantropici, şi la a se îngriji  şi de bunăstarea semenului său. Dacă Dumnezeu nu ar exercita aceste influenţe, oamenii ar deveni din ce în ce mai răi, nerespectând înţelegerile şi barierele sociale, până când s-ar atinge culmea nelegiuirilor, iar Pământul ar deveni atât de stricat încât cel ales nu ar mai putea trăi în el.

V. Principiul reprezentativ

Nouă ne este foarte uşor să înţelegem cum o persoană poate acţiona prin intermediul unui reprezentativ. Oamenii unui stat acţionează în şi prin reprezentanţii lor în corpurile legislatoare. Dacă o ţară are în fruntea ei un preşedinte sau un rege înţelept, tot poporul va beneficia de situaţia bună din ţară, în schimb dacă are un conducător nechibzuit, toţi vor avea de suferit. În mare parte părinţii sunt reprezentanţii copiilor lor, în mare parte  ei hotărându-le destinul. Dacă părinţii sunt înţelepţi, cinstiţi, chibzuiţi, copiii vor culege binecuvântări pe urmele lor, dar dacă ei sunt indolenţi şi imorali, copiii suferă. În multe feluri, bunăstarea individuală este condiţionată de faptele altora, deci acest principiu reprezentativ face parte din viaţa umană. De aici avem doctrina din Scriptură conform căreia Adam a fost luat în mod „oficial” reprezentant al neamului său – deci avem aplicarea unui principiu care ne priveşte pe noi toţi.

Dr. Charles Hodge a tratat acest subiect cu multă abilitate, în secţiunea care urmează: Acest principiu reprezentativ se găseşte răspândit în întreaga Scriptură. Imputarea păcatului lui Adam posterităţii sale nu este deloc un fapt izolat. Este doar o ilustrare a principiului general care caracterizează   poruncile lui Dumnezeu instituite încă de la începutul lumii. Dumnezeu S-a descris lui Moise ca Unul care „pedepseşte fărădelegea părinţilor în copii şi în copiii copiilor până la al treilea  şi al patrulea neam..” (Exod 34:6,7). Blestemul rostit supra Canaanului cade şi asupra posterităţii. Pentru că Esau îşi vinde dreptul de întâi născut, el va anula posibilitatea ca descendenţii lui să aibă parte de făgăduinţă. Copiii lui Moab şi Amon au fost excluşi pentru totdeauna din poporul Domnului datorită faptului că înaintaşii lor s-au opus trecerii israeliţilor atunci când au ieşit din Egipt. În cazul  lui Datan şi Abiram, cât şi al lui Acan, soţiile  şi fiii lor au pierit pentru păcatele părinţilor lor. Dumnezeu i-a spus lui Eli că „niciodată fărădelegea casei lui nu va fi ispăşită nici prin jertfe, nici prin daruri de mâncare”. Lui David i s-a spus: „Acum  niciodată nu se va depărta sabia din casa ta, pentru că M-ai dispreţuit şi pentru că ai luat de nevastă pe nevasta lui Urie, Hetitul”. Lui Ghehazi i s-a spus: „Lepra lui Naaman se va lipi de tine şi de sămânţa ta pentru totdeauna”. Păcatul lui Ieroboam  şi a oamenilor din generaţia lui  au determinat soarta a zece triburi. Imprecaţia iudeilor  când au cerut răstignirea lui Cristos, „Sângele Lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri”, încă mai apasă greu asupra poporului răspândit a lui Israel…Acest principiu străbate ca un fir roşu întreaga Scriptură. Când Dumnezeu a încheiat legământ cu Avraam nu a făcut-o doar pentru el ci şi pentru cei care vor urma după el. Ei erau legaţi prin toate promisiunile legământului. Ei au primit şi binecuvântările şi ameninţările, şi în multe cazuri pedeapsa neascultării a venit asupra celor care nu comiseseră păcatul. Copiii au avut de suferit în aceeaşi măsură cu părinţii lor în judecăţile trimise, fie foamete, ciumă sau războiul care venea peste popor datorită păcatelor lor.

Evreii din zilele noastre sunt şi azi sub pedeapsa păcatelor părinţilor lor datorită faptului că L-au respins pe Acela despre care Moise şi profeţii au vorbit. Întreg planul de răscumpărare este bazat pe acest principiu. Cristos este reprezentantul poporului Său, şi astfel păcatele lor  sunt atribuite Lui, iar neprihănirea Lui se revarsă asupra lor…  Nici un om care crede Scriptura nu poate să nu recunoască faptul că vede peste tot caracterul reprezentativ al părinţilor, şi că legile lui Dumnezeu au fost fundamentate încă de la început  pe principiul conform căruia copiii suportă pedeapsa păcatelor părinţilor lor. Acesta este unul din motivele pentru care păgânii resping originea divină a Scripturii. Însă păgânismul nu aduce nici o schimbare. Istoria este la fel de înţesată de doctrine precum este şi Scriptura. Pedepsirea criminalului implică şi familia în ruşinea şi mizeria lui. Cel care risipeşte şi beţivul aduc sărăcie şi nenorocire apropiaţilor lor. Nu există în momentul de faţă, naţiune pe acest pământ a cărui bunăstare sau condiţie mizeră să nu fi fost determinată de caracterul şi comportamentul  înaintaşilor lor…Ideea trecerii vinei sau a pedepsei locţiitoare stă la baza tuturor jertfelor răscumpărătoare pe parcursul Vechiului Testament, şi a  măreţei răscumpărări după noua lege. A purta păcatul, în limbajul Scripturii, înseamnă a purta pedeapsa păcatului. Victima purta păcatul celui care o jertfea. Se puneau mâini asupra capului animalului jertfit simbolizând transferul vinei. Animalul trebuia să fie fără cusur sau fără pată pentru a-l învrednici că sângele lui era vărsat nu pentru propriile deficienţe ci pentru păcatele unui om. Toate acestea erau simbolic, urmăreau un numit tipar…Aceasta este ceea ce ne învaţă Scriptura de spre Răscumpărarea lui Isus…El a purtat păcatele noastre, El a fost făcut păcat pentru noi, El a suferit pedeapsa legii în locul nostru. Toate acestea pornesc de la faptul că păcatele unui om pot fi, având o anumită bază, atribuite altei persoane.

Scriptura ne spune „prin neascultarea unui singur om, cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi” (Romani 5:19). „Printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit” (Romani 5.12). „Printr-o singură greşeală a venit o osândă” (Romani 5:18). Este ca şi cum Dumnezeu ar fi spus: dacă păcatul trebuie să intre, să vină atunci prin intermediul unui om, astfel ca şi neprihănirea să fie adusă tot de un om.

Adam nu a fost doar tatăl, ci şi reprezentantul a întregii rase omeneşti. Iar dacă noi înţelegem pe deplin apropierea relaţiilor dintre el şi ei, am pricepe pe deplin şi dreptatea  transmiterii păcatului lui asupra lor. Păcatul lui Adam este atribuit descendenţilor  săi tot astfel cum neprihănirea lui Cristos este atribuită  celor care cred în El. Desigur că, urmaşii lui Adam nu sunt mai vinovaţi de păcatul lui decât cei răscumpăraţi de Cristos merită neprihănirea Lui.

Suferinţa şi moartea sunt declarate ca fiind consecinţe a păcatului, şi motivul pentru care toţi more este pentru că toţi au păcătuit. Acum noi ştim că mulţi mor fiind copii, înainte ca ei să fi comis păcate, ei înşişi. Şi am concluziona atunci că fie Dumnezeu este nedrept prin pedepsirea celor inocenţi, fie că acei copii sunt într-un anumit fel fiinţe vinovate. Dacă sunt vinovaţi, cum au păcătuit ei?  Este imposibil să o explicăm fără altă supoziţie şi anume că ei au păcătuit în Adam (1 Corinteni 15:22; Romani 5:12,18) şi că ei nu au putut păcătui în alt fel decât prin reprezentantul lor.

Dar chiar dacă noi nu suntem în mod personal vinovaţi de păcatul lui Adam,  totuşi suntem pasibili de a fi pedepsiţi. „Vina păcatului public al lui Adam” cum spune Dr. A.A. Hodge, printr-un act judiciar al lui Dumnezeu, este o responsabilitate a fiecăruia dintre descendenţii lui din momentul în care omul există, şi aşadar, precedent oricărui act pe care îl va face. De aici, toţi oamenii iau fiinţă fiind lipsiţi de toate influenţele Duhului Sfânt de care viaţa lor morală şi spirituală depinde … şi cu un antecedent înspre păcat care triumfă în naturile lor, tendinţă care este în ea însăşi de natura păcatului, meritând a fi pedepsită. Începând cu căderea în păcat, natura umană îşi păstrează facultăţile mentale constituţionale proprii, conştiinţa şi libera voinţă, de aici omul continuă să fie un agent moral responsabil. Totuşi el este mort spiritual, şi în totalitate împotrivitor şi incapabil de a îndeplini vreuna dintre aceste  datorii care reies în urma relaţiei cu Dumnezeu, neputând să schimbe în nici un fel înclinarea lui păcătoasă sau tendinţele sale morale înnăscute, sau să fie dispus unei astfel de schimbări, ori să coopereze cu Duhul Sfânt care  poate efectua transformarea.

Despre acest rezultat general, Dr. R.L.Dabny, renumitul teolog al bisericii prezbiteriene sudice,spune: Explicarea prezentată de doctrina învinovăţirii este cerută de toţi cu excepţia Pelagianilor şi Socinienilor, omul fiind mort spiritual şi făcând parte dintr-o rasă condamnată. Vezi Efeseni 2:1-5 sau alte pasaje. Evident, omul se află sub povara unei pedepse dintr-o anumită cauză, încă de la începutul vieţii sale. Dovadă ne este şi depravarea copiilor, cât şi moştenirea greutăţilor şi morţii. Acum, fie omul a fost judecat şi a căzut prin Adam, fie a fost condamnat fără judecată. Fie este sub blestem(care rămâne asupra lui de la începutul existenţei sale) din cauza  lui Adam, sau chiar fără vină. Judecătorul, cel mai onorabil înaintea lui Dumnezeu, o doctrină care deşi se constituie un mister profund, Îl prezintă pe El  ca oferind omului o eliberare rezonabilă şi favorabilă, fie îl determină pe Dumnezeu să-l condamne nejudecat, chiar înainte de exista.

VI, Bunătatea şi severitatea lui Dumnezeu

Supravieţuirea la cădere şi extinderea ei este un lucru umilitor. Dovedeşte omului că orice pretenţie a lui de a fi bun este nefondată, arătându-i că singura lui speranţă este harul suveran a Dumnezeului Atotputernic. „Priceperea  restaurată prin îndurare” de care Arminian vorbeşte nu este dovedită prin fapte. Scripturile, istoria şi practica creştină nu justifică o astfel de viziune a condiţiei morale, naturale a omului susţinută de învăţătura sistemului arminian. Dimpotrivă, orice învăţătură a acestuia ne oferă o imagine a unei decadenţe îngrozitoare şi a unei înclinaţii universale în spre rău, care poate fi învinsă  numai prin intervenţia harului divin. Sistemul calvinist vorbeşte despre o alunecare mult mai adâncă în păcat şi de o manifestare de departe mai glorioasă a harului răscumpărător. Aceste adâncimi îl conduc pe creştin la disperare, îl îndeamnă să se lase necondiţionat în braţele lui Dumnezeu şi să primească harul nemeritat, singurul lucru care îl poate salva.

Putem vedea mila lui Dumnezeu dar şi severitatea Lui atât în domeniile spirituale cât şi cele fizice. Viaţa este plină de greutăţi, şi oricât de neplăcută ar fi uneori noi trebuie să-i facem faţă şi să o acceptăm. De-a lungul Scripturii, şi în mod special în cuvintele lui Cristos chinurile celor nelegiuiţi sunt descrise într-o asemenea măsură  încât să ne arate că ele sunt nespus de groaznice. Ajunge să privim de exemplu în Evanghelia după Matei: 5:29,30; 7:19; 10:28; 11:21-24; 13:30, 41,42,49, 50; 18:8,9,34; 21:41; 22:14; 24:51; 25:12, 30,41; 26:24.Cu siguranţă că o asemenea doctrină care a fost atât de mult subliniată de Domnul Isus, nu poate fi trecută cu vederea, oricât de neplăcută ar fi.

În viaţa următoare, cei răi, cu orice  restricţie ridicată, se vor cufunda în păcatele lor, blestemându-L pe Dumnezeu, şi chinuindu-se din ce în ce mai tare pe măsură ce se vor cufunda în groapa nemărginită. Pedeapsa eternă este pedeapsa d a păcătui la nesfârşit. Însă, în dreptatea sa, Dumnezeu îi pedepseşte pe cei răi, dar îi şi răsplăteşte pe cei neprihăniţi. O mare parte din indiferenţa cu care  mulţi creştini privesc creştinismul se datorează eşecului conducătorilor creştini în a accentua aceste învăţături pe care Cristos le-a subliniat atât de mult.

Pe plan fizic, putem vedea severitatea lui Dumnezeu în războaie, foamete, inundaţii, dezastre, boli, suferinţe, moarte şi tot felul de nedreptăţi care se abat atât asupra celor drepţi, cât şi celor păcătoşi. Toate acestea există într-o lume care se află în întregime sub controlul unui Dumnezeu care este infinit în perfecţiunea Sa.

„Uită-te dar la bunătatea şi asprimea lui Dumnezeu!” (Romani 11:22).Naturalismul nu dă dreptate nici uneia dintre ele. Arminianismul ridică în slăvi pe prima, dar o neglijează pe a doua. Calvinismul este singurul care este de acord cu amândouă. Singurul care face de cunoscut faptele care privesc dragostea infinită a lui Dumnezeu care L-a determinat să ofere poporului Său răscumpărarea, chiar cu preţul trimiterii singurului Său Fiu preaiubit ca să moară pe cruce, dar şi abisul care există între omul păcătos şi Dumnezeul Sfânt. Este adevărat că „Dumnezeu este dragoste”, dar alături de această afirmaţie ar trebui pusă cea care spune că „Dumnezeul nostru este un foc mistuitor” (Evrei 12:29). Oricare sistem ar omite sau ar subevalua vreunul dintre aceste două adevăruri ar fi un sistem incomplet, oricât de plauzibil ar părea el omului.

Această doctrină a incapacităţii omului este cumplită, aspră, ameninţătoare. Dar trebuie să ne aducem aminte că noi nu avem libertatea de a  dezvolta un nou sistem pe placul nostru. Trebuie sa luăm lucrurile aşa cum sunt. Bineînţeles că asemenea manifestări ale omenirii sunt, în general, supărătoare pentru cei nelegiuiţi, mulţi încercând să găsească  un sistem de doctrine  mai accesibil minţii tuturor. Starea omului decăzut este aceea că el ascultă cu cea mai mare plăcere oricare teorie care l-ar face independent câtuşi de puţin de Dumnezeu; el doreşte să fie stăpân pe soarta lui şi domn peste sufletul său. Condiţia pierdută, ruinată şi fără de speranţă a păcătosului trebuie mereu pusă înaintea lui, pentru că până nu o va percepe cu adevărat, el nu va cere niciodată ajutor acolo de unde trebuie. Bietul om! Cu trupul şi sufletul plin de păcat, nu doar că nu are putere, dar şi fără înclinarea de a se apropia de Dumnezeu, şi ce este şi mai groaznic, el este încă un rebel, un rival arogant, blasfemator a Marelui Iehova.

Această doctrină a imoralităţii exhaustive (totale), sau a păcatului originar, a fost tratată pentru a face de cunoscut baza doctrinei predestinării. O parte a imaginii rămâne necunoscută, dar întregirea ei stă în gloria lui Dumnezeu manifestată  în mântuire. Fiecare din acest adevăr trebuie studiat ca atare pentru ca să poată fi apreciat într-un mod adecvat.

VII. Dovezi din Scriptură

 1 Corinteni 2:1 „Dar omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie; şi nici nu le poate înţelege, pentru că trebuie judecate duhovniceşte”.

Geneza 2:17 „…dar din pomul cunoştinţei, binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care  vei mânca din el, vei muri negreşit”.

Romani 5:12 „De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit”.

2 Corinteni 1:9 „ Ba încă ne spunea gândul că trebuie să murim; pentru ca să ne punem încrederea nu în noi înşine, ci în Dumnezeu care înviază morţii”.

Efeseni 2:1-3 Voi eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre, în cari trăiaţi odinioară, după mersul lumii acesteia, după domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în  fiii neascultării. Între ei eram şi noi toţi odinioară, când trăiam în poftele firii noastre pământeşti, când făceam voile firii pământeşti şi ale gândurilor noastre, şi eram din fire copii ai mâniei, ca şi ceilalţi”.

Efeseni 2:12 „aduceţi-vă aminte că în vremea aceea eraţi fără Cristos, fără drept de cetăţenie în Israel, străini de legămintele făgăduinţei, fără nădejde şi fără Dumnezeu în lume”.

Ieremia 13:23 „Poate un etiopian să-şi schimbe pielea, sau un pardos să-şi schimbe petele? Tot aşa, aţi putea să faceţi binele, voi, cari sunteţi deprinşi să faceţi răul?”

Psalmul 51:5 „Iată că sunt născut în nelegiuire, şi în păcat m-a zămislit mama mea”.

Ioan 3:3 „Drept răspuns, Isus i-a zis: Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu”.

Romani 3:10-12 „..după cum este scris: Nu este nici un om neprihănit, nici unul măcar. Nu este nici unul care să aibă pricepere. Nu este nici unul care să facă binele, nici unul măcar. Toţi s-au abătut şi au ajuns nişte netrebnici. Nu este nici unul care să facă binele, nici unul măcar”.

Iov 14:4 „Cum ar putea să iasă dintr-o fiinţă necurată un om curat? Nu poate să iasă nici unul”.

1 Corinteni 1:18 „  Fiindcă propovăduirea crucii este o nebunie pentru cei  ce sânt pe calea pierzării: dar pentru noi, cari suntem pe calea mântuirii, este puterea lui Dumnezeu”.

Faptele Apostolilor 13:41 „Uitaţi-vă, dispreţuitorilor, miraţi-vă şi pieriţi; căci în zilele voastre, am să fac o lucrare, pe care n-o veţi crede nicidecum, dacă v-ar istorisi-o cineva”.

Proverbe 30:12 „Este un neam de oameni care se crede curat, şi totuşi nu este spălat de întinăciunea lui”.

Ioan 5:21 „În adevăr, după cum Tatăl înviază morţii şi le dă viaţă, tot aşaşi Fiul dă viaţă cui vrea”.

Ioan 6:53 „Adevărat, adevărat vă spun că dacă nu mâncaţi trupul Fiului omului, şi dacă nu beţi sângele Lui, n-aveţi viaţa în voi înşivă”.

Ioan 8:19 „Ei I-au zis deci: Unde este Tatăl Tău? Isus a răspuns: Voi nu Mă cunoaşteţi nici pe Mine, nici pe Tatăl meu. Dacă M-aţi cunoaşte pe Mine, aţi cunoaşte şi pe tatăl Meu”.

Matei 11:25 „Te laud Tată, Doamne al cerului şi al pământului, pentru că ai ascuns aceste lucruri de cei înţelepţi şi pricepuţi, şi le-ai descoperit pruncilor”.

2 Corinteni 5:17 „Căci dacă este cineva în Cristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus:iată că toate lucrurile s-au făcut noi”.

Ioan 14:16,17 „ ŞI Eu voi ruga pe Tatăl, şi El vă va da un alt Mângâietor, care să rămână cu voi în veac; şi anume, Duhul adevărului, pe care lumea nu-L poate primi, pentru că nu-L vede şi nici nu-L cunoaşte; dar voi Îl cunoaşteţi, căci rămâne cu voi, şi va fi în voi”.

Ioan 3:19 „Şi judecata aceasta stă  în faptul că, odată venită Lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele”.

Despre Autor

Dr. Boettner s-a născut într-o fermă din partea de nord-vest a statului Missouri. A absolvit mai târziu Seminarul Teologic Princeton, unde a studiat teologia sistematică sub povăţuirea Dr. C.W. Hodge. Anterior, absolvise la Colegiul Tarkio, Missouri şi a urmat un scurt curs în agricultură la Universitatea din Missouri. În 1933 a primit titlul de Doctor în subiectul Divinităţii, iar în 1957 a fost numit Doctor în Literatură. A predat studii biblice timp de opt ani la Colegiul Pikeville, Kentucky. A fost rezident în Washington D.C. timp de unsprezece ani şi în Los Angeles, trei ani. S-a stabilit apoi în Rock Port, Missouri. Celelalte cărţi ale lui mai cuprind: catolicismul roman, studii de teologie, nemurirea şi perioada de o mie de ani.

http://www.voxdeibaptist.org/imoralitate_exhaustiva.htm

Migranți din peste 40 de țări în marş spre graniţa de sud a S.U.A.

TURBO, COLOMBIA – Presiunea pusă asupra Mexicului de către Administrația Trump a dus la scăderea migranților care solicită azil la frontiera sudică a S.U.A. în luna iunie a anului curent, dar informaţii recente indică faptul că în America de Sud ajung un număr tot mai mare de migranți din întreaga lume care intenţionează să-şi croiască drum spre nord.

Această masă mare de solicitanți de azil care se îndreaptă spre S.U.A. provin din țări situate la distanţe mari de America Centrală și care, înainte de a ajunge în Statele Unite, trebuie să străbată aşa numita junglă Darien, o porţiune de pământ situată între Columbia şi Panama unde nu exista drumuri, ci doar o întindere vastă de vegetaţie tropicală.

Am condus din Medellin în orașul Turbo, la frontiera vestică a Columbiei , pentru a înțelege cine sunt acești migranți și de unde vin.

Aşteptând barca la cheiul plin cu migranți în drum spre S.U.A.

Când am ajuns, am găsit ceea ce căutam – mase de migranți africani aşteptând bărcile cu care să treacă de partea cealaltă a golfului.

Peter Bah a părăsit Camerunul la jumătatea lunii iunie. „Am trecut prin Istanbul, apoi ne-am oprit în Panama, apoi am ajuns în Ecuador, așa că acum încercăm să mergem înapoi în Panama. Din Panama, încercăm să mergem în America, acolo vom fi în siguranţă.”

În portul public din Turbo, o barcă plină de imigranți se pregăteşte să se îndreptate spre un loc numit Capurgana, ultima localitate din Columbia, înainte de Panama, iar de acolo vor începe marşul.

Drumul înspre necunoscut

Sunt atât de mulți migranți care au apărut în această zi încât trebuie să vină mai multe bărci pentru a-i duce pe toţi. Mulți dintre aceşti migranți nu sunt din America Latină. Sunt din Africa, Bangladesh, din întreaga lume. Cei mai mulți dintre ei habar nu au cu ce se vor confrunta.

„Va fi un drum greu”, a recunoscut Peter Bah. „Dar mă rog lui Dumnezeu să ne călăuzească”.

Unii dintre cei care fac acest drum prin junglă probabil nu vor supraviețui. Dar chiar şi dacă traversează jungla, călătoria lor va fi departe de a se termina. În taberele din Panama sunt acum 10.000 de migranți, iar numărul celor care le este permis să-şi continue drumul spre nord, până în Costa Rica, este de doar câteva sute pe săptămână.

Fabricio Marin, şeful portului din Turbo spune că masele de migranţi continuă să crească.

„Până ieri, am transportat peste 6.000 de persoane de diferite naționalități – Congo, Cuba, Haiti, Pakistan, Siria, Eritrea, Bangladesh. Sunt tot mai numeroși, în special migranții din Africa,” a spus el.

„Mulți dintre ei cred că atunci când ajung aici în Turbo au scăpat de ce e mai rău, dar, în realitate, suferința lor abia începe,” a adăugat el.

Copiii:  cei mai afectaţi din cei care fac această periculoasă călătorie

Fabricio consideră că cea mai mare tragedie este numărul de copii forțați să facă această călătorie primejdioasă.

„Am văzut aproape 600 de copii în acest an, făcând trecerea cu părinții, mulți dintre ei atât de mici că încă nici nu merg pe jos. Este foarte greu de privit, deoarece mulți dintre ei pur și simplu nici nu au vreo idee cu ce urmează să se confrunte.“

Pe partea din Panama a graniței, poliția de frontieră panameză a fost martoră, în ultimul an, la apariţia a aproximativ 40 de copii ce ieșeau din junglă singuri, după ce părinții lor nu au supravieţuit traversării. Când se întâmplă aşa ceva, autorităţile panameze nu au nici o idee din ce țări provin acești copii sau chiar care sunt numele lor.

L-am intervievat pe reprezentantul Seniaf-ului, serviciul panamez pentru protecţia familiei şi a copilului, despre problemă.

„Ajung aici într-o stare foarte proastă, epuizați, deshidratați și acoperiți cu mușcături de insecte din junglă,” a spus Luz Santos, o lucrătoare Seniaf. „Este într-adevăr dureros pentru echipa noastră. Suntem profund afectaţi când vedem copiii în această condiţie,” a spus ea.

Osleydy Rodriguez este ofiţer legătură la Poliţia de Frontieră care are ca misiune reunirea familiilor care sunt separate pe traseu. Ea spune că dintre toţi, copiii sunt cel mai mult în pericol.

„Am auzit istorisiri despre animale care au atacat un copil și l-au ucis acolo”, a spus ea. „Atunci când recuperăm copii pierduți – verificăm la toate punctele de frontieră și, de exemplu, am reuşit recent să reunim o fetiţă de doi ani cu mama ei, după șapte zile în care au fost separaţi.”

Turbo, Columbia: punctul de plecare înspre junglă Darien

Autogara din Medellin, Columbia, este unul dintre principalele escale pentru migranții care vin din străinătate. Aproape toți migranții veniți din Africa, Asia și din alte locuri din întreaga lume trebuie să meargă mai întâi în Ecuador, deoarece este singura țară din emisfera occidentală care le permite accesul pe teritoriul său fără viză. De acolo, migranții se urcă în autobuze. Este nevoie de aproximativ o săptămână pentru a ajunge la Turbo, care este punctul de pornire către jungla Darien.

Cum plătesc călătoria? Mulți dintre cei cu care am vorbit mi-au spus că primesc banii de la prietenii și familia lor din Statele Unite. Se pare că, deși acești migranți sunt disperați să ajungă în SUA, mulţi dintre ei nu sunt chiar lipsiţi de mijloace materiale.

Omar Caceres este unul dintre zecile de migranți cubanezi care se pregătea să treacă prin jungla Darien în dimineața în care echipa CBN a fost acolo. „M-au avertizat că drumul va fi dur, complicat și periculos. Pentru a vă spune adevărul nici nu sunt sigur cum o voi face. Dar am încredere în familia mea din State care să mă sprijine și în Dumnezeu ca să mă protejeze,” a spus el.

Sursa: CBN News

Echipa ȘtiriCreștine vă provoacă să vă rugați pentru situația acestor migranți, care întocmai ca evreii  de demult care au ieșit din Egipt, încearcă să-si găsească drumul spre țara promisă. Rugați-vă ca Dumnezeu să le dea acestor oameni speranță și încredere și, indiferent dacă acești oameni își ating sau nu scopul propus, să ajungă în America, ei să găsească pe traseu creștini care să le arate Calea și să-i îndrepte către Cer. Rugați-vă și pentru copiii acestor migranți ca Dumnezeu să-i aibă în paza lui bună, să-i protejeze de toate pericolele drumului și ale junglei și să-i țină aproape de familia lor.

https://www.stiricrestine.ro/2019/08/04/migranti-din-peste-40-de-tari-in-mars-spre-granita-de-sud-a-s-u-a/?