PNEUMATOLOGIE – doctrina despre Duhul Sfânt şi despre alte duhuri / DUHUL DE RUGĂCIUNE – James Buchanan.

26166405_528164660901519_2122504651006353946_n

DUHUL DE RUGĂCIUNE  James Buchanan

În Sfânta Scriptură se menţionează o funcţie specială a Duhului Sfânt prin care El îi ajută pe cei din poporul Său să se roage. Acest rol al Duhului Sfânt este descris în Scriptură ca fiind valabil pentru toţi credincioşii şi permanent de-a lungul istoriei existenţei bisericii. Acest adevăr îmbucurător este conţinut în promisiunea lui Dumnezeu din Vechiul Testament „Voi turna peste casa lui David şi peste locuitorii Ierusalimului un duh de har şi de rugăciune”. Acest lucru face parte din datoria implicită a fiecărui creştin după îndemnurile apostolului „Face-ţi întotdeauna tot felul de rugăciuni şi cereri în Duhul”. Cea mai puternică mărturie cu privire la rolul Duhului Sfânt este conţinută în declaraţia apostolului Pavel (Romani 8:26): „Şi tot astfel şi Duhul ne ajută în slăbiciunea noastră: căci nu ştim să ne rugăm cum trebuie. Dar însuşi Duhul mijloceşte pentru noi cu suspine negrăite.” Faptul că într-un fel Duhul lui Dumnezeu „mijloceşte pentru sfinţi”, este clar ca lumina zilei în aceste pasaje, dar poate fi util să ne întrebăm mai întâi în ce fel trebuie să înţelegem acest lucru sau în ce fel Duhul acţionează ca un Duh de har şi de mijlocire şi în al doilea rând ce lecţii, fie de avertizare, călăuzire sau încurajare, trebuie să învăţăm din această doctrină a slujbei Duhului Sfânt în rugăciune.

În explicarea acestei învăţături nu trebuie să înţelegem că Duhul Sfânt mijloceşte în persoană pentru noi sau că El adresează direct rugăciunea Sa către Tatăl în numele nostru. Hristos, ca Mijlocitor, s-a rugat în persoană pentru ucenicii Săi când încă era pe pământ şi El continuă să mijlocească pentru ei în ceruri înfăţişându-se în prezenţa lui Dumnezeu pentru ei. Duhul Sfânt însă nu e prezentat niciodată în Scriptură mijlocind în acelaşi fel, fie prin aducerea unei cereri personale înaintea Tatălui, fie înfăţişându-se pentru noi în faţa tronului aşa cum face Hristos. Cu toate acestea El mijloceşte cu adevărat pentru noi „locuind în noi” ca „Duh de har şi de rugăciune” călăuzindu-ne şi făcându-ne capabili să ne rugăm pentru noi înşine. El este Duhul de mijlocire la fel cum este Duhul de credinţă, de pocăinţă şi de nădejde. El este autorul acestor daruri, izvorul de unde ele curg şi prin care ele sunt alimentate continuu. Totuşi ele există în credincios şi sunt exercitate de el ca să devină o parte a caracterului său personal şi astfel se zice că Duhul Sfânt mijloceşte pentru noi şi ne dă har ca să dorim şi să cerem acele binecuvântări  individuale. Faptul că în acest fel trebuie înţeleasă această doctrină reiese din mai multe pasaje din Biblie care sugerează că prin harul Duhului Sfânt credincioşii sunt învăţaţi şi făcuţi capabili să aducă propriile lor cereri la tron, pentru că, în primul rând nu Duhul Sfânt ca persoană distinctă ce face parte din Treime este cel care mijloceşte, ci „Duhul care locuieşte în voi”, însuşi Duhul de înfiere, de aceea  strigăm „Abba, Tată.” În al doilea rând se spune clar că Duhul ne ajută în slăbiciunile noastre, pentru că nu ştim să ne rugăm cum trebuie – se face referire directă la propriile noastre rugăciuni şi la medierea Duhului cu scopul de a înlătura acele obstacole şi de a suplini acele lipsuri din noi care altfel ar afecta sau ar întrerupe comuniunea noastră cu Dumnezeu – şi în al treilea rând se spune că El  mijloceşte pentru noi „cu suspine negrăite”, ceea ce nu poate fi atribuit personal Duhului, ci seriozităţii morale şi profundei preocupări pe care El o trezeşte în inimile noastre; în conformitate cu aceasta se adaugă: „Cel care cercetează inimile ştie care este gândirea Duhului”. Aceste exemple diferite din Biblie sunt suficiente pentru a arăta că prin mijlocirea Duhului Sfânt trebuie să înţelegem rugăciunea şi cererea plină de seriozitate pe care, prin harul Său, noi suntem făcuţi capabili sa o aducem la tronul lui Dumnezeu.

Dacă cineva se îndoieşte de necesitatea ajutorului Duhului Sfânt în activitatea de rugăciune, cuvintele apostolului sunt suficiente pentru a-l convinge de această greşeală: chiar un om inspirat ca Pavel se alătură celorlalţi credincioşi atunci când spune: „Si Duhul ne ajută în slăbiciunile noastre, pentru că nu ştim să ne rugăm cum trebuie.” Această mărturisire plină de smerenie a propriei noastre slăbiciuni şi neştiinţe şi a dependenţei noastre simple de harul şi puterea Duhului Sfânt este într-adevăr în mare contradicţie cu sentimentele naturale ale inimii omului care este înclinată spre auto-suficienţă şi încredere plină de mândrie în puterile sale. Avem motive să ne îndoim că cei care niciodată nu au simţit nevoia harului Duhului în rugăciunile lor s-au rugat vreodată sau dacă au păstrat o formă exterioară, sunt încă străini de natura spirituală a rugăciunii, pentru că cea mai mare lucrare, cea mai înaltă şi sfântă slujire a sufletului, prin care acesta îşi păstrează comuniunea cu Dumnezeu prin exercitarea harurilor credinţei, dragostei şi nădejdii, sunt toate inspirate şi susţinute de Duhul Sfânt. Păcătosul nepăsător şi mândru sau expertul rece şi formalist  au impresia că nu există vreo dificultate în rugăciune care să nu poată fi biruită de puterea propriilor lor capacităţi naturale: se pot mulţumi cu o repetare a cuvintelor, în măsura în care memoria lor reţine şi reactualizează cu uşurinţă, fără să-şi dorească o legătură mai profundă cu Dumnezeu decât cea pe care o găsesc în folosirea ocazională sau regulată a acelei forme de rugăciune, fără să fie sensibili la vreo neputinţă personală care să necesite ajutorul Duhului Sfânt. Sentimentele credinciosului adevărat sunt total diferite, pentru că niciodată nu este mai conştient de propria sa slăbiciune şi de totala sa dependenţă de harul Duhului Sfânt decât atunci când caută în timpul lui de rugăciune să-şi aducă cererile înaintea Domnului şi să aibă comuniune şi părtăşie cu Tatăl lui din ceruri. Având o idee, oricât de insuficientă, despre mărimea şi maiestatea lui Dumnezeu, şi un simţământ, oricât de slab, cu privire la faptul că slujirea lui e de natură spirituală, cunoscând că „Dumnezeu  este Duh şi oricine I se închină trebuie să I se închine în Duh şi în adevăr” dar în acelaşi timp este conştient de cât de mult întuneric mai este în el, conştient de corupţia care încă este lipită de el, de multiplele lucruri care îi abat atenţia chiar şi în cele mai solemne activităţi, credinciosul adevărat cunoaşte bine sensul acelor „slăbiciuni” de care vorbeşte apostolul şi este gata să se alăture lui în mărturisirea „nu ştim să ne rugăm aşa cum ar trebui.” Experienţa personală îl învaţă că duhul de rugăciune nu este produsul natural şi spontan al propriei lui inimi, ci că a fost aşezat acolo şi că trebuie continuu susţinut de har de sus; la mult timp după ce a fost făcut apt să vină la tronul harului cu îndrăzneală şi să-şi verse inima cu pacea pe care i-o dă Duhul de înfiere, este posibil să i se amintească, prin diferitele sale experienţe, că trebuie să fie neîncetat dependent de harul Duhului Sfânt pentru seriozitatea cu care abordează rugăciunea şi pentru plăcerea pe care o găseşte în aceasta.

Oh! Ce credincios nu a cunoscut din când în când totala lui deşertăciune şi goliciunea chiar şi a acestui privilegiu preţios, atunci când, lăsat de unul singur, a încercat să se roage în timp ce duhul de rugăciune nu era prezent! Probabil că te-ai retras la ora obişnuită în cămăruţa ta, ai căzut pe genunchi şi ai folosit chiar cuvintele obişnuite, dar ai simţit că sentimentele tale erau reci, dorinţele tale erau amorţite şi întreaga ta inimă era strâmtă şi oprimată. Te-ai luptat încă o dată să-ţi înnoieşti cererea cu o şi mai mare insistenţă decât înainte; dar în ciuda tuturor eforturilor tale, gândurile au început să-ţi rătăcească departe, chiar şi în prezenţa imediată a lui Dumnezeu şi când te-ai ridicat de pe genunchi erai gata să exclami: „Oh, dacă ar fi cu mine ca în lunile trecute! Oh, dacă aş ştii unde să-l găsesc! Dacă aş putea veni la scaunul Lui! Mi-aş apăra cauza înaintea Lui şi mi-aş umple gura cu dovezi.” În asemenea situaţii te plângi de necredinţă, de o minte rătăcitoare, de o inimă împietrită şi insensibilă şi asemenea plângeri se aud deseori în poporul lui Dumnezeu, deoarece eu cred că El permite aceste experienţe cu scopul de a-i smeri în recunoaşterea propriilor lor slăbiciuni şi de a le aduce aminte de dependenţa lor de Duhul Sfânt pentru folosirea adecvată a tuturor mijloacelor de har şi pentru a se putea bucura în ele.

Deci, harul Duhului Sfânt este indispensabil dacă înflăcărăm duhul şi ne bucurăm de acţiunea rugăciunii, dar trebuie să ne amintim întotdeauna că în aceasta , ca în oricare altă lucrare a Lui, El acţionează folosind diferite mijloace, întru-un fel care este adaptat cu înţelepciune la natura raţională şi morală cu care suntem înzestraţi. El acţionează asupra noastră nu ca simple maşini, ci ca factori morali şi prin diferite argumente şi motive ne învaţă şi ne ajută să ne rugăm. Fiecare parte a lucrării Lui în calitate de Duh al harului are înclinaţia de a ne pregăti pentru acest exerciţiu al rugăciunii pentru că fie că ne mustră, convingându-ne de păcat, fie că ne sfinţeşte, subjugând lucrurile care ne corup, fie că acţionează ca mângâietor, dându-ne pace şi bucurie în credinţă sau ca învăţător lărgindu-ne perspectiva asupra adevărului divin şi confirmând credinţa noastră în el, toate acţiunile harului Său ţintesc mai mult sau mai puţin direct către exerciţiul rugăciunii. Pentru a înţelege mai bine slujba Duhului ca „Duh de har şi de rugăciune” să remarcăm mai concret faptul că –

El ne face capabili să ne rugăm descoperindu-ne necesităţile şi nevoile noastre, păcatele şi lipsurile noastre, ca să ne facă să simţim totala noastră dependenţă de Dumnezeu. Acest lucru este sugerat în versetul „Şi Duhul ne ajută în slăbiciunile noastre pentru că nu ştim să ne rugăm cum trebuie.” Ignorarea propriilor neputinţe este un mare obstacol în calea rugăciunii fierbinţi. Nu suntem atât de conştienţi cum ar trebui să fim cu privire la nevoile noastre şi de aceea nu avem nici o dorinţă puternică de a căpăta acele provizii de har care ne sunt atât de necesare: putem spune ca şi laodicenii „Sunt bogat, m-am îmbogăţit şi nu duc lipsă de nimic” şi nu ştim că de fapt suntem „nenorociţi, săraci, orbi şi goi.”

Rugăciunile noastre privesc fie nevoile noastre omeneşti, fie pe cele spirituale şi pentru a le ţine în echilibru avem nevoie de iluminarea şi călăuzirea Duhului Sfânt. În privinţa necesităţilor noastre omeneşti s-ar părea că nu întâmpinăm probleme mari în a le înţelege şi în a ne ruga pentru lucrurile de care avem nevoie. Mă tem însă că fiecare creştin experimentat va fi gata să-şi  recunoască ignoranţa faţă de acest subiect şi să admită că de multe ori nu ştie ce e mai bine pentru el. Fiecare situaţie din viaţă are capcanele ei specifice, ispitele şi încercările ei şi una dintre cele mai preţioase roade ale Duhului este capacitatea de a ne supune voii lui Dumnezeu şi de a ne ruga pentru binecuvântări omeneşti doar în măsura în care sunt în concordanţă cu bunăstarea noastră spirituală sau conduc la ea. Această stare spirituală şi resemnată a minţii este minunat exprimată în rugăciunea lui Agur: „Nu-mi da nici sărăcie, nici bogăţie, dă-mi în fiecare zi pâinea care-mi trebuie ca nu cumva, în belşug, să mă lepăd de Tine şi să zic: „Cine este Domnul?” Sau ca, nu cumva, în sărăcie, să fur şi să iau în deşert Numele Dumnezeului meu.”

Această stare este atât de departe de înclinaţia naturală a inimilor noastre, încât apostolul prezintă duhul total opus, ca fiind  predominant printre cei ce se numesc creştinii şi care inspiră rugăciunile lor: „Voi cereţi şi nu primiţi pentru că cereţi rău ca să risipiţi în plăcerile voastre.”

În legătură cu nevoile noastre spirituale, cu natura şi dimensiunile lor, suntem deseori jalnic de ignoranţi; şi cei care au acordat cea mai multă atenţie stării inimilor lor sunt primii care simt cât de multă nevoie au de harul Duhului Sfânt pentru a le descoperi păcatele. Astfel, David exclamă: „Cine îşi poate cunoaşte păcatele? Spală-mă de păcatele pe care nu le cunosc;” „Cercetează-mă, Dumnezeule, şi cunoaşte-mi inima! Vezi dacă este vreo cale rea în mine şi du-mă pe calea cea veşnică.” Pentru nimic nu este mai necesar să ne rugăm decât pentru cunoaşterea „bolii inimii noastre”.

Pe lângă faptul că Duhul Sfânt ne descoperă nevoile noastre, slăbiciunile şi păcatele noastre, El ne descoperă şi abundenta provizie de har ascunsă în Hristos şi acesta e un lucru util pentru călăuzirea şi încurajarea noastră, fiindcă descoperirea nevoilor noastre are scopul de a ne trezi dorinţa, iar faptul că „nu ştim să ne rugăm cum trebuie” se datorează în mare măsură lipsei noastre de cunoştinţă sau necredinţei cu privire la  abundenta provizie a Evangheliei. Duhul Sfânt descoperă credinciosului, în toată plinătatea şi varietatea lor, inestimabilele binecuvântări ale răscumpărării, pentru că El „ia din ceea ce este al lui Hristos şi ne descoperă nouă” şi El este trimis ca să „putem cunoaşte ceea ce Dumnezeu ne-a dăruit”.

O descoperire clară a bogăţiilor şi a slavei privilegiilor pe care Hristos le-a câştigat pentru poporul Său oferă imediat o sursă de călăuzire şi încurajare în rugăciune: când sunt aşezate în faţa noastră, în toată varietatea şi lărgimea lor, simţim ce multă nevoie avem de ele, cât de potrivite sunt pentru nevoile noastre reale şi cât de infinit de preţioase şi dezirabile sunt în ele însele. Iertarea, pocăinţa, sfinţenia, o conştiinţă împăcată, viaţa veşnică – când acestea şi alte binecuvântări similare sunt percepute într-un mod clar ca fiind câştigate de Mântuitorul pentru poporul Său şi oferite tuturor fără excepţie în Evanghelie, atunci înţelegem pentru ce să ne rugăm; simţim că avem dreptul şi autorizaţia de a ne ruga pentru ele, oricât de mari şi preţioase ar fi. Necunoaşterea proviziilor pline de har ale Evangheliei, o înţelegere vagă şi neclară a naturii acestor binecuvântări sau a metodei prin care ele sunt dăruite ori a condiţiilor pe baza cărora au fost oferite, sunt o mare piedică în rugăciune; rugăciunea devine liberă şi vie în măsura în care suntem învăţaţi de Duhul să cunoaştem lucrurile care „ne-au fost dăruite de Dumnezeu”. Acestea sunt mari binecuvântări şi când ne rugăm pentru ele s-ar putea să simţim că-i cerem lui Dumnezeu lucruri mari, dar atunci când ştim că sunt ascunse pentru noi în plinătatea care este în Hristos şi că ne sunt din abundenţă oferite în Evanghelie „venim cu îndrăzneală la tronul harului ca să primim milă şi să găsim har în vreme de necaz”.

Duhul Sfânt ne ajută în rugăciune lucrând în noi asemenea caracter şi dorinţe care să ne facă să căutăm proviziile de har de care avem nevoie cu cereri perseverente, pline de seriozitate şi insistenţă: „Cum doreşte cerbul izvoarele de apă, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine Dumnezeule! Sufletul meu însetează după Dumnezeu, după Dumnezeul Cel Viu. Când mă voi duce şi mă voi arăta înaintea lui Dumnezeu?”

În mod natural nu avem asemenea caracter sau dorinţă. Gândirea carnală, care este duşmănie împotriva lui Dumnezeu, este în mod natural împotriva acestor binecuvântări spirituale de care are nevoie. E adevărat, gândirea carnală doreşte scutirea de suferinţă, pedeapsă sau pericol, dar tot ce este spiritual îi este nesuferit; atât de mult cât este posibil pentru o minte neînnoită să fie conştientă (dacă ar fi să presupunem o astfel de situaţie care niciodată nu este realizabilă în experienţa practică) pe de o parte de păcatul, nenorocirea şi pericolul în care se află şi capabilă să perceapă, pe de altă parte, nenumăratele şi variatele binecuvântări  care au fost câştigate şi oferite de Hristos, această gândire, dacă ar fi lăsată să urmeze înclinaţiile ei fără nici o restricţie sau înnoire făcută de harul Duhului, ar refuza să accepte marea mântuire a lui Dumnezeu!

Trezirea dorinţei spirituale în inimă este lucrarea Duhului Sfânt şi această dorinţă trebuie păstrată vie prin ajutorul continuu al Duhului: „Ferice de cei ce flămânzesc şi  însetează după dreptate, căci ei vor fi săturaţi”. Acest caracter nou şi dorinţă  nouă fac ca rugăciunea să fie naturală, uşoară şi plăcută pentru poporul lui Dumnezeu. La fel cum omul fizic înfometează şi însetează după mâncare sau băutură, în acelaşi fel, omul înnoit flămânzeşte şi însetează după neprihănire. El are o poftă spirituală nouă care în mod natural şi spontan îşi caută hrana spirituală. De aceea toate acele legi şi porunci care sunt o povară şi o robie pentru simplii formalişti, sunt un jug uşor pentru toţi creştinii vii.

Duhul Sfânt ne ajută în rugăciune activând acele haruri spirituale care sunt esenţiale în comuniunea cu Dumnezeu. Rugăciunea „cum trebuie” constă în exercitarea acestor haruri: nu este o simplă rostire de cuvinte, nu este nici măcar simpla exprimare a sentimentelor, este un exerciţiu al pocăinţei, al credinţei, al dragostei, al încrederii şi al desfătării în Dumnezeu; pocăinţa este exprimată în mărturisire, credinţa este necesară pentru că cel care vine la Domnul trebuie să creadă că El îi răsplăteşte pe cei care  „Îl caută cu stăruinţă”, dragostea e manifestată atunci când Îl numim „ Ava, Tată”, „Tatăl nostru care eşti în ceruri”, prin încredere ne încredinţăm cauza în mâna Lui iar desfătarea are promisiunea „Domnul să-ţi fie desfătarea şi El îţi va da tot ce-ţi doreşte inima”. Aceste haruri nu sunt doar presupuse sau sugerate în rugăciune, pentru că rugăciunea adevărată constă în exercitarea acestora, iar acolo unde acestea  nu există, nu există nici rugăciune, indiferent de formele practicate şi indiferent de cuvintele folosite. Să ţinem minte că aceste haruri sunt roada Duhului Sfânt, că la început sunt implantate în noi, iar apoi trebuie hrănite prin Duhul şi vei descoperi imediat felul în care Duhul ne ajută în  rugăciune prin simpla activare a acestor afecţiuni ale sufletului care îşi au originea în har. Astfel, El ne dă libertate şi mângâiere în rugăciune: pentru că acolo unde aceste haruri sunt absente, rugăciunea este o simplă formă, când acestea sunt în măsură mică, rugăciunea este rece şi fără vlagă, dar acolo unde ele abundă, rugăciunea este comuniunea sufletului cu Dumnezeu.

Duhul ne ajută să practicăm aceste haruri, sprijinindu-ne în neputinţele noastre, când El fie că înlătură ceea ce stânjeneşte rugăciunea, fie ne impulsionează să veghem împotriva lor sau să ne ridicăm deasupra lor.

În calea rugăciunii sunt multe obstacole, unele sunt externe şi aparţin de trup sau de lume, iar altele sunt interioare şi vin din starea propriilor noastre inimi. Din ultima categorie aş putea menţiona: ignoranţa, necredinţa, indiferenţa, descurajarea şi altele despre care Duhul nu dă nici o promisiune că îi va scăpa pe vreunul din poporul Său, ci promite că le va da puterea să se opună acestor lucruri şi să le biruiască. Dacă vrem să biruim aceste obstacole care stau în calea rugăciunii trebuie să ne folosim de ajutorul pe care Duhul lui Dumnezeu ni-l pune la dispoziţie amintindu-ne că acţionează prin mijloace simple şi că harul Lui trebuie căutat ca un fel de datorie.

Multe lecţii am putea învăţa din doctrina slujirii Duhului ca „Duh de har şi rugăciune” potrivit atât pentru avertizarea noastră, cât şi pentru călăuzirea şi încurajarea noastră în rugăciune.

De aici învăţăm că rugăciunea este un act foarte solemn, un act prin care  noi nu numai că vorbim direct cu Dumnezeu căruia ne adresăm, dar şi Dumnezeu vorbeşte cu noi prin acţiunea Duhului Său în inimile noastre; gândul acesta e menit să ne mustre şi să ne smerească din cauza neglijenţei cu care prea deseori ne-am apropiat de tronul Lui şi să ne avertizeze cu privire la vina şi pericolul de a chema Numele Lui fără a avea sentimentele potrivite de reverenţă şi de teamă sfântă.

Învăţăm de asemenea că rugăciunea este o acţiune cu mult peste puterile noastre şi necesită exercitarea harurilor care sunt împărtăşite doar de Duhul lui Dumnezeu; acest gând trebuie să ne direcţioneze privirea către Duhul oricărui har şi să implorăm ajutorul Lui ori de câte ori venim la tronul Său.

Învăţăm că Dumnezeu ne-a pus la dispoziţie totul pentru a fi restaurată părtăşia şi comuniunea noastră cu El: pentru că El nu S-a descoperit doar ca Cel care aude şi răspunde la rugăciunile noastre şi care stă pe un tron de har şi aşteptând să se manifeste plin de har şi nici Hristos nu este descoperit ca Cel care este avocatul şi mijlocitorul nostru, stând la dreapta tronului pregătit să prezinte cererile noastre parfumate cu tămâia propriilor Sale merite, doar ca după ce toate impedimentele externe au fost înlăturate să mai rămână nişte piedici în inimile noastre; de aceea Duhul Sfânt este revelat ca „Duhul harului şi al rugăciunii” „care mijloceşte pentru sfinţi după voia lui Dumnezeu”; în măsura în care acest adevăr preţios ne încurajează să cerem harul Lui pentru a ne ajuta în slăbiciunile noastre, în aceeaşi măsură ar trebui să ne inspire şi nădejdea că ne va răspunde în pace pentru că orice rugăciune care este inspirată de Duhul conţine promisiunea împlinirii sale, cunoscând faptul că „Dumnezeu care cercetează inimile ştie care este gândirea Duhului pentru că El mijloceşte pentru sfinţi după voia lui Dumnezeu.” Deşi, s-ar putea să nu ne găsim cuvintele  atunci când vrem să exprimăm dorinţele noastre înaintea Domnului, acest lucru nu ar trebui să ne descurajeze; dorinţa inimii este rugăciune chiar dacă nu găseşte cuvinte ca să poată fi rostită. Inima lui Moise a vorbit doar atunci când Domnul a spus „De aceea, strigă către Mine” şi Ana când „se ruga în inima ei” buzele i se mişcau, dar vocea nu i se auzea, deşi fără cuvinte, ea şi-a „vărsat inima înaintea Domnului”; dorinţa însăşi de a găsi cuvintele potrivite, poate fi o dovadă a faptului că Duhul „mijloceşte pentru noi cu suspine negrăite.”

În timp ce suntem preveniţi, călăuziţi şi încurajaţi de acest adevăr preţios, trebuie să avem în minte în permanenţă faptul că harul Duhului Sfânt trebuie căutat  ca o  datorie a noastră şi că influenţa Lui nu are scopul de a înlocui strădania noastră, ci de a o stimula, căci dacă vrem să biruim obstacolele ce ne stau în cale sau ne stânjenesc  părtăşia cu Dumnezeu trebuie să ne folosim cu seriozitate de ajutorul pe care Duhul ni-l pune la dispoziţie. În cazurile în care rugăciunea este împiedicată sau scurtată dintr-o cauză obiectivă, şi mai ales din pricina unei infirmităţi fizice, cuvintele lui Hristos Însuşi arată că va fi rezonabil şi îngăduitor cu slăbiciunea noastră fizică: în noaptea aceea memorabilă, când era în agonie în grădină şi când sufletul Lui era cuprins de o întristare de moarte şi sudoarea I se transformase în picături mari de sânge care cădeau pe pământ, ucenicii Lui cărora le poruncise să vegheze începeau să adoarmă; El i-a mustrat cu blândeţe: „Ce! Un ceas n-aţi putut veghea?” Apoi i-a îndemnat „Rugaţi-vă ca să un  intraţi în ispită”, cu toate acestea, abia rostise avertismentul, că El Însuşi a şi sugerat scuza lor „duhul, în adevăr, este plin de râvnă, dar carnea este neputincioasă.” Există şi alte piedici în calea rugăciunii pentru care nu există nici un fel de îngăduinţă, ci împotriva cărora trebuie să veghem şi să le biruim prin toate mijloacele puse la dispoziţie dacă vrem binecuvântarea  Duhului Sfânt. Slăbiciunile noastre fizice – atunci când îşi au originea în lene sau îngăduinţă prea mare faţă de sine însuşi sau într-un apetit exagerat, cum se întâmplă în cele mai multe cazuri – sunt motive de smerenie pentru noi atunci când dăunează părtăşiei noastre cu Dumnezeu. În această situaţie ar trebui să veghem în rugăciune, chiar cu post dacă e nevoie,  amintindu-ne cuvintele apostolului „Mă port aspru cu trupul meu şi îl ţin în stăpânire ca după ce am predicat altora să nu fiu eu însumi descalificat.” În acelaşi fel trebuie să ne îndeplinim datoriile zilnice ale vieţii, dar trebuie să veghem şi să ne opunem cu fermitate  grijilor, distracţiilor şi vanităţii lumeşti, care aşa de des fură timpul şi distrug alinarea pe care o primim în rugăciune, dacă vrem să ne bucurăm de comuniunea cu Duhul Sfânt în părtăşia cu Dumnezeu.

____________________

Despre autor:

James Buchanan s-a născut în 1804. A păstorit mai multe biserici înainte de a deveni profesor de apologetică şi ulterior profesor de teologie sistematică la colegiul Bisericii Libere din Edinburg. A fost foarte renumit ca predicator, predica lui fiind marcată de claritate  a gândului şi de o fervoare evanghelică elocventă. Cea mai pragmatică din lucrările teologice ale lui Buchanan este cea din care a fost extras articolul „slujba şi lucrarea Duhului Sfânt” care a fost publicată prima dată în 1843 şi apoi republicată de Banner of Truth Trust în 1996.

http://www.voxdeibaptist.org/Duhul_de_rugaciune.htm

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s