Semnificațiile spirituale oculte ale festivalului ”UNTOLD” — Ciprian Barsan

Deși nu-mi aparțin, ideile articolului de mai jos sunt în totală consonanță cu ceea ce cred că se intenționează prin acest festival de închinare demonică, ce se desfășoară anual la Cluj-Napoca, iar anul acesta va începe joi, pe 1 august. Intensificarea activităților satanice în vremea pe care o trăim indică în mod foarte clar că […] […]

Este Biserica Ortodoxă Sârbă un obstacol pentru SUA în Balcani? — SACCSIV – blog ortodox

ORTHODOX CHRISTIANITY: IS THE SERBIAN ORTHODOX CHURCH AN OBSTACLE FOR THE U.S. IN THE BALKANS? Este Biserica Ortodoxă Sârbă un obstacol pentru SUA în Balcani? MatfeyShaheen Un general american consideră influența Bisericii Ortodoxe Sârbe în Serbia ca o problemă pentru SUA și Occident. Fostul comandant al Armatei SUA din Europa, generalul Ben Hodges, a afirmat […] […]

PREOŢIA CEDINCIOŞILOR   / 1 Petru 2:5 / ARDELEAN VIOREL

download - Copie (2)

PREOŢIA CEDINCIOŞILOR   / 1 Petru 2:5  Şi voi, ca nişte pietre vii, Sunteţi zidiţi ca să fiţi o casă duhovnicească, o preoţie Sfântă, şi să aduceţi jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Hristos. / ARDELEAN VIOREL

1). APOSTOLUL PETRU. În relatările[1] şi vorbirile lui Petru din Faptele Apostolilor şi 1 Petru, se găseşte un sens al împlinirilor profetice (Faptele Apostolilor 2:16-17, 3:18, 1 Petru 1:10 … 20), se insistă asupra Crucii care era în planul lui Dumnezeu (Faptele Apostolilor 2:23, 1 Petru 1:20). El face legătura cu Învierea lui Isus şi Înălţarea la Cer (Faptele Apostolilor 2:32… 1Petru 1:20-21), cheamă oamenii la pocăinţă şi botez prin credinţă în Isus Cristos Mesia   (Faptele Apostolilor 2:3-40, 1Petru 3:18-20…), insistă pe faptul că Cristos va judeca lumea (Faptele Apostolilor 10:42, 1Petru 4:5) în plus   îşi exprimă bucuria misiunii printre neamuri (Faptele Apostolilor 10:9…11:17, 15:7… 1 Petru 1:1, 4-12-13, 2:3-10), iar ca şi evreu cu vederile lui Petru putea să se refere la credincioşii dintre Neamuri prin cuvintele 1 Petru 1:1  Petru, apostol al lui Isus Hristos, către aleşii care trăiesc ca străini, împrăştiaţi prin Pont, Galatia, Capadocia, Asia şi Bitinia,.” Pentru apostolul Petru Numele lui Cristos înseamnă foarte mult, el foloseşte prorocia cu privire la „Piatra din capul unghiului” (Faptele Apostolilor 4:11… 1 Petru 2:7), şi foloseşte cuvântul  xylon, tradus corect „lemn”, pentru Cruce (Faptele Apostolilor 5:30, 10:39, 1 Petru 2:24). Cuvintele lui Isus sunt ţesute în cadrul contextului în care Petru a predicat Evanghelia (1 Petru 1:16 = Matei 5:48, 1 Petru 1:17 = Matei 22:16,   1 Petru 1:18 = Marcu 10:45. 1 Petru 1:22 = Ioan 15:12 1 Petru 2:19 = Luca 6:32 1 Petru 3:9 = Matei 5:39, 1 Petru 3:14 = Matei 5:10, 1 Petru 4:11 = Matei 5:16 1 Petru 4:13 = Matei 5:10…. 1 Petru 4:18 = Matei 24:22, 1 Petru 5:3 = Matei 20:25…1 Petru 5:7 = Matei 6:25 ), iar din alte pasaje reiese în mod clar că Petru este autorul cărţi.   Aceste legături se găsesc şi în Marcu şi alte cărţi care au ca şi temă suferinţa şi a slava lui Cristos. Atât Iacov cât şi Petru fac chemare la abandonarea păcatelor şi a vieţii păgâne trăită înainte. (1 Petru 2:1, 11). „Există o chemare la umilinţă şi smerenie creştină în mod specific unor clase sociale (1Petru 2:12, 3:9 – acestea sunt paranteze)”. De asemenea creştinii sunt chemaţi la veghere şi rugăciune (1Petru 4:7). Există o chemare pentru a ne împotrivi Diavolului (1 Petru 5:8….), dar şi o nemărginită promisiune Matei 16:18  Şi Eu îţi spun: tu eşti Petru (Greceşte: Petros.), şi pe această piatră (Greceşte: petra.) voi zidi Biserica Mea, şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui. Petru recunoaşte în Isus pe Mesia Luca 9:20  „Dar voi” i-a întrebat El „cine ziceţi că Sunt?” „Hristosul lui Dumnezeu!” I-a răspuns Petru” deşi mai târziu în timpul Crucificării se leapădă pe moment de Cristos, dar după Înviere este reabilitat. Ioan 21:17  A treia oară i-a zis Isus: „Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti?” Petru s-a întristat că-i zisese a treia oară: „Mă iubeşti?” Şi I-a răspuns: „Doamne, Tu toate le ştii; ştii că Te iubesc.” Isus i-a zis: „Paşte oile Mele!. La Rusalii cuvântarea lui Petru are un impact major şi s-au pocăit aproape 3000 de suflete Fapte 2:37  „După ce au auzit aceste cuvinte, ei au rămas străpunşi în inimă, şi i-au zis lui Petru şi celorlalţi apostoli: „Fraţilor, ce să facem?”   Petru a primit puterea să facă minuni şi când s-a dus la Templu şi a făcu o vindecare. Fapte 3:6  Atunci Petru i-a zis: „Argint şi aur, n-am; dar ce am, îţi dau: În Numele lui Isus Hristos din Nazaret, scoală-te şi umblă!” La fel a înviat-o pe Tabita   „Fapte 9:40  Petru a scos pe toată lumea afară, a îngenuncheat, şi s-a rugat; apoi, s-a întors spre trup şi a zis: „Tabita, scoală-te!” Ea a deschis ochii, şi, când a văzut pe Petru, a stat în capul oaselor”. Harul lui Dumnezeu s-a revărsat şi peste neamuri Fapte 10:45  Toţi credincioşii tăiaţi împrejur, care veniseră cu Petru, au rămas uimiţi când au văzut că darul Duhului Sfânt s-a vărsat şi peste Neamuri. Petru este scos în mod miraculos din închisoare Fapte 12:7  Şi iată, un înger al Domnului a stat lângă el pe neaşteptate, şi o lumină a strălucit în temniţă. Îngerul a deşteptat pe Petru, lovindu-l în coastă, şi i-a zis: „Scoală-te, iute!” Lanţurile i-au căzut jos de pe mâni. Petru merge la „casa”, în care biserica care se ruga pentru el.

2). CASA LUI DUMNEZEU ÎN SCRIPTURĂ. (1 Petru 2:5)  Şi voi, ca nişte pietre vii, Sunteţi zidiţi ca să fiţi o casă duhovnicească, o preoţie Sfântă, şi să aduceţi jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Hristos. Mergem puţin în cartea lui Osea. Semănaţi potrivit cu neprihănirea, şi veţi secera potrivit cu îndurarea. Desţeleniţi-vă un ogor nou! Este vremea să căutaţi pe Domnul, ca să vină şi să vă plouă mântuire. (Osea 10:12). Atunci când vorbim de Casa lui Dumnezeu în Scriptură prima dată a fost construit CORTUL[2] fiindcă Dumnezeu voia să locuiască în mijlocul poporului Său. Descriem în mod succint Cortul şi utilitatea lui.     În cartea Exod (40-43), Dumnezeu porunceşte lui Moise să facă un Cort, numit şi Cortul întâlnirii. (Exodul 26:30). 1 Cortul este conceput de Dumnezeu, (Exod 25:8,30,35) bazat pe modelul ce se află în cer ( Evrei 8.5. 9:24), 2 La construirea Cortului este adunat materialul necesar (Exod 35:4-29, 36:3-7), sunt aleşi coordonatorii Exodul 36:1  „Beţaleel, Oholiab şi toţi bărbaţii iscusiţi în care pusese Domnul înţelepciune şi pricepere ca să ştie să facă lucrările rânduite pentru slujba Sfântului locaş, au făcut totul după cum poruncise Domnul”, lucrarea este realizată, Moise este acela care verifică, şi în final Cortul este instalat ( Exod 40:1-33. Exodul 40:1  Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: 2 „În ziua întâi a lunii întâi să întinzi locaşul cortului întâlnirii. 3  Să pui în el chivotul mărturiei şi înaintea chivotului să atîrni perdeaua dinăuntru….Exodul 40:34  „Atunci norul a acoperit Cortul Întâlnirii, şi slava Domnului a umplut cortul. 35  Moise nu putea să intre în Cortul Întâlnirii pentru că norul stătea deasupra lui şi slava Domnului umplea cortul”. Călătoriile lui Israel în pustie, aşezarea taberei sau continuarea drumului se făcea în funcţie de Norul de Slavă ce stătea deasupra Cortului. 3. Ca şi structură Cortul avea o curte împrejmuită cu un gard în care se aflau   altarele pentru arderile de tot, ligheanul de aramă. În Cort ca şi obiecte erau masa pentru pâini, sfeşnicul de aur şi altarul pentru tămâie, Cortul era împărţit de o perdea în Locul Sfânt şi Sfânta Sfintelor în care se afla Chivotul Mărturiei şi scaunul îndurării, care era capacul Chivotului cu doi Heruvimi. În Chivot se aflau un vas cu mană, toiagul lui Aron şi tablele cu cele 10 porunci. (Evrei 9:4)  „El avea un altar din aur pentru tămâie, şi chivotul legământului, ferecat peste tot cu aur. În chivot era un vas din aur cu mană, toiagul lui Aaron, care înfrunzise, şi tablele legământului”. Istoria Cortului. Domnul îi vorbea lui Moise în Cort. (Leviticul 1:1)  Domnul a chemat pe Moise; i-a vorbit din Cortul Întâlnirii şi a zis….Aron şi fiii lui au fost sfinţiţi acolo, la sfinţirea Cortului Slava lui Dumnezeu era acolo (Exod 40.34-38), Cortul era folosit de poporul evreu şi era aşezat în centrul taberei (Numeri 2:2)  „Copiii lui Israel au să tăbărască fiecare lângă steagul lui, sub semnele casei părinţilor lui; să tăbărască în faţa şi împrejurul cortului întâlnirii. În Cort Iosua este adus înaintea Domnului, iar în peregnirarea prin pustie Cortul a fost aşezat la Şilo (Iosua 18:1, Judecători 18:31  „Au aşezat pentru ei chipul cioplit pe care-l făcuse Mica, în tot timpul cât a fost casa lui Dumnezeu la Silo”.) Cortul a fost pus în Nob de către Saul, la Gabaon de către David, mai târziu este adus la Ierusalim (2 Cronici 1:4) „ Dar chivotul lui Dumnezeu fusese mutat de David din Chiriat-Iearim la locul pe care i-l pregătise, căci îi întinsese un cort la Ierusalim”. Solomon a înlocuit Cortul cu Templu. Simbolurile Cortului sunt: În primul rând Cortul simbolizează prezenţa lui Dumnezeu în mijlocul oamenilor (Exodul 25:8)  „Să-Mi facă un locaş Sfânt şi Eu voi locui în mijlocul lor”, iar felul în care este alcătuit Tabernacolul îl simbolizează pe Cristos. El este Cortul în care locuiesc toţi oamenii (Ioan 1:14)  Şi Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi, plin de har, şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl. Moartea lui este una de Ispăşire pentru toţi oamenii. (1 Ioan 4:10)  Şi dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi, şi a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre. Trupul lui reprezintă pâinea sfântă (Ioan 6:27-59), iar Sângele Lui ne curăţeşte de orice păcat (1Ioan 1:7)  „Dar dacă umblăm în lumină, după cum El însuşi este în lumină, avem părtăşie unii cu alţii; şi sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăţeşte de orice păcat”. De asemenea Trupul lui Cristos este perdeaua ce desparte locul Sfânt de Sânta sfintelor şi avem intrare liberă la Tatăl. (Evrei 10:20)  „pe calea cea nouă şi vie pe care ne-a deschis-o El, prin perdeaua dinăuntru, adică trupul Său”, El face sus în cer ca Mare Preot o lucrare de mijlocire între noi şi Dumnezeu în Sanctuarul ceresc. Legea[3] pe care Dumnezeu a dat-o poporului Israel ne arată sfinţenia lui Dumnezeu şi faptul poporul trebuie să se separe de păcat ca Domnul să poată locui în mijlocul lor. „Cu toate că Israel a ieşit numai de câteva luni din robie, Dumnezeu le cere acum să contribuie la construirea Tabernacolului. Interesant este că ei au dat atât de mult Domnului (pentru facerea Cortului) încât a fost nevoie să se intervină pentru a-i opri”. Aceste lucruri erau scumpe erau ale Domnului dar accentul cade pe ”au dat”. Iniţiativa este a lui Dumnezeu dar şi poporul trebuie să participe, pentru ca El să locuiască în mijlocul lor. Şi noi în închinare când aşteptăm prezenţa lui Dumnezeu trebuie să sacrificăm ceva, nu cu privire la mântuire pe care a făcut-o Cristos în mod complet şi universal, ci alte lucruri, ca obiceiuri, tradiţii, prieteni dar în primul rând este necesar să avem o viaţă sfântă. Poate avem o părere prea bună despre noi cu privire la colegi de muncă sau fraţi în biserică dar Cuvântul lui Dumnezeu ne spune. Proverbe 24:28   Nu vorbi în chip uşuratic împotriva aproapelui tău; ori ai vrea să înşeli cu buzele tale? Uneori trebuie să luptăm cu firea noastră, eu-l nostru, să renunţăm la comoditatea noastră, o parte din somnul de dimineaţă pentru rugăciune, o viaţă disciplinată şi să fim gata pentru sacrificii dacă este cazul aşa cum a spus apostolul Pavel. (Filipeni 3:8) Pentru El am pierdut toate şi le socotesc ca un gunoi, ca să câştig pe Hristos?. Dumnezeu se apropie de noi, dar noi oamenii nu avem posibilitatea de a ne apropia de El decât prin Jertfe în vechime, iar azi prin Jertfa lui Cristos fiind singura cale. În Chivot avem trei elemente care ne vorbesc în mod simbolic, toiagul lui Aron ne vorbeşte despre Învierea lui Isus, mana reprezintă Cuvântul lui Dumnezeu, Domnul Isus este pâinea vieţii, iar Tablele cu cele 10 porunci ne arată că Isus prin Întrupare a împlinit şi s-a situat deasupra celor spuse de Dumnezeu prin Moise şi ne spun despre Regalitatea lui Isus. Matei 5:33  Aţi mai auzit iarăşi că s-a zis celor din vechime: „Să nu juri strîmb; ci să împlineşti faţă de Domnul jurămintele tale.” 34  Dar Eu vă spun: Să nu juraţi nicidecum; nici pe cer, pentru că este scaunul de domnie al lui Dumnezeu; 35  nici pe pământ, pentru că este aşternutul picioarelor Lui; nici pe Ierusalim, pentru că este cetatea marelui Împărat. Isus Cristos comprimă cele 10 porunci în două porunci Matei 22:36  „Învăţătorule, care este cea mai mare poruncă din Lege?” 37  Isus i-a răspuns: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, şi cu tot cugetul tău.” ….39  Iar a doua, asemenea ei, este: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” 40  În aceste două porunci se cuprinde toată Legea şi Proorocii.” „Planul lui Dumnezeu prevede şi judecata pentru toţi acei care au respins soluţia oferită de El pentru izbăvirea noastră.”. Isus Cristos este Logos-ul, Cuvântul lui Dumnezeu oferit oamenilor. (Evrei 1:3)  El, care este oglindirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei Lui, şi care ţine toate lucrurile cu Cuvântul puterii Lui, a făcut curăţirea păcatelor, şi a şezut la dreapta Măririi în locurile prea înalte. Isus Cristos stă la dreapta Tatălui în calitate de Mare Preot, mijloceşte şi face o slujbă pentru noi şi este un exemplu   prin Înviere fiind pârga celor adormiţi. Noi ştim că plata păcatului este moartea dar prin Ispăşirea făcută de Cristos dobândim iertare şi împăcare cu Dumnezeu. În Vechiul Testament „În Marea zi a Ispăşirii erau aduse două capre (ţapi) ca ispăşire pentru tot poporul. Înainte de a aduce jertfa pentru popor, preotul trebuia să aducă în primul rând o jertfă de ispăşire pentru el. Cu alte cuvinte nici el nu era scutit de această jertfă”. O problemă este să fim conştienţi de păcatul noastre şi iertarea nu o primim prin meritele noastre ci prin Harul şi dragostea lui Dumnezeu. El nu trece cu vederea nimic din planul de mântuire alcătuit pentru om, şi a adus pe scena istoriei pe Unsul Mesia Cristosul, care este oferta divină pentru mântuirea oamenilor. Nimeni nu poate intra în prezenţa lui Dumnezeu dacă nu a trecut pe la Cruce, acesta nu este o simplă informaţie ci o problemă de viaţă şi moarte veşnică. Astfel „Cortul Întâlnirii şi prescripţiile pe care Dumnezeu le face cu privire la construcţia lui ne oferă nou o imagine a planului pe care Dumnezeu îl are pentru izbăvirea noastră”. În prezenţa lui Dumnezeu nu se poate intra oricum fiindcă este Sfânt, natura noastră este păcătoasă şi ne putem apropia doar prin Domnul Isus Cristos.   Dacă revenim puţin la versetul citat la început „Şi voi, ca nişte pietre vii, – sunteţi zidiţi (scop) – ca să fiţi o casă duhovnicească,- o preoţie sfântă – şi să aduceţi jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu – prin Isus Hristos. (1 Petru 2:5), Casa lui Dumnezeu este o tematică a Scripturii, în Vechiul Testament, David afirmă (2 Samuel 7:2)  „a zis proorocului Natan: „Iată! Eu locuiesc într-o casă de cedru, şi chivotul lui Dumnezeu locuieşte într-un… cort.”? Dar Dumnezeu nu îi permite acest lucru pentru că a vărsat sânge (este vorba de războaie) şi această sarcină este dată lui Solomon. (2 Samuel 7:13)  „El va zidi Numelui Meu o casă, şi voi întări pe vecie scaunul de domnie al împărăţiei lui”. Dumnezeu îi permite lui David să adune materiale să aranjeze cântăreţii şi alte lucruri. Dacă venim în creştinismul actual, avem creştini începători, copii în credinţă care vor să facă lucrarea Domnului şi fac multe greşeli sau creştini nechemaţi, mânaţi de alte sentimente ca propria afirmare sa umblă după o slavă proprie deşartă şi fac mai mult rău decât bine. De asemenea lucrarea se face cu mâinile curate trecând pe la Cruce unde Sângele lui Cristos ne iartă de orice păcat. „Caută să te înfăţişezi înaintea lui Dumnezeu ca un om încercat, ca un lucrător care n-are de ce să-i fie ruşine şi care împarte drept Cuvântul adevărului. (2 Timotei 2:15) Templul[4]. Asemănarea dintre Cort şi Templu este evidentă. Primul Templu. Iniţiativa construirii Templului a avut-o împăratul David (2 Samuel 7:1-2), dar Dumnezeu nu ia permis acest lucru „Dar Dumnezeu mi-a zis: «Nu tu vei construi o casă numelui Meu; pentru că eşti omul războaielor şi ai vărsat sânge.» (1 Cronici 28:3, 2 Samuel 7:13-14). Templul a fost proiectat de David după indicaţiile date de Dumnezeu (1 Cronici 28:11-19), poporul a adus daruri, toate cele de trebuinţă (1Cronici 29:1-9) iar Templul a fost construit de Solomon. Ca şi structură a Templului conţine Locul Sfânt (2 Cronici 3:8-14 despărţi de o perdea de Sfânta sfintelor   (Matei 27:51), loc în care se afla Chivotul[5] lui Dumnezeu umbrit de doi heruvimi. (1Regi 6:23-28) Templu era înconjurat de curţi exterioare şi avea tot feluri de încăperi anexe pentru preoţi. În Locul Sfânt se afla altarul de aur al tămâierii, 5 sfeşnice de aur, 5 mese pentru punerea pâinii, (1 Regi 7:48, 2 Cronici 4:8), exista Privdorul lui Solomon, iar în faţa Templului era altarul de aramă pentru arderile de tot (2 Cronici 4:1) pus pe 12 boi de aramă în care se afla apa în care se spălau preoţii. Mai existau 10 lighene 5 pe latura de Sud şi 5 pe latura de Nord cu apă pentru jertfe (1 Regi 7:38-39). Templul era împrejmuit de două curţi, una interioară, alta exterioară (1Regi 6:36, 7:12). Cei care au construit Templu au fost 30 000 de evrei şi 150 000 de cananiţi (1 Regi 5:13-16, 2 Cr. 2: 17-18), iar durata construcţiei a fost de 7 ani (I Regi 6:38). Templul lui Solomon a rămas ne-dărâmat 400 de ani (970-589 î.Cr.), cel al lui Zorobabel 500 de ani (520-20 î.Cr.), iar cel al lui Irod a durat 90 de ani (20 î.Cr-70) era creştină. Istoria Templui[6],   amintim câteva evenimente începe prin ducerea Chivotului în Sfânta Sfintelor (2 Cronici 35:3),    Templul este umplut cu Slava lui Dumnezeu, (2 Cronici 5:13-14, 2 Cronici 7:1-3), Templul este sfinţit de Solomon (2 Cronici 6 :1-13, 2 Cronici 7:4-7), dar mai târziu este jefuit de împăratul Egiptului Şişac.   (2 Cronici 12:9), este reînnoit de împăratul Asa (2 Cronici 15: 8-18), Ioas se ascunde acolo (2 Cronici 22:12), este restaurat de Ioas (2 Cronici 24:4-14), uneltele Templului sunt trimise la împăratul Asiriei, (2 Cronici 28:21-24), este curăţat de Ezechia (2Cronici 29:3-19), este pângărit de Manase (2 Cronici 33:3-7), este curăţit de Iosia (2 Cronici 34: 8-11), este jefuit şi distrus de Nebucadneţar (2 Cronici 36:18-19) în anul 587 B.C. Al doilea Templu, Împăratul Cir a poruncit construirea lui (Ezra 1:1-4), reconstrucţia a început sub Zorobabel,   (Ezra 3;7-13), dar popoarele păgâne din jur au încercat să se opună (Ezra 4:1:4), dar lucrările la Templu se reiau (Ezra 5:1-2). Lucrarea este terminată (Ezra 6:13-16), şi a rămas în picioare 500 de ani iar cu mult mai târziu Templul este reparat şi înfrumuseţat de Irod (Ioan 2:19) care rămâne   ne-dărâmat 90 de ani. El cade în anul 70 d.Cr. fiind ras de pe faţa pământului de armata romană. Dacă[7] facem o paranteză, Dumnezeu a dorit să locuiască în mijlocul poporului într-un Cort, mai târziu În Templu, iar Ezechil vede Templu doar într-o vedenie de fapt vede „urâciunea lui”. Sinagogile au apărut în timpul exilului, erau clădiri mici în care cei din comunitatea evreilor se închinau lui Dumnezeu. Templul construit de Zorobaebel, şi Nemia după întoarcerea din robie cade în paragină şi este reconstruit de Irod. Acesta este Templul la care a venit Isus Cristos. Sub alte aspecte Trupul lui Cristos este Templul lui Dumnezeu (Ioan 2:19-21), iar Biserica şi credincioşii sunt Locuinţa lui Dumnezeu în lume (1Cor 3:16-19), iar pe de altă parte fiecare creştin este Templul lui Dumnezeu (1 Corinteni 6:19). Cu alte cuvinte nu clădirile sunt temple ci oamenii. Dar mai presus de toate există Templu din cer, iar Ioan vede acest Templu (Apocalipsa 14:15 ), iar în final Dumnezeu şi Mielul devin Templu. (Apocalipsa 21:22)  „În cetate n-am văzut nici un Templu; pentru că Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, ca şi Mielul, Sunt Templul ei”. Evenimentele din Templu[8] în perioada lui Isus sunt numeroase, redăm câteva din ele. Zaharia s-a întâlnit cu un înger în Templu ( Luca 1:8-20), Isus este adus înaintea lui Dumnezeu acolo ( Luca 2 :22, 27), Isus este în Templu la vrâsta de 12 ani (Luca 2:42-50), de asemenea Isus a dat învăţături în Templu (Matei 26:55).   Isus a alungat pe schimbătorii de bani din curtea Templului (Matei 21: 12-13), la moartea lui Isus perdeaua dintre Locul Sfânt şi Sfânta Sfintelor se rupe (Matei 27:51), primii creştini se închinau în Templu (Fapte 2:46) iar apostolii dădeau învăţături în Templu (Fapte 3:1:4, 26:21), iar Pavel este arestat acolo (Fapte 21:27-33,. Au existat Profeţii cu privire la Templu, deşi exista o falsă siguranţă dar prorocii Domnului erau de altă părere şi au făcut prorocii cu privire la El prezicând distrugerea lui.. (Ieremia 2:8, Mica 3:9-12, 10)  Voi care zidiţi Sionul cu sânge, şi Ierusalimul cu nelegiuire! (Fapte 7:45-50, Ştefan).   Se proroceşte distrugere primului Templu (Ieremia 7:14-15, Ezechil 24:20-21), dar se fac prorocii cu privire şi la distrugerea celui de al doilea Templu, Marcu 13:2  Isus i-a răspuns: „Vezi tu aceste zidiri mari? Nu va rămâne aici piatră pe piatră, care să nu fie dărîmată.”. Noul Ierusalim nu are Templu (Apoc. 21:22). Simbolurile Templului[9]. Templu era un simbol al Harului îndreptata spre poporul ales (Ps, 65:4). În Noul Testament Isus Cristos este Templu (Ioan 2 19-22, Biserica este văzută ca şi Templu (1Cor 3:16-17, 2 Cor. 6:16, Efeseni 2 : 21-22, Evrei 3:6). De asemenea trupul omului este Templu   (1Cor. 6:19:20). În altă ordine de idei   Locul Sfânt şi Sanctuarul dinăuntru,, „corespondeau cu Locul Sfânt şi Sfânta Sfintelor   din Cort, în care Marele Preot aducea   jertfa pentru popor odată pe an (Exodul 30:10)”  Numai odată în fiecare an, Aaron va face ispăşire pe coarnele altarului. Ispăşirea aceasta o va face odată pe an cu sângele dobitocului adus ca jertfă pentru ispăşirea păcatului, printre urmaşii voştri. Acesta va fi un lucru prea Sfânt înaintea Domnului, pe când azi avem intrare liberă la Tatăl Cristos ca Mare Preot face rugăciunea de mijlocire iar noi când ne rugăm pentru alte persoane prima dată ne rugăm pentru noi.   Templul a fost sfinţit de Dumnezeu. (2 Cronici 5:6-14). Dumnezeu confirmă slujitorii în lucrare şi anume pe toţi preoţii, leviţii, cântăreţii „Asaf, Heman, Iedutun, fiii şi fraţii lor”, Solomon arată cum a devenit un instrument în mâna lui Dumnezeu, a îngenuncheat şi s-a rugat şi a citat din (Psalmul 132:) ”, ..s-a coborât foc din cer, care a mistuit jertfele şi Slava Domnului a umplut Casa Domnului (2Cronici 7:1-2), Dumnezeu vorbește despre CASA LUI / în termeni de binecuvântare sau blestem. El Locuiește acolo iar Isus   afirmă că. Matei 18:20  Căci acolo unde Sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, Sunt şi Eu în mijlocul lor.” Avem Teologia Templului unde   conduita poporului şi a împăraţilor buni sau răi, este raportată aşa cum am mai spus la împăratul David „la fel ca tatăl său, David”, şi la „teologia Templului” (2 Cronici 7:14), ce înseamnă binecuvântare, sau ( 2 Cronici 7:19-20) în care avem pedeapsă şi blestem.   Creștinul de azi se raportează la Cristos, viața și învățăturile Lui și a apostolilor. În al doilea Templu nu se spune nu era Slava lui Dumnezeu. Casa lui Dumnezeu în Noul Testament este Templu   din tipul lui Isus – şi le-a zis: „Este scris: „Casa Mea se va chema o casă de rugăciune.” Dar voi aţi făcut din ea o peşteră de tâlhari.” (Matei 21:13) Întrebare se pune noi cum suntem ?, raportați la Scriptură. Dacă se continuă ideea atunci când se fac referiri la Templul lui Dumnezeu în Evanghelii, sub termenul de Casă se folosesc cuvintele ” (oikos) şi „loc” (topos), “Noul templu era adunarea escatologică a lui Isus Mesia” (Matei 18:20)  „Căci acolo unde Sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, Sunt şi Eu în mijlocul lor.” În cartea Faptele Apostolilor lucrurile prind contur din ce în ce mai mult, ucenicii continuă se ducă la Ierusalim în Templul, dar în acelaşi timp se distanţează de el. Apare caracterul inter-rasial al bisericii „În adevăr, nu este nicio deosebire între iudeu şi grec; căci toţi au acelaşi Domn, care este bogat în îndurare pentru toţi cei ce-L cheamă. (Romani 10:12). Mesia este piatra din capul unghiului (Efeseni 2:20)  „fiind zidiţi pe temelia apostolilor şi proorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos”. De asemenea clădirea creşte (auxein, Efeseni 2:22)  „Şi prin El şi voi Sunteţi zidiţi împreună, ca să fiţi un lăcaş al lui Dumnezeu, prin Duhul” şi se introduce imaginea Trupului şi o imagine a contopirii între Templu şi Trupul lui Cristos. La fel cartea Evrei se spune acelaşi lucru (Evrei 3:1-6) şi vedem cum imaginile se împletesc în mod armonios „În ziua aceea, veţi cunoaşte că Eu sunt în Tatăl Meu, că voi sunteţi în Mine şi că Eu sunt în voi”. (Ioan 14:20). Ideea de Templu spiritual este dezvoltată mai şi mai mult în cartea Evrei şi Apocalipsa, aspect care se regăseşte atât în religia iudaică cât şi creştină cu referire la Casa din cer. Sanctuarul din cer este (typos),   ca şi originalul, iar cel de pe pământ este o   copie şi umbră celui din cer (Evrei 8:5). Isus Cristos ca Mare Preot slujeşte în Cortul ceresc, care a fost curăţat cu Sângele Lui, iar noi aici pe pământ participăm la închinare (Evrei 10:19-22), iar prin acest fapt biserica adevărată a lui Cristos este în Templu, Sanctuarul ceresc observăm că lucrurile se adună, şi de Altar, Cort, Templul, Biserică, şi Templul ceresc care sunt Dumnezeu şi Cristos, se îmbină divinul cu umanul ajungând în final la o părtăşie reală şi adevărată cu Dumnezeu. Un alt   aspect despre Casa lui Dumnezeu în Scriptură este BISERICA[10]. (Matei 16:18)  Şi Eu îţi spun: tu eşti Petru (Greceşte: Petros.), şi pe această piatră (Greceşte: petra.) voi zidi Biserica Mea, şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui. Cuvântul   vine din greacă „( kyriakos, folosit în unele expresii ca kyriakon doma sau kyriake oikia, care înseamnă „casa Domnului”,, iar din latină basilica n.tr.). În Noul Testament termenul este ekklesia prin care se arată o adunare de creştini, dar fără referinţă la o casă anume. „O ekklesia era o întrunire sau o adunare. Cuvântul era folosit în mod obişnuit pentru adunările publice ale cetăţenilor convocate după necesitate, adunări care se ţineau în toate cetăţile din afara”. Termenul de ekklesia este folosit şi în LXX, pentru adunare de la muntele Sinai, la sărbătorile evreilor sau adunare formată doar din capii familiilor. Cuvântul a fost folosit în mediul social dar a primit o semantică religioasă.   În ceea ce priveşte Biserica[11] „Noi credem şi mărturisim că după Noul Testament, totalitatea credincioşilor, fără deosebire de rasă, naţionalitate, sau clasă socială, din toate timpurile, din cer şi de pe pământ, formează Biserica lui Hristos” ce înseamnă Biserica Universală. Această „Biserică nu e o organizaţie pământească vizibilă, ci e organismul viu, spiritual, al celor ce au crezut în Hristos şi au fost născuţi din nou. (Evrei 12:23)  “de Biserica celor întâi născuţi, cari sunt scrişi în ceruri, de Dumnezeu, Judecătorul tuturor, de duhurile celor neprihăniţi, făcuţi desăvârşiţi,” de asemenea „În limba greacă, cuvântul “Biserică” (ekklesia) a însemnat o adunare a celor chemaţi de acasă şi de la afacerile lor ca să se ocupe de chestiuni de interes public.  Acest cuvânt a fost adaptat pentru a numi nu numai Biserica Universală, ci şi o Biserică locală, organizată şi independentă, a urmaşilor lui Hristos dintr-o localitate, care se întruneau pentru închinăciune. Biserica locală, după învăţătura Noului Testament, „este unitatea voluntară a unui grup de credincioşi dintr-o localitate, născuţi din nou, şi botezaţi pe baza mărturisirii personale a credinţei lor în Domnul Isus Hristos – ca Mântuitorul lor.  Ei se unesc laolaltă cu scopul de a se închina lui Dumnezeu, de a se păstra curată credinţa şi învăţătura creştină – potrivit cu învăţăturile Noului Testament – şi de a colabora la propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu.” La început Biserica nu avea o clădire proprie (ele apar abia în secolul 2), credincioşii se adunau în case particulare uneori în Sinagogă. (Romani 16:5)  “Spuneţi sănătate şi Bisericii care se adună în casa lor.  – Spuneţi sănătate lui Epenet, prea iubitul meu, care a fost cel dintâi rod al Asiei pentru Hristos.” De asemenea Dreptul de membru al Bisericii nu se moşteneşte, ci se primeşte în mod individual, prin Naşterea din Nou. Acceptarea în rândurile membrilor unei biserici locale se face în chip voluntar şi personal, în urma botezului, pe baza mărturisirii credinţei în Domnul Isus.  Membrii între ei se numesc “fraţi” şi sunt egali în drepturi şi îndatoriri indiferent de rasă, naţionalitate, clasă socială sau pregătire educaţională”. La fel „Organizaţia Bisericii locale e făcută pe principiul democraţiei autonome. Programul divin are ca scop stabilirea Împărăţiei lui Dumnezeu în inimile oamenilor, iar Bisericile sunt mijloace alese de Dumnezeu pentru atingerea acestui scop.  Bisericile au menirea de a proslăvi pe Dumnezeu, de a răspândi Evanghelia şi prin părtăşia frăţească de a da creşterea spirituală necesară fiecărui membru în parte”. (Marcu 16:15) “Apoi le-a zis: ‘Duceţi-vă în toată lumea, şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură.’ ” Fiecare membru din Biserică este un mădular care slujeşte în vederea zidirii   Trupului lui Cristos. (Efeseni 4:11-12)  “Şi El a dat pe unii apostoli; pe alţii prooroci; pe alţii, evanghelişti; pe alţii, păstori şi învăţători, pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos,” Cristos fiind Capul Bisericii. Când vorbim despre Biserică[12] în cartea Faptele apostolilor, Iacov, 3 Ioan epistolele lui Pavel, Apocalipsa întotdeauna se vorbeşte despre Biserica locală „Biserica se bucura de pace în toată Iudea, Galilea şi Samaria” (Faptele Apostolilor 9:31) . Biserica din Ierusalim a fost persecutată iar creştinii s-au împrăştiat. În Epistolele lui Pavel folosirea termenului de Biserică indică semnificaţia unui Trup (local) a lui Cristos care este Capul Bisericii. „În planul lui Dumnezeu există o singură biserică, o singură adunare a tuturor sub conducerea lui Cristos” el fiind Capul Bisericii. Dar pe pământ există o pluralitate de biserici locale (Matei 18:20)  Căci acolo unde Sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, Sunt şi Eu în mijlocul lor.” Toate împreună formează Biserica Universală a lui Cristos „Pavel compară biserica locală Templu pentru Duhul lui Dumnezeu (1 Corinteni 3:10…).   cu un „trup ale cărui mădulare sunt dependente unele de altele (1 Corinteni 12:12…)”, dar şi cu clădire specială în care mădularele sunt dependente unele de altele. Există titluri şi metafore despre cum creşte Biserica, imaginea unei turme care este hărănită (Faptele Apostolilor 20:28; 1 Petru 5:2), alte metafore atribuite Bisericii[13] sunt   Clădirea lui Dumnezeu (1Cor 3:9), Ogorul lui Dumnezeu (1Cor 3:9), Templul lui Dumnezeu (1Cor 6:19), Fecioara curată 2 Corinteni 11:2  Căci Sunt gelos de voi cu o gelozie după voia lui Dumnezeu, pentru că v-am logodit cu un bărbat, ca să vă înfăţişez înaintea lui Hristos ca pe o fecioară curată. Ierusalimul de sus (Gal 4:26), Israelul lui Dumnezeu ( Gal 6:16), Trupul lui Cristos (Efes 1:22-23), Templul sfânt (Efeseni 2:21), Mireasa lui Cristos (Apocalipsa 21:9), (Poporul ales, Preoţie împărăţească (1 Petru 2:9), Naţiune Sfântă (1 Petru 2.9), Popor care aparţine lui Dumnezeu (1 Petru 2:9), Turma lui Dumnezeu (1 Petru 5:2), Soţia Mielului (Apoc 21: 9-10). Facem o prezentare a bisericilor din timpul apostolilor şi începem cu Biserica din Ierusalim, ce apare după ce Isus s-a înălţat la cer formată din ucenicii Domnului Isus şi cei care s-au convertit ulterior. Ei erau doar o rămăşiţă a lui Israel ce era destinată să găsească mântuirea în Cristos. (Ioel 2:32; Faptele Apostolilor 2:17 …)” Astfel, Ierusalimul a fost locul rânduit de Dumnezeu pentru cei care au aşteptat împlinirea finală a tuturor promisiunilor lui Dumnezeu (Faptele Apostolilor 3:21-23).” Creştinii iudei care s-au botezat a fost numită partida nazarinenilor”, (Faptele Apostolilor 24:5,14), denumită şi   partidă sau calea ce a avut o perioadă de linişte relativă cam de 30 de ani. Biserica avea încă un caracter iudaic, membrii biserici din Ierusalim au acceptat în mare măsură obligaţiile Legii şi închinarea la Templu. „Crezul lor distinctiv a fost că Isus din Nazaret este Mesia al Israelului, că Dumnezeu Însuşi[14] a confirmat aceasta prin faptul că L-a înviat din morţi după ce a suferit pentru răscumpărarea Israelului”. Ca şi practici Biserica din Ierusalim se făcea botezul în numele lui Isus o participare regulată la învăţătura apostolilor, cântări de laudă, părtăşia în familii, rugăciuni, (Faptele Apostolilor 2:42)  Ei stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pîinii, şi în rugăciuni. Prima conducere a fost formată din cei 12 ucenici (Petru şi Ioan) , ca şi lideri,, ulterior a fost înlocuită de conducerea bătrânilor condusă de „Iacov, fratele Domnului (Galateni 2:9, Faptele Apostolilor 15:6 …), până la martirizarea lui jurul anului 62 d.Cr”. Din alte scrieri „Eusebiu scrie că un văr al lui Isus, Simeon, fiul lui Clopa, l-a succedat pe Iacov în funcţia de preşedinte şi că Vespasian, după cucerirea Ierusalimului în anul 70 d.Cr. a poruncit să fie căutaţi toţi cei din familia lui David, ca să nu mai rămână printre evrei nici unul din familia regală (EH 3.11-12).” Biserica a crescut ca şi număr (Faptele Apostolilor 21:20), formată din membrii simplii, preoţi chiar şi farisei (Faptele Apostolilor 6:7, 15:5) şi mulţi „elenizatori, evrei de limbă greacă din Diaspora care au venit ca pelerini la sărbători sau care, pentru diferite motive, locuiau la Ierusalim”, Evreii care erau mai bogaţi din Ierusalim au făcut milostenie pentru Templu (Faptele Apostolilor 24:17). Datorită acestui fapt s-a format un comitet pentru a împărţi ajutoarele a făcut ca Evanghelia să depăşească limitele iudaismului, „un binefăcător din Cipru „Barnaba (Faptele Apostolilor 4:34-37),   a făcu la fel pentru semeni lui.   Ştefan unul din cei 7 diaconi, a intrat în conflict cu autorităţile eklesiale, fiind acuzat că a hulit Templul şi Legea lui Moise şi a fost omorât cu pietre. A urmat persecuţia ekleială şi creştinii s-au împrăştiat „Filip, un altul dintre cei şapte, a dus Evanghelia în Samaria şi, după ce l-a botezat pe famenul etiopean în apropierea vechii cetăţi filisteane Gaza” apoi a continuat să predice în zonă, a ajuns la Cesarea, unde era o majoritate păgână, iar ulterior Petru acceptă să boteze pe cei care nu erau evrei, păgâni ne-tăiaţi împrejur. Elenizatorii au mers de la Ierusalim la Antiohia şi au predica ne-evreilor, fără nici o obligaţie faţă de legea dată de Moise. După moartea lui Ştefan deşi a predominat caracterul iudaic totuşi au fost mulţi care nu au acceptat acest lucru şi Evanghelia a fost vestită şi neamurilor (Faptele Apostolilor 15:7-8, Galateni 2:12, 6:12-15)”. Oficial, însă, biserica din Ierusalim a aprobat nu numai misiunea lui Filip în Samaria şi botezul lui Corneliu la Cezarea, ci şi concepţia (crezul) noii biserici din Antiohia şi a misionarilor ei.” În anul 49 d Cr. a fost convocat primul Conciliu de la Ierusalim care decide că cei care se întorc la Cristos dintre neamuri nu trebuie să le fie impusă Legea lui Moise, crdsicioşii erau deja despărţiţi în două grupuri şi li se cerea să respecte, puţine lucruri din iudaism. (Faptele Apostolilor 15:20)   „ci să li se scrie doar să se ferească de pângăririle idolilor, de curvie, de dobitoace zugrumate şi de sânge.) Se punea accentul pe credinţă în Isus Cristos şi pe starea morală a credincioşilor „(Faptele Apostolilor 15:20, 21:21-25).” Acest lucru se vede din atitudinea lui Pavel (Galateni 1:13, Filipeni 3:6), ca mărturie introdusă de el în bisericile plantate de el „El a fost întâmpinat de „Iacov şi de toţi bătrânii” şi i s-a spus că mulţi membri ai bisericii erau „plini de râvnă pentru Lege”. Iacov cel drept a fost condamnat la moarte în urma instigării marelui preot în anul 62 d.Cr, legată de suspiciune   şi de naţionalismul evreilor. La izbucnirea războiului cu Roma anul 66 creştinii s-a împrăştiat „Eusebiu spune că membrii ei s-au refugiat la Pella, în Transiordania (EH 3.5).” Despărţii în două grupuri nazarineni şi ebioniţi, creştinii de mai târziu iau declarat eretici pe ebioniţi. O altă biserică este Biserica din Antiohia a fost o adunare mixtă[15] în care erau şi ne-evrei numită fără nici o ceremonie strictă în biserică „(Faptele Apostolilor 11:26, 13:1).   După modelul acesta „biserica nouă” aveau să apară în lume. Aici pentru prima dată credincioşii au fost denumiţi creştini „sau „cristiţi” de vecinii lor ne-evrei (Faptele Apostolilor 11:26).” Antiohia a devenit prima biserică misionară şi a răspândit Evanghelia în Levant. Personajul principal a fost la început Barnaba „care se bucura de încrederea deplină a liderilor de la Ierusalim care l-au trimis să cerceteze lucrurile” în Biserica din Antiohia. El îl aduce pe Saul, iar Barnaba face două lucrări misionare în Cipru împreună cu Pavel. Între cele două biserici Ierusalim şi Antiohia au existat legături puternice. „Prorocii de la Ierusalim au mers la Antiohia şi au predicat (Faptele Apostolilor 11:27), cum au făcut Petru şi cei trimişi de Iacov (Galateni 2:11-12), fără să-i mai menţionam pe vizitatorii farisei din (Faptele Apostolilor 15:1). ”De asemenea biserica din Antiohia trimite ajutoare la Ierusalim în timpul foametei (Faptele Apostolilor 11:29-30), în conducerea bisericii formată din proroci au fost incluşi Simeon, Lucius din Cirena şi un membru din anturajul lui Irod Antipa. Biserica din Antiohia „a încredinţat” pe Barnaba şi Saul în grija harului lui Dumnezeu pentru lucrarea pe care o săvârşiseră” (Faptele Apostolilor 14:26). Pavel se întoarce de   la iudei la neamuri, face trei călătorii misionare şi Plantează/ înfiinţează bisericii. Pavel şi Barnaba nu au fost sigurii misionari din perioada aceia dar nu se cunosc activităţile celorlalţi apostoli, ne-având date scrise. Bisericile înfiinţate de Pavel au fost plantate după modelul Biserici din Antiohia, El înfiinţează biserici (sau asociaţii săi) „în provinciile de Sud ale Asiei Mici, în Macedonia şi Grecia, în Vestul Asiei, unde şi-a stabilit o bază la ”Efes; putem deduce din Epistola către Tit că a lucrat la fel şi în Creta”. Pavel făcut trei călătorii misionare a evanghelizat oraşe, sau sate în provincie (Faptele Apostolilor 19:10, Coloseni 1:7). În calitatea de rabin, era bine pregătit, a predica în sinagogi, dar cu timpul s-a format o „o ekktesia separată – cuvântul trebuie să aibă uneori înţelesul de synagoge (Iacov 2:2-4) – alcătuită din evrei şi ne-evrei convertiţi, fiecare ekklesia având prezbiteri proprii rânduiţi de apostol sau de un delegat al său din rândul credincioşilor bătrâni mai înţelepţi”. Un rol în dezvoltarea Evangheliei l-a avut familia „VT în greacă era Sfânta Scriptură pentru toate aceste biserici, iar cheia interpretării lui a fost indicată în anumite pasaje selectate, împreuna cu rezumat clar definit al Evangheliei (1 Corinteni 15:1-4)”. Alte tradiţii afirmă că lucrarea şi învăţătura lui Isus au fost transmise fiecărei biserici, „(1 Corinteni 11:2, 23-25, 7:17, 11:16, 2 Tesaloniceni 2:15), împreună cu tipare fixe de învăţături etice teligioase, cu privire la obligaţiile sociale şi politice dar   să nu uităm că Epistolele lui Pavel, şi faptul că nu toate bisericile aveau acele scrisori şi se citeau în mod circular de la o biserică la alta. (Coloseni 4:16)  După ce va fi citită această epistolă la voi, faceţi aşa ca să fie citită şi în Biserica Laodicenilor; şi voi, la rândul vostru, să citiţi epistola care vă va veni din Laodicea. De asemenea nu se ştie exact cine „oficia de obicei „Botezul sau cine împărţea Cina Domnului, deşi amândouă sunt menţionate.” Biserica se întâlnea în prima zi a săptămânii ţinută ca şi un Sabat creştin, dar nu existau reguli obligatorii pentru creştini în ţinerea zilei Domnului (Romani 14:5). „Mărturia cea mai completă pentru ceea ce avea loc atunci când se întrunea biserica o găsim în (1Corinteni 11 şi 14). Existau afinităţi între bisericile apropiate din aceiaşi provincie (Coloseni 4:15-16; 1 Tesaloniceni 4:10-12). Aceste biserici sunt supuse autorităţii lui Pavel, dar autoritatea se manifesta sub formă de învăţătură şi povăţuire în privinţa credinţei fără să fie constrânse (2 Corinteni 10:8, 13:10). „Aşa înţelegem rolul scrisorilor trimise de Pavel bisericilor sau sfaturile date lui Timotei. „Administrarea locală şi disciplina locală erau probleme autonome (2 Corinteni 2:5-10).” Bisericile nu erau subordonate unele altora deşii toate au recunoscut Ierusalimul ca şi „izvorul „binecuvântărilor spirituale” (Romani 15:26)”. Existenţa altor Biserici menţionate în Noul Testament poate fi mai mult dedusă, ca biserica din Roma, „Vizitatori din Roma, evrei şi prozeliţi” au fost prezenţi la Rusalii (Faptele Apostolilor 2:8-10),” Pavel trimite salutări din (Romani 16), iar Andronic şi Iunia, rudenii cu Pavel s-au convertit înaintea lui. Când Pavel ajunge la Roma[16] este întâmpinat de mai mulţi fraţi. De asemenea au existat biserici pe coasta mării Negre iar în interior „(Pont, Galatia, Capadocia, Asia şi Bitinia”), au existat biserici formate din evrei amestecaţi cu neamuri, în aceste ţinuturi Pavel a fost împiedecat să intre (Faptele Apostolilor 16:6-7), posibil ca altcineva să facă lucrarea acolo. „Supravegherea şi responsabilitatea pentru „hrănirea turmei” din fiecare loc era în sarcina prezbiterilor (1Petru 5:1-2)”. Alte amănunte despre alte bisericii din Vest le găsim în Apocalipsa (Alexandria şi în Mesopotamia,), dar nu sunt dovezi sigure. În ceea ce priveşte organizarea ştim foarte puţine cu excepţia bisericii din Ierusalim, care se pare că totuşi era un model pentru celelalte Biserici. Autoritatea divină aparţine Evangheliei apostolice din Scriptură. Ca şi caracteristic ale Bisericii[17] nou – testamentale avem faptul că Biserica este „mântuită prin Sângele lui Cristos (Fapte 20:28, Efeseni 5:25-27), la început se aduna în case (Romani 16:5, Col 4:15), unde se ţineau servicii de închinare (Fapte 20:7-11, 1 Cor:14:26-28, ), se împărtăşeau sacramentele Cina şi Botezul, (Fapte 2:42, 1Cor 11:23-33), trăiau experienţa unităţii în Trup, (Romani 12:5, Efeseni 4:13), ca o turmă şi păstor (Ioan 10:16), se bucurau de părtăşie frăţească (Fapte 2:42, 1Ioan1:3-7), membrii bisericii se ajutau între ei (Fapte 4:32-37, 2 Cor 8:1-5), îi evanghelizau pe alţii (Romani 1:8, 1Tes.1: 8-10), Biserica creşte numeric (Fapte 4:4, Fapte 16:5), biserica se organiza (Filipeni 1:1, 1 Tim. 3:1-13, Tit 1:1-9), biserica avea probleme (1 Cor1:11-12, Gal. 3 :1-5), biserica trebuia să facă disciplină (Matei 18:15-17, 1Cor. 5:1-5, 2 Tes. 3.11-15, Tit 3:10-11), biserica a cunoscut persecuţia eklesială. (Fapte 8:1-3, Fapte 17:5-9, 1 Tes 2:14-15). Se mai pot aduce în discuţie aspecte ca fraţi şi surori, diacon, prezbiter, părtăşie, creştere, misiune, sacrament, unitate, închinare” (folosind aceeaşi sursă). Astfel vedem cum Dumnezeu zideşte o Casă, numită Biserică, iar Cristos a zidit Biserica după Cuvântul Lui. „Şi Domnul adăuga în fiecare zi la numărul lor pe cei care erau mântuiţi” (Fapte 2:47), iar Casa lui Dumnezeu poate fi înlocuită folosind cuvântul Biserică iar fiecare piatră din Biserică era un mădular în Trupul lui Cristos. Casa lui Dumnezeu este o modalitate prin care sufletele sunt adăugate la Ea. (Fapte 2:41)  Ca şi rezultat al pocăinţei se primeşte iertarea păcatelor, Duhul Sfânt şi ele nu se pot despărţi. Fapte 2:42 „Ei stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pîinii, şi în rugăciuni”. Biserica locala[18] este un grup de credincioşi botezaţi prin cufundare, care se întâlnesc pentru evanghelizare, edificare, părtăşie şi închinare (Fapte 2:41-47). Hristos este capul bisericii (Efes. 1:22-23), si singurul conducător in materie de practica si credinţă este Cuvântul Lui Dumnezeu (1Tim. 3:15, 1Cor.14:37-38). Biserica universală nu este o organizaţie pământească vizibilă ci este organismul viu, spiritual, al celor mântuiţi, adică a celor ce au crezut în Hristos şi au fost născuţi din nou (Evrei 12:23, Efeseni 1:22-23). Ei întemeiază totalitatea credincioşilor, fără deosebire de rasă, naţionalitate, sau categorie socială, din toate perioadele din cer şi de pe Pământ.   Biserica locală face vizibilă bis Universală. Avem Biserica construită de om exemplu,   biserica   Corint, (1 Corinteni 3:6) „Eu am sădit, Apolo a udat, dar Dumnezeu a făcut să crească” dar şi   Temelia pe care este zidită Biserica este însuşi Cristos, 1 Corinteni 3:11  Căci nimeni nu poate pune o altă temelie decât cea care a fost pusă, şi care este Isus Hristos. 1 Corinteni 3:12   Iar dacă clădeşte cineva pe această temelie,  aur, argint, pietre scumpe, 2 lemn, fîn, trestie, 13  lucrarea fiecăruia va fi dată pe faţă: ziua Domnului o va face cunoscut, căci se va descoperi în foc. Şi focul va dovedi cum este lucrarea fiecăruia. Un lucrător rău – nu poate zidi Biserica lui Dumnezeu. ”Căci sunt gelos de voi cu o gelozie după voia lui Dumnezeu, pentru că v-am logodit cu un bărbat, ca să vă înfăţişez înaintea lui Hristos ca pe o fecioară curată. (2 Corinteni 11:2)   De asemenea avem două realităţi Casa lui Dumnezeu Biserica, ceea ce vedem, clădire, membrii biserici, cu tot ce presupune acest lucru / muzică închinare, predicare, programe divine, etc   dar şi o   realitate mai puțin vizibilă Casa lui Dumnezeu Templul în care suntem zidiți, cu un scop. Efeseni 4:11  Şi El a dat pe unii apostoli; pe alţii, prooroci; pe alţii, evanghelişti; pe alţii, păstori şi învăţători, 12  pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos, El este piatra din capul unghiului, El este capul Bisericii, în același timp noi suntem Templul Duhului Sfânt (1Corinteni 6:19 ) și „În ziua aceea, veţi cunoaşte că Eu sunt în Tatăl Meu, că voi sunteţi în Mine şi că Eu sunt în voi” (Ioan 14:20). Ne întoarcem la versetul de referinţă 1 Petru 2:5  Şi voi, ca nişte pietre vii, Sunteţi zidiţi ca să fiţi o casă duhovnicească, o preoţie Sfântă, şi să aduceţi jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Hristos. Se pune întrebarea în dreptul fiecărui dintre noi suntem zidiţi şi anume unde, sau ne-am pus singuri, care este scopul meu sau al nostru în biserica locala a lui Cristos care a murit pentru Ea. Pe cine am zidit ? la modul concret. Conform cu (1 Petru 2:5)   contextul în care Osea spune aceste cuvinte este după ce   Regatul lui Solomon se rupe (perioada de aur fiind domnia lui David şi Solomon). Împărăţia se desparte în   931, Regatul de Nord, Israel 10   seminţii   iar Regatul de Sud, Iuda 2 seminţii din cauza neascultări şi a călcării Legământului mozaic, ulterior ambele regate cad în robie, în 722,   B.C, Regatul de nord cade sub regatul asiriei şi în 587 B.C, Regatul de Sud cade sub robia babiloniană. Osea a fost ultimul proroc în Regatul de Nord. Legământului mozaic, (condiţionat) care cuprindea binecuvântări şi blesteme, este călcat, poporul este pedepsit, pentru călcarea Legământului,   fiindcă Dumnezeu nu se contrazice pe Sine, sau natura Sa, pentru că eu, sau un popor ne place să trăim în păcat iar   mai târziu problema păcatului a fost rezolvat la Cruce, iar îndemnul „ Semănaţi potrivit cu neprihănirea, şi veţi secera potrivit cu îndurarea” se adresează unor viitori robi dar şi nouă. Natura lui Dumnezeu   ce este sfânt, curat un atribut divin la modul absolut. De asemenea Cuvântul ne spune semănaţi, practicaţi închinarea, rugăciunea, viaţa creştină sub toate aspectele ei potrivit cu sfinţenia Creatorului.   Dumnezeu nu poate primi nimic împotriva naturii Sale. Ce se întâmplă dacă nu se face potrivit cu sfinţenia lui Dumnezeu…..? ori răspunsul este că acţiunile „credinciosului” sunt respinse. Ce se întâmplă cu ce respinge Dumnezeu, oameni, decizii, acţiuni, care ajung în biserica locale,   rezultatul şi efectul este devastator. Dumnezeu posedă un atribut divin Imuabilitatea, adică nu se schimbă. Poporul evreu avea două mandate principale : el trebuia să fie lumină (Isaia 42:6)  „Eu, Domnul, Te-am chemat ca să dai mântuire, şi Te voi lua de mână, Te voi păzi şi Te voi pune ca legământ al poporului, ca să fii Lumina neamurilor, ? şi să-l ducă pe scena istoriei pe Mesia ! Aici se poate aminti Voia hotărâtoare a lui Dumnezeu care îşi duce la îndeplinire planul. Misiune, „evanghelizare” era   şi atunci   în timpul lui Osea ori şi acum noi azi suntem trimişi de Isus Cristos. Conceptul de misiune înseamnă   întoarcerea bisericii dinspre sine în afară şi are de a face cu a fi trimis (Matei 28:19)  „Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”. 20 „ Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit”, poruncă ce curge în istorie preoţia tuturor credincioşilor fiind valabilă şi astăzi. Se pune întrebarea cum ar fi ajuns Evanghelia la noi sub cele 10 valuri de prigoană din primele trei secole dacă nu se punea în aplicare Marea Trimitere. Ca şi o ilustraţie este întâlnirea dintre Isus şi Toma după Înviere Ioan 20:27  Apoi i-a zis lui Toma: „Adu-ţi degetul încoace, şi uită-te la mâinile Mele; şi adu-ţi mâna, şi pune-o în coasta Mea; şi nu fi necredincios, ci credincios.” Palmele noastre cu sunt ? Isus şi-a arătat   urmele rănilor dar noi ce arătăm spre cer? Dar noi ce arătăm mâini bătătorite pe ogor sau nimic. De asemenea trebuie să ne prezentăm ca şi un lucrător drept şi sârguincios în lucrarea Domnului, cu mâinile curate. Dacă nu vorbim despre Isus ca Mântuitor şi Domn, ne ocupăm de lucruri periferice,   locul unde s-a născut Isus, ce anume a fost   Steaua ce a călăuzit magii,   cine au fost magii, unde este   mormântul lui Isus, căutăm giulgiul de la Torino, sau sfântul gral, etc… dar uităm persoane pe Isus Cristos ?….Din păcate azi avem biserici fără Dumnezeu, şi evanghelizare fără Cristos. Apocalipsa 3:20  „Iată Eu stau la uşă, şi bat. Dacă aude cineva glasul meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu Mine”, (biserica din Laodicea). Acesta este mandatul creştinului să prezinte pe Isus Cristos şi învăţăturile iar mandatul cultural se supune mandatului din Scriptură. O doctrină este Cristologia care se ocupă de Persoana lui Isus Hristos. Ioan 1:1  La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu. Isus Hristos[19] este o persoană din Trinitate, din veşnicie egal cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt în esenţa lor (Mat. 28:19). Avem o subordonare în lucrare, Tatăl creează, alege şi cheamă, Fiul răscumpără şi Duhul Sfânt face lucrarea de sfinţire în inima credinciosului şi în biserică.   Isus fiind divin ca Dumnezeu nu putea să moară, şi a fost necesară Întruparea ca să poată muri, iar prin moarte răscumpărarea este universală. Acesta este raţiunea Întrupării. Sau mai născut copii doar Unul este divin, sunt oameni care se autoflagelează se răstignesc, în America de Sud, dar moartea lor nu mântuieşte pe nimeni? Dumnezeu este atemporal (Apocalipsa 1:8)  „Eu Sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul” zice Domnul Dumnezeu, Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine, Cel Atotputernic, un avertisment care nu este luat în seamă. Este necesar să căutăm pe Domnul un căutaţi cu caracter continuu, tot timpul, un acum continuu. (Evrei 3:7) „ De aceea, cum zice Duhul Sfânt: „Astăzi, dacă auziţi glasul Lui, 8  nu vă împietriţi inimile, ca în ziua răzvrătirii, ca în ziua ispitirii în pustie”. Contextul în care Osea spune aceste cuvinte rămâne valabil şi acum. Natura şi termeni lui Dumnezeu nu se schimbă noi trebuie să trăim cu Dumnezeu în fiecare zi. Dumnezeu este Sfânt şi Etern iar credinciosul trebuie să fie lumină şi sare în toate timpurile.

3). PREOŢIA CEDINCIOŞILOR (1 Petru 2:5)  Şi voi, ca nişte pietre vii, Sunteţi zidiţi ca să fiţi o casă duhovnicească, o preoţie Sfântă, şi să aduceţi jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Hristos. Noi ştim din Biblie că Isus stă la dreapta Tatălui într-o poziţie de autoritate şi putere în postura de ÎMPĂRAT, (Evrei 7:2)  care a primit de la Avraam zeciuială din tot, care, după însemnarea numelui său, este întâi „Împărat al neprihănirii” apoi şi „Împărat al Salemului” adică „Împărat al păcii” MARE PREOT, (Evrei 8:1) Punctul cel mai însemnat al celor spuse este că avem un Mare Preot, după rânduiala lui Melhisedec , care S-a aşezat la dreapta scaunului de domnie al Măririi, în ceruri, care este mai bun ca preoţia lui Aron, ca sistemul de jertfe, altare, care aveau un caracter temporar pe când Preoţia lui Cristos era universală şi permanentă. şi MIJLOCITOR (1Ioan 2:1)  Copilaşilor, vă scriu aceste lucruri, ca să nu păcătuiţi. Dar dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor (Sau Advocat. Greceşte: Paraclet, adică apărător, ajutor.), pe Isus Hristos, Cel neprihănit. Dumnezeu ne numeşte[20]o împărăţie de preoţi” ,statut ce ne plasează în zona Sacrului. Biserica din păcate a făcut o ierarhie falsă din care curg multe probleme negative. De exemplu papalitatea din Biserica Catolică a decretat că dacă o mamă suferă în purgatoriu în momentul când cineva din familia ei cumpără o indulgenţă, este automat dusă în cer, purgatoriul ţine de învăţătura bisericii, fără suport biblic. Nu există diferenţă dintre secular şi sacru, ori antonimul lui sacru este profan. Toţi creştinii au o chemare sacră. În căutările noastre şi derularea vieţii pe pământ ne punem tot felul de întrebări cu privire la reuşitele sau eşecurile noastre, şi vedem cum în Scriptură Dumnezeu a ridicat oameni pentru o anumită lucrare, se pot aminti Moise, David, Ieremia Pavel şi foarte mulţi anonimi, şi ne punem întrebarea dacă dezamăgirile nu fac parte din planul lui Dumnezeu ca şi în cazul lui Ieremia. În planul lui Dumnezeu indiferent dacă este bucurie sau necaz noi trebuie să fim gata pentru al duce la îndeplinire. Noi de multe ori nu ne cunoaştem nici măcar străbunicii, dar contează să-l cunoaştem pe Dumnezeu cel adevărat. Nu se poate amesteca sacrul cu profanul şi din momentul în care suntem Templu Duhului Sfânt, fiindcă Dumnezeu locuieşte acolo acesta este punctul de plecare a fiecărei chemări. Moment în care Dumnezeu lucrează prin noi   sau cu o naţiunea. (2 Corinteni 6:16)  Cum se împacă Templul lui Dumnezeu cu idolii? Căci noi Suntem Templul Dumnezeului celui viu, cum a zis Dumnezeu: „Eu voi locui şi voi umbla în mijlocul lor; Eu voi fi Dumnezeul lor, şi ei vor fi poporul Meu.” Astfel fiinţa mea este sacră, ca medic salvez vieţi, nu le distrug, ca reporter nu distribui materiale pornografice etc, există o sacralitate a vieţii, sacralitatea muncii, sacralitatea a adevărului, de fapt în toate domeniile cu alte cuvinte fiinţa noastră sacră în care locuieşte Dumnezeu trebuie să iasă în evidenţă fiind cu alte cuvinte sare şi lumină într-o lume pervertită de păcat. Dumnezeu a dorit să locuiască în mijlocul poporului Său (Exod 25: 8) şi doreşte să locuiască în inima noastră. Nu te poţi apropia de Dumnezeu decât în smerenie, rugăciune şi în termenii Lui. De multe ori se poate să fim în culise, dar în realitate în ochii lui Dumnezeu nu există aşa ceva, fiindcă Dumnezeu este acela care ne cheamă să împlinim planul Lui. PORUNCI, JERTFE ŞI PREOŢI. Ne întoarcem La Sinai, unde Se primesc cele 10 porunci, şi încă 300 care reglementează viaţa credinciosului sub aspect religios, social şi de igienă.   Se instituie preoţia aronică care este ceva temporară până la Cristos. Jertfele din Vechiul Testament erau antetipul Jertfei lui Cristos, iar preoţii din Vechiul Testament, aveau ca slujbă principala să fie intermediar între om şi Dumnezeu   După Cristos apar primii creştini, iar la Rusalii este actul de Naştere al Bisericii. Din istoria Biserici dacă o împărţim în perioade mari avem: Biserica primară sau apostolică, 300 de ani, în 313 Biserica   se uneşte cu Statul şi   Biserica primeşte numele de   Biserica Catolică, iar prin contopire biserici cu Statul este puternic păgânizată. În anul 1054 apare marea schismă dintre Roma şi Constantinopol. Două centre de putere şi apare pe scena istoriei Biserica Ortodoxă. Prin anul 1500 – 1600   se produce Reforma Protestantă şi apar cultele Protestante şi Neoprotestante iar acum avem Biserici Evanghelice. Ne întoarcem la Biserica Primară şi Prima schimbare importantă[21] se produce prin apariţia de „ritualuri şi preoţi” Cu trecerea timpului, se produc schimbări treptate în adunările creştine. Prima modificare majoră[22] a fost aceea că botezul şi cina Domnului au început să fie tot mai venerate, până la punctul la care numai conducătorii puteau să le oficieze. Botezul şi Cina au devenit ritualuri făcute numai de oameni puşi special în slujba aceasta. Pe la anul 200 după Cristos, citim deja despre o categorie specială de slujitori ai Bisericii numiţi „clerici”! Această transformare treptată a „ajuns să fie formalizată printr-o acţiune de nari proporţii cu consecinţe catastrofale: La anul 250 d. Cr, Ciprian, Episcopul Romei a transferat în Biserica creştină întreaga preoţie din Vechiul Testament, cu robe speciale, cu altar, cu tămâie etc. El i-a numit sacerdotes, adică preoţi iar în anul 313 Biserica se uneşte cu Statul sub Constantin şi urmează Evul mediu întunecat cu puţine aspecte pozitive”. În   timpul Căderii Imperiului Roman (retragerea Aureliană) apare fenomenul mănăstirilor în care s-au refugia preoţii şi au păstrat valorile creştine.   A doua schimbare importantă: constă în faptul că avem de a face cu Marginalizarea lui Isus din Nazaret. La anul 313 d.Cr., Constantin şi Licinius au emis edictul de la Milano[23] prin care legalizau religia creştină. Aceasta era o acţiune politică, făcută cu speranţa că această religie va unifica Imperiul Roman. Aici vom semnala doar un fenomen mai puţin cercetat,   marginalizarea lui Isus din Nazaret şi a învăţăturii Lui. Este un fapt cunoscut că lui Constantin nu-i plăcea de Isus din Nazaret şi de învăţăturile Lui.   Lui îi plăcea numai Cristosul cosmic, Împăratul universului şi războaiele din Vechiul Testament. Dacă până la anul 300 d.Cr, poţi găsi predici şi învăţături pe baza Predicii de pe Munte date ca îndrumări pentru creştini, fenomenul acesta dispare după ce creştinismul devine religie oficială a Imperiului. Conţinutul credinţei creştine şi regulile de trăire creştină au început să fie formulate prin decizii (canoane) ale Sinoadelor, nu din Scriptură. Latrea[24] înseamnă slujba predicatorului în Noul Testament. În bisericile tradiționale Biserica Catolică și Biserica Ortodoxă, preotul stă cu spatele la public, ca și preoți din Vechiul Testament dar se contrazice Scriptura şi oficiul de Mare Preot a lui Cristos sus în cer (1 Timotei 2:5)  Cãci un singur mijlocitor între Dumnezeu și oameni: Omul Isus Hristos), dar în cultele protestante și neo-protestante predicatorul, păstorul stă cu fața la public, iar prin vocea predicatorului vorbește Dumnezeu. Falsul se recunoaște imediat, și avem o dublă responsabilitate a predicatorului și a ascultătorilor din Biserică fiindcă predicatorul vorbeşte cuvintele lui Dumnezeu. El vorbeşte din Scriptură şi dă exemple tot din Biblie, ca aplicaţie la zilele noastre. Un alt aspect este Funcţia amvonului, ce înseamnă explicarea clară a Cuvântului lui Dumnezeu, nu altceva. Dacă îl ai pe Hristos ca Mântuitor și Domn vorbești despre El, sau despre Dumnezeu ca Tată, nu despre alte lucruri. Pentru acest lucru trebuie să-l cunoşti pe Dumnezeu pe Isus Cristos şi să-i iubeşti. Preoţia credincioşilor Biserica şi credincioşii este privită în multe locuri din Scriptură ca şi şi Trup al lui Cristos. (Efeseni 4:11-12)  Şi El a dat pe unii apostoli; pe alţii, prooroci; pe alţii, evanghelişti; pe alţii, păstori şi învăţători, 12  pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos, şi ca noul său Israel (Exod 19:6), Biserica are menirea să fie în lume o preoţie sfântă să facă o slujbă de mijlocire prin care voia lui Dumnezeu este făcută de cunoscut oamenilor şi prin care nevoile oamenilor sunt aduse înaintea tronului lui Dumnezeu, în rugăciune.   Acest lucru se face la modul particular şi   la modul corporativ cu toată Biserica. Conform Scripturii acesta   este Mandatul preoţiei noastre, iar mandatul cultural se subordonează mandatului dat de Scriptură. Din această calitate de preoţie sfântă avem argumente dar şi avantaje de nedescris. 1). Suntem numiţi o preoţie sfântă: (1 Petru 2:5  Apoc 1:6, 5:10, 20:6), este folosit singularul 2). Avem intrare liberă la Tatăl prin Isus Cristos. (Efeseni 2:18)  Căci prin El şi unii şi alţii avem intrare la Tatăl, într-un Duh. 3). Putem mărturisi păcatele direct lui Dumnezeu. (Luca 18:13)  Vameşul sta departe, şi nu îndrăznea nici ochii să şi-i ridice spre cer; ci se bătea în piept, şi zicea: „Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!”4).Viaţa noastră trebuie să fie o jertfă spirituală. (Romani 12:1)  Vă îndemn, deci, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, Sfântă, plăcută lui Dumnezeu: aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească. 5). „să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată„, adică de a depune mărturie pentru lucrarea de mântuire care se desfăşoară în lume (1 Petru 2:9). Prin Fapte şi Cuvânt trebuie să vestim Evanghelia. Se pune întrebarea Cum rezonează inimile noastre când se predică despre Cristos, ce avem în minte când rostim Numele Lui ?, „apa vie, pâinea viţeii, lumina lumii… sau alte mume sau titluri care îl definesc pe Cristos” ?

4) PĂCATUL LUI ISRAEL[25]. Referinţa pe care o facem este cu privire la ultima perioadă din Regatul de Nord, prin care evreii din pricina necredinţei în Dumnezeu, calcă Legământul Mozaic, ca şi pedeapsă Dumnezeu îl pedepseşte prin moarte şi exil. Israel era o naţiune care nu ducea lipsă de bunuri materiale, în mod curios cu cât se înmulţea „roadele” cu atât mai multe se înmulţeau frumuseţea idolilor din viaţa şi religia evreilor. Prosperitatea a avut un efect invers şi a orbit poporul evreu, care şi-a întors faţa de la Dumnezeu la idoli străini. De fapt Israel este o viţă neroditoare în plan spiritual erau egoişti şi aveau roadele păcatului. Nu exista loialitate faţă de tron, existau comploturi şi conspiratori în toate colţurile. În această situaţie poporul întrece   orice măsura păcatului. ) Osea 4:1-2, 7:1, Osea 9:15)  „Toată răutatea lor este la Ghilgal; acolo M-am scârbit de ei. Din pricina răutăţii faptelor lor, îi voi izgoni din Casa Mea. Nu-i mai pot iubi, toate căpeteniile lor Sunt nişte îndărătnici”. Astfel că poporul evreu în jurul unui tron însângerat, a căzut în anarhie, imoralitate şi idolatrie. Regatul de Nord, slăbit din cauza frământărilor interne era prins între Egipt şi Asiria   încerca să facă alianţe cu una dintre puteri, iar din punct de vedere spiritual situaţia era şi mai gravă, poporul nu mai avea o relaţie cu Dumnezeu, poporul păcătuia prin închinarea în faţa unor viţei de aur la Dan şi Betel, puşi acolo de Ieroboam. Închinarea se practica la un dumnezeu fals, iar lucrurile au degenerat și evreii l-au părăsit pe Iehova. Aşa s-a deschis uşa spre idolatrie, Astarteele şi Bali care au întunecat inima poporului, ce a ajuns în ritualuri crude și imoralitate nerușinată ce a întrecut orice fel de limită, enumerând ”necinstea, crimele şi vărsări de sânge, hoţiile la drumul mare erau săvârşite   de tâlhari, şi de preoţi, iar imoralitate era practicată pe scară naţională, necinstea se practica în comerţ şi în justiţie, găsim idolatrie, beţie şi neobişnuitul „Şi jertfind oameni, sărută viţei!”. În comparaţie Europa de astăzi, se întoarce de la Dumnezeu spre materialism, ateism şi neopăgânism sub diferite forme, fapt care afectează şi creştinismul. Poporul evreu doar credea că are o relaţie cu Dumnezeu prin identificarea naţiunii şi a faptului că era poporul ales, dar realitatea era alta. Acelaşi lucru se întâmplă şi astăzi când Isus Cristos este Capul bisericii iar credincioşii trebuie să fie mădulare ale Trupului, dar din păcate avem scandalul eclesiologiei secolelor noastre în care avem papi, preafericiţi în bisericile tradiţionale şi cultele protestante şi neoprotestane, iararhii şi oameni ce îşi asumă un rol de conducere care nu este a lor. Prin afirmaţia pe care o face Isus (Ioan 15:5)  „Eu Sunt Viţa, voi Sunteţi mlădiţele. Cine rămâne în Mine, şi în cine rămân Eu, aduce multă roadă; căci despărţiţi de Mine, nu puteţi face nimic”, le spune evreilor dar și nouă că nu pot ajunge la Tatăl decât prin El, realitate adevărată şi azi. Poporul evreu avea inima împărţită, erau nehotărâţi, şi dragostea lor pentru Dumnezeu s-a răcit. Închinarea lor în cadrul ceremoniilor religioasă era de suprafaţă, fragmentată, iar după sărbători se întorceau din nou spre idoli străini. Era un sincretism religios între Dumnezeu şi păgânism, aspect prins şi în Noul Testament „căci este un om nehotărât şi nestatornic în toate căile sale. (Iacov 1:8). Pentru acest lucru Dumnezeu le promite pedeapsă. Acest lucru este valabil   şi azi în cazul multor creştini, şi lideri care duc o viaţă duplicitară. O problemă gravă a fost că în Regatul de Nord nici un împărat nu a fost credincios lui Dumnezeu, iar poporul nu avea cum să fie mai bun decât împăraţii, preoţii puşi de Ieroboam, sau de către cei care îi conduceau, deşi exista o răspundere personală dincolo de una naţională, pentru că fiecare evreu care avea Lege lui Moise. Poporul Israel[26] după încheierea Legământului mozaic de la Sinai a promis că o să lase conduşi de către Dumnezeu prin Moise şi Aron. Dar au început să decadă într-o lungă apostazie, şi au ajuns aşa de jos încât nu au mai acceptat să fie   conduşi nici măcar de un rege, perioada Judecătorilor fiind cea mai neagră perioadă moral/spirituală din istoria poporului evreu. Astfel ei s-au răsculat continuu împotriva lui Dumnezeu (teocraţie), împotriva lui Moise (prin care s-a dat Legea), împotriva lui Iosua care a fost conducător militar şi spiritual, împotriva judecătorilor, împotriva regilor, (a monarhie), o perioadă de anarhie cruntă, dar cu consecinţele de rigoare. Evreii[27] au dat vina pe alţii aşa cum facem şi noi de multe ori astăzi. În pofida avertismentelor poporul rămâne departe de Dumnezeu deşi judecata era foarte aproape. Timpul de atunci este caracterizat de către Domnul timp de o mare făţărnicie în care evreii spun cuvinte deşarte, jurăminte mincinoase, în viaţa lor. Azi avem situaţii în care se face un jurământ cu mâna pe Biblie, acest lucru fiind o blasfemie. ”Felul vostru de vorbire să fie: „Da, da; nu, nu”; ce trece peste aceste cuvinte vine de la cel rău”. (Matei 5:37). Locuitorii din Samaria concurau invidioşi pe cei care trăiau în Bet-Aven, pentru frumuseţea idolilor păgâni, dorind să fie superiori uni altora. Preoţii tremura de frică că îşi vor pierde slava proprie, în timp ce Slava Domnului s-a depărtat de la ei „Ichabod”. Viţeii de aur vor fi duşi în Asiria de către împăratul Iareb, pentru valoarea lor în aur, Israel fiind dat de ruşine. Dumnezeu îi avertizează pe evreii din Nord că vor fi suprimaţi „ca o ţăpligă pe faţa apelor”. De asemenea şi locurile în care poporul Israel a păcătuit vor fi pedepsite, spinii şi mărăcinii le vor acoperii. Evreii a părăsit Calea Domnului, Ghibea fiind un punct de reper al răului (Judecători cap 19-20), un simbol al sexualităţii exagerate şi păcate senzuale. Acestea sunt păcate care persistă peste generaţii. Înţelegem că evreii din Regatul de Nord pe lângă păcatul idolatriei erau foarte imorali. Dumnezeu atenţionează faptul că „se vor strînge popoare împotriva lor… cînd îi voi pedepsi pentru îndoita lor nelegiuire”. Poporul se bucura de recoltele bogate, dar Domnul va pune un jug şi vor fi forţaţi să facă lucruri care nu le place, pentru ca ei să caute pe Domnul. Osea 10:12  Sămănaţi potrivit cu neprihănirea şi veţi secera potrivit cu îndurarea. Desţeleniţi-vă un ogor nou! Este vremea să căutaţi pe Domnul, ca să vină şi să plouă mântuire. Aici vedem principii din Scriptură (Galateni 6:7-8) „Nu vă înşelaţi: „Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit.” Ce seamănă omul, aceea va şi secera. Cine seamănă în firea lui pământească, va secera din firea pământească putrezirea; dar cine seamănă în Duhul, va secera din Duhul viaţa veşnică.” Avem îndemn la neprihănire, pentru ca să plouă cu binecuvântări, secerişul se gândeşte în plan duhovnicesc, iar semănatul este tot în plan spiritual. În versetul 12 avem îndemnuri condiţionate, cu rezultate condiţionate, ne este arătata timpul „Este vremea să căutaţi pe Domnul”, care de fapt este un prezent continuu, iar mântuirea se primeşte tot prin Har.” Gomera rămâne tot necredincioasă dar „cele zece triburi din nord nu sunt părăsite definitiv deoarece Dumnezeu promite că va aduna ambele regate de nord şi sud sub aceeaşi căpetenie” Nu se poate trăi după standardele Diavolului şi să aşteptăm binecuvântări de la Dumnezeu.

 5). JERTFRE DUHOVNICEŞTI[28]. (1 Petru 2:5 ) Şi voi, ca nişte pietre vii, Sunteţi zidiţi ca să fiţi o casă duhovnicească, o preoţie Sfântă, şi să aduceţi jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Hristos. Pentru[29] a înţelege jertfa duhovnicească pe care trebuie să o aducă credinciosul trebuie să înţelegem în primul rând Jertfa lui Cristos pentru a nu face confuzii. Jertfa lui Isus Cristos este tema principală în Noul Testament, fiind descrisă în termeni penali, dar mai ales sub aspect soteorologic. Isus este Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii. (Ioan 1:29)  „A doua zi, Ioan a văzut pe Isus venind la el şi a zis: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!,” (1Petru 1:18-19; Apocalipsa 5:6-10). Isus este denumit Mielul de Paşti pascha, (1Corinteni 5:6-8), o jertfă pentru păcat „peri hamartias, (Romani 8:3; cf. LXX Levitic 5:6-8, 11, 9:2-3; Psalmul 40:6-7 etc.)”. În cartea Evrei cap 9-10 Isus este prezentat ca şi o împlinire a jertfelor din Vechiul Legământ „”Exod 24, a vacii roşii din Numeri 19 şi a jertfelor din Ziua Ispăşirii.” Noul Testament îl identifică pe Isus ca Robul Domnului (Isaia 52-53) şi Mesia Cristosul din (Daniel 9:24) „NT foloseşte termenii „împăcare” şi „răscumpărare” (*ÎMPĂCARE, *RĂSCUMPĂRĂTOR) cu privire la Cristos, în sensul de jertfă, şi prezintă ideea curăţirii prin sângele Lui (1Ioan1:7, Evrei passim) este o idee legată de jertfe (*ISPĂŞIRE, III. b.; *SFINŢIRE).” Acestă doctrină este dezvoltată în cartea Evrei în care se „subliniază importanţa morţii lui Cristos în cadrul Jertfei Lui (Evrei 2:9, 14, 9:15-17, 25-28; 13:12) şi importanţa faptului că jertfa Lui este încheiată (Evrei 1:3; 7:27; 9:12, 25-28, 12:18), dar celelalte afirmaţii ale lui i-au dus pe „unii anglicani (de ex. S. C. Gayford, Sacrifice and Priesthood, 1924) şi pe presbiterianul W. Milligan (The Ascension and Heavenly Priesthood of our Lord, 1892) la presupunerea contrară, că moartea nu este elementul important din jertfa lui Cristos, şi că jertfa Lui nu este perpetuă”. Dar această[30] afirmaţie nu este adevărată pentru că prin Sângele Mielului suntem mântuiţi. Isus Cristos s-a prezentat înaintea Tatălui cu Sângele Lui ca Jertfă de Ispăşire, iar ce s-a făcut în Vechiul Testament era doar o umbră a lucrurilor viitoare. (Evrei 9:14)  cu cât mai mult sângele lui Hristos, care, prin Duhul cel veşnic, S-a adus pe Sine însuşi jertfă fără pată lui Dumnezeu, vă va curăţi cugetul vostru de faptele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului cel viu! Sîngele lui Cristos a rămas acolo în Sanctuarul ceresc pentru o ispăşire cu caracter permanent şi universal. „Mijlocirea lui preoţească este veşnică în cer (Evrei 7:24…. Psalmul 99:6, Ioel 2:17…) nu este o activitate viitoare, ci face parte din înfăţişarea şi lucrarea Lui „acum, pentru noi, înaintea lui Dumnezeu” (Evrei 9:24)” Astfel se face o Ispăşire şi Împăcare continuă pentru păcatele noastre de către Marele Preot Isus Cristos. Concepţiei Sociniană a eşuat, fiindcă au negat Jertfa de ispăşire, iar toate celelalte aspect sunt spiritualizate „În locul trupului unui animal ce era victimă avem trupul Fiului lui Dumnezeu (Evrei 10:5). În loc de lipsă de cusur avem lipsa de păcat (Evrei 9:14; 1 Petru 1:19). În loc de un miros plăcut avem o realitate adevărată (Efeseni 5:2). În loc de stropirea trupurilor noastre cu sânge, avem iertare (Evrei 9:13-14, 19-22). În locul unei ispăşiri substiţionare avem o ispăşire reală (Evrei 10:1-10)”. În primul rând Isus[31] face o lucrare de răscumpărare prin Jertfa de pe Calvar, El este a doua Persoană din Trinitate şi Împreună cu Duhul Sfânt şi ci Dumnezeu Tatăl vin din veşnicii. Persoanele din Trinitate sunt egale în esenţa lor (Mat. 28:19, Filp. 2:6), iar prin naşterea din fecioară a intrat în lumea noastră (Mat 1:18-25; Luca 1:26-38). Isus Cristos este pe deplin om şi Dumnezeu în acelaşi timp cu două naturi distincte (Coloseni 2:9) într-o singură Persoană. (Rom. 1:3-4, Filimon. 2:6-8). El a fost ispitit de Satana în mod real dar nu a putut să păcătuiască (Evrei 4:15). Deşii egal în esenţă cu Tatăl (Filimon. 2:6-8), şi uneori Duhului Sfânt, s-a supus în lucrare, a renunţat la o parte din atributele divine (Matei 4:1). „Dezbrăcarea de Sine” a fost voluntară, şi era   în planul lui Dumnezeu a durat până la Înălţarea la cer unde Dumnezeu l-a înălţat nespus de mult (Filp. 2:9-10). ”Întruparea a fost necesara pentru calitatea de Mântuitor a Domnului Isus ca Dumnezeu nu putea sa moara, a trebuit sa devină om pentru a muri. Dar nu a renunţat la natura divina deoarece moartea unui simplu om nu avea valoare. Ambele naturi au fost absolut esenţiale in personalitatea  Domnului Isus. Ca om a putut muri, iar ca Dumnezeu moartea Lui are o valoare infinita”.  Moartea lui Cristos este  răscumpărătoare (Matei 20:28),  ispăşitoare (1Ioan 2:2),  de împăcare (2 Cor. 5:18) şi înlocuitoare (Is.53:6).  Isus Cristos a înviat a treia zi din Morţi (Luca 24:39-40), a validat sacrificiul pentru păcat şi este nădejdea credinciosului. Învierea lui Isus este un act al Trinităţii (Fapte 2:24; 1Pet 3:18, Ioan 2:19), şi reprezintă cea dintâi roadă a învierii credincioşilor (1Cor.15:23) fiind părga celor adormiţi. Învierea lui Isus dă valoare predicării Evangheliei a credinţei în El şi a mântuirii (1Cor. 15:14-17). El s-a înălţat la cer (Fapte 1:9-11), şi stă la dreapta Tatălui într-o poziţie de autoritate şi putere în calitate de Împărat, „ca Mare Preot pentru noi (Evrei 4:14-16), Avocat (1Ioan 2:1-2), si Mijlocitor (Evrei 7:25, 4:15).” Cristos urmează să revină a doua oară, parousia, în calitate de Judecător, îşi ia Biserica (1 Tes. 4:16) şi stabileşte Împărăţia Sa (Apoc. 19:11). Doar după ce am înţeles aceste lucruri se poate trece la noul tip de jertfă apărut în Noul Testament sub mumele de jertfă duhovnicească[32]. (Romani 12:1)  „Vă îndemn, deci, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, Sfântă, plăcută lui Dumnezeu: aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească”. Despre jertfele duhovniceşti citim în[33] Noul Testament (1Petru 2:5; cf. Ioan 4:23-24, Filipeni 3:3), ele sunt înlocuitorul rânduielilor trupeşti şi apar mai des în (Romani 12:1, Filipeni 2:17, 4:18, 2 Timotei 4:6, Evrei 13:15-16, Apocalipsa 5:8, 6:9, 8:3-4). Dar şi în Vechiul Testament apare acest tip de jertfă în limbaj metaforic de ex. („Psalmul 50:13-14, 51:16-17, Isaia 66:20) şi este continuată şi în literatura „intertestamentală, Testamentul lui Levi 3.6; Manual de disciplină 8-9; Filon, De Somniis 2.183).” Jertfele duhovniceşti nu sunt tot timpul spirituale, uneori implică moartea, martirajul dar „sensul în care ele sunt jertfe „duhovniceşti” se datorează faptului că ele aparţin de fapt epocii Duhului Sfânt (Ioan 4:23-24; Romani 15:16). Unele dintre acest tip de jertfă nu au aspect material ci spiritual şi nu au un ritual precis. Orice acţiune a Duhului Sfânt în inima omului poate fi considerată jertfă duhovnicească fiind ceva dedicat lui Dumnezeu şi acceptată de El, fără a fi o jertfă de ispăşire. Am menţionat mai sus că „Jertfa ispăşitoare este jertfa lui Cristos, fără de care aceste jertfe duhovniceşti nu ar fi acceptabile (Evrei 13:15; 1Petru 2:5)”. În momentul în care nu cunoaştem Cuvântul lui Dumnezeu, se fac confuzii, şi totul porneşte de la ce se spune la amvon sau ce învaţă Biserica, bine sau rău şi vom da exemple de învăţături greşite. Dacă vrei ca jertfa ta să fie duhovnicească trebuie să mergi la Cruce să mărturiseşti păcatul (îi spui pe nume, la modul concret) pentru că Sângele lui Cristos ne iartă de orice păcat, şi atunci tot ce faci mult sau puţin este primit de Domnul.  În Biserica Catolică există învăţătura că omul poate contribuii la mântuirea sa, oamenii se autoflagelează şi chiar se răstignesc. Unii credincioşi au murit răstigniţi dar fără de folos, iar crucificarea lor a fost zadarnică pentru că erau doar oameni fără a fi şi divini. Un bărbat s-a lăsat răstignit pe cruce în ultimii 33 de ani, în Vinerea Mare şi acum caută un înlocuitor[34]. Un cetăţean din Filipine joacă rolul lui Cristos în Vinerea Mare, fiind crucificat pe o cruce din lemn, este o experienţă dureroasă pe parcursul celor 33 de ani. Numele lui este Ruben Enaje, are 58 de ani fiind originar din San Pedro Cutud, San Fernando, Filipine, şi a început acestă practică în 1980. El a anunţat că nu mai face acest lucru (scrie odditycentral.com), şi caută un înlocuitor, care să fie crucificat timp de 5 minute. De asemenea persoana în cauză trebuie să fie caracterizată de modestie şi să nu se laude „cu rolul special de Iisus Hristos”. Acestă tradiţie, o reconstituire a Crucificării lui Isus în San Pedro Cutud a început din anul 1962, fiind inspirată din piesa unui dramaturg din regiune. Crucificarea este un eveniment important, popular şi atrage mii de credincioşi anual, dar este controversată. Lideri religioşi, reprezentaţi de la ministru sănătăţi, condamnă această practică, chiar dacă este voluntară şi se încearcă o descurajare la acest festival anual. Rănile produse de cuiele metalice se pot vindeca cam în două săptămâni, dar fanaticii religioşi se oferă voluntari pentru a câştiga onoare şi este o modalitate de a-şi arăta credinţa. Dar cel mai important lucru este că acest fenomen este învăţătura Bisericii, prin care se învaţă credincioşii că pot contribui la mântuirea lor, aspect care este erezie crasă. Din păcate nu este singura mai avem şi învăţătura despre purgatoriu, care nici ea nu are suport biblic. PURGATORIUL[35]. (PURGATORIUL  BISERICA SAU ADUNAREA Schiţă a istoriei ei timp de aproape douăzeci de secole de Adrien Ladrierre. Volumul III), începând cu Reforma, este lucrarea lui Eduard Recordon şi a lui Philippe Tapernoux. Fragment). Purgatoriul este o învăţătură greşită a Bisericii Catolice care susţine că cei care au murit într-o stare de har (adică nevinovaţi de păcate de moarte), au posibilitatea de a se curăţii prin pedeapsă şi suferinţă şi îşi ispăşesc greşelile, iar aceste suferinţe pot fi scurtate prin rugăciunile şi milosteniile rudelor şi prietenilor rămaşi în viaţă şi slujbele făcute anume pentru acest lucru. În acestă capcană a Diavolului cade şi „sfântul Augustin, cu prilejul morţii mamei sale, Monica, aminteşte de rugăciunile pentru morţi”, dar învăţătura eretică primeşte girul Bisericii Catolice prin anul 600 când Grigore cel Mare spune „Trebuie să credem că este un foc care curăţă marile greşeli înainte de a sosi ziua judecăţii.” De asemenea la Sinodul de la Trente hotăreşte că acesta învăţătură este definitivă şi se afirmă „Există un purgatoriu şi sufletele care sunt ţinute provizoriu în el, sunt ajutate prin rugăciunile credincioşilor, dar mai ales prin jertfa vrednică de primit a liturghiei.” De asemenea dă poruncă episcopilor să înveţe şi să-şi însuşească acestă doctrină sănătoasă a purgatoriului, să fie „păzită, învăţată şi predicată printre credincioşii lui Cristos…”. Dar acestă erezie falsă nu este o învăţătură a Scripturii, nu are sprijin în Cuvântul lui Dumnezeu, se întemeiază pe autoritatea părinţilor Biserici şi a sinoadelor anterioare. Ea este împotriva „învăţăturilor Scripturii şi a mărturiei pe care ea o dă despre iubirea lui Dumnezeu şi despre lucrarea Domnului Cristos pentru îndreptăţirea păcătosului şi iertarea păcatelor”. Locul unde se află purgatoriul şi unde suferă sufletele care ajung acolo, învăţătura Catolică nu o spune iar în Sinodul de la Trente se interzice întrebările în acest sens. Biserica Catolică vrea să înduioşeze pe cei rămaşi, se arată tablouri groaznice în care se chinuie sufletele în foc arzător. „Dante Alighieri,[36]  surprinde în Poemul Divina Comedie ce a fost scris în timpul exilului său între 1304 și 1321, acțiunea este situată de autor în primăvara anului 1300, în săptămâna dinainte de Paște, când Dante întreprinde călătoria în „lumea de dincolo”. Este anul sfânt („Il Grande Giubileo”) instituit de Papa Bonifaciu al VIII-lea, socotit la jumătatea duratei previzibile a lumii. Divina Comedia prezintă călătoria lui Vergilius în Infern, Purgatoriu şi Paradis”. Interesant este faptul că acolo în infern îl vede şi pe Papă. Biserica Catolică[37] se bazează pe versete din Scriptură scoase din context Matei 5:26  Adevărat îţi spun că nu vei ieşi de acolo până nu vei plăti cel din urmă bănuţ.” De asemene se bazează pe texte apocrife[38] se întemeiază și pe practica rugăciunii pentru cei morți, despre cum vorbesc apocrifele din Biblie: „De aceea (Iuda Macabeul) a pus să se facă pentru cei morți jertfa de ispășire, ca să fie dezlegați de păcat” (2 Mac 12,45). Biserica Catolică afirmă că sufletele sunt torturate în purgatoriu până vor fi curăţite pe deplin, dar durata şederii lor acolo poate fi scurtată prin faptele celor vii făcute în locul lor, dar nu au siguranţa că s-a „plătit singurul bănuţ”, deşi rudele şi prietenii au făcut ungerea (maslul), sau rugat, au făcu slujbe etc. Cei care cred acestă învăţătură falsă se gândesc cu teamă la Purgatoriu şi la ei înşişi fără a dobândi o siguranţă a mântuirii. Din păcate „purgatoriul nu-i decât o invenţie omenească şi, ca atare, o minciună. Toată învăţătura Scripturii se opune acestei învăţături”. Ei neagă în acest fel deplinătatea Jertfei lui Cristos. O altă problemă este faptul că nu există nici o diferenţă între păcate de moarte şi cele care sunt ușoare, care se poate ierta scuzabil, fără gravitate, fiindcă orice păcat duce la moarte ” Dumnezeu spune că: „Plata păcatului este moartea…” (Romani 6:23) iar după aceea vine judecata (Evrei 9:26-27). Dar biblia adaugă şi „Darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Cristos Isus Domnul nostru”. Iar Isus[39] spune „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3:16). De asemenea mai citim „Dragostea lui Dumnezeu faţă de noi s-a arătat prin faptul că Dumnezeu a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El. El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său ca ispăşire pentru păcatele noastre” (1 Ioan 4:9-10). Apoi: „Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu… Preaiubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu” (1 Ioan 3:1-2). Isus a spus, căci este scris: „Cine crede în Fiul are (nu o va avea) viaţa veşnică…” (Ioan 3:36). Teoria ultimului bănuţ cade iar Dumnezeu ne arată că iubeşte (Efeseni 2:4)  „Dar Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit, 5  cu toate că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos (prin har Sunteţi mântuiţi)”. Dumnezeu îşi disciplinează copiii pentru ca să aibă părtăşie cu El. (Evrei 12:7-10), iar acest lucru se întâmplă până la moartea Trupului. (Evrei 9:27) „ Şi, după cum oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata)”. Dumnezeu îngăduie aceste lucruri pentru a ne curăţii şi maturiza (1Petru1:6-7). Dreptatea lui Dumnezeu este satisfăcută de Jertfa lui Cristos, iar cel credincios când moare se mută la Domnul (Filipeni 1:23)  Sunt strâns din două părţi: aş dori să mă mut şi să fiu împreună cu Hristos, căci ar fi cu mult mai bine,  dar nu în purgatoriu. „Scriptura spune că credincioşii au de adus mulţumiri Tatălui care i-a făcut vrednici să ia parte la moştenirea sfinţilor în lumină „şi care ne-a strămutat în Împărăţia Fiului dragostei Lui”, şi asta chiar de aici de pe Pământ. (Coloseni 1:13-14)” Învăţătura Purgatoriului este o insultă faţă de dragostea lui Dumnezeu care este la modul absolut fiindcă Dumnezeu este dragoste „Gândul purgatoriului ţine sufletele într-o teamă continuă, pe când „în dragoste nu este frică,” spune apostolul Ioan şi „dragostea desăvârşită izgoneşte frica, pentru că frica are cu ea pedeapsa, şi cine se teme n-a ajuns desăvârşit în dragoste” (1 Ioan 4:18). De asemenea Dumnezeu spune în cartea Evrei „Cristos a adus o singură jertfă pentru păcate”, „că suntem sfinţiţi prin jertfirea trupului lui Isus Cristos, făcută odată pentru totdeauna;” că „printr-o singură jertfă, a făcut desăvârşiri pentru totdeauna pe cei ce sunt sfinţiţi;” şi în sfârşit, că: „Dumnezeu nu-Şi mai aduce aminte niciodată de păcatele lor” (Evrei 10:10,12,14,17).” Dacă mai trebuie să mergi în purgatoriu Dumnezeu este făcut mincinos, El nu face ceva împotriva Naturii Sale fiindcă este sfânt. Sângele lui Isus Cristos, Fiul Lui, ne curăţeşte de orice păcat” (1 Ioan 1:7). De asemenea mai amintim versete care pun Cristos S-a adus jertfă o singură dată ca să poarte păcatele multora” (Evrei 9:28), pentru cei care cred, ori „El a purtat păcatele noastre în trupul Său pe lemn” (1 Petru 2:24). Învăţătura despre Purgatoriu este o hulă, dar Biserica Catolică „vrea totdeauna ca omul să-şi aibă partea lui de făcut în lucrarea de mântuire, aici sau în viaţa cealaltă”, ea este învăţătura Biserici nu a Scripturii. Isus ne-a iertat toate păcatele (Coloseni 2:13), nu mai trebuie să ne teme de condamnare (Romani 8:1), „că suntem mântuiţi pe deplin, înviaţi în Cristos, înviaţi împreună cu El, aşezaţi cu El în locurile cereşti” (Efeseni 2:5-6), şi 1 Corinteni 6:11  Şi aşa eraţi unii din voi! Dar aţi fost spălaţi, aţi fost sfinţiţi, aţi fost socotiţi neprihăniţi, în Numele Domnului Isus Hristos, şi prin Duhul Dumnezeului nostru. Şi trecem prin moarte la Domnul nu în Purgatoriu. Faptele Apostolilor 7:59  Şi aruncau cu pietre în Ştefan, care se ruga şi zicea: „Doamne Isuse, primeşte duhul meu!”. Deci Purgatoriul ţine de invenţia şi învăţătura Bisericii Catolice, dar fără o bază biblică, fapt ce este o înşelare şi erezie care duce omul la pierzare veşnică. ÎN BISERICA ORTODOXĂ / MOASTELE INCHINAREA LA SFINTI SI LA ICOANE: IDOLATRIA INTRATA IN CRESTINISM[40]. În anul 1517 în Germania începe Reforma, iniţiată de Luther este o întoarcere la Cuvântul lui Dumnezeu, la Scriptură. Tot ce a ţinut de practicile care nu s-au găsit în Scriptură au fost scoase din Biserică şi din viaţa de credinţă a creştinului reformat. Este de remarcat că nu Martin Luther, ci poporul de rând au scos din Biserici „icoanele şi moaştele (osemintele, sau frânturi de oase ale „sfinţilor), şi nu s-au mai închinat la ele. Au fost şi alte învăţături greşite ca „închinarea la oasele unor morţi, practica rugăciunilor adresate unor oameni decedaţi şi închinarea la icoane?” Principiul fundamental a fost Sola Scriptura (numai ceea ce scrie în Sfânta Scriptură) şi citind Scriptura au constatat că Ea condamnă de fapt aceste practici, în afară de închinarea la Dumnezeu. Aruncăm o privire la o scurtă istorie când şi cum aceste practici ne-biblice au intrat în Biserici. Ele au început în Asia Mică în oraşul Smirna prin 150 d.Cr. când episcopul Policarp, aflat sub persecuţie   (a fost ucenicul apostolului Ioan), nu a fugit de persecuţie, a plecat din oraş la o fermă, totuşi a fost găsit şi i s-a cerut să se lepede de Cristos, dar a refuzat, a fost torturat şi ars pe rug. Creştinii rămaşi ia-u cules oasele şi le-au îngropat în cimitir. În perioada respectivă ziua morţi unui martir era considerată ziua lui de naştere cerească. „La un an de la moartea lui Policarp[41], iubitului lor pastor, credincioşii din Smirna s-au adunat la cimitir, şi au făcut acolo Cina Domnului (împărtăşania), mormântul lui considerându-l a fi altarul.” Din păcate acest fenomen s-a repetat şi în anii următori, dar au făcut ceva în plus şi „au scos rămăşiţele lui din mormânt, le-au curăţat cu mare grijă şi le-au depus în altarul Bisericii, pentru ca fiecare Cină a Domnului să fie făcută peste rămăşiţele lui”. Acestă practică s-a răspândit şi la alte biserici care „au cules cu evlavie rămăşiţele pământeşti ale martirului lor local şi le-au depozitat în Biserică”. Apoi lucrurile au mers mai departe în rău şi credincioşii „considerat că martirul lor, fiind acum în prezenţa lui Dumnezeu şi fiind sfânt, are puterea să se roage pentru credincioşii din Biserica sau Bisericile lui şi deci au început să se roage lui, ca el să mijlocească la Dumnezeu pentru ei. În felul acesta s-a dezvoltat un adevărat cult al martirilor, adică a „sfinţilor. Astfel în anul 400 s-a trecut la venerarea sfinţilor. Redăm mai jos practicile cu privire la venerarea sfinţilor prin anii 400 d Cr. „Numele martirului era înscris în catalogul sfinţilor şi era poruncită recunoaşterea lui publică. Mijlocirea lui era cerută în rugăciunile publice ale Bisericii. Se dedicau (închinau) Biserici lui Dumnezeu în numele lui. Slujba divină şi euharistia erau celebrate în numele martirului. Se ţinea anual sărbătoarea (hramul) lui. Se făceau tablouri sau picturi ale lui, cu o aureolă în jurul capului lui”. Astfel în biserici rămăşiţele (relicve sau moaşte), erau puse în vase de argint, puse pe altar şi cinstite în mod public”. Aceste aspecte au întâmpinat şi opoziţie, astfel „un cleric  din Aquitania, pe nume Vigilantius, a contestat respectul acordat rămăşiţelor martirilor, afirmând că practicile legate de aceste relicve erau de origine păgână.” De asemenea Ieronim în 404 a scris un tratat numit Contra Vigilantius.  Ieronim a avut ca suport autoritatea imperială şi pe moment s-a pus capăt acestor practici ne-biblice cu privire la venerarea sfinţilor. Din păcate s-a făcut un pas mai departe prin faptul că „că picturile de pe pereţii Bisericilor şi tablourile portabile ale sfinţilor au început să fie venerate. Şi la aceste practici s-a produs opoziţie în anul 305 Elvira din Sudul Spaniei a ţinut un Sinod, pentru a ca să definească credinţa creştină iar prin canonul 36 s-a găsit potrivit ca imaginile să nu existe în biserici aşa încât ceea ce venerăm şi la ce ne închinăm să nu fie pictat pe pereţi.” Dar acestă hotărâre a fost neglijata şi   bisericile au continuat să fie umplute de icoane. A fost o adevărată agitaţie cu privire la icoane,”o scrisoare de Ghermanus, scrisă cândva după anul 700 şi este adresată la doi episcopi anti-icoane,”, dar erezia îşi urmează cursul. Prin anul 700 arabii convertiţi la religia lui Mahomed au tolerat creştinismul dar erau împotriva icoanelor. Creştinii care s-au refugiat din cale lor au dus cu ei şi atitudinea islamiştilor care erau împotriva icoanelor, şi a oricărei reprezentări a divinităţii.   Împăratul Bizanţului „Leon al III-ea Isaurul (a domnit între anii 717-741)”, moment în care arabii au asediat Constantinopolul, dar cetatea a rezista după un asediu de un an de zile de pe mare şi uscat. Leon era un om religios şi în sinea lui nu era de acord cu icoanele şi moaştele şi închinarea la sfinţi.” În anul 726 a avut loc o mare erupţie a unui vulcan pe insula Thera (Santorini), precum şi un cutremur devastator.” Leon ia acest eveniment ca şi o pedeapsă de la Dumnezeu din pricina icoanelor şi moaştelor, deci ia hotărârea şi interzice acestă practică, le scoate din bisericii şi mănăstiri, fiind considerate idolatrie şi ia obligat pe călugări să se căsătorească.. Opoziţia vehementă a venit de la Papa de la Roma şi din mănăstiri.  Leon al III-lea   a educat pe fiul lui Constantin al V-lea (741-775), cu credinţa împotriva icoanelor, Constantin a continuat politica iconoclastă a părintelui său, a condamnat cultul Fecioarei Maria, cultul sfinţilor, iar călugăria a fost considerată ceva împotriva naturii umane. Constantin al –V –lea, susţine mai departe politica anti-icoană ca şi Leon al IV-lea Khazarul (775-780) dar soţia lui era o adeptă a venerării sfinţilor şi a icoanelor. „La moartea lui Leon Khazarul, succesiunea la tron a avut-o fiul acestuia, Constantin al -VI-lea, care era minor. Mama lui, Irina, preia conducerea statului.” Astfel în Sinodul de la Nicea, împărăteasa Irina restaurează cultul icoanelor şi al sfinţilor[42]. În anul 802 Irina este înlăturată de la putere, urmează o perioadă tulbure. Se produc lupte mari între iconoclaşti şi iconoduli, iar pe tron ajunge „Leon al – V-lea armeanul (813-820), care este un convins iconoclast.” Se convoacă un nou Sinod la Constantinopol şi icoanele sunt înlăturate. După domnia lui Leon al –V- lea, care moare asasinat (820) se instalează dinastia „Amoriană sau Frigiană, prin Mihail al -II-lea (820-829), şi el un iconoclast pasionat. La fel face şi fiul lui Teofil, dar soţia lui Teodora era pasionată de icoane, care după moartea soţului se reintroduce cultul icoanelor ( Sinodul din 843). Acestă   reîntoarcere la icoane va fi definitivă, iar la „încheierea acestui Sinod, la 11 martie 843, s-a ţinut o slujbă solemnă în biserica Sfânta Sofia, în care s-a celebrat în mod solemn reintroducerea cultului icoanelor.” Momentul este denumit Duminica Ortodoxiei, care e sărbătorit în prima Duminică din postul paştelui. După acestă mică baleiere istorică, din punct de vedere biblic şi teologic rezultă un singur cuvânt : idolatrie. Biblia contrazice venerarea sfinţilor, închinarea la icoane fiindcă ele sunt o încălcare a primei din cele 10 porunci „Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor care sunt în ceruri, sau jos pe pământ, sau în apele care sunt mai jos decât pământul. Să nu te închini înaintea lor şi să nu le slujeşti” (Exod 20: 4-5). Cartea Deutronomul a fost scrisă de Moise, ca şi Legiutor a lui Israel cam în timpul celor 40 de ani de peregrinare în pustie şi spune despre idolatrie: „În vremea aceea, Domnul mi-a poruncit să vă învăţ legi şi porunci, ca să le împliniţi în ţara pe care o veţi lua în stăpânire. Fiindcă n-aţi văzut nici un chip în ziua aceea, când v-a vorbit Domnul din mijlocul focului la Horeb, vegheaţi cu luare aminte asupra sufletelor voastre, ca nu cumva să vă stricaţi şi să vă faceţi un chip cioplit, sau o înfăţişare a vreunui idol, sau chipul vreunui om, sau chipul vreunei femei, sau chipul vreunui animal de pe pământ, sau chipul vreunei păsări care zboară în ceruri, sau chipul vreunui animal care se târăşte pe pământ, sau trupul vreunui peşte care trăieşte în apele dedesubtul pământului (Deut.4:14-18). Dacă Leon al III-lea s-a împotrivit închinării la sfinţi şi icoane, în apărarea acestora s-a ridicat Ioan Damaschinul (675-749). Ele a scris cărţi împotriva iconoclaştilor în apărarea icoanelor. El susţine faptul că argumentaţia fundamentală care interzice idolatria şi-a pierdut valabilitatea odată cu Întruparea Fiului, care a sfinţit materia, iar venerarea lucrurilor nu este un păcat. Ori Biblia spune în mod clar Romani 8:22 Dar noi ştim că până acum, toată creaţia trăieşte suferind durerile specifice naşterii. Deci materia este departe de a fi sfântă. Dar cu sfinţii din cer la care se aduc rugăciuni cum rămâne, îmi pun eu acestă întrebare? Pavel distruge acest argumente al icoanelor „S-au fălit că sunt înţelepţi şi au înnebunit; şi au schimbat slava Dumnezeului nemuritor într-o icoană care seamănă cu omul muritor, păsări, animale cu patru picioare şi păsări. De aceea, Dumnezeu i-a lăsat pradă necurăţiei, să urmeze poftele inimii lor; aşa că îşi necinstesc singuri trupurile; căci au schimbat în minciună adevărul lui Dumnezeu şi au slujit şi s-au închinat făpturii, în locul Făcătorului, care este binecuvântat în veci. Amin (Romani 1:22-25). Esenţa idolatrie este faptul că omul se închină fiinţelor create în loc să se închine Creatorului. Dumnezeu revendică închinarea din partea omului în exclusivitate iar „Noi trebuie să ne închinăm Lui şi numai Lui. Nimic din toată creaţia nu-L poate înlocui şi nu-i este permis nici unui om să-L înlocuiască.” (Coloseni 3:5)  „De aceea, omorâţi mădularele voastre care Sunt pe pământ: curvia, necurăţia, patima, pofta rea, şi lăcomia, care este o închinare la idoli”. Tot Pavel dă un exemplu legat de iubirea de avere, pentru că averea materială poate să ia locul lui Dumnezeu în „dragostea noastră”.   (Efeseni[43] 5:5)  Căci ştiţi bine că nici un curvar, nici un stricat, nici un lacom de avere, care este un închinător la idoli, n-are parte de moştenire în Împărăţia lui Hristos şi a lui Dumnezeu. În momentul în care ne închinăm la altceva aducem ofensă Creatorului. Damaschin mai afirmă că „Dacă pe vremea lui Moise a fost valabil că nimeni n-a văzut faţa lui Dumnezeu, prin întrupare, noi am văzut faţa lui Dumnezeu când am văzut faţa lui Cristos, şi prin urmare acum putem picta faţa Lui şi apoi ne putem închina feţei Lui pictate pe icoană”. În psalmii lui David ni se spune să căutăm faţa lui Dumnezeu „„Psalmul 27:8 şi 34:5) fiindcă înaintea Feţei Lui sunt bucurii nespuse şi desfătări veşnice la Dreapta Lui. (Psalmul 15:17), dar termenii folosiţi „Faţa lui Dumnezeu” şi „dreapta lui Dumnezeu” sunt o metaforă şi înseamnă „Prezenţa lui Dumnezeu”. Ca şi un argument Dumnezeu spune despre om că. (Exodul 33:20)  Domnul a zis: „Faţa nu vei putea să Mi-o vezi, căci nu poate omul să Mă vadă şi să trăiască!”. Apostolul Pavel mai foloseşte cu privire la Întruparea lui Cristos „Faţa lui Cristos”, tot în mod metaforic cu referire la lumina cunoaşterii Slavei lui Dumnezeu pe „Faţa lui Cristos” (2 Corinteni 4:6) „ Căci Dumnezeu, care a zis: „Să lumineze lumina din întuneric” ne-a luminat inimile, ca să facem să strălucească lumina cunoştinţei slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Hristos”. La fel şi noi vom fi schimbaţi având aceiaşi Slavă ca şi Isus Cristos (2 Corinteni 3:18)  „Noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, şi Suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului”. În nici un loc din Biblie nu găsim că se poate picta faţa lui Cristos şi să ne închinăm Lui. Ioan Damaschinul a făcut o distincţie între închinare şi venerare, adorare, sau proşternere pentru a cinsti pe cineva. Dar acest lucru era prea subtil pentru poporul de rând nu a mai făcut acestă deosebire. Discuţia despre moaşte sfinţi idoli este spulberată de cuvintele Domnului Isus Cristos „Căci este scris: Domnului, Dumnezeului tău se te închini şi numai Lui să-I slujeşti (Matei 4:10). În ceea ce priveşte rugăciunea adresată sfinţilor nu are suport biblic iar Pavel este categoric „Este un singur Dumnezeu şi un singur Mijlocitor între om şi Dumnezeu: Omul Isus Cristos”(1Timotei 2:5). Ne întoarcem la Leon al III-lea Isaurul, care era un om sincer şi era convins că închinarea la moaşe, sfinţi şi icoane este idolatrie. A fost de fapt primul reformator al creştinismului cu 8 secole înainte de Luther, mişcarea de reforma a primit adeziunea a sute de episcopi şi aprobată de o mare parte din creştinism. Dar ce-o lipsea lui Leon era Biblia, iar când Luther a făcut Reforma deja Gutemberg[44] inventase tiparul şi a inaugurat acestă invenţie tipărind Sfânta Scriptură în 1445. Când Luther a început Reforma Scriptura în limba latină era deja în mâinile învăţaţilor vremii. Luther a tipărit Scriptura în limba poporului german aşa cum a făcu Cornilescu la noi, şi cărţile reformei datorită tiparului s-au răspândit cu repeziciune. Din păcate pe vremea lui Leon al III-lea „anul 843, aceasta a fost total înăbuşită şi ziua biruinţei moaştelor, sfinţilor şi icoanelor. …..a biruit întunericul şi a fost stinsă lumina Adevărului lui Dumnezeu”. Reforma lui Luther s-a produs în Europa de Apus, şi a produs şi dus Cuvântul lui Dumnezeu în civilizaţia modernă. Şi în România este necesară o reformă spirituală, deşii avem Biblii trebuie să trăim conform Cuvântului Său. Orice fel de închinare care ia locul lui Dumnezeu este idolatrie, nu ne putem închina fiinţelor create (sinele propriu) decât lui Dumnezeu. Prin Întruparea divină nu s-a schimbat nici o poruncă divină. Porunca întâi este (Matei 22:37)  Isus i-a răspuns: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, şi cu tot cugetul tău.” Această poruncă nu lasă loc închinării la altceva „Dumnezeu ne vrea cu exclusivitate pentru Sine.” Dacă suntem cu adevărat copiii lui Dumnezeu, lumina Evangheliei vine în familia noastră, în bisericile noastre şi în România. Din nefericire la ora actuală şi bisericile Protestare şi ce le Neoprotestante   fac paşi înapoi în domeniul spiritual. Din păcate nici la Bisericile tradiţionale nu este aşa. Un exemplu printre altele este Pelerinajul la Mănăstirea Putna[45]  din 4-5 Martie 2017 în zona Iaşi şi Suceava, costul fiind de 220 de roni, cu nopţi de cazare, mic dejun şi transportul cu autocarul. Se mai adaugă alte servicii ca, „transport auto clasificat, cu aer condiționat și stație audio, cazare în hotel pensiune de 2 / 3, în camere duble/triple, mic dejun, însoțitor grup”. În preţ nu sunt incuse „- intrările la obiective, cheltuielile personale, mesele netrecute în program”. Se fac reduceri suplimentare „Tarif pelerinaj copii 0 – 6.99 ani (150.00 LEI), Tarif pelerinaj copii 7 – 13.99 ani (200.00 LEI) Supliment cameră single (80.00 LEI). În prima zi programul a fost, acoperită ca distanţă aproximativ 240 de km de la „Iași – Suceava – Mănăstirea Dragomirna (inchinare la moastele Sf. Iacob si gasim Icoana facatoare de minu a Maicii Domnului, cunoscuta ca vindecatoare si aducatoare de ploaie) Mănăstirea Bogdana (inchinare la moastele Sf. Leontie de la Radauti, o partcica de la Sf. Teodosie de la Brazi), Rădăuți Putna: Mănăstirea Putna (inchinare la racla cu sfinte moaste a mai multi sfinti si la Icoana Maicii Domnului cu Pruncul, facatoare de minuni), Chilia lui Daniil Sihastrul, Biserica din Lemn a lui Dragoș Vodă. Cazare: Putna. În a doua zi distanţa acoperită a fost cam de 280 km şi a cuprinsMic dejun. Putna Marginea Mănăstirea Sucevița (muzeul manastirii cuprinde o valoroasa colectie de arta medievala: icoane, sculpturi in lemn si fildes, broderii, manuscrise miniate, argintarie, acoperamintele de morminte ale domnitorilor Ieremia si Simion Movila)  Mănăstirea Moldovița (inchinare la Icoana Maicii Domnului, facatoare de Minuni)  Mănăstirea Voroneț (inclusa in Patrimoniul Mondial UNESCO, este considerata „Capela Sixtina a Rasaritului ortodox)   Mănăstirea Humor (inchinare la racla cu particele de sfinte moaste de la mai multi sfinti si la Icoanele facatoare de minuni) Iași. De asemenea s-au făcut reduceri cam de 30% din costul pelerinajului în funcţie de numărul de copii din grup. Se observă aspectul comercial pe lângă cel spiritual, plus ereziile amintite mai sus. Revenind la preoţia credincioşilor începe în inima noastră şi se extinde în afară în familie, biserică societate şi mai departe. Matei 28:18  Isus S-a apropiat de ei, a vorbit cu ei, şi le-a zis: „Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ. 19  Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. 20  Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit. Şi iată că Eu Sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin.

6). CONCLUZII. Petru se pune în postura de Rob şi Apostol el a fost unul dintre ucenicii apropiaţi a lui Isus, a fost martor la Schimbarea la Faţă, şi lui i se descopere că Isus este Cristosul: „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu!” şi primeşte un mandat „Şi Eu îţi spun: tu eşti Petru (Greceşte: Petros.), şi pe această piatră (Greceşte: petra.) voi zidi Biserica Mea, şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui”. Aceste evenimente nu sunt de loc neglijabile, totuşi în momentul Răstignirii lui Isus, el se leapădă, dar după Înviere este reabilitat. El a fost purtătorul de cuvânt al ucenicilor în ziua de Rusalii (Fapte 2 când se pocăiesc aproape 3 000 de suflete „Fraţilor, ce să facem?” ) şi asupra activităţii lui este concentrată atenţia primelor 12 capitole din cartea Faptelor Apostolilor. Aici[46] apare o problemă doar o „rămăşiţă.” va fi mântuită. (Isaia 10:22)  „Chiar dacă poporul tău, Israele, ar fi ca nisipul mării, totuşi numai o rămăşiţă se va întoarce, căci nimicirea este Hotărâtă, făcând să se reverse dreptatea”. Dacă la Pogorârea Duhului Sfânt presupunem că erau 3 milioane, în Ierusalim iar cei care au primit Cuvântul au fost doar 3000, acest lucru este forte puţin fiind doar „rămăşiţă”, iar acest lucru se poate extinde şi la cei din Biserică. Petru călătoreşte, vizitează biserici şi îşi exercită autoritatea apostolică şi are colaboratori. Unde nu reuşeşte să ajungă trimite epistole pastorale „aleşilor care trăiesc ca străini, împrăştiaţi prin Pont, Galatia, Capadocia, Asia şi Bitinia”. Epistolele au fost scrise înaintea de izbucnirea prigoanelor lui Nero împotriva creştinilor. Petru ocupă un loc proeminent în Biserica Primară,   iar după Învierea lui Isus viaţa lui se schimbă dramatic. Prima dată vesteşte Evanghelia la evrei dar devine şi apostolul neamurilor. Petru scrie bisericilor pentru a le întări credinţa, să aibă o viaţă de supunere, smerenie şi mărturie nădejde şi să accepte suferinţa pentru Cristos, cu bucurie. În scrierile lui Petru de regăsesc împlinire profetice despre Isus Cristos, el insistă pe Momentul Crucii lui Cristos care era în planul lui Dumnezeu, Petru face legătura dintre Înviere lui Isus şi Înălţarea la cer şi cheamă oamenii pocăinţă, botez prin credinţa în Isus Cristos şi avertizează că Isus va judeca lumea. Creştinii sunt chemaţi la umilinţă şi smerenie, la veghere şi rugăciune şi la împotrivire în lupta cu Diavolul. Petru primeşte puterea de a face minuni, evenimentul de (argint şi aur) la Templu, a înviat-o pe Tabita şi este scos în mod miraculos din închisoare. Harul lui Dumnezeu s-a revărsat şi peste neamuri prilej de bucurie pentru creştini. Deşi tradiţia supradimensionează persoana lui Petru   şi al lui Pavel afirmând că a fost episcop în Roma, nu avem suport pentru asemenea afirmaţiei dar se pare că Petru a murit în timpul prigoanei dezlănţuite de Nero în anul 63 d. Cr. Casa lui Dumnezeu este o tematică a Scripturii îşi are începutul încă din Vechiul Testament, şi cum iese poporul lui Dumnezeu din Egipt Dumnezeu porunceşte lui Moise să facă un Cort fiindcă Dumnezeu doreşte să locuiască în mijlocul poporului ales. El este conceput după modelul din cer, sunt adunate materialele, sunt aleşi cei care construiesc Cortul, el este instalat iar Moise face o verificare. În Cort este pus Chivotul lui Dumnezeu prin care vorbea lui Moise. În timpul călătoriei prin pustie popasurile şi călătoria se făceau în funcţie de Norul de Salvă ce era deasupra Cortului. Seminţiile lui Israel   tăbărau împrejurul Cortului. Domnul a fost sfinţit de Dumnezeu şi când Slava lui Dumnezeu a umplut Cortul, preoţii au trebuit să iasă afară. Cortul simboliza prezenţa lui Dumnezeu în mijlocul poporului ales la modul concret dar şi cu împlinire în Cristos. (Ioan 1:14)  „Şi Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi, plin de har, şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl”. Dacă în Vechiul Testament mântuirea se obţinea prin păzirea poruncilor şi aducerea de jertfe de animale (în contul Jertfei lui Cristos), în Noul Testament prin Întruparea şi Jertfa de pe Calvar al Fiului, mântuirea este oferită tuturor din orice timp şi orice loc oamenilor care cred în Isus Cristos prin Har. Există şi alte simbolisme legate de Cort şi de Cristos, noi ştim că acum Isus Cristos este în postura de Rege peste împărăţia cerurilor, Mijlocitor şi mare Preot care face o slujbă de împăcare între noi şi Dumnezeu prin Sângele Lui. Cristos a plătit un preţ pentru răscumpărarea noastră dar şi noi trebuie să trăim o viaţă sfântă şi plăcută lui Dumnezeu, renunţând şi noi la obiceiuri sau tradiţii pământeşti, Isus era Logosul Cuvântul lui Dumnezeu oferit oamenilor   mântuire. „El, care este oglindirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei Lui, şi care ţine toate lucrurile cu Cuvântul puterii Lui, a făcut curăţirea păcatelor, şi a şezut la dreapta Măririi în locurile prea înalte”, iar prin Înviere Sa „este pârga celor adormiţi”.   Pavel afirmă importanţa Persoanei şi Jertfei lui Cristos „Pentru El am pierdut toate şi le socotesc ca un gunoi, ca să câştig pe Hristos?.” Plata păcatului este moartea dar Jertfa de ispăşire făcută de Cristos care a murit în locul oamenilor avem iertare. Nimeni nu poate intra în prezenţa lui Dumnezeu dacă nu a trecut pe la Cruce. Prin elemente şi simbolurile Cortului ni se oferă o imagina a planului lui Dumnezeu cu privire la mântuire, iar Dumnezeu îi spune lui David că El îi va zidi o Casă. „„El va zidi Numelui Meu o casă, şi voi întări pe vecie scaunul de domnie al împărăţiei lui”, iar sarcina acestă revine lui Solomon. În creştinismul actual avem creştini cu statutul de copii ce beau lapte, vor să facă lucrarea Domnului, alţi nu sunt sinceri, umblă după o slavă deşartă şi Dumnezeu nu le primeşte lucrarea nici închinarea. De   asemenea lucrarea se face cu mâinile curate spălate la Cruce şi există o condiţie „Caută să te înfăţişezi înaintea lui Dumnezeu ca un om încercat, ca un lucrător care n-are de ce să-i fie ruşine şi care împarte drept Cuvântul adevărului. (2 Timotei 2:15) Tot ca şi Casa lui Dumnezeu în Scriptură avem Templul lui Dumnezeu, iar asemănarea dintre Cort şi Templu este evidentă Templul fiind proiectat de David la indicaţiile date de Dumnezeu, şi a fost construit de Solomon. Motivaţia construiri Templului era aceeaşi Dumnezeu dorea să locuiască în mijlocul poporului ales. În Templu se afla în Sfânta Sfintelor Chivotul lui Dumnezeu iar Templul este umplut de Slavă lui Dumnezeu. Templul lui Solomon, ca şi o mică istorie începe cu ducerea Chivotului în Templu, este sfinţit de Solomon, ulterior este jefuit de Şişac împăratul Egiptului, este reînnoit de împăratul Asa, Ioas caută refugiu în Templu, este restaurat de împăratul Ioas, ulterior uneltele Templului sunt trimise împăratului Asirie, este curăţat de împăratul Zedechia, este pângărit de Manase, este curăţit de Iosia şi în final este jefuite de Nebucadneţar în 587 B.C, fiind vorba de primul Templu. El a fost construit timp de 7 ani şi a rezistat 400 de ani. Al doilea Templu a fost reconstruit de Zorobabel şi a rămas în picioare 500 de ani. Templul din timpul lui Isus Cristos a fost reconstruit ulterior de Irod a durat 90 de ani fiind ras de pe faţa pământului în anii 70 d.Cr, în era creştină odată cu căderea Ierusalimului. Exista o „teologie a Templului” împăraţii buni sau răi fiind raportaţi la Templu. 2 Cronici 7:14  dacă poporul Meu peste care este chemat Numele Meu se va smeri, se va ruga, şi va căuta Faţa Mea, şi se va abate de la căile lui rele, îl voi asculta din ceruri, îi voi ierta păcatul, şi-i voi tămădui ţara, acestea sunt binecuvântări dar urmează blesteme 2 Cronici 7:19  Dar dacă vă veţi abate, dacă veţi părăsi legile şi poruncile Mele pe care vi le-am dat, şi dacă vă veţi duce să slujiţi altor dumnezei şi să vă închinaţi înaintea lor, 20  vă voi smulge din ţara Mea pe care v-am dat-o, voi lepăda de la Mine casa aceasta pe care am închinat-o Numelui Meu, şi o voi face de pomină şi de batjocură printre toate popoarele. Reamintesc faptul că poporul Israel se afla în Legământul mozaic care era un Legământ condiţionat şi poporul aşi avea partea lui de ascultare/neascultare de Dumnezeu cu consecinţele amintite mai sus. După întoarcerea poporului evreu din robie, Babilonul fiind cucerit de perşi, împăratul Cir dă voi popoarelor strămutate să se întoarcă acasă. Au fost trei valuri   în care o parte din evrei s-au întors sub conducerea lui Ezra, Zorobabel   Nemia iar pe timpul lui Zorobabel se începe reconstrucţia celui de al doilea Templu, la ordinul împăratului Cir. Splendoare celui de al doilea Templu nu se compară cu primul Templu de asemenea nu se spune nimic despre Slava lui Dumnezeu din Templu. Lucrările sunt oprite un timp de popoarele păgâne din jur, dar se reiau şi lucrarea este terminată iar Templu rămâne 500 de ani ne-dărâmat. La fel ca şi la început Dumnezeu doreşte să locuiască în mijlocul poporului, dar Ezechil în vedenie vede urâciune din Templu. Chivotul nu mai exista. Sinagogile au apărut după perioada exilului. Mai târziu Templu este reparat de Irod şi înfrumuseţat acesta, fiind Templu din timpul lui Isus. El rămâne în picioare 90 de ani până în anul 70 d. Cr. când armata romana rade de pe faţa pământului Ierusalimul şi Templu şi interzicerea evreilor de a mai intra acolo prin pedeapsa cu moartea. Dacă venim în spaţiul spiritual Isus Cristos este Templu, Biserica este locuinţa lui Dumnezeu în lume. Fiecare creştin este Templul lui Dumnezeu, iar în Escaton Dumnezeu şi Mielul divin devin Templul (Apocalipsa 21:22). Ca şi evenimente din Templul pământesc se poate aminti pe Zaharia care se întâlneşte cu un înger, Isus se duce la Templu la 12 ani, ulterior a dat învăţături în el, a alungat schimbătorii de bani, din curtea Templului, la Moartea Lui perdeaua din Sfânta Sfintelor se rupe, primii creştini se închinau acolo, iar Pavel este arestat la Templu. Se fac prorocii cu privire la distrugerea primului Templu (Ieremia 7:14-15, Ezechil 24:20-21) dar şi cu privire la al doilea Templu (Marcu 13:2).  Ca şi simboluri ale Templului el este un simbol al Harului lui   Dumnezeu, în Noul Testament Isus Cristos este Templu, (Ioan 2:19-22), Biserica este percepută ca şi Templu (1Cor 3:16-17, 2 Cor. 6:16, Efeseni 2 :21-22, Evrei 3:6). La fel trupul omului este Templul lui Dumnezeu (1Cor. 6:19). Ca şi Mare preot Isus Cristos face o slujbă de curăţire şi împăcare între noi şi Dumnezeu. Creştinul de azi în viaţa de credinţă se raportează la Scriptură iar ca şi Noul Templu Isus îl definitivează (Matei 18:20)  „Căci acolo unde Sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, Sunt şi Eu în mijlocul lor.” Ucenicii continuă să meargă la Ierusalim dar în timp se distanţează de El, despărţirea Creştinismului de Iudaism fiind un proces ce a durat cam 100 de ani. De asemenea   apare caracterul inter-rasial al bisericii „În adevăr, nu este nicio deosebire între iudeu şi grec; căci toţi au acelaşi Domn, care este bogat în îndurare pentru toţi cei ce-L cheamă. (Romani 10:12), Mesia fiind piatra din Capul Unghiului. Din alt punct de vedere imaginea Trupului lui Cristos se îmbină cu cea a Templului „În ziua aceea, veţi cunoaşte că Eu sunt în Tatăl Meu, că voi sunteţi în Mine şi că Eu sunt în voi”. (Ioan 14:20). Ideea de Templu spiritual este dezvoltată în cartea   (Evrei 8:5)  Ei fac o slujbă, care este chipul şi umbra lucrurilor cereşti, după poruncile primite de Moise de la Dumnezeu, când avea să facă cortul: „Ia seama” i s-a zis „să faci totul după chipul care ţi-a fost arătat pe munte”. şi în (Apocalipsa 21:23)  Cetatea n-are trebuinţă nici de soare, nici de lună, ca s-o lumineze; căci o luminează slava lui Dumnezeu, şi făclia ei este Mielul. Vedem   că în final lucrurile se îmbină în   armonios chiar dacă nu le înţelegem pe deplin. Mergem mai departe în Scriptură unde Casa lui Dumnezeu este Biserica pornind de la ce îi spune Isus lui Petru „Şi Eu îţi spun: tu eşti Petru (Greceşte: Petros.), şi pe această piatră (Greceşte: petra.) voi zidi Biserica Mea, şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui”. Avem aici acelaşi motiv, faptul că Dumnezeu doreşte să locuiască în mijlocul poporului Său, în Biserică, iar Isus Cristos şi-a dat viaţa pentru Ea. Termenul de ekklesia este folosit şi în LXX, pentru adunare de la muntele Sinai, la sărbătorile evreilor sau adunare formată doar din capii familiilor. Ca şi Biserică „Noi credem şi mărturisim că după Noul Testament, totalitatea credincioşilor, fără deosebire de rasă, naţionalitate, sau clasă socială, din toate timpurile, din cer şi de pe pământ, formează Biserica lui Hristos” ce înseamnă Biserica Universală. Această „Biserică nu e o organizaţie pământească vizibilă, ci e organismul viu, spiritual, al celor ce au crezut în Hristos şi au fost născuţi din nou”. (Evrei 12:23)„. Biserica locală face vizibilă Biserica Universală este o unitate a credincioşilor care se adunau în vederea unor practici religioase formată din cei Născuţi din Nou, botezaţi care practicau închinarea, rugăciunea, luarea sacramentelor Cina şi Botezul, cântări de laudă potrivit cu credinţa lor în Isus Cristos şi duceau mesajul mai departe la alţi oameni iudei sau păgâni. Ei se adunau în case particulare sau în Sinagogă, iar Biserica ca şi clădire apare abia în secolul 2. Credinţa în Isus Cristos nu se moşteneşte   ci se primeşte individual prin credinţa în Isus şi Naşterea din Nou, iar intrarea în Biserică se face în urma mărturisirii personale a credinţei şi prin Botez. Membrii între ei se numesc “fraţi” şi sunt egali în drepturi şi îndatoriri indiferent de rasă, naţionalitate, clasă socială sau pregătire educaţională. Bisericile au menirea de al proslăvii pe Cristos şi vestirea Evangheliei „Apoi le-a zis: ‘Duceţi-vă în toată lumea, şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură”. şi „prin părtăşia frăţească de a da creşterea spirituală necesară fiecărui membru în parte.” Cristos este Capul Bisericii, iar credincioşii sunt mădulare ale Trupului lui Cristos având un scop precis fiecare membru din Biserică este un mădular care slujeşte în vederea zidirii Trupului lui Cristos, fiind dependente unele de altele “Şi El a dat pe unii apostoli; pe alţii prooroci; pe alţii, evanghelişti; pe alţii, păstori şi învăţători, pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos,” . „În planul lui Dumnezeu există o singură biserică, o singură adunare a tuturor sub conducerea lui Cristos” el fiind Capul Bisericii. Dar pe pământ există o pluralitate de biserici locale ce împreună formează Biserica Universală a lui Cristos. Avem metafore pentru biserică ca : Clădirea lui Dumnezeu, Ogorul lui Dumnezeu, Templul lui Dumnezeu, Fecioara curată, Ierusalimul de sus, Israelul lui Dumnezeu, Trupul lui Cristos, Templul Sfânt, Mireasa lui Cristos, Poporul ales, Preoţie împărăţească, Naţiune Sfântă, Popor care aparţine lui Dumnezeu, Turma lui Dumnezeu, Soţia Mielului. Dacă facem referire la Bisericile primului secol, pe scurt, avem Biserica din Ierusalim ca şi model pentru alte biserici (Faptele Apostolilor 2:42)  Ei stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pîinii, şi în rugăciuni. A Început persecuţia, mulţi creştini s-au împrăştiat şi găsim Biserica din Antiohia care a fost de fapt şi prima biserică misionară şi acolo credincioşii au primit numele de creştini.   Pavel, Barnaba şi tovarăşii lui ajung acolo şi porneşte în misiune de plantare de Biserici făcând trei călătorii misionare în Sudul Asiei Mici, în Macedonia şi Grecia, în Vestul Asiei. Unde nu mai reuşeşte să ajungă trimite scrisori de mustrare sau îmbărbătare. Fiind rabin înainte, având educaţie, Pavel folosea Septuginta pentru a demonstra că Isus este Mesia Fiul lui Dumnezeu, iar când ajungea la neamuri predica prin punţi de legătură pe Cristos. În bisericile înfiinţate rânduia episcopi „El a dat pe unii apostoli; pe alţii, prooroci; pe alţii, evanghelişti; pe alţii, păstori şi învăţători”. Există şi alte biserici menţionate în Noul Testament ca Biserica din Roma, biserici pe malul mării Negre ca bisericile din Pont, Galatia, Capadocia, Asia şi Bitinia. Alexandria şi în Mesopotamia. Sarcina de supraveghere a acestor Biserici revenea prezbitorilor. Bisericile erau formate din evrei şi neamuri, ia autoritatea divină aparţine Evangheliei apostolice din Scriptură. Ca şi caracteristici ale Bisericii avem faptul că Biserica (oamenii) este mântuită prin Sângele lui Cristos, şi se trăia experienţa trăirii în Trupul lui Cristos, aveau părtăşie frăţească, se ajutau reciproc, se făcea Evanghelizare şi Biserica se organiza şi creşte ca număr de membrii. Se mai pot aduce în discuţie aspecte ca fraţi şi surori, diacon, prezbiter, părtăşie, creştere, misiune, sacrament, unitate, închinare. În momentul în care apăreau probleme Biserica trebuia să facă disciplină, iar ulterior Biserica cunoaşte persecuţia eklesială şi naţională. Vedem cum Dumnezeu zideşte Biserica, iar fiecare membru este un mădular la Trupului lui Cristos. De asemenea trebuie să facem diferenţa dintre clădirea Bisericii şi credincioşi, astăzi se pune accentul mai mult pe clădire şi mai puţin pe credincioşi, exact invers de cum ar trebui. Se pune întrebarea în dreptul fiecărui dintre noi suntem zidiţi şi anume unde, sau ne-am pus singuri, care este scopul meu sau al nostru în biserica locala a lui Cristos care a murit pentru Ea. Pe cine am zidit ?   la modul concret. Este jalnic dacă în Biserică există competiţie, lupta pentru putere sau alte lucruri care pun o barieră între noi şi Dumnezeu. Niciodată Dumnezeu nu va primi închinarea noastră însoţită de păcat sau după ce am rănit alţi credincioşi, de aceea trebuie să mergem la Cruce unde Sângele Mielului ne iartă de orice păcat. Ne întoarcem la Osea, ştim că cele două Regate s-au despărţit după moartea lui Solomon în anul 931, Osea fiind ultimul proroc în regatul de Nord înainte ca poporul să fie sus în robia asiriană. Acest lucru se întâmplă ca şi o pedeapsă a lui Dumnezeu fiindcă poporul Israel era în Legământul mozaic făcut cu Dumnezeu (legământ condiţionat) în care poporul îşi avea partea sa   responsabilitatea. Ulterior şi Regatul de Sud este dus în robia babiloniană de către Nebucadneţar. Osea se adresează unor viitori robi duşi pe alte meleaguri (strămutarea popoarelor cucerite este o practică veche) cu îndemnul „Desţeleniţi-vă un ogor nou” şi „Semănaţi potrivit cu neprihănirea, şi veţi secera potrivit cu îndurarea” , Dumnezeu nu se contrazice pe Sine pentru ca un „credincios” sau o naţiune îi place să trăiască în păcat şi pedepseşte aspru păcatul pe care noi îl face şi înlocuim ascultarea de Dumnezeu cu tot felul de surogate ieftine. Dumnezeu este sfânt curat, divin şi nu poate să facă nimic împotriva Naturii Sale. El are şi alte atribute divine, ne-comunicabile, care nu au fost transmise şi omului iar cele comunicabile, calităţi parţial au fost date şi oamenilor, ca mila, dragoste, răbdare, etc. Poporul evreu avea un mandat precis „ca să fii Lumina neamurilor”, ? şi să-l ducă pe scena istoriei pe Mesia. Din păcate nu a fost lumină şi aici se poate aminti Voia Povăţuitoare a lui Dumnezeu care îndeamnă omul la mântuire dar şi Voia Sa Hotărâtoare prin care îşi aduce la îndeplinire planurile Sale indiferent     de voinţa oamenilor în cazul acest fiind vorba de Mesia, Unsul Cristosul. Misiunea de „Evanghelizare” a fost valabilă şi în timpul lui Osea este valabilă şi acum. Evanghelizarea înseamnă „întoarcerea bisericii dinspre sine în afară”. Evanghelizarea porneşte din inima lui Dumnezeu care a trimis pe Fiul, care după evenimentul Crucii ne trimite pe noi „Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”. 20 „ Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit” , poruncă ce curge mai departe în istorie. După 10 valuri de prigoană din primele trei secole „Marea Trimitere” a fost aplicată de fiecare credincios şi doar aşa a ajuns Evanghelia şi la noi. În discuţia dintre Isus şi Toma, Domnul îşi arată urma rănilor şi palme Lui. Întrebarea care se pune este noi ce arătăm ? mâini bătătorite pe ogor sau nimic. Lucrarea se face cu „mâinile curate” ca un om vrednic de lucrare „să vă purtaţi într-un chip vrednic de Dumnezeu, care vă cheamă la Împărăţia şi slava Sa”. Dacă suntem falşi ne ocupăm de lucruri tangenţiale ce fost   Steaua ce a călăuzit magii,   cine au fost magii, unde este mormântul lui Isus, căutăm   giulgiul de la Torino, sau sfântul gral, etc… dar uităm Persoane pe Isus Cristos. Din păcate avem biserici fără Dumnezeu şi evanghelizare fără Cristos. Un creştin adevărat este preocupat de Persoana lui Cristos prin care a primit mântuire. Scriptura ne îndeamnă „Astăzi, dacă auziţi glasul Lui, 8  nu vă împietriţi inimile, ca în ziua răzvrătirii, ca în ziua ispitirii în pustie”. Natura şi termeni lui Dumnezeu nu se schimbă noi trebuie să trăim cu Dumnezeu în fiecare zi. Dumnezeu este Sfânt şi Etern este Imuabil, iar credinciosul trebuie să fie lumină şi sare în toate vremurile. Principiul declarat de Osea atunci rămâne valabil până la sfârşit pentru că Isus Cristos este atemporal Apocalipsa 1:8  „Eu Sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul” zice Domnul Dumnezeu, Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine, Cel Atotputernic, un avertisment care nu este luat în seamă. Revenim la preoţia credincioşilor în care fiecare credincios are datoria să vestească Evanghelia fiindcă Dumnezeu a spus că suntem „o împărăţie de preoţi” iar acest statut ne plasează în zona sacrului. Ierarhia falsă din unele biserici nu trebuie să ne împiedice de la acest lucru, fiindcă mulţi   fac abuz spiritual sau abuz de putere. Poate cel mai tare text este (Efeseni 4:11)  „Şi El a dat pe unii apostoli; pe alţii, prooroci; pe alţii, evanghelişti; pe alţii, păstori şi învăţători, 2  pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos”, deşii este cunoscut de majoritatea, versetul 2 nu este luat în seamă, iar Biserica nu se zideşte, apărând multe probleme de ordin negativ în sfera spiritualului. Un exemplu este învăţătura despre purgatoriu a Biserici Catolice, iar când Papa a decretat că dacă o mamă suferă acolo, credincioşii de pe pământ, rudele dacă se roagă pentru ea, cumpără o indulgenţă, persoana respectivă va suferii mai puţin se va purifica şi în final ajunge în cer. În mod normal ce nu face un copil pentru mama lui, dar este o învăţătură falsă fără suport biblic. Astfel se şterge diferenţa dintre sacru şi profan. Este o credinţă comodă, poţi să trăieşti cum vrei şi se poate cumpăra mântuirea, aspect complet fals pentru că se spune în (Romani 6:23)  „Fiindcă plata păcatului este moartea: dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Isus Hristos, Domnul nostru”, iar mântuirea se primeşte prin credinţă în mod gratuit. Efeseni 2:8  „Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu”. În Biserica Ortodoxă apare rugăciune la sfinţi care să mijlocească pentru noi în special este supradimensionat rolul Mariei care poate să mijlocească pentru credincioşii de pe pământ. Dar cu tot respectul pentru Maria şi ea avea nevoi de mântuire (Faptele Apostolilor 1:14)  Toţi aceştia stăruiau cu un cuget în rugăciune şi în cereri, împreună cu femeile, şi cu Maria, mama lui Isus, şi cu fraţii Lui, iar relaţia dintre mamă şi Fiu este schimbată Cristos a murit şi pentru Maria.   În viaţa de credinţă avem bucurii, reuşite, dar şi eşecuri, dăm exemple biblice ca Moise, David, Ieremia Pavel şi foarte mulţi anonimi, dar trebuie să mergem mai departe. De Templul lui Dumnezeu nu ne putem apropia decât prin Isus Cristos fiindcă este Sfânt. Doar în felul acesta Dumnezeu are posibilitatea să lucreze prin noi sau printr-o naţiune cum au fost evreii (2 Corinteni 6:16)  „Cum se împacă Templul lui Dumnezeu cu idolii? Căci noi Suntem Templul Dumnezeului celui viu, cum a zis Dumnezeu: „Eu voi locui şi voi umbla în mijlocul lor; Eu voi fi Dumnezeul lor, şi ei vor fi poporul Meu.” Prin fiinţa sacră lucrând în mediul laic ca medic salvez vieţi, ca reporter nu distribui materiale pornografice, fiindcă există o sacralitate a muncii, sacralitatea a adevărului, în toate domeniile vieţii, noi trebuie să fim sare şi lumină într-o lume degradată de păcat. De multe ori se poate să fim în culise, dar în realitate în ochii lui Dumnezeu nu există aşa ceva, fiindcă Dumnezeu este acela care ne cheamă să împlinim planul Lui. Ne întoarcem la muntele Sinai unde Moise primeşte de la Dumnezeu cele 10 porunci şi alte 600 şi ceva care reglementau, viaţa socială, aspectul ceremonial şi aspecte de igienă. La Moise se regăseşte principiul normativ la care se raportează preoţii Domnului de mai târziu. Se instituie preoţia aronică care este ceva temporară până la Cristos. Jertfele din Vechiul Testament erau antetipul Jertfei lui Cristos, iar preoţii din Vechiul Testament, aveau ca slujbă principala intermediar între om şi Dumnezeu   După Cristos apar primii creştini, iar la Rusalii este actul de Naştere al Bisericii. Din istoria Biserici dacă o împărţim în perioade mari avem: Biserica Primară sau Apostolică, în primii 300 de ani,   în 313 Biserica   se uneşte cu Statul primeşte numele de Biserica   Catolică, iar biserica este puternic păgânizată. În anul 1054 apare marea schismă şi apare pe scena istoriei Biserica Ortodoxă. Prin anul 1500 – 1600   se produce Reforma Protestantă şi apar cultele Protestante şi Neo-protestante iar acum avem Biserici Evanghelice şi ne întoarcem în urmă peste veacuri, ajungem în creştinism, depăşim 3 secole când deja s-a produs schimbare importantă, apar „ritualuri şi preoţi” iar cu trecerea timpului se produc schimbări în Biserica Primară. Botezul şi Cina au devenit sacre, au fost venerate, ritualuri şi numai conducătorii le puteau oficia denumiţi clerici. Aceste lucruri au avut efecte negative în Biserică şi nu mai aveau suport biblic. În anul 250 d. Cr, Ciprian, Episcopul Romei a transferat în Biserica creştină întreaga preoţie din Vechiul Testament, cu robe speciale, cu altar, cu tămâie etc, iar preoţii s-au numit sacerdotes. În anul 313 Biserica se uneşte cu Statul (o mişcare politică) este puternic păgânizată şi începe Evul Mediu întunecat. În timpul căderii imperiului roman apare fenomenul mănăstirilor care păstrează într-o oarecare măsură valorile creştine. Împăratului Constantin îi plăcea Vechiul Testament cu războaie de cucerire, exact ce făcea şi el şi se produce a doua schimbare importantă, aceea că învăţătura lui Isus este   marginalizată. Religia Imperiului Roman   devine religia oficială iar conţinutul religie creştine au fost formulate prin decizii din Sinoade şi nu din Scriptură. Latrea înseamnă slujba preotului, a predicatorului vorbind de Noul Testament şi de timpurile de azi. În Biserica Catolică şi Ortodoxă există un moment în care preotul stă cu spatele la public (ca preoţii din Vechiul Testament) şi spune poporului ce îi transmite Dumnezeu, dar contrazice Scriptura şi oficiul de Mare Preot al lui Cristos. cer (1 Timotei 2:5)  „Cãci un singur mijlocitor între Dumnezeu și oameni: Omul Isus Hristos”). După Reformă în cultele protestante şi neoprotestante predicatorul stă cu faţa la public iar prin vocea predicatorului vorbeşte Dumnezeu. Există o dublă responsabilitate a predicatorului şi a celor care ascultă iar falsul se recunoaşte imediat. Predicatorul trebuie să vorbească din Scriptură, cu exemple din Ea ajungând şi la aplicaţia practică a zilelor noastre. Mesajul principal trebuie să fie axat pe Isus Cristos ca şi Mântuitor şi Domn. Dar pentru acest lucru trebuie să-l cunoşti pe Dumnezeu, pe Isus Cristos să iubeşti şi să vorbeşti despre Ei. Funcţia amvonului nu trebuie schimbată, predicând lucruri tangenţiale sau pe placul ascultătorilor. Biserica este privită ca şi Trup a lui Cristos, noi fiind mădulare care ne slujim reciproc în vederea zidirii Biserici. Ea are menirea să facă o slujbă de mijlocire în care voia lui Dumnezeu să fie cunoscută oamenilor. De asemenea problemele noastre le putem aduce înaintea lui Dumnezeu în rugăciune, la modul individual sau corporativ pentru că avem intrare liberă la Tatăl prin Domnul Iisus Cristos. De asemenea trebuie să „vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată„, adică de a depune mărturie pentru lucrarea de mântuire care se desfăşoară în lume. Prin fapte şi Cuvânt trebuie să vestim Evanghelia lui Cristos. Se pune întrebarea cum rezonează inimile noastre când se predică despre Cristos, ce avem în minte Numele Lui ?…..Isus este Lumină?, Pâinea vieţii, Adevărul, viaţă veşnică ? redând doar o parte din titlurile lui Cristos care îl definesc. Păcatul lui Israel este un punct de referinţă ca şi stare morală când Regatul de Nord şi mai târziu Regatul de Sud, calcă Legământul mozaic, legământ condiţionat în care poporul evreu îşi avea partea sa de responsabilitate în sensul că trebuia să ţină Legea dată de Dumnezeu prin Moise. Pe timpul lui Osea, ultimul profet din regatul de Nord, poporul se bucura de roade materiale dar spiritual a căzut în necredinţă şi ţara s-a umplut de idoli păgâni şi aveau în ei roadele păcatului. Prosperitatea a avut un efect invers şi poporul şi-a întors faţa de la Dumnezeu la idoli străini. De fapt aceste aspecte au început deja în 931 după moartea lui Solomon când împărăţia se rupe, iar Ieroboam domneşte peste Regatul de Nord şi face ce este rău înaintea Domnului 1 Împăraţi 12:29  A aşezat unul din aceşti viţei la Betel, iar pe celălalt l-a pus în Dan. 30  Şi fapta aceasta a fost un prilej de păcătuire. Poporul se ducea să se închine înaintea unuia din viţei până la Dan. 31  Ieroboam a făcut o casă de înălţimi şi a pus preoţi luaţi din tot poporul, care nu făceau parte din fiii lui Levi. Astfel în timpul lui Osea nu exista loialitate faţă de tron, existau comploturi şi conspiratori în toate colţurile. Osea 4:1-2, 7:1, Osea 9:15  „Toată răutatea lor este la Ghilgal; acolo M-am scârbit de ei. Din pricina răutăţii faptelor lor, îi voi izgoni din Casa Mea. Nu-i mai pot iubi, toate căpeteniile lor Sunt nişte îndărătnici”. Regatul de Nord era prins între marile puteri Asiria şi Egipt, a încercat să facă alianţe, dar au uitat de Dumnezeu care este Atotputernic. Închinarea se făcea la dumnezei falşi şi s-a deschis uşa spre idolatrie, Astarteele şi Bali care au întunecat inima poporului, ce a ajuns în ritualuri crude și imoralitate nerușinată, enumerând ”necinstea, crimele şi vărsări de sânge, hoţiile la drumul mare erau săvârşite   de tâlhari, şi de preoţi, iar imoralitate era practicată pe scară naţională, necinstea se practica în comerţ şi în justiţie, găsim idolatrie, beţie şi neobişnuitul „Şi jertfind oameni, sărută viţei!”. Astăzi Europa se întoarce spre ateism, neopăgânism, materialism feroce, iar creştinismul este afectat în rău. Aşa cum poporul evreu doar credea că are o relaţie cu Dumnezeu ca şi popor ales, realitatea fiind alta tot aşa creştinismul nu admite faptul că Isus Cristos este Capul Bisericii iar creştinii sunt mădulare care au un scop precis Efeseni 4:11  Şi El a dat pe unii apostoli; pe alţii, prooroci; pe alţii, evanghelişti; pe alţii, păstori şi învăţători, 12  pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos”. Acesta este scandalul eclesiologiei de lungul secolele în care avem oameni care îşi asumă un rol pe care de fapt nu îl au şi avem papi, preafericiţi, bisericile tradiţionale şi cultele protestante şi neoprotestane, ierarhii şi oameni ce îşi asumă un rol de conducere. În aceste cazuri nu Duhul Sfânt călăuzeşte Biserica ci oamenii iar acest este un lucru cu grave probleme spirituale negative. Isus avertizează „Eu Sunt Viţa, voi Sunteţi mlădiţele. Cine rămâne în Mine, şi în cine rămân Eu, aduce multă roadă; căci despărţiţi de Mine, nu puteţi face nimic”, şi că nimeni nu pot ajunge la Tatăl decât prin El. Poporul Israel avea inima împărţită, erau nehotărâţi, făceau ceremonii religioase adresate lui Dumnezeu, doar de suprafaţă apoi se întorceau spre idoli străini, fapt pentru care au fost pedepsiţi. Şi azi mulţi creştini sau lideri duc o viaţă duplicitară fapt care afectează şi închinarea în Biserică. Evreii au dat vina pe alţii aşa cum facem şi noi de multe ori uitând ce a spus Isus ”Felul vostru de vorbire să fie: „Da, da; nu, nu”; ce trece peste aceste cuvinte vine de la cel rău”. Evreii din Samaria erau invidioşi pe cei din Bet-Aven, pentru frumuseţea viţeilor de aur care mai târziu vor fi duşi în Asiria. Se umbla după o slavă proprie, iar Slava Domnului s-a depărtat de la ei „Ichabod”. Dumnezeu va pedepsi şi locurile unde poporul a păcătuit. Anterior Ghibea a fost un punct de reper al răutăţii evreilor în perioada judecătorilor păcat care a persistat peste generaţii. Osea îi avertizează despre jug şi vor fi forţaţi să facă lucruri care nu le place, pentru ca ei să caute pe Domnul. Osea 10:12  „Sămănaţi potrivit cu neprihănirea şi veţi secera potrivit cu îndurarea. Desţeleniţi-vă un ogor nou! Este vremea să căutaţi pe Domnul, ca să vină şi să plouă mântuire”, dar poporul nu ascultă. Acesta este un principiu din Scriptură „Nu vă înşelaţi: „Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit.” Ce seamănă omul, aceea va şi secera. Cine seamănă în firea lui pământească, va secera din firea pământească putrezirea; dar cine seamănă în Duhul, va secera din Duhul viaţa veşnică.” Biblia ne îndeamnă „Este vremea să căutaţi pe Domnul”, care de fapt este un prezent continuu, iar mântuirea se primeşte tot prin Har. „Este vremea să căutaţi pe Domnul”, care de fapt este un prezent continuu, iar mântuirea se primeşte tot prin Har. Nu poţi să slujeşti pe Satan şi să aştepţi binecuvântări de la Dumnezeu. Jertfe Duhovniceşti. (1Petru 2:5)  Şi voi, ca nişte pietre vii, Sunteţi zidiţi ca să fiţi o casă duhovnicească, o preoţie Sfântă, şi să aduceţi jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Hristos. În Noul Testament apare un nou tip de jertfă denumită jertfă duhovnicească, dar care „nu are” nici o legătură cu Jertfa lui Cristos, iar prin cunoaşterea parţială a Scripturi se fac confuzii. Pentru a preciza Jertfa lui Cristos este tema principală a Noului Testament, ea este descrisă sub aspect penal şi soteorologic, Isus fiind Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii, este Mielul Pascal, din Vechiul dar şi Noul Legământ. În cartea Evrei Isus este prezentat ca şi o împlinire a jertfelor din Vechiul Legământ. Isus este identificat ca şi Robul Domnului din Isaia 53, El este Unsul, Mesia Cristosul, în Noul Testament sunt folosite cuvintele de împăcare şi răscumpărare. Curăţirea păcatelor se face prin Sângele lui Cristos. Jertfa Lui este încheiată fiindcă s-a prezentata înainte lui Dumnezeu cu Sângele Său pentru curăţirea Sanctarului ceresc şi păcatele omenirii întregi. Acesta Jertfă este universală şi perpetuă. Astfel mijlocirea Marelui Preot este veşnică în cer şi face o lucrare de curăţire şi mijlocire acum pentru noi până în escaton. În Vechiul Legământ animalele erau victime, jertfa era de substituţie, fiind înlocuite de Trupul lui Isus pe Cruce, Jertfa este ceva real cu rezultat permanent fiindcă Isus Cristos a fost om şi divin în acelaşi timp. Întruparea a fost necesara pentru calitatea de Mântuitor a Domnului Isus ca Dumnezeu nu putea sa moara, a trebuit sa devină om pentru a muri.  El este o persoană din Trinitate, vine din veşnicii este egal cu Dumnezeu şi Duhul Sfânt în esenţa lor. Moartea lui este răscumpărătoare, ispăşitoare, de împăcare, şi înlocuitoare, cu valoare infinită. Prin Învierea Sa din Morţi. a validat sacrificiul pentru păcat, este nădejdea credinciosului. Învierea este un act al Trinităţii, reprezintă cea dintâi roadă a învierii credincioşilor, fiind părga celor adormiţi, dă valoare predicării Evangheliei, credinţei şi mântuirii. Isus Cristos s-a Înălţat la cer şi stă la dreapta Tatălui ca Împărat, Mare preot şi Mijlocitor şi urmează să revină pentru a-şi instaura Împărăţia Cerurilor. Doar după ce am înţeles şi crezut Jertfa lui Cristos se poate vorbi de jertfe duhovniceşti „Vă îndemn, deci, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, Sfântă, plăcută lui Dumnezeu: aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească”. Ele sunt înlocuitorul rânduielilor trupeşti, apar frecvent în Noul Testament, nu implică moartea credinciosului au un aspect spiritual şi nu au un ritual precis. Orice acţiune a Duhului Sfânt în inima omului poate fi considerată jertfă duhovnicească fiind ceva dedicat lui Dumnezeu şi acceptată de El, fără a fi o jertfă de ispăşire. Ele nu sunt valabile fără credinţa în Jertfa lui Cristos, un ateu nu poate face aşa ceva, dar se fac confuzii dacă nu se cunoaşte Cuvântul lui Dumnezeu. Aceste confuzii apar de la ce anume învaţă Biserica, sau ce se spune de la amvon. Dacă cineva doreşte să facă o jertfă duhovnicească, trebuie să treacă pe la Cruce, să-şi mărturisească păcatul la modul concret fiindcă Sângele lui Cristos ne   iartă de orice păcat şi abia ulterior avem posibilitatea să „aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, Sfântă, plăcută lui Dumnezeu”, şi este primită de Dumnezeu. Biserica Catolică învaţă că omul poate să contribuie la mântuirea sa, conţinutul învăţăturii creştine este stabilit de Biserică nu de Scriptură. Astfel oamenii se autoflagelează, uni se răstignesc fără de folos şi chiar mor degeaba, nu sunt divini în plus contrazic universalitatea şi plinătatea Jertfei lui Cristos. Un exemplu de caz avem cum Un bărbat s-a lăsat răstignit pe cruce în ultimii 33 de ani, în Vinerea Mare şi acum caută un înlocuitor. Dar practica este o erezie, o învăţătură a Biserici Catolice care contrazice Scriptura (1 Petru 1:18)  „căci ştiţi că nu cu lucruri peritoare, cu argint sau cu aur, aţi fost răscumpăraţi din felul deşert de vieţuire, pe care-l moşteniserăţi de la părinţii voştri, 19  ci cu sângele scump al lui Hristos, Mielul fără cusur şi fără prihană”. Dacă omul s-ar fi putut mântui singur nu mai era necesar ca Isus Cristos să moară pe Cruce pentru păcatele umanităţii. O învăţătură şi mai periculoasă este Purgatoriul, în care Biserica Catolică susţine că cei care au murit în stare de har (fără păcate de moarte) au posibilitatea de a fi curăţiţi prin pedeapsă şi suferinţă în Purgatoriu, iar dacă rudele şi prietenii fac rugăciuni şi milostenii, suferinţa din Purgatoriu se va scurta şi vor fi curăţiţi mergând în cer. Învăţătura nu are suport biblic. În acestă capcană au căzut şi Augustin cu prilejul morţii mamei sale, dar doctrina purgatoriului este susţinută în continuare de Biserică un adept fiind Grigore cel Mare, iar Sinodul de la Trente hotăreşte că învăţătura este definitivă, şi dă poruncă episcopilor să şi însuşească acesta doctrină să înveţe credincioşii să fie ajutată prin liturghie. Nu se spune unde se află purgatoriul, dar Dante Aligherii   face satiră „Divina Comedia”, unde îl vede pe Papa în Infern când face călătoria imaginară în lumea din Infern, Purgatoriu şi Paradis. Deci învăţătura despre purgatoriu, este întemeiară pe autoritatea părinţilor, a bisericii, a sinoadelor şi este o erezie care contrazice Scriptura care ne învaţă despre lucrarea Jertfitoare a lui Isus Cristos, justificare prin credinţă (cartea Romani) şi iertare   păcatelor prin Sângele lui Cristos. Susţinere purgatoriului de către Biserica Catolică este subţire cu un text interpretat tedenţios. Matei 5:26  Adevărat îţi spun că nu vei ieşi de acolo până nu vei plăti cel din urmă bănuţ.” De asemene se bazează pe texte apocrife se întemeiază și pe practica rugăciunii pentru cei morți, despre care vorbesc apocrifele din Biblie: „De aceea (Iuda Macabeul) a pus să se facă pentru cei morți jertfa de ispășire, ca să fie dezlegați de păcat” (2 Mac 12,45). Credincioşii catolici nu au siguranţa mântuirii nici pentru rudele lor dar nici pentru ei, chiar dacă au făcut maslu, rugăciuni şi slujbe. Ei neagă deplinătatea Jertfei lui Cristos, şi nu există păcate de genul scuzabile sau care duc la moarte. Dumnezeu spune că: „Plata păcatului este moartea…” (Romani 6:23) iar după aceea vine judecata (Evrei 9:27). Biblia adaugă „Darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Cristos Isus Domnul nostru”, sau „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3:16). De asemenea mai găsim scris „Dragostea lui Dumnezeu faţă de noi s-a arătat prin faptul că Dumnezeu a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El. El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său ca ispăşire pentru păcatele noastre” Învăţătura Purgatoriului este o insultă faţă de dragostea lui Dumnezeu care este la modul absolut fiindcă Dumnezeu este dragoste „Gândul purgatoriului ţine sufletele într-o teamă continuă, pe când „în dragoste nu este frică,” spune apostolul Ioan şi „dragostea desăvârşită izgoneşte frica, pentru că frica are cu ea pedeapsa, şi cine se teme n-a ajuns desăvârşit în dragoste” (1Ioan 4:18). Învăţătura despre Purgatoriu este o hulă, dar Biserica Catolică vrea totdeauna ca omul să-şi aibă partea lui de făcut în lucrarea de mântuire, aici sau în viaţa cealaltă, fiind o învăţătura biserici nu a Scripturii. Isus Cristos ne-a iertat păcatele, nu mai suntem condamnaţi, suntem mântuiţi pe deplin, înviaţi în Cristos şi vom fi cu El în Cer. În Biserica Ortodoxă avem închinarea la sfinţi, închinarea la oasele unor morţi, practica rugăciunilor adresate unor oameni decedaţi consideraţi sfinţi şi închinarea la icoane, o idolatrie intrată în creştinism. În Timpul reformei Luther a iniţiat o întoarcere la Cuvântul lui Dumnezeu din Scriptură pe principiul Sola Scriptura şi a tradus Biblia în limba poporului german aşa cum a făcu Cornilescu la noi, şi cărţile reformei datorită tiparului s-au răspândit cu repeziciune. Mergând pe principiul Sola Scriptura şi citind Biblia, ei au constat că aceste practici sunt condamnate de Scriptură. Reforma[47] a reuşit şi datorită faptului că au existat şi alţi reformatori ca  John Calvin, John Knox, Ulrich Zwingli, dar şi faptul prinţii Europei, care s-au săturat să trimită lăzile cu bani Vaticanului. Teologia reformată susţine autoritatea Scripturii, mântuire prun Har, Noul Legământ prin Cristos, Suveranitatea lui Dumnezeu, depravarea totală, Cuvântul lui Dumnezeu inspirat legare de credinţă şi practica ei în viaţă, Dumnezeu domneşte peste creaţie, alegerea necondiţionată, dar şi „Ispăşirea limitată”, Har irezistibil, perseverarea sfinţilor, necesitatea Evanghelizării. Alte aspecte sunt practicarea Cinei şi a Botezului, mai există perspectiva cesaționistă, și o perspectivă non-dispensaționistă asupra Scripturii. Ca şi scrieri se pot aminti scrierile lui John Calvin, John Knox, Ulrich Zwingli și Martin Luther. „Confesiunea de la Westminster înglobează teologia tradiției reformate.” de asemenea   „Bisericile moderne din tradiția reformată le includ pe cele Prezbiteriene, Congregaționaliste și unele Baptiste”. Se produc lupte mari între iconoclaşti şi iconoduli, iar în final au câştigat credincioşii care se închinau la icoane moment numit şi Duminica Ortodoxiei sărbătorită în postul Paştelui. Ioan Damaschinul (675-749) a scris cărţi împotriva iconoclaştilor şi în apărarea icoanelor. El susţine faptul că argumentaţia fundamentală care interzice idolatria şi-a pierdut valabilitatea odată cu Întruparea Fiului, care a sfinţit materia, iar venerarea lucrurilor nu este un păcat, dar contrazice Biblia. Dacă ne uităm cu atenţie vedem că prin închinarea la sfinţi moaşte etc, se poate rezuma la un singur cuvânt : idolatrie, ce contrazice Scriptura „Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor care sunt în ceruri, sau jos pe pământ, sau în apele care sunt mai jos decât pământul. Să nu te închini înaintea lor şi să nu le slujeşti” (Exod 20: 4-5). De asemenea în cartea Deutronom cap 4 Dumnezeu interzice închinarea la orice altceva. Domnul mi-a poruncit să vă învăţ legi şi porunci, ca să le împliniţi în ţara pe care o veţi lua în stăpânire. Fiindcă n-aţi văzut nici un chip în ziua aceea, când v-a vorbit Domnul din mijlocul focului la Horeb, vegheaţi cu luare aminte asupra sufletelor voastre, ca nu cumva să vă stricaţi şi să vă faceţi un chip cioplit, sau o înfăţişare a vreunui idol, sau chipul vreunui om, sau chipul vreunei femei, sau chipul vreunui animal de pe pământ, sau chipul vreunei păsări care zboară în ceruri, sau chipul vreunui animal care se târăşte pe pământ, sau trupul vreunui peşte care trăieşte în apele dedesubtul pământului”. De asemenea materia nu este sfântă cum se pretinde ci cum spune Pavel „Dar noi ştim că până acum, toată creaţia trăieşte suferind durerile specifice naşterii”. La fel închinarea la sfinţi ţine de tradiţie fără un suport biblic, Pavel desfiinţează acest obicei „S-au fălit că sunt înţelepţi şi au înnebunit; şi au schimbat slava Dumnezeului nemuritor într-o icoană care seamănă cu omul muritor, păsări, animale cu patru picioare şi păsări. De aceea, Dumnezeu i-a lăsat pradă necurăţiei, să urmeze poftele inimii lor; aşa că îşi necinstesc singuri trupurile; căci au schimbat în minciună adevărul lui Dumnezeu şi au slujit şi s-au închinat făpturii, în locul Făcătorului, care este binecuvântat în veci. Amin”. Biblia spune în mod clar „Este un singur Dumnezeu şi un singur Mijlocitor între om şi Dumnezeu: Omul Isus Cristos” (1Timotei 2:5). Idolatria are ca esenţă faptul că oamenii se închină fiinţelor create în locul Creatorului, iar Dumnezeu pretinde închinarea în mod exclusiv „De aceea, „omorâţi mădularele voastre care Sunt pe pământ: curvia, necurăţia, patima, pofta rea, şi lăcomia, care este o închinare la idoli”. Ioan Damaschin pretinde că prin Întrupare ne putem închina Lui prin icoane, dar în primul   rând doar se poate deduce cum a fost Chipul lui Cristos, nu există o descriere sau pictură din timpul respectiv, iar pe de altă parte când David pomeneşte de „faţa lui Dumnezeu”, fiindcă „înaintea Feţei Lui sunt bucurii nespuse şi desfătări veşnice la Dreapta Lui”, sau fiindcă „înaintea Feţei Lui sunt bucurii nespuse şi desfătări veşnice la Dreapta Lui”, acestea sunt metafore fiindcă Dumnezeu spune „Domnul a zis: „Faţa nu vei putea să Mi-o vezi, căci nu poate omul să Mă vadă şi să trăiască!”. Tot aşa este şi cu „Faţa lui Cristos”, este tot în sens metaforic cu referire la lumina şi Slava lui Cristos „Căci Dumnezeu, care a zis: „Să lumineze lumina din întuneric” ne-a luminat inimile, ca să facem să strălucească lumina cunoştinţei slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Hristos, sau Noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, şi Suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului”. Isus Cristos a afirmat în cele două porunci Matei 22:36  „Învăţătorule, care este cea mai mare poruncă din Lege?” 37  Isus i-a răspuns: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, şi cu tot cugetul tău.” 38  „Aceasta este cea dintâi, şi cea mai mare poruncă. 39  Iar a doua, asemenea ei, este: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” Nici Dumnezeu nici Isus Cristos nu lasă închinarea la altceva în mod categoric fiindcă Dumnezeu ne vrea cu exclusivitate pentru Sine. Am dat ca şi exemplu pelerinajul de la Mănăstirea Putna. Dacă suntem cu adevărat copiii lui Dumnezeu, lumina Evangheliei vine în familia noastră, în bisericile noastre şi în România şi mai departe până la marginile pământului. Preoţia credincioşilor începe în inima noastră şi se extinde în afară în familie,   biserică societate şi mai departe iar Isus ne promite că va fi cu noi în toate zilele fiind vorba de Marea Trimitere (Matei 28:18-20). Amin.

  7). BIBLIOGRAFIE.

Sait https://www.gotquestions.org/Romana/cartea-1-petru.html

INDEX TEMATIC DE TERMENI ŞI NUME DIN BIBLIE. Bucureşti 2003

Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

MANUAL BIBLIC de HENRY H. HALLEY Editura „DOOR OF HOPE” 1983

Sait http://dictionarbiblic.blogspot.com/2013/04/templu.html

Sait http://dictionarbiblic.blogspot.com/2011/11/biserica.html

Mărturisirea de credință Baptistă http://www.baptist-tm.ro/

Sait http://www.roboam.com/predici/cecredemnoi.htm O scurta marturisire de credinta scrisa de Beniamin Cocar – doctor in teologie, Detroit

RAVI ZACHARIS MARELE ŢESĂTOR Editura Majesty Press International

PUNCTE DE COTITURĂ ÎN ISTORIA CREŞTINISMULUI Editura Lux. MUNDI Arad 2012 Iosif Ţon

Comentariul biblic al credinciosului Vechiul Testament de William MacDonald

Sait http://dictionarbiblic.blogspot.com/2012/07/jertfe-si-daruri.html

Saithttps://sclipiri.ro/un-barbat-s-a-lasat-rastignit-pe-cruce-in-ultimii-33-de-ani-in-vinerea-mare-si-acum-cauta-un-inlocuitor/

Sait http://www.theophilos.3x.ro

Blog https://ardeleanlogos.wordpress.com/catolicism/purgatoriul/

Sait https://ro.wikipedia.org/wiki/Divina_Comedie

Sait https://ro.wikipedia.org/wiki/Purgatoriu

Blog http://iosifton.ro/blog/moastele-inchinarea-la-sfinti-si-la-icoane-idolatria-intrata-in-crestinism_2018_02_21_blog

Blog https://centruldepelerinaj.ro/pelerinaj/pelerinaj-la-manastirea-putna-1

Sait https://www.gotquestions.org/Romana/teologia-reformata.html

 Recuperarea Creştinismului de A. W. Tozer. ed KERIGMA 2013

 ARDELEAN VIOREL

[1] Sait https://www.gotquestions.org/Romana/cartea-1-petru.html

[2] IDEX TEMETIC DE TERMENI ŞI NUME DIN BIBLIE pag 54-55

[3] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[4] IDEX TEMETIC DE TERMENI ŞI NUME DIN BIBLIE pag 424- 423

[5] MANUAL BIBLIC pag   219- 221

[6] IDEX TEMETIC DE TERMENI ŞI NUME DIN BIBLIE pag 424- 423

[7] MANUAL BIBLIC pag   219- 221

[8] IDEX TEMETIC DE TERMENI ŞI NUME DIN BIBLIE pag 424- 423

[9] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.com/2013/04/templu.html

[10] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.com/2011/11/biserica.html

[11] Mărturisirea de credință Baptistă http://www.baptist-tm.ro/

[12] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.com/2011/11/biserica.html

[13] IDEX TEMETIC DE TERMENI ŞI NUME DIN BIBLIE pag 424- 423

[14] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.com/2011/11/biserica.html

[15] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.com/2011/11/biserica.html

[16] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.com/2011/11/biserica.html

[17] IDEX TEMETIC DE TERMENI ŞI NUME DIN BIBLIE pag 424- 423

[18] Mărturisirea de credință Baptistă http://www.baptist-tm.ro/

[19] O scurta marturisire de credinta scrisa de Beniamin Cocar – doctor in teologie, Detroit

Sait http://www.roboam.com/predici/cecredemnoi.htm

[20] Marele Ţesător pag 70- 83

[21] PUNCTE DE COTITURĂ ÎN ISTORIA CREŞTINISMULUI Editura Lux. MUNDI Arad • 2012 Iosif Ţon

[22] PUNCTE DE COTITURĂ ÎN ISTORIA CREŞTINISMULUI Editura Lux. MUNDI Arad • 2012 Iosif Ţon

[23] PUNCTE DE COTITURĂ ÎN ISTORIA CREŞTINISMULUI Editura Lux. MUNDI Arad • 2012 Iosif Ţon

[24] Ardelean Viorel

[25] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[26] Comentariul biblic al credinciosului Vechiul Testament de William MacDonald pag 1001

[27] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[28] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.com/2012/07/jertfe-si-daruri.html

[29] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.com/2012/07/jertfe-si-daruri.html

[30] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.com/2012/07/jertfe-si-daruri.html

[31] Sait  O scurta marturisire de credinta scrisa de Beniamin Cocar – doctor in teologie, Detroit

Saithttp://www.roboam.com/predici/cecredemnoi.htm

[32] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.com/2012/07/jertfe-si-daruri.html

[33] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.com/2012/07/jertfe-si-daruri.html

[34] Sait https://sclipiri.ro/un-barbat-s-a-lasat-rastignit-pe-cruce-in-ultimii-33-de-ani-in-vinerea-mare-si-acum-cauta-un-inlocuitor/

[35] Sait http://www.theophilos.3x.ro

(36.) Bloghttps://ardeleanlogos.wordpress.com/catolicism/purgatoriul/

[36] Sait https://ro.wikipedia.org/wiki/Divina_Comedie

[37] Sait http://www.theophilos.3x.rohttps://ardeleanlogos.wordpress.com/catolicism/purgatoriul/

[38] Sait https://ro.wikipedia.org/wiki/Purgatoriu

[39] Sait http://www.theophilos.3x.rohttps://ardeleanlogos.wordpress.com/catolicism/purgatoriul/

[40] Blog http://iosifton.ro/blog/moastele-inchinarea-la-sfinti-si-la-icoane-idolatria-intrata-in-crestinism_2018_02_21_blog

[41] Blog http://iosifton.ro/blog/moastele-inchinarea-la-sfinti-si-la-icoane-idolatria-intrata-in-crestinism_2018_02_21_blog

[42] Blog http://iosifton.ro/blog/moastele-inchinarea-la-sfinti-si-la-icoane-idolatria-intrata-in-crestinism_2018_02_21_blog

[43] Blog http://iosifton.ro/blog/moastele-inchinarea-la-sfinti-si-la-icoane-idolatria-intrata-in-crestinism_2018_02_21_blog

[44] Blog http://iosifton.ro/blog/moastele-inchinarea-la-sfinti-si-la-icoane-idolatria-intrata-in-crestinism_2018_02_21_blog

[45] Blog https://centruldepelerinaj.ro/pelerinaj/pelerinaj-la-manastirea-putna-1

[46] RECUPERAREA CREŞTINISMULUI de A.W. Tozer pag 103 -111

[47] Sait https://www.gotquestions.org/Romana/teologia-reformata.html

PATRIPASIANISMUL

download - Copie (2)

PATRIPASIANISMUL

 În teologia creştină, patripassianismul este o erezie trinitariană; este un mod de a înţelege cum relaţionează persoanele lui Dumnezeu una cu alta, care a fost respins de către biserică. În particular, patripassianismul este o formă de modalism, învăţătura care susţine existenţa unui singur Dumnezeu care apare în trei moduri diferite (în opoziţie cu învăţătura ortodoxă că este un singur Dumnezeu, care există în trei persoane).

„Patripassianism” vine din latină, însemnând „tatăl suferă.” Numele face referire la învăţătura conform căreia Dumnezeu Tatăl suferă pe cruce ca Fiu — odată ce cei doi sunt moduri diferite ale aceleiaşi persoane. Patripassianismul este strâns legat de sabellianism.

http://www.monergism.ro/index.php/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/erezii/patripasianismul/

Nostra Aetate În Zilele Noastre Iacov 5 de Caius Obeada

download - Copie (2)

Nostra Aetate În Zilele Noastre

Iacov 5 de Caius Obeada

Octavian C. Obeada, Presedintele Misiunii Vox Dei

Când studiezi exegeza Biblică o să înveţi (sau ai învăţat) că diferite cărţi ale Bibliei au fost scrise la nişte oameni specifici, într-o cultură specifică, care trăiau sub nişte condiţii specifice, care au citit un mesaj specific, într-o perioadă specifică în istorie. Ca noi, cei din secolul 21, să putem înţelege acest mesaj, trebuie să ne punem în condiţii specifice ale timpului când au fost scrise ca să putem înţelege mesajul transmis. Din păcate, necunoştinţa multora aduce o interpretare alegorică care li se pare lor, în contextul locului, culturii şi a timpului în care trăiesc în prezent. Ai grijă să nu faci această greşeală.

Am să-ţi scriu exegeza textului, sperând să găseşti nişte lucruri interesante care să te zidească pe tine şi pe studenţii tăi.

„Este vreunul printre voi bolnav?”

  1. În primul rând trebuie să fii atent la cine se referă Iacov. Iacov face referinţă la un frate bolnav, deci nu e vorba de orişice bolnav din popor (vecinul sau prietenul care nu este mântuit), care ar avea nevoie de o vizită. Iacov de mai multe ori foloseşte expresia „FRAŢILOR”, versetul 7, 9, 10, 12.
  2. Cuvântul bolnav, folosit în acest este ASTHENEO, care înseamnă slab, bolnav, fără putere, îmbolnăvit, în suferinţă. ASTHENES este o expresie opusă cuvântului STHENOS, care înseamnă plin de vigoare, puternic. Înţelegerea acestui cuvânt grecesc ne dă imaginea unei persoane fără vigoare, fără putere din cauza bolii. Această persoană este foarte bolnavă încât nu are putere de a se ridica, fiind forţată să rămână culcată la pat. Această expresie (ASTHENEO) mai este folosita încă o data în Biblie în Evrei 12:3, unde găseşti traducerea românească: să cădeţi de oboseală.
  3. De unde ştim că se referă la o persoană cu o situaţie gravă, o boală serioasă? De unde ştim că nu se referă la cineva care este răcit şi are nevoie de rugăciune, sau are o febră, rupere de muşchi, etc.? Ceea ce ne ajută să înţelegem gravitatea acestui bolnav este cuvântul MÂNTUIT din versetul 15, împreună cu expresia: şiDomnul îl va însănătoşi, care într-o traducere mai corectă ar fi: şiDomnul îl va ridica. Cuvântul mântuit care este folosit în versetul 15 este SOZO, care înseamnă: să îl facă întreg, însănătoşească, să fie în siguranţă, de a salva de la un pericol sau o distrugere… de a salva pe cineva de la o suferinţă, pe cineva cu o boală infecţioasă, de a proteja pe cineva de pericolul distrugerii. Expresia „Domnul îl va însănătoşi”, care în traducere cuvânt cu cuvânt este scris; „si Domnul îl va ridica”, este o expresie care denotă că cineva este într-o poziţie de stat jos, întins pe pat, sau pe jos. Combinaţia acestor expresii (cuvinte) denotă că este vorba de cineva care este bolnav şi este într-un stadiu avansat, chiar de moarte, care nu are puterea de a se ridica.

 „Sa cheme pe presbiterii Bisericii”

De la început se pot vedea 2 lucruri în această expresie:

  1. bolnavul trebuie să cheme ajutor
  2. ajutorul trebuie să vină numai din partea presbiterilor bisericii.

Iacov foloseşte cuvântul grecesc PROSKALEOMAI – să cheme. Această expresie denotă o invitaţie personală. Această expresie este formată din compoziţia a două cuvinte PROS şi KALEO. PROS înseamnă să faci un avans, cu referinţă la, iar KALEO înseamnă să inviţi, sau să chemi pe nume. Prin această expresie înţelegem că bolnavul trebuie să invite personal pe cei care sunt cunoscuţi ca bătrâni ai bisericii, în funcţia de presbiterii ai Bisericii.

De asemenea, trebuie să fii atent la ce spune textul, şi anume:

  1. Textul nu spune să chemi pe diaconii Bisericii, ci pe presbiteri. Diaconii nu pot să înlocuiască pe presbiterii în această situaţie pe care o găsim în acest pasaj Biblic.
  2. Presbiter, nu face referinţă la bătrânii Bisericii în general, ci la cei ordinaţi ca presbiteri ai bisericii. Calificarea unui presbiter o găseşti în 1 Timotei 3:1-7, Tit 1:5-7.
  3. Textul foloseşte pluralul la presbiterii, ceea ce denota o pluralitate. Deci nu este vorba de o vizită de-a unui presbiter, şi un alt frate mai bătrân. Iacov face clar că este vorba de un caz mai grav în care se necesită vizita mai multor presbiterii din Biserică. Ca o notă personală, trebuie ştiut că în Noul Testament nu găseşti nici un text care să denote un presbiter per biserică. O să găseşti numai pluralitate când e vorba de presbiteri într-o biserică.
  4. Prin lista de calificare a unui presbiter vei găsi că o persoană nu poate sa fie presbiter, care este nou sau tânăr în credinţă. Ceea ce denotă că un pastor tânăr nu este calificat ca presbiter, cu toate că un pastor este unul dintre presbiterii Bisericii. Pastorul, în concepţia Nou Testamentală, nu este peste presbiterii, ci este unul dintre presbiteri cu dar spiritual şi chemarea de a fi pastor. La acest subiect sunt mai multe de explicat în a înţelege relaţia pastor presbiter. Ceea ce spune textul este că e nevoie de un grup de cel puţin doi presbiterii plini de credinţă să se poată duce în faţa Domnului să prezinte acest bolnav, şi situaţia lui. Deci nu un tânăr, un pastor fără experienţă, de unul singur.

„sa se roage pentru el”

Traducerea cuvânt cu cuvânt a acestei expresie din greacă este următoarea: să se roage peste el. Ceea ce denotă că bătrânii trebuie să se roage lângă bolnav în apropierea locului unde se află întins. După aceea trebuie să îl ungă cu untdelemn. Traducerea cuvântului în limba română a UNGE, în limba greacă are şi alte înţelesuri, cum ar fi a miruii, a sfinţii, a face. De exemplu, punerea mâinilor, este o altă formă de a miruii sau sfinţii pe cineva. Ce este interesant în acest verset este faptul că Iacov face o precizare exactă a modului de sfinţire, prin ulei. Trebuie de văzut intervenţia Duhului Sfânt şi precizia pe care o indică lui Iacov în scriere. Dacă în alte ocazii s-au folosit mâinile, în acesta situaţie Duhul Sfânt precizează uleiul.

 „unge cu untdelemn în Numele Domnului”

Ungerea reprezintă mai mult un simbolul, decât ceea ce se face prin atingerea fizică de bolnav. Untdelemnul de asemenea este un simbol, dar este un lucru fizic. Ungere dă implicaţia unei uniuni cu ceva, sau cineva. În cazul nostru, a presbiterilor cu bolnavul, a Lui Dumnezeu cu persoana bolnavă, bătrânii fiind numai un canal de binecuvântare. Uleiul simbolizează unitatea, uniunea, sfinţirea prin ungere. În greacă sunt doua cuvinte pentru ungere:

 CHRIO – care dă o semnificaţie de o ungere cu semnificaţie spirituală, sacră.

 ALIPHO – dă o semnificaţie de o ungere cu ulei ca medicament, sau o uzanţă generală.

În acest verset este folosit cuvântul ALIPHO, care dă indicaţia unei folosiri ca medicament, dar mai presus de toate în contextul versetului şi a scrierii lui Iacov, dă implicaţia unui simbol de uniune.

De ce untdelemn? În limba greacă, untdelemn, face referinţă la ulei de măsline, deci nu la o unsoare, untura, etc. Cuvântul grecesc folosit este ELAION, care înseamnă măsline, un pom de măslin, sau olive. În tradiţia şi practica evreiască, se folosea ulei de măsline pentru ungerea bolnavilor, sau a răniţilor. La anumite festivităţi se folosea uleiul ca să se ungă capetele. Ungerea cu ulei se face de asemenea prin Legea lui Moise când erau recunoscute cele trei oficii, şi anume, de împărat, prooroc, şi marele preot. Inaugurarea acestor oficii era făcuta prin ungerea cu ulei.

Mai mulţi teologi sunt de acord cu noţiunea că ungerea cu ulei din Iacov avea un sens simbolic, mai mult decât unul de vindecare, sau ca medicament, care era uzanţa timpului. Unii au făcut sugestia că ungerea cu ulei era o practică de cosmetică a timpului. Citind pasajele Biblice din Rut 3:3; 2 Samuel 12:20; 14:2, Daniel 12:2,3; Mica 6:15,17, vedem că era o suspendare a acestei uzanţe în perioada de boală sau post. Deci uleiul era folosit zilnic, ca o unsoare pe piele.

Încercând să răspundem la întrebarea de ce ulei, nu putem să scăpăm din vedere faptul că uleiul este o reprezentare a Duhului Sfânt în Noul Testament. Se poate cita următoarele pasaje: Luca 4:18; Fapte 10:38; Evrei 1:9; 1 Ioan 2:20.

Expresia în NUMELE, este plină de semnificaţie:

  1. ungerea se face în Numele Domnului
  2. face referinţă la puterea şi autoritatea lui Dumnezeu
  3. face referinţă la faptul că acest nume este bine cunoscut, şi se ştie ce reprezintă. Cuvântul nume în greaca, derivă de la GINOSKO, care înseamnă sa vină, să cunoască, sau să aibe cunoştinţă de ceva.

Expresia DOMNULUI, de asemenea, este plină de semnificaţie. Cuvântul grecesc este KURIOS care dă semnificaţia:

  1. Acela de care o persoană aparţine, în care Dumnezeu are puterea deciderii peste el.
  2. Posesorul şi cel care face uzanţa de ceva (proprietar).
  3. Cineva care are control peste altcineva.
  4. Suveran, prinţ, sef.
  5. Un titlu de onoare, dând intenţia de reverenţă şi respect.
  6. Un titlu pentru Dumnezeu, Mesia.

CONCLUZIE

Acest act de ungere cu ulei este un act simbolic la cerinţa specifică a unui bolnav din biserică, un frate în Domnul, născut din nou. În baza acestei cerinţe, presbiterii Bisericii, şi nu diaconii sau comitetul, fac o vizită specială pentru rugăciune şi ungere cu ulei de măsline. Ungerea cu ulei are semnificaţia binecuvântării lui Dumnezeu peste bolnav la cerinţa şi stăruinţa în rugăciune a presbiterilor. Uleiul are un sens oficial în care bolnavul este predat în mâna Domnului. Uleiul nu are o semnificaţie de vindecare, ci doar de prezenţa oficiala a presbiterilor în numele Domnului. De unde ştim asta? Prin faptul că KURIOS decide dacă o persoană va fi vindecată sau nu, ş nu uleiul sau actul în sine.

Se mai face în zilele noastre acest act? DA şi NU. Bisericile Baptiste sunt împărţite în această practică. În primul rând unele Biserici nici nu au presbiteri, pluralul. Au un pastor–presbiter, dar nu o pluralitate, ceea ce îi descalifică să facă această practică. Pentru că Iacov scrie epistola celor 12 seminţii, unii teologi susţin că nu este o practică pentru neamuri ci numai pentru evrei, fiind o epistolă adresată evreilor. Unele Biserici folosesc această practică, dar nu urmăresc detaliile pe care Iacov le descrie, astfel că cineva răcit sau cu un picior rupt cere să fie uns, cu toate că prescripţia acestei practici este numai pentru cazuri serioase, pe pat de moarte. Dacă nu se poate practica această practică aşa cum Iacov ne prescrie sub influenţa şi inspiraţia Duhului Sfânt, ar trebuii să nu încercăm să o alterăm. Nimic nu ne împiedică să ne rugăm pentru bolnavi. Ceea ce ne împiedică este uzanţa ungerii cu ulei, dacă nu se poate respecta uzanţa Biblică descrisă de Iacov.

Coram Deo!

Nu ezita! Accesează pagina de CONTACT şi trimite-ne un email!

Întrebările care sunt adresate despre oricare dintre subiectele din această Publicaţie vor primi răspunsul la pagina de POŞTA REDACŢIEI.

Aşteptăm mesajele dumneavoastră la adresa Misiunii!

http://publicatia.voxdeibaptist.org/editorial_nov06.htm

ANTROPOLOGIE – DOCTRINA DESPRE OM, AŞA CUM A FOST ACESTA CREAT /STUDIUL OMULUI – de Stanford Murrell.

download - Copie (2)

ANTROPOLOGIA: STUDIUL OMULUI De Stanford Murrell

 ORIGINEA OMULUI

Mărturisire de credinţă

            „La început i-a plăcut lui Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, pentru a-şi manifesta gloria puterii, înţelepciunii şi bunătăţii Sale veşnice, să creeze lumea şi toate lucrurile din ea, fie vizibile fie invizibile, în timp de şase zile, şi toate au fost foarte bune.” (Mărturisirea de credinţă din 1689, capitolul 4, secţiunea 1; studiul Ioan 1:2,3; Evrei 1:2; Iov 26:13; Romani 1:20; Coloseni 1:16; Geneza 1:31).

Definiţia Doctrinei antropologiei

            Antropologia este un cuvânt derivat din cuvintele greceşti (anthropos, om, şi logos, discurs). Doctrina antropologiei se preocupă în primul rând cu studiul începutului omului. Nu există nici o înregistrare sau o dovadă că sufletul omului are o preexistenţă. Nu există nici o memorie sau o cunoştinţă despre ea. Biblia declară că a existat o creaţie originală şi că toată omenirea a izvorât din Adam. Dacă este presupusă preexistenţa, atunci omul trebuie să fie sau etern preexistent sau creat de Dumnezeu în acea stare preexistentă. Nici una dintre poziţii nu este sprijinită în Scriptură. Biblia învaţă că, „După ce Dumnezeu a făcut toate celelalte creaturile, El l-a creat pe om, bărbat şi femeie, cu sufletele raţionale şi veşnice, făcându-i să se potrivească pentru viaţa cu Dumnezeu pentru care ei au fost creaţi; fiind făcuţi după chipul lui Dumnezeu, în cunoştinţă, înţelepciune, dreptate şi sfinţenie adevărată; având legea lui Dumnezeu scrisă în inimile lor, şi puterea de a o împlini, şi totuşi având posibilitatea de a păcătui, fiind lăsaţi în libertatea propriei lor voinţe, care era supusă schimbării.” (Mărturisirea de credinţă baptistă din 1689, capitolul 4, secţiunea 2; studiul Geneza 1:27; 2:7; Eclesiastul 7:29; Geneza 1:26; Romani 2:14, 15; Geneza 3:6).

Sufletul nu este o emanaţie divină

            Sufletul nu a emanat din substanţa lui Dumnezeu din două motive. Primul, emanaţia implică faptul că substanţa lui Dumnezeu poate deveni tulburată sau schimbată, şi aceasta nu este demnă de caracterul lui Dumnezeu. Dumnezeu nu poate deveni mai puţin decât El Însuşi. Al doilea, substanţa este cea în care există atributele. Dacă oamenii ar fi în stare să împărtăşească din substanţa esenţială a lui Dumnezeu ei ar poseda atributele lui Dumnezeu, cum ar fi omniscienţa, infinitatea, omnipotenţa, etc. Aceasta nu este posibil. Dumnezeu nu va da nimănui slava Sa intrinsecă. (Isaia 48:11)

Sufletul nu este o formă a lui Dumnezeu

            Sufletul nu este o formă a lui Dumnezeu pentru că aceasta ar fi Panteism. Dumnezeu şi omul sunt fiinţe separate şi nu pot fi confundate sau amestecate.

Sufletul nu este produsul generării spontane

            Sufletul nu este produsul generării spontane. Ştiinţa nu ştie nimic despre generarea spontană decât ca şi teorie. Experimente elaborate şi cele mai scrupuloase eforturi şi observaţii au exclus generarea spontană din acest motiv: „Cercetarea sponsorizată în parte de NASA (cu scopul de a-i face pe astronauţi în stare să recunoască chiar şi cele mai rudimentare forme de viaţă de pe alte planete) a arătat că cel mai simplu tip de moleculă proteinică despre care se putea spune că este „vie” este compusă dintr-un lanţ de cel puţin 400 de aminoacizi legaţi, şi fiecare aminoacid este o combinaţie specifică de patru sau cinci elemente chimice de bază, şi fiecare element chimic este un ansamblu unic de protoni, electroni şi neutroni. Astfel este de neconceput (pentru oricine în afară de un teoretician evoluţionist) că un sistem viu ar fi putut să se formeze vreodată din întâmplare.” (Scientific Creationism (Creaţionism ştiinţific), editată de Henry M. Morris)

Sufletul nu poate fi justificat de Evoluţie

            Evoluţia este un proces şi un proces nu creează nimic. Evoluţia în sine are nevoie de un început şi de o cauză. Evoluţia cere materiale asupra cărora să se lucreze şi o „minte” directoare pentru a le conduce spre sfârşituri potrivite. Charles Darwin a crezut că Dumnezeu a creat primele forme de viaţă din care au apărut toate speciile şi soiurile. Evoluţioniştii târzii au pus deoparte nevoia de Dumnezeu şi au afirmat îndrăzneţ că viaţa a provenit din mişcările moleculare ale materiei moarte şi s-a dezvoltat în toate formele ulterioare de fiinţe vii. Cum s-a întâmplat aceasta? Ei nu ştiau dar erau încrezători că aceasta a făcut aşa.

Ce este sufletul

            Potrivit folosirii cuvântului nepes de către Vechiul Testament, sufletul este esenţa omului în totalitatea fiinţei sale. Suflarea lui Dumnezeu a suflat în trupul lui Adam creat „un nepes viu” (Geneza 1:20; 2:7; Exod 1:5). Sufletul este ceva căruia îi poate fi foame şi îi poate fi sete (Psalmul 107:5) şi poate fi necăjit (Geneza 42:21). Adesea el este folosit pentru esenţa eului (Iov 16:4; Psalmul 124:7).

            În Noul Testament, sufletul (psyche) este principiul vieţii (Fapte 20:10; Apocalipsa 8:9) care este distinct faţă de trup. Ioan vede „sufletele celor care au fost junghiaţi,” nu pe „cei care au fost junghiaţi” (Apocalipsa 6:9 conform 20:4; Matei 10:28; Luca 21:19; Iacov 1:21; 5:20).

Obiecţii raţionale la Evoluţie

            Obiecţiile raţionale la teoria evoluţiei sunt legitime deoarece nu există exemple de transmutaţii ale speciilor şi „verigile” lipsă nu au fost găsite niciodată. Pentru ca evoluţia să fie adevărată, mii de „verigi” sau de faze tranziţionale sunt necesare pentru o mutare de la specie la alta. Pentru a întemeia doctrina evoluţiei, trebuie să fie găsită o schimbare gradată sau una abruptă veridică între:

forma cosmică şi cea organică a naturii;
dintre regnul vegetal şi cel animal
dintre nevertebrate şi vertebrate;
dintre vertebratele inferioare şi mamifere;
şi dintre mamifere şi om.

¨      Marile întreruperi. Ştiinţa arată mari întreruperi dintre specii diferite şi că fiecare a apărut fără antecedenţi cunoscuţi în linia genealogică. Un evoluţionist, fost profesor Joseph Le Conte, la Universitatea din California (c. 1920), a mărturisit: „Dovada geologiei de azi este că speciile par să fi venit în existenţă dintr-odată şi în perfecţiune totală, rămânând neschimbate substanţial în timpul existenţei lor şi au murit în perfecţiune totală. Alte specii au luat locul lor aparent prin substituţie, nu prin transmutare.

¨      Insuficienţa timpului. Când evoluţioniştii atribuie milioane şi milioane de ani pentru procesul de producere a omului, ei fac aceasta fără vre-o dovadă. Întrebarea dacă pământul a fost locuibil timp de milioane de ani este justificată. Cele mai vechi înregistrări scrise cu o cronologie care pot fi verificate datează înapoi doar spre prima dinastie din Egipt (c. 2200 – 2500 î. Hr.). Există o contradicţie mare între teoria care spune că strămoşii necunoscuţi şi neobişnuiţi ai omului au trăit acum 30 – 70 de milioane de ani în urmă (adevăratul om modern a apărut în urmă cu 1-3 milioane de ani), şi au avut o civilizaţie. În timp ce conceptul este intrigant asupra timpului infinit pentru formarea pământului şi a întregii vieţi care este pe pământ, nu există nici o dovadă care să susţină teoria.

¨      Sterilitatea păsărilor. Egal opusă teoriei evoluţiei este ideea încrucişării speciilor. Natura în sine a închis uşa acestei posibilităţi (observaţi Geneza 1:24).

¨      Rămăşite de oameni. Cele mai timpurii rămăşiţe de oameni sunt foarte dezvoltate, arătând că omul ca şi alte specii a venit pe scenă în maturitatea fiinţei sale. Ar putea fi dovezi pentru degenerare sau omul mergând de la o stare mai înaltă de existenţă la o stare mai joasă ca în Geneza 1-2, dar nu există nici o dovadă că vre-un om a mers de la o stare de existenţă mai joasă la una mai înaltă. Metodele de datare cu radio carbon au fost dovedite a fi nesigure pentru stabilirea unor date din antichitate, şi chiar mai păgubitoare este lipsa dovezilor fosile când sunt considerate statisticile populaţiei. Din toţi oameni care ar fi trăit pe pământ în ultimele milioane de ani, chiar şi cu o rată scăzută a creşterii populaţiei, există puţine dovezi ale păstrării omului antic. Dacă evoluţia este adevărată, de ce există atât de puţine dovezi în înregistrările fosilelor? În trecut, unele farse extraordinare au fost oferite de evoluţionişti pentru a păcăli publicul.

q       Omul de Neanderthal. În 1856 în Valea Neander, lângă Dusseldorf, Germania a fost găsită o creatură despre care se credea că este semi ridicată şi sub umană. „Acum se ştie că omul de Neanderthal a fost un om ridicat în întregime şi în cele mai multe detalii era insesizabil faţă de omul modern, capacitatea sa craniană chiar o depăşea pe cea a omului modern.” (Evolution? The Fossils Say No (Evoluţia? Fosilele spun nu), Duane T. Gish)

q       Omul Java (Pithecanthropus erectus, „omul maimuţă ridicat”). În 1891 Eugene Dubois, un doctor olandez a descoperit un Pithecanthropus erectus în Trinil, Java. A fost găsit un singur capac de craniu. În anul următor, săpând în continuare în aceeaşi zonă dar cu cincizeci de picioare mai departe, Dubois a descoperit un os femur, alături de doi dinţi molari. Însuşind toate bucăţile laolaltă, Dubois a datat descoperirea la o vechime de o jumătate de milion de ani şi a spus aceasta lumii. Ceea ce nu a spus lumii decât după treizeci şi unu de ani mai târziu este că el a găsit şi două cranii evident umane în acelaşi timp şi la acelaşi nivel cu săpăturile. Chiar înainte de a muri, Dubois a recunoscut că omul Java era de fapt resturile unui mare gibon.

q       Omul Piltdown (Eanthropus dawsoni, „Omul Dawn”). Charles Dawson este creditat cu descoperirea „Omului Dawn” în Piltdown, Anglia în 1912. Dintr-o parte a unui craniu şi câţiva dinţi, mica falcă a fost datată la o vechime de 500 până la 700 de mii de ani vechime! În 1950, oasele „Omului Dawn” au fost puse sub reflectorul adevărului: testele cu fluorină au fost făcute şi marea înşelăciune a fost descoperită. Porţiunea de craniu dezgropată a fost pătată cu săruri de fier şi dinţii au fost umpluţi deliberat pentru a le da aparenţa vârstei.

q       Omul Peking. Dezgropat lângă Peking, China în 1912 de Davidson Bolack, această descoperire a constat din fragmente de treizeci de cranii şi 147 de dinţi. Azi, se crede că omul Peking este resturile unor maimuţe mari sau babuini care au fost ucişi şi au fost mâncaţi de cei care lucrau într-o carieră de piatră antică de ardere a cleiului.

q       Omul Nebraska („Omul maimuţă vestic”). Harold Cook a informat lumea că el a făcut o descoperire minunată în vestul statului Nebraska în 1922. Ce a găsit el? Un dinte! UN dinte! Lumea a fost făcută să se mire când un artist presupus a desenat o gură în jurul omului-maimuţă care a fost declarat ca având şase mii de ani vechime. În 1927 s-a descoperit de fapt că dintele aparţinea unui porc dispărut.

q       Maimuţa din estul Africii (zinjathropus). În 1959 Revista National Geographic a fost foarte fericită să spună lumii că Louis S.B. Leakey a făcut o descoperire minunată în Olduvia, Tanzania. Capacul unui craniu şi câteva fragmente de oase au fost produse şi datate cu o vechime de 2-4 milioane de ani. Aici a fost cel puţin o reală lipsă a legăturii. Oare a fost? Chiar înainte de moartea sa, Leakey a recunoscut că el a simţit că descoperirea sa nu era altceva decât o varietate de australopithecus (maimuţe din sud) găsite în 1924.

¨      Contradicţiile dintre regnuri. Natura de azi şi înregistrările fosile din trecut continuă să mărturisească împotriva evoluţiei demonstrând că unele regnuri în natură sunt vast superioare altora. Dacă evoluţia ar fi adevărată, lucrurile nu ar fi aşa. Mai degrabă, ar fi un fel de legătură între regnuri pentru a forma un ecosistem unificat. Totuşi, nu se poate găsi nimic în regnul vegetal din care să se fi putut dezvolta trăsăturile caracteristice ale vieţii animale sau viceversa. Deci există şi o prăpastie între animal şi om, în ciuda încercărilor ştiinţei moderne din 1859 de a arăta cât de similar este omul şi animalul. Se pot observa câteva diferenţe dramatice.

q       Numai omul este o creatură raţională. Animalele pot rezolva probleme bazate pe un îndemn biologic dar numai omul stă jos şi gândeşte, aşa face un filozof, un profesor, un teolog sau cineva care este îndrăgostit.

q       Numai omul face lucrurile prin raţiune şi voinţă liberă, nu potrivit instinctului. „Instinctele animalelor rămân aceleaşi de la eră la eră. Pasărea încă îşi construieşte cuibul ei şi albina celula ei aşa cum au făcut-o la Poarta Edenului. Nu există nici un progres în dezvoltarea lor mintală.” (David Clark)

q       Numai oamenii construiesc maşini care sunt în sine productive. Animalele pot folosi uneltele, dar nici un animal nu face un tipar sau o presă pentru a ştampila alte unelte pentru producţia în masă.

q       Numai omul comunică gânduri bazate pe cuvinte şi raţiune. Animalele comunică prin sunete şi grohăituri. Ele comunică emoţii şi impulsuri dar nimic nu poate fi afirmat a fi adevărat sau fals.

¨      Legea entropiei. Există o lege universală a degenerării care argumentează împotriva modelului evoluţionist. Legea entropiei spune că totul merge de la ordine la dezordine. Există o prăbuşire naturală a tuturor lucrurilor. Fizic, se crede că oamenii moderni sunt inferiori civilizaţiilor ante-diluviene (şi mintal noi nu putem fi nici mai presus de anticii egipteni; invenţiile lor concurează cu cele ale noastre. Ar fi interesant să vedem dacă clădirile moderne vor rezista testului timpului ca şi piramidele.) Mai degrabă de a urca vreodată în sus, trupul omului se uzează la fel la toate lucrurile pe care el le construieşte şi universul în sine. Într-o zi, soarele nu va mai străluci, pământul nu se va mai roti, şi strălucirea stelelor va dispărea. Universul se îndreaptă în jos, nu în sus.

Lipsa dovezii vizuale. Dacă evoluţia este un proces cosmic, ar trebui să fie evident peste tot şi în operare actuală în faţa ochilor noştri. De ce nu se petrec procese evoluţionare care se pot distinge? Au ajuns toate lucrurile din modelul evoluţionist la un astfel de nivel al perfecţiunii încât nu mai este posibilă nici o dezvoltare? Ştiinţa evoluţiei este ciudat de tăcută în faţa unor astfel de întrebări.

Imposibilitatea logică a procesului evoluţionist. Dacă încrucişarea inteligentă a speciilor a eşuat să producă o singură specie nouă în condiţii de laborator ideale, ce probabilitate este ca şansa oarbă sau selecţia naturală să facă aceasta? Selecţia naturală nu va putea face ceea ce selecţia inteligentă nu poate face.

Teoria Recapitulării

            Teoria Recapitulării Embriologiei argumentează că un copil nenăscut trece prin felurite forme prin care se presupune că ar fi fost traversate de rasa umană. Se argumentează că fiecare persoană din pântece trece de la celula protoplasmatică, prin viaţa nevertebratelor, spre peşte, patrupede şi în final spre om. Această teorie a fost susţinută odată ca fiind cea mai convingătoare demonstraţie dintre pretenţiile evoluţionare.

            Ca replică, se admite că există o asemănare superficială între embrionul uman şi cel al unor forme de animale. Dar asemănările sunt doar superficiale pentru unul care vede asemănările vieţii în alte lucruri cum ar fi formarea neobişnuită a norilor, mlaştinile făcute de ploaie şi formaţiunile stâncoase. Regele Ahab a văzut „un mic nor din mare, ca o palmă de om.” (1 Împăraţi 18:44) următoarele puncte sunt demne de considerat.

Doar un gând preconceput spune că embrionul uman în fazele sale timpurii este o reprezentare reală a unei mase de protoplasmă care este la fel cu cea mai joasă formă de viaţă, care este cu puţin mai mult decât o globulă de protoplasmă.

Doar un gând preconceput spune că prelungirea în formă a unui copil trebuie să reflecte în mod necesar forma unui peşte.

Doar un gând preconceput presupune că în timp ce picioarele şi mâinile se dezvoltă, ele au aceeaşi asemănare cu un patruped.

Doar un gând preconceput vede cutele din pielea de pe gât asemănătoare cu branhiile de la peşti. În realitate, toate aceste lucruri sunt superficiale şi nu dovedesc nimic despre fondul rasei umane. De altfel, diferenţa reală în dezvoltarea embrionului constă nu în ceea ce este fizic ci în ceea ce este spiritual.

Teoria recapitulării nu face materia

            Chiar dacă cumva teoria recapitulării a evoluţiei ar putea să fie dovedită adevărată, „ceea ce s-a realizat în clădirea lungii scări de la amibă la om dacă fiecare om trebuie să înceapă pentru sine de la cel mai jos punct, o celulă de protoplasmă? Dacă omul ar putea începe acolo unde s-a terminat dezvoltarea animală, atunci s-ar putea desluşi un anumit scop în procesul evoluţionist. Dar cât de absurd este să presupunem că forţelor cosmice le-a trebuit milioane şi milioane de ani pentru a face ceea ce embrionul uman face în nouă luni!” (David Clark)

Răul schimbării

            Adevărul chestiunii este că întreaga ştiinţă de reproducere demonstrează că micile schimbări ereditare ale încrucişării speciilor nu se acumulează în alcătuirea speciilor. În plus, mutaţiile macro şi micro au fost dovedite a fi dăunătoare în esenţă pentru specii pentru o perioadă de timp. Macro mutaţia se referă la schimbarea bruscă într-un organism cum ar fi un braţ, un ochi sau un picior care apare dintr-odată. Micro-mutaţia se referă la mici diferenţe care se dezvoltă în cadrul unei specii în decursul unei perioade prelungite de timp.

Fosilele spun nu!

            Evoluţioniştii au bănuit întotdeauna că natura a distrus milioane de forme de viaţă. Dacă aceste forme de viaţă înlăturate ar putea să fie recuperate, ei ar dovedi că teoria evoluţiei este corectă. (Probabil natura are un sens al umorului prin faptul că distruge chiar formele de viaţă de care au nevoie avocaţii ei în timp ce le păstrează pe restul.) Adevărul despre chestiune este că înregistrările fosile aduc mărturie împotriva evoluţiei. În unele locuri cu fosile având un depozit continuu alcătuit din aproape două mii de specii, toate au apărut instantaneu. Nu s-a arătat niciodată vre-o fosilă care a murit pentru a fi înlocuită de alte forme. Deşi este stânjenitor pentru evoluţionist, unele locuri geologice din lume inversează ordinea în care se presupune că ar fi apărut viaţa pe glob. Stratul Pre-Cambrian (pretins ca fiind cel mai timpuriu în istoria geologică) şi fosilele presupuse vechi se află în conformitate satisfăcută cu stratul cretacic (cretos) care se află dedesubt (din era Mezozoică) şi fosilele presupuse tinere. De ce este aceasta aşa? Răspunsul este simplu: nu există semne credibile ale celor mai infime variaţii lăsate ca fiind intermediare, în înregistrările fosilelor dintre o specie şi alta. La început, Dumnezeu a creat toate animalele şi toate formele de viaţă într-o perioadă de şase zile literale. De aceea, Creaţionistul (creştinul) se aşteaptă să găsească aceste lucruri împreună. Faptul că formaţiunile stâncoase au fost amestecate este explicat mai bine de Biblie decât de evoluţionist. Răspunsul biblic este că a fost un potop care a tulburat pământul. (Geneza 6-7) Modelul Genezei de descoperire a Catastrofei Potopului este mai consistent cu faptele cunoscute decât modelul evoluţionist al Uniformităţii care învaţă că pământul a fost format prin straturi de roci peste alte straturi.

Întrebări ridicate de teoria Evoluţiei

            Teoria evoluţiei ridică un număr de întrebări religioase care nu sunt îndepărtate uşor de creştinii conştiincioşi. (propus de David Clark)

„Există un început aşa cum este înregistrat în Geneza 1:1, sau există doar o devenire externă?”

 

„Dumnezeu este infinit şi veşnic, potrivit Scripturilor, sau doar finit şi o dumnezeire care se dezvoltă, o minciună a minţilor oamenilor care sunt ei înşişi doar produsul timpului plus spaţiul plus întâmplarea?”

 

„Domneşte Dumnezeu în mod suveran peste universul Său, sau măcar există El?”

 

„Este Dumnezeu supus unei puteri mai mari sau a unei comunităţi de puteri?”

 

„A fost omul creat în întregime după chipul lui Dumnezeu, sau are trupul şi sufletul său dezvoltat din animale?”

 

„Oare omul a căzut din chipul lui Dumnezeu, sau s-a ridicat din animalitate şi sălbăticie?”

 

„Este păcatul contrar voii lui Dumnezeu, sau păcatul este doar lipsa unei dezvoltări spirituale depline?”

 

„Sunt doctrinele iudaismului şi ale creştinismului o revelaţie divină, sau doar creşterea unor tendinţe umane înnăscute?”

 

„Omul a început să se închine lui Dumnezeu prin amulete şi apoi a crescut la monoteism, sau omul a început să se închine cu monoteismul şi apoi a căzut în închinarea prin amulete şi animism?”

 

„Biblia a produs civilizaţia, sau civilizaţia a produs Biblia?”

 

„Sunt Scripturile infailibile şi iminente, o revelaţie de la Dumnezeu, sau Scripturile sunt doar înregistrarea experienţei religioase progresive?”

 

„Este mântuirea o intervenţie supranaturală în afacerile oamenilor păcătoşi, sau doar creşterea forţelor naturale care caută să simtă tristeţea?”

 

„Profeţia îşi menţine elementul ei predictiv şi minunile puterea lor supranaturală, sau aceste lucruri au o explicaţie naturală?”

ORIGINEA SUFLETULUI

Cum intră în existenţă sufletul?

            În timp ce oamenii sunt nepăsători cu sufletul lor, Biblia ne învaţă despre valoarea sa nemuritoare. Isus a spus: „Şi ce foloseşte unui om să câştige toată lumea, dacă îşi pierde sufletul? Sau ce va da un om în schimb pentru sufletul său?” (Marcu 8:36, 37) Deoarece sufletul are cea mai mare importanţă, este bine să considerăm bazele originii sufletului. Cu privire la această problemă, au fost sprijinite diferite poziţii.

¨      Traducianism. Traducianismul [de la latinul, traducere, „a conduce dincolo,” „transfer”] învaţă că sufletul omului este derivat din părinţi şi de aceea omenirea este o rasă sau o specie cu privire la suflet cât şi ca şi trup. Cu acest punct de vedere s-a luptat părintele latin al Bisericii, Tertulian (160 – c. 230 d. Hr.) şi a fost îmbrăţişat cu incertitudine de Augustin care a spus că, „În Adam toţi au păcătuit, în timpul când în natura lui era încă acel singur om.” Mai târziu, Augustin a început să se teamă că o poziţie strict traduciană ar putea implica o interpretare materialistă a originii sufletului. În contrast, Luther nu are astfel de nelinişti sufleteşti. „Reproducerea omenirii este o mare uimire şi un mister. Dacă Dumnezeu m-ar fi consultat în această privinţă, l-aş fi sfătuit să continue generarea speciei prin întocmirea lor din argilă, în felul în care Adam a fost întocmit; aşa cum L-aş fi sfătuit să lase soarele să rămână întotdeauna suspendat peste pământ, ca o lampă mare, menţinând lumină şi căldură perpetuă.

 Teoria Traduciană este bazată pe următoarele argumente.

Fiind o entitate unică, ce constă din suflet şi trup, omul trebuie să fie una; astfel că el nu poate fi deopotrivă mai bătrân şi mai tânăr decât el însuşi – „că în el care este trupesc fiind primul, şi celălalt venind după” (părintele Bisericii estice, Gregory din Nyssa, c. 331 – c. 396 d. Hr.)

Caracteristicile ereditare şi cele din mintea şi moralul unei persoane sunt o structură.

Natura păcătoasă transmisă de la Adam posterităţii lui. Notă specială: În afara Traducianismului, este greu să susţinem justiţia lui Dumnezeu în pedepsirea păcatului moştenit. Este dificil pentru poziţia Creaţionistă (care zice că fiecare suflet este creat individual) să explice cum este creat fiecare suflet păcătos. Traducianismul justifică cel mai bine universalitatea păcatului.

v      Notă specială. Printre îngeri, unii au căzut (Apocalipsa 12:4) şi unii nu au căzut (Psalmul 148:2) deoarece nu exista nici o legătură rasială şi nici o transmitere a naturii păcătoase de la unul la altul în actul procreerii.

Argumente din Scriptură pentru Traducianism

            Unul din cel mai puternic argument din Scriptură pentru Traducianism este faptul că toate animalele au fost derivate din primii lor părinţi, astfel că toţi oamenii sunt derivaţi din Adam (Geneza 1:27). Doar odată se spune că suflarea de viaţă a fost suflată în om şi el a devenit un suflet viu (Geneza 2:7, conform 2:22; 1 Corinteni 11:8; Geneza 4:1; 5:3; 46:26; conform Fapte 17:21-26; Evrei 7:10). După ce Dumnezeu l-a creat pe om, se spune despre El că şi-a încetat lucrarea Sa creatoare (Geneza 2:2) deşi lucrarea Sa de susţinere continuă pentru că „Căci în El avem viaţa, mişcarea şi fiinţa.” (Fapte 17:28) Apoi mai este chestiunea eredităţii prin care natura păcatului este transmisă şi este judecată chiar şi în a treia şi a patra generaţie (Exod 20:5; 34:7; Numeri 14:18; Deuteronom 5:9).  Jonathan Edwards a înţeles acest principiul acesta şi s-a rugat pentru copiii săi şi pentru copiii copiilor săi până la sfârşitul timpului. El a crezut că supravegherea tuturor lucrurilor era sub mâinile Providenţei Divine.

Ioan 1:13  „născuţi nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu.” Acest verset contrastează naşterea spirituală cu cea naturală, implicând că naşterea naturală este traduciană.

Ioan 3:6  „Ce este născut din carne, este carne, şi ce este născut din Duh, este duh.” În acest citat cuvântul „carne” este înţeles a însemna că întregul om este neregenerat.

Romani 1:3  „Ea priveşte pe Fiul Său, născut din sămânţa lui David, în ce priveşte trupul,

Romani 5:12  „De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit…

1 Corinteni 15:22  „Şi după cum toţi mor în Adam.

Efeseni 2:3  „eram din fire copii ai mâniei, ca şi ceilalţi.

Evrei 7:10  „căci [Levi] era încă în coapsele strămoşului său, când a întâmpinat Melhisedec pe Avraam.

Cazul pentru Creaţionism

            Opus Traducianismului este Creaţionismul. Acest punct de vedere afirmă că sufletul nu este derivat din părinţi, ci este creat pentru fiecare individ născut în lume. Acest punct de vedere este susţinut datorită persoanei lui Hristos, indivizibilitatea substanţei sufletului, individualitatea fiecărei persoane şi datorită pasajelor selectate din Scriptură care învaţă că Dumnezeu este Creatorul spiritului uman.

Isaia 57:16  „sufletele pe care le-am făcut.

Eclesiastul 12:7  „până nu se întoarce ţărâna în pământ, cum a fost, şi până nu se întoarce duhul la Dumnezeu, care l-a dat.

Evrei 12:9  „Şi apoi, dacă părinţii noştri trupeşti ne-au pedepsit, şi tot le-am dat cinstea cuvenită, nu trebuie oare cu atât mai mult să ne supunem Tatălui duhurilor, şi să trăim?

Zaharia 12:1  „Domnul care a întocmit duhul omului din el.

Critici ale Creaţionismului

            În plus faţă de pasajele din Scriptură, Individualitatea este folosită ca un argument pentru Creaţionism. Se argumentează că există distincţii dramatice între părinţi şi copil care nu pot fi explicate doar prin reproducere. Cei care se opun Creaţionismului observă că deosebirile dramatice dintre părinte şi copii există dintr-un motiv logic: fiecare copil are doi părinţi, patru bunici, opt străbunici, etc. Moştenirea combinată oferă o cauză suficientă pentru marea varietate de personalităţi şi de individualitate între părinţi şi copii.

            Cu privire la pasajele din Scriptură care vorbesc despre Dumnezeu ca şi creator, ele pot fi privite ca exprimând influenţa mijlocită a lui Dumnezeu în originea sufletului. Despre Dumnezeu se mai spune că este Creatorul trupului (conform Psalmul 139:13,14; Ieremia 1:5).

            De asemenea, în opoziţie faţă de Creaţionism, este chestiunea că omul este mai bun decât animalele. Dacă omul produce trupul prin procreare şi Dumnezeu creează sufletul, atunci omul nu este mai bun decât animalele deoarece ele produc şi trup şi suflet după imaginea lor.

            În final, Dumnezeu nu este autorul direct al răului moral pe care Creaţionismul trebuie să îl sprijine.

Evaluare sumară

            Cu privire la Creaţionism şi Traducianism, se poate observa că fiecare punct de vedere înfruntă o dificultate. Creaţionismul trebuie să explice natura păcătoasă a fiecărui suflet creat în timp ce Traducianismul trebuie să explice cum se transmite pe sine o substanţă spirituală indivizibilă.

NATURA OMULUI

Dihotomia: o despărţire între suflet şi trup

            Potrivit lui Geneza 2:7 omul este compus din două substanţe, şi doar două, trup şi suflet. Geneza 2:7 declară că, „Domnul Dumnezeu l-a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă şi omul s-a făcut astfel un suflet viu.” Trupul este o substanţă materială; sufletul este o substanţă spirituală. Substanţa poate fi definită ca cea care are fiinţăm proprietăţi şi potenţă (putere); substanţa este cea în care există atributele.

            Atributele sau proprietăţile materiei sunt: volumul, greutatea, tăria, forma, etc. Atributele spiritului sunt: gândul, voinţa (alegerea), afecţiunile şi conştiinţa. Aceste substanţe, trupul şi spiritul, sunt diferite deoarece proprietăţile lor sau atributele lor sunt diferite şi opuse. Proprietăţile materiei nu aparţin spiritului şi atributele spiritului nu aparţin materiei şi totuşi aceste două materii se unesc pentru a constitui un om. Acolo există trupul, care este materie; acolo există sufletul, care este spirit. Nu există alte substanţe în om. Din cele două, sufletul este mai important pentru că sufletul este cel care dă viaţă trupului. Când sufletul este retras, trupul este mort pentru că sufletul este locul personalităţii. Conştiinţa acestor lucruri poate conduce la un punct de vedere favorabil al dihotomiei: indivizii se cunosc pe sine ca fiind trup şi suflet.

Dovada Scripturală a dihotomiei

            În înregistrarea creaţiei se menţionează trupul şi sufletul omului, şi nimic mai mult. În altă parte, Scripturile menţionează frecvent trupul şi sufletul împreună, şi nimic mai mult.

1 Regi 17:21  „fă să se întoarcă sufletul copilului în el!

Eclesiastul 12:7  „până nu se întoarce ţărâna în pământ, cum a fost, şi până nu se întoarce duhul la Dumnezeu, care l-a dat.

Iacov 2:26  „După cum trupul fără duh este mort, tot aşa şi credinţa fără fapte este moartă.

Matei 10:28  „poate să piardă şi sufletul şi trupul în gheenă.

1 Corinteni 5:3  „cât despre mine, cu toate că n-am fost la voi cu trupul, dar fiind de faţă cu duhul.

            Relaţia dintre suflet şi trup este misterioasă şi aproape de neînţeles. Cum acţionează trupul asupra minţii, şi cum mintea acţionează asupra trupului, nu poate fi înţeles pe deplin deşi experienţa este cunoscută în fiecare zi. Mintea constrânge trupul să acţioneze şi acesta acţionează. Trupul transmite impresii ale lumii exterioare către minte şi mintea primeşte aceasta. Emoţiile minţii afectează trupul astfel că acesta roşeşte sau este încurcat. Bolile trupului, în special cele ale creierului, afectează şi creează dezordine în minte. Înapoi şi înainte, interacţiunea trupului şi a minţii se mişcă pentru a produce un mare mister.

Teoria trihotomiei: trup, suflet şi duh

            Trihotomia (de la tricha, „în trei părţi” şi temno, „a tăia” = compus din trei părţi) este punctul de vedere că omul este alcătuit din trei substanţe: trup, suflet şi duh. Biserica Ortodoxă din est a susţinut în general Trihotomia. Credinţa lor este cel mai bine articulată de preotul grec ortodox John din Damasc (c. 675-749) care vorbeşte despre suflet ca şi principiul vieţii senzoriale care îmbunătăţeşte duhul – duhul fiind o emanaţie de la Dumnezeu. Pe de altă parte, biserica din vest a susţinut în general dihotomia. Un apel pentru Trihotomie este făcut din Scripturi.

1 Tesaloniceni 5:23  „Dumnezeul păcii să vă sfinţească El însuşi pe deplin; şi: duhul vostru, sufletul vostru şi trupul vostru, să fie păzite întregi, fără prihană la venirea Domnului nostru Isus Hristos.

Evrei 4:12  „Căci Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător, mai tăietor decât orice sabie cu două tăişuri: pătrunde până acolo că desparte sufletul şi duhul, încheieturile şi măduva, judecă simţirile şi gândurile inimii.

Argumente împotriva teoriei Trihotomiei

            Cei care sprijină Teoria Trihotomiei nu sunt uniţi cu privire la ce constituie substanţa sufletului şi a duhului în mod independent. De aceea, următoarele argumente sunt folosite împotriva Teoriei Trihotomiei.

Scripturile folosesc termenii suflet (psyche) şi duh (pneuma) interschimbabil.

Geneza 41:8  „Duhul lui era tulburat.

Psalmul 42:6  „Îmi este mâhnit sufletul în mine.

Ioan 13:21  „Isus S-a tulburat în duhul Lui.

Pentru a afirma lucrurile mai simplu: sufletul este la fel cu duhul. Termenul pentru suflet (psyche) vorbeşte despre partea imaterială a omului în puterile şi activităţile sale inferioare. Omul este un individ conştient. El are o formă de viaţă de bază alături de pofta de mâncare, imaginaţie, memorie şi înţelegere. Totuşi, este nevoie să aducem în atenţie capacităţile mai înalte care locuiesc în facultăţile omului. Termenul duh (pneuma) face aceasta aducându-l pe individ în prezenţa lui Dumnezeu. În prezenţa Creatorului său, creat după chipul Său, omul manifestă puterea de raţiune, conştiinţă şi voinţă. (A. H. Strong) Rezumând, „Distincţia dintre psyche şi pneuma este una funcţională, şi nu o distincţie substanţială.” – W. W. Goodwin

¨      Termenii duh şi suflet sunt folosiţi cu privire la crearea animalelor.

Eccleziastul 3:21  „Cine ştie dacă suflarea omului se suie în sus, şi dacă suflarea dobitocului se pogoară în jos în pământ?

Apocalipsa 16:3  „Al doilea a vărsat potirul lui în mare. Şi marea s-a făcut sânge, ca sângele unui om mort. Şi a murit orice făptură vie (suflet viu, [de exemplu, peştii]), chiar şi tot ce era în mare.

¨      Sufletul este atribuit Domnului.

Amos 6:8  „Domnul Dumnezeu a jurat pe Sine însuşi” (literal, „pe sufletul său”)

Isaia 42:1  „Iată Robul Meu, pe care-L sprijinesc, Alesul Meu, în care Îşi găseşte plăcere sufletul Meu. Am pus Duhul Meu peste El; El va vesti neamurilor judecata.

Ieremia 9:9  „Să nu-i pedepsesc Eu pentru aceste lucruri, zice Domnul, să nu-mi răzbun Eu (sufletul meu, afirmă versiunea în engleză) pe un asemenea popor?

Evrei 10:38  „Şi cel neprihănit va trăi prin credinţă: dar dacă dă înapoi, sufletul Meu nu găseşte plăcere în el.

¨      Cei care sunt morţi sunt numiţi suflete.

Apocalipsa 6:9  „Când a rupt Mielul pecetea a cincia, am văzut sub altar sufletele celor ce fuseseră junghiaţi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu, şi din pricina mărturisirii pe care o ţinuseră.

 ¨      Cele mai înalte expresii ale religiei sunt atribuite sufletului.

Matei 22:37  „Isus i-a răspuns: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, şi cu tot cugetul tău.

Marcu 12:30  „şi: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău, şi cu toată puterea ta”; iată porunca dintâi.

Luca 1:46  „Şi Maria a zis: „Sufletul meu măreşte pe Domnul.

Evrei 6:19  „pe care o avem ca o ancoră a sufletului; o nădejde tare şi neclintită, care pătrunde dincolo de perdeaua dinăuntrul Templului

Iacov 1:21  „De aceea lepădaţi orice necurăţie şi orice revărsare de răutate şi primiţi cu blândeţe Cuvântul sădit în voi, care vă poate mântui sufletele.

¨      A-ţi pierde sufletul înseamnă a pierde totul.

Marcu 8:36  „Şi ce foloseşte unui om să câştige toată lumea, dacă îşi pierde sufletul?

 ¨      Acele pasaje care exprimă o triplă diviziune pot fi explicate.

q       În 1 Tesaloniceni 5:23, Pavel nu foloseşte expresia „duhul şi sufletul şi trupul,” decât pentru a exprima omul în totalitatea sa; natura sa spirituală, natura sa trupească, şi viaţa funcţională datorată unirii lor.

 q       La fel, Evrei 4:12 vorbeşte despre despărţirea „sufletului şi a duhului”; totuşi, sensul nu este cel al separării unuia de celălalt, ci de a tăia, sau de a zdrobi, aşa cum ai putea tăia o friptură în două bucăţi. Cuvintele nu înseamnă două lucruri în sine, ci tăierea în două a unui singur lucru.

 q       În  povestirea creării omului şi menţionarea morţii este făcută doar despre două substanţe, una a materiei, cealaltă a duhului. De aceea, Eclesiastul 12:7 vorbeşte corect despre duhul care se întoarce înapoi la Dumnezeu. „până nu se întoarce ţărâna în pământ, cum a fost, şi până nu se întoarce duhul la Dumnezeu, care l-a dat.

 Concluzia este aceasta: duhul omului nu este ceva mai înalt decât sufletul omului, nici diferit faţă de suflet. Sufletul şi duhul sunt unul şi acelaşi. „Cât despre distincţia dintre „suflet” şi „duh” probabil cel mai bine este să spunem că sufletul se referă la partea imaterială a omului privită ca o personalitate umană, în timp ce duhul se referă la aceeaşi parte imaterială cu referire la substanţa ei, sau cu privire la originea sa divină.” (David Clark)

Trei teorii principale cu privire la agentul liber

            În sufletul omului există capacitatea de a lua decizii. Se ridică întrebarea, „Este omul un agent liber?

¨      Fatalismul. Această doctrină învaţă că toate evenimentele sunt determinate de o necesitate oarbă. Nu există nici o libertate a individului, nici o libertate de alegere şi nici o auto-determinare. Toate lucrurile trebuie să fie aşa cum sunt cu nici o posibilitate de a fi diferite. În acest punct de vedere nu există agentul liber. Cauza acestei necesităţi poate fi în natura lucrurilor, sau în uniformitatea legilor naturale peste care nu există un control inteligent, sau încă în decretul lui Dumnezeu. Fatalismul distruge toată responsabilitatea şi de aceea distruge toată moralitatea.

¨      Auto-determinarea. Această doctrină învaţă că voinţa omului este independentă de alte facultăţi ale sale. Omul decide, sau poate decide, uneori făcând abstracţie de cunoştinţa sa, sentimente, conştiinţă, dorinţe, înclinaţii sau convingeri. Dacă aceasta este adevărat, înseamnă că omul este liber să acţioneze iraţional.

Auto-determinismul este parţial adevărat: omul este liber să aleagă. Totuşi, voinţa nu acţionează indiferent de toate motivele, ci este determinată de conţinutul celorlalte facultăţi. Voinţa este influenţată întotdeauna de caracterul sau natură şi de îndemnurile externe. Voinţa este întotdeauna îngrădită de Dumnezeu şi este supusă legilor universului în care omul trăieşte incluzând legile propriei sale fiinţe. Vorbind potrivit, nu voinţa acţionează, ci întregul om este cel care voieşte.

¨      Liberul arbitru. Doctrina Liberului Arbitru învaţă că omul acţionează liber de constrângerea unei puteri externe. Omul acţionează în acord cu propria sa natură şi sub influenţa cunoştinţei sale, a dorinţelor, sentimentelor, înclinaţiilor şi a caracterului său.

Nimeni nu neagă că omul are o voinţă, adică, o facultate de a alege ceea ce el doreşte să spună, să facă şi să gândească. „Dumnezeu a îmbrăcat prin natură voinţa omului cu libertatea şi puterea de a alege şi de a acţiona potrivit alegerii sale. Această voinţă liberă nu este nici forţată, nici destinată pentru vre-o necesitate a naturii de a face bine sau rău.” (Mărturisirea de credinţă baptistă din 1689, capitolul 1, secţiunea 1; studiul Matei 17;12; Iacov 1:14; Deuteronom 30:19)

q       Observaţie. În timp ce voinţa omului nu este nici forţată, nu este nici neutră. Biblia învaţă că voinţa omului în Adam este slabă. Aceasta este dovedită uşor prin circumstanţe (Geneza 50:20 conform Proverbe 16:9; Ieremia 10:23; Luca 12:18-20), şi prin alegeri morale greşite (Geneza 6:5; Romani 3:12; 1:21; 3:11; Ieremia 13:23). Ceea ce trebuie să mărturisească în mod deschis omul este că el nu este independent de Dumnezeu, nici de legile universului, nici de natura sa proprie.

Biblia învaţă că omul este un agent liber, îi porunceşte să aleagă, şi îl consideră responsabil pentru alegerea sa. Dacă omul nu ar fi un agent liber, el nu ar avea nici o responsabilitate. Ca un întreg, omul acţionează aşa cum gândeşte şi simte şi în acord cu caracterul sau natura sa. Totuşi, liberul arbitru are limitările sale. Limitările sunt serioase datorită căderii în păcat. „Omul, în starea sa de inocenţă, avea libertatea şi puterea de a dori şi de a face ceea ce era bine şi plăcut pentru Dumnezeu, dar el era instabil, astfel că el putea să cadă din această condiţie.” (Mărturisirea baptistă de credinţă din 1689, capitolul 9, secţiunea 2; studiul Eclesiastul 7:29; Geneza 3:6)

Prin căderea sa într-o stare de păcat, omul şi-a pierdut complet toată capacitatea de a dori vre-un bine spiritual care însoţeşte mântuirea. Ca şi om natural, el este în totalitate potrivnic binelui spiritual, şi este mort în păcat. El nu este în stare prin propria sa tărie să se convertească pe sine, sau să se pregătească pe sine pentru convertire.” (Mărturisirea baptistă de credinţă din 1689, capitolul 9, secţiunea 2; studiul Romani 5:6; 8:7; Efeseni 2:1,5; Tit 3:3-5; Ioan 6:44).

q       Din cauza Căderii există multe lucruri în care liberul arbitru al omului nu joacă nici un rol. Nici un om nu a avut vreodată şansa să spună dacă el vrea iniţial să existe sau nu. Consimţământul lui nu este niciodată întrebat despre aceasta. Când existenţa a fost fată omului, el nu a avut niciodată şansa să spună fie da, fie nu. Existenţa i-a fost încredinţată omului, şi o mână tare îl forţează printr-o serie de experienţe, de bucurii şi tristeţi, de lacrimi şi temeri, de dorinţe şi vai-uri, de victorii şi tragedii, fără pauză, fără oprire, fără retragere, sau măcar de posibilitate a lor. Deoarece „Cineva” ia o mulţime de alegeri în numele fiecărei persoane de pe planeta pământ, puterea Liberului Arbitru nu trebuie să fie accentuată prea mult.

q       „Trebuie să recunoaştem limitele liberului arbitru; că noi suntem îngrădiţi de Dumnezeu şi de suveranitatea Sa absolută; şi prin anumite legi şi condiţii pe care Dumnezeu le-a imprimat asupra fiinţei noastre şi asupra universului în care noi trăim. Noi suntem agenţi liberi cu anumite limite, şi dincolo de aceste limite noi suntem complet dependenţi de Dumnezeu care ne-a făcut, şi a cărui providenţă controlează zborul săgeţii şi căderea vrăbiei.” (David Clark)

Charles Gore, un fost Episcop la Oxford a scris: „Fără îndoială, voinţa liberă a oamenilor a fost exagerată absurd. De fapt, ea este limitată strict. Nu există un astfel de lucru precum independenţa umană. Toate forţele pe care orice om le întrebuinţează, în alegerea sau îndeplinirea alegerii sale, sunt strânse dincolo de el. Condiţiile sale determină canalele alături de care el trebuie să folosească puterile care sunt disponibile. Cu toate acestea, în inima acestei lumi de forţe definitive şi de legi locuieşte acest lucru misterios şi unic: alegerea liberă.

  1. H. Spurgeon a afirmat cu tărie că, „Voinţa liberă a dus multe suflete în iad dar niciodată nu a dus un suflet în cer.

Relaţia dintre voinţa liberă şi regenerare

            Trebuie să amintim că regenerarea vine prin intervenţia divină de a schimba natura şi de a determina viaţa. Nici un agent liber nu este mai presus de Dumnezeu. Aceasta este dovedită de faptul că nici un om nu este un agent în regenerarea sa. În timp ce noua creaţie sau naşterea din nou nu este o violare a liberului arbitru tot aşa cum crearea iniţială a omului la naştere nu violează liberul arbitru, adevărul este acesta: „Când Dumnezeu converteşte un păcătos, şi îl pune într-o stare de har, El îl eliberează de sclavia sa naturală faţă de păcat, şi doar prin har El îl face în stare să dorească liber şi să facă ceea ce este bine spiritual. Dar din cauza rămânerii sale în corupţie, el nu doar doreşte (sau perfect) ceea ce este bine, ci de asemenea doreşte ceea ce este rău.” (Mărturisirea baptistă de credinţă din 1689, capitolul 9, secţiunea 4; studiul Coloseni 1:13; Ioan 8:36; Filipeni 2:13; Romani 7:15, 18, 19, 21, 23).

            Dacă Dumnezeu nu îl regenerează pe om, dacă Dumnezeu nu îi eliberează pe indivizi, atunci ei rămân cu siguranţă în sclavia păcatului şi în conformitate cu „libera” voinţă, ei vor continua să acţioneze potrivit naturii lor depravate. Alegerile vor fi întotdeauna păcătoase (Romani 6:16-17; Ioan 8:34). Un păcătos nu poate face altceva decât să păcătuiască (Romani 8:7-8) până când harul eliberează sufletul (Romani 6:14-15, 18, 22 conform 2 Corinteni 5:17).

STAREA ORIGINALĂ A OMULUI

Din mâna lui Dumnezeu

            Potrivit Scripturii, trupul omului a venit din mâna Creatorului dezvoltat pe deplin şi înzestrat cu nemurire. Scriptura reprezintă întotdeauna moartea deopotrivă fizică şi spirituală ca un rezultat al păcatului. Dacă omul nu ar fi păcătuit atunci el nu ar mai fi fost supus morţii. Atunci cum este păstrat omul în fiinţa fizică? Constituţia originală a omului era evident de o calitate înaltă. Longevitatea patriarhilor, chiar după ce păcatul a pătruns, arată o constituţie remarcabilă. Şi cele mai timpurii resturi de fosile ale omului îl arată foarte dezvoltat. Un Pom al Vieţii era în Grădina din Eden (Geneza 3:24). La el se face referire din nou la sfârşitul Apocalipsei ca fiind pentru vindecarea naţiunilor.

Sufletul a fost creat după chipul lui Dumnezeu

            Aceasta include cunoştinţa, sfinţenia, natura morală, natura raţională, liberul arbitru, suveranitatea, etc. Omul a fost creat să fie capabil de a avea comuniune cu Dumnezeu. Implicaţiile acestui lucru sunt multe şi importante; purtarea fiinţei lui Dumnezeu, a naturii lui Dumnezeu, certitudinea a priori a revelaţiei, etc.

Cum a creat Dumnezeu omul?

            Dumnezeu a creat omul bărbat şi femeie după chipul său în cunoştinţă, dreptate şi sfinţenie cu dominaţie asupra creaturilor.

Puncte de vedere alese ale stării originale a omului

 Doctrina Pelegiană a stării originale a omului

            Pelagius a fost un călugăr englez popular care a predicat în Roma (401-409 d. Hr.). Revoltat de imoralitatea creştinilor din Sfântul Oraş, el a argumentat că fiecare poate trăi o viaţă departe de păcat dacă există o alegere sinceră de a face aceasta. Omul nu este sclav al păcatului. Omul a fost creat sau sfânt sau nelegiuit; nici drept nici nedrept dar capabil de a deveni unul din aceştia. O viaţă de neprihănire este o alegere a voinţei.

Observaţie

            Învăţăturile lui Pelagius au apărut dintr-o dorinţă de a-l face pe om responsabil de faptele sale. Din nefericire, nu se spune nimic despre caracterul din care pornesc faptele care are nevoie să fie întors şi aceasta este problema inimi. Scripturile ne arată că faptele pornesc din caracter. În analiza finală, Pelagianismul nu nimic mai mult decât un moralism raţionalizat. Acesta nu ştie nimic despre răscumpărare.

LEGĂMÂNTUL FAPTELOR

Ce este un Legământ?

            Un legământ este un acord sau o promisiune între două sau mai multe persoane bazat pe condiţii specifice. Dumnezeu fiind infinit superior lui Adam putea să îi impună un legământ cu sau fără consimţământ; dar toţi cred că Adam l-a acceptat.

Doctrina definită

            Primul legământ făcut cu Adam a fost un legământ al faptelor în care viaţa îi era promisă lui Adam şi posterităţii sale cu condiţia unei ascultări personale şi perfecte. Adam nu trebuia să mănânce din Pomul Cunoştinţei Binelui şi Răului, cu consecinţa că dacă nu asculta suferea moartea.

Geneza 2:17  „dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit.

Dovezi biblice pentru un legământ al faptelor

Geneza 2:16,17  „Domnul Dumnezeu a dat omului porunca aceasta: „Poţi să mănânci după plăcere din orice pom din grădină; dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit.

¨      Părţile din Primul Legământ au fost Adam şi Dumnezeu.

¨      Condiţiile Primului Legământ cereau o ascultare perfectă din partea omului.

¨      Pedeapsa Primului Legământ era moartea spirituală şi fizică.

¨      Promisiunea Primului Legământ era dincolo de viaţa naturală pentru Adam care deja o avea. Promisiunea nu este afirmată în naraţiune dar este implicată în alternativa morţii potrivit Scripturii.

Romani 10:5  „În adevăr, Moise scrie că omul care împlineşte neprihănirea pe care o dă Legea, va trăi prin ea.

Galateni 3:12  „Însă Legea nu se întemeiază pe credinţă; ci ea zice: „Cine va face aceste lucruri, va trăi prin ele.

¨      Tot planul răscumpărării este prezentat ca un legământ: cu Noe, cu Avraam, şi cu Israel. Dispensaţiile sunt legăminte, vechiul şi noul. Aceasta este evident aici. Aici sunt toate semnele şi părţile unui legământ.

Un reprezentant federal pentru posteritate

            În Legământul Faptelor, Adam a reprezentat toată posteritatea sa.

Verificare

            Ceremonia acestui legământ pentru un anumit timp a constituit o verificare corectă deoarece Adam a fost întărit prin natura sa sfântă, un mediu înconjurător fericit, părtăşia cu Dumnezeu, şi avertizările şi promisiunile pozitive. Tragic, sfinţenia lui Adam nu a fost întemeiată printr-o continuare lungă într-o stare de inocenţă. Deoarece el nu era desăvârşit şi pentru că avea capacitatea de a păcătui, Adam s-a predat insinuărilor şi convingerii lui Satan şi a căzut aşa cum a făcut toată posteritatea împreună cu el. Dacă Adam ar fi rezistat testului caracterul său ar fi devenit fix şi neschimbător ca cel al îngerilor aleşi din cer.

CĂDEREA OMULUI

 A existat o cădere?

            Când Dumnezeu l-a creat la început pe om, el nu era îmbrăcat în sfinţenie. Confirmarea urma să vină sub forma unui test după o perioadă de încercare. Dacă Adam a fost ispitit şi ar fi rezistat, nu numai că îngerii aleşi s-ar fi bucurat, dar şi Satan ar fi trebuit să fie înlăturat din Eden deoarece dreptatea stăpânea pe Pământ. Ziua încercării a venit. Condiţiile erau clare. Omul nu trebuia să mănânce dintr-un anume pom din grădină. Aceasta era ceva simplu şi serios.

În afară de legea scrisă în inimile lor, ei [Adam şi Eva] au primit o poruncă de a nu mânca din pomul cunoştinţei binelui şi răului, pe care în timp ce au ţinut-o, ei au fost fericiţi în comuniunea lor cu Dumnezeu, şi au avut stăpânire peste creaturi.” (Mărturisirea baptistă de credinţă din 1689, capitolul 4, secţiunea 3; studiul Geneza 2:17; Geneza 1:26, 28).

            Biblia înregistrează ceea ce s-a întâmplat. Ignorând porunca specifică a Suveranului, Adam a mâncat din fructul interzis şi imediat a căzut din starea înaltă a sa într-o poziţie inferioară. Deşi căderea este negată de evoluţionist, panteist şi de alţii, aceasta rămâne un fapt istoric învăţat în Scriptură şi sprijinit de Mântuitorul.

Două dificultăţi

¨      O dificultate psihologică. Cum putea o creaţie sfântă ca Adam să întreţină o dorinţă de a păcătui? Cum a putut origina o voinţă păcătoasă într-o voinţă sfântă? Dacă dorinţa şi caracterul determină voinţa, cum poate avea un caracter sfânt o voinţă păcătoasă?

 ¨      O dificultate morală. De ce un Dumnezeu sfânt a permis păcatul?

 Observaţie

            Dumnezeu ar fi putut preveni păcatul dar El a ales să îngăduie păcatul din motive necunoscute. Singurul lucru care este sigur este că Dumnezeu l-a făcut pe om un agent liber pentru a alege pentru sine – şi omul a ales să facă ce este rău. Aceasta este vestea rea. Vestea bună este că Dumnezeu încă poate stăpâni absolut faptele păcătoase pentru un bine final. Vestea bună este că El face aceasta. Dragostea lui Dumnezeu este mai evidentă în răscumpărare decât dacă omul nu ar fi păcătuit niciodată. Totuşi, după toate cele spuse, originea păcatului va rămâne un mister şi motivul pentru el enigmatic.

Efectele căderii – degenerarea şi moartea

            Începutul păcatului şi al apostaziei este de obicei într-o defecţiune neînsemnată care nu şochează în sensul moral. Dar primul pas a fost făcut, coborârea la o nelegiuire mai mare urmează cu o rapiditate crescândă. Adam, după ce nu a ascultat, şi şi-a corupt natura, a dat o înclinare posterităţii sale. Rapid, roadele au apărut. Primul om născut l-a omorât pe al doilea, şi degenerarea rasei a continuat prin salturi şi legături până când a culminat în distrugere prin potop (Geneza 6-7).

            Căderea a fost mai mult decât doar o nenorocire, ea a corupt natura spirituală a rasei umane. „Ce este născut din carne, este carne.” (Ioan 3:6) Toată omenirea a moştenit o natură păcătoasă, care în sine este păcat. Păcătoşenia este păcat; şi tot păcatul şi păcătoşenia este condamnată de legea lui Dumnezeu. „eram din fire copii ai mâniei, ca şi ceilalţi.” (Efeseni 2:3) Rasa umană a fost pierdută în cădere.

Un reprezentant federal

            Potrivit Scripturii, relaţia lui Adam cu posteritatea este expusă ca fiind reprezentativă federal.

Romani 5:12  „De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit…

Romani 5:14  „Totuşi moartea a domnit, de la Adam până la Moise, chiar peste cei ce nu păcătuiseră printr-o călcare de lege asemănătoare cu a lui Adam.

Romani 5:17  „Dacă deci, prin greşeala unuia singur, moartea a domnit prin el singur.

Romani 5:19  „Căci, după cum prin neascultarea unui singur om, cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi.

1 Corinteni 15:22 „Şi după cum toţi mor în Adam.

Imputarea păcatului

            A existat o mare dezbatere asupra faptului dacă a fost o imputare mijlocită sau una imediată a păcatului lui Adam asupra rasei umane. O imputare mijlocită înseamnă că păcatul este transmis prin intermediul generaţiei naturale sau a eredităţii. O imputare imediată înseamnă că există o imputare directă a păcatului indiferent de mediu. Oare pedeapsa pentru păcat a căzut pe rasa umană direct sau indirect prin intermediul unei naturi corupte moştenite?

            Dovada indică faptul că există un element al imputării imediate a păcatului lui Adam asupra rasei umane pentru că moarte este consecinţa directă şi imediată a păcatului în fiecare generaţie. Concluzia pare evidentă. Rasa umană era în perspectiva morţii în momentul în care Adam a păcătuit. Dar există un element al mijlocirii în faptul că, corupţia naturii şi pedeapsa asupra individului a avut efect real printr-o generaţie naturală sau o transmitere a naturii.

RELAŢIA DINTRE PĂCATUL LUI ADAM ŞI POSTERITATE

Existenţa păcatului este dovedită în Biblie

            Existenţa păcatului este arătată în Scriptură.

Ieremia 17:9  „Inima este nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea; cine poate s-o cunoască?

Psalmi 14:3  „nu este nici unul care să facă binele, nici unul măcar.

Isaia 53:6  „Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi.

Romani 3:9  „Fiindcă am dovedit că toţi, fie Iudei, fie Greci, Sunt sub păcat.

1 Ioan 1:8  „Dacă zicem că n-avem păcat, ne înşelăm singuri, şi adevărul nu este în noi.

1 Ioan 1:10  „Dacă zicem că n-am păcătuit, Îl facem mincinos, şi Cuvântul Lui nu este în noi.

Existenţa păcatului este dovedită prin conştiinţă

            Conştiinţa distinge între plăcere şi durere; între fericire şi mizerie; între percepţii şi intuiţii. Astfel ea distinge şi între corect şi greşit. Astfel aceasta poartă mărturie pentru faptul păcatului. Faptul păcatului este o convingere universală. Toate naţiunile sub toate formele de religie sunt conştienţi de păcat, şi că păcatul este un lucru specific diferit de toate celelalte afecţiunile sufletului. Religiile păgâne sunt atât de mulţi martori ai faptelor naturii umane, şi toate arată o conştiinţă a păcatului şi o nevoie a reconcilierii cu o Fiinţă Supremă. Fiecare bebeluş care a fost aruncat în flăcările lui Moloh, sau în groapa unui templu păgân sau orice pisică aruncată în Gange pentru a hrăni crocodilii, şi fiecare act de ascetism, sau de flagelare, sau de umilire trupească, fiecare altar care a fost înroşit cu sângele unei victime este o mărturie remarcabilă a conştiinţei păcatului. Religiile păgâne sunt doar eforturile viguroase ale spiritului uman de a-şi exprima convingerile sale religioase şi de a rezolva Întrebarea străveche propusă de Iov, „Cum ar putea să fie îndreptăţit omul faţă de Dumnezeu?” Omul de pretutindeni se simte supus unei legi a dreptului şi ştie că trebuie să facă ce este drept şi să se abţină de la rău. El ştie că ceea ce nu a făcut drept el a făcut greşit.

            Mărturia conştiinţei merge mai departe, ea conduce spre un Dumnezeu personal. Inima universală a omului se simte responsabilă faţă de o fiinţă mai înaltă decât omul şi care este peste toţi oamenii, care îl laudă sau îl condamnă în comportament şi în caracter. Sensul obligaţiei din oameni se leagă întotdeauna de o fiinţă care poate fi mulţumită sau nemulţumită, şi acea fiinţă şi voia sa va constitui legea dreptului şi a greşitului. Astfel fiinţa interioară a omului poartă mărturie despre păcat.

Existenţa păcatului este dovedită prin observaţia întâmplătoare

            Păcatul este unul din faptele cele mai evidente şi mai persistente din istoria rasei umane. El a umplut lumea cu mizerie de la Adam şi până acum. Nimeni nu poate scăpa de dovada lui. Fiecare inimă zdrobită, fiecare cămin distrus, fiecare scenă de măcel pe un câmp de bătaie, fiecare beţiv care se clatină, fiecare delincvent din spatele uşilor cu gratii dintr-o închisoare prezintă dovada tristă a păcatului. Acesta ne confruntă în fiecare zi în fiecare scenă pe care o privim. Nici un om nu poate să îşi închidă ochii faţă de el, nici să îşi izgonească cunoştinţa lui afară din inima sa. Dacă vre-un om îşi neagă păcătoşenia lui, este suficient să îi întrebăm pe vecinii săi. Domnul Moody a spus: „Dacă vre-un om pretinde că nu are nici un păcat, ar trebui să o întreb pe soţia lui.

            Un misionar povesteşte că spunea odată unor păgâni că „sângele lui Hristos curăţeşte de toate păcatele,” când un om păgân s-a ridicat şi a spus, „neg afirmaţia ta; eu nu sunt un păcătos; eu nu am nici un păcat.” Misionarul a fost tulburat pentru un moment, el nu auzise niciodată de cineva care să nege atât de categoric existenţa păcatului. El s-a oprit un moment pentru a forma un răspuns; dar nu a avut nevoie. O voce din mulţimea adunată a strigat: „HO! El m-a înşelat în vânzarea cailor.” Prompt, o altă voce a strigat: „HA! El a înşelat-o pe o văduvă de moştenirea ei.” Cel care se lăuda şi-a lăsat capul jos, a dispărut şi niciodată nu s-a mai întors. Nu este uşor să negi existenţa păcatului.

Existenţa păcatului este dovedită prin nevoia de legi

            Toate guvernele umane recunosc existenţa păcatului. Constituţiile şi legile sunt pentru reglarea comportamentului uman. Doar o societate perfectă se poate lipsi de guvernarea civilă. Agitatorul care critică guvernarea civilă ar trebui să recunoască faptul că, cultul său este aplicabil numai unei lumi care este perfectă în caracter şi în comportament. Toate guvernele lumii sunt o mărturie a imperfecţiunii rasei umane. Petru vorbeşte despre guvernatori ca şi „unii care sunt trimişi de el [Dumnezeu] să pedepsească pe făcătorii de rele şi să laude pe cei ce fac bine.” (1 Petru 2:14)

Existenţa păcatului este dovedită de literatură

            Literatură este şi ea un martor mare al existenţei păcatului. Atât de multe scrieri din lumea aceasta sunt despre tragedie şi despre depravarea morală.

O definiţie biblică a păcatului

Biblia spune că păcatul este un eşec de a se conforma voii Domnului; este o încălcare a legii morale a lui Dumnezeu.

1 Ioan 3:4  „păcatul este fărădelege.

1 Ioan 5:17  „Orice nelegiuire este păcat.

Natura adevărată a păcatului este că acesta este contrar lui Dumnezeu. „Aceasta este ceea ce face păcatul să fie păcat – nu limitarea, nici egoismul, nici senzualitatea, ci divergenţa cu Dumnezeu. Dacă nu ar exista legi ale lui Dumnezeu nu ar există păcat, nici nu ar exista vre-un bine moral.” (David Clark) Scopul păcatului este de a trăi cu orice preţ în mod suprem pentru sine. Nu există ignoranţă implicată în păcat.

Ioan 9:41  „Dacă aţi fi orbi” le-a răspuns Isus „n-aţi avea păcat; dar acum ziceţi: „Vedem.” Tocmai de aceea, păcatul vostru rămâne.

Iacov 4:17  „Deci, cine ştie să facă bine şi nu face, săvârşeşte un păcat!

Ioan 15:22  „Dacă n-aş fi venit şi nu le-aş fi vorbit, n-ar avea păcat; dar acum n-au nici o dezvinovăţire pentru păcatul lor.

Ioan 15:24  „Dacă n-aş fi făcut între ei lucrări pe care nimeni altul nu le-a făcut, n-ar avea păcat; dar acum le-au şi văzut, şi M-au urât şi pe Mine şi pe Tatăl Meu.

Ce nu este păcatul

Păcatul nu este o alunecare. Păcatul este premeditat, deliberat şi înşelător (1 Timotei 2:4).

Păcatul nu este o corupţie a substanţei sufletului.

Păcatul nu este o amestecare de alte substanţe cu sufletul. După cădere sufletul omului era încă o          substanţă spirituală, sau o substanţă spirituală locuind un trup.

Păcatul este o corupere a facultăţilor şi în special a caracterului moral al sufletului.

Păcatul are legătură cu legea lui Dumnezeu în aceea că el este o deviere faţă de Dumnezeu şi faţă de           legea Sa.

Păcatul include poluarea şi vina. Vina îmbrăţişează cele două idei ale vredniciei de a fi condamnat şi a        obligaţiei pedepsei. În asumarea vinei noastre Hristos a luat obligaţia noastră dar nu şi vrednicia                       de a fi condamnaţi.

O tolerare a păcatului

            Indivizii care tolerează păcatul şi numai pentru un moment vor plăti un mare preţ.

  1. Adam şi Eva, pentru o muşcătură dintr-un fruct zemos când nici măcar nu le era foame, a adus păcat, suferinţă, ruşine, şi moarte asupra lor şi asupra rasei umane (Geneza 3).
  2. Soţia lui Lot, arătându-şi dorinţa sa pentru lucrurile care aparţin pământului, s-a uitat o dată în spate la Sodoma şi a devenit un stâlp de sare (Geneza 19).
  3. Esau, pentru a-şi satisface pofta de mâncare pentru o oră, a preţuit foarte puţin dreptul său de naştere şi şi-a pierdut dreptul său de a fi strămoş al lui Hristos (Geneza 25).
  4. Acan, pentru o haină pe care nu putea să o poarte, şi pentru argintul şi aurul pe care nu putea să îl cheltuiască, a plătit cu toate posesiunile sale, cu familia sa şi cu viaţa sa stricăciunile păcatului (Iosua 7).
  5. Samson, pentru mângâierea unei femei nepăsătoare, şi-a pierdut ochii şi în final viaţa sa (Judecători 16).
  6. David, dorind soţia altui om, a lăsat o moştenire de adulter, ruşine şi lacrimi (2 Samuel 11).
  7. Ahab, râvnind via altuia, a pretins-o pentru sine după ce a ucis pentru ea şi a auzit această urare la înmormântarea sa: „Chiar în locul unde au lins câinii sângele lui Nabot, vor linge câinii şi sângele tău.” (1 Împăraţi 21:19)

Păcatul original

            Doctrina Păcatului Original poate fi întemeiată.

¨      Baptist. „Deşi Dumnezeu l-a creat pe om onest şi perfect, şi i-a dat o lege dreaptă, care a fost spre viaţă cât timp el a ţinut-o, şi a ameninţat cu moartea călcarea ei, totuşi, el nu a rămas mult timp în această onoare, Satan a folosit subtilitatea şarpelui pentru a o supune pe Eva, apoi prin ea seducându-l pe Adam, care, fără nici o constrângere, a călcat în mod voit legea creaţiei lor, şi porunca dată lor, în mâncarea fructului interzis, pe care Dumnezeu l-a permis în înţelepciunea şi sfântul Său sfat, cu scopul de a-l ordona spre slava sa.” (Mărturisirea baptistă de credinţă din 1689, capitolul 6, secţiunea 1; studiul Geneza 2:16, 17; 3:12; 2 Corinteni 11:3)

 Scripturile şi Păcatul Original

Psalmul 51:5  „Iată că sunt născut în nelegiuire, şi în păcat m-a zămislit mama mea.

Geneza 8:21  „întocmirile gândurilor din inima omului sunt rele din tinereţea lui.

Matei 7:16-19  „Culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini?

Iov 14:4  „Cum ar putea să iasă dintr-o fiinţă necurată un om curat?

Iov 15:14  „Ce este omul, ca să fie curat? Şi poate cel născut din femeie să fie fără prihană?

Ioan 3:6 „Ce este născut din carne, este carne.

Efeseni 2:3  „eram din fire copii ai mâniei, ca şi ceilalţi.

Psalmul 58:3 „Cei răi sunt stricaţi încă din pântecele mamei lor, mincinoşii se rătăcesc odată cu ieşirea din pântecele mamei lor.

Universalitatea păcatului

            Dacă păcatul lui Adam nu a fost decât un exemplu rău, aşa cum susţin Pelagianii, în mod natural ar fi mulţi care ar dori să scape de acel exemplu. Un sens al păcatului şi al vinei a însoţit întotdeauna rasa umană. Există o conştiinţă a păcatului la fel de înnăscută precum şi practica păcatului este universală. Aceasta se poate explica pe temeiul depravării înnăscute. Există o dovadă a Păcatului Original în manifestarea sa timpurie. Înainte ca observarea, antrenamentul sau exemplul să devină eficiente, copilul manifestă o natură rea.

Experienţa personală cu păcatul

            O evaluare sinceră a experienţei personale şi a conştiinţei cu privire la păcat conduce inima să concluzioneze că începuturile păcatului nu pot fi limitate, sau în cele din urmă urmate, cu o voinţă definită; ci merge înapoi câtre o înclinare interioară în natură care stimulează voinţa. Există în suflet ceea ce este denumită o „preferinţă  permanentă” pentru rău. Această preferinţă sau înclinare constituie caracterul din care izvorăsc alegerile. Şi, cel mai adesea, alegerile aduc sclavie. Fiecare persoană a descoperit calea grea că, „Lanţurile obiceiului sunt în general prea mici pentru a fi simţite până când sunt prea tari pentru a fi zdrobite.” A. W. Tozer a chemat oamenii să fie cinstiţi când a scris: „Toate strângerile de inimă şi o mare parte din boala noastră fizică izvorăşte direct din păcatele noastre. Mândria, aroganţa, resentimentele, imaginaţiile rele, ranchiuna, lăcomia: acestea sunt surse de o mai multă durere decât toate bolile care au afectat vreodată trupul muritor.

Natura şi efectul Păcatului Original

            „Păcatul Original este o parte a naturii păcatului?” De asemenea, „Păcatul Original condamnă sufletul la moartea veşnică?” Răspunsul la amândouă întrebările este „Da.” Păcatul Original este într-adevăr din natura păcatului şi condamnă sufletul la moarte veşnică. John Calvin a scris: „Datorită acestei corupţii, noi sunt consideraţi condamnaţi şi pedepsiţi drept în faţa lui Dumnezeu, pentru care numai dreptatea, inocenţa şi puritatea sunt acceptabile.

Consecinţele şi caracterizarea păcatului

            Datorită păcatului părtăşia cu Dumnezeu este pierdută. Sufletele sunt obiectul mâniei Sale sfinte şi al blestemului (Romani 1:32; 2:14-15; Exod 34:6-7). Păcatul a lăsat sufletele sensibile la toate mizeriile acestei vieţi, la moartea în sine şi la durerile iadului veşnic. „Aţi auzit,” a spus C. H. Spurgeon, „de tânărul spartan care a ascuns o vulpe furată sub haina sa, şi deşi ea mânca din intestinele lui, el nu a vrut să o arate, şi de aceea a murit datorită muşcăturilor creaturii; tu eşti un astfel de păcătos, tu cari păcatul în pieptul tău, şi el mănâncă din inima ta. Dumnezeu ştie care este el, şi tu şti care este el; acum tu nu poţi să îl ţii acolo şi să fi nemuşcat, nedistrus. De ce să îl ţii acolo? O, strigă la Dumnezeu cu un strigăt vehement, Dumnezeule salvează-mă de păcatul meu!

            Este nevoie de mântuire deoarece păcatul constituie caracterul natural rău şi lasă sufletul într-o stare de moarte spirituală. Păcatul este rădăcina din care izvorăşte păcatul real. Rădăcina nu poate fi mai bună decât fructele pe care le poartă. „Căci din inimă ies gândurile rele, uciderile, preacurviile, curviile, furtişagurile, mărturiile mincinoase, hulele.” (Matei 15:19) Dar aici este problema.

Natura păcatului, ca şi păcatul, nu este doar să fii josnic, ci să îşi ascundă josnicia faţă de suflet. De aici mulţi cred că fac bine când păcătuiesc. Iona a crezut că face bine dacă se mânie pe Dumnezeu (Iona 4:9). Fariseii au crezut că făceau bine când au spus că Hristos are un drac (Ioan 8:48). Şi Pavel credea într-adevăr că trebuie să facă multe lucruri împotriva, sau contrar, numelui lui Isus; ceea ce a făcut cu o mare nebunie (Fapte 26:9, 10).” (John Bunyan)

Romani 6:6  „Ştim bine că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, în aşa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului.

Romani 7:5  „Căci, când trăiam sub firea noastră pământească, patimile păcatelor, aţâţate de Lege, lucrau în mădularele noastre, şi ne făceau să aducem roade pentru moarte.

Galateni 5:24  „Cei ce sunt ai lui Hristos Isus, şi-au răstignit firea pământească împreună cu patimile şi poftele ei.

Iacov 3:11-12  „Oare din aceeaşi vână a izvorului ţâşneşte şi apă dulce şi apă amară? Fraţii mei, poate oare un smochin să facă măsline sau o viţă să facă smochine? Nici apa sărată nu poate da apă dulce.

1 Corinteni 15:22  „toţi mor în Adam

Romani 5:14  „Totuşi moartea a domnit, de la Adam până la Moise, chiar peste cei ce nu păcătuiseră printr-o călcare de lege asemănătoare cu a lui Adam, care este o icoană preînchipuitoare a Celui ce avea să vină.

Romani 5:16  „judecata venită de la unul, a adus osânda.

Romani 5:18  „printr-o singură greşeală, a venit o osândă, care a lovit pe toţi oamenii.

Pedeapsa morţii spirituale cade peste toţi inclusiv peste copiii care de fapt nu au păcătuit. Dacă o parte a pedepsei Păcatului Original are efect asupra tuturor, este logic să concluzionăm că şi cealaltă parte are efect.

Depravarea totală

            Doctrina depravării totale nu învaţă că orice om este atât de rău cât este poate fi, ci că întreaga persoană este pervertită de păcat. Această pervertire afectează totalitatea facultăţilor omului cu două efecte distincte: păcatul paralizează voinţa şi slăbeşte mintea.

Punctul de vedere Pelagian asupra păcatului

            Opusă doctrinei depravării totale este punctul de vedere Pelagian care învaţă că păcatul constă în acte voluntare sau alegeri deliberate a răului de către indivizi. Totuşi, nu există nici un „păcat original” imputat altora din cauza păcătuirii lui Adam. Adam a dat un exemplu rău dar aceasta este tot. Toţi sunt născuţi la fel de curaţi şi de sfinţi ca şi Adam în crearea sa originală ceea ce înseamnă că toţi, prin natură pot face ceea ce cere Dumnezeu adică să trăiască o viaţă virtuoasă. Indivizii pot trăi fără păcat, şi adesea fac aceasta. Mântuirea este actul omului de a alege ce este corect. În esenţă, omul se mântuieşte pe sine.

Punctul de vedere Semi-Pelagian asupra păcatului

            Această poziţie modificată al viziunii Pelagiane argumentează că indivizii nu sunt morţi în păcat deşi ei sunt „îmbolnăviţi” de el, fiind slăbiţi de cădere. Ce este necesar este ajutorul harului divin în mântuire pentru a completa şi a perfecţiona lucrarea de răscumpărare. Nu, omul nu se poate mântui pe sine dar poate începe mişcarea morală spre reformare şi atunci Dumnezeu va ajuta eforturile sale în lucrarea finală a mântuirii.

Doctrina Arminiană asupra păcatului

            Teologul olandez Jacob Hermann (în latină, Arminius, 1560-1609), a dat lumii un sistem de teologie cunoscut ca şi Arminianism. Următoarele poziţii sunt susţinute în comun de Arminiani.

Păcatul constă în acte ale voinţei.

Vina lui Adam a fost individuală şi nu a fost imputată posterităţii sale.

Depravarea omului ca un rezultat al Căderii nu este totală pentru că omul nu a pierdut facultatea                      de auto-determinare sau capacitatea de a alege binele.

Voinţa umană trebuie să fie privită ca fiind una din cauzele regenerării (sinergism).

Credinţa şi faptele bune sunt o temelie a acceptării lui Dumnezeu.

Nu există nici o imputare a neprihănirii lui Hristos asupra credinciosului.

Remarci asupra Arminianismului

            În general Arminianismul îmbrăţişează o mare parte din adevărul evanghelic, dar Scriptura nu poate susţine multe lucruri cum ar fi înţelegerea alternativă a naturii Păcatului Original.

Arminianismul şi natura Păcatului Original

            Scripturile învaţă că moştenirea morală a omului de la Adam este natura păcatului, şi că toţi oamenii sunt sub pedeapsa morţii veşnice. Omul este prin natură un copil al mâniei. Omul este condamnabil pentru ceea ce este cât şi pentru ceea ce face. Depravarea naturii este la fel de atroce în faţa lui Dumnezeu precum este păcătuirea în sine care izvorăşte din ea. Arminianismul nu recunoaşte pe deplin răul inerent din natura umană. Arminianismul nu apreciază faptul că nu există păcate mici pentru că nu există un Dumnezeu mic.

Sinergismul şi mântuirea

            În final, doctrina Arminiană a mântuirii împarte eficienţa mântuirii între voinţa divină şi cea umană. Acest mod de mântuire se numeşte sinergism. Doctrina harului suveran atribuie eficienţa numai voii lui Dumnezeu, şi face omul cooperator al efectului harului Divin. „Dependenţa de har în sistemul Arminian este parţială; în sistemul Calvinist ea este totală” – William G.T. Shedd.

NEPUTINŢA TOTALĂ

            „Primii noştri părinţi, prin acest păcat, au căzut din neprihănirea lor originală şi din comuniunea cu Dumnezeu, şi noi în ei prin care moartea a venit asupra tuturor: toţi devenind morţi în păcat, şi mânjiţi în întregime în toate facultăţile şi părţile sufletului şi ale trupului.” (Mărturisirea baptistă de credinţă din 1689, capitolul 6, secţiunea 2; studiul Romani 8:23; Romani 5:12; Tit 1:15; Geneza 6:5; Ieremia 17:9; Romani 3:10-19).

Felurite puncte de vedere

¨      Punctul de vedere Pelagian. Omul nu are nici o neputinţă ci are toată capacitatea de a face tot ceea ce cere Dumnezeu. Nu este nevoie de regenerarem sau de vre-un har divin în sfinţire sau în creştere spirituală.

¨      Punctul de vedere Semi-Pelagian. Omul a fost slăbit de cădere, dar nu şi-a pierdut toată capacitatea sa. El are nevoie de harul divin pentru a-l ajuta în eforturile sale personale.

¨      Punctul de vedere Augustinian (Reformat) învaţă că omul, în Adam, a fost incapacitat total de către cădere, şi astfel a devenit total dependent de Duhul lui Dumnezeu pentru începerea şi dezvoltarea vieţii spirituale. „Ei [Adam şi Eva] fiind rădăcina, şi prin numirea lui Dumnezeu, stând în camera şi în locul întregii omeniri, vina păcatului a fost imputată, şi natura coruptă a fost transmisă, tuturor posteriorilor care s-au coborât din ei prin generarea obişnuită, fiind acum născuţi în păcat, şi prin natură copii ai mâniei, servitorii păcatului, supuşi morţii, şi tuturor celorlalte mizerii, spiritual, temporal şi etern, dacă nu îi eliberează Domnul Isus” (Mărturisirea baptistă de credinţă din 1689, capitolul 6, secţiunea 3; studiul Romani 5:12-19b; 1 Corinteni 15:21, 22, 45, 49;  Psalmul 51:5;  Iov 14:4;  Efeseni 2:3;  Romani 6:20; 5:12;  Evrei 2:14,15;  1 Tesaloniceni 1:10).

Rezumat

            Pelagianul spune că omul este bine; Semi-Pelagianul zice că omul este bolnav; punctul de vedere Reformat spune că omul este mort spiritual înaintea lui Dumnezeu. „Din această corupere originală, prin care suntem totalmente indispuşi, neputincioşi, şi făcuţi oponenţi ai oricărui bine, şi în întregime înclinaţi spre tot răul, pornesc toate păcatele actuale.” (Mărturisirea baptistă de credinţă din 1689, capitolul 6, secţiunea 4; studiul Romani 8:7; Coloseni 1:21; Iacov 1:14,15; Matei 15:19).

Ce nu este neputinţa

Neputinţa nu este pierderea unei facultăţi a sufletului: intelect, simţire, voinţă sau conştiinţă.

Neputinţa nu este pierderea liberului arbitru.

Neputinţa nu înseamnă că oamenii căzuţi nu au nici o virtute. Adesea oamenii căzuţi şi neregeneraţi arată             multe calităţi care sunt admirabile.

Neputinţa nu înseamnă lipsa capacităţii de a-l cunoaşte pe Dumnezeu şi de a primi harul.

Înţelesul doctrinei neputinţei

Neputinţa înseamnă că omul căzut nu poate ţine legea lui Dumnezeu şi să merite viaţa prin fapte bune.

Neputinţa înseamnă că omul nu poate să se restabilească pe sine în favoarea lui Dumnezeu.

Neputinţa înseamnă că omul nu poate să îşi schimbe natura sa şi să se regenereze sau să devină sfânt.

Neputinţa înseamnă că omul nu poate să exercite o afecţiune corectă sau o înclinare spre Dumnezeu.

„Prin cădere omul a contractat o rea-voinţă faţă de ceea ce este bun. Toate mişcările voinţei în starea sa căzută; prin defectarea unui principiu drept din care ele curg şi un sfârşit drept spre care ei se îndreaptă, sunt doar rele şi păcătoase. Lăsaţi omul cu sine, înlăturaţi de la el toate restricţiile pe care legea şi ordinea le impun, şi el va degenera rapid la un nivel mai jos decât animalele, aşa cum orice misionar va aduce mărturie. Şi natura umană este mai bună în ţinuturile civilizate? Nici un pic. Spălaţi spoiala artificială şi se va vedea că „Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci, ea nu se supune Legii lui Dumnezeu, şi nici nu poate să se supună.” (Romani 8:7) Hristos va prefera aceeaşi acuzaţie într-o zi în care vine când El a fost aici pe pământ: „oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina” (Ioan 3:19). Oameni nu vor veni la El pentru ca să aibă viaţă.

 

Prin cădere omul a contractat o neputinţă de a face ceea ce este bine. El nu este numai nepotrivit şi rău-voitor, ci şi incapabil de a face ce este bine. Unde este omul care poate spune într-adevăr că s-a măsurat la nivelul idealurilor sale? Toţi trebuie să recunoască că există o forţă care îi trage spre beţie, înclinându-i spre rău, care, în ciuda celor mai mari strădanii ale lor împotriva ei, într-o formă sau în alta, mai mult sau mai puţin, îi biruieşte. În ciuda îndemnurilor amabile ale prietenilor, a avertizărilor credincioase ale servitorilor lui Dumnezeu, a exemplelor solemne de suferinţă şi de durere, boală şi moarte de fiecare parte, şi a votului conştiinţei lor, totuşi ei le produc. „Deci, cei ce sunt pământeşti [în condiţia lor naturală], nu pot să placă lui Dumnezeu.”” (Romani 8:8) (A. W. Pink)

Dovezi scripturale ale neputinţei

Ioan 3:3  „Drept răspuns, Isus i-a zis: „Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu.

Ioan 3:6  „Ce este născut din carne, este carne, şi ce este născut din Duh, este duh.

Ioan 6:44  „Nimeni nu poate veni la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl, care M-a trimis; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi.

Ioan 15:4  „Rămâneţi în Mine, şi Eu voi rămânea în voi. Dupăcum mlădiţa nu poate aduce roadă de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi nu puteţi aduceţi roadă, dacă nu rămâneţi în Mine.

Ioan 15:5  „Eu Sunt Viţa, voi Sunteţi mlădiţele. Cine rămâne în Mine, şi în cine rămân Eu, aduce multă roadă; căci despărţiţi de Mine, nu puteţi face nimic.

Romani 8:7  „Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci, ea nu se supune Legii lui Dumnezeu, şi nici nu poate să se supună.

1 Corinteni 15:10  „Prin harul lui Dumnezeu Sunt ce Sunt. Şi harul Lui faţă de mine n-a fost zadarnic; ba încă am lucrat mai mult decât toţi: totuşi nu eu, ci harul lui Dumnezeu, care este în mine.

2 Corinteni 3:5  „Nu că noi prin noi înşine Suntem în stare să gândim ceva ca venind de la noi. Destoinicia noastră, dimpotrivă, vine de la Dumnezeu.

1 Corinteni 4:7  „Căci cine te face deosebit? Ce lucru ai pe care să nu-l fi primit? Şi dacă l-ai primit, de ce te lauzi ca şi cum nu l-ai fi primit?

Efeseni 2:8  „Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu.

Ce poate face o persoană în procesul mântuirii?

O persoană îşi poate pregăti inima pentru a-l primi pe Împăratul slavei. Ioan a spus poporului Israel:         „Pregătiţi calea Domnului, neteziţi-I cărările” (Marcu 1:3) Un mod de a pregăti inima este prin             considerarea conţinutului mesajului evangheliei.

O persoană poate asculta evanghelia, poate să înveţe păcătoşenia păcatului şi neputinţa sufletului de a se           mântui pe sine, şi să îşi amintească faptul că mărturisirea păcatelor nu este un înlocuitor pentru părăsirea lor.

O persoană poate examina perfecţiunea Legii lui Dumnezeu şi să descopere cât este de departe de                     a atinge scopul ei. „Vedeţi Legea în mâinile Duhului Sfânt care îi arată unui om păcătoşenia naturii             sale.    Păcatul nu este doar o chestiune de acţiuni şi de fapte; el este ceva în inimă care                     conduce la acţiune.       Domnul nostru a spus „Să nu comiţi adulter.” El nu spune, „câtă vreme nu        acţionezi, totul este bine.” Nu!         El a spus, „că ori şi cine se uită la o femeie, ca s-o poftească,                  a şi preacurvit cu ea în inima lui.””                 (L.R. Shelton, Jr)

O persoană poate încerca să asculte de Lege, ceea ce va ajuta la convingerea sufletului a cât de                imposibil este să ţii Legea şi să câştigi mântuirea. „Ascultaţi din nou! Legea nu a fost dată niciodată                pentru a ne mântui, ci pentru a ne arăta păcătoşenia peste măsură a păcatului şi distanţa mare dintre            noi şi un Dumnezeu de trei ori Sfânt. Romani 3:23 ne spune adevărul: „toţi au păcătuit, şi sunt lipsiţi de         slava lui Dumnezeu.” Noi suntem lipsiţi de slava lui Dumnezeu aşa cum este revelată în Hristos, lipsiţi de             sfinţenia Sa, lipsiţi de tot ceea ce este El în perfecţiunea Sa şi de aceea stăm sub blestemul Legii Sale.           Căci citim în Galateni 3:10: „Blestemat este oricine nu stăruie în toate lucrurile scrise în cartea Legii,              ca să le facă.” Şi ce spune toată Legea lui Dumnezeu? „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată         inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău, şi cu toată puterea ta”; iată porunca dintâi. Iar a doua         este următoarea: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” Nu este altă poruncă mai mare                decât acestea.”” (Marcu 12:30-31) (L. R. Shelton, Jr)

O persoană poate învăţa că nu există nici o speranţă fără harul divin.

O persoană poate să îl cheme pe Dumnezeu să facă lucrarea pe care ea nu poate să o facă singură.           Sufletul se poate ruga ca David: „Zideşte în mine o inimă curată, Dumnezeule, pune în mine un duh                nou şi statornic!” (Psalmul 51:10)

O persoană poate primi dragostea lui Dumnezeu prin har prin credinţă şi să spună în ziua mântuirii:

Iubit, când eram un nenorocit pătat de păcat,

În război cu cerul, în ligă cu iadul,

Un sclav al fiecărei pofte obscene,

Cine trăia, a trăit doar ca să se revolte.

Răspunsuri la obiecţiile aduse împotriva doctrinei neputinţei înnăscute

¨      Argument. „Dacă omul nu are o voinţă liberă, atunci el nu se află sub nici o obligaţie morală de a ţine Legea lui Dumnezeu.

 q       Răspuns. Aceasta depinde de felul în care a apărut neputinţa. Dacă ea este o neputinţă creată atunci nu poate fi nici o obligaţie. Dar dacă neputinţa este dobândită, obligaţia rămâne. Biblia învaţă în Geneza 2 că omul a dobândit neputinţa de a-i plăcea lui Dumnezeu prin actul păcătos de neascultare deliberată. De aceea, omul încă este responsabil în ciuda faptului că voinţa sa nu mai este liberă. Voinţa a devenit sclava păcatului şi are nevoie să fie eliberată de puterea şi de poluarea sclaviei păcatului.

 ¨      Argument. „Dacă omul nu poate să asculte de legea divină atunci el nu este liber.

q       Răspuns. Obiecţia apare dintr-o idee confuză despre libertate. Omul este sclav faţă de păcar, dar acţionează din înclinaţiile sale inerente şi astfel este liber.

 Dacă se pune întrebarea, „Poate un păcătos să se pocăiască dacă vrea?” răspunsul este, „Aceasta depinde de înţelesul lui „vrea.” Dacă prin „vrea” se înţelege că există o înclinare sau dacă doreşte cu totul, atunci răspunsul este „Da.” Dar aceasta este în sine pocăinţă şi astfel ceea ce vrea să spună este, „Poate un păcătos să se pocăiască dacă se pocăieşte?” Faraon părea doritor să se pocăiască de fiecare dată când disciplina Divină a căzut peste el. Totuşi, el nu şi-a putut schimba natura sa şi să încheie cu Domnul într-o convertire autentică. Dacă prin „vrea” este înţeleasă voinţa, răspunsul este, „Nu!” pentru că un om nu poate să îşi schimbe natura sa doar prin voinţă.

¨      Argument. „Dacă nu există nici o capacitate, atunci omul nu trebuie să facă nimic.

q       Răspuns. În timp ce o persoană nu se poate vindeca singură, ea poate să îi ceară aceasta medicului. Omul poate să meargă la Mântuitor şi să ceară mântuirea.

¨      Argument. „Dacă omul poate să se pocăiască de la sine, atunci Dumnezeu îl va aştepta.

q       Răspuns. Timpul lui Dumnezeu este acum. Dacă omul simte capacitatea sa în această problemă, atunci omul îşi va lua timpul său.

¨      Argument. „De ce ar porunci Dumnezeu omului să facă ceea ce el nu poate să facă?

q       Răspuns. Pentru că Dumnezeu ne porunceşte să facem aşa. Şi mai departe Dumnezeu împlineşte harul de care este nevoie, „Hatul Meu iţi este îndeajuns.

Agape Chapel Ministries

PO Box 59084

Norwalk, CA 90652

USA

http://www.voxdeibaptist.org/antropologie_Stanford_Murrell.htm

Seceriş la Hezeriş

Pentru credincioşii baptişti din localitatea Hezeriş,  județul Timiş,  ziua de 28 iulie a fost una de mare bucurie duhovnicească. Ema, o tânără de 18 ani, l-a mărturisit pe Isus Hristos ca Domn şi Mântuitor personal în apa botezului.

Au cântat spre slava Domnului Andreea Cruceanu şi un grup de tineri din Dumbrava.Evanghelia a fost vestită de preşedintele Comunității Bisericilor Creştine Baptiste Timişoara, pastorul Ionel Tuțac,  iar actul botezului a fost oficiat de către pastorul Sorin Stoia.