Antropologia: Doctrina Umanităţii, de R.P. Nettelhorst, Quartz Hill School of Theology. Ramura din teologie dedicată studiului rasei umane este etichetată „antropologia”, deşi ea are o slabă legătură, dacă are vre-una, cu studiul ştiinţific al umanităţii care este denumită la fel. O definiţie a acestui subiect teologic este „examinarea originii, naturii şi destinului rasei umane din perspectiva relaţiei sale cu Dumnezeu.” Probabil o cale mai bună de a nu uita la aceasta este să spunem că antropologia este studiul întrebărilor eterne ale vieţii: „Cine sunt eu?”, „De ce sunt eu aici?” şi „Unde mă duc eu?” Aceste trei întrebări vor forma schiţa de bază al studiului nostru despre oameni.
Antropologia: Doctrina Umanităţii
Psalmul 8:4-6 afirmă:
„Ce este omul, ca să Te gândeşti la el?
Şi fiul omului, ca să-l bagi în seamă?
L-ai făcut cu puţin mai pe jos decât Dumnezeu, şi l-ai încununat cu slavă şi cu cinste.
I-ai dat stăpânire peste lucrurile mâinilor Tale, toate le-ai pus supt picioarele lui…”
Ramura din teologie dedicată studiului rasei umane este etichetată „antropologia”, deşi ea are o slabă legătură, dacă are vre-una, cu studiul ştiinţific al umanităţii care este denumită la fel. O definiţie a acestui subiect teologic este „examinarea originii, naturii şi destinului rasei umane din perspectiva relaţiei sale cu Dumnezeu.” Probabil o cale mai bună de a nu uita la aceasta este să spunem că antropologia este studiul întrebărilor eterne ale vieţii: „Cine sunt eu?”, „De ce sunt eu aici?” şi „Unde mă duc eu?” Aceste trei întrebări vor forma schiţa de bază al studiului nostru despre oameni.
I. Cine sunt eu?
Ar trebui să ne uităm înapoi spre început pentru răspunsul la întrebarea „cine sunt eu?” În Geneza 1:26-31 şi 2:4-25 aflăm că oamenii au fost creaţi făpturi după chipul lui Dumnezeu. (Ce ar putea fi chipul lui Dumnezeu a fost discutat în detaliu în Capitolul cinci, partea a doua.)
Biblia este explicită în relatarea creaţiei speciale a rasei umane. Doi oameni au fost creaţi, un bărbat şi o femeie. Bărbatul a fost creat primul (Geneza 2:4-25, 1 Timotei 2:13), din ţărâna pământului, în timp ce femeia a fost creată a doua, dintr-o parte a omului.
Cum erau primii doi oameni?
Biblia nu ne spune multe lucruri despre primele două fiinţe umane, practic orice spunem despre ele este o speculaţie. În lecturile sale asupra Genezei, Martin Luther a scris că, după părerea sa, Adam, în starea sa originală, era superior animalelor, chiar în acele puncte în care ele sunt puternice.
Sunt convins pe deplin că înainte ca Adam să păcătuiască ochii săi erau atât de ageri şi de clari încât ei îi întreceau pe cei ai linxului şi ai vulturului. El era mai puternic decât leii şi urşii, a căror putere este foarte mare; şi el mânuia în acelaşi fel în care noi mânuim păpuşile … Dacă ne uităm după un filozof remarcabil, să nu îi uităm pe primii noştri părinţi în timp ce ei erau încă liberi faţă de păcat.
Presupunerea obişnuită că primul cuplu uman erau Protestanţi Anglo-Saxoni albi nu este numai prostească, ci trădează o îngustime şi un etnocentrism înspăimântător. Din tot ceea ce cunoaştem, ei puteau să fie negri şi să aibă trei metri. Studentul Bibliei ar trebui să fie foarte atent să nu îngăduie prejudecăţilor sale culturale să intre în calea unei interpretări corecte; speculaţia este fină, doar atâta timp cât el recunoaşte că ea este speculaţie. În minutul în care interpretarea devine evanghelie, el a mers prea departe.
Când au fost creaţi oamenii?
Geneza 1:31 afirmă că oamenii au fost creaţi „în a şasea zi” a creaţiei. Dincolo de aceasta, nu putem fi siguri. Episcopul Ussher, bazându-se pe socotelile sale a genealogiilor din Geneza, a postulat că lumea în 4004 î. Hr. – în octombrie, mai exact. Dacă nu sunt găuri în înregistrarea genealogică din Geneza, atunci data lui Ussher este potrivită. Dar o genealogie fără găuri este foarte puţin probabil.
Care a fost scopul acestor genealogii? În primul rând, în mod evident, ei caută să lege trecutul de prezent şi în al doilea rând, prin aceasta ei au împiedicat o interpretare mitologică a primelor capitole din Geneza.
Ce este un mit? Termenul mit este folosit în studiul religiei şi al culturii pentru povestiri, în care subiectul lor este despre zei şi fiinţe super-umane şi evenimente extraordinare sau circumstanţe dintr-un timp care sunt în întregime diferite faţă de experienţa umană obişnuită. Miturile nu încearcă să dovedească faptul că evenimentele neobişnuite, transcendente sau divine despre care se vorbeşte sunt posibile. Fiecare mit se prezintă în sine ca o povestire autoritară de fapte, indiferent de cât de diferite ar fi ele faţă de lumea obişnuită. Termenul grec original pentru mit indică „cuvânt” în sensul unei declaraţii decisive finale. El diferă de grecescul „logos”, „cuvânt” a cărui validitate sau adevăr poate fi argumentată sau demonstrată (conform 2 Petru 3:5 „…odinioară erau ceruri şi un pământ scos prin Cuvântul [logos] lui Dumnezeu din apă şi cu ajutorul apei.” Punctul de vedere al Noului Testament despre Geneza este că ea este un adevăr verificabil, nu un mit. Astfel este clar că investigaţia ştiinţifică în chestiunea originilor este rezonabilă şi dezirabilă). Deoarece miturile prezintă evenimente extraordinare fără a încerca să le justifice, uneori oamenii au presupus că miturile sunt pur şi simplu poveşti false care nu se pot dovedi şi astfel au făcut cuvântul „mit” un sinonim pentru „fabulă”. Totuşi, în studiul religiei trebuie să fie păstrată în minte diferenţa dintre mit şi fabulă.
Miturile sunt povestiri cu o autoritate absolută care este implicată mai degrabă decât afirmată; ele povestesc evenimente şi stări de lucruri care întrec lumea umană obişnuită, totuşi sunt de bază în lumea aceea; timpul în care evenimentele relatate au loc este în totalitate diferit de timpul istoric obişnuit al experienţei umane (şi în majoritatea cazurilor inimaginabil de multă vreme în urmă); actorii din naraţiune sunt de obicei zei sau alte fiinţe extraordinare (cum ar fi animale, plante, primii oameni, sau anumiţi oameni mari care au schimbat condiţia umană). Multe alte forme de literatură împărtăşesc una sau mai multe dintre trăsăturile acestei definiţii a mitului fără a deveni mitice. Un exemplu modern de mit este trilogia Războiul Stelelor; desigur, este ştiinţifico-fantastică, dar este şi un mit: „Într-o galaxie îndepărtată, cu mult timp în urmă…”
Cum se face că Geneza nu este un mit? Într-un mit, evenimentele şi relaţiile sunt diferite faţă de experienţa umană obişnuită, totuşi ele sunt de bază în acea lume. Cu siguranţă este evident că evenimentele creaţiei, potopul sau turnul Babel diferă de experienţa umană obişnuită. Cu siguranţă, nici o fiinţă umană nu a fost martor al creaţiei. Viaţa în Grădina Edenului, cu un şarpe vorbitor, nu este obişnuită şi ar părea mai mult un mit decât o realitate. Dar aici genealogiile vin să salveze. Miturile descriu evenimente care s-au petrecut inimaginabil de mult timp în urmă, sau cu mult, mult timp în urmă. Aceasta nu se poate spune despre povestirile creaţiei din cauza genealogiilor: ele leagă evenimentele înregistrate în Geneza cu prima audienţă a acelei povestiri. Adam poate fi urmat, pas cu pas, până la Noe, şi Noe poate fi urmat, pas cu pas, până la Avraam, şi Avraam până la Moise. Aceşti indivizi, Adam şi Noe, nu sunt semizei, ci sunt oameni reali în carne şi oase – oameni cu care cititorii Genezei au o legătură intimă.
Mai mult, Eden nu este un loc îndepărtat în spaţiu, deoarece el este localizat chiar în Orientul Apropiat, cu râurile obişnuite – nu misterioase – Tigru şi Eufrat care curg prin el: prima casă a rasei este pusă în mijlocul unei puteri mondiale. S-ar putea argumenta efectiv că nu numai că Geneza nu este mitologică, ea este o corectură inerent anti-mitologică faţă de mitologiile Antice din Orientul Apropiat care erau curente în zilele lui Moise. Moise a împrumutat din genul mitologic prin faptul că el a folosit elemente găsite în mituri – cum ar fi „soarele”, „luna”, „stelele”, „adâncul”, „Pământul” – dar face aceste „divinităţi” (cum erau ele privite în mitologia din Orientul Apropiat) neînsufleţite şi create, mai degrabă decât creative. Astfel, genul este folosit într-un astfel de fel încât, nu numai că este imposibil să interpretăm Geneza ca un mit, ci ea devine o critică curată împotriva mitului.
Selectivă sau completă?
Când comparăm genealogiile din Geneza cu listele genealogice din alte părţi ale Bibliei şi alte texte din Anticul Orient Apropiat, putem decide dacă aceste liste sunt complete sau selective?
Comparaţie
Evanghelia după Matei conţine o genealogie selectivă. În versetul 17 din capitolul unu, Matei subliniază că: „Deci, de la Avraam până la David, sînt patrusprezece neamuri de toate; de la David până la strămutarea în Babilon sînt patrusprezece neamuri; şi de la strămutarea în Babilon până la Hristos, sînt patrusprezece neamuri.” Din aceasta cunoaştem că lista sa genealogică împarte artificial în trei grupuri de patrusprezece nume fiecare. Natura selectivă a genealogiei sale este clară când comparăm Matei 1:8 şi 1 Cronici 3:10-12, sau 1:12 şi 1 Cronici 3:18-19, sau 1:13 şi 1 Cronici 3:19-20. Deci pentru a obţine tiparul descris în versetul 17, Matei omite intenţionat câteva nume.
De vreme ce, cel puţin în înregistrarea genealogică a lui Matei, există găuri demonstrabile nu este nerezonabil şi nici fără precedenţă, să presupunem că ar putea exista găuri în genealogiile din Geneza 5 şi 10-11. Ce alte argumente există pentru respingerea lui Geneza 5 şi 10-11 ca fiind o cronologie strictă?
Argumente din tăcere
Dacă lista de nume şi vârste din Geneza 10-11 ne-a fost dată cu scopul de a construi o cronologie pre-Avraamică, este ciudat că Moise a eşuat în a da numărul total de ani de la Potop la Avraam. Obiecţia ridicată împotriva acestui punct este că Moise s-a aşteptat ca cititorul să socotească el totalul şi de aceea nu a adăugat cuvinte inutile.
Răspunsul la această obiecţie este că nu a luat nimic de bun în abilitatea cititorului de a aduna doar două numere din viaţa fiecărui patriarh antediluvian (Geneza 5) pentru a stabili durata totală a viaţii lor. Dacă durata întregii perioade a fost unul dintre motivele oferirii genealogiei, cât de simplu i-ar fi fost să dea totalul, aşa cum a făcut-o în Exod 12:40 pentru timpul şederii lui Israel în Egipt.
Forma simetrică
Genealogiile din Geneza 5 şi 11 sunt perfect simetrice. În fiecare dintre cele două genealogii sunt listaţi zece patriarhi, cu cel de-al zecelea patriarh care a avut trei fii importanţi:
| Geneza 5 | Geneza 11 |
| Adam | Sem |
| Set | Arpacşad |
| Enos | Cainan |
| Cainan | Şelah |
| Mahalaleel | Eber |
| Iared | Peleg |
| Enoh | Reu |
| Metusala | Serug |
| Lameh | Nahor |
| Noe | Terah |
| (Sem, Ham, Iafet) | (Avram, Nahor, Haran) |
Informaţii neînsemnate
Informaţiile date cu privire la fiecare patriarh este neînsemnată pentru o cronologie strictă. Geneza 5:6-8 afirmă că „La vârsta de o sută cinci ani, Set a născut pe Enos. După naşterea lui Enos, Set a mai trăit opt sute şapte ani, şi a născut fii şi fiice. Toate zilele lui Set au fost de nouă sute doisprezece ani; apoi a murit.” Acum dacă scopul acestei genealogii era să ne ofere o cronologie, tot ceea ce trebuia să spună era că „Set a trăit 105 ani şi l-a născut pe Enos”. Dar faptele adiţionale care ni se oferă cu privire la fiecare patriarh indică faptul că scopul acestor genealogii a fost să ne arate mai mult – de exemplu, cu câtă credincioşie a păzit Dumnezeu linia Mesianică (Geneza 3:14; 9:26) chiar şi în ere de apostazie generală (Geneza 6:1-12; 11:1-9); sau pentru a întipări asupra noastră vitalitatea şi măreţia umanităţii din acele zile străvechi de la începutul lumii; pentru a demonstra împlinirea blestemului din Geneza 2:17 prin repetarea melancolică a expresiei „şi apoi a murit”; pentru a arăta prin durata de viaţă mai scurtă a patriarhilor postdiluvian şi prin omisiunea numărului lor total de ani în viaţă efectul de restrângere al blestemului asupra trupului uman; şi pentru a face ca înregistrarea să se termine în termenii poruncii din 9:1, care a fost atât de vitală în importanţa ei cu privire la potop, prin omiterea cuvintelor „şi el a murit” în genealogia din Geneza 11. De aceea, de vreme ce atât de multe scopuri pedagogice sunt evidente în aceste două genealogii ce nu au de a face nimic cu lungimea reală a perioadei totale, nu este necesar să le imprimăm într-un sistem cronologic rigid.
Contemporanii lui Avraam?
Este puţin probabil ca patriarhii de după potop să fi fost contemporani cu Avraam, totuşi dacă interpretarea cronologică strictă a lui Geneza 11 este corectă, toţi patriarhii post-diluvian, inclusiv Noe, încă ar fi trăit când Avraam era de cincizeci de ani; trei dintre cei care au fost născuţi înainte de turnul Babel ar fi trăit după Avraam; şi Eber, tatăl lui Peleg nu numai că ar fi trăit după Avraam, dar ar fi trăit încă doi ani după ce Iacov a ajuns în Mesopotamia să lucreze pentru Laban!
În faţa acestui lucru, aceasta pare foarte ciudat. Încă mai ciudat, Iosua a raportat că părinţii lui Avraam inclusiv Terah, erau idolatri când ei locuiau „în vechime de cealaltă parte a Râului” (Iosua 24:2, 14, 15). Dacă patriarhii Noe şi Sem erau încă vii (aşa cum cere o interpretare cronologică strictă) atunci, ca şi „părinţi ai lui Avraam”, ei au căzut în idolatrie prin aceştia!
Cronologia antică din Orientul Apropiat
Cel mai serios argument împotriva unei cronologii stricte fără găuri din Geneza 5 sau 10-11 este cel al cronologiei Orientului Apropiat. John Pilkey scrie: Genealogia din Geneza 11:10-26 pare să conţină o cronologie pentru intervalul dintre Potop, numit în 11:10, şi naşterea lui Avram, numită în 11:26. Se pune că Arpacşad, fiul lui Sem a fost născut la doi ani după Potop, ca şi când ar iniţia un proces cronologic ce se sfârşeşte cu Avram. Despre fiecare dintre descendenţii lui Arpacşad se spune că a fost născut când tatăl său a ajuns la o anumită vârstă. Dacă aceste vârste sunt însumate fără găuri ipotetice, doar 220 de ani au survenit între naşterea lui Arpacşad şi cea a lui Terah, tatăl lui Avram. În 11:26, timpul naşterii lui Avram este stabilit mai vag ca fiind la ceva timp după ce Terah a ajuns la şaptezeci. Chiar dacă data naşterii lui Avram este întârziată ipotetic, intervalul dintre ea şi Potop nu putea să treacă de trei sau patru secole; şi, din alte notiţe cronologice din Vechiul Testament, Potopul nu putea să aibă loc cu mult mai devreme de anul 2500 î. Hr.
Doctrina unui Potop în al treilea mileniu a devenit o încurcătură apologetică datorită orientărilor puternic ştiinţifice întemeiate în secolul nouăsprezece când istoricii au fost de acord cu geologii în percepţia că Pământul este mult mai vechi decât s-a crezut mai înainte. Deşi vârsta Pământului nu este strict aceeaşi chestiune cu data Potopului, revizia cronologică în sus a devenit un semn al falsificării ştiinţifice. Potopul din al treilea mileniu a început să pară naiv şi de necrezut. O extrapolare a listei cu împăraţi egipteni a lui Manetho a dus la avansarea primei dinastii a Faraonului Menes înapoi în mileniul al patrulea. Din 1900, arta stratigrafiei, dezvoltarea sistemelor cronologice rafinate, şi tehnica de datare cu carbon au dat toate impresia că progresul în ştiinţa istorică depinde de un punct de vedere evoluţionist în dezacord cu orice cronologie teologică solid structurată şi coerentă a lumii.
Dacă de exemplu alegem o dată a Potopului în 2500, întâlnim riscul de a fi jenaţi dintr-odată de o dovadă pur ştiinţifică a faptului că populaţia lumii în acel timp nu era de opt ci de optzeci de milioane; sau că unele oraşe din Orientul Mijlociu sau o reţea de oraşe era locuită continuu între anii 2900 şi 2000.
Probleme ale respingerii unei cronologii stricte
În timp ce alte genealogii ca cea din Matei au în mod clar găuri, dintr-un punct de vedere lingvistic este foarte dificil să postulăm găuri în genealogiile din Geneza. Cu siguranţă este adevărat faptul că, cuvântul „a deveni tatăl lui” poate însemna „a deveni strămoşul lui”. La o adică, Isus este numit Fiul lui David, deşi este evident că mulţi oameni au intervenit între ei. Şi găurile pot fi demonstrate în genealogiile lui Matei şi a lui Luca şi oriunde altundeva în Biblie. Dar în toate aceste cazuri nu se dau referinţe explicite la ani; adică: doar în aceste genealogii din Geneza ni se spune că acela şi acela a trăit atâţia ani şi apoi l-a născut pe acela şi pe acela. Ar avea vre-un motiv cititorul mediu să suspecteze găuri, sau să bănuiască faptul că textul a lăsat atât de mult nespus?
Cineva ar putea fi tentat să accepte genealogiile la valoarea nominală, cel puţin până când astfel de găuri pot fi demonstrate în genealogii care sunt construite ca şi cele din Geneza 5 şi 10-11.
Presupuneri culturale
Totuşi, probabil cititorul obişnuit Semitic cu ar găsi ideea de genealogie incompletă ca fiind un concept atât de ciudat. Un cititor Semitic ar observa simetria dintre Geneza cinci şi Geneza unsprezece. De vreme ce genealogiile incomplete sunt ceva comun în Biblie şi în alte literaturi din Orientul Apropiat, în ciuda neîndemânării aparente a unei astfel de înţelegeri pentru un american modern, de fapt este natural să acceptăm genealogiile din Geneza ca fiind selective, fără nici un gând de a stabili o cronologie corectă a perioadelor aflate în discuţie.
Cu îngăduirea golurilor în genealogii, listările vor fi înţelese ca având următoarea formă (din Geneza 11):
La vârsta de treizeci şi cinci de ani, Arpacşad a devenit strămoşul lui Şelah (şi după ce a devenit strămoşul lui Şelah, Arpacşad a mai trăit patru sute trei ani; şi a născut fii şi fiice).
La vârsta de treizeci de ani, Şelah a devenit strămoşul lui Eber. (şi după a devenit strămoşul lui Eber, Şelah a mai trăit patru sute trei ani; şi a născut fii şi fiice).
La vârsta de treizeci şi patru de ani, Eber a devenit strămoşul lui Peleg (şi după a devenit strămoşul lui Peleg…)
Alte dovezi în plus pentru găuri
1 Cronici 16:14-17 (compară Psalmul 105:7-10; Deuteronom 7:9) înregistrează:
Domnul este Dumnezeul nostru;
judecăţile Lui se împlinesc pe tot pământul.
Aduceţi-vă aminte totdeauna de legământul Său;
de făgăduinţele Lui,
făcute pentru o mie de neamuri de oameni,
de legământul pe care l-a făcut cu Avraam,
şi de jurământul pe care l-a făcut lui Isaac;
El l-a făcut o lege pentru Iacov,
un legământ veşnic pentru Israel: …
Aceste pasaje par să sugereze că au existat mai mult de douăzeci de generaţii listate în Geneza 5 şi 11 între timpul lui Adam şi timpul lui Avraam. Deşi este posibil să citim „o mie de generaţii” în paralel du „veşnic” în versetul 15, făcând astfel „mii de generaţii” o hiperbolă figurativă, cineva ar putea argumenta uşor că „mii de generaţii” defineşte „veşnic”, trecând de la general la specific (ca în Proverbele numerice). Totuşi, dacă „mii de generaţii” este figurat sau hiperbolic, aceasta încă sugerează că mai mult de douăzeci de generaţii sunt considerate aici.
Când pasajele din Psalmi şi din Cronici sunt legate de alte dovezi deja discutate, pare dificil să evităm sugestia că genealogiile din Geneza sunt mai degrabă selective decât complete.
Rezumat
- Genealogiile servesc scopului de a lega trecutul de prezent. Ele elimină mitul ca o interpretare posibilă a textului din Geneza.
- Există probleme în felul în care să înţelegem genealogiile. Cea mai naturală interpretare la prima vedere ar fi că ele sunt complete. Totuşi, aceasta violează cronologia general acceptată, situând potopul în anul 2500 î. Hr., în mijlocul unei perioade continue demonstrabile de locuire.
- Probabil un Semit, văzând natura sinonimică şi paralelă a genealogiilor le-ar înţelege ca fiind mai degrabă selective decât complete.
- 1 Cronici 16:14-17 (cu Psalmul 105:7-10 şi Deuteronom 7:9) par să sugereze mai mult de douăzeci de generaţii între Adam şi Avraam.
Este fiinţa umană mai mult decât suma atomilor săi?
Geneza 2:7 înregistrează că „Omul a devenit un suflet viu.” Ce este un suflet? Răspunsul nu este atât de uşor de aflat precum ar crede unii. Există o deosebire de concept între termenii din Vechiul şi Noul Testament traduşi cu acelaşi cuvânt englez. Deosebirea esenţială stă în faptul că termenul evreiesc pentru suflet, nephesh, spre deosebire de termenul grec pentru suflet psuche, nu este o entitate spirituală care există în afara trupului. Evreiescul nephesh este folosit în general pentru a denumi oameni individuali sau animale în esenţa lor totală (Geneza 1:20 şi Exod 1:5). Acesta este clarificat în special în Geneza 2:7 unde suflarea divină este suflată în trup, şi astfel a format o singură fiinţă. „un nephesh viu, adică un om.”
Totuşi, ar trebui să fie notat că nephesh este folosit alternativ cu cuvântul evreiesc pentru duh, ruah. Ruah înseamnă şi el „vânt” sau „suflare” sau „emoţie”; contextul singur poate determina traducerea potrivită pentru cuvânt: dacă ruah apare ca un substantiv masculin, sau dacă apare singur, el are sensul de „vânt”. Dacă el este folosit ca un substantiv feminin, el are sensul de „suflare” sau „duh” sau „emoţie”.
Cuvântul grecesc pentru duh este pneumos, şi este întotdeauna neutru (de la acest cuvânt grecesc avem astfel de cuvinte engleze precum „pneumatic”). Probabil nu este nici o mirare că Noul Testament vorbeşte despre dificultatea de a despărţi „sufletul” de „duh”.
Capitolele care deschid Geneza indică originea părţii spirituale a lui Adam, tot aşa cum indică originea părţii materiale: amândouă vin direct de la Dumnezeu. Dar unde îşi are originea sufletul uman? Au fost propuse trei teorii.
Teoria pre-existenţei
Teoria pre-existenţei învaţă că „toate sufletele umane au fost create la începutul întregii creaţii”. Oamenii au fost la început îngeri şi au devenit oameni datorită apostaziei. Acum ei trec printr-un proces disciplinar după care ei vor fi restauraţi la statutul lor de îngeri. Aceasta este credinţa Hinduismului, Teozofiei, a lui Plato, Iustin Martirul şi Origen. Elemente ale acestei idei pot fi găsite şi în Mormonism.
Teoria pre-existenţei a fost condamnată ca şi erezie de Consiliul de la Constantinopol din 540 d. Hr. Cel mai serios defect este în incompatibilitatea sa cu doctrina păcatului iniţial. Legea Non-contradicţiei pare să o elimine ca şi alternativă viabilă.
Teoria creaţiei
Teoria creaţiei învaţă că „sufletul şi duhul fiecărui individ sunt create la naştere prin acţiunea directă a lui Dumnezeu.” Acest punct de vedere a fost învăţat de Aristotel (384 î. Hr.), de Ieronim (340 d. Hr.), de Biserica Romano Catolică şi de majoritatea Reformatorilor. Trei versete din Scriptură sunt numite pentru a susţine teoria:
Ei au căzut cu feţele la pământ, şi au zis: „Dumnezeule, Dumnezeul duhurilor oricărui trup! Un singur om a păcătuit, şi să Te mânii împotriva întregii adunări?” (Numeri 16:22)
Proorocia, Cuvântul Domnului despre Israel. Aşa vorbeşte Domnul, care a întins cerurile şi a întemeiat pământul, şi a întocmit duhul omului din el… (Zaharia 12:1)
Şi apoi, dacă părinţii noştri trupeşti ne-au pedepsit, şi tot le-am dat cinstea cuvenită, nu trebuie oare cu atât mai mult să ne supunem Tatălui duhurilor, şi să trăim? (Evrei 12:9)
Totuşi, mi se pare că aceste trei pasaje permit cu greu o astfel de interpretare; o comparaţie cu Psalmul 119:73 şi 139:13-16 pare să creeze dificultăţi în special pentru interpretarea în lumina teoriei creaţiei a lui Zaharia 12:1 (versetul central în teorie):
Mâinile Tale m-au făcut, şi m-au întocmit; dă-mi pricepere, ca să învăţ poruncile Tale!
(Psalmul 119:73)
Tu mi-ai întocmit rărunchii,
Tu m-ai ţesut în pântecele mamei mele:
Te laud că sînt o făptură aşa de minunată.
Minunate sînt lucrările Tale,
şi ce bine vede sufletul meu lucrul acesta!
Trupul meu nu era ascuns de Tine,
când am fost făcut într-un loc tainic,
ţesut în chip ciudat, ca în adâncimile pământului.
Când nu eram decât un plod fără chip, ochii Tăi mă vedeau;
şi în cartea Ta erau scrise toate zilele cari-mi erau rânduite,
mai înainte de a fi fost vreuna din ele. (Psalmul 139:13-16)
Dificultatea pentru perspectiva creaţionistă vine din simpla realizare că, de vreme ce trupurile noastre sunt produse ca şi rezultat al fertilizării şi al dezvoltării normale a fetusului, şi de vreme ce aceste două versete din Psalmi trebuie să fie interpretate ca expresii ale purtării de grijă mediate de Dumnezeu pentru dezvoltarea noastră individuală, de ce într-un pasaj foarte similar (Zaharia 12:1) ar trebui să credem că în discuţia despre formarea duhurilor noastre, nu se are în vedere ceva mai mult decât acelaşi lucru? Mai mult, teoria înfruntă în esenţă aceeaşi problemă pe care am văzut-o în teoria anterioară: ce putem spune despre păcatul original (sau imputat)? Dacă oamenii sunt născuţi în păcat, înseamnă că Dumnezeu creează un duh contaminat cu păcat, sau înseamnă că el îl creează şi apoi imediat îl condamnă? Din nou, Legea Non-contradicţiei pare să creeze dificultăţi de neînvins pentru această teorie.
Teoria Traduciană
Teoria Traduciană învaţă că „partea spirituală a omului este acordată prin procreaţie astfel că individul îşi primeşte întreaga sa persoană de la părinţii săi.” Această teorie a fost acceptată de Tertulian (secolele 2 şi 3 d. Hr.), de Augustin (354 – 430 d. Hr.), de Luterani şi de majoritatea teologilor moderni (Chafer, Bancroft, Delitzsch). Tăria argumentului este compatibilitatea sa cu păcatul original şi simplismul ei. Ea este susţinută şi de pasaje ca Evrei 7:9-10, sau Psalmul 51:5, care afirmă explicit că părintele produce un copil păcătos în momentul concepţiei.
Partea spirituală a fiinţelor umane
Întrebarea majoră cu privire la partea spirituală a omului este dacă imaterialul este făcut din una sau din două părţi; adică, fiinţa umană este un trup cu un suflet şi un duh, sau fiinţa umană este un trup cu o parte spirituală?
Suportul poziţiei dihotomice (un trup cu o singură parte spirituală unificată) este următorul: omul se spune că a devenit un suflet viu (Geneza 2:7). Sufletul este omul întreg, nu ceva care el îl are simplu. În 1 Petru 2:11 întreaga parte imaterială este numită printr-un nume: „suflet”. Iacov vorbeşte despre o compoziţie dublă a omului şi el a folosit „duhul” pentru a vorbi despre partea imaterială (Iacov 2:26). Chiar Pavel a vorbit doar despre două părţi ale omului: trupul şi duhul (1 Corinteni 7:34).
Poziţia trihotomică răspunde foarte simplu la aceste puncte. 1 Tesaloniceni 5:23 şi în special Evrei 4:12 par să facă o distincţie precisă între suflet şi duh şi că ele nu sunt în întregime sinonime. Astfel, partea imaterială a omului este într-un fel ceva mai mult decât un singur lucru.
Toţi oamenii sunt derivaţi dintr-un singur strămoş?
Relatarea din Geneza face absolut clar faptul că toate fiinţele umane care au trăit sau care vor trăi vre-odată sunt descendenţi din primii doi oameni, Adam şi Eva (Adam înseamnă „omenire” şi Eva înseamnă „viaţă”). Eva îşi primeşte acest nume deoarece „ea este mama tuturor celor vii.” (Geneza 3:20) Unitatea rasei este clară şi din istoria seculară, limbă, psihologie şi fiziologie. Chiar şi evoluţioniştii care o resping pe Eva biblică presupun că specia umană s-a ridicat într-un singur loc, dintr-o singură femeie. De fapt, membrii rasei umane sunt atât de apropiat înrudiţi unul de celălalt, încât nici unul nu este cu mai mult de douăzeci de generaţii de a fi înrudit cu orice altă persoană de pe faţa planetei (spre descurajarea profundă a rasiştilor).
Romani 5:12 ne asigură că păcatul afectează întreaga rasă. Unitatea rasei este indispensabilă pentru teologia biblică. Aceasta afectează doctrina depravării omului. Dacă omenirea este din două sau mai multe surse, atunci nu ar putea exista o doctrină valabilă a depravării. Observaţi 1 Corinteni 15:22 care indică faptul că din cauza lui Adam „toţi mor.”
Trebuie să notăm un lucru din aceasta: dacă se găseşte viaţă inteligentă în afara Pământului, nu va trebui să le trimitem misionari; de fapt, aceasta ar fi o pierdere de timp, de vreme ce ei nu ar fi descendenţi din Adam, şi de aceea moartea lui Isus pe Pământ nu ar fi pentru ei. Dumnezeu trebuie să fi făcut aranjamente separate pentru ei. În acelaşi fel, nu trebuie să ne îngrijorăm cu privire la ce se întâmplă cu animalele după ce ele mor: ele nu sunt în Adam, şi de aceea dacă ele au suflet, Dumnezeu a făcut aranjamente separate pentru ele.
Deci care este condiţia morală a rasei?
Dumnezeu a creat fiinţele umane fără păcat, potrivit lui Geneza 1:25 şi 31. Teologilor le place să numească această condiţie, înainte ca Adam să păcătuiască, „starea inocenţei”. Această sfinţenie originală este definită adesea ca o tendinţă a sentimentelor şi a voinţei (deşi însoţită de abilitatea de a alege răul) în direcţia cunoştinţei spirituale a lui Dumnezeu şi a lucrurilor divine în general. Aceasta este deosebită de sfinţenia desăvârşită a sfinţilor, aşa cum afecţiunea instinctivă şi inocenţa copilului diferă de sfinţenia care a fost dezvoltată şi a fost întărită prin îndurarea ispitei. Adam era responsabil moral. El nu a fost înzestrat cu sfinţenie absolută, ci cu siguranţă cu o stare fără de păcat de probă care îl înclina spre Dumnezeu. Adam a fost creat ca şi om matur; înţelegerea sa a păcatului era mai obiectivă decât cea a noastră. Potrivit lui Geneza 2:8-9 şi 15 Adam şi Eva trăiau într-un mediu perfect: toate nevoile lor erau împlinite. Lor le-a fost dat un scop şi un înţeles de către Dumnezeu. Geneza 2:15 înregistrează că cel puţin una din sarcinile lor era să se îmbrace şi să păzească grădina Eden. Nu este clar ce atrage după sine aceasta, deoarece problema spinilor şi a scaieţilor nu apăruse încă. În orice caz, aceasta nu era o muncă dificilă, de vreme ce lucrul din greu până la transpiraţie era o parte din blestem. Acestui prim cuplu i-au fost date trei ale slujbe, potrivit lui Geneza 1:28:
- a) Ei urmau să se reproducă. De fapt, aceasta a fost prima poruncă; cei care asociază sexul cu păcatul sunt foarte greşiţi.
- b) Ei urmau să supună Pământul. Aceasta indică faptul că ei trebuiau să ia lumea dintr-o stare sălbatică şi să o supună controlului şi administrării umane. Acest lucru este prima indicaţie că studiul naturii şi manipularea sa este intenţionată şi încurajată de Dumnezeu.
- c) În final, lor li s-a spus că stăpânească peste toate creaturile de pe planetă. Animalele din lume au fost create pentru folosul uman, şi nu invers. Activiştii de la drepturile animalelor deşi sunt sinceri şi au o inimă caldă, ei sunt teribil induşi în eroare. Oamenii sunt superiori animalelor şi animalele sunt pentru folosul nostru oricum vedem noi potrivit.
Perfecţiunea nu a fost să fie soarta rasei umane. Geneza 2:16-17 explică faptul că Dumnezeu a dat o interdicţie rasei. Ar trebui notat că, în mod proporţional erau mai multe de făcut decât lucruri care să nu le facă. Slujirea lui Dumnezeu este în primul rând pozitivă (Romani 12:1-2; 1 Tesaloniceni 4:3 şi 5:18). Doar un lucru a fost interzis: „să nu mâncaţi din pomul cunoştinţei binelui şi răului”. Ar trebui accentuat faptul că era o interdicţie împotriva mâncării din pomul cunoştinţei despre conceptele de bine şi de rău, nu o interdicţie împotriva activităţii intelectuale (vezi Capitolul patru, partea 4).
Păcatul nu a început în mahalale, nici nu a rezultat din sărăcie. Păcatul a început în paradis. Pomul cunoştinţei binelui şi răului a fost numit aşa pentru că el a devenit o chestiune de test. Fructul nu avea o putere specială de blestem; putea fi orice fruct. Pur şi simplu Dumnezeu l-a desemnat pe acela. Nu ni se spune ce fruct era. S-a afirmat simplu că el era „bun de mâncat şi plăcut de privit” (Geneza 3:6). Fiţi siguri că separaţi pomul vieţii de pomul cunoştinţei binelui şi răului. Pomul vieţii era un pom cu puterea de a prelungi viaţa fizică. El avea o putere unică. Adam nu a mâncat din el.
Adam a fost ispitit de Eva ca să păcătuiască, care la rândul ei a fost ispitită de şarpe. Se presupune că acest şarpe (Geneza 3:1) este Satan, deşi Biblia nu este niciodată explicită în afirmarea acestui lucru (conform Apocalipsa 12:9 care este o aluzie la aceasta). În orice caz, Adam a fost ispitit şi această ispitire este fundamentul pentru argumentele Noului Testament cu privire la mântuire. Fără cădere, nu ar mai fi fost nevoie de răscumpărare (Romani 5:12-21, 1 Corinteni 15:21-22). Un punct interesant de observat este că Adam nu a fost înşelat: el a ştiut ce făcea. De aceea Dumnezeu nu condamnă rasa umană din cauza lui Eva care a fost înşelată, ci din cauza lui Adam (1 Timotei 2:13- 14; 2 Corinteni 11:3). Întreaga rasă umană a fost prezentă în Adam când Adam a păcătuit (1 Corinteni 15:22; conform ideii similare din Evrei 7:9-10).
Care a fost mai exact testul la care a fost pus Adam? Nu a fost invidia. Adam avea suficient din toate. Nu a fost sexul. Aceasta a fost prima poruncă a lui Dumnezeu. Deci, care a fost? Singura cale prin care cineva putea păcătui iniţial a fost să sfideze sau să respingă Cuvântul lui Dumnezeu. Păcatul lui Adam a violat voia lui Dumnezeu şi a cerut independenţă faţă de planul lui Dumnezeu. El a gândit greşit despre Dumnezeu şi nu a acceptat ceea ce Dumnezeu a spus: primul din creaţia sa care s-a împotrivit cuvântului lui Dumnezeu a fost Adam. Când Dumnezeu a spus „să fie lumină” nu vedem nici o ceartă, nu-i aşa? Doar oamenilor le-a fost dată puterea de a scutura din pumn şi să spună „nu!”
Păcatul lui Adam, ca tot păcatul, a fost un act de nebunie. El a fost creat după chipul lui Dumnezeu, totuşi a căzut la oferta lui Satan ca să „devină ca Dumnezeu”. El deja era ca Dumnezeu! Comparaţi oferta lui Satan pentru Hristos de a-i da toate împărăţiile din lume; nu erau ele ale lui oricum? Spre deosebire de Adam, Isus nu a devenit iraţional.
Deci, Adam şi Eva au căzut. Ei erau singurele persoane care au devenit păcătoase prin păcătuire. Aceasta era o schimbare constituţională fundamentală. Nici un act nu îl face pe cineva păcătos azi; în schimb, noi suntem născuţi păcătoşi.
De fapt actul păcatului a fost o predare către Satan. Aceasta a avut ca rezultat autoritatea lui Satan asupra rasei umane de atunci în colo (Matei 4:8-9 şi Efeseni 2:1-2). Întreaga lume aparţine „celui rău” (1 Ioan 5: 19). De aceea, veştile nu sunt bune. Întreaga rasă umană este „depravată totalmente”. Aceasta înseamnă simplu că există o absenţă totală a sfinţeniei din inima umană; aceasta nu se referă la intensitatea păcatului.
Contrastul este interesant. La început Dumnezeu a zis că totul era „foarte bun” (Geneza 1). În timpul potopului, acesta era „doar rău continuu” (Geneza 6:5). Vă rog să observaţi următoarele versete în legătură cu condiţia actuală a indivizilor separaţi de Hristos: Iov 14:4, 15:14, Psalmul 51:5, Eclesiastul 7:20, 29, Isaia 1:2-8, Marcu 7:15, 20-23, Galateni 5:19-21, Romani 3:9-18 şi Iacov 1:13-15. Fiinţele umane sunt pierdute în păcat prin natura lor (Efeseni 2:3) şi sunt sub conducerea lui Satan (Ioan 8:44, 1 Ioan 3:10, şi 1 Corinteni 2:14).
http://www.voxdeibaptist.org/antropologie_Nettelhorst_part01.htm
Blog Creștin Ardelean Viorel 