Închide

Majoritatea serifilor din Colorado se opun unei legi ce permite confisarea armelor cetatenilor, ba chiar sunt dispusi sa faca puscarie decat sa o puna in aplicare — SACCSIV – blog ortodox

CNN: Colorado’s controversial ‘red flag’ gun bill becomes law. Some sheriffs would rather go to jail than enforce it Controversatul proiect de lege “steag roșu” privind armele al statului Colorado devine lege. Unii șerifi mai degrabă ar face pârnaie decât să o pună în aplicare (CNN) – Controversatul proiect de lege “steag roșu” al statului […] […]

Un curs de biologie de facultate le predă studenților că fetușii umani sunt asemănători cu cancerul și paraziții — SACCSIV – blog ortodox

INFOWARS: COLLEGE BIOLOGY COURSE COMPARES FETUS TO CANCER, ‘PARASITE’ Un curs de biologie de facultate compară fetușii cu „paraziți legitimi” Imaginea cursului de la universitate pretinde că fetușii sunt ‚paraziți legitimi’ Un curs de biologie de nivel superior de la Universitatea din California le predă studenților că fetușii umani sunt asemănători cu cancerul și paraziții, […] […]

Legea şi Evanghelia: Predicarea lui Hristos printr‑o împărţire dreaptă a Cuvântului de Shane Rosenthal

download - Copie (2)

Legea şi Evanghelia:

Predicarea lui Hristos printr‑o împărţire dreaptă a Cuvântului

de Shane Rosenthal

La începutul secolului 21, sunt îngrijorat de starea creştinismului american. După părerea mea, bisericile contemporane sunt modelate mai mult de tiparul lumii decât de puterea Cuvântului. În timpul Reformei din secolul al 16‑lea, biserica a fost definită ca o instituţie în care Cuvântul era predicat în mod corect iar sacramentele erau administrate aşa cum se cuvine. Astăzi însă, nu numai că această definiţie lipseşte, dar slujba predicării şi practica sacramentelor trec prin vremuri grele. Sacramentele sunt practicate atât de sporadic încât nu mai sunt parte a vieţii bisericii, iar predicarea în unele cazuri a devenit un mijloc de întreţinere a „audienţei”, sau a devenit o întrunire politică, o sesiune de terapie, un discurs despre valorile creştine sau ale familiei, sau o speculaţie cu privire la sfârşitul lumii – prin toate acestea neglijându‑se proclamarea mesajului mântuitor al morţii ispăşitoare a lui Hristos pentru păcătoşi. Pentru a arăta că biserica nu mai acţionează în conformitate cu definiţia protestantă despre ce trebuie să fie o biserică, acest articol se va concentra asupra subiectului unic al eşecului predicării contemporane, referindu‑se în particular la neglijarea lui Hristos şi lipsa unei distincţii corecte între Lege şi Evanghelie.

Într‑o scrisoare către Cardinalul Sadeleto, John Calvin se plângea că slujba predicării trece prin vremuri grele. De fapt, Calvin scrie:

Care a fost ultima predică din care femeile să nu rămână cu mai multe idei ciudate decât ar fi reuşit să născocească într‑o lună acasă, la gura sobei? Pentru că, după cum erau împărţite predicile de obicei, prima parte era dedicată întrebărilor obscure care uimeau publicul needucat, în timp ce a doua parte conţinea povestioare dulci, sau subiecte amuzante, care să reţină atenţia ascultătorilor. Doar din când în când erau aruncate şi câteva expresii din Cuvântul lui Dumnezeu, pentru ca prin măreţia lor să asigure credit acestor frivolităţi.1

Calvin concluzionează această secţiune argumentând că Reformatorii au ridicat standardul predicării în întreaga Europă atunci când au apărut pe scenă. Interesant este pentru mine cât de contemporan sună aceste cuvinte. Se pare că şi vremea noastră s‑a molipsit de acest scenariu pre-Reformă, în ce priveşte conţinutul şi calitatea predicării. În multe cazuri, ascultătorii pleacă de la un serviciu divin în care au auzit mai multe istorisiri despre viaţa pastorului decât despre viaţa şi moartea lui Hristos. Elementul principal care lipsea în zilele lui Calvin dinaintea Reformei şi care lipseşte şi în zilele noastre este proclamarea sănătoasă a Cuvântului lui Dumnezeu, în toate lucrurile Hristos ocupând locul central.

Predicarea lui Hristos

În capitolul cinci al Evangheliei după Ioan, Isus le spune Fariseilor: „Cercetaţi Scripturile, pentru că socotiţi că în ele aveţi viaţa veşnică, dar tocmai ele mărturisesc despre Mine. Şi nu vreţi să veniţi la Mine, ca să aveţi viaţa” (5:39-40). Ideea pe care pare să o sublinieze Isus este că El Însuşi este subiectul major al Scripturilor. Fariseii citeau Biblia ca scop în sine, însă Isus îi mustră în mod clar pentru aceasta, arătându‑le că acest fel de citire a Bibliei de fapt îi împiedicau să vină la adevăr. Isus le‑a spus ceva asemănător ucenicilor în drum spre Emaus. El le‑a spus: „‘O, nepricepuţilor şi zăbavnici cu inima, când este vorba să credeţi tot ce au spus proorocii! Nu trebuia să sufere Hristosul aceste lucruri, şi să intre în slava Sa?’ Şi a început de la Moise, şi de la toţi proorocii, şi le-a tâlcuit, în toate Scripturile, ce era cu privire la El.” (Luca 24:25-27). Ucenicii nu citeau Scripturile după metoda fariseică sau legalistă; cu toate acestea, ei nu au reuşit să descopere în centrul Scripturilor mesajul despre eliberatorul mesianic. Însă după ce Isus a rostit acea predică despre Sine, ucenicii au zis unul către altul: „Nu ne ardea inima în noi, când ne vorbea pe drum, şi ne deschidea Scripturile?” (Luca 24:32). Acesta ar trebui să fie răspunsul ucenicilor de astăzi atunci când slujitorii lui Dumnezeu deschid Scripturile în fiecare Zi a Domnului. Însă ar trebui să fie răspunsul inimii după ce aceasta a auzit lucrurile minunate din Cuvânt cu privire la lucrarea lui Hristos pentru noi.

Împărţirea dreaptă a Cuvântului

În a doua epistolă către Timotei, apostolul Pavel scrie: „Caută să te înfăţişezi înaintea lui Dumnezeu ca un om încercat, ca un lucrător care n‑are de ce să‑i fie ruşine, şi care împarte drept Cuvântul adevărului” (2:15). Expresia tradusă în NIV prin „mânuieşte corect” a fost tradusă mai înainte în vechea versiune King James prin „împarte drept”. Cuvântul grecesc din spatele acestor traduceri este ojrqotomouvnta, un participiu prezent activ al lui orqotomew, care, conform lui Baur, Arndt şi Gingrich, „se mai găseşte, în afara Noului Testament, doar în Prov. 3:6; 11:5… şi înseamnă în mod clar ‘a tăia o cărare într‑o direcţie dreaptă’ sau ‘a tăia un drum drept printr‑o pădure sau printr‑un teren dificil de trecut’, astfel încât călătorul să ajungă direct la destinaţie.”2 Dacă aşa stau lucrurile, atunci materialul biblic este „pădurea” pe care predicatorul trebuie să o străbată înainte de a‑şi conduce poporul prin ea. El trebuie să facă drumul drept şi clar, trebuie să taie o cărare care să conducă spre „ţara promisă” celor credincioşi, nu spre Egipt sau Asiria.

Dacă ţara promisă sau scopul predicării creştine este Hristos, eu cred că mijlocul pentru atingerea acestui scop este hermeneutica Legii şi Evangheliei. Aceasta a fost metoda de citire a Scripturilor recuperată în timpul Reformei, care a căutat să corecteze mai multe probleme legate de felul în care biserica medievală comunica mântuirea. Una din problemele la care au răspuns reformatorii a fost aceea că biserica din Roma a făcut Evanghelia prea dificilă. Nu mai era o promisiune dulce, ci a devenit un fel de lege nouă. O altă problemă a fost că predicarea Legii a devenit prea uşoară, nu mai era prezentată ca o barieră clară, strictă şi neînduplecată înaintea părtăşiei cu Dumnezeu. În cazul primei erori, reformatorii se temeau că Roma îi făcea pe adevăraţii creştini să‑şi piardă speranţa în mântuirea lor, iar în cazul celei de‑a doua erori, se temeau că Roma crea farisei.

Martin Luther, unul dintre primii care au făcut această deosebire pe vremea Reformei, scria în 1532: Această diferenţă dintre Lege şi Evanghelie este punctul culminant al cunoaşterii în creştinătate. Fiecare persoană şi toate persoanele care poartă sau se mândresc cu numele de creştin trebuie să cunoască şi să fie în stare să arate această diferenţă. Dacă această capacitate lipseşte, creştinul nu se deosebeşte de un păgân sau de un evreu, atât de importantă e această diferenţiere. Din acest motiv Sfântul Pavel insistă cu atâta putere ca aceste două doctrine să fie atât de precis şi corect delimitate.”3

Atât de importantă a fost această distincţie pentru Luther încât ea separa creştinismul de păgânism, şi observaţi că el nu a încercat să‑şi asume creditul pentru această hermeneutică. El argumentează că această diferenţiere să găseşte chiar în Scripturi. Până la urmă, nu Luther ci Pavel scria: „Dar acum s‑a arătat o neprihănire pe care o dă Dumnezeu, fără lege – despre ea mărturisesc Legea şi proorocii – şi anume, neprihănirea dată de Dumnezeu, care vine prin credinţa în Isus Hristos” (Rom. 3:21-22). Luther arată că, dacă cineva nu înţelege corect acest lucru şi crede că neprihănirea poate fi obţinută cumva „prin” Lege, atunci nu este creştin. Creştinul îşi bazează credinţa pe Hristos, care a împlinit toată neprihănirea în locul nostru, ascultând până la moarte pe cruce. Această neprihănire, despre care Pavel spune că este „fără lege”, ne este dată prin credinţă (iar dacă este prin credinţă, nu prin faptele Legii, atunci Luther are dreptate să afirme că este „numai” prin credinţă).

Luther nu a fost singurul reformator care a subliniat acest lucru. Deşi distincţia dintre Lege şi Evanghelie a supravieţuit cel mai puternic în tradiţia teologică luterană, un număr de teologi reformaţi i‑au argumentat şi ei importanţa. În „Învăţătura Religiei Creştine”, John Calvin scrie:

Prin cuvântul Lege, Pavel înţelege frecvent acea regulă a trăirii sfinte conform căreia Dumnezeu cere ce I se cuvine, neoferindu‑ne nici o speranţă de viaţă dacă nu ascultăm în fiecare privinţă, şi, pe de altă parte, pronunţând un blestem pentru cel mai mic eşec. Pavel face acest lucru atunci când arată că suntem primiţi în mod gratuit, fiind socotiţi neprihăniţi prin iertare, fiindcă acea ascultare de Lege pentru care e promisă răsplata nu există. De aceea, el prezintă în mod corespunzător Legea şi Evanghelia ca fiind opuse una alteia. Însă Evanghelia nu e succesoarea întregii Legi, în sensul că introduce o metodă diferită de mântuire. Ea mai degrabă confirmă Legea, dovedind că fiecare lucru promis se împlineşte. Ce era o umbră, s‑a materializat… 4

Calvin merge până acolo încât spune că Legea şi Evanghelia sunt opuse una alteia, însă doar într‑o anumită măsură. Evanghelia nu este o formă de mântuire nouă şi diferită, dimpotrivă, este substanţa lucrurilor care înainte erau doar sugerate, în umbră. Legea era strictă şi severă, însă nu îndrepta privirile copiilor din legământul avraamic către îndurarea lui Dumnezeu. Aşa cum compozitorul de imnuri John Newton spunea atât de elocvent: „Atunci când medităm la har şi dreptate, haideţi să arătăm binecuvântările îndurării. Atunci când ne punem încrederea în harul lui Hristos, dreptatea zâmbeşte şi nu mai cere nimic.” 5 Aceste binecuvântări ale îndurării, despre care vorbeşte Newton, au fost încontinuu sugerate în perioada Vechiului Testament şi au ieşit în faţă odată cu venirea lui Hristos. Calvin mai arată şi că „Legea nu ne oferă nici o speranţă de viaţă dacă nu ascultăm în fiecare privinţă.” Aici e implicată ideea că ne‑am fi putut pune speranţa în Lege dacă totul era în regulă cu noi din punct de vedere spiritual, însă, după Cădere, nimeni în afară de Hristos nu are capacitatea înnăscută să‑I fie plăcut lui Dumnezeu. De aceea spunea Isus: „Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau Proorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc” (Mat. 5:17). Astfel, într‑un fel putem spune că suntem mântuiţi pentru că Legea este respectată, însă nu de noi.

Succesorul lui Calvin, Theodore Beza, era şi el foarte preocupat de acest subiect. De fapt, în 1558 Beza scria: „Ignoranţa acestei distincţii între Lege şi Evanghelie este una din principalele surse ale abuzurilor care au corupt şi încă corup creştinismul.” 6 Cred că Beza aduce un argument serios aici. Creştinismul a suferit dintotdeauna din cauza abuzului şi corupţiei, însă trebuie să ne îngrijoreze în mod deosebit o greşeală chiar în felul în care citim Biblia. El a mers mai departe, spunând că întreaga colecţie a Scripturilor poate fi cuprinsă fie sub titlul Legii, fie al Evangheliei. 7

Mai există numeroase alte citate importante din teologii reformaţi cu privire la acest subiect, însă datorită limitărilor de spaţiu, voi încheia această secţiune cu cuvintele demne de reţinut ale unuia din primii reformatori englezi numit John Bradford, martirizat în 1555:

Cel care ignoră [locurile diferite ale Legii şi Evangheliei] nu poate decât să se înşele singur şi să‑i înşele şi pe alţii, chiar dacă ar fi doctor în teologie şi ar putea cita orice text din Biblie pe de rost; din nefericire, după cum ne arată experienţa, un astfel de om poate seduce întreaga lume… De aceea, îţi spun, ia cu tine oglinda Legii lui Dumnezeu; priveşte în ea şi vei vedea că meriţi condamnarea şi mânia lui Dumnezeu pentru păcat, lucru care, dacă te înfricoşează, te va face nu doar să‑ţi schimbi căile ci şi să‑ţi pară rău pentru răutatea ta şi să o urăşti, te va aduce chiar până la marginea disperării, de unde doar vestea bună a lui Hristos te mai poate salva, adică Evanghelia: pentru că doar Cuvântul lui Dumnezeu te poate lega, şi nimic altceva decât Cuvântul lui Dumnezeu te poate dezlega; până nu ajungi în acest punct, tu nu ştii nimic despre Hristos. 8

În toate aceste pasaje selectate din reformatori, tema care se repetă periodic este că distincţia dintre Lege şi Evanghelie e extrem de crucială atât pentru viaţa şi sănătatea bisericii, cât şi pentru cea a credinciosului individual. Fără aceasta, biserica poate fi coruptă, înşelată, abuzată, poate chiar înceta să mai fie biserică. Bradford face chiar o afirmaţie şi mai surprinzătoare despre importanţa Legii şi a Evangheliei atunci când spune că fără ea „tu nu ştii nimic despre Hristos.” De aceea eu cred că e atât de important ca predicatorii să aibă o bună înţelegere a Legii şi Evangheliei. Chiar dacă ei doresc să‑L predice pe Hristos, adesea mesajul va fi confuz pentru că Hristos este prezentat ca „cel care aduce o nouă lege”, în loc să fie prezentat ca răscumpărătorul şi prietenul nostru.

Problemele asociate cu confundarea Legii şi Evangheliei

În Matei capitolul 19 găsim istorisirea despre tânărul bogat care vine la Isus şi‑L întreabă: „Învăţătorule, ce bine să fac, ca să am viaţa veşnică?” (19:16). Isus îi răspunde, spunând: „Dacă vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile” (19:17). Nu acesta e răspunsul la care ne‑am fi aşteptat, însă trebuie să înţelegem că Isus predică aici o respectare strictă a Legii. De aceea, atunci când tânărul a răspuns: „Toate aceste porunci le‑am păzit” (19:20), Isus i‑a zis: „„Dacă vrei să fii desăvârşit, du‑te de vinde ce ai, dă la săraci, şi vei avea o comoară în cer! Apoi vino, şi urmează‑Mă” (19:21). Isus pune sub semnul întrebării pretenţia tânărului că a ţinut într‑adevăr Legea. Dacă şi‑ar fi iubit cu adevărat aproapele ca pe sine însuşi, n‑ar fi avut nici o reţinere să‑şi împartă averea săracilor. Însă când a auzit aceste cuvinte, tânărul „a plecat foarte întristat” (19:22). Am auzit mai multe predici care au prezentat total greşit mesajul de bază al acestui pasaj. Unii au încercat să argumenteze că, dacă tânărul bogat s‑ar fi „supus” poruncii lui Isus, atunci ar fi avut „o comoară în cer”. Însă nu aceasta e ideea pasajului. Isus nu încearcă să‑l determine să „facă” ceva, dimpotrivă, el îl confruntă cu realitatea că „nu poate face” nimic. În alte cuvinte, Isus nu predică aici Evanghelia, El predică Legea. Această afirmaţie poate fi dovedită dacă privim la răspunsul dat de Isus ucenicilor: „Adevărat vă spun că greu va intra un bogat în Împărăţia cerurilor. Vă mai spun iarăşi că este mai uşor să treacă o cămilă prin urechea acului, decât să intre un bogat în împărăţia lui Dumnezeu” (19:23-24). Când au auzit aceste cuvinte, ucenicii au întrebat: „Cine poate atunci să fie mântuit?” (19:25). În alte cuvinte, şi‑au dat seama că nu era doar o lipsă de „supunere”. Când au auzit cuvintele lui Isus, au început să‑şi piardă speranţa, nu doar pentru tânărul bogat, ci pentru mântuirea oricărui om. Răspunsul lui Isus la această întrebare n‑a fost unul foarte încurajator: „La oameni lucrul acesta este cu neputinţă, dar la Dumnezeu toate lucrurile sunt cu putinţă” (19:26). Oamenii nu se pot mântui singuri, nici prin faptele Legii, nici prin lacrimi, nici supunându‑se sau făcând orice altceva. Mântuirea e posibilă doar la Dumnezeu (aşa cum va fi proclamat în mesajul Evangheliei).

Când un predicator confundă acest pasaj şi predică „supunerea totală” faţă de Isus, el creează disperare în inimile multora din ascultătorii lui (care se vor întreba: „Cine poate atunci să fie mântuit?”). Teologul scoţian Ralph Erskine a scris câteva cuvinte foarte interesante prin care critică aceste lucruri, în poezia sa intitulată „Împotriva unui duh legalist” [„Against A Legal Spirit”]:

Hristos nu e predicat în adevăr, ci cu prefăcătorie,

Dacă slava Sa luminoasă e prezentată prin minciuni pe jumătate disimulate.

Când soldaţii Evangheliei, cei care împart Cuvântul,

Rareori folosesc alte arme decât sabia Legii,

Modelând Evanghelia după tiparul unei legi uşoare,

Ei îşi construiesc o casă şubredă, din fân şi paie;

Ei ară pământul Evangheliei cu cazmaua Legii

Făcându‑i pe păcătoşi să se îndrepte spre ei înşişi;

Înjumătăţind adevărul ce ar trebui prezentat în întregime

Cea mai dulce parte a lui Hristos rămâne adesea ascunsă. 9

Erskine vrea să spună că păcătoşii nu ar trebui să se îndrepte spre ei înşişi, ci spre Hristos. Desigur, Legea trebuie să aibă locul ei, însă Hristos trebuie să aibă şi El locul Lui, adevărul trebuie prezentat în întregime, altfel ascultătorii tăi nu vor deveni creştini.

Am auzit odată o predică despre Predica de pe Munte, în care cuvintele lui Isus, „dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor şi a Fariseilor, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor” (Mat. 5:20) au fost explicate ca însemnând că trebuie să ne trăim vieţile (ca şi creştini) cu mai multă neprihănire decât fariseii, dacă vrem să ajungem în cer. Ce e interesant e faptul că predicatorul era un prezbiterian reformat foarte conservator în privinţa harului. Pentru acest pastor, totul depindea de har ca să putem trăi o astfel de viaţă, cu toate acestea, mă tem că majoritatea celor ce‑l ascultau se întrebau: „Oare mai am vreo speranţă să ajung în cer?” Eu cred că atenţia lor a fost luată de la Hristos şi îndreptată înapoi spre faptele lor, ca bază a speranţei. Din nou, Erskine ne ajută aici:

Pentru păcatele firii, practicii, inimii şi modului de viaţă,

Trebuie să plăteşti cu osânda veşnică.

Da, nu numai pentru păcat, care este ruşinea ta,

Ci şi pentru slujirea cu care te lauzi, atât de zadarnică,

Legea te judecă şi te trimite în iad,

Pentru că neprihănirea ta e incompletă.

Aşa cum flăcările se înalţă şi mistuie frunzele uscate ale copacilor,

La fel Legea va arde hainele tale mânjite.

Ajutorul e însă la Cel Atotputernic.

În El, doar în El poţi găsi mântuirea deplină;

El e Dumnezeul care te ajută, nu e nimeni altul.

Frunzele smochinilor nu te vor ascunde de potopul de foc,

Doar El poate plăti preţul şi are puterea să te mântuiască. 10

Erskine arată prin aceste cuvinte că nu doar păcatele noastre ne fac probleme, ci şi neprihănirea noastră, pentru că, după cum spune Isaia, „faptele noastre bune sunt ca o haină mânjită” (Isaia 64:6). Aceste „frunze de smochin” cu care venim noi nu ne vor ajuta niciodată să fim acceptaţi de Dumnezeu. De aceea e o mare greşeală să pretinzi vreo măsură de neprihănire pentru a avea acces în cer. Prin Predica de pe Munte Isus nu a vrut să ne arate „cum” ne putem mântui singuri, dimpotrivă, El ne‑a împins spre disperare din cauza încercărilor noastre de a ne mântui singuri. Da, neprihănirea noastră trebuie să o depăşească pe cea a cărturarilor şi fariseilor, pentru că neprihănirea lor era şi ea ca o haină mânjită (chiar dacă ei făceau mari eforturi pentru a fi sfinţi). Avem nevoie de neprihănirea desăvârşită a altuia pentru a putea fi acceptaţi de Dumnezeu. Astfel, auzind mesajul strict şi neînduplecat al Legii, am fost siliţi încă o dată să alergăm la Evanghelie pentru mângâiere.

Legea şi Evanghelia în Mizerabilii

Aş vrea să închei acest articol cu o ilustraţie extraordinară pentru acest subiect, luată din lumea teatrului. În adaptarea muzicală din 1985 a romanului Mizerabilii de Victor Hugo, există un exemplu puternic al Evangheliei pe fundalul unei legi neiertătoare. Jean Valjean e un om eliberat recent din închisoare, care descoperă că nu poate obţine o slujbă decentă din pricina cazierului său. Un episcop generos îi oferă o cină şi un pat cald, însă Valjean abuzează de bunătatea episcopului şi îi fură tacâmurile de argint în mijlocul nopţii. După ce este capturat şi adus înapoi, episcopul îl întreabă de ce a plecat fără să ia şi sfeşnicele, anulând astfel acuzaţiile împotriva acestuia. Liber de ameninţarea unei alte condamnări şi copleşit de un adânc sentiment de vinovăţie, Valjean cântă următoarele cuvinte:

Ochi pentru ochi, fă‑ţi inima de piatră.

Doar pentru asta am trăit, doar asta am ştiut!

Un cuvânt de‑ar spune, aş fi trimis înapoi,

Sub loviturile biciului, pe scaunul de tortură.

În schimb, el îmi oferă libertatea.

Simt cum ruşinea mă înjunghie ca un cuţit.

Ce duh e acesta care‑mi mişcă viaţa?

Mai există oare şi o altă cale?

Încerc să mă ridic, însă cad şi noaptea mă cuprinde;

Privesc în abis – spre vâltoarea păcatului meu.

Voi scăpa acum din această lume – din lumea lui Jean Valjean.

Jean Valjean nu mai e nimic de‑acum, o nouă istorie trebuie să înceapă. 11

Valjean cunoştea legea, însă era cu totul neobişnuit cu felul de bunătate pe care i‑a arătat‑o episcopul. La fel stau lucrurile între noi şi Dumnezeu. Legea este cu noi din fire, însă mesajul Evangheliei ne este cu totul străin. De aceea Evanghelia trebuie să ne fie predicată din afară, pentru că e un mesaj cu totul contrar lumii pe care o cunoaştem. Valjean descrie această lume prin cuvintele „ochi pentru ochi” şi recunoaşte că „doar asta a ştiut”. De aceea, atunci când episcopul îi predică vestea bună a îndurării şi iertării, el e adânc mişcat şi îşi mărturiseşte păcatul. Însă Valjean trece repede (sau, ar trebui să spunem, „este trecut”) de la mărturisire la pocăinţă sinceră, hotărându‑se să trăiască o viaţă nouă.

E interesant cum restul poveştii prezintă contrastul dintre viaţa de recunoştinţă şi slujire pentru Dumnezeu a lui Valjean, şi cea a poliţistului Javert, de strictă adeziune la lege, pe măsură ce acesta îl vânează pe Valjean pentru că a încălcat termenii eliberării condiţionate. Urmărirea lui nu e foarte diferită de zelul fariseic al lui Pavel atunci când persecuta Biserica; încercând să obţină o neprihănire legalistă, Pavel a ajuns să se împotrivească planului de răscumpărare al lui Dumnezeu. În acelaşi fel, Javert exprimă acest fel de gândire atunci când cântă: „Munca cinstită, răsplata meritată, doar aşa poţi fi pe placul Domnului.” Însă aceste îndemnuri ale inimii sale îl fac duşmanul de‑o viaţă al convertitului Valjean. Totuşi, apostolul Pavel a rezumat cel mai bine acest lucru atunci când a scris:

Dacă altul crede că se poate încrede în lucrurile pământeşti, eu şi mai mult; eu, care sunt tăiat împrejur a opta zi, din neamul lui Israel, din seminţia lui Beniamin, Evreu din Evrei; în ce priveşte Legea, Fariseu; în ce priveşte râvna, prigonitor al Bisericii; cu privire la neprihănirea pe care o dă Legea, fără prihană. Dar lucrurile, care pentru mine erau câştiguri, le‑am socotit ca o pierdere, din pricina lui Hristos. Ba încă, şi acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate şi le socotesc ca un gunoi, ca să câştig pe Hristos, şi să fiu găsit în El, nu având o neprihănire a mea pe care mi‑o dă Legea, ci aceea care se capătă prin credinţa în Hristos, neprihănirea pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă. (Filipeni 3:4-9)

Cu siguranţă, Pavel ştia ce înseamnă să urmăreşti Legea cu cel mai mare zel. Însă, urmărind Legea, el a neglijat lucrul spre care Legea a indicat încă de la început, şi anume îndurarea lui Dumnezeu în Hristos. Prin urmare, predicatorii au o importantă responsabilitate să prezinte cu claritate Legea lui Dumnezeu în toată teroarea acesteia. Dacă nu o fac, mesajul Evangheliei nu are sens (un bun exemplu este felul în care mai multe biserici evită să predice Legea, însă Îl prezintă pe Hristos ca soluţie împotriva singurătăţii). Totuşi, cel mai important lucru este să înţelegem că Evanghelia lui Hristos ne este prezentată în toată dulceaţa şi mângâierea ei ca o soluţie împotriva blestemului divin al Legii.

Dacă un pastor predică psihologia populară, propaganda politică, zece paşi spre o căsnicie de succes, speculaţii cu privire la sfârşitul lumii, sau valorile familiei, neglijându‑L prin acestea pe Hristos, atunci acea biserică are o mare problemă. Hristos e inima Scripturilor, El e inima creştinismului. Toate predicile din cartea Faptelor Apostolilor sunt mărturie a acestui adevăr. Însă, chiar dacă e un lucru rău, mă tem mai mult pentru membrii bisericilor în care Hristos e subiectul principal al predicilor însă e prezentat ca un nou Moise, nu ca eliberatorul Sionului, care ne mângâie. În primul context, văd biserica mai mult ca un club. Am fost în astfel de biserici şi, după părerea mea, ele nu sunt de fapt biserici, ci simple întruniri publice în care se foloseşte un limbaj religios. Pe de altă parte, bisericile ale căror pastori confundă în mod regulat Legea cu Evanghelia, reprezintă o problemă mult mai gravă. Credincioşii sinceri care frecventează astfel de locuri, cei care se luptă să‑L înţeleagă pe Hristos şi mesajul mântuirii, primesc adesea pietre în loc de pâine. Ei sunt împinşi înapoi, spre ei înşişi, din nou şi din nou. Rugăciunea mea este ca Dumnezeu să trimită lucrători pentru Împărăţia Lui, care să vină la seceriş cu uneltele potrivite.

Acei peţitori ai miresei, care speră

Să o atragă cu forţa, folosind frânghia Legii,

Nu funiile harului cuceritor,

Urmăresc cu zel înfocat o cauză pierdută;

Ei caută, prin fapte zadarnice şi cu evlavie solemnă

Să mituiască furia Legii aprinse:

Ei nu Îl prezintă pe Isus drept calea spre fericire,

Ci, la fel ca Iuda, Îl trădează cu sărutul

Faptelor de care sunt mândri; se declară cu trufie

Apărătorii Legii, însă adesea se dovedesc încălcătorii ei. 12

Notes:

  1. John Calvin, Selected Works Vol. 1, „Reply by Calvin to Cardinal Sadolet’s Letter,” (Grand Rapids, Baker Book House, 1983), p. 40.
  2. Walter Baur, William F. Arndt and F. Wilbur Gingrich, A Greek-English Lexicon of the New Testament and Other Early Christian Literature (Chicago: University of Chicago Press, 1957), p. 584
  3. Ewald M. Plass, What Luther Says, (St. Louis, MO: Concordia Publishing House, 1959), p. 732.
  4. John Calvin, The Institutes of the Christian Religion, tr. by Henry Beveridge, (Edinburgh: The Calvin Translation Society, 1845; orig. 1536), 2.9.4.
  5. John Newton, Works of Newton Vol. 2, (Edinburgh: Banner of Truth, 1835), p.367.
  6. Theodore Beza, The Christian Faith, trans. by James Clark (East Sussex, U.K.: Focus Christian Ministries Trust, 1992; orig. 1558), p. 40-41 (sect. 4.22).
  7. Ibid.
  8. John Bradford, The Writings of John Bradford, „Preface to: The Places of The Law and of the Gospel by Petrus Artopeus” (Cambridge: The Parker Society, 1848; orig. 1548), p. 5.
  9. Ralph Erskine, The Sermons and Practical Works of Ralph Erskine, „Against a Legal Spirit.” (Glasgow: W. Smith and J. Bryce Booksellers, 1778) vol. 10, p. 84.
  10. Ralph Erskine, The Sermons and Practical Works of Ralph Erskine, „Arguments and Encouragements to Gospel-ministers to avoid a legal strain of doctrine, and endeavor the sinner’s match with Christ by gospel means.” (Glasgow: W. Smith and J. Bryce Booksellers, 1778) vol. 10, pp. 87-88.
  11. Alain Boublil and Claude-Michel Schonberg, Les Miserables in Concert at The Royal Albert Hall, (London: First Night Records, 1996; orig. 1985).
  12. Ralph Erskine, The Sermons and Practical Works of Ralph Erskine, (Glasgow: W. Smith and J. Bryce Booksellers, 1778) vol. 10, p. 93.

Tradus de Florin Vidu

http://www.rcrwebsite.com/law_gospel.htm

SOCINIANISMUL

download - Copie (2)

SOCINIANISMUL

Socinianismul este o formă de antitrinitarianism, denumită după Laelius Socinus (decedat în 1562 la Zurich) şi după nepotul său Faustus Socinus (decedat în 1604 în Polonia). Cel dintâi a fost unul dintre fondatorii unei societăţi religioase care era nevoită să funcţioneze în secret pentru a evita persecuţiile. Secta sociniană o cunoscut o răspândire mai largă după ce Faustus Socinus, nepotul lui Laelius Socinus, i-a devenit membru de valoare. În 1574, socinienii, care se numeau pe sine drept unitarieni, au emis un „catehism al unitarienilor”, în care şi-au aşternut pe hârtie viziunea asupra naturii şi perfecţiunii Dumnezeului lor conducător, precum şi alte principii ale grupului lor.

Grupul a devenit cunoscut mai ales în Polonia şi a început să prospere, deschizând şcoli superioare şi publicând literatură, până când, în 1638, socinienii au fost alungaţi din Polonia de către catolici. Până la acea dată, fusese larg răspândită convingerea că socinianismul urma să devină o credinţă dominantă în Europa.

Socinienii aveau doctrine înrădăcinate exclusiv în raţionalitate şi respingeau învăţătura ortodoxă despre Trinitate şi despre divinitatea lui Isus, aşa cum erau acestea rezumate în Cathismul Racovian. De asemenea, ei credeau că omniscienţa lui Dumnezeu era limitată la ceea ce eranecesarmente adevărat în viitor (la ceea ce cu siguranţă urma să se întâmple), şi nu se aplica în ceea ce priveşte adevărul contingent (la ceea ce s-ar putea să se întâmple imediat). Ei credeau că, dacă Dumnezeu ar şti toate posibilităţile de viitor, voinţa liberă a omului ar fi imposibilă; şi, astfel, respingeau doctrina „tare” a omniscienţei. Trebuie însă să se facă diferenţa între ei şi arieni, care credeau într-un Cristos pre-existent. Socinienii nu credeau că Fiul lui Dumnezeu a existat şi înainte de a se naşte ca om.

Socinienii îşi aveau congregaţiile mai ales în Transilvania, în Polonia (vezi frăţietatea poloneză) şi în Olanda. Au fost alungaţi din reşedinţa lor dinRaków în 1643.

Socinianismul este considerat a fi antecedentul unei forme timpurii de Unitarianism şi termenul se mai foloseşte şi astăzi pentru a face referire la credinţa conform căreia Isus nu a existat înainte de a trăi ca om.

Notă: În creştinism, socinianismul se mai numeşte şi psilantropism; se presupune că cuvântul „psilantropism” provine de la Grecescul „psilo”= „în principal, doar” şi „antropos”= „om, fiinţă umană.”

Psilantropismul a fost respins la sinoadele ecumenice, mai ales în Primul Conciliu de la Nicea, care se constituise explicit pentru a confrunta această credinţă. Credinţe similare celor ale socinianismului continuă şi astăzi în grupuri creştine precum Christadelphians.

(courtesy of http://en.wikipedia.org/wiki/Socinianism)

ARTICOLE LA SUBIECT:

Socinianismul – Este majoritatea doctrinelor susţinute de una din numeroasele secte antitrinitariene pe care Reforma le-a născut. Socinienii şi-au luat numele de la doi locuitori din Siena, Lelio Sozzini (1525-62) şi nepotul său, Fausto Sozzini (1539-1604). Supranumele apare în diverse forme, însă forma latină, Socinus, este cea curent folosită. Prin Fausto, ori Faustus Socinus, secta şi-a găsit individualitatea, dar ea înflorise înainte ca el să vină în contact cu ea. În 1546 o societate secretă ţinea întruniri la Vicenza, în Dioceza Veneţiei, pentru a discuta, printre altele, doctrina despre Treime. (courtesy of http://www.newadvent.org/cathen/14113a.htm)

Socinianism, arianism şi unitarianism – Termenul socinianism a fost folosit fără discernământ asupra unor largi părţi ale doctrinei  antitrinitariene. Numele termenului derivă de la Lelius Socinius (1526-1562) şi de la nepotul său, Faustus Socinius (1539-1604), locuitori din Sienna. Secta a apărut înainte ca  Faustus să vină în contact cu ea, însă i-a dat ceva din personalitatea lui. O societate secretă se formase la Vicenza, în dioceza Veneţiei, pentru a dezbate Treimea. Printre membri erau George Blandrata (fizician), Alciatus, Gentilis şi Lelio Socinius. Lelius (ori Lelio) Socinius era preot în Sienna şi prieten cu Bullinger, Calvin şi Melancthon. Obiectivul societăţii era promovarea antitrinitarianismului. Societatea a fost răzleţită şi membrii ei au fugit în Polonia, unde au fost iar persecutaţi. (courtesy ofhttp://www.ccg.org/english/s/p185.html)

Socinianismul combătut – Socinianismul este o abatere serioasă de la ortodoxie în cadrul protestantismului, denumit după Fausto Sozzini (ori Socinus, 1539-1604), un produs al scepticismului radical al Renaşterii italiene. El neagă dumnezeirea deplină a lui Hristos, predestinarea, păcatul originar, totala incapacitate (a omului de a se converti el însuşi), ispăşirea doar prin înlocuirea penitenţei şi justificarea doar prin credinţă. “Mântuirea” susţinută de el era câştigată prin fapte, similar catolicismului roman. (courtesy of http://www.tecmalta.org/tft365.htm)

http://www.monergism.ro/index.php/istoria-bisericii/apologetica/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/erezii/socinianismul/

ISTORIE BAPTISTĂ De la fondarea biserici creştine până în prezent de J. M. Cramp, D.D. (1796-1881) Capitolul VI – Perioada Agitată, din anul 1567 până în anul 1688   Secţiunea II Baptiştii olandezi persecutaţi în Anglia – Relatarea lui Hendrick Terwoort şi Jan Pieters – Martirajul lor – Sentimentele lor religioase – Invectivele lui Whitgift împotriva Baptiştilor

download - Copie (2)

Pagina de Istorie

Începând cu luna Februarie 2005, vă punem la dispoziţie o lucrare de Istorie Baptistă scrisă de autorul J. M. Cramp, care prezintă istoria mişcării baptiste într-o formă condensată şi interesantă, începând cu fondarea bisericii primare şi ajungând până în perioada prezentă. Sperăm ca prin acest material să vă îmbogăţiţi cunoştinţele şi să aflaţi detalii diversificate şi interesante legate de istoria creştină. Mai multe informaţii şi scrieri din domeniul istoriei creştine puteţi găsi pe paginile Bibliotecii electronice a Misiunii Vox Dei, prin accesarea link-ului din dreapta, cu Istorie Baptistă.

ISTORIE BAPTISTĂ

De la fondarea biserici creştine până în prezent de J. M. Cramp, D.D. (1796-1881)

Capitolul VI – Perioada Agitată, din anul 1567 până în anul 1688

 Secţiunea II

Baptiştii olandezi persecutaţi în Anglia – Relatarea lui Hendrick Terwoort şi Jan Pieters – Martirajul lor – Sentimentele lor religioase – Invectivele lui Whitgift împotriva Baptiştilor

În timpul persecuţiei care s-a dezlănţuit în Olanda sub Ducele de Alva, măcelarul general al Inchiziţiei din acea ţară, muţi au fugit în alte părţi ale Continentului, sau înspre Anglia, pentru refugiu şi siguranţă. În Anglia, oarecum, trebuiau să fie în siguranţă. Dar demonul persecuţiei domnea acolo. În Londra, pe 3 aprilie 1575, o mică congregaţie de Baptişti olandezi se adunau într-o casă particulară, din afara porţilor Oraşului („fără Aldgate”), a fost întreruptă de un poliţist în timpul închinării, şi 25 de persoane au fost aduse înaintea unui magistrat, care i-a încredinţat temniţei, dar i-a eliberat după două zile de captivitate, fiind eliberaţi pe cauţiune cu condiţia să se prezinte oricând aveau să fie convocaţi.

Fiind transmisă informaţia către Regină, o Comisie Regală a fost numită pentru Sandys, Episcop de Londra, şi câţiva alţii, pentru a examina partidele şi să acţioneze ca atare. Ei au apărut înaintea Împuterniciţilor în urmărirea lor a convocaţilor. Confesiunea lor de credinţă a fost respinsă, şi li s-a cerut să subscrie la patru articole, osânditoare după principiile lor.

„Ei ne-au propus patru întrebări”, spune unul dintre prizonieri, „spunându-ne să zicem da ori nu”

„1. Şi-a luat Hristos trupul şi sângele Său de la Fecioara Maria?

„Noi am răspuns: El este Fiul Dumnezeului celui viu.

„2. Nu ar trebui să fie botezaţi copiii?

„Noi am răspuns: Nu, deloc; noi nu găsim scris aceasta în Sfânta Scriptură.

„3. Poate sluji un creştin în oficiul de magistrat?

„Noi am răspuns: Aceasta dacă nu ar obliga conştiinţele noastre; dar, aşa cum citim, noi o considerăm o rânduire a lui Dumnezeu.

„4. Un creştin, dacă este nevoie, poate sau nu să jure?

„Noi am răspuns: Nici aceasta nu ne obligă conştiinţele noastre; căci Hristos a spus, în Matei, Cuvintele voastre să fie da, da; nu, nu. Apoi am tăcut.

„Dar Episcopul a spus, că fărădelegile noastre în această privinţă erau aşa de mari încât nu ne putem bucura de favorul lui Dumnezeu. O, Doamne, să nu răzbuni aşa ceva? Apoi el ne-a spus, că ar trebui să fim întemniţaţi în Marshalsea”.

În Temniţa Marshalsea (acum numită „Banca Reginei”), unde au fost ei pe atunci trimişi, s-au făcut multe eforturi, de către predicatorii Bisericii Olandeze şi alţii, pentru a-i îndupleca să cedeze şi să se lepede. „Stăpânul Joris a venit la noi şi a spus, Dacă ne-am alătura Bisericii, adică Bisericii Olandeze, lanţurile noastre vor fi scoase şi legăturile dezlegate. Episcopul, a spus el, i-a dat acestuia poruncă să facă aşa. Dar noi am rămas statornici faţă de adevărul lui Isus Hristos. El este, într-adevăr, Căpitanul nostru, şi nimeni altul; da, în El este toată încrederea noastră. Dragii mei fraţi, şi scumpe surori, să perseverăm până vom învinge. Domnul ne va da atunci să bem din vinul cel nou. O Doamne, întăreşte credinţa noastră. După cum l-am primit pe Domnul Isus Hristos, să mergem înainte curajoşi, încrezându-ne în El”. Cinci dintre ei au fost covârşiţi, şi au consimţit să se alăture Bisericii Olandeze. Ei au făcut o renegare publică în cimitirul Sf. Paul, pe 25 mai, stând acolo în faţa a mii de oameni, cu pederaste legate de umerii lor, precum în vremea Papală. După câteva zile ceilalţi au apărut înaintea Împuterniciţilor. „Ne amintim Cuvântul Domnului”, spune Gerrit van Byler, „Când vă vor duce înaintea domnilor şi a prinţilor, să nu vă temeţi de ceea ce veţi spune, căci în ora aceea vi se va da’. Aşa că ne-am încrezut în Domnul. Întrebările au fost din nou puse, şi s-a cerut subscrierea la ele, dar noi am spus, ‚Că vom lipi de Cuvântul Domnului’”. După aceasta ei ne-au declarat a fi eretici incorigibili, ne-au condamnat la moarte, şi ne-au dat pe mâna seculară ca să fim pedepsiţi.

Episcopul Sandys a fost purtătorul de cuvânt în această ocazie. Sentinţa era în acord cu teologia sa. Într-o predică a lui dinaintea Parlamentului acest pasaj apare: „Aceştia învaţă, dar nu învaţă calea cea bună şi dreaptă; ei sunt susţinătorii deschişi şi publici ai erorii şi ereziei; ei, în judecata lui Dumnezeu, sunt consideraţi nevrednici să trăiască. Fie ca profetul fals să moară (Deuteronom 13:5). Elias şi Iehu nu s-au gândit că sunt pătaţi, ci mai degrabă sfinţiţi, cu un astfel de sânge. Nu am o inimă crudă; departe de mine sângele. Căci eu nu [doresc] nimic mai puţin. Şi totuşi trebuie ca susţinătorii şi învăţătorii de erori şi erezie să fie reprimaţi în fiecare federaţie creştină”1.

Paisprezece femei şi un tânăr au fost puse la bordul unui vas şi trimişi din ţară. Tânărul a fost din temniţă şi până la debarcader. Ceilalţi cinci au fost încredinţaţi în Newgate, unde au fost puşi în fiare grele, aruncaţi într-o temniţă cu igrasie şi mizerie în care roiau viermii, şi nu li s-a permis să se asocieze cu alţi prizonieri ca nu cumva hoţii şi criminalii din temniţă să fie corupţi de contaminarea Anabaptistă. Unul din numărul lor, Christian Kernels, a cedat sub tratamentul inuman. El a murit într-o temniţă, după captivitatea de opt zile. El a fost „eliberat de moarte, încrezându-se în Dumnezeu; mărturia morţii sale ne-a umplut cu bucurie”.

Regina a fost implorată să-i cruţe. Dar ea a detestat o astfel de interferenţă cu prerogativa sa, şi a vrut să consimtă numai la o lună de suspendare, şi aceasta în bunăvoinţă cu mijlocirea lui John Fox, Martirologistul, a cărui scrisoare patetică şi elocventă către Maiestatea sa în acest subiect a fost adesea tipărită şi admirată în mod general. Admirabilă a fost în anumite privinţe. Era o ţâşnitură a umanităţii creştinizate, destul de specific în acea eră de religie blindată. Însă bunul John era tot în întuneric. El nu a înţeles libertatea sufletului. Conform lui, Baptiştii nu avea nici un drept de a susţine sau a-şi profesa opiniile lor. Ei erau numiţi cu acele „secte fanatice” care „în nici un caz nu trebuiesc să fie în simpatie într-o ţară”, ci ar trebui să fie „suprimaţi prin corectarea adecvată”. El nu a cerut, prin urmare, eliberarea sa. El s-a plâns pentru „ascuţimea pedepsirii lor”. El vroia să fie schimbată. „Există excomunicări, şi întemniţarea apropiată; există lanţuri; există exilarea perpetuă, arderea mâinii, şi biciuirea, sau chiar sclavia”. Dar „a arde de vii trupurile a sărmanilor nenorociţi, care ofensează mai degrabă prin orbirea judecăţii decât prin perseverenţa voinţei, în foc şi flăcări, urlând cu smoala şi pucioasa”, el le-a denunţat drept „un lucru împietrit, şi mai în acord cu practica Romaniştilor decât obiceiul Evanghelicilor”. Dacă, totuşi, Regina n-ar fi consimţit să revoce sentinţa, el a implorat-o să acorde „o lună sau două în care noi să încercăm dacă Domnul le va da har să se întoarcă de la erorile lor periculoase, ca nu cumva, cu distrugerea trupurilor lor, sufletele lor să fie în pericolul ruinei etene”2.

Fox a scris de asemenea şi întemniţaţilor, îndemnându-i să îşi recunoască erorile lor, să renunţa la „concepţiile lor nebuneşti”, şi spunându-le că au „tulburat Biserica prim marele lor scandal şi ofensă”. El le-a trimis o copie a scrisorii sale către Regină. În replica lor către el, ei au spus: „Ne pare rău, dar tu nu înţelegi problema noastră, şi că tu ai o altă opinie decât ceea ce dorim noi, din moment ce crezi că prin curiozitatea şi încăpăţânarea noastră noi nu numai că am dat ofensă Bisericii lui Dumnezeu, dar l-am provocat pe însăşi Dumnezeu, şi ne-am frustrat mântuirea noastră. Ce motiv ai să gândeşti despre noi cum gândeşti noi nu ştim; cu toate acestea, te putem asigura că noi căutăm cu întreaga noastră inimă să slujim unui singur Dumnezeu şi Hristos dintr-o conştiinţă bună, şi să ne edificăm vecinul nostru, aşa cum trăieşte El în noi. Prin urmare primim cu bucurie ceea ce mărturiseşte Sfânta Scriptură, şi dorim să ni se permită să aderăm la simplitatea şi claritatea Cuvântului lui Dumnezeu, şi să nu fim mai departe îndemnaţi cu întrebări subtile, pe care plăpândele noastre înţelegeri nu pot să le priceapă, nici prin Scriptură să le justifice”.

Prizonierii au transmis Reginei o confesiune a credinţei lor, însoţită de o „implorare” din care avem următorul extras: – „Mărturisim înaintea lui Dumnezeu şi a Maiestăţii voastre, că dacă am fi capabili în conştiinţa noastră prin orice mijloc să gândim sau să înţelegem contra, cu toată inima noastră am primi-o şi am mărturisi-o; din moment ce este o mare nebunie pentru noi, nu ca să trăim mai degrabă în exerciţiul unei credinţei drepte decât să murim, probabil, într-una falsă. Fie ca Maiestatea voastră să fie încântată în înţelepciunea sa şi bunătatea înnăscută pentru a considera că nu este drept, ci o ipocrizie în noi să vorbim altfel decât ceea ce credem cu inimile noastre, pentru a scăpa de primejdia morţii temporare; că este imposibil să credem altfel decât credem noi în conştiinţele noastre; şi de asemenea că nu ne stă în putere să credem aceasta sau cealaltă, aşa ca făcătorii de rele care fac binele sau răul după cum le place. Dar adevărata credinţă trebuie să fie implantată în inima omului de către Dumnezeu; şi Lui ne rugăm zilnic ca să ne dea Duhul Său, ca să înţelegem Cuvântul şi Evanghelia Sa.

„Mai presus de toate, este evident Maiestăţii voastre că noi nu am căutat să stârnim vreo rebeliune sau agitaţie împotriva Maiestăţii voastre, ci, mult mai mut, am implorat zilnic pe Domnul să domniţi în fericire, şi bunăstare atât a sufletului cât şi a trupului. În final, noi nu am îndrăznit să răspândit credinţa noastră în ţară. Noi nu puteam face aceasta, căci noi suntem doar un popor de meserie neînvăţaţi, neîndemânatici în divinitate”.

Totul a fost în zadar. Baptiştii au rămas fermi. Regina nu avea să se îmbuneze. Pe 15 iulie ea a semna un mandat pentru executarea a doi dintre ei, cerând Şerifilor din Londra să-i ardă de vii în Smithfield.

O copie a mandatului se află acum înaintea noastră. Mai există şi o copie a mandatului pentru arderea Arhiepiscopului Cranmer, în zilele Reginei Mary. Aceste mandate sunt în fond la fel. De fapt, ele sunt aproape exprimate în acelaşi limbaj, cuvânt cu cuvânt. Mary, Papista, sortind la moarte pe Protestanţi, şi Elizabeth, Protestanta, poruncind executarea Baptiştilor, înaintează aceleaşi pretenţii şi adoptă aceleaşi forme de vorbire. Ambele îşi numesc victimele „eretici”. Ambele îşi asumă a fi „zeloase pentru justiţie”. Ambele sunt „apărătoare ale credinţei Catolice”. Ambele declară determinarea lor de „a menţine şi apăra Sfânta Biserică, drepturile şi libertăţile ei”. Ambele declară fermitatea lor de a „dezrădăcina şi extirpa ereziile şi erorile”. Ambele afirmă că ereticii numiţi în mandate au fost convinşi şi condamnaţi „conform legilor şi obiceiurilor ţării”. Ambele însărcinează Şerifii de a lua prizonierii lor către un „loc public şi deschis”, şi acolo „să-i încredinţeze focului”, în prezenţa poporului, şi să se facă să fie „într-adevăr consumaţi” şi spusul foc. Ambele îi avertizează pe Şerifi că dacă eşuează vor fi în primejdie. Irod şi Pontius Pilat şi-au uita diferenţele când s-au unit în crucificarea Salvatorului. Papiştii şi Protestanţii sunt de acord în uciderea urmaşilor Lui3.

Hendrick Terwoort şi Jan Pieters au fost cei doi pe care Regina i-a numit să fie omorâţi. Terwoort era un bărbat tânăr, în jur de 25 de ani. El era aurar, şi în circumstanţe bune. Se căsătorise la circa opt sau zece săptămâni înainte de întemniţarea sa. Pieters era în vârstă, sărac, şi avea nouă copii care depindeau de munca sa de zi cu zi. Prima sa soţie a fost martirizată la Ghent, în Flander; a doua sa soţie era văduva unui martir. O declaraţie a circumstanţelor sale a fost expusă înaintea lui Sandys, pentru a-l influenţa să primească permisiune pentru Pieters să părăsească ţara, cu soţia şi copiii săi. Episcopul a fost însă de o milă inaccesibilă.

În Ziua Domnului, 17 iulie, ei au fost informaţi că a sosit mandatul pentru execuţia lor. „Marţea”, spune Gerrit van Byler, „s-a pus un rugăciune în Smithfield, dar execuţia nu era în acea zi. Miercuri, mulţi oameni au fost aduşi laolaltă ca să mărturisească moartea celor doi prieteni ai noştri, dar s-a amânat din nou. Aceasta a fost făcută pentru a înspăimânta, şi pentru a-i scoate pe prietenii noştri din credinţă. Însă vineri cei doi prieteni ai noştri, Hendrick Terwoort şi Jan Pieters, fiind aduşi din temniţa lor, au fost duşi la sacrificiu. În timp ce mergeau înainte, Jan Pieters a spus, ‚Sfinţii profeţi, şi chiar Hristos, Salvatorul nostru, au mers pe acest drum înaintea noastră, încă de la început, de la Abel şi până acum’.” O mulţime vastă s-a adunat cu această ocazie, dar puţini dintre ei, probabil, au simpatizat cu cei suferinzi. Unii predicatori au fost trimişi la locul execuţiei ca să prevină exprimarea simpatiei prin calomnierea lor. Unul dintre ei a exclamat, „Aceşti bărbaţi nu cred în Dumnezeu”. „Credem”, a răspuns Pieters, „într-un singur Dumnezeu, Tatăl nostru Ceresc Atotputernicul, şi în Isus Hristos Fiul Său”. Când au fost legaţi de rugăciune, articolele le-au fost din nou oferite, şi li s-a promis viaţa şi iertarea dacă ar subscrie. Pieters a răspuns pentru amândoi, „V-aţi luptat din greu să ne aduceţi la voi, dar acum, când suntem puşi pe rugăciune, truda e în zadar”. Unul din predicatori a spus în scuză, „Toate aceste materii au fost determinate de Conciliu, şi a fost intenţia Reginei ca voi să muriţi”. „Dar”, a revenit Pieters, „voi sunteţi învăţătorii Reginei, care se cuvine să instruiţi mai bine; aşa că sângele nostru va fi cerut din mâinile voastre”. Nu s-a putut da nici un răspuns la aceasta. S-a aplicat focul, şi sufletele martirilor s-au ridicat către Dumnezeu. „Cât de total de absurd”, spune Martirologistul olandez, „sunt toate aceste procedee şi sentinţe crude văzute aici, când sunt contrastate cu credinţa creştină! Oastea creştină este descrisă din mei şi oi, trimise între lupii cruzi şi devoratori. Cine va putea, cu o bună conştiinţă, să creadă că aceşti predicatori englezi erau adevăratele oi ale lui Hristos, din moment ce în această materie ei au produs în mod aşa de notabil roada lupilor?”4

Aceasta a fost o treabă neagră. Era în mod esenţial nedrept şi crud, şi nu admitea nici o îndulcire. Aceşti Baptişti nu datorau nici o alianţă faţă de Elizabeth. Ei nu erau supuşii ei. Ei erau refugiaţi, şi au pretins protecţia ei ca exilaţi pentru motive de religie din ţara lor nativă. Ei trăiau în mod paşnic, nu făceau nimănui nici un rău. Nu erau răscoale sau tulburări aduse ca acuzaţii asupra lor. Tot ce se putea susţine despre ei era că ei nu au mers la bisericile parohiei, ci şi-au exercitate libertatea creştină, şi s-au închinat lui Dumnezeu în felul cum au înţeles Scripturile că-i învaţă pe ei. Pentru aceasta ei au fost arşi până la moarte de o Regină Protestantă.

Suntem doritori să credem că Elizabeth a fost influenţată de episcopii ei. Sandys şi Whitgift au fost furioşi împotriva Baptiştilor. Ei i-au interpretat greşit şi i-au calomniat în mod continuu. Ei îi dispreţuiau şi îi indignau în mod public, ca profesând sentimente incompatibile cu bunăstarea societăţii. Regina a fost instruită de aceşti oameni să-i privească pe Baptişti ca ostili faţă de autoritatea sa regală. Aceasta o atingea pe ea într-o parte tandră. Inima femeiască a fost straniu de împietrită, şi ea a refuzat să arate milă.

Elizabeth nu putea pleda ignoranţa cu privire la sentimentele Baptiştilor. În confesiunea de credinţă pe care Terwoort şi Pieters au trimis-o ei, o copie revizuită ce a fost semnată de ei în ziua dinaintea martirajului lor, ei îşi declarau astfel părerile lor: –

„Noi credem şi mărturisim că magistraţi sunt puşi şi ordonaţi de Dumnezeu, să pedepsească răul şi să protejeze binele; magistrat pe care dorim din inimile noastre să-l ascultăm, aşa cum stă scris în 1 Petru 2:13, ‚Supuneţi-vă fiecărei orânduiri a omului de dragul Domnului’. ‚Căci el nu poartă sabia în zadar’ (Romani 8:4). Şi Pavel ne învaţă că ar trebui să ne aducem toate ‚rugăciunile noastre înaintea feţei lui Dumnezeu Salvatorul nostru, care doreşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi’ (1 Timotei 2:1-4). Tot el ne învaţă ‚să fim supuşi puterilor şi domniilor, să-i ascultăm pe magistraţi, şi să fim gata pentru orice faptă bună’ (Tit 3:1). Aşadar ne rugăm ca Maiestatea voastră să înţeleagă corect ceea ce vrem să spunem; adică, că noi nu dispreţuim pe eminenta, nobila şi graţioasa Regină, şi sfătuitorii ei înţelepţi, ci îi stimăm ca vrednici de toată onoarea, cărora le dorim să fie ascultători în toate lucrurile. Căci mărturisim cu Pavel, ca mai sus, că ea ere servitoarea lui Dumnezeu, şi că dacă rezistăm acestei puteri noi rezistăm la ordonanţa lui Dumnezeu; căci ‚conducătorii nu sunt o teroare pentru faptele bune, ci pentru cele rele’. Prin urmare noi mărturisim că îi suntem datori ei, şi suntem gata să dăm, tribut, obicei, onoare, şi frică, precum însăşi Hristos ne-a învăţat spunând, Eu dau Cezarului ceea ce este a Cezarului, şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu’ (Matei 22:21). Aşadar, din moment ce ea este un servitor al lui Dumnezeu, noi cerem Maiestăţii voastre ca să fie pe placul ei să ne arate milă nouă sărmanilor prizonieri, aşa cum şi Tatăl nostru din ceruri este milostiv (Luca 6:36). Tot aşa nici noi nu-i aprobăm pe cei care se opun magistraţilor, ci mărturisim şi declarăm, cu întreaga noastră inimă, că trebuie să fim credincioşi şi supus faţă de ei, aşa cum am expus aici”5.

Dar nu le-a folosit la nimic. Ei erau Baptişti. Reginei i s-a spus că Baptiştii erau eretici incorigibili, şi că ea făcea un serviciu lui Dumnezeu dacă îi punea pe aceştia la moarte. Aşa că ea a aprins din nou flăcările din Smithfield.

Ne-am referit la Sandys şi Whitgift. Scrierile lor sunt pline cu invective împotriva Baptiştilor. În controversa sa cu Thomas Cartwright, Puritanul, Whitgift s-a străduit să arată că argumentele folosite de Cartwright în apărarea separării de Biserica Angliei erau similare cu cele folosite de „Anabaptiştii”, o sectă care a fost „urâtă” de „toate clasele şi ordinele din ţară”. El a adunat un număr de extrase din scrierile lui Zuingli, Calvin, Bullinger, şi alţii, şi le-a adoptat ca conţinând adevărate descrieri ale opiniilor şi practicilor partidei celor „urâţi”, adăugând observaţii ale sale în acelaşi sens. El spune că ei fac dezbinări oriunde vin; că bisericile sunt tulburate de ei, şi magistraţii condamnaţi şi dispreţuiţi; că „ei prin cuvinte duşmănoase şi discuţii amare condamnă Biserica Angliei precum o fac cu Biserica Papistică”; că ei îi socotesc ca răi şi destrăbălaţi pe cei care nu fac parte din secta lor; şi ei sunt „mari ipocriţi”; că ei în mod constant „inventează opinii noi, şi fug de la eroare la eroare”; că sunt „încăpăţânaţi şi îndărătnici, capricioşi şi refractari, fără nici un pic de umanitate”; că ei caută să „răstoarne federaţiile şi statele guvernului”; că ei „resping toată autoritatea superiorilor”; că ei caută „să fie liberi de toate legile şi să facă ceea ce înşiră ei”; şi, în final, că toate acestea sunt „majoritatea adevărată, şi prin urmare nu sunt o calomnie”6. Nu mai este nevoie de nici un comentariu în privinţa acestor monstruozităţi. Ei sunt specimene totale ale stilului controversat ale veacului.

Fără îndoială, a fost un păcat de neiertat în Baptişti încât aceştia au condamnat interferenţa puterii civile cu religia. Ei erau în mod remarcabili clari în acel subiect. Whitgift în mod neavizat le face dreptate. El observă că ei învăţau că „magistratul civil nu avea nici o autoritate în materiile eclesiastice, şi că el nu ar trebui să se amestece în cauzele religiei şi credinţei” – că „nici un om nu ar trebui să fie constrâns către credinţă şi religie” – şi că „creştinii ar trebuii să pedepsească greşelile, nu cu întemniţarea, nu cu sabia, sau cu pedeapsa corporală, ci doar cu excomunicarea”. Acestea sunt adevăruri scripturale, pe care episcopii de mai sus s-au străduit să le suprime, pentru că procedeele lor nefaste au fost inconsistente cu ele.

Când Terwoort şi Pieters au fost duşi să moară, Gerrit van Byler şi Hans van Staten au fost lăsaţi în Newgate, nesigur pentru soarta lor. Cât timp au stat ei acolo nu se cunoaşte. Se pune că ei au fost puşi în fiare grele pentru că au încercat să scape prin a pili în bucăţi barele temniţei. În mare ei au fost despovăraţi, probabil pentru că Guvernul nu dorea să stârnească dispreţul unei alte arderi.

Note de subsol:

1 Sermons, p. 40. Parker Society.

2 Crosby’s History of the Baptists, i. pp. 70-73.

3 Documentary Annals, i. pp. 201, 394.

4 Von Braght’s Bloody Theatre, or Martyr’s Mirror, translated by J. Rupp, pp. 915-929.

5 Bloody Theatre, as above.

6 Works, i. pp. 78-110.

http://publicatia.voxdeibaptist.org/istorie_nov06.htm

ANTROPOLOGIE – DOCTRINA DESPRE OM, AŞA CUM A FOST ACESTA CREAT / VOINŢA LIBERĂ – de A.A. Hodge.

download - Copie (2)

VOINŢA LIBERĂ – de A.A. Hodge.

Voinţa liberă este o chestiune de interes major. Nu afirm care sunt elementele esenţiale ale factorilor care aduc libertatea, şi nici nu este necesar acest lucru. Oamenii pot avea păreri deiferite despre acest lucru. Dar noi ştim că avem o conştiinţă, şi că o persoană nu este o simplă maşină—deoarece este dovedit faptul că o maşină nu poate avea o obligaţie, şi nu poată fi supusă comenzii; dar faptul că o persoană este supusă comenzii, supusă unor obligaţii de conştiinţă, este o chestiune de cunoştinţă universală. Acest lucru este foarte adevărat, mai mult decât orice alt adevăr al ştiinţei. Cele mai sigure lucruri din lume nu sunt lucrurile pe care le poţi demonstra. Tu spui, „Am demonstrat asta, şi ca urmare o cred a fi adevărată”. Faptul că trebuie să demonstrezi anumite lucruri arată că există îndoială, căci numai lucrurile îndoielnice au nevoie să fie demonstrate. Lucrurile pe care nu le poţi demonstra sunt adevărurile veşnice.

Cum demonstrezi un anumit lucru? Demonstrezi un lucru deducând necunoscutul din cunoscut, nesigurul din sigur, adresând particularităţi la legi generale—adică, demonstrezi printr-un mediator. Dar cum demonstrezi mediatorul? Acum, logica este un lucru grozav. Cum funcţionează logica? Bineînţeles, pas cu pas. Ştii că în logică nu poţi să separi verigile; dacă apuci unul dintre capetele lanţului, atunci continui să îl urmezi. Dar care este forţa lanţului? Ai un lanţ al logicii care atârnă, şi urci pe acest lanţ verigă cu verigă; dar ce susţine lanţul la celălalt capăt? Logica este ca o scară–prin intermediul ei urci pas cu pas. Dar cum o să demonstrezi că partea de jos este asigurată? Scara se sprijină pe pământ; dar pe ce se sprijine pământul? Demonstrezi una prin cealaltă; dar ce o demonstrează pe cealaltă? Trebuie să ai un punct de pornire, un fapt ultim, iar aceste principii ultime sunt cele mai sigure, deoarece dacă pământul nu este stabil atunci nici scara nu este stabilă; pământul trebuie să fie mai stabil decât scara. Lucrurile de la care porneşti, prin inermediul cărora aduci rezultate, sunt mai sigure decât celălalte lucruri care sunt demonstrate prin acestea. Noi doi ştim că suntem liberi. Noi doi ştim că suntem responsabili. Noi doi avem acea asigurare a cunoştinţei care este mai presus decât orice ştiinţă.

Această chestiune a voinţei libere subliniază totul. Dacă o aduci în discuţie, este infinit mai mult decât Calvinismul. Eu cred în Calvinism, şi spun că voinţa liberă stă înaintea Calvinismului. Totul dispare dacă voinţa liberă dispare; sistemul moral dispare dacă voinţa liberă dispare; nu poţi scăpa, decât prin materialism pe o parte sau prin panteism pe de altă parte. Ţine-te stâns, aşadar, de doctrina voinţei libere. Ce este ea? Eu spun clasei mele, dar nu ştiu dacă ar fi de ajuns ca să apun şi aici, „Eu am voinţa mea, dar voinţa mea nu este liberă; sinele meu este cel care este liber”. Este o diferenţă între a avea libertate a voinţei şi a fi liber în voie. Sunt conştient că voinţa mea este liberă. Dar sunt eu liber când voiesc? Aceasta am vrut să arăt. Conştiinţa îmi spune că sunt liber, aşadar sunt responsabil. Atunci am această libertate. Nu este o calitate abstractă, este o aptitudine abstactă; are un întreg înţeles, eul este cel care este liber; raţiunea este liberă, la fel de liberă ca şi conştiinţa. Eul este cel care este liber şi care are o voinţă; eul este cel care este liber şi care are un caracter.

Aşadar, astfel înţelegând această libertate a eului, nu a voinţei, ci a întregului suflet, ce este libertatea? Eu spun că este următorul lucru, în măsura în care ştiu ceva despre aceasta, că este doar eul auto-iniţiat, auto-direcţionat, şi asta e tot ce este. Permiteţi-mi să ilustrez. Să presupunem că eu pun pe masa ta, sau că vezi stând pe o masă, fără să interacţineze cu nimic, o bilă de ceva. Este un ghem de aţă. Acum să presupunem că vezi cum aţa se mişcă; ai spune în mod sigur, „Cineva o mişcă”. Este aţă; nimic nu este mai sigur decât faptul că ea nu se poate mişca de una singură; dacă se mişcă, ea se mişcă din cauza unei vieţi care interacţionează cu ea, şi tu stabileşti aceast lucru imediat. Te uiţi din nou, şi spui, „nu este un ghem de aţă; este un şoarece”. Acest lucru a început singur; nu putea să se mişte decât dacă avea viaţă din interior care este mişcare auto-iniţiată. Aşadar, are şoarecele voinţă proprie? Nu, pentru că şoarecele nu are raţiune şi conştiinţă; astfel eu îmi corectez definiţia. Şoarecele deţine acţiune auto-iniţiată, şoarecele deţine acţiune auto-aleasă; dar nu are raţiune şi conştiinţă. Eu spun că o acţiune auto-iniţiată şi auto-aleasă, împreună cu iluminarea raţiunii şi a conştiinţei, sunt cele care constituie voinţa liberă.

Stai într-o casă de vară; vezi ceva care pluteşte în aer. Ce este? Nu este nimic altceva decât un fir de praf. Aceasta nu este mişcare auto-direcţionată; este condusă de vânt. Să presupunem că te uiţi şi vezi că este o mişcare direcţionată din interior, că această plutire şi acestă oprire este auto-mişcată. De ce, acesta nu este condus de vânt; este condus de instinct, care nu este raţiune sau conştiinţă. Să presupunem că la mare, noi doi observăm un vas mare la o distanţă oarecare care este dus încoace şi încolo. Ne uităm la el; ne punem ochelarii, şi tu spui, „Nu are viaţă”, este mişcat de curent; şi tu spui că este un obiect abandonat care este purtat încoace şi-ncolo şi este dus de circumstanţe care-l controlează şi de cauze exterioare. Dar în locul acestui obiect care pluteşte în derivă, să presupunem că vedem un vapor cu aburi. Ies aburi, roţile se învârt, acţiunea pe care o vezi este controlată din interior; şi acolo ai acţiune auto-iniţiată–acţiunea vine din interiorul vasului. Bate un vânt puternic, şi valurile se sparg de vas; dar vezi splendida armură a vaporului care este echipat şi manevrat în totalitate; toate forţele sunt antrenate, şi este un om la cârmă; şi iată voinţa liberă în cea mai înaltă formă–forţă auto-iniţiată, forţă auto-direcţionată, sub conducerea raţiunii şi a conştiinţei: aceasta cred eu că este voinţa liberă.

Acum, a doua chestiune este influenţa caracterului asupra voinţei. Mulţi cred că voinţa liberă este o chestiune simplă. Eu cred că este cea mai mare taină al lumii. Omul are un caracter fixat care determină totul într-o anumită manieră, şi totuşi omul este liber; în timp ce, spui că un om pentru a fi liber trebuie să fie neinfluenţat în mod perfect. Să presupunem că aduc acum înaintea ta ca ilustraţie un copil. Nu are trecut, nici istorie. El poate să facă ce doreşte, bineînţeles; şi dacă îi spun, „Vrei să faci asta?” el răspunde, „Voi face.”. Copilul face ceea ce altcineva vrea ca el să facă. Acum, să luă un bărbat cu educaţie şi cu caracter, un om de principii, un om cu convingeri, un om cu scop, un om cu obiceiuri fixate, şi nu vei putea să-l obligi să facă cutare şi cutare lucru. Ceea ce face el este determinat deja de caracterul uman, obiceiuri care au fost cristalizate în caracter. Copilul nu este format–el poate face orice; dar caracterul bărbatului este fixat, şi el nu poate face ceea ce este împotriva conştiinţei lui şi nu poate face ceea ce este nepotrivit în mintea sau imaginea lui. Nu este sigur ce va face copilul, dar este foarte sigur ce va face bărbatul. Acum, te întreb, care este mai liber? Copilul sau bărbatul? Copilul este liber, sau tatăl este liber care poate să stea în picioare în cele mai grele vremuri, determinat din interior de forţele caracterului său şi de obiceiurile bune din viaţa sa? Ia un om–ia un tată şi compară-l cu Dumnezeu: presupune că acest tată este un om de un mare caracter, cum ar fi Generalul Grant, şi sfinţit prin Duhul lui Dumnezeu, neclintit ca o stâncă. Şi totuşi, la urma urmei, şi cea mai puternică fiinţă umană poate fi ispitită, poate fi învinsă de seducţie. Dar când îţi îndrepţi privirea spre Iehova, al cărui caracter nu este nesigur, al cărui caracter este veşnic, care nu poate face ceea ce este nechibzuit şi care nu poate face ceea ce este greşit, care este mai liber? Este Iehova mai liber decât bărbatul? Este bărbatul mai liber decât copilul? Aşadar, eu susţin că un om este liber doar în raport cu convingerile lui, doar în raport cu capabilitatea sa de a-şi determina acţiunile din experienţă, doar din stabilitatea şi cristalizarea caracterului său. Un om este liber în raport cu direcţia şi dezvoltarea caracterului său. Un caracter sfânt este cea mai înaltă formă de libertate.

Eu cred că un caracter păcătos îl lasă pe om responsabil; căci păcătosul este la fel de liber ca şi cel sfânt, diavolul este la fel de liber ca şi Gavril. Acum, ce este libertatea? Este o acţiune auto-iniţiată şi auto-direcţionată sub legea raţiunii şi a conştiinţei. Dar şi diavolul are toate acestea, la fel de mult ca şi Gavril; omul păcătos are toate acestea, la fel de mult ca şi cel sfânt. Diferenţa se află aici. Am puterea voinţei după cum prefer eu, dar nu am puterea de a crea un caracter sfânt pentru mine. Dacă am un caracter sfânt, caracterul meu coincide cu vederile mele, judecata mea, raţiunea mea, conştiinţa mea, şi afecţiunile mele spontane; toate merg în aceeaşi direcţie. Dar dacă sunt un păcătos nu am nici o inimă care să mă îndrepte spre bine. Raţiunea îmi spune să merg într-o direcţie, conştiinţa îmi spune să merg în aceeaşi direcţie, afecţiunile şi dispoziţiile îmi spun să merg în altă direcţie; şi astfel păcătosul, în acord cu limbajul Bibliei, deşi cu adevărat liber şi responsabil din punct de vedere moral, este supus stricăciunii; impulsurile inimii lui sunt în direcţia greşită.

Aplică acest lucru celor patru stări ale omului. Există numai patru stări, şi au existat doar două fiinţe umane care le-au experimentat pe toate cele patru–adică, Adam şi Eva. Există starea inocenţei, starea păcatului, starea harului, şi starea slavei.

Acum, ştim ce înseamnă să fim păcătoşi; dar putem noi înceta să fim păcătoşi, şi putem asculta noi de legea sfinţeniei? Noi ştim ce înseamnă să fim creştini prin har divin. Cum a fost cu Adam? Adam a fost creat, conform Bibliei, cu o natură perfect sfântă, fără păcat; şi totuşi a fost capabil să păcătuiască, şi a fost capabil să facă binele. Tu nu ai avut această experienţă. Nimeni înafară de Adam nu a avut şi nu va putea avea niciodată această experienţă.

Dacă ai citi al nouălea capitol al Mărturisirii Credinţei, pe tema „Libertăţii Voinţei”, vei găsi cea mai minunată tratare pe care ai văzut-o vreodată.

Eşti familiarizat cu faptul că teologii scapă întotdeauna din dificultăţi mari prin folosirea cuvântului „taină”, şi că taina tainelor este originea păcatului. Marea taină este una teologică. Cum este posibil ca un Dumnezeu de o sfinţenie infinită, de o compasiune infinită, de o cunoaştere infinită, de o putere infinită, să permită vreodată păcatului să existe? De ce, păcatul este chiar ceea ce urăşte. Aceasta este o taină absolut insolubilă. Cum a început păcatul? De ce l-a permis Dumnezeu? Dacă suntem liberi, dacă suntem creaţi de Dumnezeu, şi dacă nu există nimic care să nu fi fost creat de Dumnezeu înafară de însuşi Dumnezeu, cum a venit păcatul? Aceasta este o taină insolubilă. Sf. Augustin a încercat să o explice, şi cred că sugestia lui este probabil cea mai aproape de ea posibil. Este că păcatul în originea sa nu este o entitate pozitivă, ci este un defect.

Luaţi în considerare următoarea ilustraţie: Să presupunem că ai o vioară care a fost dezacordată: o atârni pe perete, iar după un an te întorci şi o iei jos, şi vioara este acordată. Tu ştii că vioara trebuie să fi fost acordată; nu putea să se acordeze spontan.Dar să presupunem că vioara ta este perfect acordată când o atârni pe perete, şi pleci, iar când te întorci afli că este dezacordată. Nu înseamnă că cineva a făcut asta. Nu spui că cineva a făcut-o, ci spui că s-a dezacordat. Acum, în cazul lui Adam nu am nici o îndoială că păcatul a început aşa–nu ca păcat, ci a început să existe prin neatenţie, a început să ia fiinţă printr-un defect în dragoste, printr-un defect în credinţă; a fost o omisiune şi a fost astfel printr-o fisură în lăută, printr-o crăpătură aici şi una acolo, cu o lipsă de armonie. Şi cu această lipsă de armonie a venit groaznica disonanţă care a trimis lumea într-o nebunie, şi a făcut o separare între Dumnezeu şi om. Adam a păcătuit, şi apoi a intrat în condiţia cu care suntem toţi familiari, cu o voinţă de a păcătui, şi cu o putere numai de a păcătui. Iar apoi, prin cruce, suntem ridicaţi la o condiţie de har, în care avem putere să ascultăm; iar puterea devine din ce în ce mai tare, şi dispoziţia şi dorinţa de a păcătui slăbesc tot mai mult. Aceasta este înaintea noastră. Mulţumesc lui Dumnezeu că vom ajunge măcar la starea de natură umană perfectă în Cristos Isus, când caracterul, amplificat şi regenerat, va ajunge la frumuseţea sa deplină cristalizată; şi apoi vom lua parte la natura divină, şi vom avea o libertate perfectă a voinţei, la fel de liberi ca Adam, şi totuşi cu siguranţă ca a lui Dumnezeu.

Autor

A.A. Hodge (1823-1886), Profesor în Teologie Sistematică la Seminarul Princeton din anul 1877 până la moartea sa în 1886, a îndemnat ca ţinta fiecărui învăţător creştin să fie producerea unei impresii vitalizante–dându-le studenţilor „teologie, expunere, demonstraţie, ortodoxism, învăţătură, dar dându-le toate acestea calde”. „El a învăţat cunoştinţa lui Dumnezeu”, a spus unul dintre ascultătorii săi, „cu învăţătura unui cercetător şi cu entuziasmul unui creştin iubitor”. Aceste calităţi nu numai că i-au aglomerat sălile de curs, ci au condus adesea la apeluri pentru lecţii în public.

http://www.voxdeibaptist.org/vointa_libera_Hodge.htm

Disoluție

DE DR. RĂZVAN CONSTANTINESCU  /   ȘTIRI, POLITIC    /   Actualizat: Duminică, 04 august 2019, 11:59   /

 

Disoluție

Scrisoarea vicepreședintelui ALDE Iași, medicul Răzvan Constantinescu, către prietenul său, profesorul universitar Liviu AntoneseiScrisoarea vicepreședintelui ALDE Iași, medicul Răzvan Constantinescu, către prietenul său, profesorul universitar Liviu Antonesei

Unul dintre cei mai renumiți medici din România, dr.  Răzvan Constantinescu, este împotriva vaccinării obligatorii: Orice vaccin implică riscuri... NU există nimic obligatoriu în privința propriului corpUnul dintre cei mai renumiți medici din România, dr. Răzvan Constantinescu, este împotriva vaccinării obligatorii: Orice vaccin implică riscuri… NU există nimic obligatoriu în privința propriului corp

Planul de destructurare a statului român a început în 2004 și cuprinde:
1. Manelizarea intensivă a populației, masterchefizarea, telenovelizarea, neversizarea.
2. Slăbirea continuă a calității actului de învățământ: alocarea sub nivelul de 6% din PIB prevăzut prin lege, salarii mici pentru profesori în scopul de a îndepărta oamenii valoroși din învățământ, încurajarea dezordinii din școli și instigarea la abolirea respectului față de corpul profesoral.
3. Promovarea agresivă a non-valorilor „Las Fierbinți”, vedete de mahala tabloidă, invitați agramați în emisiunile TV), a traiului „pe picior mare” fără muncă, ridiculizarea continuă a celor care se chinuie să învețe ceva, orice, care știu să facă ceva foarte bine, orice.
4. Demonizarea religiei și a valorilor identitare românești, înlocuirea obiceiurilor și sărbătorilor neaoșe cu unele de import, „cool”.
5. Distrugerea sistemului sanitar: alocări bugetare la limita subzistenței, închiderea de spitale, încurajarea exodului cadrelor medicale, blocarea posturilor din sistem, inocularea neîncrederii în medicii români și inducerea ideii de corupție generalizată; în nicio țară din lume nu mai există proporția covârșitoare a știrilor medicale negative față de cele pozitive în mass-media.
6. Depopularea României prin încurajarea masivă a emigrației, batjocorirea continuă a celor rămași în țară, inocularea unui sentiment de superioritate a diasporei.
7. Epurarea corpului magistraților și a întregii poliții prin pensionarea la vârste derizorii a cadrelor cu experiență, singurele capabile de a instrui tinerii intrați în sistem.
8. Transformarea INM dintr-un institut de perfecționat magistrați într-unul de spălare a creierelor viitorilor magistrați. Fenomenul „magistraștag” al tinerilor procurori protestând pe treptele Curții de Apel este o consecință directă.
9. Transformarea DNA dintr-o instituție de combatere a corupției într-una de epurare a opozanților sistemului, populată cu cadre incompetente, recrutate fără concurs.
10. Supradimensionarea serviciilor secrete pentru a stăpâni orice încercare de opoziție și pentru a avea fonduri uriașe pentru propagandă (sumedenie de agenți acoperiți în presă sau doar cu ticăloșie sponsorizată) și pentru infiltrarea instituțiilor statului, de la cele judiciare, până la cele culturale și mediul de afaceri.
11. Desființarea poliției rurale și a sectoriștilor, ineficientizarea poliției prin centralizare.
12. Transformarea continuă a întregii media în instrument de promovare numai a știrilor negative (pe motiv că ele ”fac rating”, așa cere populația), amplificarea până la exasperare a modului românesc de a face mișto din orice, aruncarea cu fecale în orice este pozitiv, transformarea a tot ce este românesc sau patriotic în țintă de scuipat sau de bășcălie.
13. Înstrăinarea completă a resurselor naturale și a terenurilor agricole.
14. Dispariția bruscă a unor întregi ramuri industriale.
15. Împiedicarea cu orice preț a oricărui guvern de a investi în infrastructura critică: autostrăzi (în special cele transcarpatice care să lege provinciile istorice între ele), căi ferate obișnuite și de mare viteză.
16. Aruncarea în pușcărie sau lichidarea oricărei persoane care s-a opus eficient îndeplinirii oricăruia dintre punctele enumerate.
Orice minimă logică arată că o asociere de acest fel nu are cum să fie întâmplătoare. Rezultă că forțe extrem de puternice se află în spatele acestor schimbări programatice și care necesită sume uriașe de bani. Iar cine investește asemenea sume pe o perioadă de minimum 15 ani nu plănuiește lucruri care se vor întâmpla peste noapte sau săptămâna viitoare, ci lucruri care se vor infăptui pentru generația următoare. Adică pentru copiii noștri.
OPINII

 

https://www.activenews.ro/stiri-politic/DISOLUTIE-157216

O femeie creștină iraniană arestată pentru că nu purta baticul în mod corespunzător

O femeie în vârstă de 20 de ani a fost arestată după ce a a făcut plângere la poliție că o altă femeie a împins-o și a lovit-o în față, pentru că nu purta baticul pe cap în mod corespunzător.

Fatemeh Mohammadi, în vârstă de 20 de ani, a fost agresată într-un autobuz de către o alta pasageră, care a acuzat-o că nu poartă baticul în mod corect, potrivit martorilor. Femeia a atacat-o apoi, îmbrâncind-o și lovind-o în față.

Atunci când Fatemeh mers la secția de poliție pentru a depune o plângere împotriva femeii ce o atacase, poliția a arestat-o, considerând că este rezonabil ca ea să fie agresată pe acest motiv, iar agresoarea să nu aibă nici o vină.

Fatemeh Mohammadi a fost în cele din urmă eliberată pe cauțiune la primele ore ale dimineții următoare, conform organizaţie pentru apărarea libertății religioase, Open Doors.

Henrietta Blyth, CEO al Open Doors pentru Marea Britanie și Irlanda, a declarat pentru postul de radio Premier: „Iranul este o republică islamică în care creștinismul este reprimat, deoarece este văzut ca o influență occidentală. Evident, potrivit legii sharia, o femeie ar trebui să aibă părul complet acoperit de o eşarfă pentru cap . Știm că în Iran discriminarea şi prejudecăţile împotriva creștinilor sunt la cote ridicate, de aceea această femeie a atacat-o pe Fatemeh.

„Știm că Fatemeh este o creștina puternică și că, de fapt, ea a executat deja o condamnare de șase luni de închisoare anul trecut, după ce a fost arestată când  a fost prinsă la o adunare a bisericii de casă, astfel că autoritățile strâng şurubul din ce în ce mai tare în Iran – bisericile de casă sunt atacate iar liderii creştini primesc pedepse foarte lungi cu închisoarea. Fatemeh a fost acuzată anul trecut pentru activitate creștină și apartenență la grupuri de prozelitism – a fost acuzată, de asemenea, că acționează împotriva securității naționale, răspândind propagandă împotriva regimului.”

De asemenea, Fatemeh a desfășurat o campanie pentru ca toți creștinii, inclusiv cei nou convertiți, să li se ofere dreptul de a se închina într-o biserică și a scris o scrisoare deschisă ministrului informațiilor, acuzându-l că a încălcat Constituția prin faptul că a luat măsuri ce vizează creștinii.

De asemenea, a solicitat grupurilor pentru drepturile omului să denunţe „opresiunea” creștinilor care vorbesc limba persană din Iran, descriindu-i drept o minoritate oprimată care este recunoscută doar de comunitatea internațională.

Creștinii cu trecut musulman se confruntă cu dificultăți deosebite în Iran, inclusiv respingere din partea familiei şi izolare socială.

Arestările, detenția, închisoarea, confiscarea proprietăților bisericii, atacurile asupra bisericilor și proprietăților deținute de creștini sunt comune.

Iranul este numărul 9 în Topul Mondial al Persecuţiei.

Sursa: Premier.org.uk

https://www.stiricrestine.ro/2019/08/03/o-femeie-crestina-iraniana-arestata-pentru-ca-nu-purta-baticul-in-mod-corespunzator/?

Când nu-ți poți cere iertare | Pastor Vasile Filat

download - Copie (2)

Bună dimineața,
Ați întâlnit vreodată oameni care nu-și cer iertare? Orice n-ar face, ei sunt incapabili să-și recunoască vina. Atunci când greșesc, se poartă de parcă nimic nu s-a întâmplat și cred că acesta e felul lor de a-și cere iertare. Dacă ești o astfel de persoană, ascultă sfaturile pastorului Vasile Filat.
Dacă aveți nevoi de rugăciune sau întrebări din Biblie, la care căutați răspuns, contactați-ne pe una din căile de comunicare de mai jos.

O zi binecuvântată să aveți.

Cu drag, Vitalie Marian.
Administratorul siteu-ului Moldova Creștină.

Publicat pe 2 aug. 2019

Ați întâlnit vreodată oameni care nu-și cer iertare? Orice nu ar face, ei sunt incapabili să-și ceară iertare. Atunci când greșesc, se poartă de parcă nimic nu s-a întâmplat și cred că acesta e felul lor de a-și cere iertare. Despre astfel de oameni vorbesc în acest video. Vă invit să vă abonați la pagina mea de facebook și Instagram: https://www.facebook.com/vasile.filat/ https://www.instagram.com/pastor.vasi… BISERICA BUNAVESTIREA DIN CHIȘINĂU Str. Ciocârliei 2/8, Chișinău, Rep.Moldova Servicii Divine: Duminică, 14:0016:00 Joi, 18:3019:30 – ceasul de rugăciune tel. +373 (68) 060601 https://www.facebook.com/bunavestire…. PENTRU MANUALE ȘI ÎNSCRIERE LA GRUPELE DE STUDIU BIBLIC ONLINE CONTACTAȚI LA: info@precept.md +373(69)966779 #moldovacrestina #pastorvasilefilat #iertare

Blestemul familiei Kennedy lovește din nou

Blestemul familiei Kennedy lovește din nou
Moartea lui Saoirse Kennedy, nepoata lui Robert F. Kennedy, în vârstă de 22 de ani, este doar ultima dintre numeroasele tragedii care au lovit una dintre cele mai cunoscute dinastii politice americane. Asupra căruia, potrivit presei americane, pare să fi fost aruncat un adevărat blestem
O  nepoată în vârstă de 22 de ani a lui Robert F. Kennedy a murit joi în urma a ceea ce pare a fi o supradoză de droguri, la locuința familiei din Hyannis Port, Massachusetts, relatează New York Times, potrivit agerpres.
Joi, în momentul în care angajații serviciilor de urgență au sosit la celebra reședință a familiei Kennedy din Hyannis Port, Saoirse Kennedy Hill, nepoata lui Robert F. și Ethel Kennedy făcuse deja infarct. A fost transportată la spital, însă medicii nu au reușit să o resusciteze și a fost declarată decedată.
Mai multe surse citate de tmz.com au vorbit despre o supradoză de droguri, dar nu a fost emis un comunicat oficial din partea familiei sau a poliției.
Decesul lui Saiorse, care se pare că suferea de depresie și că ar fi încercat, în trecut, să se sinucidă, este cel mai recent eveniment dintr-o lungă serie de tragedii care a marcat familia Kennedy.  Hill era studentă la Colegiul Boston, unde studia comunicarea.
Ziarul mai scrie că tânăra s-a luptat cu o boală mentală când era studentă la o școală privată din Massachusetts, în 2016.
Părinții lui Saoirse sunt Courtney Kennedy – al cincilea copil, din 11, al lui Ethel și Robert F. Kennedy – și Paul Michael Hill.
Politicianul Robert F. Kennedy (1925 – 1968) a fost cel de-al 64-lea procuror general al SUA, din 1961 până în 1964, și senator de New York, din ianuarie 1965 până la asasinarea sa în iunie 1968. Ca și frații săi, John și Edward, a fost un membru de marcă al Partidului Democrat și este considerat un simbol al liberalismului american modern.
Deși a fost o familie prosperă, cu succes în afaceri și în politică, familia Kennedy a fost marcată de tragedii care par să nu se mai termine. Pe lângă asasinarea fostului președinte John F. Kennedy, familia s-a confruntat cu drame și decese care au creat mitul „blestemului familei Kennedy.”.
Unul dintre protagoniștii acestor tragedii a fost sora lui JFK, Rosemary Kennedy. Încă de mică, Rosemary avea probleme de comportament și o ușoară întârziere mintală, drept pentru care tatăl ei a decis s-o supună unei lobotomii.
După lobotomie, Rosemary a căzut de tot în apatie, nemaifiind în stare să meargă sau să vorbească. Din această cauză, a stat închisă într-un sanatoriu pentru tot restul vieții.
Ceilalți frați ai lui JFK au avut, și ei, destine dramatice: Joseph P. Kennedy Jr., care era pilot, a murit în război, Ted Kennedy a suferit un accident de avion în urma căruia a rămas infirm, Robert F. Kennedy a fost asasinat.
Blestemul pare să fi trecut de la o generație la alta. Fiul lui Robert F. Kennedy, David A. Kennedy, a murit la doar 29 de ani, în urma unei supradoze de cocaină.
Un alt fiu al lui Robert F. Kennedy, Michael, a murit tot de tânăr, la 39 de ani, după un accident la schi.
CELE MAI POPULARE
PE ACELAȘI SUBIECT

https://www.activenews.ro/externe/Blestemul-familiei-Kennedy-loveste-din-nou-157201

Înapoi sus
POPAS PENTRU SUFLET

Cristian Ionescu

Vegheaza!

"Feriti-va de proorocii mincinosi, care vin la voi in haine de oi, iar pe dinauntru sunt lupi rapitori" (Matei 7:15)

Agora Christi

Blog evanghelic de teologie publica

Alteritas

cu Dănuț Jemna

Pagina creștină

Simion Ioanăș

Danut Tanase

Deschis si sincer, verde-n fata !

danielmiclea

Inca un gand

Semnele vremurilor din urmă

Iată, Eu vin curând!

Vegheaţi!

Mat 24:42 "Vegheaţi dar, pentru că nu ştiţi în ce zi va veni Domnul vostru."

Aradul Evanghelic

... pentru arădeni şi despre arădeni...şi nu numai!

B a r z i l a i - e n - D a n

Un Barzilai izvorât din Dan - O anagramare pentru Daniel Branzai

Nickbags

Har si Pace

Vrăbiuțe

Cip! Cip!

Bogdan DUCA

Pentru ca în viitor să nu se spună "Acele timpuri au fost întunecate pentru că ei au tăcut"...

ARMONIA MAGAZINE - USA

Locul in care te intalnesti cu CREDINTA.

Mana Zilnica

Mana Zilnica

Life Mission

"Ceea ce face farmecul unui om este bunatatea lui"

Ciprian I. Bârsan

...din inima pentru tine

Informatii si mesaje

Pecetea Dumnezeului Celui Viu primită de către Maria Divinei Milostiviri în mesajele de la Sfânta Treime și Fecioara Maria

Bucuresti Evanghelic

A topnotch WordPress.com site

Misiunea Genesis

Duceti-va in toata lumea

Marius Cruceru

...fără cravată

Cu drezina

de Teofil Stanciu

Semnele vremurilor

Lumea contemporana in lumina profetiilor

Miere și migdale

Luați cu voi ... puțin leac alinător și puțină miere, mirodenii, smirnă, fisticuri și migdale - Geneza 43:12

Noutati Crestine

Ca sa stii!

PERSPECTIVE CRESTINE

Gânduri către o altă lume...

Creştinul Azi

Revista Uniunii Bisericilor Creştine Baptiste din România

Persona

Blog of Danut Manastireanu

Revista ARMONIA - Saltmin Media

Hrană pentru minte și lumină pentru suflet

Moldova Creștină

Răspunsuri relevante și actuale din Biblie

EvangheBlog - Un blog din suflet, pentru suflet

„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viața veșnică.” (IOAN 3: 16) „Dacă cred că există Dumnezeu şi El nu există, n-am pierdut nimic. Dar dacă nu cred că există şi El există cu adevărat, atunci am pierdut foarte mult.” (BLAISE PASCAL, filosof, matematician și fizician creștin francez)

Emanuel - un blog creștin

Învățătura este o lumină, sfatul este o candelă, iar îndemnul și mustrarea sunt calea vieții. Prov. 6:23

%d blogeri au apreciat: